„Particularităţile

comunicării orale”

Introducere, p.3

Capitolul I - Noţiuni generale despre comunicare, p.4

Capitolul II - Particularităţile comunicării orale, p.6

Încheiere, p.10

Bibliografie, p.10

IINTRODUCERENTRODUCERE

Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină şi termenul a circulat în vocabularul

vremii cu sensul de „a împărtăşi ceva celorlalţi“. Astăzi, a comunica, a informa şi a fi informaţi

reprezintă trăsătura definitorie a existentei fiecăruia dintre noi, devenită intr-atât de pregnanta

încât nici măcar nu mai este percepută în mod conştient ca fiind o activitate distinctă.

Împărtăşind în permanenta ceva celorlalţi sau noua înşine, trăim într-o continuă stare de

comunicare. Comunicăm prin o multitudine de forme şi modalităţi: comunicam direct, prin

cuvânt, gest, mimica şi comunicăm indirect, atunci când folosim aşa-numitele tehnici

secundare – scriere, tipăritura, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Sunt la îndemână

ziare, reviste, cărţi, afişe, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul este livrat

verbal, non-verbal sau paraverbal. Se comuni prin tot ce se exprimam ca produs, intenţionat

sau nu, al civilizaţiei comunicaţionale din care fiecare dintre noi este parte integrantă.

Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interacţiune neîncetata intre fiinţele

umane, desfăşurată simultan prin multiple canale şi prin mijloace variate.

Comunicarea este un fenomen global, fiindcă tot ce e „exprimat” de individ face parte

din comunicarea sa. Comunicarea integrează vorbele, comportamentele, atitudinile şi toate

paralimbajele.1

Problema de bază cu care se confruntă societatea în acest domeniu este cea a

oportunităţii şi eficientei investiţiilor, ştiut fiind ca tehnologiile comunicării sunt dintre cele mai

marcate de ritmul alert al schimbărilor. în viata cotidiană, fiecare om comunică mai mult sau

mai puţin conştient de faptul că parcurge un proces cu implicaţii formale. Angajarea în discuţie

a doi sau mai mulţi parteneri presupune ca unul să rostească nişte cuvinte pe care ceilalţi le

ascultă, privind în acelaşi timp, gesturile şi mimica vorbitorului pentru a deduce înţelesul

1 Mucchelli Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare. Polirom, Iaşi 2005, p.86.

2

precis al cuvintelor. Răspunsul vine pe măsura receptării şi înţelegerii simbolurilor. Partenerii

de discuţie transmit, primesc şi interceptează mesaje.

CCAPITOLULAPITOLUL I I- Noţiuni generale despre comunicare -

Comunicarea este o activitate umană fundamentală, pe de altă parte sensul, valoarea,

aprecierea şi evaluarea unei comunicări depind în mod esenţial de subiectivitatea

persoanelor care recurg la ea.2

Procesul de comunicare presupune existenta următoarelor componente:

emitentul (sursa) - formulează mesajul, alege limbajul, receptorul (destinatarul) şi

mijlocul de comunicare. Deşi are cel mai important rol în iniţierea comunicării, nu poate

controla pe deplin ansamblul procesului.

receptorul (destinatarul) - lui ii este destinat mesajul. Importanta receptorului intr-o

comunicare nu este mai mica decât a emitentului. Cu toate acestea, în practica funcţionează

o serie de prejudecaţi referitoare la actul recepţiei şi la statutul receptorului în comunicare.

Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formele de exprimare a

mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a receptorului, cu starea sa sufletească.

Mesajele trebuie prezentate diferit fata de receptorii lipsiţi de prejudecaţi sau într-o stare de

spirit echilibrata.

Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător receptorului.

Acesta reprezintă forma fizică (orală, scrisă, luminoasă, gesturi, etc.) în care emiţătorul

codifică informaţia. Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului, în timp ce textul este

partea deschisa, vizibila a mesajului concretizata în cuvinte, muzica este partea invizibila

conţinută de orice mesaj. Ea poate sa implice o varietate de înţelesuri. Este adevărat însa, ca

nu întotdeauna aceasta latura subtilă, a mesajului este perceputa în acelaşi mod cu intenţiile

emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul pe care uneori le percepem în mesajele

celorlalţi nu reprezintă intenţii ale emitentului, ci interpretări proprii ale situaţiilor marcate de

sensibilităţile, prejudecăţile, starea de spirit a contextului.

2 Mucchelli Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare. Polirom, iaşi 2005, p.11.

3

Mediul sau contextul este o componenta adiacenta dar care poate influenţa mult

calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele zgomotelor,

temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia, provoacă întreruperi, confuzii.

Funcţiile comunicării sunt următoarele:

de informare;

de comanda şi instruire;

de influenţare şi convingere;

de îndrumare şi sfătuire;

de integrare şi menţinere.

Ca urmare, comunicarea este calea prin care receptorilor li se poate influenta

comportamentul şi atitudinea. Tot prin comunicare se asigura curgerea libera a informaţiei

adică informaţia corecta şi utilăa ajunge la locul potrivit în momentul potrivit pentru ca

eforturile tuturor sa se coordoneze intre ele.

Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care reuneşte

două entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin. Ea implică crearea unui sens. În

toate cazurile comunicarea pune într-o relaţie fluctuantă câmpuri şi dimensiuni multiple ale

modului de funcţionare, atât la nivel mintal şi fiziologic, cât şi la nivel social.3

3 De Peretti Andre, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnica de comunicare. Polirom, Iaşi 2001, p.8

4

CCAPITOLULAPITOLUL II II- Particularităţile comunicării orale -

Discursul oral scris circulă peste tot, inclusiv şi în rândurile neştiutorilor. Acestea au

fost şi motivele pentru care mari înţelepţi ai timpului au fugit de cuvântul scris. S-au temut că

neiniţiaţii vor fugi înţelege greşit ţi că vor acţiona ca atare, adică dăunător, greşit. Între

comunicare orală şi comunicarea scrisă există complementaritatea despre care vorbeau

învăţaţii iudaismului când spuneau că Biblia scrisă nu are valoare fără Biblia orală.

Comunicarea orală, ocupă un loc privilegiat în existenţa zilnică şi se consumă sub

forma monologului sau dialogului. Împlinirea deplină a vorbirii o constituie convorbirea, iar

acesta înseamnă dialog activ, în sensul că oricând ascultătorul devine vorbitor.

Procesul de comunicare implică următorul proces: emitentul este posesorul unui aşa-

zis repertoriu de semne. Mesajul transmis de el este codificat, parcurge canalul de

comunicare, care este supus unor factori de zgomot ce pot tulbura păstrarea parametrilor lui

de maximă eficienţă. Aceasta este apoi decodat şi ajunge la receptor, care el îşi are propriul

repertoriu de semne.4

Formele comunicării orale:

a) schimbul de opinii – probleme de ordin social şi de interes public curent sau probleme

profesionale de interes comun.

b) discuţii profesionale – planuri, aranjamente operaţionale, relaţii cu clienţii ţi partenerii,

negocieri, contractări.

c) prezentări scurte – relatări ale unor evenimente şi conversaţii, raportare, prezentări de

produse sau tehnologii.

Canalele de comunicare.5 Acestea sunt traseele pe care circula mesajele. După

gradul lor de formalizare pot fi:

canale oficiale sau formale, suprapuse relaţiilor organizaţionale. Ele

vehiculează informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice. Eficienta comunicării

depinde de modul de funcţionare al acestor canale. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite

4 Dumitru Tiutiuca, Retorica şi teoria argumentării. Note de curs.p.7-8.5 Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării.Polirom, Iaşi 2002, p.28.

5

puncte indica necesitatea revizuirii posturilor sau a investigării climatului de muncă, a relaţiilor

interpersonale.

canale neoficiale sau informale. Acestea sunt generate de organizarea

neformală. Ele constituie căi adiţionale de comunicare care permit mesajelor sa penetreze

canalele oficiale. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhic reţeaua canalelor informale

poate vehiculă ştiri, noutăţi, informaţii, mai rapid decât canalele formale.

Un proces eficient de comunicare solicită luarea în considerare a ambelor categorii de

canale, cunoaşterea modului lor de funcţionare, a avantajelor şi dezavantajelor pentru a le

putea folosi şi controla.

Mijloacele de comunicare. Acestea alcătuiesc suportul tehnic al procesului.

Contribuţia lor este vizibila în direcţia vitezei de vehiculare, acurateţei, costului comunicării.

Exista o varietate de mijloace ce pot fi utilizate: discuţii „faţă în faţă", conversaţii telefonice,

scrisori/memorii, documente scrise, documente numerice, posta „voice" (voice-mail), posta

electronică (e-mail), telexul şi telefaxul, combinarea aparaturii audio şi video pentru

teleconferinţe, reţele de computere, video şi televiziunea prin circuit închis.6

O analiza nuanţata la comunicării orale l-a făcut pe cercetătorul Martin Joos (apud

Mihai Dinu, Comunicarea) să distingă un număr de cinci trepte ale comunicării orale, ce

constituie toţi atâţia paşi ai îndepărtării acesteia de rigorile exprimării scrise:

• Stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativa, în care emiţătorul

nu îşi cunoaşte receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel

discursul celui dintâi. E cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate

tocmai pentru ca se ştie ca inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.

• Stilul formal corespunde adresării câtre un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt,

de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. şi în acest caz, discursul prezintă un nivel înalt

de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita

sistematic repetiţiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în

suspensie a unor propoziţii începute.

• Stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al

negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu se mai

poate vorbi de un plan detaliat al comunicării, ci numai de informaţie de baza, îmbogăţita pe

parcurs, în conformitate cu solicitările partenerilor de discuţie. Absenta unei preelaborări a

discursului determină apariţia unor elemente lexicale parazite, a ezitărilor şi a reluărilor, a

unor exprimări semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.

6 Jouve Michele, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice. Polirom, Iaşi 2005.

6

• Stilul ocazional e specific conversaţiilor libere intre prieteni. De data aceasta a

dispărut chiar şi baza informaţională minimă pe care trebuia sa se construiască dialogul.

Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta, în plus, îşi fac

apariţia expresiile eliptice şi folosirea unor termeni în accepţiuni speciale, cunoscute

interlocutorilor din interacţiuni verbale anterioare. Apelul la elemente de argou este şi el destul

de frecvent.

• Stilul intim se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are

drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile

intime ale subiectului. Aşadar, funcţia referenţială e cu totul pusă în umbra de funcţia

expresivă, emotivă a comunicării.

Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricărui act de

comunicare.

Calităţile generale ale stilului. Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta

trebuie sa îndeplinească, în principal, următoarele calităţi:

• claritatea - expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenta clarităţii

impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc;

• corectitudinea - o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce

priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi

constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;

• proprietatea - se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a

exprima mai exact intenţiile autorului;

• puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii

literare;

• precizia - are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru

înţelegerea comunicării;

• concizia - urmăreşte exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fără divagaţii

suplimentare şi neavenite.

Calităţile particulare ale stilului• naturaleţea - consta în exprimarea fireasca, fără afectare, fără o căutare forţata a unor

cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

• demnitatea - impune utilizarea în exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe;

7

• armonia - obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

• fineţea - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect gânduri, sentimente, idei.

Tipologia stilurilor de comunicare:

Stilul neutru - se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a

stării sufleteşti, pentru ca intre emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele

oficiale, de serviciu;

Stilul familiar - se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de

expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin

pretenţioasa, mai apropiata, folosita în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

Stilul solemn - sau protocolar, are ca trăsătura specifică căutarea minuţioasă a acelor

formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o nota evidenta de

ceremonie, solicitata de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi

sentimente grave, măreţe, profunde;

Stilul beletristic - specificitatea acestui stil consta în marea bogăţie de sensuri la care

apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă sa abordeze dicţionarul unei limbi în

exhaustivitatea sa;

Stilul ştiinţific - se caracterizează prin aceea ca în procesul comunicării se apelează la

formele de deducţie şi de inducţie raţionala ignorându-se într-o oarecare măsură,

sensibilitatea şi imaginaţia;

Stilul administrativ - un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenta unor

formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifica instituţiilor;

Stilul publicistic - abordează o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul

beletristic, dar il deosebeşte de acesta faptul ca pune accentul pe informaţie mai mult decât

pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;

Stilul de comunicare manageriala - stilul în care mesajul managerului căuta sa aibă un

impact puternic asupra auditoriului, urmărind sa activeze eficienta şi eficacitatea acestuia,

angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

8

ÎÎNCHEIERENCHEIERE

Comunicarea orala reprezintă, ca şi comunicarea scrisă, un sistem propriu de reguli şi

norme, doar ca sensibil mai bogat şi mai complex, datorita factorilor extra- şi para- lingvistici

şi a influentei decisive a cadrului situaţional.

Comunicarea eficienta şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm,

adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări „stilul este omul însuşi”, este evident

ca fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta

pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta

trăieşte.

Viata socială este asemenea unui repertoar plin cu situaţii tip, iar interlocutorii caută

înainte de toate sa reprezinte un rol. Nu este vorba sa ne aliniem pasiv la o normă, fiindcă

fiecare încearcă să se impună în lumina cea mai avantajoasă pentru el. Conversaţiile cele mai

banale constituie, de fapt, mici lupte simbolice.

Acţionând intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini şi

comportamente (îmbrăcăminte, gesturi, discurs) deduse din practica interacţiunii sociale, pe

care le alternează după împrejurări. De-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rând, rolul

de fii, de părinţi, de subalterni, sau de şefi, de pacienţi, de cumpărători etc. Fără precizarea

relaţiei de rol între persoanele care interacţionează, alegerea varietăţii lingvistice adecvate

întâlnirii, adică a registrului comunicării, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant în

stabilirea registrului, pe care îl selectează din mulţimea modurilor de exprimare diferite

învăţate de individ pe parcursul vieţii.

BBIBLIOGRAFIEIBLIOGRAFIE

1. Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Polirom, Iaşi 2002.

2. Jouve Michele, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice. Polirom, Iaşi 2005.

3. Mucchelli Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de

comunicare. Polirom, Iaşi 2005.

4. De Peretti Andre, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnica de comunicare.

Polirom, Iaşi 2001.

5. Dumitru Tiutiuca, Retorica şi teoria argumentării. Note de curs.

9