† BARTOLOMEU PRIN HARUL LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI iubitului nostru cler si popor: har, pace, ajutor si milã de la Dumnezeu, iar de la noi arhieresti binecuvântãri si crestineasca salutare: 

HRISTOS A INVIAT! 

Iubitii mei fii sufletesti, 

Orice biruintã naste bucurie, bucuria naste veselie, iar acestea se adunã într'o revãrsare de entuziasm, adicã într'un clocot curgãtor al nevoii de comunicare, prin care biruinta, la capãtul unor lungi si crâncene asteptãri, îsi plineste trebuinta de a se face cunoscutã pânã departe. Vã dau câteva exemple: 

Cu aproape cinci secole înainte de Hristos, de îndatã ce oastea grecilor a repurtat celebra victorie asupra armatei persane în bãtãlia de la Maraton, un ostas a strãbãtut, în necontenitã alergare, distanta de peste 42 de kilometri pânã la Atena, unde inima i-a cedat si el a cãzut mort, dar nu înainte de a fi spus: "Am învins!". Imaginati-vã explozia bucuriei în toatã cetatea. 

Cu trei secole înainte de Hristos, învãtatul fizician Arhimede din Siracuza, dupã îndelungate, rãbdãtoare si chinuite încercãri, a descoperit legea fundamentalã a hidrostaticii, în timp ce se afla în cada de baie; uitând sã se mai îmbrace, a alergat în plinã stradã, ca un apucat, strigându-si bucuria: "Am gãsit! Am gãsit!" 

In secolul al 17-lea dupã Hristos, scriitorul francez La Fontaine, dupã ce a citit pentru prima oarã Cartea lui Baruh - din Vechiul Testament - nu s'a putut abtine sã nu iasã pe stradã strigându-si bucuria de a se fi întâlnit cu o astfel de operã. 

La capãtul unui rãzboi victorios, generalii si împãratii romani organizau entuziasmul poporului prin uriase serbãri, cu cântece si jocuri, încununate cu trecerea armatelor învingãtoare pe sub arcul de triumf. Arcul de triumf s'a perpetuat si în epoca modernã. Si noi, românii, îl avem pe cel din Bucuresti, pe sub care au trecut, la sfârsitul primului rãzboi mondial, armatele române în frunte cu regele Ferdinand I. 

Mai aproape de zilele noastre, foarte multi din noi îsi amintesc de fuga dictatorului si de frenezia cu care multimile au însufletit atunci, de îndatã, strãzile oraselor. 

Si, pentru cã Sfântul Apostol Pavel folosea deseori exemple din lumea atletismului, voi da si eu un exemplu la îndemâna tuturor: fotbalul. Cine oare nu cunoaste ce se întâmplã imediat dupã ce s'a înscris golul victoriei?: jucãtori îmbrãtisându-se, tribune în delir, trâmbite, torte, petarde, si multimea fanilor revãrsatã pe strãzi. 

Sfânta Scripturã ne oferã si ea exemple asemãnãtoare, cu implicatii religioase si dimensiuni liturgice. Dupã ce israelitii au trecut prin Marea Rosie ca pe uscat, lãsându-i pe urmãritorii egipteni înecati în adâncul apelor, Moise a compus un imn de preamãrire a Atotputernicului Dumnezeu, pe care poporul l-a cântat chiar atunci, în popasul de pe tãrm, la marginea pustiului, în timp ce femeile, în frunte cu proorocita Miriam, dãntuiau repetând refrenul în sunetul timpanelor1. 

Visul cel mai drag al regelui David era acela de a aduce în Ierusalim chivotul Domnului, de multã vreme rãtãcitor în popasuri rãzlete. Când l-a adus, a organizat o impresionantã procesiune de bãrbati si femei care cântau cu mare rãsunet din trâmbite si instrumente muzicale, în frunte cu însusi regele, care dãntuia bãtând din palme si legãnându-si trupul în ritmurile tamburinelor.2 

Nu putem trece cu vederea nici intrarea triumfalã a Domnului în Ierusalim, aclamat cu osanale de multimile care aflaserã de învierea lui Lazãr si care vedeau în El pe mult-asteptatul eliberator3. 

Si, cu aceasta, am ajuns la Sãrbãtoarea Sfintelor Pasti: O noapte a Invierii, cu mii si milioane de oameni adunati la slujbe, cu mãrete procesiuni în jurul bisericilor, cu belsug de fãclii aprinse si dangãt de clopote, cu salutarea si imnul Invierii rostite

deopotrivã de slujitori si credinciosi, cu luminoase curgeri de cântãri biruitoare, precum: "Ziua Invierii, popoare, sã ne luminãm! Pastile Domnului, Pastile! Cã din moarte la viatã si de pe pãmânt la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântãm cântare de biruintã"4. 

Si acum, dragii mei, sã aruncãm o scurtã privire asupra celor patru exemple biblice. Cântarea lui Moise dãinuie si azi în cultul mozaic si oglindeste întocmai episodul de lângã Marea Rosie. Dansurile davidice se pãstreazã si astãzi în Biserica Etiopiei si oglindesc întocmai strãvechea sãrbãtoare a chivotului sfânt. Ramurile de finic cu care Domnul Hristos a fost întâmpinat la intrarea Sa triumfalã în Ierusalim trãiesc si astãzi în crengutele noastre de salcie de la Florii, si oglindesc bucuria poporului din vechime. 

Iatã însã cã, ajunsi la felul în care sãrbãtorim noi învierea Domnului, mintea comparã fulgerãtor ceea ce se petrece acum cu ceea ce s'a petrecut atunci si ridicã întrebarea: este praznicul nostru oglinda credincioasã a evenimentului originar? Dacã da, sã vedem cum; dacã nu, sã vedem de ce. 

Iubitii mei fii sufletesti, 

Sã presupunem cã paginile evanghelice referitoare la Invierea Domnului - si la contextul ei - nu ni s'ar fi pãstrat si cã noi am putea reconstitui faptele din felul cum o sãrbãtorim noi acum, de Sfintele Pasti. Dacã ar fi asa, ar trebui ca noi sã ni-L închipuim pe Domnul tâsnind viu din mormânt si ridicându-Se în aer cu steagul biruintei în mâna dreaptã, asa cum ni-L înfãtiseazã o icoanã occidentalã care nu are nimic în comun cu realitatea. Tot astfel ar trebui sã ni-L imaginãm arãtându-Se ucenicilor Sãi care, la rândul lor, si-ar fi trezit rudele si vecinii si s'ar fi nãpustit pe ulitele Ierusalimului si'n pietele publice, cuprinsi de frenezia victoriei, cântând asemenea lui Moise si dãntuind asemenea lui David. Cu atât mai mult am fi îndreptãtiti sã credem asa, cu cât cunoastem învierea lui Lazãr. Când i s'a spus de moartea acestuia, Domnul Se afla undeva departe de Betania, si într'adins a întârziat acolo, stiind ce si cum trebuie sã facã. De abia dupã douã zile a sosit în satul prietenului sãu, când multi iudei din Ierusalim veniserã sã le consoleze pe îndureratele surori. Atunci, în fata unei mari multimi de martori, a sãvârsit

cutremurãtoarea minune5, a cãrei veste s'a rãspândit ca fulgerul în oras si în împrejurimi. Cu atât mai mult - am crede noi - s'ar fi cuvenit ca Iisus sã învie în vãzul tuturor - al prietenilor si al dusmanilor -, ca unul Care biruise nu moartea unui om, ci propria Sa moarte. Atunci gloatele care strigaserã în fata lui Pilat: "Rãstigneste-l! Rãstigneste-l!" si-ar fi regãsit însufletirea cu care-I cântaserã "Osana!" pe ulitele Ierusalimului si L-ar fi aclamat acum ca pe Supremul Invingãtor. Asa oare sã fi fost? 

Iatã cã deschidem paginile sfintelor evanghelii si nu aflãm nimic din ceea ce am putea presupune, ci tocmai dimpotrivã. Dacã Domnul îl înviase pe Lazãr la lumina zilei, într'un spectacol de dumnezeiascã mãretie, propria Sa înviere s'a petrecut în tainã desãvârsitã, în stricta intimitate a mormântului, unde trupul Sãu - transfigurat, îndumnezeit - si-a pãrãsit giulgiurile si a iesit prin materia peretilor de piatrã. Lespedea prãvãlitã de înger nu avusese menirea de a-I deschide o cale, ci pe aceea de a le arãta femeilor si ucenicilor cã mormântul era gol. Pastile biblic începe printr'o atotcuprinzãtoare absentã. 

Icoana ortodoxã a învierii Domnului ni-L înfãtiseazã pogorât la iad, sfãrâmându-i portile si ridicându-i din moarte pe Adam, pe Eva si pe dreptii Vechiului Testament. Faptul însã se petrece sub pãmânt. Tot în tainã e de crezut cã i S'a arãtat Maicii Sale, de vreme ce ea, stiind bine Cine este Fiul ei, nu s'a îndoit nici o clipã cã El va învia. 

La suprafatã, Domnul i Se aratã Mariei Magdalena în revãrsatul zorilor, dar aceasta nu-L recunoaste decât dupã ce El o cheamã pe nume.6 

In drum spre Emaus, ucenicii Luca si Cleopa vorbesc cu El fãrã sã-L recunoascã; aceasta, pentru cã chiar El hotãrâse asa; seara, la cinã, Il recunosc în frângerea pâinii, dar El li Se face nevãzut.7 Femeilor mironosite li Se aratã pe drumul lor de întoarcere în Ierusalim, dimineata, si le adreseazã salutarea: "Bucurati-vã!"8 Ele aveau nevoie de bucurie, ca unele care-L jeliserã. 

In acest timp, cei unsprezece ucenici stau încuiati în casã, cu frica'n oase si disperarea'n cuget. Când vin femeile si le spun cã Domnul a înviat, ei nu ies în oras

strigând de bucurie, ci clatinã din capete si cãineazã scrânteala femeilor.9 

Când Domnul Insusi li Se aratã în Ierusalim, în aceeasi încãpere încuiatã, îi salutã cu: "Pace vouã!", o pace de care ei aveau nevoie, ca unii a cãror constiintã era încãrcatã de vinovãtie si remuscãri. Dar ei - cel putin o parte din ei - nu-si pot ascunde îndoiala, iar El încearcã sã le-o alunge arãtându-le mâinile si picioarele cu semnele cuielor.10 Acelasi lucru se va face, peste câteva zile, cu Toma.11 

Altã datã, când cei unsprezece sed la masã, El li Se înfãtiseazã din nou si-i dojeneste "pentru necredinta si împietrirea inimii lor", dar ei încã nu-si revin în fire.12 Unde e Petru cel de dinainte, care se jurase cã e gata sã moarã pentru Invãtãtorul sãu si care scosese sabia sã-L apere? 

Dupã o vreme, sapte din cei unsprezece încearcã o noapte întreagã sã pescuiascã în Marea Tiberiadei si se întorc la tãrm fãrã nici o izbândã, osteniti si înfometati. Iisus li Se aratã de pe mal si-i întreabã dacã au ceva de mâncare, dar ei nu-L recunosc decât dupã semnul pescuirii. Nici atunci când El îi pofteste la masã si le dã sã mãnânce din pâinea si pestele pe care nu ei, ci El le pregãtise, nici atunci ei nu capãtã o convingere clarã despre identitatea Invãtãtorului, ci continuã sã mãnânce plutind între credintã si îndoialã. Ca ultim argument, Iisus îl reabiliteazã pe Petru cel ce se lepãdase, în timp ce lui Ioan îi conferã primatul iubirii în perspectiva celei de a doua veniri.13 

Iatã, asadar, cã faptul extraordinar al învierii Domnului nu a produs în fiinta ucenicilor schimbãri radicale. Izolati de lume, stãpâniti de nelinisti, întrebãri, îndoieli si spaime, bucuria lor e subredã si vremelnicã, credinta lor e ca o frunzã plutitoare pe o apã tulbure, speranta lor nu cunoaste nici un liman. O bucurie realã nu cunosc decât dupã ce Domnul, înãltându-Se la cer, le fãgãduieste cã rãmâne cu ei pânã la sfârsitul veacurilor. Prin urmare, e evident cã chipul strãlucit în care sãrbãtorim noi învierea Domnului nu oglindeste chipul sãrãcãcios cu care au întâmpinat-o ucenicii. De ce? 

Iubitii mei fii sufletesti, 

Noi stim din Sfintele Scripturi cã nu întotdeauna ucenicii pricepeau spusele

Invãtãtorului lor, cã nu întelegeau de ce Acesta trebuia sã pãtimeascã si sã moarã, cã erau departe de a crede în învierea Lui, cã la vreme de primejdie s'au purtat ca niste bieti muritori stãpâniti de fricã, lasitate si trãdare. Aceleasi neîmpliniri le aratã si dupã învierea Domnului, asa cum am vãzut. Dar nu e mai putin adevãrat cã, potrivit acelorasi Scripturi, Insusi Domnul-Cel-Inviat Se poartã cu o anume ambiguitate ce nu pare menitã sã insufle o credintã imediatã si totalã. Iisus niciodatã nu spune: "Am înviat", ci vrea doar sã demonstreze cã El e una si aceeasi persoanã cu Cel mort pe cruce si asezat în mormânt. El însã acum apare si dispare, intrã prin pereti si se lasã pipãit, mãnâncã fãrã sã aibã nevoie de hranã, Isi schimbã înfãtisarea, se lasã recunoscut sau nu, Isi ascunde fiinta în spatele semnului spre a dovedi cã, în fapt, El si semnul Sãu sunt una si aceeasi realitate. Ucenicii nu-L recunosc pentru cã El vrea sã nu fie recunoscut, Il scapã printre degete pentru cã El vrea sã le scape, bucuria le este retinutã pentru cã El vrea sã le-o retinã; ei nu trãiesc sentimentul exploziv al victoriei pentru cã El este Cel care pune frâna.

De ce? Pentru cã, dragii mei, desi învierea lui Hristos este suprema biruintã asupra mortii, ea nu este si ultimul cuvânt al planului divin. 

Domnul îsi anuntase în repetate rânduri ucenicii cã dupã înviere Se va înãlta la cer. De ce sã Se înalte?: Nu numai pentru ca astfel sã Se întoarcã la Tatãl Sãu, ci si pentru ca, acolo, sã le pregãteascã locuri pentru viata vesnicã. De acolo, mai ales, li-L va trimite pe Duhul Sfânt, pentru ca ei sã se desãvârseascã în cunoastere, credintã si comportament. Le-a amintit-o si'n ultima clipã, înaintea înãltãrii: "Iatã, Eu trimit peste voi fãgãduinta Tatãlui Meu; voi însã rãmâneti în cetate pânã ce vã veti îmbrãca cu putere de sus".14 E limpede cã fãgãduinta Tatãlui nu e altceva decât Duhul Sfânt Care, pogorându-Se, îi îmbracã pe ucenici cu putere de sus, adicã cu un spor de putere pe care nu o avuseserã pânã atunci. 

Ceea ce, iubitii mei, s'a si întâmplat. La patruzeci de zile dupã înãltare, în plin praznic al Cincizecimii, când Ierusalimul gemea de iudei veniti din toate pãrtile lumii sã se închine, Duhul Sfânt S'a pogorât în chip de limbi de foc peste ucenicii ce se aflau adunati la un loc în aceeasi încãpere, si i-a îmbrãcat cu putere de sus. Atunci s'a produs transformarea radicalã a ucenicilor care, dintr'odatã, deveneau apostoli. Izolatii de lume au deschis larg usile cãtre pridvoare si au iesit la lume;

lasii s'au pomenit îndrãzneti, fricosii s'au simtit învãpãiati de curaj, uitucii se trezeau cã au memorie, greii de cap descopereau cã li se limpezesc Scripturile, Petru le-a vorbit multimilor ca un mare teolog, rostirea fiecãruia se fãcea auzitã în toate limbile pãmântului, primele trei mii de oameni s'au botezat pe loc. Atunci, cu primii botezati, a luat fiintã Biserica lui Hristos, prin ale cãrei Taine avea sã lucreze, pânã la sfârsitul veacurilor, puterea sfintitoare a Duhului Sfânt. 

E limpede acum cã scopul final al întrupãrii nu este învierea lui Dumnezeu, ci mântuirea omului. Cele cincizeci de zile dintre Inviere si Rusalii nu sunt altceva decât dumnezeiescul interludiu dintre temei si întemeiere, dintre Sângele înviat si Biserica vie, al cãrei cap nevãzut este Insusi Iisus Hristos. Cei ce se aflau sub Lege se aflã acum sub har. Domnul spusese despre Ioan Botezãtorul cã este cel mai mare dintre cei nãscuti din femei; dar - a adãugat - "cel mai mic întru împãrãtia lui Dumnezeu este mai mare decât el"15. Or, împãrãtia lui Dumnezeu - sau împãrãtia cerurilor - a luat fiintã odatã cu întemeierea Bisericii, la Cincizecime. 

Asa se face cã noi, cei de astãzi, prãznuim Invierea cu o strãlucire pe care n'au cunoscut-o cei de demult; pe vremea lor încã nu exista Biserica, în timp ce noi suntem în Biserica lui Hristos, ca beneficiari ai harului dumnezeiesc. Invierea Domnului e pârga si garantia propriei noastre învieri. Dar învierea noastrã obsteascã nu reprezintã finalul. Ei îi urmeazã Judecata de Apoi, dupã care se va deschide "viata veacului ce va sã fie", adicã împãrãtia cerurilor în faza ei finalã, desãvârsitã, vesnicã. Anticamera împãrãtiei ce va sã vinã este Biserica lui Hristos, iar Biserica lui Hristos adãposteste Sfânta Liturghie ca împãrãtie a cerurilor care a si venit înlãuntrul nostru si care, asemenea unei corãbii pe oceanul învolburat al istoriei, ne poartã spre limanul cel neînviforat al vietii vesnice. 

Pentru noi, praznicul Invierii cuprinde atât faptul în sine cât si lucrarea lui. Sãrbãtorim cu bucuria si veselia pe care numai harul ni le poate inspira. Acum si cei de demult, ucenicii, apostolii, prietenii Domnului si sfintele femei prãznuiesc împreunã cu noi în deplinãtatea trãirii: ei, Biserica triumfãtoare, împreunã cu noi, Biserica luptãtoare. Acum, dupã ce noi ne-am primenit sufletele prin spovedanie si

ni le-am luminat prin cuminecare, putem cânta împreunã cu îngerii: "Pastile cele sfintite astãzi ni s'au arãtat. Pastile cele noi si sfinte, Pastile cele de tainã, Pastile cele preacinstite, Pastile Hristos-Izbãvitorul; Pastile neprihãnite, Pastile cele mari, Pastile credinciosilor, Pastile care ne-au deschis usile raiului, Pastile cele ce-i sfintesc pe toti credinciosii". 

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatãl si împãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu voi cu toti. Amin. 

1 Is 15, 1-21 2 cf 2 Rg 6, 12-15 3 Mc 11, 7-11; In 12, 12-19 4 Canonul Invierii, Cântarea 1 5 In 11, 1-44 6 In 20, 11-18 7 Lc 24, 13-35 8 Mt 28, 9-10 9 Lc 24, 9-11 10 Lc 24, 36-40 11 In 20, 24-29 12 Mc 16, 14 13 In 21, 1-19 14 Lc 24, 49 15 Lc 7, 28