plan seminar 1 - sjea-dj.spiruharet.ro · 17 plan seminar 1 tema: dreptul civil în sistemul...

17

PLAN SEMINAR 1

Tema: Dreptul civil în sistemul național de drept

Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:

- norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, dreptul civil

(definiţie, obiect, conţinut, principii, izvoare fundamentale, aplicare

generală) raporturile juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale,

aplicarea legii civile în timp şi spaţiu (principiul neretroactivităţii legii civile

noi, principiul aplicării imediate a legii civile noi, principiul teritorialităţii),

aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului,

aplicarea prioritară a Dreptului Uniunii Europene, interpretarea normelor de

drept civil (scop, necesitate), clasificarea metodelor de interpretare (oficială,

neoficială, literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorico-

telologică, logică).

Lucrări practice:

- decizii de speță – prezentare și analiză;

- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;

- întocmirea referatului cu tema „Aplicarea prioritară a tratatelor

internaţionale privind drepturile omului”.

Desfășurarea seminarului.

Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza

rezumatului cursului.

18

1. Noţiuni introductive

1.1. Precizări terminologice

1.1.1. Norma juridică

Norma juridică este regula de conduită generală, obligatorie şi

impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată

la nevoi prin forţa coercitivă a statului.

Norma juridică are următoarea structură:

- Ipoteza - prevede condiţiile de aplicare a normei juridice;

- Dispoziţia - prevede conduita care trebuie urmată de către subiectul

de drept;

- Sancţiunea - prevede consecinţa nerespectării dispoziţiei normei

juridice.

1.1.2. Instituţia juridică

Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o

anumită grupă de relaţii sociale, organizate în jurul unei idei centrale şi

generează o categorie aparte de raporturi juridice.

1.1.3. Ramura de drept

Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice şi instituții

juridice legate organic între ele.

1.1.4. Dreptul juridic

Dreptul juridic este acea ramură care reglementează raporturi

patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane

juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

1.1.5. Raporturile juridice patrimoniale

Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi al căror conţinut

poate fi evaluat în bani.

1.1.6. Raporturile juridice nepatrimoniale

Raporturile juridice nepatrimoniale sunt acele raporturi al căror

conţinut nu poate fi evaluat în bani şi sunt strâns legate de personalitatea

umană.

1.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt:

- Principiul proprietății;

19

- Principiul egalităţii în faţa legii civile;

- Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale;

- Principiul garantării drepturilor subiective civile;

- Principiul ocrotirii bunei-credinţe.

2. Izvoarele dreptului civil

Constituie izvoare ale dreptului civil: legea, uzanţele şi principiile

generale ale dreptului.

În cazurile prevăzute de lege se aplică uzanţele iar în lipsa acestora

dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare şi, când nu există

asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.

În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în

măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt

recunoscute ca izvoare de drept.

3. Obiectul şi conţinutul Codului civil

Codul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale

dintre persoane, ca subiecte de drept civil.

4. Aplicarea generală a Codului civil

Codul civil se aplică raporturilor dintre profesionişti cât şi raporturilor

dintre aceștia şi orice subiecte de drept civil.

Profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o întreprindere.

Constituie exploatarea unei întreprinderi, exercitarea unei activităţi

organizate privind producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în

prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

5. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului

Dispoziţiile Codului civil privind drepturile şi libertăţile persoanelor

vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Constituţia, Declaraţia

Universală a drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România

este parte.

Dacă există neconcordanţe între tratatele privind drepturile omului şi

Codul civil, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în

care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile.

6. Aplicarea prioritară a Dreptului Uniunii Europene

În materiile reglementate de Codul civil, normele Dreptului Uniunii

Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea dau statutul

20

părţilor. Interpretarea uniformă a dreptului comunitar în fiecare stat membru

este obligatorie.

7. Aplicarea legii civile

Legea trebuie aplicată corect. Aplicarea legi poate fi privită sub trei

aspecte: aplicarea legi civile în timp, aplicarea legii civile spaţiu şi aplicarea

legii civile asupra persoanelor.

7.1. Aplicarea în timp a legii civile

Legea civilă este aplicabilă atâta timp cât ea este în vigoare. Aceasta

nu are putere retroactivă. Intervalul de timp cât este în vigoare, fiind

delimitat de momentul intrării în vigoare a legii civile şi data ieşirii din

vigoare.

Legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul

Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

În privinţa calcului celor trei zile trebuie reţinut:

- data publicării nu intră în calcul;

- legea produce efecte după împlinirea orei 24 a celei de-a treia zi.

De la data intrării în vigoare legea devine obligatorie şi nimeni nu

poate invoca necunoaşterea ei în propria apărare (nemo censetur ignorare

legem).

Din momentul intrării în vigoare se instituie o prezumţie

absolută irefragrabilă de cunoaştere a legii. Momentul final al legii este

momentul ieşirii din vigoare: abrogare, ajungere la termen ori urmare a

unei Decizii a Curţii Constituţionale prin care se declară

neconstituţională.

În temeiul principiului neretroactivităţii, legea nouă nu se aplică

situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse înainte de

intrarea în vigoare a legi noi. Soluţionarea conflictului de legi în timp se face

în baza principiilor: neretroactivităţii legii civile noi; aplicării imediate a legi

civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula de drept potrivit

căreia trecutul scapă, în principiu, acțiunii legii noi. Art. 15 din Constituţie

prevede: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai

favorabile”.

Tot cu titlu de excepţie, legea nouă este aplicabilă şi efectelor

viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a

acesteia derivate din: starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, din

filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de

proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de

21

vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a

legii noi (art. 6 Cod civil).

Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi (art. 6

alin. 5 Cod civil), dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi

faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa

în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în

vigoare. De la principiul aplicării imediate a legi civile noi există

excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii civile vechi, care înseamnă

aplicarea legii vechi după intrarea în vigoare a legii noi. Această

excepţie este justificată de necesitatea ca anumite situaţii jur idice să

rămână guvernate de legea sub imperiul căreia a început să se

constituie, să se modifice ori să se stingă, şi, de principiu, trebuie

consacrată expres de legea nouă. D exemplu prescripţia achizitivă,

situaţiile contractuale în curs etc.

7.2. Aplicarea legii civile în spaţiu (teritorialitatea)

Aplicarea legii civile în spaţiu nu ridică probleme deosebite.

Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale

se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.

Actele normative adoptate în condiţiile legii de autorităţile şi

instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de

competenţă teritorială.

7.3. Extrateritorialitatea legii civile

În cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate,

determinarea legii civile aplicabile se face ţinând seama de normele de drept

internaţional privat.

8. Interpretarea normelor de drept civil

Interpretarea normei de drept civil este o etapă a principiului de

aplicare a legii. Interpretarea legii de către instanţa de judecată se face numai

în scopul aplicării ei în situaţia dedusă judecăţii. Necesitatea interpretării este

determinată de următorii factori;

a) generalitatea normei;

b) specificitatea limbajului juridic;

c) dinamica finalităţilor dreptului;

d) contradicţiile interne ale sistemului juridic, generate de inflaţia

legislativă;

e) lacunele legii civile.

22

8.1. Clasificarea metodelor de interpretare

CRITERIU FORMA INTERPRETĂRII

1. Forţa interpretării - oficială

- neoficială

2. Rezultatul interpretării

- literală

- extensivă

- restrictivă

3. Metoda de interpretare

- gramaticală

- sistematică

- istorico-teologică

- logică

8.1.1. Interpretarea oficială şi neoficială

Interpretarea oficială este făcută de cel care a adoptat legea şi de cei

care aplică legea, având forţă obligatorie.

Interpretarea oficială este autentică când provine de la organul emitent

al normei, judiciară când este făcută de instanţele judecătorești sau organele

de jurisdicţie şi administrativă când se face de un organ al administrației.

Interpretarea neoficială este realizată de doctrină, avocaţi în faţa

instanţei şi nu are forţă juridică obligatorie.

8.1.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

Interpretarea literară priveşte sensul, întinderea rezultate din simpla

citire a textului normei.

Interpretarea extensivă atribuie textului normei un conţinut sporit în

report cu cel rezultat din simpla lui lectură. Altfel spus textul este extins şi

asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în litera lui. Acest tip de

interpretare se realizează prin folosirea analogiei ori a argumentului a

fortiori.

Interpretarea restrictivă asigură textului un conţinut mai restrâns decât

cel rezultat din simpla lui lectură.

8.1.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică

Interpretarea gramaticală stabileşte sensul normei juridice prin analiza

sintactică şi morfologică şi prin analiza de vocabular.

Interpretarea sistematică urmăreşte stabilirea înţelesului normei

juridice prin determinarea locului acesteia în sistemul ramurii de drept.

8.1.4. Interpretarea istorico-teleologică

Metoda istorică stabileşte sensul normei în funcţie de geneza acesteia

23

(voinţa legiuitorului).

Metoda teleologică stabilește scopul legii, raţiunea ei (spiritul legii).

8.1.5. Interpretarea logică

Interpretarea logică constă în folosirea unor procedee ale logicii

formale generale (silogismele, procedee de demonstraţie) pentru stabilirea

înţelesului normei juridice. Această interpretare foloseşte predominant

următoarele argumente:

Argumentul per a contrario se întemeiază pe legea terţului exclus

(tertium non datur) din logica formală, potrivit căreia, în cazul noţiunilor

contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una dintre acestea poate fi

adevărată, cealaltă fiind falsă - (cine susţine o teză neagă teza contrară). De

exemplu, art. 11 alin. 2 Cod civil prevede „nu se poate deroga prin convenţii

sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi

bunele moravuri în consecinţă se poate deroga de la celelalte”.

Argumentul a contrario. De exemplu, dacă interpretăm dispoziţia

„intrarea câinilor interzisă” aplicând argumentul a contrario, eu care mă

plimb cu un urs pot intra cu acesta. Având în vedere scopul normei, o

interpretare ratio legis conducând la ideea că „dacă este interzisă intrarea cu

câinii, cu atât mai mult este interzisă intrarea cu urşi”.

Argumentul a fortiori (cu atât mai mult). Daca dreptul de

proprietate care este cel mai important drept real poate fi dobândit prin

uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un dezmembrământ al acestui

drept (usus, fructus).

Argumentul a majori ad minus – cine poate mai mult poate şi mai

puţin.

Argumentul ad absurdum (reducerea la absurd). Cu ajutorul

acestuia se poate demonstra că o anumită soluţie propusă prin interpretare

este singura posibilă, deoarece orice altă soluţie ar duce la consecinţe

absurde, inadmisibile.

Argumentul de analogie se bazează pe ideea că unde există aceleaşi

raţiuni trebuie aplicate aceleaşi norme juridice şi trebuie dată aceiaşi soluţie.

Acest argument constă în faptul că aceiaşi cauză trebuie să producă acelaşi

efect.

9. Decizii de speţă

Cererea de sesizare a curţii Constituţionale cu privire la aspecte

privind aplicarea legii în timp este inadmisibilă, întrucât este de competenţa

acesteia (Cas., dec. nr. 64/2010).

În virtutea principiului tempus regit actum şi art. 6 alin. 3 Cod civil.

24

legea aplicabilă contractului este aceea aflată în vigoare la data încheierii lui

(C.A. Timișoara, dec. nr. 532/2012).

Interpretarea judiciară se face în funcţie de ierarhia actelor juridice.

Astfel, dacă o normă juridică cuprinsă într-o lege sau hotărâre de guvern

contravine unei norme juridice constituţionale instanţa este datoare să facă

aplicarea efectivă a normei constituţionale (Trib. Dolj, dec. nr. 788/2004).

Noţiunea de comerciant. Codul civil a înlocuit noţiunea de comerciant

cu cea de profesionist – categoriile de comerciant, întreprinzător, operator

economic precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi

economice sau profesionale (C.A. Brașov dec. nr. 20/2013).

Modificarea de către instanţă a calificării cererii. Calificarea juridică a

acţiunilor formulate în justiţie se face de către judecătorul cauzei după reguli

prevăzute de dreptul intern (Cas. dec. nr. 3419/2010).

Interpretarea O.G.U. nr. 40/1999. Din interpretarea sistematica a

prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 rezultă că obligația proprietarului care a dobândit

imobilul naționalizat de a asigura folosinţa spațiului chiriașului subzistă pentru o

perioadă de cinci ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, respectiv

până la 8 aprilie 2004 (prorogare legală). Dacă părțile au încheiat în acest interval

de timp un contract de închiriere, în durata locațiunii va fi potrivit înțelegerii lor,

în baza libertății contractuale. această interpretare este în concordanță cu

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția și Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (C.A. București, dec. nr. 1402/2007).

Reînoirea contractelor de închiriere operează doar în cadrul

termenului prevăzut O.U.G. nr. 40/1999, de 5 ani de la data intrării in

vigoare a Ordonanței, iar după expirarea acestui termen proprietarul care a

redobândit proprietatea imobilului poate cere în justiție evacuarea chiriașului

pentru lipsa titlului său locativ ( C.A. București, dec. nr. 1429/2007).

Competența instanțelor judecătorești de a analiza conformitatea

legislației naționale cu legislația comunitară. Sarcina aplicării cu prioritate a

reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislației

naționale revine instanței de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, și

nu de constituționalitate (D.C.C. nr. 137/februarie 2010).

Efectele hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Comunității

Europene. Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este

consacrat de art. 148 alin. 2 din Constituție, iar garantarea aducerii la

25

îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și

din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. 4 al aceluiași

articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității

judecătorești (D.C.C. nr. 1039/5.12.2012).

Prioritatea aplicării dreptului comunitar. Tratatul C.E.E. a instituit o

ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre in

momentul intrării în vigoare a tratatului și care se impune instanțelor

acestora (C.J.C.E., C6/1964).

Aplicabilitatea directă a dispozițiilor Tratatului U.E. Aplicabilitatea

directă a dreptului comunitar presupune ca normele de drept comunitar trebuie

să-și producă totalitatea efectelor de o manieră uniformă în toate statele

membre, începând de la intrarea lor în vigoare și pe tot timpul existenței lor. În

temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului se

aplică cu prioritate, datorită faptului că aceste dispoziții fac parte integrantă,

cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă în fiecare stat

membru (C.J.C.E., C-106/77, 9 martie 1978).

Contracte. Aplicarea legii în timp. În virtutea principiului tempus regit

actum, legea aplicabilă contractului este cea aflată în vigoare la data

încheierii lui (C.A. Timișoara, dec. nr. 532/2013).

Principiul aplicării imediate a legii civile noi. Legea civilă dispune numai

pentru viitor. Art. 15 alin. 2 din Constituția României, consacră teza unanim

acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât

legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic, și invers, legea legea

veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se

recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi (C.S.J., dec. nr. 2810/2003).

Principiul error communis facit ius. Condiții. Pentru ca o aparență să

fie creatoare de drept, se cer a fi intrunite mai multe condiții, cumulativ: să

existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună

credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să

fie cu titlu oneros. Cât privește prima condiție, există eroare atunci când

situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept. O persoană este în

aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era

real. Aparența înșelătoare trebuie să fie numai una comună, adică împărtășită

public, ci una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio

prudență umană nu ar permite apărarea (Cas., dec. nr. 6587/2009).

26

Buna-credință a cumpărătorilor. Efecte. Întregul edificiu al

obligațiilor civile și al exercițiului drepturilor civile este fundamentat pe un

postulat al bunei-credințe, care, dacă nu ar exista, înseși relațiile sociale ar fi

zdruncinate (C.A. Timișoara, dec. nr. 2571/2001).

Dreptul la libera circulație. Conflict între norma internă și norma

comunitară. Refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul

intern. Este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a

aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenței dreptului comunitar,

fără să cerceteze, și să identifice eventualele ipoteze de conflict între dreptul

comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă aflată în conformitate

cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în

mod imediat, direct, integrat automat sau transpus în sistemul național de

drept (Cas., dec. nr. 2253/2008).

Interpretarea judiciară în funcție de ierarhia actelor normative.

Sistemul de drept al unui stat nu este o sumă aritmetică a normelor juridice

existente, ci este un ansamblu organizat, structurat într-un sistem, după

anumite reguli și principii, urmărind o anumită finalitate. În ierarhizarea

izvoarelor de drept, Constituția ocupă locul suprem. În activitatea de aplicare

a legii de către instanța judecătorească, interpretarea și aplicarea trebuie să

fie sistemice, anume să se facă prin verificarea corespondenței normelor

juridice în raport cu ierarhia lor (C.A. București, dec. nr. 612/2004).

10. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare

1) Dreptul civil reglementează raporturi:

a. patrimoniale;

b. nepatrimoniale;

c. patrimoniale și nepatrimoniale.

2) Izvoarele dreptului civil sunt:

a. legea și doctrina;

b. uzanțele și cultura;

c. legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.

3) Prin uzanțe se înțelege:

a. obiceiul;

b. doctrina;

c. cutuma și uzurile.

4) Profesioniștii sunt toți cei care:

27

a. exploatează o întreprindere;

b. dovedesc profesionalism;

c. sunt competenți.

5) Legea civilă este aplicabilă cât timp este:

a. abrogată;

b. în vigoare;

c. neconstituțională.

6) Este principiu fundamental al dreptului civil:

a. principiul proprietății;

b. principiul prezumției de nevinovăție;

c. principiul egalității de șanse.

7) Profesioniștii sunt toți cei care:

a. sunt competenți profesional;

b. exploatează o întreprindere;

c. sunt subiecte de drept civil.

80 Din momentul intrării în vigoare a legii se instituie o prezumție:

a. judiciară;

b. de legalitate;

c. de cunoaștere a legii.

9) După criteriul forței interpretării, aceasta este:

a. literală;

b. neoficială;

c. sistematică.

10) Expresia cu atât mai mult privește argumentul:

a. a fortiori;

b. ad absurdum;

c. de analogie.

Răspunsuri

1 – c

2 – c

3 – c

4 – a

5 – b

6 – a

7 – b

8 - c

9 – b

10 – a

28

11. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Aplicarea prioritară a tratatelor

internaționale privind drepturile omului” având ca surse bibliografice: Șt.

Deaconu, Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne în

materia drepturilor omului, în lucrarea Drept și relații internaționale, Ed.

V.I.S. Print, București, 2002, p. 784-800; I. Deleanu, Obligativitatea

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor omului și ale Curții de Justiție a

comunităților Europene, în Revista Dreptul, nr. 2/2007, p. 28-43.

29

PLAN SEMINAR 2

Tema: Raportul juridic civil


- definția raportului juridic civil, caractere, izvoare (evenimente și

acțiuni omenești), structura (părțile, conținutul,obiectul), subiectele de drept

civil, dreptul subiectiv civil (definiție, clasificare, exercitare), obligația civilă

(definiție, condiții, izvoare, elemente constitutive, clasificare), bunurile –

obiect derivat al raportului juridic civil (noțiune, clasificare), universalitatea

de fapt.

Lucrări practice:



- prezentarea referatului cu tema „Aplicarea prioritară a tratatelor

internaţionale privind drepturile omului”.

Temă: de întocmit materialul „Clasificarea bunurilor în dreptul civil”.




30

1. Noțiunea și caracterele raportului juridic civil

1.1. Noțiune

Raportul juridic civil este relația socială cu conținut patrimonial sau

personal nepatrimonial stabilită între părți juridicește egale și reglementată

printr-o normă juridică civilă.

1.2. Caractere

Raportul juridic civil are character social, volițional și se

caracterizează prin poziția de egalitate juridică a parților.

- caracter social – este o relație intre oameni;

- caracter voluțional – este consecința manifestării de voință;

- caracterul privind voința de egalitate juridică a părților (niciuna

dintre părți nu se subordonează față de cealaltă).

2. Izvoarele raporturilor juridice civile

Raporturile juridice civile își au izvorul în fapte și acte juridice.

Faptele juridice se clasifică în evenimente (fapte naturale) și acțiuni

omenești.

Actul juridic civil este o manifestare de voință a uneia sau mai multor

persoane fizice sau juridice, săvârșită în scopul de a crea, modifica sau stinge

raporturi juridice civile (de exemplu, contractul).

Evenimentele (fapte naturale) se produc independent de voința

omului, dar cărora legea le atribuie anumite efecte juridice ( spre exemplu,

nașterea unei persoane semnifică apariția unui nou subiect de drept; moartea

unei persoane determină încetarea calității de subiect de drept a defunctului;

fenomenele naturale constitutive de forță majoră împiedică săvârșirea unor

acțiuni; scurgerea timpului prevăzut de lege are ca effect stingerea dreptului

material la acțiunea în justiție.

Acțiunile omenești sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sa

juridice, licite sau ilicite, săvârșind cu sau fără intenție. Acestea formează

marea categorie a actelor juridice.

3. Structura raportului juridic civil

Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt:

a) subiectele sau părțile raportului juridic civil;

b) conținutul raportului juridic civil (alcătuit din drepturile și

obligațiile părților);

c) obiectul raportului juridic civil (conduita pe care părțile trebuie să o

urmeze – acțiuni sau inacțiuni).

31

3.1. Subiectele (părțile) raportului juridic civil

Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și juridice.

Raportul juridic civil are cel puțin două subiecte și anume: un subiect

active (creditorul) – persoana care dobândește drepturi, și un subiect pasiv

(debitorul) – persoana ce își asumă obligații corespunzătoare.

Este posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai multe

persoane.

3.1.1. Capacitatea civilă

Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi subiect de drept civil și

are două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei fizice sau juridice

de a avea drepturi și obligații.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea de a

încheia singură acte juridice civile.

3.2. Conținutul raportului juridic civil

Conținutul raportului juridic civil este format din drepturile și

obligațiile corelative ale subiectelor (părților).

3.2.1. Dreptul subiectiv civil

A. Definiție

Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea

civilă subiectului active să aibă (în limitele dreptului și moralei) o anumită

conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu

facă ceva) de la subiectul pasiv și în caz de nevoie să ceară concursul forței

coercitive a statului.

B. Recunoașterea, ocrotirea și exercitarea drepturilor subiective civile

Recunoașterea drepturilor subiective civil ear fi iluzorie fără ocrotirea

lor prin normele dreptului civil și alte acte normative.

Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl constituie

acțiunea civilă în justiție, ce poate fi exercitată de titular când dreptul său

este încălcat.

C. Clasificarea drepturilor subiective civile

DUPĂ CRITERIUL CLASIFICARE-DREPTURI

Opozabilității - absolute – opozabile erga omnes

- relative – subiecte determinate

Conținutului - patrimoniale – conținut economic, evaluabil în

32

bani

- personal nepatrimoniale – neevaluabile în bani

Raportului dintre ele - principale – au o existență de sine stătătoare,

independentă

- accesorii – a căror exitență depinde de existența

dreptului garantat (gaj, ipotecă)

Modalităților care

afectează existența și

exercitarea

- pure și simple – nu sunt afectate de modalități

- afectate de modalități (termen, condiție)

- eventuale (viitoare) – dreptul la o succesiune

viitoare

D. Exercitarea drepturilor civile. Abuzul de drept

Potrivit art. 15 Cod civil, „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul

de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil,

contrar bunei-credințe”.

Pentru exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie respectate

cumulative următoarele condiții: respectarea legii și moralei; limitele externe

de ordin material (de exemplu, proprietarul unui teren nu poate să

construiască dincolo de hotar sau creditorul nu poate pretinde debitorului său

mai mult decât datorează); buna-credință.

3.2.2. Obligația civilă

A. Definiție

Obligația civilă este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul

este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină

prestația datorată (art. 1164 Cod civil).

B. Condițiile prestației

Pentru a fi obiect al obligațiilor civile, prestația, idiferent că este

pozitivă sau negativă, trebuie să îndeplinească anumite cerințe sau condiții și

anume: să aiba natură juridică; să fie destinată creditorului ori persoanei

desemnate de creditor; să fie posibilă; să fie determinată sau cel puțin

determinabilă și să fie licită și morală.

C. Izvoarele obligațiilor

Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri,

imbogățirea fără justă cauză, plată nedatorată, faptă ilicită, precum și alte

acte sau fapte de care se leagă nașterea unei obligații.

33

D. Elementele constitutive ale obligației civile

ELEMENTELE

OBLIGAȚIEI

a) Subiectul - subiectul pasiv ( debitorul).

b) Conținutul

- poate consta într-o acțiune pozitivă (a das au a

face ceva); de exemplu, plata unei sume,

restituirea unui lucru, executarea unei lucrări)

sau într-o acțiune negativă (de a nu face ceva).

c) Relația juridică - legătura de drept, între dreptul subiectiv și

obligația corelativă.

d) Constrângerea

juridică

- creditorul poate să ceară concursul puterii

publice pentru respectarea dreptului său.

E. Clasificarea obligațiilor

CRITERIU CLASIFICARE-TRĂSĂTURI

a) Obiectul

Obligația de a da, privește îndatorirea juridică de a

constitui sau de a transmite drepturi reale cu privire

la un bun.

Această obligație constă într-o prestație pozitivă.

În această materie a da nu înseamnă a preda.

Obligația de a face, este îndatorirea juridică ce constă

într-o prestație pozitivă, alta decât constituirea (de

exemplu, de a executa o lucrare ori de a presta un

serviciu, de a preda lucrul vândut, donat sau de a

presta întreținerea în temeiul contractului de

întreținere).

Obligația de a nu face, are ca obiect o prestație

negativă, debitorul fiind ținut să se abțină de la o

acțiune la alta.

Când obligația este corelativă unui drept absolut, ea

constă în îndatorirea generală și negativă de a nu

aduce atingere dreptului respectiv (de exemplu,

dreptul de proprietate); când obligația de a nu face

este corelativă unui drept relativ, constă în abținerea

de a face ceva ce debitorul ar fi putut face în lipsa

asumării obligației respective.

Obligația pozitivă, constă într-o acțiune a debitorului

(de a da și a face).

34

Obligația negativă, constă într-o inacțiune.

Obligația rezultat, are ca obiect un rezultat

determinat (obligația cărăușului de a transporta lucrul

încredințat în acest scop la destinație).

Obligația de diligență (de mijloace) constă în

îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui

scop, depunând în acest sens toate diligențele impuse

de obținerea rezultatului, fără a se pretinde și ca el să

atingă rezultatul (de exemplu, pregătirea unui elev în

vederea unui examen, tratarea unui bolnav).

b) Opozabilitatea

Obligația civilă obișnuită, este opozabilă numai înre

părți și revine debitorului (de exemplu, dreptul de

creanță).

Obligația opozabilă terților, este strâns legată de un

bun. De exemplu, o persoană cumpără un apartament

închiriat. Cumpărătorul trebuie să respecte contractul

de locațiune, deși este un terț față de acest contract.

Cu alte cuvinte este ținut la îndeplinirea unei obligații

anterioare, creată fără participarea sa.

Obligația reală, revine potrivit legii, proprietarului

unui bun din patrimonial național (de a-l conserva).

Alte exemple: obligația de a cultiva un teren,

obligația de grănițuire.

c) Sancțiunea

Obligația perfectă, este cea a cărei executare se poate

face și prin forța publică a statului.

Obligația imperfectă, a cărei executare nu poate fi

obținută pe cale silită. această obligație este denumită

și naturală. De exemplu, cel care a executat de bună-

voie obligația după ce dreptul la acțiune s-a prescris,

nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar

dacă la data execuției nu știa că termenul prescripției

era împlinit (art. 2506 alin. 2 Cod civil).

3.3. Obiectul raportului juridic civil

3.3.1. Definiție

Obiectul raportului juridic civil îl formează conduita părților, acțiunile

și inacțiunile premise sau impuse lor.

35

Când acțiunile sau abstențiunile părților se referă la lucruri exterioare

raportului juridic acestea pot fi appreciate ca obiect derivat.

3.3.2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil

A. Noțiune

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie

obiectul unui drept patrimonial. (art. 535 Cod civil)

Din analiza acestei definiții legale, rezultă corelația dintre bunuri și

patrimoniu.

Termenul bun desemnează orice lucru cu privire la care pot exista

drepturi și obligații patrimoniale.

În principiu noțiunea de bun desemnează nu doar bunuri corporale, ci

un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane, cu valoare de active

patrimoniale. Astfel CEDO a calificat drept bunuri necorporale:

- clientela unei persoane cu o profesie liberă sau a unei societăți

comerciale;

- părțile sociale pe care o persoană le deține la o societate comercială;

- drepturile asupra unei succesiuni deschise;

- o garanție reală (gaj, ipotecă).

B. Clasificarea bunurilor

CRITERIU CLASIFICARE-TRĂSĂTURI

a)

Regimul

circulației

juridice

Bunuri aflate în circuitul civil, sunt cele care pot face

obiectul actelor juridice civile. Sunt supuse unui regim

restrictive (armele, substanțe explosive, toxice etc.)

Bunuri scoase din circuitul civil, (prin lege). Aceste

bunuri nu pot face obiectul unor acte juridice civile.

b) Natura

bunului

Bunuri imobile. Sunt imobile terenurile, izvoarele și

cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini,

construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu

caracter permanent, platformele și alte instalații de

exploatare a resurselor submarine situate pe platoul

continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau

artificial, este încorporat în acestea cu caracter

permanent.

Caracterul imobiliar este o stare de fapt pe care dreptul

o constată.

Pentru ca o clădire să fie considerată imobil, trebuie să

fie încorporată pământului, așa încât ea să nu poată fi

strămutată fără a-și pierde ființa (de exemplu, o barcă

36

provizorie, un chioșc în care se vând ziare nu sunt

imobile).

Bunuri mobile, sunt cele pe care legea nu le consideră

imobile.

Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice și

energia.

c) Modul de

determinare

Bunuri certe, individual determinate (res certa)

Exemplu: cazul oricărui unicat, o anumită pictură sau

sculptură.

Bunuri generice, prezintă însușiri specifice speciei din

care fac parte (de exemplu, banii, cerealele,

combustibilul, produse fabricate în serie).

d) Posibilitatea

de înlocuire

Bunuri fungibile, fiind determinate prin caractere

generice, sunt susceptibile de înlocuire în executarea

unei obligații (de exemplu, banii etc).

Bunuri nefungibile, care, fiind determinate prin

caractere individuale, nu sunt susceptibile de înlocuire

în executarea unei obligații (de exemplu, o anumită

pictură).

e) Producerea

fructelor

Bunuri frugifere, sunt susceptibile de a produce fructe

(naturale, industriale sau civile) periodic, fără

consumarea substanței sale. Prin fructe înțelegem alte

bunuri sau produse.

Bunuri nefrugifere, care nu sunt susceptibile de a

produce fructe.

f)

Folosirea

lor implică

consumarea

Bunuri consumabile, a căror folosință presupune

distrugerea sau înstrăinarea lor la prima întrebuințare

(de exemplu, alimentele, banii, combustibilul)

Bunuri neconsumabile, care pot face obiectul unor acte

de folosință repetate, fără a-și pierde ființa (de

exemplu, pământul, clădirile, utilajele).

g) Divizării

Bunuri divizibile sunt cele care pot fi împărțite în

natură fără a li se schimba destinația (de exemplu,

cantitatea de 100 l vin, un cupon de stofă).

Bunuri indivizibile, care nu pot fi împărțite în mai

multe părți fără schimbarea destinației (de exemplu, o

haină, un calculator, un animal viu).

h) Perceperea

prin simțuri

Bunuri corporale, care au o existență materială.

Bunuri necorporale, care nu au o existență materială

(de exemplu, dreptul de autor, titlurile de valoare).

37

i) Raport de

dependentă

Bunuri accesorii, sunt destinate folosirii economice a

altui bun.

Bunuri principale, care au o existență de sine stătătoare.

j)

Urmărirea

și

executarea

silită

Bunuri sesizabile, care pot fi supuse urmăririi și

executării silite.

Bunuri insesizabile, care nu pot fi urmărite silit pentru

plata datoriei.

Universalitatea de fapt este ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași

persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.

Comentariu. Cuvântul clădire pe care îl utilizează legea trebuie

înțeles într-un sens mai larg, incluzându-se orice construcție care este făcută

pe suprafața solului (de exemplu, case de locuit, magazine etc.), fie în

interiorul solului (de exemplu, conductele de apă, de gaze, cablurile electrice

și telefonice etc.). Caracterul imobiliar este dobândit indifferent de persoana

care a făcut contrucția și fără a ține seama dacă edificiul are un character

perpetuu. Astfel construcțiile făcute în vederea unei expoziții, deși după un

anumit timp vor fi ridicate ori distruse, continuă a păstra caracterul imobiliar

cât timp sunt legate de sol. În schimb, construcțiile volante (de exemplu,

lucrările dintr-un târg, chioșchiurile pentru presă, etc.) neavând decât o

legătură provizorie cu solul, trebuie privită ca fiind bunuri mobile.

În ceea ce privește ușile, ferestrele și obloanele unei clădiri, se consideră

a fi bunuri imobile, întrucât imobilul nu ar putea exista fără asemenea accesorii.

Clădirile, cu tot ce ține de ele, sunt imobile prin natura lor.

Serele fixate de sol prin dale de beton, care asigură imobilitatea lor și

sunt asimilate fundațiilor, constituie bunuri imobile.

Tavanele false sunt bunuri imobile prin natural lor.

Pompele de benzină care sunt legate de sol, cisternele construite în

subsol sunt bunuri imobile prin natură.

Recoltele prinse de rădăcini sunt imobile prin încorporație.

Caracterul imobiliar nu este recunoscut plantelor puse în vase, deși

sunt fixate de sol, întrucât în acest caz pământul a pierdut el însuși calitatea

de bun imobil.

De asemenea în cazul răsadurilor, care în mod provizoriu au fost

introduce în sol, fiind destinate transplantării în acel loc, nu sunt bunuri

imobile întrucât nu au așezare fixă și stabilă.

Sunt imobile prin destinație: mobilierul de valoare încorporat unui

imobil, aplicele, cuierele, instalațiile complete de baie.

4. Decizii de speță

Noțiunea de bun în jurisprudența CEDO

38

1) Noțiunea de bunuri, din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o

semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea

unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și intereese pot fi considerate

drepturi de proprietate, deci bunuri potrivit acestei dispoziții (CEDO, hot.

din 23.02.1995).

2) Acțiunile deținute de acționarii societăților comerciale pe acțiuni,

din moment ce au valoare economică, constituie un bun în acepțiunea art. 1

din Protocolul nr. 1 (CEDO, hot. din 12.09.1982).

3) O creanță nu poate constitui un bun în semsul art. 1 din Protocolul

nr.1 decât dacă este exigibilă (CEDO, hot. din 18.04.2002).

Noțiunea de imobile prin natură

1) Din dispozițiile legii rezultă că sunt imobile prin natura lor fondurile

de pământ și clădirile care fac parte integrantă cu solul, chiar când aceste clădiri

n-au fost făcute de proprietarul terenurilor (Cas. II dec. nr. 162/1911).

2) Obiectele care se unesc sau se încorporează de o manieră durabilă

și obișnuită trebuie a fi asimilate cu bunurile imobile prin natura lor (Cour

d’Appel Mons, 25 octombrie 1994).

3) Caracterul de bun imobil prin natura sa a unui lucru este

independent de voința omului. Natura bunurilor imobile se caracterizeză prin

imobilitatea lor, independentă de posibilitatea de deplasare mai mult sau mai

putin mare sau de mijloacele financiare necesare pentru a proceda la

schimbarea situației de fapt a lucrului (Cour d’Appel Liege, 31.05.1991).

Natura juridică a fondului de comerț

- Un fond de comerț este un bun mobiliar incorporal (Trib. Buzău,

dec. nr. 300/1922)

- Bazinul piscicol și de agreement, trebuie privit ca fond de comerț

(Trib. București, dec. nr. 1101/1997).

- Este mobiliară vânzarea de arbori ce urmează a fi tăiați (Trib. Dolj,

dec. nr. 101/2000).

Bunuri mobile prin anticipație sunt acele bunuri care, prin natural or,

sunt imobile, dar pe care părțile unui raport juridic le privesc ca mobile în

considerația a ceea ce vor devein în viitor, spre exemplu fructele și recoltele

neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcții,

piatra de carieră, pentru toate aceste bunuri, numai dacă sunt înstrăinate cu

anticipație printr-un act juridic. (C.A. București, dec. nr. 112/2005).

Recolte. Natura juridică. Recoltele care se țin de rădăcini, arborii și

fructele de pe arbori sunt imobile prin natural or, atât timp cât sunt prinse prin

39

rădăcini de pământul pe care au crescut, potrivit regulii fructus pendentes pars

fundi esse videntur. Atașarea față de pământul din care plantele sau arborii au

ieșit este o condiție esențială. De aceea, caracterul imobiliar nu va fi recunoscut

plantelor puse în vase, deși sunt fixate în sol, întrucât în acest caz pământul a

pierdut el însuși calitatea de bun imobil. (Cas., dec. nr. 3/2010).

Imobil prin destinație. Condiții. Mobilierul de o valoare și importanță

aparte, incorporate unui imobil prin natura lui, preluat de stat fără titlu

valabil, este un imobil prin destinație. (C.S.J., dec. nr. 304/2002).


1) Raporturile juridice civile își au izvorul în:

a. acte normative;

b. acte juridice;

c. fapte și acte juridice.

2) Raportul juridic civil are următoarea structură:

a. subiectele și conținutul;

b. părțile și obiectul;

c. subiectele, conținutul și obiectul.

3) Obligația civilă este o legătură:

a. de drept;

b. de fapt;

c. naturală.

4) Obligația de a da privește îndatorirea juridică:

a. de a preda;

b. de a constitui sau de a transmite drepturi reale;

c. de a face.

5) Drepturile absolute:

a. se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;

b. cuprind categoria drepturilor patrimoniale;

c. au drept obligație corelativă o obligație opozabilă erga omnes.

6) Drepturile reale accesorii:

a. includ dreptul de a pretinde arvuna;

b. presupun, ca drept principal, un drept de creanță;

c. au soarta juridică diferită de cea dreptului principal.

40

7) Obligația perfectă:

a. se mai numește și obligație naturală;

b. se valorifică, în majoritatea cazurilor, pe cale de excepție;

c. oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forța coercitivă a

statului pentru a obține executarea ei.

8) Este un bun incorporal:

a. dreptul de proprietate;

b. dreptul de a pretinde arvuna;

c. dreptul la domiciliu.

9) Bunurile sesizabile sunt supuse:

a. executării silite;

b. executării voluntare;

c. debitorului.

10) Banii sunt bunuri:

a. imobile;

b. fungibile;

c. neconsumabile.

Răspunsuri

1 – c

2 – c

3 – a

4 – b

5 – c

6 – b

7 – c

8 - b

9 – a

10 – b

6. Temă

Întocmiți un referat asupra clasificării bunurilor în dreptul civil,

folosind ca surse bibliografice: Codul civil din 2011, art. 535 și urm; O.

Ungureanu, C. Munteanu, Considerații asupra națiunii și definirii bunurilor,

în RRDP nr. 3/2008, p. 228-250.

Întocmiți un referat privind dreptul la libera exprimare după studiul

Hotărârii CEDO din 14 octombrie 2008, în Buletinul CEDO nr. 12/2008

pag. 16 și articolul „Drepturile personalității. Caractere și limite” în RRDP

nr. 6/2011, pag. 133.

Pregătiți o dezbatere cu tema „Corelația dintre dreptul la libertatea de

exprimare și protecía vieții private”, pornind de la studiul Convenției

41

europene a drepturilor omului și a Declarației Universale a Drepturilor

Omului.

42

PLAN SEMINAR 3

Tema: Actul juridic civil


- actul juridic civil (definiție, clasificare); condițiile de fond ale

actului juridic civil (capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un

obiect determinat și licit, o cauză licită și morală); libertatea de a contracta;

buna-credință; consimțământul (definiție, cerințe, viciile de consimțământ

(eroarea, dolul,violența și leziunea); eroarea (definiție, clasificare); dolul

(definiție, structură); violența (definiție, clasificare, structură, cerințe);

leziunea (definiție, inadmisibilitate); obiectul actului juridic civil (definiție,

condiții); obiectul obligației; bunuri viitoare, bunuri care nu sunt în circuitul

civil, bunurile care aparțin altuia; determinarea calității obiectului; cauza

(noțiune, condiții, sancțiune, proba cauzei).

Lucrări practice:



- întocmirea unui referat privind încheierea actului juridic civil.




43

1. Definiția actului juridic civil

Actul juridic civil este definit ca acordul de voințe dintre două sau

mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport

juridic.

2. Clasificarea actelor juridice civile

CRITERIU CLASIFICARE

Numărul

părților

Acte juridice unilaterale – pentru a căror valabilă formare

este necesară manifestarea de voință a unei singure

persoane (de exemplu, testamentul, declarația de

acceptare a succesiunii sau de renunțarea la succesiune,

recunoașterea unui copil din afara căsătoriei etc.).

Acte juridice bilaterale – presupune acordul de voințe

dintre două persoane, în scopul de a constitui, modifica

sau stinge raporturi juridice.

Acte juridice multilaterale – care implică acordul de

voințe a mai mult de două părți (de exemplu, contractul

de societate civilă).

Scopul

urmărit

Acte juridice cu titlu oneros, prin care fiecare parte

urmărește să-și procure un avantaj în schimbul

obligațiilor asumate.

Acte juridice cu titlu gratuit, prin care una dintre părți

urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a

obține în schimb vreun avantaj. Actele cu titlu gratuit se

subdivid în liberalități (donație) când debitorul își

micșoreză patrimoniul și acte dezinteresate fără afectarea

patrimoniului debitorului (comodatul).

Cunoașterea

din momentul

încheierii lor a

existenței și

întinderii

obligațiilor

Acte juridice comutative – în care, la momentul

încheierii lor existența drepturilor și obligațiilor părților

este certă, iar întinderea acestora este determinată sau

determinabilă.

Acte juridice aleatorii – care prin natura lor sau prin

voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa

unui câțtig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce

depinde de un eveniment viitor și incert (de exemplu,

contractele de asigurare, de loterie, pariul etc.).

În contractul aleatoriu nu se pune problema leziunii.

Efectele

produse

Acte juridice constitutive – care dau naștere, între părți,

unor drepturi pentru viitor (de exemplu ipoteca

convențională, instituirea unui drept de uzufruct, gaj sau

44

o garanție reală mobiliară).

Acte juridice translative – sunt acelea care au ca efect

transmiterea unui drept subiectiv din patrimoniul unei

persoane în patrimoniul altei persoane (de exemplu,

contractul de vânzare – cumpărare, cesiunea de creanță,

donația etc.).

Acte juridice declarative – care definitivează între părți

(cu efect retroactiv) drepturi care existau, anterior

încheierii lor (de exemplu, actul confirmativ prin care se

confirmă un act anulabil, urmare renunțării la

promovarea unei acțiuni în justiție).

Importanța

lor

Acte juridice de conservare – care au ca efect prevenirea

pierderii unui drept subiectiv civil (de exemplu

promovarea unei acțiuni în justiție pentru întreruperea

prescripției, înscrierea unei ipoteci, unui privilegiu,

somația, punerea peceților).

Acte juridice de administrare – prin care se realizează o

normală punere în valoare a unui bun ori a unui

patrimoniu (de exemplu reparațiile de întreținere,

asigurarea, culegerea fructelor, închiriere).

Acte juridice de dispoziție – au ca rezultat ieșirea unui

drept sau bun din patrimoniu sau grevarea sa cu o sarcină

reală (de exemplu vânzarea, donația, renunțarea la un

drept, constituirea unei ipoteci, garanții reale mobiliare,

sau a dreptului de uzufruct).

Conținutul lor

Acte juridice patrimoniale – care au un conținut

economic (de exemplu, vânzarea, schimbul, locațiunea).

Acte juridice nepatrimoniale – care nu sunt susceptibile

de evaluare în bani (de exemplu, convenția părinților

privind încredințarea copiilor după divorț).

Forma cerută

pentru

valabila

încheiere

Acte juridice consensuale – sunt încheiate valabil prin

simplul consimțământ al părților, indiferent de forma în

care acesta se exprimă.

Acte juridice solemne – sunt incheiate valabil, în forma

autentică notarială (de exemplu, donația, vânzarea

imobiliară, ipoteca, testamentul).

Acte juridice reale – sunt acele pentru a căror valabilă

încheiere, manifestarea de voințe a părților trebuie

însoțită de remiterea bunului la care se referă (de

exemplu, împrumutul de folosință și de consumație,

45

depozitul și gajul, transportul de mărfuri).

Momentul

producerii

efectelor

Acte juridice intre vii (inter vivos) sunt făcute, ca efectele

lor să se producă, în timpul vieții subiectelor de drept

care le încheie.

Acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt

încheiate spre a produce efecte la moarte autorului (de

exemplu testamentul, asigurarea asupra vieții).

Raportul

dintre ele

Acte juridice principale, care au o existență de sine

stătătoare, soarta lor nu depinde de soarta juridică a altui

act juridic.

Acte juridice accesorii, sunt cele a căror soartă juridică

depinde de situația unui act juridic principal (de

exemplu, gajul, ipoteca, arvuna).

Existența

modalităților

Acte juridice pure și simple, sunt cele lipsite de

modalități – termen, condiție, sarcină (de exemplu,

opțiunea succesorală, recunoașterea filiației, căsătoria,

adopția).

Acte juridice afectate de modalități. Sunt cele care

cuprind cel puțin o modalitate (de exemplu, vânzarea cu

clauză de întreținere, donația cu sarcină, asigurarea etc.).

Voința

părților în

stabilirea

conținutului

Acte juridice subiective – sunt acele acte al căror

conținut este determinat prin voința părților.

Acte juridice condiție – sunt acele acte la a căror

incheiere părțile își exprimă voința doar în privința

nașterii actului, conținutul lui fiind determinat de norme

de la care părțile nu pot deroga (de exemplu, căsătoria,

adopția).

Legătura cu

cauza

Acte juridice cauzale, a căror valabilitate se determină

prin analiza cauzei (scopului). Dacă scopul este imoral,

ilicit sau lipsește, însuși actul juridic este lovit de

nulitate.

Acte juridice abstracte (necauzale), a căror valabilitate nu

presupune analiza cauzei [de exemplu, titlurile de

vânzare. În cazul acestora înscrisul constatator

(instrumentum) încorporează creanța ce a luat naștere din

actul juridic (negotium)].

Participarea

părților

Acte juridice strict personale, care pot fi făcute numai

personal (testamentul, căsătoria, recunoașterea unui

copil).

Acte juridice care pot fi încheiate și prin reprezentant.

46

Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate și prin

reprezentare.

Modul de

executare

Acte juridice cu executare dintr-o dată (uno ictu), a căror

executare presupune o singură prestație din partea

debitorului (vânzarea).

Acte juridice cu executare succesivă, sunt acele acte a

căror executare presupune mai multe prestații eșalonate

în timp (închirierea, renta viageră, arendarea).

Denumirea

legală

Acte juridice numite (tipice), care au denumirea stabilită

de lege și o reglementare proprie (contractul de

adeziune).

Acte juridice nenumite (atipice) care nu se bucură de o

denumire și o reglementare proprie (vânzarea cu clauză

de întreținere, prestările de servicii, contractul hotelier).

Reciprocitatea

Acte juridice sinalagmatice, când obligațiile născute sunt

reciproce și interdependente.

Acte juridice unilaterale, când obligațiile nu sunt

reciproce și interdependente, chiar dacă executarea lor

presupune obligații în sarcina ambelor părți.

3. Condițiile de fond ale actului juridic civil

Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt prevăzute de

art. 1179 Cod civil: capacitatea de a contracta, consimțământul părților; un

obiect determinat și licit; o cauză licită și morală.

3.1. Capacitatea de a contracta

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este parte componentă a

capacității juridice civile.

În principiu subiectele de drept civil au capacitatea să încheie acte

juridice civile, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (minorii, interzișii și

toți cei cărora legea le-a prohibit încheierea unor contracte). De exemplu,

interdicția dobândirii de drepturi în legătură cu bunurile administrate sau de a

încheia acte de dispoziție cu titlu gratuit; incapacitatea de a cumpăra drepturi

litigioase a judecătorilor, procurorilor, grefierilor etc., care sunt de

competența instanței în a cărei circumscripție își desfășoara activitatea.

Libertatea de a contracta

Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul

acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și bunele moravuri.

Altfel spus, părțile sunt libere să încheie sau nu acte juridice, își pot

47

alege în mod liber contractantul, pot determina de comun acord obiectul,

clauzele și efectele actelor, le pot modifica sau desființa.

Buna-credință

Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și

încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.

Încheierea contractelor este guvernată de principiul bunei- credințe.

Loialitatea de încheiere a actelor juridice civile implică obligația

părților de a se informa reciproc. Obligația de loialitate impune părților să fie

sincere și oneste la încheierea actului.

Contractul de adeziune este cel prin care clauzele esențiale sunt

impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru ca aceasta sau ca

urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca

atare.

Contractul cadru, este acordul prin care părțile convin să negocieze,

să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale

sunt determinate de acesta.

Un contract-cadru dă naștere, de regulă, unei obligații de a contracta.

Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în

completare dispozițiilor codului civil.

În ceea ce privește puterea de negociere și nivelul de informare,

consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau

furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil

de vânzător sau furnizor. (C.J.C.E. hot. din 03.06.2010).

Reprezintă contracte în afara spațiilor comerciale vânzarea la

domiciliu, vânzarea la distanță (prin corespondență), teleshopping, comandă

pe baza unui catalog, vânzările electronice ca și vânzarea în standuri

improvizate (în spațiul public, în gări, aeroporturi, pe bulevarde).

Caracterizate prin elementul surprizei, aceste situații reprezintă ipoteze de

potențială speculare, de către profesionist, a vulnerabilității consumatorului

(luat prin surprindere, nepregătit să facă față presiunii psihologice exercitate

de vânzătorul profesionist).

3.2. Consimțământul

3.2.1. Definiție

Consimțământul este o manifestare de voință ce exprimă hotărârea

48

părților de a încheia actul juridic.

3.2.2. Cerințele valabilității consimțământului

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească cumulativ

următoarele cerințe:

a. să provină de la o persoană cu discernământ;

b. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

c. să fie exteriorizat în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte

concludente neechivoce, spre a fi cunoscut. Prin excepție, tăcerea poate

valora consimțământ când legea prevede expres aceasta ( art. 1196 Cod civil-

reînoirea locațiunii fără termen) sau când tăcerea are valoare de

consimțământ potrivit obiceiului;

d. să nu fie alterat printr-un viciu de consimțământ (eroare, dol,

violență).

3.2.3. Viciile de consimțămînt

Viciile de consimțămînt sunt împrejurări care afectează caracterul

conștient și liber al voinței de a face un act juridic.

Sunt vicii de consimțămînt: eroarea, dolul, violența și leziunea.

A. Eroarea este reprezentarea falsă a realității

CAZURI CLASIFICARE

Eroarea

esențială

când

poartă

asupra

- naturii sau obiectului contractului (de exemplu, una din

părți vrea să se oblige juridic, iar cealaltă parte face

promisiunea din complezență sau curtoazie). În ipoteza în

care fiecare vorbește de un alt act, eroarea este asupra

operațiunii juridice, a contractului. În acest caz

consimțământul este doar viciat, ci lipsește;

- identitatea obiectului prestației sau asupra unei calități a

acestuia. Noțiunea de substanță se referă la materia din care

este alcătuit obiectul actului juridic, fie la calitățile sau

proprietățile sale specifice care îl deosebesc de alte obiecte

(de exemplu, data fabricației autovehicolului, reprezintă o

calitate esențială a subtanței acestui bun) ;

- identitatea persoanei. Se poate referi la identitatea fizică,

identitatea civilă sau la calitățile esențiale ale acesteia ;

- o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților,

pentru încheierea actului.

Eroarea

neesențială

- eroarea nescuzabilă este cea care putea fi, după

împrejurări cunoscută cu diligențe rezonabile (diligență

medie, care se poate îngriji de interesele sale);

49

- eroarea asumată, există când riscul de eroare a fost asumat

de cel care o invocă;

- eroarea de calcul, (simpla eroare de calcul nu atrage

anularea contractului;

- eroarea de comunicare sau de transmitere (de exemplu,

declarația de voință a fost transmisă incorect).

B. Dolul – viciu de consimțământ

Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o

eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, ori când

aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant

asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere

anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost

esențială.

Structura dolului

Dolul presupune două elemente constitutive:

- elementul intențional – voința de a induce o persoană în eroare

(contractul este anulabil si atunci când dolul provine de la reprezentantul,

prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți);

- elementul material – întrebuințarea de mijloace viclene pentru

realizarea intenției de a induce în eroare; sunt considerate manopere

frauduloase minciunile și vicleșugurile; nu sunt mijloace viclene: simpla

exagerare în scop de reclamă a calităților mărfurilor oferite spre vânzare

ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul putea ușor să

le descopere.

Dolul comis de un terț

Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea

actului decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să

cunoască dolul la încheierea actului juridic.

C. Violența – viciu de consimțământ

Violența (viciu de consimțământ) există când temerea insuflată este

de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că în

lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi

expuse unui pericol grav și iminent.

Există viciu de consimțământ și atunci când vioșența este îndreptată

împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori

descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

50

Clasificarea violenței

CARACTER CLASIFICARE

Temerea

insuflată

- Violența fizică (temerea privește integritatea fizică).

Elementul obiectiv al violenței se înfățișează sub forma

constrângerii (acte de lovire, vătămare corporală, lipsire de

libertate). nu este obligatoriu ca aceste fapte să îmbrace haina

ilicitului penal.

Constrângerea fizică poate consta și în refuzul neîndeplinirii

obligației legale sau contractuale de a acorda asistență

materială unei persoane care se află în imposibilitatea de a se

îngriji singură, tocmai pentru a determina victima să încheie

actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

- Violența morală constă în amenințarea cu un rău moral de

natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act

juridic care altfel nu s-ar fi încheiat (de exemplu, amenințarea

cu un rău care se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele

persoanei).

Caracterul

amenințării

- Violența justă (legitimă) – constituie violența și temerea

insuflate prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcute cu

scopul de a obține avantaje injuste.

Pentru a se putea reține existența violenței, este necesar ca

amenințarea să fie ilicită și deci să se refere la o faptă pe care

cel ceamenință nu ar fi îndreptățit să o facă.

- Violența injustă este violența făcută fără drept și determină

vicierea consimțământului.

Structura violenței

Violența – viciu de consimțământ presupune două elemente

constitutive:

a) amenințarea cu un rău injust (fapt exterior) – element obiectiv;

b) un element subiectiv de natură psihologică (insuflarea unei temeri).

Cerințele violenței

Cerințele violenței sunt următorarele:

a) să fie determinantă pentru încheiere actului juridic,

b) să fie injustă, nelegitimă.

D. Leziunea

leziunea (viciu de consimțământ) există atunci când una dintre părți,

profitând de starea de nevoie, de lipsa de experianță ori de lipsa de

cunoștințe ale celeilalte părți, stipulează în favoarea sau ori în a unei alte

51

persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii

actului juridic, decât valoarea propriei prestații.

Structura leziunii

Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu

disproporția de valoare dintre contraprestații.

Inadmisibilitatea leziunii

Sunt total nepotrivite conceptului de leziune: actele juridice

unilaterale, contractele cu titlu gratuit, contractele aleatorii.

Dacă disproporția dintre prestații intervine ulterior momentului

încheierii contractului nu se poate vorbi de leziune, ci despre impreviziune.

3.3. Obiectul actului juridic civil

3.3.1. Definiție

Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum

vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, așa

cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

3.3.2. Condițiile obiectului

Obiectul contractului trebie să fie determinat și licit, sub sancțiunea

nulității absolute.

Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine

ordinii publice ori bunelor moravuri.

3.4. Obiectul obligației

3.4.1. Definiție

Obiectul obligației este prestațșia la care se angajează debitorul.

3.4.2. Cerințe obiectului obligației

Sub sancțiunea nulității absolute, obiectul obligației trebuie să fie

determinat sau cel puțin determinabil și licit.

3.4.3. Imposibilitatea inițială a obiectului obligației

Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una

dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul

în care legea nu prevede altfel.

52

3.4.4. Bunurile viitoare

În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra

bunurilor viitoare.

3.4.5. Bunurile care nu sunt în circuitul civil

Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei

prestații contractuale

3.4.6. Bunurile care aparțin altuia

Dacă prin lege u se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul

unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită

creditorului sau, după caz, să obțină acordul terșului.

În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile

cauzate.

3.4.7. Determinarea calității obiectului

Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea

prestației sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabliă sau, după

împrejurări, cel puțin la nivel mediu.

Când prețul sau orice alt element al contractului urmează să fie

determinat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și

echidistant.

Dacă terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori aprecierea sa este

nerezonabilă, instanța, la cererea părții interesate va stabili, după caz, prețul

sau elementul nedeterminat de către părți.

Dacă un contract încheiat între profesionști nu stabilește prețul și nici

nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut

în vedre prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru

aceleași prestații realizate în condiții comparabile.

3.5. Cauza (scopul) actului juridic civil

3.5.1. Noțiune

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Cauza este scopul pe care îl urmăresc fiecare din părțile contractante;

este rațiunea pentru care se obligă partea.

3.5.2. Condiții

Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

53

Cauza este falsă când există eroare asupra scopului mediat (motivul

determinant) și în cazul în care există eroare asupra scopului imediat (de

exemplu, natura contraaprestației celeilalte părți).

Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru

eludarea aplicării unei norme legale imperative. A frauda legea înseamnă a

eluda prescripțiile ei care sunt aplicabile în mod normal raportului juridic al

părților în cauză.

3.5.3. Sancțiune

Lipsa cauzei atrage nulitate relativă.

Cauza ilicită sau imorală atrag nulitatea absolută.

3.5.4. Proba cauzei

Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres

prevăzută.

Existanța unei cauze valabile se prezum până la proba contrară.


Contractele comerciale se consideră încheiate dacă manifestarea de

voință a părților, oferta și acceptarea ofertei sunt concordante (C.S.J., dec. nr.

368/1998).

Modificarea clauzelor contractului poate interveni numai prin acordul

de voință exprimat de către părți (C.S.J., dec. nr. 78/1995).

Regulile speciale prevăzute pentru un contract numit nu sunt

aplicabile contractelor nenumite (Cas., dec. nr. 458/2008).

Libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect

de drept de a încheia un contract, în înțelesul mutuus consensus, de produs al

manifestării sale de voință convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părți, de

a stabili conținutul acestuia și de a-i determina obiectul, dobândind drepturi

și asumându-și obligații a căror respectare este obligatorie pentru părțile

contractante (C.C., dec. nr. 356/2005).

Analizată ca insituție juridică, buna-credință este un concept foarte

complex ce își are originea și resorturile psihologice ce trebuie să se

circumscrie normelor morale care guvernează activitatea subiectelor de drept

în cadrul relațiilor sociale (C.A. Constanța, dec. nr. 13/2010).

Izvorul obligațiilor din contractul sinalagmatic îl constituie

54

contraprestația îndeplinită de cocontractant, acesta fiind guvernat de

principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor, astfel că partea nu

poate pretinde de la adversar îndeplinirea obligației,dacă ea însăși nu și-a

îndeplinit-o (C.A. București, dec. nr. 286/2008).

Contractul prin care o parte se obligă să transmită o cotă-parte din

drepturile litigioase asupra unui imobil, iar cealaltă parte își asumă obligația

întreținerii în favoarea cedentei, are caracterul unui contract sinalagmatic cu

titlu oneros și aleatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu cunoștea, la data

perfectării contractului, care va întinderea prestațiilor reciproce (Cas., dec.nr.

2978/2011).

Revoluția informatică a modificat conceptul tradițional de încheiere a

contractului, când părțile negociază față în față. multe dintre ofertele de

contractare au la bază un contract tip la care aderă sau nu consumatorul

(Cas., dec. nr. 2279/2007).

Întreaga activitate de distribuție a gazelor naturale se realizează pe

baza unui contract-cadru (de natură administrativă) reglementat de

A.N.R.D.G.N. (Cas., dec. nr. 1707/2009).

Definit ca o condiție esențială a contractului de donație,

consimțământul reprezintă manifestarea de voință exteriorizată, cu scopul de

a produce efecte juridice.Pentru realizarea acestui scop, consimțământul

trebuie să existe neviciat de eroare, dol, violență sau leziune.

Consimțământul este unul dintre elementele voinței juridice, alături de

motivul determinant – ca element al cauzei concrete (C.A. București, dec. nr.

64/2009).

Persoana aflată într-o stare de dependență avansată de droguri

(stupefiante), este lipsită trmporar de discrnământ și deci de voința

conștientă. Dovada acestei stări trebuie raportată la momentul încheierii

actului (C.A. Craiova, dec. nr. 308/2208).

Ceea ce interesează pentru valabilitatea cauzei actului juridic, este ca

aceasta să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Cauza este ilicită dacă

scopul urmărit de părți contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii

publice sau bunelor moravuri (C.A. Iași, dec. nr. 654/2002).

Condiționarea menținerii concubinajului de înstrăinarea imobilului în

litigiu are un scop contrar bunelor moravuri și ordinii bulice, iar sancțiunea

unui act juridic cu o asemenea cauză este nulitatea (C.A. Timișoara, dec. nr.

55

293/1998).


1) Categoria bunurilor incorporale include, printre altele:

a. dreptul de proprietate asupra unui bun mobil prin natura lui;

b. titlurile de valoare;

c. toate drepturile subiective.

2) Este vorba de un act juridic declarativ în cazul:

a. convenției de partaj;

b. cesiunii de creanță;

c. convenției de ipotecă.

3) După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se clasifică în:

a. acte juridice cauzale și acte juridice abstracte;

b. acte juridice cu titlu oneros și acte juridice cu titlu gratuit;

c. patrimoniale și mepatrimoniale.

4) Contractul de împrumut reprezintă:

a. un act juridic consensual;

b. un act juridic inseparabil de modalități;

c. un act juridic nenumit.

5) Contractul de donație reprezintă:

a. un act juridic consensual;

b. o liberalitate;

c. un act juridic unilateral.

6) Testamentul reprezintă:

a. un act juridic mortis causa;

b. un act juridic real;

c. un act juridic cu titlu oneros.

7) Capacitatea de încheia actul juridic este o condiție:

a. de formă;

b. neesențială;

c. de fond.

8) Dolul:

a. este o eroare provocată;

56

b. atrage nulitatea absolută;

c. se prezumă.

9) Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să fie:

a. posibilă;

b. probată;

c. licită și morală.

Răspunsuri

1 – b

2 – a

3 – b

4 – b

5 – b

6 – a

7 – c

8 - a

9 – c

6. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Încheierea actului juridic civil” în baza

surselor bibliografice: art. 1178 și urm. Cod civil; Juanita Goicovici,

Fromarea progresivă a contractelor – noțiunea și sfera de aplicare, în

Revista Dreptul, nr. 7/2008, p. 15-45.

57

PLAN SEMINAR 4

Tema: Forma actului juridic civil


- forma actului juridic civil (definiție forme de exprimare,

terminologie, principiu consensualismului, clasificarea condițiilor de formă);

forma cerută ad validitatem (noțiune, caractere, condiți, aplicații, forța

juridică a mențiunilor dintr-un act autentic); forma cerută ad probationem

(noțiune, caractere, aplicații, sancțiune); forma cerută penru opozabilitatea

față de terți (noțiune, caractere, aplicații).

Lucrări practice:



- prezentarea referatului „Aspecte teoretice și practice privind

încheierea actului juridic civil”;

- întocmiți referatul „Contractul electronic” având ca surse

bibliografice Revista de Științe Juridice nr. 1/2006, p. 142-148, Directiva

2000/31/CE și Legea nr. 365/2006 privind comerțul electronic.




58

1. Definiție

Forma actului juridic civil reprezintă modalitate de exeteriorizare a

consimțământului cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport

juridic.

2. Formele de exprimare a consimțământului

Voința de a contracta poate fi exprimată:

a) verbal sau în scris;

b) printr-un comportament care (potrivit legii, uzanțelor, convenției

părților) nu lasă nicio îndoială asupra inteției de a produce efectele juridice

corespunzătoare (de exemplu, semnul pentru oprirea unui taxi).

3. Terminologie

Noțiunea de formă a actului juridic civil este susceptibilă de două

înțelesuri:

a) în sens restrâns, reprezintă modalitatea de exteriorizare a voinței

juridice;

b) în sens larg, reprezintă condiția de formă cerută pentru un anumit

act juridic, respectiv:

- forma ad validitatem, cerută pentru valabilitatea actului

juridică;

- forma ad probationem, cerută pentru probarea actului juridic;

- forma cerută pentru opozabilitate față de terți.

Forma este dominată de principiul libertății alegerii modului de

exteriorizare a voinței juridice.

Principiul consensualismului este regula potrivit căreia, din punctul de

vedere al formei sale, actul juridic se încheie prin simpla manifestare de

voință fără ca această voință să îmbrace o formă specială.

4. Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic


a) Izvorul

actului

juridic

- Forma legală impusă de legea civilă

- Forma convențională impusă de acordul părților, de a

extrioriza manifestarea de voințe într-o anumită formă

b) Consecințele

juridice ale

nerespectării

condițiilor

de formă

- Forma cerută pentru valabilitatea catului civil (ad

validitatem) a cărei nerespectare atrage nulitatea actului.

- Forma cerută pentru probarea actului (ad probationem)

a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt

mijloc de probă

- Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți, a cărei

nerespectare atrage inopozabilitatea actului (posibilitatea

59

terților de a-l ignora, de a face abstracție de existența și

efectele sale.

5. Forma cerută ad validitatem

5.1. Noțiune

Forma cerută ad validitatem este o condiție cerută de lege pentru

valabila încheiere a unui act juridic și constă în exteriorizarea manifestării de

voințe a părților cu o anumită solemnitate, de obicei forma scrisă autentică,

sub sancțiunea nulității absolute.

5.2. Caractere

Forma ad validitatem este:

a) un element constitutiv esențial al actului juridic a cărei absență este

sancționată cu nulitatea absolută.

b) incompatibilă cu manifestarea tacită a voinței.

5.3. Condiții

a) întregul conținut al actului juridic trebuie să îmbrace forma cerută

pentru validitatea sa;

b) actul aflat în interdependență cu actul solemn trebuie să îmbrace și

el forma solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și tacit).

5.4. Aplicații

Sunt acte solemne: donația, ipoteca convențională, actele între vii

având ca obiect terenuri, căsătoria etc.

5.5. Forța juridică a mențiunilor dintr-un act autentic

Mențiunile cuprinse în înscrisul autentic de notar sau cele petrecute în

fața sa și constatate de către acesta prin propriile simțuri, nu pot fi înlăturate

decât prin înscrierea în fals. Mențiunile făcute numai pe baza declarațiilor

părților privind prețul, neverificate de notar sunt prezumate a fi autentice

până la proba contrară.

6. Forma ad probationem

6.1. Noțiune

Forma cerută ad probationem este o condiție care constă în

întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.

60

6.2. Caractere

Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:

a) este obligatorie;

b) este o excepție de la principiul consensualismului.

6.3. Aplicații

Legea cere forma scrisă ad probationem pentru contractul de

locațiune, tranzacția, depozitul voluntar, contractul de sponsorizare,

contractul de cesiune etc.

Înscrisul care constată încheierea actului juridic poate fi sub semnăură

privată sau autentic.

6.4. Sancțiune

Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei

prevăzută de lege.

7. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

7.1. Noțiune

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți este o condiție care

constă în acele formalități de publicitate necesare pentru a face actul

opozabil și persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul

ocrotirii drepturilor ori intereselor acestora.

7.2. Caractere

Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele

caractere:

a) justifică ideea de protecție a terților,

b) este obligatori în cazurile expres prevăzute de lege.

7.3. Aplicații

Sunt supuse publicității declarația de căsătorie, convenția

matrimonială, uzufructul, punere sub interdicție judecătorească și ridicarea

acestei măsuri, locuința familiei, locațiunea, antecontractul, dretul de

preempțiune născut din convenții, convențiile care strămută sau constituie

drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.


Acceptarea donației se face în formă autentică. Lipsa acesteia

constituie o cauză de nulitate absolută (C.A. București, dec. nr. 383/2004).

61

Lipsa constatării de către notar că înscrisul a fost semnat de toți cei

ținuți să-l semneze atrage sancțiunea nulității (C.A. București, dec. nr.

1760/2009).

În mod evident, făcând aplicarea principiului mutuus consensus,

mutuus disenssus, orice modificare a unui act autentic pentru care legea

impune forma autentică, pentru însăși validitatea lui nu se poate face decât

printr-un act încheiat în formă autentică (Trib. Dolj, dec. nr. 601/2010; C.A.

București, dec. nr. 1541/2007).

În materie comercială, din considerente de celeritate și de

oportunitate, se aplică principiul libertății contractuale și al

consensualismului. Practica a impus regula unor forme contractuale cât mai

simple, obligațiile comerciale născându-se prin simpla voință a părților

exprimată sub forma unui contract, excepțiile actului scris sau solemn fiin

prevăzute de lege (C.S., dec. nr. 4102/2001).

În sitația în care părțile nu au înțeles să încheie un contract în formă

scrisă, raporturile juridice dintre acestea desfășurându-se în forma

simplificată a comenzii urmate de executare, fiecare factură constată un alt

raport juridic între părți și deci un alt contract în formă simplificată (Trib.


Vânzarea lentilelor de contact se face decât în magazine specializate

în dispozitive medicale (C.J.C.E., hot. din 2.12.2010).

Valoarea fiscală a lucrărilor executate este cea stabilită prin acordul

părților, materializat în contractul încheiat. Împrejurarea că au fost emise

facturi fiscale totalizând o sumă mai mare decât cea din contract nu poate

conduce la o modificare a prețului final stabilit între părți (Trib. București,

dec. nr. 1309/2010).


1) După izvorul actului juridic, este o condiție de formă:

a. forma ad probationem;

b. forma legală;

c. forma ad validitatem.

2) După consecințele juridice ale nerespectării condițiilor de formă,

întâlnim:

a. forma legală;

62

b. forma convențională;

c. forma ad probationem.

3) Actele între vii având ca obiect terenuri sunt:

a. acte solemne;

b. acte sub semnătură privată;

c. acte nesolemne.

4) Opozabilitatea justifică ideea de protecție:

a. a creditorului;

b. a părților;

c. a terților.

5) Nerespectarea formei actului juridic civil certută ad validitatem:

a. nu afectează valabilitatea actului juridic, ci doar posibilitatea

dovedirii acestuia;

b. atrage nulitatea relativă;

c. atrage nulitatea absolută.

6) Forma cerută ad validitatem:

a. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;

b. este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință;

c. reprezintă o aplicație a principiului consensualismului.

7) Forma este cerută ad validitatem în cazul:

a. contractului de închiriere a locuinței;

b. depozitului voluntar;

c. actelor constitutive ale asociațiilor și fundațiilor fără scop

patrimonial.

8) Forma cerută ad validitatem:

a. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativă a actului juridic;

b. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;

c. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absolută a actului juridic.

9) Nerespectarea formei actului juridic civl cerută ad probationem:

a. atrage nulitatea relativă a actului juridic;

b. atrage nulitatea parțială a actului juridic;

c. nu afectează valabilitatea actului juridic.

10) Forma ad probationem:

63

a. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativă a actului juridic;

b. este cerută, printre altele, în cazul contractului de asigurare;

c. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absolută a actului juridic.

Răspunsuri

1 – b

2 – c

3 – a

4 – c

5 – c

6 – b

7 – c

8 - c

9 – c

10 – b

10. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Forma contractelor electronice” având

ca bibliografie: Daniela Gărăiman, De la contractul clasic la contractul

electronic, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006, p. 142-148 și Legea nr.

365/2002 privind comerțul electronic.

64

PLAN SEMINAR 5

Tema: Modalitățile obligațiilor


- categoriile de obligaíi (pure și simple, simple și afectate de

modalități); modalitățile obligațiilor; condiția (obligația condițională,

clasificarea obligației, determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției,

renunțarea la condiție, efectele îndeplinirii condiției suspensive și rezolutorii,

excepții de la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii, transmiterea

obligației condiționale,actele conservatorii);

- termenul (definiție, clasificare, obligația afectată de termen, calculul

termenelor stabilite pe zile, săptămâni, luni și ani; exigibilitatea anticipată,

inopozabilitatea decăderii din termen, nerealizarea evenimentului, decăderea

din beneficiul termenului, efectul termenului suspensiv);

- sarcina (definiție, clasificare, efecte, acțiunile în caz de neexecutare

a sarcinii, întinderea obligației de executare)

Lucrări practice:



- prezentarea referatului „Contracul electronic”;

- întocmiți referatul „Analiza efectelor contractului încheiat sub

condiție suspensivă sau rezolutorie” având ca surse bibliografice Pandectele

Române nr. 8/2010, p. 23-28, Directiva 2000/31/CE și Legea nr. 365/2006

privind comerțul electronic.




65

1. Noțiuni generale

1.1. Categorii de obligații

Codul civil enumeră trei categorii de obligații:

a) obligații pure și simple;

b) obligații simple;

c) obligații afectate de modalități.

Obligațiile obișnuitte sunt pure și simple, pure întrucât se nasc sigur și

imediat, trebuind să fie executate de îndată ce s-au născut și simple pentru că

sunt legături juridice între două persoane, care au ca obiect o singură

prestație.

Obligațiile obișnuite (pure și simple) nu pot fi afectate de modalități.

1.2. Obligații simple

Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție. De

asemenea, obligația este considerată simplă și în situația în care depinde de

un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în

care debitorul s-a obligat sub condiție.

Înțelesul clasic al obligației simple este acela că este o legătură

juridică între două persoane, având ca obiect o prestație unică.

1.3. Obligații afectate de modalități

Obligațiile pot fi afectate de termen, condiție sau sarcină.

Prin modalitatea obligației se înțelege acel element cuprins într-un act

juridic civil care constă într-o împrejurare ce are influență asupra efectelor pe

care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv.

Când împrejurarea constă în scurgerea timplui, modalitatea actului se

numește termen (dies).

Când împrejurarea constă într-un eveniment natural sau o acțiune

omenească, modalitatea actului se numește condiție (condicio).

Când împrejurarea constă într-un fapt al omului, modalitatea actului

de numește sarcină.

2. Modalitățile obligațiilor

2.1. Condiția

2.1.1. Obligația condițională

Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate (calitatea unui act

juridic de a produce efectele prevăzute de lege sau urmărite de părți în

66

conformitate cu legea) sau desființare depind de un eveniment viitor și

nesigur.

Condiția reprezintă un eveniment viitor și nesigur care se va produce,

de care depinde de care depinde eficacitatea sau desființarea (stingerea) unui

raport juridic de obligații, cu efecte retroactive.

Neîndeplinirea condiției reprezintă o cauză de încetare a contractului.

Stipularea condiției trebuie să fie rodul voinței părților.

Condiția reprezintă o autolimitare a voinței părților, o cerință

voluntară de eficacitate a actului juridic, iar nu o cerință imusă de legiuitor.

Altfel spus, condiția ca modalitate a raportului juridic de obligații este

un eveniment a cărui origine este exterioară raportului juridic.

Condițiile de valabilitate ale actului juridic nu pot fi confundate cu

moalitățile. Un element esențial al actului juridic nu constituie niciodată o

condiție, ca modalitate a raportului obligațional. De exemplu, vânzarea unui

imobil sub condiția că prețul va fi plătit nu dă naștere unui raport juridic sub

o condiție.

Existanța și cuprinsul condiției trebuie dovedite de cel ce se

prevalează de ea potrivit regulilor de probațiune de drept comun. Dacă

operațiunea juridică a fost consemnată într-un înscris, stipularea condiției nu

poate fi dovedită, în principiu, decât tot cu un înscris, ori cu mărturisirea

părții împotriva căreia se invocă acea condiție.

2.1.2. Clasificarea condiției

CRITERIU CLASIFICARE-CATEGORII DE CONDIȚII

Efectele

îndeplinirii

condiției

- Condiția suspensivă – când de îndeplinirea ei depinde

eficacitatea obligației (de exemplu: îți vând autoturismul cu

condiția că, dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea se va

desființa; îți vând terenul sub condiția obținerii autorizației de

construire în termen de două luni). Eficacitatea obligației nu

se confundă cu ființa obligației sau cu efectele actului juridic.

- Condiția rezolutorie – când îndeplinirea ei determină

desființarea obligației (de exemplu, vânzarea unui bun comun

este supusă condiției rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă,

cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar).

Posibilitatea

de realizare

- Condiția cauzală este condiția de a cărei îndeplinire sau

neîndeplinire depinde exclusiv de hazard (de exemplu,

asigurătorul se obligă să plătească despăgubiri dacă casa va fi

distrusă de cutremur).

- Condiția mixtă constă într-un eveniment viitor a cărui

realizare depinde de voința uneia dintre părți și de voința unei

terțe persoane (de exmplu, vând casa dacă promesc aprobare

67

de transfer în altă localitate).

- Condiția potestativă simplă – constă într-un eveniment

viitor a cărui realizare depinde atât de voința uneia dintre

părți cât și de un element exterior acestei voințe (de exemplu,

îți vând apartamentul dacă mă voi căsători).

- Condiția pur potestativă este condiția în care evenimentul

viitor și nesigur depinde numai de voința debitorului (de

exemplu, îți vând mașina sau apartamentul dacă vreau).

2.1.3. Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii copndiției

Condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această

condiție împiedică realizarea ei.

Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de

îndeplinirea condiției determină cu rea-credință, realizarea evnimentului.

Soluția este aplicabilă atât condiției suspensive, cât și celei rezolutorii.

Condițșia este stabilită prin voința părților, prin urmare, constatarea

îndeplinirii ei se va face cu observarea acestei voințe.

2.1.4. Renunțarea la condiție

Partea poate renunța unilateral la condiția stipulată exclusiv în

interesul său, atâta vreme cât aceasta nu s-a îndeplinit. Renunțarea va

determina ca obligația să nu mai fie afectată de condiție, deci aceasta va

deveni o obligație simplă.

2.1.5. efectele îndeplinirii condiției

Efectele condiției suspensive sau rezolutorii se produc, în principiu,

retroactiv. Această regulă nu are caracter imperativ, prin urmare, prezumția

retroactivității efectelor condiției îndeplinite nu se aplică în situația în care

din voința părților sau din natura contractului rezultă contrariul.

Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, actele

încheiate de titularul dreptului condițional (prprietarul sub condiție) se

consolidează și produc efecte de la data încheierii lor, iar debitorul este

obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă.

Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de

îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile

pe care le-a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat

niciodată.

De la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii sunt reglementate

două excepții:

68

a) în contractele cu executare continuă sau succesivă, efectele

îndeplinirii condiției rezolutorii nu se produc decât pentru viitor (art. 1407

alin. 3 Cod civil);

b) fructele culese sau încasate de proprietarul sub condiție rezolutorie

rămân ale acestuia (art. 1410 Cod civil).

Părțile pot deroga de la aceste norme întrucât nu au caracter

imperativ.

2.1.6. Transmiterea obligației condiționale

Art. 1408 Cod civil prevede posibilitatea cedării dreptului condițional,

acesta transmițându-se la dobânditor afectat de condiția suspensivă sau

rezolutorie respectivă (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse

habet – nimeni nu poate sa transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce

nu are). În cazul realizării condiției, drepturile condiționale transmise se

consolidează.

2.1.7. Actele conservatorii

Creditorul unei obligații sub condiție poate face orice acte de

conservare a dreptului său (de exemplu, înscrierea provizori în cartea

funciară a dreptului afectat de condiție).

2.2. Termenul

2.2.1. Definiție

Termenul (dies) este un eveniment viitor și sigur ca realizare, până la

care este amânată fie începerea, fie încetarea exercițiului drepturilor

subiective și executării obligațiilor civile.

Termenul este indicat, în mod obișnuit, printr- dată calendaristică și

poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege.

2.2.2. Clasificarea termenului

CRITERIU CATEGORII DE TERMENE

Efectul

termenului

- Termenul suspensiv – amână scadența obșigației până la

îndeplinirea lui (de exemplu, data plătirii chiriei).

- Termenul extinctiv – amână stingerea exercițiului dreptului

subiectiv și executării obligației corelative până la împlinirea

lui (de exemplu, contractul de locație încheiat pe un an)

Titularul

beneficiarului

termenului

- Termenul în favoarea debitorului – în acest caz, debitorul

nu poate fi silit de creditor să plătească înainte de împlinirea

termenului. Debitorul poate plăti de bună voie, înainte de

termen.

69

- Termenul în favoarea creditorului – în acest caz, creditorul

poate cere executarea obligației înainte de împlinirea

termenului fără ca debitorul să se poată opune (de exemplu,

termenul stipulat în contractul de depozit).

- Termenul în favoare ambelor părți – în acest caz,

executarea anticipată a obligațiilor este posibilă cu acordul

ambelor părți (de exemplu, termenul într-un contract de

asigurare)

Izvorul

termenului

- Termenul voluntar sau convențional – este stabilit de părțile

actului juridic civil.

- Termenul legal – este stabilit de lege (de exemplu,

termenele de prescripție, de decădere).

- Termenul judiciar – este stabilit de instanța judecătorească

(de exemplu, termenul de grație).

Cunoașterea

sau nu a datei

îndeplinirii

termenului la

momentul

încheierii

actului

- Termenul cert – este termenul căruia i se cunoaște

momentul exact al împlinirii.

- Termenul incert – este termenul căruia nu i se cunoaște

dinainte momentul exact al împlinirii sale (de exemplu,

moartea unei persoane, topirea zăpezii, culegerea recoltei

etc.).

2.2.3. Obligația afectată de termen

Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea

ei depinde de un eveniment viitor și sigur.

Un eveniment viitor a cărui scadență nu poate fi determinată

printr-o dată calendaristică în momentul stipulării termenului, reprezintă

totuși un termen, dacă realizarea sa este neîndoielnică. De exemplu,

obligația ce urmează a fi executată la moartea unei anumite persoane

este o condiție cu termen, și nu condițională, căci, dacă nu se cunoaște

dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se

va realiza.

În schimb, în materie de legate, termenul suspensiv incert este

asimilat cu condiția suspensivă (dies incertus conditionem in testamento

facit), căci până la realizarea evenimentului avut în vedere de către testator

se suspendă nu numai exercițiul dreptului legatarului, ci însăși existenșa

acestui drept. În plus, în cazul unui legat cu termen incert, nu se poate ști

dacă evenimentul se va realiza sau nu înainte de decesul legatarului, deces

care, dacă are loc înainte de a se îndeplini termenul atrage caducitatea

legatului.

70

2.2.4. Calculul termenelor

2.2.4.1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani

Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește

în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a

început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.

Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.

Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni

și jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termnului.

2.2.4.2. Termenul stabilit pe zile

Când termenul se stabilește pe zile nu se iau în calcul prima și ultima

zi a termenului.

Termenul se va împlini la ora 2400

a ultimei zile.

Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-

un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul

de lucru.

Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care

le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în

ultima zi a termenului la ora la care încetează în mod obișnuit activitatea la

acel oficiu.

2.2.5. Exigibilitatea anticipată

Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca

obligația să devină de îndată exigibilă.

2.2.6. Inopozabilitatea decăderii din termen

Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu

este opozabilă celorlalți codebitori.

2.2.7. Nerealizarea evenimentului

Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu

se realizează, obligația devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi

trebuit, în mod normal, să se producă.

Reglementarea ipotezei în care evenimentul nu se realizează

reprezintă o excepție de la definiția termenului (eveniment viitor și sigur că

se va produce).

Practic, evenimentul respectiv este viitor și sigur că se va produce

doar în reprezentarea subiectivă a părților. În această situație, obligația

71

devine exigibilă atunci când evenimentul ar fi trebuit să se producă în mod

normal.

2.2.8. Decăderea din beneficiul termenului

Datoria debitorului devine exigibilă prin anticipație, acesta fiind

decăzut din beneficiul termenului în următoarele condiții:

a) debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de

insolvență declarată în condițiile legii;

b) debitorul cu intenție sau din culpă gravă diminuează prin fapta sa

garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu le constituie;

c) debitorul nu mai poate respecta, din culpa sa, o condiție considerată

esențială de creditor la data încheierii contractului, în condițiile legii.

2.2.9. Efectul termenului suspensiv

Creanța devine exigibilă doar la împlinirea termenului suspensiv, deși

existența obligației este certă ab initio.

Prin urmare, creditorul nu poate cere debitorului obligat sub termen

suspensiv să execute prestația sa înainte de împlinirea termenului, însă dacă

acesta a executat prestația datorată înainte de scadența datoriei, el face o

plată datorată și nu are dreptul de a cere restituirea prestației ca nedatorată.

Fapta debitorului de a executa anticipat are valoarea unei renunțări la

beneficiul unui drept (termenului), aceasta fiind o excepție expresă de la art.

13 Cod civil.

Textul art. 1414 Cod civil impune două condiții privind executarea:

a) să se facă de bună voie;

b) să se facă în cunoștință de cauză.

Prin excepție, plata făcută înainte de împlinirea termenului suspensiv

urmează a fi restituită potrivit art. 1343 Cod civil când a fost făcută:

a) din eroare (fiindcă nu a fost făcută în cunoștință de cauză);

b) prin dol sau violență (fiindcă nu a fost făcută de bună voie).

2.3. Sarcina

2.3.1. Definiție

Sarcina reprezintă obligația impusă de dispunător gratificatului, în

actele cu titlu gratuit, care constă, după caz, în a da, a face sau a nu face ceva.

2.3.2. Clasificare


Persoana

beneficiarului

- Sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu,

donatorul impune donatarului obligația de a plăti o datorie

72

a sa unui terț).

- Sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu,

dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani

lăsată prin legat în scopul realizării unei monografii).

- Sarcina în favoarea unui terț (de exemplu, îți las casa ca

moștenire cu obligația de a plăti o rentă viageră soției

mele).

Sarcina este o modalitate ce afectează numai actele cu titlu gratuit [de

exemplu, donația cu sarcină, legatul cu sarcină (art. 1027 și 1073 Cod civil)].

2.3.3. Efecte

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, ci numai

eficacitatea actului în sensul că în caz de neîndeplinire, se poate cere

revocarea judiciară a actului și bunul reintră în patrimoniul donatorului liber

de orice drepturi constituite între timp asupra lui. Donația cu sarcini este un

contract sinalagmatic.

2.3.4. Acțiunile în caz de neexecutare a sarcinii

Codul civil reglementează expres posibilele acțiuni la care sunt

îndreptățite părțile în cazul neexecutării sarcinii. Astfel, donatorul și

succesorii săi în drepturi au posibilitatea de a alege între a cere executarea

sarcinii sau revocarea, în timp ce terțul beneficiar nu poate cere decât

executarea sarcinii.

2.3.5. Întinderea obligației de executare

Donatarul este ținut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii

bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.


Antecontract de vânzare-cumpărare. Condiția suspensivă a obținerii

unei autorizații de construcție de către promitentul cumpărărtor. În cazul

neîndeplinirii condiției suspensive, promisiunea sinalagmatică de vânzare-

cumpărare devine caducă, fiind lipsită de efecte ca și când nu ar fi existat

vreodată (Cass. fr., 13.07.1999).

În cazul în care între părți a intervenit un antecontract de vânzare a unui

imobil sub condiția suspensivă a plecării definitive a vânzătorilor din țară, iar

vânzătorilor nu li s-a aprobat plecarea definitivă din țară, atunci intervine

desființarea de drept a contractului (Trib. Hunedoara, dec. nr. 24/1993).

73

Ori de câte ori un bun a fost transmis sub condiție, dobânditorul este

proprietar sub condiție rezolutorie, iar tranmițătorul este proprietar sub

condiție suspensivă. Prin urmare, în caz de vânzare a unui teren, nerealizarea

condiției (autorizării și executării locuinței într-un anumit termen) face ca

dreptul cumpărătorului sp dispară, ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar

vânzătorul redevine proprietar, ca și cum n-ar fi vândut niciodată (Jud.

Suceava, s. civ. nr. 5374/1992).

Efectele condiției suspensive. Nu se poate cere executarea obligației de

către creditor, debitorul nedatorând nimic (pendente conditione). Eveniente

conditione, prin neîndeplinirea condiției suspensive, părțile se găsesc în

situația în care ar fi dacă nu s-ar fi încheiat actul (C.A. Craiova, dec. nr.

1510/1998).

Vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiția ca aceste bunuri

să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului și, din această perspectivă, până la

îndeplinirea condiției suspensive, creditorul nu poate cere executarea

obligației de la debitor, deoarece condiția suspensivă presupune că obligația

nu există (Cas., dec. nr. 900/2010).

Condiția suspensivă este un evniment viitor și nesigur ca realizare, de a

cărui îndeplinire depinde nașterea actului juridic (C.A. Timișoara, dec. nr.

235/2011).

Vânzarea unui bun aflat în indiviziune numai de către unul dintre

coproprietari. Condiție rezolutorie pentru perfectarea înstrăinării. Vânzarea

este supusă condiției rezolutorii ca bunul să nu cadă, cu ocazia partajlui, în

lotul altui proprietar (C.A. Iași, dec. nr. 1354/1997).

Termen în favoarea ambelor părți. Obligația cu termen suspensiv își are

ființa de îndată, termenul întârziind doar executarea (Trib. Dolj, dec.

120/2010).


1) Nu constituie o modalitate a actului juridic civil:

a. sarcina;

b. capacitatea;

c. condiția.

2) Termenul suspensiv:

a. amână nașterea dreptului subiectiv civil;

74

b. duce la stingerea obligației civile;

c. are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv civil și a

îndeplinirii obligației corelative.

3) În cazul termenului suspensiv stipulat în favoarea debiltorului:

a. starea de insolvabilitate a debitorului atrage decăderea din beneficil

termenului;

b. prescripția extinctivă începe să curgă de la data încheierii actului

juridic civil;

c. creditorul este îndreptățit să refuze primirea plății înainte de

scadență.

4) Înainte de împlinirea termenului suspensiv:

a. plata făcută către creditor este valabilă;

b. creditorului îi este permis să ceară plata de la debitor;

c. riscul pieirii bunului cert revine vânzătorului.

5) În cazul împlinirii condiției rezolutorii:

a. actul juridic se consolidează retroactiv;

b. părțile trebuie să restituie prestațiile efectuate;

c. fructele culese de dobânditor trebuie restituite.

6) Spre deosebire de condiție, termenul:

a. este un eveniment viitor;

b. este sigur ca realizare;

c. reprezintă o modalitate a actului juridic.

7) Există condiție cauzală atunci când realizarea evenimentului:

a. depinde de voința uneia dintre părți;

b. este independentă de voința părților;

c. depinde atât de voința uneia dintre părți, cât și de voința unei

persoane determinate.

8) Înainte de împlinirea termenului suspensiv:

a. plata făcută de debitor este valabilă;

b. creditorul poate cere plata de la debitor;

c. riscul pieirii fortuite a bunului cert este suspendat, de regulă, de

către vânzător.

9) Condiția (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde

exclusiv de voința uneia dintre părți este:

75

a. pur potestativă;

b. mixtă;

c. potestativă simplă.

10) Spre deosebire de condiție, termenul este:

a. un eveniment viitor;

b. o modalitate a actului juridic civil;

c. sigur ca realizare.

Răspunsuri

1 – b

2 – c

3 – a

4 – a

5 – b

6 – b

7 – b

8 - a

9 – a

10 – c

5. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Distincția dintre termen și condiție”

având ca bibliografie: Codul civil și Gheorghe Bică, ș.a., Drept civil.

Introducere în dreptul civil. Persoanele, Ed. Universitaria, Craiova, 2011, p.

198-202.

76

PLAN SEMINAR 6

Tema: Efectele actului juridic


- efectele actului juridic (definiție, determinare, reguli de

interpretare); efectele între părți (forța obligatorie, teoria impreviziunii,

principiul irevocabilității, având-cauză, conținutul contractului, constituirea

și transferul drepturilor reale, riscul în contractul translativ de proprietate,

transmiterea succesivă a unui bun mobil, denunțarea unilaterală, pactul de

opțiune, promisiunea de a contracta); efectele față de terți (definiție, excepții

aparente, excepții veritabile; opozabilitatea efectelor contractului,

transmiterea drepturilor și obligațiilor către succesori, promisiunea faptei

altuia, stipulația pentru altul; simulația).

Lucrări practice:



- prezentarea referatului „Distincția dintre termen și condiție”;

- întocmiți referatul „Reprezentarea în actele juridice” având ca surse

bibliografice Revista Română de Drept Privat nr. 5/2010, p. 137-170.




77

1. Definiție

Prin efectele actului juridic civil înțelegem drepturile subiective și

obligațiile civile care iau naștere, se modifică sau se sting.

2. Determinarea efectelor actului juridic civil

Când există îndoieli cu privire la natura și conținutul actului, este

necesară interpretarea acestuia de către instanța de judecată, cu ocazia

soluționării unui litigiu.

2.1. Reguli de interpretare

a) interpretarea contractelor se face după voința concordantă a

părților, iar nu după sensul literal al termenilor – la stabilirea voinței

concordante se va ține seamă între altele, de scopul actului, de negocierile

purtate de părți, de comportamentul lor ulterior încheierii actului juridic;

b) clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul

ce rezultă din ansamblul actului juridic analizat; clauzele susceptibile de mai

multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii

și obiectului contractului și în sensul în care pot produce efecte, iar nu în

acela în care nu ar putea produce niciunul;

c) dacă după aplicarea regulilor de interpretare, actul juridic civil

rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă;

Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg deși nu sunt stipulate

în mod expres.

3. Efectele actelor juridice civile

3.1. Efectele între părți

3.1.1. Forța obligatorie

Actul juridic valabil încheiat are putere de lege între părțile

contractante.

Actul juridic se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori

din cauze autorizate de lege.

Principalul scop al instituirii principiului forței obligatorii (pacta sunt

servanda) este acela de a determina executarea întocmai exactă a prestațiilor

la care părțile s-au obligat.

Puterea actelor juridice în raporturile dintre părți este asimilată cu

forța juridică a legii.

Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda) cunoaște și excepții:

a) încetarea unor contracte (de mandat, de locațiune) din cauze expres

prevăzute de lege, înainte de îndeplinirea termenului (moartea mandatarului,

78

punerea lui sub interdicție, falimentul etc.);

b) prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită

suspendării temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de

suspendare (de exemplu, cazul de forță majoră);

c) revizuirea efectelor actului juridic datorită modificării

împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii acestuia, cu scopul

restabilirii echilibrului între prestațiile reciproce ale părților (teoria

impreviziunii – rebus sic non stantibus).

În principiu, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă

executarea lor a devenit mai oneroasă. Cu toate acestea, părțile sunt obligate

să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă

executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți din cauza unei

schimbări a împrejurărilor:

- care a survenit după încheierea contractului;

- care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul

încheierii contractului;

- cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul

producerii.

Aplicarea teoriei impreviziunii implică două faze:

- o procedură prealabilă și obligatorie, în sensul că debitorul trebuie să

încerce într-un termen rezonabil și cu bună-credință să negocieze adaptarea

rezonabilă și echitabilă a contractului;

- când părțile nu ajung la un consens, urmează sesizarea instanței de

judecată.

3.1.2. Principiul irevocabilității actului juridic civil

Nu se poate pune capăt efectelor unui act decât în aceleași condiții în

care acesta a fost încheiat. De la această regulă există și excepții, când se

pune capăt efectelor actului juridic, din cauze autorizate de lege. De

exemplu, acte unilaterale:

- revocarea testamentului;

- retractarea renunțării la moștenire;

- revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar.

În materia actelor bilaterale:

- revocarea donațiilor între soți;

- denunțarea contractului de locațiune încheiat fără termen;

- încetarea contractului de societate la cererea unor asociați.

3.1.3. Principiul relatvității efectelor actului juridic civil

Potrivit acestui principiu, actul juridic civil produce efecte numai între

părți dacă prin lege nu se prevede altfel.

79

Cu alte cuvinte, un act încheiat între anumite persoane nici nu

avantajează și nici nu este vătămător pentru altcineva (res alios acta, aliis

neque nocere, neque prodesse potest).

Pentru buna înțelegere a principiului relativității efectelor actului

juridic civil, dar și a excepțiilor de la acesta, apreciem necesară precizarea

noțiunilor de părți, având-cauză și terți.

Parte este acea persoană care participă la încheierea actului juridic

civil și suportă efectele acestuia.

Terțul este persoana care nu participă la încherea actului juridic civil

și nu suportă efectele acestuia.

Având-cuză este persoana care datorită unor legături cu părțile, deși

nu participă la încheierea actului, suportă ca și părțile efectele acestuia. Sunt

avânzi-cauză: succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii

cu titlu particular și creditorii chirografari.

Potrivit art. 1282 alin. 1 Cod civil, la moartea unei părţi, drepturile şi

obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali

sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura

contractului nu rezultă contrariul.

Succesorul universal dobândește întreg patrimoniul.

Succesorul cu titlu universal dobândește o parte a patrimoniului unei

părți și se subrogă în drepturile sau îndatoririle altuia, rezultate din actul

încheiat.

Succesorul cu titlu particular dobândește un bun individual

determinat.

Creditorul chirografar este un având-cauză întrucât suportă

modificările în activul său sau pasivul debitorului său, produse ca efect al

actelor încheiate de acesta cu alte persoane.

3.1.4. Conținutul actului juridic civil

Actul juridic civil valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este

expres stipulat în acesta, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite

între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau actului juridic, după natura

lui, ori din principiul solidarismului contractual – format din două elemente:

buna-credință și echitatea.

3.1.5. Constituirea și transferul drepturilor reale

În cazul bunurilor determinate, dreptul de proprietate se constituie și

se transmite prin efectul acordului de voință al părților, indiferent că bunul a

fost sau nu predat. Același regim îl au și bunurile generice, condiția fiind ca

acestea să fie individualizate la momentul transmiterii lor. Acolo unde nu

există o reglementare specială sau părțile nu dispun în mod diferit, odată cu

80

transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului se transmite și dreptul

asupra fructelor civile produse de acesta sau de dreptul transmis.

3.1.6. Riscul în contractul translativ de proprietate

În cazul pieirii fortuite a bunului înainte de predarea acestuia,

vânzătorul pierde dreptul de a primi prețul sau va fi obligat să îl restituie,

după caz, în lipsa unei stipulații contrare. Această noutate în reglementarea

Codului civil reprezintă o răsturnare a principului res perit domino – art.

1274 alin. 1 Cod civil. Alin 2 al aceluiași articol prevede o excepție cu

privire la creditorul pus în întârziere, acesta urmând a suporta riscul

contractului chiar și în cazul în care ar dovedi că bunul ar fi pierit și în

situația în care ar fi executat obligația de predare la timp.

Altfel spus, până ce bunul nu este predat, în absența unei convenții

contrare, riscurile nu trec la achizitor, chiar dacă acesta a devenit deja

proprietar.

3.1.7. Transmiterea succesivă a unui bun mobil

Art. 1275 Cod civil consacră teoria referitoare la transmiterea

succesivă a bunurilor mobile și la buna-credință a terțului dobânditor. Astfel,

terțul dobândește dreptul de proprietate asupra bunului mobil chiar în cazul

în care titlul său are o dată ulterioară, condiția fiind ca acesta să fie de bună-

credință la momentul intrării efective în posesia bunului, adică să nu fi

cunoscut și nici s nu fi putut să cunoască că vânzătorul și-a asumat anterior

aceleași obligații față de alte persoane – a transmis succesiv către mai multe

persoane proprietatea unui bun mobil corporal.

Alin. 3 al art. 1275 Cod civil reprezintă o noutate în materie, statuând

că se va da câștig de cauză dobânditorului care a introdus mai întâi cererea

de chemare în judecată, atunci când ulterior transmiterii dreptului de

proprietate, niciunul dintre dobânditori nu a intrat în posesia bunului iar

obligația de predare a bunului a devenit exigibilă în ambele cazuri.

3.1.8. Denunțarea unilaterală

Dreptul de denunțare unilaterală a contractului este reglementat de art.

1276 Cod civil, dar numai cu îndeplinirea următoarelor condiții:

a) în cazul contractelor cu executare uno ictu, partea poate exercita

dreptul de renunțare atunci când nu s-a început executarea contractului;

b) în cazul contractelor cu executare succesivă, partea își poate

exercita dreptul chiar și după începerea executării contractului, însă numai

după respectarea termenului de preaviz, cu menținea expresă că denunțarea

va produce efecte doar pentru viitor;

81

c) îndeplinirea obligației de executare a prestației stipulate în mod

expres de părți, acolo unde este cazul.

Existanța dreptului de deunțare unilaterală poate avea ca temei chiar

voința părților, care pot conveni ca una dintre ele sau chiar ambele să aibă

dreptul de e pune capăt în mod unilateral contractului – expresie a libertății

de voință.

Considerăm că dreptul de denunțare este o facultate legală de

dezicere, consituind po excepție de la principiul irevocabilității actului

juridic, ce decurge din principiul forței obligatorii.

Contractul pe perioadă nedetrminată poate fi denunțat unilateral doar

cu respectarea unui termen de preaviz, care trebuie să fie rezonabil, exact ca

în cazul contractelor cu executare succesivă.

De asemenea, părțile nu pot stipula contrariul și nu pot stabili p

contraprestație în schimbul denunțării, orice clauză în acest sens urmând a fi

considerată nescrisă.

3.1.9. Pactul de opțiune

Pri pactul de opțiune, promitentul se obligă ca în baza propriei

declarații de voință să încheie contractul propriu-zis numai cu beneficiarul

pactului, acesta din urmă având dreptul de a accepta sau refuza declarația

celuilalt. Termenul acceptării se stabilește de părți, iar în caz contrar, acesta

va fi stabilit de către instanța de judecată investită în acest sens printr-o

cerere de ordonanță președințială cu citarea părților.

Pactul de opțiune este o ofertă irevocabilă.

Art. 1278 în alin. 3 și 5 Cod civil prevede două condiții cumulative ce

trebuie îndeplinite pentru ca pactul de opțiune să producă efecte:

a) pactul de opțiune trebuie să cuprindă toate cauzele contractului

propriu-zis care se va încheia odată cu declarația de acceptare de beneficiar;

b) atât declarația de acceptare, cât și promisiunea trebuie încheiate în

forma cerută de lege pentru încheierea contractului.

3.1.10. Promisiunea de a contracta

Promisiunea va cuprinde toate clauzele contractului ce urmează a se

încheia. În caz de neexecutare a promisiunii, partea care și-a executat

propriile obilgații are deschisă cale de a se adresa instanței pentru

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de coantract sau de a cere daune-

interese.

De la această soluție sunt exceptate contractele având ca obiect

drepturi reale, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Petru admiterea acțiunii, instanța de judecată va verifica următoarele

aspecte:

82

a) promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale

contractului promis;

b) dacă natura contractului permite sau nu ca promisiunea să producă

efecte;

c) dacă contractul îndeplinește condițiile legale pentru încheierea

acestuia.

Simpla convenție a părților, ce are ca obiect negocierea privind

încheierea sau modificarea unui contract, fără a îndeplini cumulativ

condițiile arătate ai sus nu reprezintă o promisiune de a contracta, în sensul

prevederilor art. 1279 Cod civil.

3.2. Efectele față de terți

3.2.1. Definiție

Prin excepție de la principiul relativității înțelegem situația juridică în

care un act făcut de o persoană parte a actului, produce efecte și față de un

terț ce nu a participat la încheierea actului.

Aceste excepții pot fi aparente sau reale (veritabile).

3.2.2. Excepții aparente

Excepțiile aparente sunt cele în care efectele unui act se produc asupra

unui terț în temeiul legii.

Acestea constituie numai în aparență excepții.

Exemple de excepții aparente sunt:

- reprezentarea – o persoană numită reprezentant încheie un act juridic

în numele și pe seama reprezentatului;

- situația avânzilor-cauză – succesorii dobândesc drepturile autorilor

prin efectul legii;

- simulația – presupune un act public mincinos și un act secret dar

real;

- situația promitenților – părți la contractul promisiunea faptei altuia și

carese obligă pe sine.

În cazul promisiunii pentru fapta altuia, contractul se încheie între

debitor și creditor, terțul fiind o persoană străină de contract. Terțul devine

obligat numai în situația în care aderă la contractul existent sau încheie un

contract cu creditorul, când va deveni obligat față de acesta, ca urmare a

manifestării propriei lui voințe.

3.2.3. Excepții reală (veritabile)

- stipulația pentru altul presupune existența unui contract prin care o

persoană, numită promitent, se obligă față de o altă persoană, numită

83

stipulant, să execute o anumită prestație în folosul unei terțe persoane,

numită benefiaiciar, care nu participă și nici nu este reprezentată la

încheierea contractului.

3.2.4. Opozabilitatea efectelor actului juridic

Potrivit principiului relativității efectelor actului juridic, acesta

produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Chiar dacă terții nu au luat parte la încheierea actului juridic, acesta le

este opozabil ca realitate socială, fiin ținuți de obligația de a-l respecta pentru

a se asigura eficacitatea actului juridic.

3.2.5. Transmisiune drepturilor și obligațiilor către succesori

Art. 1282 Cod civil reglementează transmiterea drepturilor și

obligațiilor la moartea unei persoane către succesorii acesteia. Efectele

actului juridic sunt preluate de sucesorii universali sau cu tiltu universal dacă

părțile nu au prevăzut contrariul sau dacă din lege sau din natura actului

juridic nu rezultă altfel (de exemplu, în cazul contractelor încheiate intiutu

personae).

Succesorii cu tiltu particular ai defunctului vor prelua drepturile și

obligațiile în strânsă legătură cu un bun, doar în cazurile prevăzute ope legis.

3.2.6. Promisiunea faptei altuia. Efecte

Art. 1283 Cod civil instituie răspunderea debitorului promitent în

cazul în care acesta nu reușește să-și aducă la îndeplinire obligația pe care o

are față de creditorul beneficiar, în sensul de a-l face pe terț să-și dea

consimțămânul la încheierea sau rectificarea unui act. Pe de altă parte, se

consacră răspunderea debitorului promitent care s-a obligat și ca fideiusor,

acesta urmând să acopere prejudiciile cauzate, în situația în care terțul se

obligă însă nu-și execută prestațiile promise. Cu toate acestea, debitorul este

exonerat de răspundere dacă asigură executarea obligației terțului fără a

exista prejudicii în dauna creditorului.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 1283 Cod civil, alin. 3 prevede o

condiție sene quq non, și anume: intenția promitentului de a se angaja

personal trebuie să reiasă neîndoielnic, în mod expres, din actul juridic, ori

din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

În cazul promisiunii pentru fapta altuia, actul se încheie între debitor

și creditor, terțul fiind o persoană străină de act, față de care un se produce

nici un efect. Prin urmare, terțul nu devine obligat prin actul încheiat de

creditor cu debitorul, ci numai în situația în care va consimți să încheie un

act cu creditorul va deveni obligat față de acesta, ca urmare a manifestării

propriei lui voințe.

84

3.2.7. Stipulația pentru altul

3.2.7.1. Efecte

Stipulația pentru altul, denumită și contractul în folosul unei terțe

persoane, eprimă principiul potrivit căruia orice persoană poate stipula

(prevedea, stipula o clauză) în numele său, dar în folosul unui terț.

Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere

direct promitentului executarea prestației.

3.2.7.2. Definiție

Stipulația pentru altul este un contract prin care o persoană numită

promitent se obligă față de o altă persoană numită stipulant să execute o

anumită prestație în folosul unei terțe persoane, numită benefiaciar, care nu

participă și nici nu este reprezentată la încheierea contractului.

Dând naștere unui drept subiectiv în folosul unei persoane care devine

creditor al promitentului, dar nu este parte în contract, stipulația pentru altul

constituie o excepție de la principiul relaitvității efectelor contractului.

3.2.7.3. Condițiile privind terțul beneficiar

Pentru a ne afla în situația unei stipulații în folosul unui terț, trebuie

ca acesta din urmă să fie determinat sau determinabil la data încheierii

contractului dintre stipulant și promitent și să existe la momentul executării

obliației.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, efectele stipulației urmează a

se produce în favoarea stipulantului, în condițiile contractului încheiat inițial,

fără a se îngreuna situația promitentului.

3.2.7.4. Acceptarea stipulației

Dacă terțul beneficairnu acceptă stipiulația, dreptul său se consideră a

nu fi existat niciodată. În lipsa acceptului adus la cunoștinșa stipulantului sau

promitentului, stipulația poate fi revocată.

3.2.7.5. Revocarea stipulației

Stipulantul este singura persoană care are dreptul de a revoca

contractul în folosul unui terț.

Pentru revocare stipulației trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant;

- stipulantul a obținut acordul promitentului atunci când acesta are un

interes rezultat din executarea contractului.

Pentru ca revocarea să producă efecte, este necesar ca aceasta să

ajungă la conoștința promitentului.

85

3.2.7.6. Mijloacele de apărare ale promitentului

În cazul în care promitentul este acționat în judecată de către terțul

beneficiar pentru neexecutarea prestațiilor, acesta poate invoca toate

apărările și excepțiile procesuale fondat pe contractul ce face obiectul

stipulației.

3.2.7.7. Aplicații practice

Aplicațiile mai frecvente ale stipulației pentru altul sunt: contractele

de transport de mărfuri (în care destinatar este o persoană, alta decât

expeditorul sau cărăușul), contractele de asugurare asupra vieții și cele de

răspundere civilă, donațiile cu sarcină în folosul unei terțe persoane,

contractul de rentă viageră în folosul unui terț etc.

3.2.8. Simulația

3.2.8.1. Definiție

Simulația este operațiunea juridică constând în încheierea unui act

juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de

cea reală, și încheierea concomitentă a unui alt act juridic, secret, precizând

adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în

realitate.

3.2.8.2. Efecte între părți

Codul civil în art. 1289 stabilește ca regulă opozabilitatea efectelor

actului secret doar între părțile contractante. Prin excepție, actul secret va

produce efecte și asupra succesorilor universali și cu titlu universal, dar

numai când natura actului o permite ori când părțile au prevpzut acesta în

mod expres în contract.

Pentru a fi opozabil părților sau față de terți, contractul secret este

ținut să îndeplineacăcondițiile de fond cerute de lege pentru încheierea

valabilă a actului.

3.2.8.3. Efectele față de terți

Art. 1290 Cod civil consacră regula conform căreia cpntractul secret

este inopozabil față de terți, indiferent de persoana care îl invocă. Excepțiao

constituie cazulîn care terțul a avut cunoștință de actul secret.

Terții pot invoca oricând existanța actului ascuns, când acesta le

aduce prejudicii, însă nu mai pot invoca și inopozabilitatea actului.

Astfel, față de creditorul cumpărătorului fictiv al unui bun imobil nu

se poate opune actul secret care stabilește că vânzarea n-a avut loc, fiind doar

86

fictivă, căci acest act ar fi defavorabil, scoțând bunul (intrat aparent în

patrimoniul debitorului său – cumpărătorul) din gajul general al creditorilor.

Dimpotrivă, în cazul unei donații deghizate sub forma vânzării,

moștenitorul rezervatar al vânzătorului aparent (în realitate donator) va putea

să invoce actul secret, spre a stabili că e vorba, în realitate, de o donație și

spre a putea cere reducerea acesteia în vederea întregirii succesorale.

3.2.8.4. Raporturile cu creditorii

Contractul secret nu produce efecte față de creditorii dobânditorului

aparent care nu a avut cunoștință de existența actului secret și au notat

urmărirea silită asupra bunului care a făcut obiectul actului în cartea funciară

ori au obținut sechestru asupra bunului.

În caz de conflict între părți, textul de lege acordă prioritate

creditorilor înstrăinătoului aparent, cu îndeplinirea condiției ca dreptul de

creanță să fie născut înainte de dat semnării actului ascuns.

3.2.8.5. Proba simulației

Terții, fiind străini de actul secret, pot face dovada existenței actului

ascuns prin orice mijloace de probă prevăzute de lege. În schimb, părțile

actului secret se pot folosi de toate mijloacele de probă numai când atacă un

act secret ilicit.

3.2.8.6. Actele unilaterale

Dispozițiile referitoare la simulație se aplică și actelor juridice

unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulte prin

acordul dintre autorul actului și destinatarul său.

3.2.8.7. Actele nepatrimoniale

Dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice

nepatrimoniale.

3.2.9. Reprezentarea

3.2.9.1. Temeiul reprezentării

După izvorul său, reprezentarea este de trei feluri: legală,

convențională și judecătorească.

3.2.9.2. Efecte

Cu toate că reprezentantul încheie un act cu un terț, efectele actului

juridic încheiat între aceștia se produc față de reprezentat și terț.

87

Reprezentarea reprezintă o excepție aparentă de la principiul efectelor

relative ale contractelor.

Reprezentarea convențională nu se confundă cu contractul de mandat.

Prin efectul reprezentării, cel reprezentat devine în mod direct parte în

actul juridic încheiat de reprezentantul său în limitele puterilor conferite, ca

și când l-ar fi încheiat el însuși. Între reprezentant și partea cu care el încheie

actul juridic (în numele reprezentatului) nu se stabilește nici un raport

juridic. Reprezentarea nu este posibilă în ipoteza actelor juridice cu caracter

strict personal (căsătorie, testament etc.).

Reprezentarea presupne întrunirea următoarelor condiții:

a) voința liberă (neviciată) a reprezentantului, căci prin intermediul

acestei voințe se încheie actul juridic;

b) intenția de a reprezenta trebie să fie cunoscută și de cealaltă parte,

cel târziu la data încheierii actului;

c) reprezentantul trebuie sp aibă puterea de a reprezenta.

3.2.10. Concesiunea contractului

3.2.10.1. Noțiune. Formă

O parte contractantă își poate substitui un terț în raportulri născute

dintr-u contract, dacă sunt îndeplinite două condiții:

a) prestațiile nu au fost executate în integralitatea lor;

b) celalaltă parte și-a dat consimțământul în acest sens;

c) forma concesiunii și a acceptării acesteia de către partea care se

menține în contract, trebuie să fie aceeași cu cea prevăzută de lege pentru

încheierea valabilă a contractului.

3.2.10.2. Momentul concesiunii

Momentul de la care începe să producă efecte concesiunea

contractului presupune două ipoteze:

- ipoteza când contractantul cedat a consimțit anticipat la substituirea

celeilalte părți cu un terț, situație în care concesiunea produce efecte de la

momentul notificării părții care rămâne în contract;

- ipoteza când contractantul cedat nu a for de acord anticipat cu

operațiunea de substituire, situație în care concesiuea produce efecte din

momentul acceptării acesteia.

Art. 1317 alin. 2 Cod civil se referă la momentul de la care produce

efecte concesiune biletelor la ordin sau a altor titluri de valoare similare,

substitiurea giratarului având loc în momentul girării biletului sau altui

înscris similar.

88

4. Decizii de spetă

Forța obligatorie. Justificare. Contractul este legea părților, acestea

fiind ținute să îl respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt

servanda. Între părți, forța obligatorie constă în următoarle consecințe: Să

execute întocmai obligațiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi

revocat prin voința uneia dintre părțile sale (C.A. Timișoara, dec.nr.

288/2011).

Distincția între revocare și reziliere contract. Contractul fiind încheiat

prin acordul părților (mutuus consensus), este firesc ca, tot astfel, să se poată

săvârși desfacerea lui (mutuus dissensus). Desfacerea contractului prin

acordul părților este denumită revocare, când este vorba de un contract a

cărui executare încă nu a început, în caz contrar, ea purtând denumirea de

reziliere. Dar și revocarea, întocmai ca rezilierea produce efecte pentru viitor

(C.A. Timișoara, dec. nr. 1816/2012).

Impreviziunea în contracte este privită ca o excepție de la principul

forțeiobligatorii a actului juridic civil și este justificată de ruperea

echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de

părți în momentul încheierii actului juridic. Una dintre condițiile esențiale

ale teoriei impreviziunii este aceea că împrejurarea care a determiant ruperea

echilbrului contractual să apară între momentul la care trebuia să aibă loc

executarea de către părți a obligațiilor asumate, condiție care în cazul de față,

nu este îndeplinită. Părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare

la 18.02.2008 și au prevăzut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare

va avea loc la 15.05.2008, iar situația imprevizibilă invocată de către

reclamantă (prăbușirea pieței imobiliare și înghețarea finanțărilor imobiliare)

este mult ulterioară, respectiv după 15.09.2008 (Î.C.C.J., dec. nr. 194/2013).

Transmisiunea automată a proprietății. Suspendarea riscurilor. Cât

timp bunul nu este predat, riscul contractuli rămâne în sarcina debitorului

obligației de predare, chiar dacă proprietateaa fost tranferată dobânditorului

(Trib. Dolj, dec. nr. 1012/2012).

Clauza de dezicere își are originea în voința părților, ea neconstituind

o excepție de la principiul irevocabilității unilaterale a contractelor

sinalagmatice. În promisiunea de vânzare-cumpărare, părțile de comun acord

au stabilit că, pentru ipoteza în care promitenții vânzători se vor răzgândicu

privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, se naște obligația

acestora de a plăti promitenților cumpărători dublul prețului achitat, iar

pentru ipoteza în care promitenții cumpărători se vor răzgândi, efectul va fi

89

pierderea de către aceștia din urmă a avansului achitat (C.A. Timișoara, dec.

nr. 812/2014).

Noțiuea de succesor. Succesor este persoana care, fie în temeiul legii,

fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândește drepturi și

obligații de la o altă persoană pe care o moștenește (Cas., dec. nr.

9789/2009).

Principiul relativității efectelor actelor juridice. Drepturi conexe

dreptului principal transmise succesorului cu titlu particular. Potrivit

principiului relativității efectelor actelor juridice, contractul își produce

efectele numai între părțile contractante. Dar contractul își produce efecte și

față de succesorii părților persoane care, deși nu au participat la încheierea

contractului, nici persoanl, nici prin reprezentare, suportă efectele

contractului asemenea părților. Noțiunea de succesor în această materie nu se

confundă cu cea folosită în dreptul succesoral. Succesorii cu titlu particular

(avânzii-cauză) dobândesc anumite drepturi (C.A. Craiova, dec. nr.

201/2008).

Donație. Cauză ilicită și fraudă la lege. Transmiterea obligației

asumate de doantori către donatar. Principiul relativității efectelor

contractului presupune că puterea obligatorie, efectele contractului privesc

numai părțile contractante și nimeni nu poate fi obligat prin voința altei

persoane. Mai precis spus, contractul produce efectele sale între părți și față

de succesorii acestora, așa numiții avânzii-cauză (Trib. Constanța, dec. nr.

102/2010).

Contract de asigurare. Cesionarea despăgubirii. În cazul în care într-

un contract de asigurare s-a prevăzut că despăgubirile ce urmează a se plăti

în caz de producere a riscului asigurat se cesonează în favoarea unui terț, nu

suntem în prezența unei cesiuni de creanță, ci a unei stipulații pentru altul

(Cas., dec. nr. 1846/2006).

Simulația, prin ea însăși, nu constituie o cauză de nulitate a vreunuia

din cele două acte încheiate. Singura sancțiune a simulației ilicite este

inopozabilitatea actului secret împotriva terților care cu bună-credință s-au

întemeiat pe actul aparent (C.A. Ploiești, dec. nr. 886/1997).


1) Principiul pacta sunt servanda este:

a. un principiu care guvernează efectele nulității actului juridic;

90

b. un principiu general al dreptului civil;

c. consacrat legislativ numai pentru contracte, nu și pentru actele

juridic unilaterale.

2) Teoria impreviziunii privește:

a. principiul pacta sunt servanda;

b. revizuirea efectelor anumitor acte juridice;

c. principiul relativității efectelor actului juridic.

3) Constituie o excepție de la principiul pacta sunt servanda:

a. cazul actelor juridice colective;

b. tacita relocațiune;

c. încetarea mandatului din cauza familentului mandatarului.

4) În categoria avânzilor-cauză trebuie incluși:

a. vânzătorii;

b. succesorii cu titlu universal;

c. reprezentanții convenționali.

5) Stipulația pentru altul este:

a. o excepție reală de la principiul relativității efectelor actului juridic;

b. un mijloc de schimbare a debitorului;

c. un mijloc de schimbare a creditorului.

6) Este cazul unei excepții de la principiul pacta sunt servanda:

a. încetarea locațiunii din cauza morții chiriașului;

b. prelungirea prin lege a anumitor efecte ale actelor juridice;

c. încetarea împrumutului de folosință, urmare a morții comodantului.

7) Singura sancțiune a simulației ilicite este:

a. nulitatea actului aparent;

b. nulitatea actului secret;

c. inopozabilitatea actului secret împotriva terților de bună-credință.

8) Contractelor translative de drepturi reale cu titlu oneros li se va

aplica regula:

a. res perit domino;

b. res perit debitori;

c. pacta sunt servanda.

9) În cazul contractelor cu executare uno ictu, partea poate exercia

91

dreptul de denunțare atunci când:

a. s-a început executarea;

b. s-a finalizat executarea;

c. nu s-a început executarea.

10) Dispozițiile legale referitoare la simulație nu se aplică:

a. actelor juridice nepatrimoniale;

b. actelor juridice patrimoniale;

c. actelor juridice privind vânzarea-cumpărarea.

Răspunsuri

1 – c

2 – b

3 – c

4 – b

5 – a

6 – b

7 – c

8 - b

9 – c

10 – a

6. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Principiul forței obligatorii” având ca

bibliografie: I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu

referire specială la adagiile „pacta sunt servanda” și „rebus sic stantibus”,

în Revista Dreptul nr. 2/1996, p. 22.

92

PLAN SEMINAR 7

Tema: Nulitatea actului juridic civil


- nulitatea; noțiuni generale (definiție, trăsături, exemple, funcții);

distincția nulității de alte sancțiuni juridice (rezoluțiunea, rezilierea,

revizuirea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea); clasificarea nulităților;

cauzele de nulitate (definiție, nominalizare, cauze de nulitate absolută, cauze

de nulitate relativă); regimul juridic al nulității (definiție, precizări, regimul

juridic al nulității absolute și relative); efectele nulității (definiție, principiul

general ceea ce este nul produce efecte nule); principiile clasice

(retroactivitatea, desființarea actelor subsecvente și restitutio in integrum);

efectele constatării nulității; excepții de la principiile clasice ale nulității și de

la principiul general (conversiunea, validitatea aparenței în drept,

răspunderea civilă, validarea contractului).

Lucrări practice:



- prezentarea referatului „Principiul forței obligatorii”;

- întocmiți referatul „Acțiunea în constatarea nulității absolute” având

ca surse bibliografice Revista Dreptul nr. 6/1998, p. 19-25 și Revista Dreptul

nr. 2/2007, p. 44-45.


Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza rezumatului

cursului.

93


1.1. Definiția nulității

Nulitatea este sancțiunea de drept civil care constă în lipsa actului

juridic civil de acele efecte care sunt contrare condițiilor cerute de lege

pentru încheierea sa valabilă.

1.2. Trăsăturile nulității

Din analiza definiției nulității se desprind următoarele trăsături:

a) este o sancțiune de drept civil;

b) constă în lipsirea actului juridic civil de anumite efecte;

c) nerespectarea normelor se raportează la data încheierii actului

juridic civil.

1.3. Exemplificare

Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit

donatorului să o revoce prin voinţa sa (art. 1015, alin. 1 Cod civil).

Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de

voinţa debitorului nu produce niciun effect (art. 1403 Cod civil).

Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este

considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea

absolută a acestuia (art. 1402 Cod civil).

1.4. Funcțiile nulității

Nulitatea are următoarele funcții:

a) preventivă pentru subiectele de drept civil tentate să nesocotească

respectarea condițiilor de validitate pentru un act juridic civil, cerute de lege;

b) sancționatorie – constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului civil

încheiat cu nerespectara normelor privind condițiile sale de validitate;

c) de garantare a principiulul legalității care se realizează prin acțiunea

primelor două funcții.

1.5. Distincția nulității de alte sancțiuni juridice

Rezoluțiunea

- constă în desființarea cu efect

retroactiv aunui contract sinalagmatic

cu executare imediată, urmare a

neexecutării obligației celeilate părți

din cauze imputabile acestuia.

94

Nulitatea

- constă în lipsa de efecte a unui act

juridic încheiat cu nerespectarea

normelor juridice privind condițiile

condițiile sale de valabilitate;

- operează retroactiv actul juridic civil

lovit de nulitate absolută sau anulat

este considerat a nu fi fost niciodată

încheiat.

Rezilierea

- constă în desfacerea pentu viitor a

unui contract sinalagmatic cu

executare succesivă în timp, ca

urmare a neexecutării obligației uneia

dintre părți, din cauze imputabile

acestuia.

Revocarea

- constă în înlăturarea efectelor

actului juridic datorită ingratitudinii

gratificatului ori neexecutării

culpabile a sarcinii (de exemplu,

dreptul recunoscut donatorului de

arevoca prin voința sa unilaterală

contractul de donație).

Caducitatea

- constă în lipsa de eficacitate a unui

act juridic, determinată de un

eveniment independent de voința sau

de culpa părților, care survine după

încheierea valabilă a actului (de

exemplu, legatul devine caduc dacă

legatarul moare înaintea testatorului;

refuzul legatarului de a primi legatul).

Inopozabilitatea

- este sancțiunea aplicabilă în cazul

nerespectării unei cerințe de

publicitate față de terți.

2. Cauzele de nulitate

2.1. Definiție

Cauzele de nulitate sunt împrejurări ca apar la încheierea actului juridic

civil prin care se încalcă legea ce reglementează condițiile de valabilitate.

2.2. Nominalizarea cauzelor

Sunt cauze de nulitate a actului juridic:

a) încplcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de face actul;

b) lipsa ori nevalbilitatea consimțământului;

c) nevalabilitatea actului juridic;

95

d) nevalabilitatea cauzel (scopul) actului juridic;

e) nevalailitatea formei cerute ad validitatem;

f) nesocotirea limitelor actelor juridice (normele imperative, ordinea

publcă și bunele moravuri);

g) lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;

h) frauda legii (folosirea unui act cu scopul de a încălca o dispoziție

care insitituie o prohibiție).

2.3. Cauzele de nulitate absolută

Potrivit art. 1250 Cod civil, contractul este lovit de nulitate absolută în

cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic

din lege că interesul ocrotit este unul general.

Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipsește una din

condițiile de valabilitate ale actului juridic și anume:

a) încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor (de

exemplu, când actul emană de la persoane lipsite de capacitatea de a contracta,

de a încheia un contract de muncă, dreptul de a se căsători);

b) când actul este lipsit cu desăvârșire de un element esențial, structural

(voința, obiectul, cauza);

c) când actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzută de

lege pentru însăși validitatea lui;

d) când obiectul sau cauza actului juridic încalcă dispoziții legale

imperative fondate pe interese generale, ori sunt contrare ordinii publice sau

bunelor moravuri;

e) lipsa capacității de folosință a pesoanei fizice.

2.4. Cauzele de nulitate relativă

Art. 1251 Cod civil prevede: „Contractul este anulabil când au fost

nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când

consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume

prevăzute de lege”.

Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui interes

particular și intervine în următoarele cazuri:

a) când consimțământul exprimat la ncheierea actului a fos viciat (prin

eroare, dol, violență sau leziune);

b) lipsa discenământului la încheierea actului juridic civil;

c) când actul a fost încheiat de persoane lipsite de capacitatea de

exercițiu sau de persoane având o capacitate de exercițiu restrânsă, car au

acționat fără a respecta prevederile legale privitoare la suplinirea sau întregirea

capacității lor;

96

d) când actul încalcă o ăprohibiție legală de a contracta instituită în

scopul ocrotirii unor interese personale;

e) când cauza actului juridic a fost falsă sau imaginară – fiind vorba

propriu-zis, de o eroare a uneia dintre părți cu privire la existența ori realitatea

cauzei.

3. Regimul juridic al nulității

3.1. Definiție

Prin regimul juridic al nulității se înțelege regulile care guvernează

nulitatea absolută și nulitatea relativă.

3.2. Precizări

Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:

- cine poate invoca nulitatea?

- cât timp poate fi invocată nulitatea?

- posibilitatea de acceptare a nulității prin confirmare.

Aceste aspecte sunt diferite după cum suntem în prezența nulității

absolute sau a celei relative.

3.3. Regimul juridic al nulității absolute

3.3.1. Cine poate invoca nulitatea absolută?

Nulitatea absolută poate fin invoactă de orice persoană interesată, pe

cale de acțiune sau de excepție (părțile interesate, terții interesați).

Instanața este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, punând

acest aspect în discuția părților, pentru respectarea principulul

contradictorialității. Totuși, instanța nu se poate sesiza din oficiu cu o acțiune

în constatarea nulității absolute.

Posibilitatea instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută a unui

act juridic nu trebuie interpretată nici în sensulcă aceasta ar putea pronunța

nulitatea unui act în dispozitivul unei hotărâri, dacă nu a existat o cerere

expresă în acest sens, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității.

Practic, în orice judecată privind executarea unui act juridic civil,

judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel act e valid sau

nu pentru sistemul juridic, întrucât dacă constată că acel act este lovit de

nulitate absolută va trebui să respingă cererea de chemare în judecată ca

neîntemeiată, fiind vorba de un act nul, inexistent, care nu poate da naștere

niciunei obligații valabile, dar nu poate pronunța efectiv și nulitatea actului

juridic respectiv, cât timp nu a existat nicio cerere expresă în acest sens.

97

Nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoanăcomplet

străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar jusitifica

un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului

juridic respectiv, în caz contrar, acțiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.

3.3.2. Cât timp poate fi invocată nulitatea absolută?

Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fin

invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Altfel spus,

nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv.

Acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă, căci această

nulitate operează de plin drept, fiind doar constatată de instanță.

3.3.3. Posibilitatea acoperirii nulității prin confirmare

Actul juridic civil lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de

confirmare decât în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, căsătoria încheiată

înainte de împlinirea vârstei matrimoniale legale nu mai poate fi declarată nulă

dacă, între timp, soțul respectiv a împlinit vârsta, ori dacă soția a dat naștere

unui copil sau a rămas însărcinată).

3.4. Regimul juridic al nulității relative

3.4.1. Cine poate invoca nulitatea relativă?

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interres este

ocrotit prin dispoziția legală încălcată.

Nulitatea relativă nu poate fin invocată din oficiu de instanța

judecătorească [de exemplu, acțiunea în anularea actului juridicpentru

încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea deexercițiu poate fi

invocată și de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani (art. 46 alin. 3 Cod civil;

de asemenea, potrivit art. 44 alin.2 Cod civil, cel lipsit de capacitate de

exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în

apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate

ori din punerea sub interdicție judecătorească; ocrotirorul legal sau

reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea pentru orice cauză de

nulitate relativă; dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de

nulitate relativă dacă are cunoștință de existența acestuia și să refuze

autentificarea actului; procurorul poate intenta acțiunea în anulare numai dacă

drepturile ocrotite prin dispoziția legală încălcată nu au un caracter strict

personal].

3.4.2. Cât timp poate fi invocată nulitatea relativă?

Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în

98

termenul de prescripție stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere

executarea actului juridic poate opune oricând nulitatea relativă a actului, chiar

și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune în anulare.

Acțiunea în anulare este supusă prescripției extinctive, întrucât

nulitatea relativă nu operează deplin drept, ci trebuie pronunțată de instanță.

Altfel spus, în ceea ce privește nulitatea relativă, se face distincție între

invocarea acesteia pe cale de acțiune, care se poate face doar în termenul de

prescripție prevăzut de lege și invocarea nulității pe cale de excepție, care este

imprescriptibilă. Prin această reglementare se dă eficiență principiului quae

temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (ceea ce este

prescriptibil pe cale de acțiune este imprevizibil pe cale de excepție).

3.4.3. Posibilitatea de acoperire a nulității relative prin confirmare

Contractul anulabil este susceptibil de confirmare (expresă sau tacită)

de către persoana car avea dreptul s-o invoce, dacă între timp a dobândit

capacitatea de exercițiu deplină ori dacă viciul de consimțământ a fost

descoperit (eroarea sau dolul) ori a încetat (violența).

Confirmarea este manifestarea de voință prin care persoana îndreptățită

a cere anularea unui act juridic renunță la acest drept, validând actul anulabil.

Sunt susceptibile de confirmare numai actele lovite de nuliate pentru:

a) incapacitate de exercițiu;

b) vicii de consimțământ;

c) vicii de formă, când forma a fost prevăzută de lege pentru ocrotirea

intereselor uneia dintre părți, iar nu pentru ocrotire intereselor unor terți ori a

intereselor generale.

Fiind un act unilateral de voință, confirmarea este valabilă indiferent de

acceptarea celeilalte părți.

4. Efectele nulității

4.1. Definiție

Prin efectele nulității înțelegem consecințele juridice ale aplicării

sancțiunii nulității și anume lipsirea actului juridic civil de efecrele contrarii

normelor juridice ce reglementează încheierea sa valabilă.

4.2. Principiul general al efectelor nulității

Principiul general al efectelor nulității este exprimat de adagiul latin

quod nullum est, nullum producit efectum – ceea ce este nul produce efecte

nule.

Potrivit art. 1254 alin. 1 Cod civil „Contractul lovit de nulitate absolută

sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.

99

4.3. Principii clasice ale efectelor nulității

Din principiul general al efectelor nulității se desprind cele trei principii

clasice ale efectelor nulității, reglementate de art. 1254 Cod civil.

4.3.1. Principiul retroactivității

Potrivit acestui principiu, actul juridic civil lovit de nulitate absolută

sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Prin efectul constatăriinulității absolute sau al pronunțării nulității

relative, actul juridic lovit de nulitate se desființează retroactiv, înlăturându-i-

seefectele produse în trecut (din chiar momentul încheierii sale) și încetând să

se mai producă vreun efect în viitor.

4.3.2. Principiul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis

În temeiul acestui principiu sunt anulate și actele subsecvente

contractului desființat, cu care se află în legătură juridică. Altfel spus, anularea

actului inițial atrage desființarea actului subsecvent.

4.3.3. Principiul restitutio in integrum

Anularea actului ăși produce efectele din chiar momentul în care a fost

încheiat, astfel încât, tot ceea ce s-a executat în temeiul acestuia trebuie să fie

restituit, potrivit principiului restitutio in integrum (principiul repunerii în

situația anterioară).

4.4. Efectele constatării nulității

În cazul nulității parțiale, se înlătură doar acele efecte produse de actul

anulabil sau nul, care sunt potrivnice scopului dispozițiilor legale încălcate,

menținându-se efectele corespunzătoare legii.

Dacă clauzele lovite de nulitate au constituit cauza principală,

determinantă a actului juridic (care nu s-ar fi încheiat fără acele clauze)

nulitatea actului va fi totală.

Prestațiile deja efectuate în temeiul actului lovit de nulitate vor fi

restituite, părțile trebuind să fie repuse în situația anterioară momentului

încheierii actului, iar dacă actul operase între părți transmiterea unor drepturi

reale, toate drepturile eventual consimțite de dobânditor în folosul unor terțe

persoane vor dispărea odată cu dreptul însuși al dobânditorului (resoluto iure

dantis, resolvitur jus accipientis).

4.4.1. Excepții de la principiile clasice ale nulității

4.4.1.1. Excepții de la principiul retroactivității nulității

Excepțiile de la rincipiul retroactivității nulității, situațiile în care,

pentru anumite rațiuni, efectele produse de actul jurdic civil de la încheiere

100

până la anularea sa,sunt păstrate și nu desființate. În aceste ipoteze, nulitatea

produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc).

Constituie astfel de excepții:

a) menținerea efectelor deja produse de un contract cu executare

succesivă de la încheiere până la anularea sa, nulitatea operând numai pentru

viitor;

b) menținerea efectelor produse de o căsătorie lovită de nulitate, față de

copiii npscuți din acea căsătorie (ocrotirea minorilor);

c) menținerea efectelor produse în trecut de căsătoria lovită de nulitate,

față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei;

d) menținerea validității actelor de stare civilă întocmite de o persoană

necompetentă, care a exercitat în mod public atribuții de delegat de stare civilă

(validitatea aparenței în drept);

e) menținerea valididtății actelor cu titlu oneros încheiate de terții de

bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost

apoi desființat retroactiv (principiul validității aparenței în drept și principiul

ocrotirii bunei-credințe);

f) păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de vânzare;

cumpărătorul de bună-credință a crezut că este proprietarul lucrului ale cărui

fructe le-a cules.

4.4.1.2. Excepții de la principiul repunerii în situația anterioară

Sunt astfel de excepții:

a) restituirea prestației primite de la incapabil numai în limita

îmbogățirii;

b) menținerea unor efecte ale contractuluilovit de nulitate, cu titlu de

reparație în anturăa prejudiciilor provocate celeilalte părți prin desființarea

contractului din cauze imputabile părții vinovate de cauza nulității.

4.4.1.3. Ecepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a

anulării actului inițial

Sunt astfel de excepții:

a) valabila dobândire a unui bun mobil de către subdobânditorul de

bună-credință în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat de un detentor precar

pe care îl crede adevărat proprietar în temeiul unui titlu lovit de o cauză de

nulitate;

b) ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu gratuit al unui

drept real imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de la data înscrierii

respectivului drept în cartea funciară;

c) subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei persoane declarate

judecătorește moartă, care nu este obligat să le înapoieze persoanei respective,

101

după apariția acesteia, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii știa că

persoana declarată moartă este în viață;

d) cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și

după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă

rămâne valabilă.

4.4.2. Ecepții de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum

(ceea ce este nul produce efecte nule)

Acest principiu poate fi anihilat atunci când vine în concurs sau în

conflict cu alte principii de drept precum:

a) principiul conversiunii actului juridic civil nul;

b) principiul validității aparenței în drept;

c) principiul răspunderii civile delictuale;

d) principiul validării contractului.

4.4.2.1. Principiul conversiunii actului juridic nul

Conversunea este posibilitatea recunoscută de art. 1260 Cod civil, ca

un act juridic lovit de nulitate absolută (ca urmare a neîndeplinirii condițiilor

de vlabilitate cerute de lege) să producă efectele unui act juridic, dacă

întrunește condițiile de valabilitate ale acestuia din urmă și manifestarea de

voință a părților să fie favorabilă conversiunii.

Astfel, de exemplu, un contract de donație a unui autoturism, cu sarcina

întreținerii pe viață a donatorilui, nul ca donație pentru vicii de formă, ar putea

fi în felul acesta convertit într-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de

întreținere; sau un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de

uzufruct asupra unei case de locuit ar puteaa fi convertit într-un contract de

închiriere; ori un contract de vânzare a unui teren lovit de nulitate absolută

pentru absența formei autentice cerute de lege pentru validitate ar putea fi

convertit într-un antecontract de vânzare-cumpărare; tot așa, un testament nul

din cauza unor vicii de formă, ar putea fi convertit într-o altă formă

testamentară, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

Pentru a fi operantă conversiunea, este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiții:

- să existe un element de diferență între actul nul și cel valabil,

- unul din acte să fie anulat efectiv și total;

- actul socotit valabil să întrunească toate condițiile cerute de lege și

acestea să se regăsească în cuprinsul său;

- să nu fie stipualtă în contractul lovit de nulitate intențai de a exclude

aplicarea conversiunii și să nu reiese în chip neîndoielnic, din scopurile

urmărite de părți la data încheierii contractului.

Temeiulconversiunii se regăsește în regula de interpretare potrivit

102

căreia un act trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, și nu

în sensulîn care nu produce nici un aemenea efect (actus interpretandus est

potius ut valeat quam pereat).

4.4.2.2. Principiul validității aparenței în drept

Acest principiu este cunoscut și sub denumirea error communis facit

jus (eroarea comună, generală este născătoare de drept) fiind consacrat în

unele dispoziții normative și soluții ale practicii judiciare.

Potrivit acestui principiu, cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o

aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea,

trebuie ocrotiți juridicește, neputând fi vătămați prin înlăpturarea ca nevalabil

a actului pe care l-au încheiat astfel.

Acest principiu explică și justifică soluția legislativă (art. 7 din Legea

nr. 119/1996 privind actele de stare civilă) potrivit căreia sunt și rămân

valabile actele de stare civilă întocmite de o persoană care nu avea competența

legală necesară, dar care a exercitat în mod public atribuții de delegat de stare

civilă.

De asemenea, soluția legislativă (art. 54 Cod civil) potrivit căreia cel

care a dobândit cu titlu oneros, de la moștenitorul aparent, bunuri aparținând

unei persoane declarată moartă prin hotărâre judecătorească, nu este obligat să

le înapoieze (în cazul anulării hotărârii declarative de moarte pe considerentul

că cel decalarat mort este în viață) dacă a fost de bună-credință, neștiind (la

data dobândirii) că cel declarat mort trăiește.

În acest context, menționăm și art. 57 Cod civil care prevede că

„moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin

hotărâre judecătorească este în viață, păstrează posesia bunurilor și dobândește

fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”.

4.4.2.3. Principiul răspunderii civile delictuale

Regula este în sensul că, dacă cel lipsit de capacitatea de exercițiu sau

cu capacitate de exercițiu restrânsă a declarat că este capabil, această situație

de fapt nu duce laînlăturarea anulabilității actului.

În mod excepțional, dacă partea adversă a fost indusă în eroare prin

manoperele dolosive (șiretenie, înșelăciune, rea-credință) ale persoanei

incapabile, cu privire la vârsta acesteia, instanța poate aprecia, în funcție de

circumstanțele cauzei, că menținerea contractului constituie sancțiunea civilă

potrivită față de comportamentul persoanei în cauză.

Utilizarea de mijloace dolosive pentru inducerea în eroare a unei

persoane comportă o anumită gravitate, doll mutând problema răspunderii din

domeniul contractual în domeniul delictual.

În temeiul răspunderii civile delictuale se poate aprecia că

menținerea actului constituie o sancțiune civilă potrivită, prin înlăturarea

103

nulității actului.

4.4.2.4. Principiul validării contractului

4.4.2.4.1. Definiție

Validarea reprezintă coferirea sau consolidarea validității unui act

juridic lovit de nulitate, printr-un act juridic sau printr-un fapt juridic ulterior

încheierii sale.

4.4.2.4.2. Cauzele de validare

Acest principiu este consacrat de art. 1261 Cod civil:

„(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când

nulitatea este acoperită.

(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri

anume prevăzute de lege”.

4.4.2.4.3. Confirmarea contractului

Confirmarea unui contract rezultă din voința expresă sau tacită de a

renunța la dreptul de a invoca nulitatea. Voința de a renunța trebuie să fie

certă.

Confirmarea expresă presupune un act confirmativ care să respecte

condițiile prevăzute de Codul civil – forma scrisă ad validitatem.

Confirmarea tacită rezultă din fapte certe, fără îndoială asupra intenției

de acoperire a nulității. Pasivitatea nu poate fi considerată confirmare tacită.

În momentul confirmării trebuie să fi încetat viciul care afecta

contractul anulabil.

Confirmare trebuie să provină de la persoana care poate invoca

nulitatea și trebuia săfie făcută în cunoștință de cauză.

În situația în care contractul era afectat de viciul violenței, acesta

trebuie să fi încetat la momentul emiterii actului confirmativ, în caz contrar

acesta este dat sub imperiul aceluiași viciu.

Confirmarea unui act juridic făcută de una dintre părți nu împiedică

invocarea nulității de către celelalte părți care au acest drept.

Pentru o aplicație a confirmării menționăm adaptarea contractului (art.

1213 Cod civil). Astfel, dreptul părții de a solicita anularea contractului pentru

eroare se consideră stins dacă cealaltă parte declară că dorește să execute sau

execută contractul în termenii înțeleși de partea îndreptățită să invoce

nulitatea.

5. Decizii de spetă

Cauzele de nulitate ale unui act seexaminează prin raportare la

104

momentul încheierii actului (C.A. Oradea, dec. nr. 267/2009).

Acțiunea privind anularea unui act medico-legal în instanță pentru

nerespectara condițiilor legale, este inadmisibilă. Reclamanta avea la

dispoziție efectuarea unui supliment de expertiză sau, dacă existau

contradicții, se putea solicita avizul Comisiei superioare Modico-Legale

(C.A. București, dec. nr. 623/2001).

Nefiind un act juridic, schița cadastrală nu poate face obiectul

constatării nulității absolute, ca sancțiune care intervine în cazul

nerespectării de către actul juridic a codițiilor sale de valabilitate, și în

consecință acțiunea reclamanților este inadmisibilă (C.A. Pitești, dec. nr.

86/2008).

În cazul unui contract de vânzare lovit de nulitate abolută ca urmare a

prețului neserios stipulat în vederea eludării taxelor notariale, acesta

valorează ca urmare a principiului conversiunii drept antecontract de vânzare

(Jud. Ploiești, dec. nr. 12370/2010).

Aprecierea cauzelor de nulitate. În măsura în care prin convenția

încheiată se nesocotesc condițiile de validitate a actului, el este lipsit de

efectele sale prin mijlocirea nulității. Nulitatea operează pentru cauze

existente la momentul încheierii actului, independent de faptul îndeplinirii

obligațiilor asumate (Cas., dec. nr. 377/2008).

Natura juridică a acțiunii în nulitate absolută. Acțiunea în constatarea

unui act juridic este o acțiune în realizare și nu în constatare, întrucât prin

pronunțarea nulității actului se produce în fapt o modificare a raporturilor

juridice dintre părți și nicidecum o acțiune în constatarea existenței sau

inexistenței unui drept, adică o acțiune în confirmare (Cas., dec. nr.

281/2009).

Bilet la ordin. Principiul anulării actului subsecvent ca o consecință a

anulării actului juridic principal nu se aplică în cazul biletului la ordin, dat

fiind caracterul general și abstract al obligațiilor cambiale, autonome și

independente față de raportul juridic fundamental care i-a dat naștere și față

de care se comportă ca o bligație de sine stătătoare (Cas., dec. nr.

3410/2008).


1) După consacrarea legislativă, nulitățile se clasifică în:

105

a. nulități de drept și nulități judiciare;

b. nulități absolute și nulități generale;

c. nulități exprese și nulități virtuale.

2) În raport de întinderea efectelor, nulitățile se clasifică în:

a. nulități absolute și nulități relative;

b. nulități de drept și nulități judiciare;

c. nulități totale și nulități parțiale.

3) Spre deosebire de nulitate, caducitatea:

a. este o sancțiune ce se aplică numai în materia liberalităților;

b. presupune un act juridic valabil încheiat;

c. presupune o cauză de nevalabilitate ulterioară încheierii actului

juridic.

4) Asemnănător nulității, rezoluțiunea:

a. produce efecte retroactiv;

b. presupune un act juridic valabil încheiat;

c. se aplică numai contractelor bilaterale cu executare uno ictu.

5) Clasificarea nulităților în nulități absolute și nulități relative se face

după:

a. întinderea efectelor;

b. natura interesului ocrotit;

c. cum sunt sau nu expres prevăzute de lege.

6) Nulitatea relativă intervine în cazul:

a. nerespectării formei ad validitatem;

b. încălcării oricărei prevederi legale referitoare la capacitatea civilă;

c. lipsei discernământului în momentul încheierii actului juridic.

7) Costituie un principiu el efectelor nulității:

a. principiul restabilirii situației anterioare;

b. principiul menținerii actului susecvent;

c. principiul neretroactivității.

8) Efectele nulității sunt înlăturate de:

a. principiul resoluto iure dantis resolvitur jus accipiens;

b. regula error communis facit jus;

c. principiul restitutio in integrul.

106

Răspunsuri

1 – c

2 – c

3 – b

4 – a

5 – b

6 – c

7 – a

8 - b

7. Temă

Întocmiți un referat cu titlul „Acțiunea în constatarea nulității absolute

prevăzute de art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și

completarea Legii fondului funciar” având ca bibliografie: Revista Dreptul

nr. 6/1998, p. 19-25 și Revista Dreptul nr. 2/2007, p. 44/45.

107

PLAN SEMINAR 8

Tema: Proba drepturilor subiective civile


- noțiunea și importanța probelor în procesul civil (noțiunea de probă,

importanța probelor); obiectul și sarcina probei (sarcina probei,obiectul

probei și mijloacele de probă, lipsa îndatoririi de a proba); obligativitatea

cunoașterii din oficiu; posibilitatea cunoașterii din oficiu; admisibilitatea

probelor (condiții generale); dovada cu înscrisuri (noțiune, clasificare);

înscrisul autentic (noțiune, condiții avantaje, puterea doveditoare, nulitatea și

conversiunea, opozabilitatea erga omnes); înscrisul sub semnătură părivată

[noțiune, putere doveditoare, condiții (semnătură, pluralitatea de exemplare,

formalitatea „bun și aprobat”), data certă, registrele și hârtiile domestice,

registrele profesioniștilor]; înscrisurile pe suport informatic (noțiune,

prezumția de validitate a înscrierii, pterea doveditoare); duplicatele și copiile

de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată (regimul duplicatelor,

regimul copiilor, copii făcute de pe microfilme sau pe suporturi informatice);

proba cu martori; prezumțiile; expertiza; cercetarea la fața locului;

mărturisirea; asigurarea probelor.

Lucrări practice:


- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale.



cursului.

108

1. Considerații generale

1.1. Noțiunea și importanța probelor în procesul civil

1.1.1. Noțiunea de probă

Prin probă înțelegem confirmarea (dovedirea) unui adevăr.

În sens larg, prin probă înțelegem:

a) acțiunea de stabilire a existenței ori inexistenței unui raport juridic;

b) mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit

(de exemplu, proba cu martori – susținerea prin martori a unei afirmații

făcute în fața instanței de judecată);

c) rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.

În sens restrâns, noțiunea de probă este folosită în două accepții:

a) mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un

raport juridic civil (de exemplu, înscrisuri, martori, prezumții etc.);

b) fapt probator (probator, doveditor, convingător, concludent), adică

un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la

rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluționarea

unei spețe concrete.

Din acest punct de vedere, faptele sunt de două feluri:

- fapte principale (facta probanda sau reprobandae) care constituie

raportul juridic dedus judecății și care trebuie dovedite;

- fapte probatorii facta probantia sau resprobantes) care nu constituie

raportul juridic litigios, dar care contribuie la dovedirea existenței sau

inexistenței acestuia.

1.1.2. Importața probelor

Probele sunt indispensabile pentru stabilirea situației de fapt,

reprezentând mijloacele prin care judecătorul poate lua cunoștință de

raporturile de drept material supuse judecății, iar apoi să aplice la aceste

fapte normele de drept corespunzătoare.

1.2. Obiectul și sarcina probei

1.2.1. Sarcina probei

Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească,

în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Sarcina probei poate fi

răsturnată când pârâtul are această obligație

1.2.2. Obiectul probei și mijloacele de probă

Obiectul probei este reprezentat de acte sau fapte juridice care pot

109

dovedi raportul juridic litigios, întrucât ele au creat, modificat, stins, ori au

determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a se cere anularea, rezoluțiunea

sau rezilierea actului respectiv.

Deci prin obiectul probei înțelegem faptele juridice din care izvorăsc

drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se află în ltigiu.

Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin următoarele

mijloace de probă: înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre

părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, expertiză,

mijloace materiale de probă, cercetarea la fața loculuisau prin alte ijloace

prevăzute de lege. Pot fi fapte materiale dărămarea unui zid, tăierea unui

arbore, infirmitatea unei persoane urmare a unui accident.

Faptele care trebuie să fie dovedite pot fi și psihologice (cele care nu

se exteriorizează decât prin rezultatele lor, precum dolul, reaua-credință etc.).

Pot fi dovedite atât faptele pozitive cât și faptele negative (de

exemplu, cel care solicită declararea morții unoe persoane pe cale

judecătorească trebuie să dovedească că un anumit timp – 6 luni, doi ani – nu

a primit nicio vaste despre existența acelei persoane; cel care solicită

restituirea plății nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu datora nimic

celui căruia i-a făcut plata; cel care se prevalează de un drept suspus unei

condiții suspensive negative trebuie să facă dovada că acel eveniment nu s-a

produs.

1.2.3. Lipsa îndatoririi de a proba

Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanța este ținută să ia

cunoștință din oficiu. De exemplu:

a) faptele necontestate, asupra existenței cărora toate părțile din

proces sunt de acord. ele nu au o forță probantă deosebită, judecătorul având

posibilitatea de a se convinge, pe bază de probe, de realitatea sau fictivitatea

acestora;

b) faptele notorii, adică cunoscute de un număr mare de persoane.

Instanța se poate folosi în pronunțarea unei soluții de un fapt notoriu, părțile

urmând a fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui;

c) faptele constatate (prezumtive), legea însăși considerându-le

existente. Este cazul prezumțiilor legale: prezumția de proprietate comună a

zidului despărțitor care nu poate fi combătută decât prin înscrisuri, semene

denecomunitate sau prescripție; prezumția de proprietate a posesorului de

bună-credință al unui bun mobil corporal, care nu poate fi combătută decât în

cazurile în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar. În

cazul faptelor constatate, nu mai este necesar să se administreze dovezi

pentru stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune;

d) faptele stabilite în materialitatea lor în instanța penală nu mai pot

110

forma obiect de probă în instanța civilă, nici pentru confirmarea lor, care este

inadmisibilă (hotărârea penală are putere de lucru judecat cu privire la

existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia).

1.2.4. Obligativitatea cunoașterii din oficiu

Potrivit art. 252 alin. 1 Cod de procedură civilă „Instanța de judecată

trebuie să ia la cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.

(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României

sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi

acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un

text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de

partea interesată.

(3) Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi

dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege.”

1.2.5. Posibilitatea cunoașterii din oficiu

Instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui

stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat.

În mod excepțional, și normele juridice pot constitui obiect al probei.

Astfel, conform art. 2562 Cod civil „(1) Conţinutul legii străine se stabileşte

de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care

au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”

(jurisprudența instanțelor statului respectiv).

„(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada

conţinutului ei.

(3) În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil,

conţinutul legii străine, se aplică legea română”.

Odată stabilit că legea străină este aplicabilă unui raport juridic de

drept internațional privat, instanța trebuie să stabilească conținutul,

interpretarea și modul de aplicare a acesteia.

Legea străină nu poate fi aplicată dacă încalcă ordinea de drept privat

român, respectiv vine în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului

român, ale dreptului U.E. sau drepturile fundamentale ale omului

1.2.6. Admisibilitatea probelor

Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să ăndeplinească

următoarele condiții generale:

a) proba să fie legală, deci să nu fie oprită de lege. De exemplu: în

cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale notarului public nu

pot fi contestate decât prin înscrierea în fals; în cazul prezumțiilor absolute

irefragabile este inadmisibilă proba pentru combaterea acestora, iar celelalte

111

prezumții legale absolute pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară;

b) proba să fie verosimilă, să nu contravină legilor naturii, să nu

tindăla dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor faptereale, demne de a fi

crezute;

c) proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;

d) probasă fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări

care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective. Orice probă

concludentă esteși pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie

totuși concldentă. Astfel, dacă pârâtul solicită încuviințarea unei probe

pentru a dvedi culpa concurentă a victimei, proba este pertinentă și

concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor și victimă. Într-un alt

proces care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită,

proba cu martori solicitată de pârârt pentru a dovedi că au mai fost și alți

participanți, deși este pertinentă, nu este și concldentă, întrucât Codul civil

prevede că răspunderea este solidară.

2. Dovada cu înscrisuri

2.1. Noțiune

Înscrisul ete orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date

despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de

modalitatea de conservare și stocare. De exemplu: scriere de mână,

dactilografie, litografie, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.

2.2. Clasificarea înscrisurilor

CRITERIU CATEGORII DE ÎNSCRISURI

- după intenția de

a fi folosit ca

mijlo de probă

- înscris preconstituit – a fost întocmit cu intenția de a fi

folosit ca mijloc de probă într-un eventual litigiu;

- înscris nepreconstituit – nu a fost întocmit cu scopul de

a fi folosit ca mijloc de probă într-un eventual litigiu;

- după scopul și

efectul lor

- înscris originar (primordial) – întocmit în vederea

constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport

juridic;

- înscris recognitiv – întocmit în scopul recunoașterii

existenței unui înscris original pierdut, pentru a-l înlocui;

- înscris confirmativ – întocmit pentru a confirma un act

juridic lovit de nulitate relativă

- în funcție de

modul lor de

întocmire

- înscris autentic;

- înscris sub semnătură privată.

112

- după raportul

dintre ele

- înscris original;

- copie.

Copiile legalizate scoase de pe înscrisuri autentice fac dovada, sub

rezerva prezentării originalului.

Duplicatele de pe înscrisurile notariale (care se scot cu citarea

părților) au aceeași forță probantă ca și originalul, iar certificatele eliberate în

temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele

întocmite în registrele de stare civilă.

2.3. Înscrisurile pe suport informatic

Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleași condiții

ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de

lege.

2.4. Înscrisurile în formă electronică

Înscrisurile în formă electronică sunt supuse dispozițiilor legii

speciale.

2.5. Rolul semnăturii

Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară,

despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la

conținutul acestuia.

Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea confirmă

autenticitatea acelui înscris, în condițiile legii.

Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă

este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.

2.6. Înscrisul autentic

2.6.1. Noțiune

Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și

autentificat de o autoritate publică, de notarul publicsau de către o altă

persoană investită de stat cu autoritate publică în forma și condițiile cerute de

lege.

Așadar, pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite

cumulativ trei condiții:

a) să fie întocmit, sau după caz, primit și autentificat de o autoritate

pulică, de notarul public sau de către o altă persoană investită de stat cu

autoritate publică;

113

b) aceste autorități publicesă fie competente din punct de vedere

material și teritorial,

c) să fie respectate formalitățiel prevăzute de lege.

Consituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele

de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele-verbale întocmite de

agenții procedurali însărcinați cu înmânarea actelor de procedură, actele

îndeplinite de executorii judecătorești etc.

2.6.2. Avantajele înscrisului autentic

În unele situații, încheierea actului juridic în formăautentică este

prevăzută de lege pentru însăși valabilitatea actului ca operațiune juridică

(negotium).

În alte situații, deși pentru valabilitatea operațiunii juridicce nu este

necesară forma autentică, părțile recurg totuși la aceasta, în considerarea

avantajelor pe care la prezintă înscrisul autentic. De exemplu:

- înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și

validitate prin forma și aparența sa (semnăturafuncționarului, sigiliul

autorității etc.), astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă,

proba contrară revenind celui care îl constată;

- înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă în

momentul când aceasta ajunge la scadență are putere executorie (art. 66 din

Legea nr. 36/1995) deci poate fi pus în executare, fără a mai fi nevoie de

vreo judecată și nici măcar de investirea cu formulă executorie;

- data înscrisului autentic face credință până la înscrierea în fals, fiin

opozabilă și terților

2.6.3. Puterea doveditoare (forța probantă)

Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la

declararea sa în fals, cu privire la constatările făcute persoanal de către cel

care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.

Mențiunile făcute numai pe baza declarațiilor părților, fără ca agentul

instrumentator să fi constatat sau să fi putut constata faptul că ele exprimă

voința lor liberă neviciată, sau faptul că ele corespund sau nu adevărului, au

putere doveditoare până la proba contrară, atât între părți cât și față de

oricare alte persoane.

De asemenea, mențiunile din înscris, făcute numai pe baza

declarațiilor părților care sunt în directă legătură cu raportul juridic al

părților, fără a constitui obiectul principal al actului, se bucură de putere

doveditoare până la proba contrară.

114

Celelalte mențiuni (care se referă la fapte și împrejurări străine de

obiectul actului juridic pe care îl constată acel înscris autentic) constituie,

între părți, un început de dovadă scrisă.

2.6.4. Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic

Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru

încheierea sa valabilă ori de către o persoană incompatibilă, necompetentă

sau cu depășirea competențelor este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu

dispune altfel și nu se mai pune problema probei.

Înscrisul nul ca act autentic, face însă deplină dovadă ca înscris sub

semnătură privată, dacă este semnat de către părți, iar dacă nu este semant,

constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă

2.6.5. Opozabilitatea erga omnes a înscrisurilor autentice

Această opozabilitate față de terți privește drepturile și obligațiile

părților contractante. Totuși, terții pot contesta fondul actului și pot fce

dovada contrară prin orice mijloc de probă. Dacă contestă data sau

constatările notarului, este nevoie de înscrierea în fals.

2.7. Înscrisurle sub semnătură privată

2.7.1. Noțiune

Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura

părților indiferent de suportul său material, prin care se constată existența

unui fapt juridic.

El nu este supus nicunei alte formalități, în afara excepțiilor anume

prevăzute de lege.

Înscrisul sub semnătură privată poate servi ca mijloc legal de probă.

2.7.2. Putere doveditoare

Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus,

sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la

proba contrară.

Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu rportul juridic al

părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte

mențiuni, străiene de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de

dovadă scrisă.

2.7.3. Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată

Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură

privată este semnătura părții sau, după caz, semnăturile părților înscrisului

115

respectiv, element deosebit de important la întocmirea anumitor înscrisuri

(testamentul olograf, cecuri, cambii, bilete la ordin etc.).

2.7.4. Condițiile speciale pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată

Condițiile speciale pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată

sunt:

A) Condiția pluralității de exemplare (condiția multiplului exemplar)

Înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic,

are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale

câte părți cu interese contrare sunt (de exemplu, vânzarea, locațiunea,

împărțeala, tranzacția etc.) din care rezultă pentru părți drepturi și obligații

reciproce.

Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele

având același interes.

Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul

originalelor ce au fost făute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de

către cel care a executat, în ceea ce-l privește, obligația constatată în acel

înscris.

Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de

comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele.

Eventualele deosebiri de redactare între exemplarele originale ale

unui înscris sub semnătură privată, care nu afectează însăînțelesul convenției,

nu influențează validitatea și puterea doveditoare ale înscrisului.

Având în vedere ideea de ocrotire a părților contractante care au

interese contrare, dacă diferențele se referă la întinderea uneia dintre părți,

înscrisul va fi consderat valabil pentru obligația cea mai mică.

În literatura de specialitate și în practica judciară s-a arătat că nu este

necesară îndeplinirea formalității multiplului exemplar în următoarele

situații:

a) când un înscris este nevalabil ca înscris autentic dar este valabil ca

înscris sub semnătură privată. Această concluzie se desprinde și din

interpretarea per a contrario a art. 1260 Cod civil care, referindu-se la un

contract lovit de nulitate absolută, prevede că acesta va produce efectele unui

înscris sub semnătură privată,

b) în cazul în care convenția sinalagmatică este constatată printr-o

hotărâre judecătorească;

c) în situația în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat

în păstrare unui terț,

d) în cazul contractelor încheiate prin corespondență (convențiile

sinalagmatice încheiate prin schimb de scrisori – cerere și ofertă – semnate

de către expeditorii lor);

116

e) în cazul în care înscrisul este recunoscut expres de părți sau când

una din părți nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de către

partea potrivnică;

f) în cazul în care una din părți și-a executat integral obligația asumată

prin convenția sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului,

deoarece cealaltă parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție un

exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin realizate;

g) formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale și nici

pentru ănscrisurile ce constată convenții unilaterale.

Nerespectarea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea

înscrisului ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată

valabilitatea convenției, care va puteaa fi dovedită prin alte mijloace de

probă. De altfel, însuși înscrisul respectiv constituie început de dovadă

scrisă, în considerarea faptului că smnăturile părților sub același text denotă

intenția și voința lor de a-și însuși cuprinsul acelui text, deci se poate vorbi

de o scriere care să emane de la partea căreia i se opune.

B) Condiția formalității „bun și aprobat”

Art. 275 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că „Înscrisul sub

semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i

plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în

întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de

semnătură, să fie scris cu mâna sa bun şi aprobat pentru..., cu arătarea în

litere a sumei sau a cantităţii datorate.

(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea

arătată în formula bun şi aprobat, se prezumă că obligaţia nu există decât

pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula bun şi aprobat sunt

scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte

în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel” (obligația se

interpretează în favoarea celui care se obligă).

Mențiunea „bun și aprobat” este cerută în cazulînscrisurilor sub

semnătură privată care constată obligații unilaterale.

Referitor la condiția impusă de art. 275 Cod civil trebuie făcute

următoarele precizări:

- mențiunea „bun și aprobat” nu este o formulă sacramentală, putând

fi înlocuită prin altaechivalentă, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea

să fie arătată în litere (sau în litere alături de cifre, dar nu numai în cifre);

- mențiunea „bun și aprobat” de la sfârșitul actului nu este necesară

dacă înscrisul este scris în întregime de către cel care se obligă;

- formalitatea este necesară numai în cazul obligațiilor unilaterale

(deci nu se aplică acelor contracte care produc obligații reciproce între părți)

117

care au ca obiecto sumă de bani sau o câtime determinată de lucruri

determinate generic (nu și atunci când obiectul obligației este un lucru cert,

ori atunci când este vorba de o obligație nedeterminată);

- formalitatea nu este necesară nici în cazul chitanțelor liberatorii,

acestea vizând executarea unor obligații, iar nu nașterea lor.

Sancțiunea nerespectării formalității cerute de art. 275 Cod civil este

aceeași ca și în cazul lipsei fomalității multiplului exemplar, adică înscrisul

respectiv nu este valabil ca înscis sub semnătură privată, fără însă a fi

afectată valabilitatea obligației unilaterale, deci actul juridic va putea fi

dovedit prin alte mijloace de probă, însuși înscrisul respectiv valorând

început de dovadă scrisă.

C) Data ceertă a înscrisului sub semnătură privată

Data întocmirii unui înscis sub semnătură privată este un fapt

material. Indicarea datei în înscris este numai o mențiune a părților, care nu

poate să aibă altă putere probatorie decât celelalte manțiuni ale înscrisului. În

raporturile fintre părți, data înscrisului sub semnătură privată este supusă

condiției recunoașterii.

Dovada certă a înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor

persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a dvenit

certă.

Art. 278 Cod de procedură civilă stabilește că terților le este opozabilă

numai data certă, care se dobândește printr-una din următoarele șase

modalități:

1) din ziua în care înscrisul a fost prezentat spre a se conferi data certă

de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent

în această privință;

2) din ziua când înscrisul a fost înfățișat la o autoritate sau instituție

publică, făcându-se această manțiune pe înscris;

3) din ziua când înscrisul a fost înregistrat într-un registru sau alt

document public;

4) din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a

scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-a subscris, după

caz;

5) din ziua când cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt în

înscrisuri autentice (de exemplu, încheieri etc.);

6) din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care

dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.

D) Registrele și hârtiile domestice

Registrele și hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a

118

scris. Ele fac dovadă împotriva lui:

- în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;

- când cuprind mențiunea expresă că însemnarea a fost făcută în

folosul celui arătat creditor, pentru a ține loc de titlu.

E) Registrele profesioniștilor

Potrivit art.280 alin. 1 Cod de procedură civilă, „Registrele

profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot

face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile

legate de activitatea lor profesinală”.

Aceste registre, chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac

dovadă contra celor care le-au ținut.

F) Mențiunile făcute de creditor (art. 281 Cod de procedură civilă)

„Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul

unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu

este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea

debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în

josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe,

dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului”.

2.8. Înscrisurile pe suport informatic

2.8.1. Noțiune

Art. 282 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede „Când datele unui act

juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste

date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă

garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa

conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană”.

2.8.2. Prezumția de validitate a înscrierii

„Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este

prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplină

credinţă în cazul în care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi

când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel

încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumţie

există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de

către un profesionist” (art. 283 Cod de procedură civilă).

2.8.3. Puterea doveditoare

Art. 284 Cod de procedură civilă prevede „(1) Dacă prin lege nu se

119

prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un

suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.

(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu

garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe,

ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă”.

2.8.4. Duplicatele și copiile de pe înscrisurile autentice sau sub

semnătură privată

A) Regimul duplicatelor

Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice,

eliberate în condițiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceeași

putere doveditoare ca și aceestea.

B) Regimul copiilor

Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură

privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul

original.

Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul

înscrisului autentic, ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia

legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.

Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.

C) Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice

Datele din înscisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe

microfilme și alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor,

făcute cu respectarea dispozițiilor legale, au aceeași putere doveditoare ca și

înscrisurile în baza cărora au fost redate (art. 287 Cod de procedură cidilă).

3. Proba cu martori

3.1. Precizări introductive

Martorii sunt acele persoane, străine de interesele de conflict care

relatează în fața instanței de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se

judecă, fapte ce ar puteea servi la rezolvarea ei.

Relatarea făcută de martor în fața instanței se numește declarație

(depoziție) de martor sau mărturie.

Mărturia se numește și probă testimonială.

3.2. Admisibilitatea probării prin declarațiile martorilor

Nicun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea

obiectului său este mai mare de 250 lei.

În cazul în car legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act

juridic, acesta nu poate fi dovedit c martori, cu excepția cazurilor prevăzute

120

de lege.

Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce

cuprinde un înscris.

3.3. Începutul de dovadă scrisă

Se soctește început de dovadă scrisă:

a) orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o

persoaă căreia acea scriere i se opune;

b) înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă

a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile

cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.

Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă

este completat prin alte mijloace de probă, înclusiv prin proba cu martori ori

prin prezumții.

4. Prezumțiile

4.1. Noțiune

Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage

dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

4.2. Prezumțiile legale

Prezumțiile legale scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia este

stabilit în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite.

De exemplu: prezumția de mandat tacit între soți; prezumția de coproprietate

a zidlui despărțitor; prezumția de existență a cauzei.

4.3. Prezumțiile judiciare

În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului,

acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate puterea de a naște

probabilitatea faptului pretins. Aceste prezumții pot fi primite numai în

cazurile în care legea admite dovada cu martori.

5. Expertiza

5.1. Încuviințarea expertizei

Art. 330 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că „Când, pentru

lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască

părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3

experţi”.

121

5.2. Raportul de expertiză

Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale

laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea

expertizei vor fi consemnate într-un raport scris.

Instanța nu este legată de concluziile raportului de expertiză, acestea fiind

lăsate la libera apreciere a judecătorului,ca de altfel și celellalte mijloace de probă.

6. Cercetarea la fața locului

Despre cele constatate și măsurile luate la fața locului, instanța va

întocmi un proces-verbal.

7. Mărturisirea

7.1. Noțiune

Constituie mărturisire, rcunoașterea de către una dintre părți, din

proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care

partea adversă își întemeiază pretenția sau după caz apărarea.

7.2. Clasificare

Mărturisirea estejudiciară sau extrajudiciară.

7.3. Forța probantă

Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a

făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.

7.4. Caractere

Caracterele mărturisirii sunt:

- este un actjuridic unilateral;

- este un act juridic de dispoziție;

- este un act juridic personal;

- este un mijloc de probă împotriva autorului ei.

7.5. Interogatoriul

Instanța poate încuviința, la cere sau din oficiu, chemarea la

interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt

de natură să ducă la soluționarea procesului.

8. Asigurarea probelor

8.1. Condiții de admisibilitate

„Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane,

122

părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obţină

recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca

proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât

înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe” (art. 359

alin. 2 Cod de procedură civilă).

În cazul în care partea adversă îşi dă acordul, cererea poate fi făcută,

chiar dacă nu există urgenţă.


Instanța sesizată cu cererea de asigurare a unei probe trebuie să se

ferească să prejudece fondul, respectiv să statueze asupra unor drepturi ce nu

pot fi lămurite decât cu prilejul soluționării litigiului pe fond (C.S.J., dec. nr.

1997/2001).

S-a decis că mențiunile privitoare la declarațiile părțior fac dovada

până la proba contrară, edoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia

act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele

corespund realității (C.S.J., dec. mnr. 222/1994).

Dacă însă una dintre părți contestă că au fost facute anumite declarații

despre care se menționează în înscrisul autentic (de exemplu, în înscrisul

autentic se arată că părțile au declarat în fața agentului instrumentator că

prețul a fost plătit iar vânzătorul susține că nu s-a făcut o asemenea

declarație) atunci este nevoie de înscrierea în fals (C.S.J., dec. nr.

2468/1992).

Împrejurarea că un act juridic a fost întocmit în formă autentică nu

exclude posibilitatea atacării lui pentru vicii de consimțământ, lipsă de

capacitate, fraudarea legii sau similație, împrejurări ce pot fi dovedite prin

orice mijlor de probă (C.S.J., dec. nr. 402/1993).

Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori (Trib. Timiș, dec. nr.

950/1972).

Dacă nu există încheierea de autentificare, actul nu valorează decât un

înscris sub semnătură privată, sau după caz început de dovadă scrisă (Trib.

Dolj, dec. nr. 102/2000).

Lipsa de mențiune că originalele s-au întocmit în mai multe

exemplare originale câte persoane (părți) cu interese contrare sunt, iar pe

fiecare exemplar nu s-a făcut mențiune de numărul originalelor întcmite, nu

123

poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenția constatată (Trib.

Suprem, dec. nr. 696/1973).

Nerespectarea multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului

ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată valabilitatea

convenției, care va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă. De altfel,

însuși înscrisul respectiv constituie început de dovadă scrisă (C.A. București,

dec. nr. 1962/1999).

Sancțiunea nerespectării formalității „bun și aprobat” este aceeași ca

și în cazul lipsei formalității multiplului exemplar, adică înscrisul respectiv

nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără a fi afectată valabilitatea

obligației unilaterale, deci actul juridic vaputea fi dovedit prin alte mijloace

de probă, însuși înscrisul respectiv valorând început de dovadă scrisă (Trib.

Dolj, dec. nr. 1012/2001).

Codul civil prin art. 278 alin. 1 pct. 2 stabilește că terților le este

opozabilă numai data certă, care se dobândește din ziua în care înscrisul sub

semnătură privată a fost prezentat spre a se conferi data certă. Însă, simpla

prezentare a înscrisului unei instituții publice nu este suficientă pentru

dobândirea de dată certă, ci trebuie ca actul să fie înregistrat la aceas

instituție, ori ca pe înscris să se facă o mențiune despre data prezentării,

certificată de ștampilă (Trib. Cluj, dec nr. 707/2009).

Astfel, se pot dovedi prin declarațiile martorilor posesia și tulburările

ei, rănirea unei persoane, o inundație, un trăsnet, viciile de consimțământ,

faptul neexecutării obligației contractuale, incendierea unui vagon etc.

(C.S.J., dec. nr. 2010/1992).

În materie de stabilire sau de tăgăduire a paternității este necesară

efectuarea expertizei medico-legale (C.S.J., dec. nr. 2980/1995).

În cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru alienație sau

debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice (C.A.

Pitești, dec. nr. 344/1998).

Interdicția administrării probei testimoniale în cazul unei simulații

este înlăturată dacă actul s-a făcut prin fraudă, dol, violență, sau părțile au un

început de dovadă scrisă (C.S.J., dec. nr. 463/1993).

Întrucât raportul de expertiză pe baza căruia s-a pronunțat hotărârea a

124

fost administrat în altă cauză și nu a fost pus în discuția părților, instanța a

nesocotit principiile nemijlocirii și contradictorialității (C.A. Timișoara, dec.

nr. 639/2004).

În condițiile în care prima expertiză a statua abolirea

discernământului, iar cea de-a doua a stabilit că nu se poate opina în mod

ferm într-un sens sau altul, rezultă că noua experiză nu conținea concluzii de

natură a răsturna prezumția existenței discernământului, deci cele

douăexpertize conțineau concluzii contradictorii. Prin urmare, instanța de

apel nu putea soluționa cauza în lipsa avizului Comisiei superioare medico-

legale, aviz ce trebuia cerut în baza art. 24/O.U.G. nr. 1/2000 (C.A.



1) Lipsa îndatoririi de a proba privește fapte:

a. nerecunoscute;

b. necunoscute;

c. necontestate.

2) Lipsa îndatoririi de a proba privește faptele stabilite în

materialitatea lor în instanța:

a. penală;

b. comercială;

c. administrativă.

3) Constituie pentru admisbilitatea oricărui mijloc de probă, drept

condiție generală:

a. să fie negativă;

b. să fie legală;

c. să fie neutră.

4) Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic față de terți privește:

a. drepturile subiective civile;

b. obligațiile părților contractante;

c. drepturile și obligațiile părților contractante.

5) Înscrisul nul ca act autentic, face însă deplină dovadă ca:

a. înscris sub semnătură privată;

b. început de dovadă scrisă;

c. act fals.

125

6) Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură

privată este:

a. semnătura părților;

b. forma actului;

c. credibilitatea debitorului.

7) Constituie o condiție specială pentru anumite înscrisuri sub

semnătură privată:

a. să fie pertinent;

b. să fie concludent;

c. multiplul exemplar.

8) Pentru înscrisurile sub semnătură privată sinalagmatice, un singur

exemplar original este suficient pentru toate persoanele care au:

a. același domiciliu;

b. același interes;

c. aceeași reședință.

9) Condiția formalității „bun și aprobat” privește înscrisul sub

semnătură privată prin care se obligă:

a. o singură parte;

b. două părți;

c. trei sau mai multe părți.

10) Registrele și hârtiiledomestice pentru care cel care le-a scris fac

dovadă:

a. în favoarea lui;

b. împotriva lui;

c. nulă.

Răspunsuri

1 – c

2 – a

3 – b

4 – c

5 – b

6 – a

7 – c

8 - b

9 – a

10 – b

126

PLAN SEMINAR 9

Tema: Prescripția extinctivă


a) noțiuni generale (obiectul prescripței extinctive, prescriptibiliatea

dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, prescipția

dreptului la acțiune privind drepturile accesorii, prescripția dreptului la acțiune

privind creanța ganrantată; compensația șidreptul de retenție,

efecteleprescripției împlinite, renunțarea la prescripție; invocarea prescripției de

partea interesată și de alte persoane; regulile aplicabile prescripției extinctive);

b) termenul general de prescriăție, termenele speciale de prescripție;

c) cursul prescripției extinctive (începutul prescripției, dreptul la acțiune

în executarea obligațiilor de a da sau de a face; dreptul la acțiune în restituirea

prestațiilor, dreptul la acțiune în executarea prestațiilor succesive, dreptul la

acțiune în materia asigurărilor, dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzate

printr-o faptă licită, dreptul la acțiunea în restituire întemeiată pa îmbogățirea

fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri, dreptul la acțiune în

anularea actului juridic, dreptul la acțiune în răspunderea pentru vicii

ascunsedreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente);

d) suspendarea prescripției extinctive (cazuri generale de suspendare,

suspendarea, suspendarea prescripției în materie succesorală, efectele suspendării

prescripției, beneficiul suspendării prescripției, extinderea efectului suspensiv);

e) întreruperea prescripției extinctive (cazurile de întrerupere,

recunoașterea dreptului, cererea de chemare în judecată a debitorului,

posibilitatea introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, punerea în

întârziere, efectele întreruperii;

f)regimul general al termenelor de decădere (insituirea termenului de

decădere, limita stabilirii termenului de decădere, aplicarea regulilor

deprescripție, regimul termenelor de decădere, renunțarea la beneficiul

decăderii, invocarea decăderii.

Lucrări practice:


- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale.



cursului.

127


1.1. Obiectul prescripției extinctive

Prescripția este o dispoziție legală în virtutea căreia după un anumit

timp și în anumite condiții, se câștigă ori se pierde un drept sau încetează

efectele unei hotărâri judecătorești neexecutate, iar termenul extinctiv are

semnificația înlăturării efectelor unui act juridic sau stingerii acestora.

Art. 2500 alin. 1 Cod civil stabilește obiectul prescripției extinctive ca

fiind stingerea dreptului material la acțiune, neexercitat în termnul prevăzut

de lege.

În sensul prescripției extinctive, prin drept la acțiune se înțelege

dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o

anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice

altă sancțiune civilă, după caz.

Din chiar definiția dată prescripției rezultă că acțiunea intentată de

subiectul activ, după acțiunea prescripției extinctive, va fi respinsă ca

prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului forței de constrângere a

statului. Trebuie subliniat că prescripția extinctivă nu stinge nici dreptul

subictiv, nici obligația civilă corelativă. Totuși, se realizează o transformare

juridică sub aspectul faptului că dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe

calea ofensivă a acțiunii în justiție, ci numai pe calea defensivă a excepției,

în vreme ce obligația civilă corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe

cale executării silite, fiind însă permisă executarea voluntară, adică de

bunăvoie.

1.2. Prescriptibilitatea dreptlui la acțiune

Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse

prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege nu s-ar dispune altfel

(regula o constituie prescriptibilitatea dreptului la acțiune, excepțiile finnd

prevăzute de lege).

De asemenea, în cazurle anume prevăzute de lege, sunt supuse

prescripției extinctive și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectl lor (în

acest caz, regula este dată de imprescriptibilitatea dreptului la acțiune,

excepțiile fiind prevăzute în mod expres de lege).

1.3. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune. Cazuri

Art. 2502 alin. 1 Cod civil prevede că „Dreptul la acţiune este

imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin

natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi

limitat în timp”. Astfel, Codul civil consacră încă o dată caracterul de

excepție al imprescriptibilității dreptului la acțiune și reglementează în mod

128

expres cazuri concrete de imprescriptibilitate în materii în care o protecție

specială era necesară, înlăturând o cauză a practicii judiciare neunitare.

Alin. 2 al aceluiași articol prevede că „În afara cazurilor prevăzute la

alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:

1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia

cazului în care prin lege se dispune altfel;

2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;

3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;

4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moşte-

nitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie

partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut

de lege”.

1.4. Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii

Art. 2053 alin. 1 Cod civil prevede: „Odată cu stingerea dreptului la

acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind

drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.

Acest prim alineat este o aplicație a principiului accesorium sequitur

principale.

În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la

acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o

prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta

dintre prestaţiile datorate (art. 2503 alin. 2 Cod civil).

Alineatul 2 al art. 2503 păstrează principiul stingerii dreptului la

acțiune printr-o prescripție deosebită, în cazul obligațiilor cu executare

succesivă, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual.

1.5. Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată

Art. 2504 Cod civil prevede că „(1) Prescripţia dreptului la acţiune

privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea

ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în

condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în

limita valorii acestor bunuri.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune

pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în

afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din

valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”.

Art. 2504 consacră o excepție de la principiul accesorium sequitur

principale.

Excepția instituită de alin. 1 este atenuată însă de alin. 2 care arată că,

în situația în care creanța principală (garantată sau ipotecată) s-a prescris,

129

creditorul ipotecar are posibilitatea legală să urmărească numai imobilul

grevat până în momentul împlinirii termenului de prescripție pentru acțiunea

ipotacară și să se îndestuleze doar până la limita valorii lucrului grevat.

1.6. Compensația și dreptul de retenție

Prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor

reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă dreptul la acțiune nu

era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul

de retenție după caz.

Compensația, ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, până la

concurența celei mai mici dintre obligații, intervine ope legis, indiferent de

izvorul acestora, cu îndeplinirea următoarelor condiții:

a) datoriile să fie certe, adică să rezulte din înscrisuri;

b) datoriile să fie lichide, adică câtimea acestora să fie determinată

prin însuși actul de creanță;

c) datoriile să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadență;

d) obiectul datoriilor să fie constituit dintr-o sumă de bani ori din

bunuri fungibile de aceeași natură într-o anumită cantitate.

Dreptul de retenție poate fi invocat de către debitorul obligației de

restituire, prin refuzul de a remite bunul ce face obiectul acestei garanții,

până la momentul în care, cel care este în drept să-l primească nu ăși execută

obligația sa, izvorâtă din același raport juridic sau nu a achitat cheltuielile

necesare și utile pe care debitorul le-a făcut în mod legal.

1.7. Efectele prescripției împlinite

Prin împlinirea termenului de prescripție se operează o transformare a

dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, retrogradându-le din

„perfecte” în „imperfecte”, în sensul că cel obligat poate să refuze executarea

prestației.

Cel care a executat de bunăvoie obligația, după ce termenul de

prescripție s-a împlinit, nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar

dacă la executării prestației nu știa că termenul prescripției era împlinit.

Art. 2506, în alin. 2 și 3 Cod civil, prevede că împlinirea prescripției

extinctive nu reprezintă un obstacol în calea executării voluntare de către

debitori. În aceste cazuri (recunoașterea dreptului făcută printr-un act înscris,

precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui

acțiune este prescriptibilă) sunt aplicate regulile de la renunțarea la

prescripție.

1.8. Renunțarea la prescripție

Codul civil reintroduce insituția renunțării la prescripție (abrogată în

130

1958). Astfel, conform art. 2507 Cod civil, nu se poate renunța la prescripție

cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită,

precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și

neîmplinită.

1.8.1. Felurile renunțării la prescripție

Renunțarea la prescripție se poate face expres sau tacit, prin

manifestări din care să rezulte neîndoielnic voința celui care o face.

1.8.2. Persoane care nu pot renunța la prescripție

Din rațiuni privind apărarea intereselor unor persoane, art. 2509 Cod

civil u permite renunțarea la prescripție persoanelor care nu au capacitatea de

a înstrăina sau de a se obliga.

1.8.3. Efectele renunțării la prescripție

Efectul renunțării la prescripție constă în începerea unei noi prescripții

identice cu cea la care s-a renunțat – efect specific insituției întreruperii

prescripției.

În acest sens, art. 2510 alin. 2 Cod civil preved că în cazul renunțării

la beneficiul termenului, se vor aplica dispozițiile referitoare la întreruperea

prescripției prin recunoașterea dreptului.

Instituția renunțării la prescripție are un caracter personal, ea

producându-și efectele numai în privința celui care o face.

1.9. Invocarea prescripției de către partea interesată

Invocarea prescripției se poate face doar de către titularul în folosul

căruia a curs prescripția (de exemplu, debitorul, proprietarul imobilului

grevat etc.) personal sau prin reprezentant

1.9.1. Momentul până la care se poate invoca prescripția

Elementul de noutate instituit de Codul civil prin art. 2513 constă în

faptul că prescripția poate fi invocată numai în primă instanță, prin

întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile

sunt legal citate.

1.10. Invocarea prescripției de către alte persoane

Pot invoca prescripția și alte persoane precum. codebitorii unei

obligații solidare sau indivizibile, fideiusorii (chiar dacă unul dintre debitori

a neglijat să o facă sau a renunțat la ea) și creditorii celui interesat, precum și

orice altă persoană intresată.

131

1.11. Regulile aplicabile prescripției extinctive

Regulile institute de art. 2515 Cod civil reprezintă o aplicașie

interesantă a principiului libertății contractuale.

Părțile pot stabili în mod liber clauzele contractuale, inclusiv cele

privitoare la prescripție, dar această libertate este limitată în primul rând de

lege, iar în al doile rând de ordinea publică și de bunele moravuri.

Dintre aceste reguli manționăm:

a) părțile care au capacitate de exercițiu deplinăpot, prin acord expres,

să modifice durata termenelor de prescripție prin fixarea începutului acesteia

ori prin modificare cazelor legalede suspendare ori de întrrupere a acesteia

după caz, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege;

b) termenele de prescripțiepot fi reduse sau mărite, prin acordul

expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an

și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de 10 ani orimai lungi,

care pot fi prelungite până la 20 de ani;

c) regulile menținat de litrele a) și b) nu se aplică în cazul drepturilor

la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din

contratele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind

protecția consumatorului;

d) orice onvenție sau caluză contrară acestor reguli (art. 2515 Cod

civil) este lovită de nulitate absolută.

1.12. Domeniul de aplicare

Codul civil constituie dreptul comun în materia prescripției exinctive.

Caracterul de drept comun va înceta când intră în concurs cu alte

dispoziții speciale, conform regulii specialia generalibus derogant. Pentru

situațiile ce nu se vor încadra în ipoteza normelor speciale, acestea din urmă

vor fi completate de normele Codului civil.

2. Termenul prescripției extinctive

2.1. Termenul general de prescripție de 3 ani

Prin art. 2517 Cod civil se instituie termenul general de prescripție de

3 ani, aplicabil numai raporturilor juridice obligaționale, în măsura în care nu

există reglementate termene speciale prin alte norme.

2.2. Termene speciale de prescripție

2.2.1. Termenul special de prescripție de 10 ani. Cazuri

Potrivit art. 2518 Cod civil, se prescrie în termen de 10 ani dreptul la

acțiune privitor la:

132

1) drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori

nu sunt supuse altui termen de prescripţie;

2) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane

prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori

agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate

în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

3) repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

2.2.2. Termenul special de prescripțe de 2 ani

În temeiul art. 2519 Cod civil, se prscrie în termen de 2 ani dreptul la

acțiune privitor la:

- un raport de asigurare sau reasigurare;

- plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate

în baza contractului de intermediere.

2.2.3. Termenul special de prescripție de un an. Cazuri

Art. 2520 Cod civil prvede că „(1) Se prescrie în termen de un an

dreptul la acţiune în cazul:

1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru

serviciile pe care le prestează;

2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile

date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite,

operaţii sau medicamente;

4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a

furniturilor livrate;

5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuie-

lilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a

hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În

cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data

ultimei prestaţii efectuate;

7) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte

plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul

prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profe-

sionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va

socoti din ziua când s-a terminat lucrarea”.

2.2.4. Termenul special de prescripție de un an. Alte cazuri

Potrivit art. 2521 Cod civil, se prescrie prin împlinrea unui termen de

133

un an și dreptul la acțiune privitor la:

- restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un

spectacol care nu a mai avut loc;

- un contract de transport cu executare uno ictu de bunuri terestru,

aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatoului.

2.3. Repunerea în termenul de prscripție

Potrivit art. 2522 alin. 1 Cod civil, „Cel care, din motive temeinice, nu

şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere

organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”.

Repunerea în termenul de prescripție este un mijloc juridic prin care

instanța judecătorească sau organul abilitat poate dispune, la cerere,

judecarea sau rezolvarea unei acțiuni, atunci când constată ca fiind temeinic

justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripție ala cțiunii

respective a fost depășit.

Repunerea în termenul de păescripție constituie un artificiu juridic ce

permite organului de jurisdicție să considere că un termen de prescripție, deși

expirat nu este totuși împlinit. Ea este regelemetată ca o instituție cu

reglementare generală la toate drepturile la acțiune supuse prscripției

extinctive.4Cerea de repunere în termen poate fi făcută în cel mult o lună,

socotiti din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea

motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.

3. Cursul prescripției extinctive

3.1. Începutul prescripției extinctive

Art. 2523 Cod civil stabilește un moment subiectiv sau obiectiv al

începutului prscripției, anume acela la care titularul dreptului a avut

conoștință de nașterea acestui drept sau ar fi trebuit să cunoască faptul că

acest drept s-a născut.

3.2. Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau a face

În cazul obligațiilor contractuale de a da (de a transfera sau de a

constitui, în folosul creditorului, un drept real asupra unui lucru) sau de a

face (de a săvârși anumite fapte: restituirea unui bun împrumutat, prestarea

unei munci, întreținerea unei persoane) prescripția începesă curgă de la data

când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.

În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,

prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la

data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea

creditorului.

134

Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe

să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția.

3.3. Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor

Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcută în

temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de

ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin

care s-a desființat actul.

3.4. Dreptul la acțiune în executarea prestațiilor succesive

În cazul prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune

începesă curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă

prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine

exigibilă.

3.5. Dreptul la acțiune în materia asigurărilor

Pentru stabilirea momentului începerii cursului prescripției dreptului

la acțiuen în materia asigurărilor, ne vom raporta la termenele fixate pentru

plata primei de asigurare sau a indemnizației despăgubirilor datoarate de

asigurător.

3.6. Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

Acest drept începesă curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că prescripția nu începe să curgă de la data producerii

pagubei, ci de la momentul când păgubitul a conoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și autorul acesteia (legiuitorul a optat pentru

acordarea unei protecții corespunzătoare victimei faptei ilicite).

3.7. Dreptul la acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățierea fără

justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri

Prescripția începe să curgă de la momentul când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască atât paguba cât și autorul acesteia.

3.8. Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic

Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unuia act juridic începe să

curgă de la momente diferite, în funcție de cauza de nulitate relativă, astfel:

a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;

b) în cazul dolulu, din ziua descoperirii manoperelor dolosive care au

viciat consimțământul;

c) în celelalte cazuri de anulare (eroare, leziue, lipsa

135

discernământului, existența unor incapacități, lipsa autorizației), din ziua

când cel îndreptățit sau reprezentantul său legal au cunoscut cauza anulării,

însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic;

d) în cazurile în carenulitatea realtivă poate fi invocată de o a treia

persosnă, prescripția începe să curgă de la data când terțul a cunoscut

existența cauzei de nulitate.

3.9. Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente

Prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri

sau executarea unor lucrări cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau

contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la

data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării.

3.10. Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse

Prescripția dreptului la acțiue pentru vicii ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o

construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a

bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai

înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării

sau recepţiei finale a construcţiei.

4. Suspendarea prescripției extinctive

4.1. Cazurile generale de suspendare a prescripției

Prscripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se

suspendă:

a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe

care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi

aprobate;

c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecă-

toreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror

bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi

socotelile nu au fost date şi aprobate;

d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară

de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa

datoriei sau exigibilitatea acesteia;

136

f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale

amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute

în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

g) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit

legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt

reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât

timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,

însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau

contract nu s-a stabilit un alt termen;

h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte

din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobi-

lizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc

în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

i) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă

prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de între-

rupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este

temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă

survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

4.2. Suspendarea prescripției în materie succesorală

Prescripția nu curge contra:

a) creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au

asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori,

în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;

b) moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat

moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;

c) moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra

moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.

4.3. Efectele suspendării prescripției

Suspendarea termenului de prescripție are două efecte juridice:

a) de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia

cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de

suspendare;

b) prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de

6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6

luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen

de o lună de la încetarea suspendării.

4.4. Beneficiul suspendării prescripției

Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a

137

fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se

dispune altfel.

4.5. Extinderea efectului suspensiv

Suspendarea prescripției profită tuturor părților implicate în

raporturile juridice obligaționale.

5. Întreruperea prescripției extinctive

5.1. Cazurile de întrerupere a prescripției

Prescripția se întrerupe:

a) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice

alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul

căruia curge prescripţia;

b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbi-

trare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei,

prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi

creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se

prescrie;

c) prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în

faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul

în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi

penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca

parte civilă;

d) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este

pus în întârziere;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

5.1.1. Recunoașterea dreptului

Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi

expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din

manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge

prescripţia (de exemplu, plata parțială a datoriei , achitarea, în tot sau în

parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele

asemenea).

5.1.2. Cererea de chemare în judecată sau arbitrare

În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 (introducerea unei cereri de

chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală

etc.) şi 3 (constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale),

138

prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de

jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru

lipsă de formă.

5.1.3. Posibiltatea introducerii unei noi cereri de chemare în judecată

Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare

în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a

urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori

s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă

reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau

de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este

considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare

precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

5.1.4. Rezolvarea controversei legate de corespondența dintre pierdere

puterii executorii a unei hotărâri judecătorești prin prescripția dreptului de a

obține executarea silită și autoritatea de lucru judecat a acesteia (art. 2539

alin. 3 Cod civil)

În acest caz, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului este

imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de

chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția autorității

de luru judecat.

5.1.5. Punerea în întârziere

În temeiul art. 2540 Cod civil, punerea în întârziere reprezintă o cauză

de întrerupere a prescripției numai dacă aceasta este urmată de chemarea în

judecată a celui în folosul căruia curge prescripția, în termen de 6 luni de la

data punerii în întârziere.

Punerea în întârziere este o manifestare de voință formală, prin care

creditorul ăncunoștiințează pe debitor că obligația sa a ajuns la scadență și îl

invită să și-o execute. Punerea în întârziere e face, de obicei, printr-o

notificare scrisă adresată prin intermediul executorlui judecătoresc.

Părțile pot conveni, însă, ca punerea în întârziere să se facă în orice

altă formă, sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând a fi pus în

întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpellat

pro hominem).

5.2. Efectele întreruperii prescripției

5.2.1. Efecte

Întreruperea șterge prescripția începută înainte dea se fi ivit cauza de

139

întrerupere.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului

de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgăo nouă prescripție de

același fel, iar dacă prescripția s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în

judecată sau arbitrare, noua prescripție va avea un alt obiect, anume

prescripția dreptului de a cere executarea silită, de la momentul la care

hotărârea de admitere are caracter definitiv.

5.2.2. Beneficiul întreruperii prescripției

Efectele întreruperii prescripției profităcelui de la care emană actul

întreruptiv și nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un

asemenea act, afară de cazul în care prin lege nu se dispune altfel.

Dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către

cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva

căruia a curs și nu pot fi opuse decât autorului recunoașterii.

5.2.3. Extinderea efecului întreruptiv

Întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra

fidejusorului produce efecte în privința amândurora.

6. Regimul general al termenelor de decădere

6.1. Instituirea termenului de decădere

Art. 2545 Cod civil prevede că „(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor

se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau

săvârşirea unor acte unilaterale.

(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atra-

ge pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile

legii, a săvârşirii lor”.

Art. 2545 Cod civil consacră instituția decăderii, care nu exista în

Codul civil de la 1848.

Decăderea reprezintă o sancțiune care constă în stingerea dreptului

subiectiv civil pentru neexercitarea acestuia în cadrul termenului stabilit de

lege sau de părți.

6.2. Limita stabilirii termenelor de decădere

Art. 2546 Cod civil limitează instituirea unor termene de decădere ce

ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului. O astfel de clauză este lovită

de nulitate absolută.

140

6.3. Aplicarea regulilor de la prescripție

Pentru ca un termen să fie considerat de decădere este necesar ca

natura acestuia să rezulte neîndoielnic din lege sau din convenția părților, în

caz contrar termenul fiind considerat de prescipție.

6.4. Regimul termenelor de decădere

Art. 2548 Cod civil prevede că „(1) Termenele de decădere nu sunt

supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile,

curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă,

dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la

data când suspendarea a încetat”.

Alin. 3 al art. 2548 Cod civil insituie o clauză de întrerupere a

termenului de decădere, ce constă în introducerea unei cereri de chemare în

judecată sau arbitrarea, cu condiție ca valorificarea dreptului subiectiv să

justifice un asemenea demers.

6.5. Renunțarea la beneficiul decăderii

Art. 2549 stabilește că, în raporturile private, partea în favoarea căreia

a fost insituit un termen de decădere, poate renunța la acesta. Pentru a

produce efecte juridice, renunțarea trebuie să intervină după împlinirea

termenului,în caz contrar fiind aplicabile regulile privitoare la întreruperea

prescripției prin recunoașterea dreptului subiectiv.

Art. 2549 alin. 2 Cod civil insituie excepția de la regulă, stabilind că

termenele de decădere de ordin publică nu pot face obiectul renunțării.

6.6. Invocarea decăderii

Decăderea poate fi opusă de partea interesată, numai în primă

instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, celmai târziu la primul

termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2550 Cod civil).

De asemenea, se observă că spre deosebire de prescripție, unde

legiuitorul a limitat intervenția instanței, în cazul decăderii, organul de

jurisdicție competent este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul

de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuție, cu

excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în

mod liber.


Prescripția extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acțiune,

în sens material, prin neexecutarea acelui drept în intervalul stabilit de lege,

141

din lipsa de convingere a titularului dreptului în ceea ce privește temeinicia

pretențiilor sale (C.S.J., dec. nr. 1092/2003).

Modalitatea de invocare a prescripției. Prescripția extinctivă, sub

aspect procedural, se poate invoca doar pe cale de excepție și nu pe cale de

acțiune, fiind un mijloc procedural de paralizare a acțiunii în justiție a

reclamantului lui (Î.C.C.J., dec. nr. 1686/2008).

Consecința intervenirii prescripției. Sancțiunea procedurală în cazul în

care se invocă prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune este

respingerea acțiunii în justiție ca prescrisă (Î.C.C.J., dec. nr. 1686/2008).

Noțiunea de motive temeinice. Repunerea în termen nu poate fi

acordată atunci când titularul dreptului la acțiune era în mpsură să înlăture

cauza care a împiedicat introducerea în termen a acțiuniii dar nu a făcut-o din

culpa sa (C.A. Craiova, dec. nr. 752/2008).

Contract de prestări servicii. Acțiune în pretenții. Prescripție.

Prescripția nu operează atât timp cât părțile nu au încheiat un act de recepție

finală a lucrărilor executate, de la care să înceapă să curgă dreptul părții

îndreptățite a solicita contravaloarea lucrărilor executate (Cas., dec. nr.

1844/2009).

Justificareaa regulii privind începutul prescripției. Pentru a ocroti

dreptul victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției

de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciuli cauzat prin

fapta ilicită (delict civil) și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în

considerarea momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător

de repararea ei, stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la

data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea

(C.A. Constanța, dec. nr. 92/2013).

Acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune

materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV.

Consecința infestării unei persoane cu virusul HIV se concretizează nu

numai într-un prejudiciu imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv,

ca urmare a caracterului ireversibila bolii, dat fiind că boala evoluează, iar

consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de

timp.

În consecință, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la

momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută

142

efectiv (Î.C.C.J., dec. nr. 289/2012).

Necurgerea termenului de prescripție extinctivă între soți pe timpul

căsătoriei. Prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei. Rațiunea

acestui caz de suspendare a cursului prescripției rezidă în natura spscială a

raporturilor de căsătorie, în care, din considerente morale este necesară

ocrotirea intereselor ficărui soț (C.S.J., dec. nr. 2426/1992).

Notificări din partea creditorului. Tăcerea debitorului. Recunoașterea

dreptului poate fi tacită dar neîndoielnică. Tăcerea debitorului în cazul unei

notificări din partea creditorului, nu poate fi considerată ca o recunoaștere a

datoriei, datorită caracterului său echivoc (C.S.J., dec. nr. 55/1999).

Recunoașterea dreptului. Efecte. Recunoașterea debitorului

intervenită după împlinirea termenului de prescripție extinctivă are

semnificația unei renunțări la prescripția împlinită – în cazul prescripțiilor

începute după 01 octombrie 2011 (Trib. Dolj, dec. nr. 857/2013).

Notificare prin executor. Confor art. 2537 pct. 4 Cod civil raportat la

art. 2540 Cod civil, este posibilă întreruperea termnului de prescripție, prin

formularea unei notificări conform art. 1522 Cod civil, prin care se

realizează punerea în întârziere a debitorului (Trib. Dolj, dec. nr. 600/2014).


1) Prescripția extinctivă stinge:

a. dreptul subiectiv civil;

b. obligația civilă corelativă;

c. dreptul material la acțiune.

2) Nu se poate renunța la prescripția:

a. împlinită;

b. începută și neîmplinită;

c. care nu a început să curgă.

3) Nu pot renunța la prescripție persoanele:

a. care nu au capacitatea de a înstrăina;

b. care nu au capacitate de exercițiu restrânsă;

c. care au capacitate de exercițiu anticipată.

4) Prescripția poate fi invocată în:

a. apel;

143

b. primă instanță;

c. primă instanță, apel și recurs.

5) Dreptul la acțiue privin un prejudiciu material cauzat unei persoane

prin violență se prescrie în termen de :

a. 3 ani;

b. 1 an;

c. 10 ani.

6) Dreptul la acțiune privind un raport de asigurare se prescrie în

termen de:

a. 1 an;

b. 2 ani;

c. 3 ani.

7) Dreptul la acțiune privind un raport de reasigurare se prescrie în

termen de:

a. 2 ani;

b. 1 an;

c. 3 ani.

8) Dreptul la acțiune în cazul avocaților împotriva clienților, pentru

plata onorariilor se prescrie în termen de:

a. 1 an;

b. 2 ani;

c. 3 ani.

9) Forța majoră constituie o cauză:

a. de întrerupere a prescipției extinctive;

b. de repunere în termenul de prescripție extinctivă;

c. de suspendare a prescripției extinctive.

10) Prescripția extinctivă nu curge:

a. între soți, cât timp durează căsăoria și nu sunt separați în fapt;

b. între soți cât timp sunt separați în fapt;

c. între concubini.

11) Întroducerea de chemare în judecată, înăuntrul termnului de

prescripție extinctivă:

a. nu are efect asupra cursului prescripției extinctive;

b. șterge prescripția începută înainte de introducerea cererii de

144

chemare în judecată;

c. suspendă cursul prescripției extinctive până la data pronunțării

hotărârii.

11) Întreruperea cursului prescripției extinctive:

a. suspendă efectele prescripției extinctive;

b. nu produce efecte fără hotărârea organului jurisdicțional;

c. face să înceapă a curge o nouă prescripție.

Răspunsuri

1 – c

2 – c

3 – a

4 – b

5 – c

6 – b

7 – a

8 – a

9 - c

10 – a

11 – b

12 – c

plan seminar 1 - sjea-dj.spiruharet.ro · 17 plan seminar 1 tema: dreptul civil în sistemul...

Documents