Politica de Biodiversitate

Politica europeana de biodiversitate cuprinde o serie de diferite statute, diverse subiecte, cum ar fi de exemplu protectia silviculturii. Cu toate acestea, la baza acestei politici europene stau Directiva 72/402/CEE privind conservarea pasarilor salbatice, si Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor natural si a faunei si florei salbatice.Directiva Pasarilor

Aceasta directiva a luat fiinta in momentul in care Actul Unic European a intrat in vigoare la jumatatea anilor 1980, astfel Uniunea Europeana a dobandit o baza solida pentru politica de biodiversitate. Cu toate acestea, la inceputul anilor 70, Uniunea Europeana a inceput sa stabilieasca principii si programe de mediu. Haigh (1997) sustine ca aici a fost o recunoastere a faptului ca speciile si habitatele erau amenintate. Aceasta preocuparfe a dus la semnarea si adoptarea unor importante conventii internationale si interguvernamentale. Prima propunere la nivelul Uniunii Europene pentru a include un angajament de a proteja pasarile si alte specii a fost Primul Program de Actiune in 1973, care a exploatat Art. 2 din Tratatul de la Roma (care se refera la imbunatirea calitatii vietii.). Semnarea acestui program a primit aprobarea statelor membre, cu privire la necesitatea de protectie a speciilor.

Alte surse de presiune pentru masurile de conservare a naturii au fost publicul, oameni care au fost indignati la sacrificarea anuala de pasari migratoare, dar si grupurile de interese, precum Save our Migratory Birds. Aceasta din urma a depus o petitie la Parlamnetul European, care a emis ulterior o rezolutie (februarie 1975.)

Aceasta Rezolutie a condus la propuneri din partea Comisiei. Cu toate acestea, aceasta nu a fost prima implicare a Comisiei in domeniul politicilor. Din 1970, Comisia a facut o serie de studii de documntare si s-a consultat cu diferiti experti cu privire la necesitatea implicarii Uniunii Europene. In decembrie 1974, Comisia a amintit statelor membre sa respecte obligatiile lor cu acordurile internationale privind protectia pasarilor, cum ar fi Conventia Ramsar 1971. Ca urmare a spirjinului public si politic pentru masuri de protectie pentru pasari, Directiva Pasarilor a fost propusa in decembrei 1976.

Directiva a intrat in vigoare abia in aprilie 1976, din cauza opozitiei guvernului francez si al celui italian. In confromitate cu termenii Directivei, statele membre au fost obligate sa desemneze propriile lor Zone de Protectie Speciala si sa informeze Comisia cu privire la acestea pana in aprilie 1981. In ciuda acestui termen, spre deosebire de Directiva Habitatelor, Directiva pasarilor nu avea un calendat strict de respectat. Astfel, au aparut probleme de implementare pe scara larga in majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Directiva habitatelor

La fel ca Directiva Pasarilor, Directiva Habitatelor a fost produsul eforturilor depuse de mai multi actori politici care au operat la diferite niveluri de guvernare. Guvernele au recunoscut formal legatura dintre protectia speciilor si a habitatelor, prin adoptarea Programul de actiune a treia (Third Action Programme), in perioada 1982-1986. Acest program a facut apel la integrarea consideratiilor mediului si in alte domenii de politici, cum ar fi transportul si agricultura.

Cu toate acestea, actorii non-statali au fost implicati activ in conducerea Uniunii Eurpene. Astfel, de la inceputul anilor 80, acestia au continuat sa lupte pentru protectie sporita si au indemnat Uniunea European sa implementeze complet prevederile Conventiei de la Berna.

Conventia de la Berna privind conservarea vietii salbatice si a habitatelor naturale europen a fost adoptata in 1979, si a intrat in vigoare in 1982. Cu toate acestea, grupurile conservarii naturale au considerat ca obiectivele sale nu au fost pe deplin realizate de catre Uniunea Europeana. Acestea au inclus conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei, promovarea cooperarii intre state, si in special protectia speciilor periclitate si vulnerabile, inclusiv specii migratoare vulnerabile. Inca o data, Comisia si Parlamentul European au raspuns diferitelor nevoi prin dezvoltarea propunerilor pentru o Directiva UE, bazata in mare parte pe un acord international. Directiva Habitatelor a fost propusa in septembrie 1988, fiind aduptata in final in 1992. Progresul acestia a fost impediacat din nou de catre statele mebre.Land use Planning PolicyDirectiva evaluarii impactului asupra mediului

In 1969, Guvernul Statelor Unite a introdus aceasta directiva. Aceasta este un instrument pentru evaluarea impactului propunerilor de dezvoltare, de exemplu, centrale electrice si drumuri. Ideal, colectarea sistematica de informatii ar trebui sa permita ca cele mai daunatoare efecte ale mediului sa fie ameliorate sau eliminate in intregime. Acest lucru a inspirat crearea de sisteme similare in multe state europene si in cele din urma si in Uniunea Europeana. In momentul in care Uniunea Europeana a adoptat aceasta directiva in 1985, unele dintre cele mai avansate ecologice state efectuasera deja propriile evaluari. Cu toate acestea, pentru restul statelor, aceasta directiva as fost o noutate.

In comun cu directivele de biodiversitate mentionate mai sus, un numa de actori politici care actioneaza la diferite niveluri de guvernare au contribuit la dezvoltarea acestei directive. Comisia a inceput sa pregateasca terenul la mijlocul anilor 70 prin diferite rapoarte. Biroul European de Mediu, principalul grup de presiune al mediului pan-european, reprezinta interesele grupurilor de presiune nationale a mediului la Bruxelles, a incercat sa faciliteze opinia publica si experta prin organizarea unui seminar pentru expertii nationali si functionari ai Comisiei in 1975.

Pe baza acestor discutii, Comisia a inceput elaborarea unei propuneri formale in 1977. Cu toate acestea, aproape imediat negocierile au esuat, deoarece propunerea prima intruziune a Uniunii Europene in folosirea practicilor cu privire la terenurilor nationale. Este raportat ca propunerea a trecut prin numai putin de 20 de proiecte diferite inainte de a fi publicata in 1980.

Directiva din 1985, impune dezvoltatorilor de a face o analiza de mediu pentru acele proiecte care sunt considerate ca vor avea un impact semnificativ asupra mediului. Aceasta evaluare trebuie sa fie finalizata inainte de a primi acordul pentru proiectul respectiv. Articolul 1 enumera 9 tipuri de proiecte care trebuie sa aiba o evaluare de mediu.

Evaluarea strategica de mediu

Evaluarea strategica de mediu a fost una din strategiile politice importante ale Comisiei. Comisia a considerat ca evaluarea strategica de mediu are o importanta mult mai mare fata de directiva anterioara. Acest lucru se datoreaza faptului ca Evaluarea Strategica de Mediu pune accent pe politicile globale si programe si nu pe proiecte individuale. La sfarsitul anilor 70, doi britanici, Lee si Wood au recomndat pentru prima data ideea de Evaluare Strategica de Mediu Comisiei. (a esuat) In anii 90 contextul politic a acrodat mai mult sprijin Evaluarii Strategice de Mediu. Pana atunci, politica de mediu, a fost un obiectiv in Tratatul de integrare europeana. In decembrie, 1992, guvernul Regatului Unit a folosit dezbaterea subsidiaritatii pentru a distruge propunerea Evaluarii, care, in orice caz nu a obtinut statutul oficial si a fost destat de multe alte state.

Acest pas inapoi nu a descurajat Comisia de a face eforturi mult mai mari pentru extinde Evaluarea Strategica de Mediu prin alte mijloace, de exemplu, prin procesul fondurilor structurale, prin anumite directive cum ar fi cele adresate habitatelor, precum si in constructia drumurilor. Ulterior, in urma altor discutii cu statele membre, Comisia e emis in cele din urma o propounere oficiala pentru Evaluarea Strategica de Mediu in 1996. Aceasta a necesitat o evaluare de mediu a tuturor planurilor si programelor adoptate in orase, dar si legislatia de amenajare a teritoriului.

Domeniul de aplicare al Evaluarii a fost redus la documente specifice de amenajare a teritoriului, cum ar fi dezvoltarea locala. Impreuna aceste doua directive s-au combinat pentru a produce implicatii politice pentru Guvernul Regatului Unit care au fost neprevazute si nedorite. De exemplu, au rezultat conflicte intense la Whitehall iar protectia mediului s-a extins si in zonele de elaborare a politicilor nationale.Discutii si concluzii

In acest capitol au fost analizate doua zone specifice ale Uniunii Europene in domeniul politicii de mediu, biodiversitatea si amenajarea teritoriului. In continuare vor fi analizate 4 teme. Acestea sunt bazate pe urmatoarele intrebari: cum ar trebui guvernanta pe mai multe niveluri definita?, ce rol joaca statele in guvernanta pe mai multe niveluri ?, in ce masura difera guvernanta pe mai multe niveluri in sectoarele politicilor?, care sunt limitarile guvernantei pe mai multe niveluri ca teorie generala a integrarii europene?.

Dezvoltarea politicii biodiversitatii si a utilizarii terenurilor a starnit in Regatul Unit un conflict intre numerosi alti actori, nu numai intre state. Complexitatea acestor doua politici rezulta din interesele a doua domenii politice: publicul, grupurile de mediu, care detin terenuri si interesele de dezvoltare economica, diferite departamente guvernamentale ale Regatului Unit.

Obiectivele Departamentului de Energie au fost sa impuna politici, paradigme, si practici la nivelul Uniunii Europene, care pur si simplu au replicat acele obiective care deja se aflau in Regatul Unit, sa modifice Directiva Habitate si sa diminueze Directiva Pasari. Cu toate acestea , spre deosebire de obiectivele guvernului Regatului Unit, institutiile Uniunii Europene au promovat cu succes si au adoptat un sistem mult mai formalizat, astfel, impreuna cu Comisia si Curtea de Justitie Europeana, dar si cu grupurile de mediu au reusit sa disciplineze statele membre.

Gradul de incertitudine cu care se confrunta diferitele parti interesate si potentialul pentru rezultate neintentionate in dezvoltarea politicilor biodiversitati si a amenajarii teritoriilor, este reflectat in modul in care cele patru directive au fost modificate, prin negocieri, adoptare, dar in special prin implementare. Directivele propuse si adoptate in 1970 si 1980 au provocat consecinte nedorite din punctul de vedere al Departamentului pentru Energie, iar ca rezultat, guvernanta a abordat proiecte si directive ulterioare mult mai precaut. Guvernul britanic a obtinut cu succes abordarea politicii mai pe placul sau.

Cu toate acestea, chiar si dupa aparenta recuparere a suveranitatii in ceea ce priveste directivele ulterioare, Guvernul britanic a experimentat in continuare consecinte nedorite. In concluzie, s-au descoperite dovezi clare ale guvernantei pe mai multe niveluri intr-un sector si o tara in care nu ne-am fi asteptat sa existe. Dovezile din acest studiu de caz, sugereaza ca desi statele membre continua sa joace un rol important in procesele politicilor, directorii nationali se lupta pentru a prezice, avand control, viitorul elaborarii de politici.

Guvernanta pe mai multe niveluri, tinde a vizualiza actorii subnationali ca fiind relativ pasivi, atunci cand dovezile sugereaza ca grupurile de interes national se comporta strategic si vor sa stabileasca relatii directe cu Uniunea Europeana. Critica cea mai elocventa a guvernantei pe mai multe niveluri, are in vedere conducatorii politicilor Uniunii Europene. In timp ce actorii subnationali, nationali si supranationali au jucat un rol important in politicile Uniunii Europene de biodiversitate si amenajare a terenurilor, de exemplu dezvoltarea politicii ONU a jucat un rol important in zona politicii de biodiversitate.

Desi Comisia este activ implicata in negocierile internationale, elaborarea politicilor la nivel supra-UE se apropie mult de modelul interstatal de actiune. Guvernarea pe mai multe niveluri ofera o descriere mai convingatoare asupra deciziilor o data ce acestea scapa din domeniul interguvernamental de negociere in UE, dar nu este inca o teorie cu drepturi depline.

Analistii trebuie sa testeze guvernanta pe mai multe niveluri in zonele de high politics si low politics, si in alte state. In acest sens se descopera modele comune in fondurile structurale europene si in politica de mediu care sunt tipice sau nu. O astfel de cercetare ar putea permite sa determine motivele pentru care elaborarea de politici europene are ca rezultat mobilizarea actorilor subnationali, cum ar fi complexitatea, disputele, rezultatele neastepate, incurajeaza institutiile de la nivelul Uniunii Europene sa se comporte intr-un mod antrepronorial.