paul valery
TRANSCRIPT
Lista completă
Sunetul pur este un fel de creaţie. Natura nu are decât zgomote.
citat din Paul ValeryAdăugat de manea daniel
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Cartea "Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci" de Paul Valery este disponibilă pentru comandă online la numai 13.00 lei.
Omul nu este soluţia cea mai exactă la problema vieţii.
citat din Paul ValeryAdăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Secretă odă
Spectaculoasă încheiereA dansului, şi-erou de-acuma,Uitând de luptă - ce plăcere! -S-a-ntins, cu trup lucios ca spuma.
Nicicând o astfel de licoarecu mirodenie de visePe-o frunte-n stele de sudoareTriumful nu-şi sărbătorise!
Dar în amurg, atins de facle,Acest trup mare fără poze,Ce-l dovedise pe Heracle,Nu e decât un stog de roze!
Sub zariştea incandescentăDormi dar, cum doarme-nvingătorul,Căci Hidra, ţie inerentă,Spre infinit luase-şi zborul...
O, care Taur, care UrsăŞi care rod al voiniciei,Când vremea-i lipsă de resursă,Impune inima - tăriei!
Suprem sfârşit, incandescenţăCe-n chip de monştri şi misteruriProclamă faptă în esenţă,Ce ţine, falnică, de Ceruri!
poezie de Paul Valery, traducere de Paul MihneaAdăugat de SuccubusComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Rodiile
Dure rodii-ntredeschise,Boabelor exces cedând,Suverane-s frunţi de gândCe se sparg de-atâtea vise.
Dacă sorii mii şi miiCe au fost ca să vă pascăV-au făcut să vă plesneascăRubiniile chilii
Şi-aurul uscat al coajeiSub imboldul dur al vrajeiCrapă-n geme roşii roi,
Luminoasa-vă făpturăFace vis închisă-n noiTainică arhitectură.
poezie de Paul Valery, traducere de Paul MihneaAdăugat de SuccubusComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
început
Fiecare început este o consecinţă - fiecare început încheie ceva.
definiţie de Paul ValeryAdăugat de Lucian VeleaComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
femeie inteligentă
O femeie inteligentă este o femeie cu care poţi să fii oricât de prost vrei.
definiţie de Paul Valery în Gânduri rele şi alteleAdăugat de Simona EnacheComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Numai oamenii cu acelaşi grad de discreţie devin cu adevărat intimi. Restul – caracter, cultură, gusturi – are puţină importanţă.
Paul Valery în Ca atareAdăugat de Simona EnacheComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Poezie pierdută
M-au plictisit plăcerileÎn plictiseală, în adâncul plictiseliiO floare,Descoperire de culoare seninăAdesea.Însă prea respirată, prea iubită,Prea asemeni mie, dacă devineChin, dacă se faceAmară, necruţătoare, intensă...Mă-nduplec bucuriei ce plictiseşte.
poezie de Paul Valery din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Ion CaraionAdăugat de Simona EnacheComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Pseudomoarta
Cu umilinţă tandră pe-al tău mormânt teribil,Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,Ce din risipă de-umbre, de dor şi de ispităAlcătuieşte-ntreaga ta graţie-ostenită,Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbuşesc în hău,
Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,A cărui prizonieră cenuşă mă îmbie,Această falsă moartă, în care viaţa-nvie,Îşi redeschide ochii şi mă iluminează,Mă muşcă şi mă smulge o nouă moartă, trează,Mai scumpă decât viaţa. O, falsă veşnicie!
poezie de Paul Valery, traducere de Paul MihneaAdăugat de SuccubusComentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Geniu! O, îndelungată nerăbdare!
Paul Valery în Farmece
Transcendenţa: Mijlocul prin care imposibilul grăbeşte realul.
Ignoranţa oscilează între extrema îndrăzneală şi extrema timiditate.
Unele opere sunt create de publicul lor. Altele îşi creează publicul.
Cea mai bună operă este aceea care îşi păstrează cât mai mult timp secretul.
Opera dăinuie atâta timp cât este în stare să pară cu totul alta decât a făcut-o autorul ei
Dacă suferi, înseamnă că eşti în întârziere faţă de lucruri. Te afli acolo unde ele nu mai sunt.
Stilul rezultă dintr-o sensibilitate specială faţă de limbaj. Aceasta nu se dobândeşte, dar se dezvoltă.
Nu ştim niciodată dinainte dacă o operă va trăi. Ea este un germen mai mult sau mai puţin viabil; are nevoie de împrejurări, şi până şi cel mai plăpând poate fi favorizat de acestea.
Cu toate că foarte puţini autori îndrăznesc să spună cum şi-au alcătuit opera, eu cred că nu sunt mult mai mulţi cei care să fi riscat s-o afle. O asemenea curiozitate începe cu neplăcuta renunţare la noţiunile glorioase şi la epitetele laudative; ea nu suferă nicio idee de superioritate, de grandomanie.
Scriitorul adevărat este un om care nu-şi găseşte cuvintele. Atunci le caută. Şi căutându-le, găseşte ceva mai bun.
Poezia e o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică.
Ceea ce e "iubit" este, prin definiţie, într-un anume fel, necunoscut. Te iubesc, deci nu te ştiu. Deci, te construiesc, te fac; iar tu, te desfaci.
Găsesc puţine exemple de oameni care să înţeleagă că literatura poate fi privită - cel puţin ca tentativă - ca un domeniu de combinări-grup de mişcări în jurul reprezentărilor obişnuite, graţie limbajului, utilizat într-un fel anume. Ansamblul efectelor literare şi al procedeelor scapă, ca ansamblu, opiniei omului de rînd.
Paul Valery în Poietică (1920)
A exista e un verb nul şi misterios care a făcut o mare carieră în vid.
definiţie de Paul Valery
Un poem, o idee extraordinară sunt accidente curioase în curgerea obişnuită a cuvintelor.
Paul Valery în Poietică (1920)
O carte nu este la urma urmei decât un extras din monologul autorului.
definiţie de Paul Valery în Ca atare
Pornind de la Valery:Contradictoriu, despre esenţa poeziei de Livius Ciocarlie
"Poezia nu e decât literatura redusă la esenţa principiului ei activ" (II, 548). Chiar dacă nu eşti în stare - e cazul meu - să argumentezi ideea, intuieşti justeţea ei. Într-adevăr, poezia e sufletul literaturii. E ca esenţa - cantitativ neglijabilă - a parfumului faţă de un întreg flacon. Sigur, proza e mult mai bogată decât poezia, dar faţă de acea esenţă (există ea?), bogăţia prozei reprezintă un adaos impur. Cel mult, te poţi consola, ca nepoet, cu o constatare. În aceeaşi măsură în care de la Aloysius Bertrand şi Baudelaire încoace am asistat la expansiunea poeticităţii - deci la efectul produs de mirajul ei - în poemul în proză, în versul liber şi, trecând de-a binelea pragul, în roman, în aceeaşi măsură, tot de la Baudelaire (cu chitanţele lui, cu piesele de mobilier şi cu Parisul însuşi) încoace, poeţii s-au lăsat tot mai mult atraşi de prozaic, până la a rupe odgonul care-i ţinea legaţi de poezia pură şi a trece de partea obiectelor neînsufleţite, cum spune un titlu al lui Francis Ponge (Le parti pris des choses). Poţi face constatarea, e adevărat. Simţi, însă, că ea nu anulează justeţea părerii lui Valéry. Poezia rămâne regina literaturii. Ca de orice regină, a te apropia e dificil. Trebuie să fii măcar "aristocrat", adică - în situaţia noastră - să ai din naştere disponibilitate pentru înţelegerea poeziei. Când accesul la poezia autentică pare facil, e numai o închipuire. Mulţi cititori cred că-l înţeleg pe Eminescu. Ce mare greutate e în a pricepe poezia Pe lângă plopii fără soţ? E dificultatea de a n-o transforma în romanţă. Cititorii care doar cred că-l înţeleg pe Eminescu nu-şi dau seama că nu sunt de-ai locului; sunt ca vizitatorii îngăduiţi, duminica, într-un castel. Nu scriu cu infatuarea "aristocratului" toate astea. Dimpotrivă, le scriu ca un servitor de casă mare. Acesta trăieşte în castelul nobililor, dar nu este de-al lor.
*
"Vechea retorică lua drept ornamente şi artificii aceste figuri şi relaţii pe care rafinările succesive ale poeziei le-au făcut în sfârşit cunoscute ca fiind esenţa obiectului ei" (II, 551). Există aici idei contestabile. Una e aceea că ştiinţa literaturii progresează ca orice altă ştiinţă. În realitate, ea se adecvează. Ştiinţa literaturii e adaptată la o anumită literatură. Poezia a avut în anumite perioade caracter retoric şi, ca atare, retorica s-a dezvoltat. A doua idee contestabilă e aceea că, prin rafinări succesive, poezia însăşi progresează (spre esenţa ei). Oricât ar părea de fantasmagoric, e o părere nu prea depărtată de leninism. Arta progresează o dată cu societatea, iată de ce realismul socialist s-a căţărat deasupra a tot ce se făcuse în trecut. Au încercat să ne aduce, în liceu şi la facultate, în spiritul acestui principiu. Abia când realismul socialist a decedat, Partidul a mai aruncat din lest, în parte şi fiindcă i s-a părut de la o vreme că forma artei nu-l periclitează dacă fondul nu e agresiv. E greu de spus astăzi în ce măsură, sau dacă s-a înşelat. Pe de o parte, o artă liberă să cutreiere grădina, cu singura condiţie să nu se apropie de fructul oprit, este (a fost) una evazionistă. Fără să-şi dea seama, artiştii care n-au fost servili, dar au respectat consemnul, au colaborat. Pe de altă parte, însă, o artă mai puţin constrânsă formal are ca efect un fel mai liber de a gândi. Una peste alta când, după 1970, un profesor de teoria literaturii s-a
consacrat progresului în artă, a fost luat în râs. Iată, însă, că şi subtilul Valéry pare să creadă în progresul poeziei. Mai exact, crede până la un punct unde răsare a treia idee discutabilă: poezia progresează, prin rafinări succesive, până ajunge la esenţa ei (şi socialismul urma să evolueze până s-ar fi instalat definitiv în comunism). Există o esenţă a poeziei? Dacă există, e una care îşi pune, de-a lungul istoriei, felurite măşti. În fond, esteticianul lua drept stare a poeziei de la care progresul încetează fiindcă s-a ajuns la esenţă, tendinţa - poezia poeziei - căreia, ca poet, îi aparţinea. Un poet "referenţial", adică unul reîntors spre lume, nu are ce face cu asemenea teorii. Arta nu progresează şi fiindcă o anumită poetică vine pe lume, de obicei, cu cei mai puternici reprezentanţi ai ei. Progresul artei e un fenomen sociologic. Progresează poezia de la Cârlova la Eminescu pe parcursul învăţării de către români să devină europeni. Un codicil mi se pare, cât de cât, necesar. Dacă acum un sfert de secol ar fi contestat cineva ideile pe care le contest acum, ca bun discipol al lui Valéry ce eram, l-aş fi luat de piept.