Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

Programul sfintelor slujbe:

Împreună pentru un LĂCAȘ DE CULT PROPRIU

Parohia noastră, la fel ca majoritatea parohiilor or todoxe române din Italia, nu deține un lăcaș de cult propriu, ci este găzduită într-un spațiu închiriat.

Această situație crează o serie întreagă de dificultăți: - programul sfintelor slujbe este condiționat și limitat; - nu putem organiza o școală parohială pentru copiii din comunitate; - nu ne putem desfășura așa cum ar trebui toate activitățile pastorale. În consecință, achiziționarea și amenajarea unui lăcaș de cult propriu este o

necesitate și o prioritate pentru parohia noastră. Pentru realizarea unui astfel de proiect a fost deschis în parohie

Fondul ”Darul meu pentru Biserică” Donațiile pot fi făcute: Prin virament bancar Beneficiar: Parrocchia Il Concepimento della Madre di Dio IBAN IT75F0516403224000000000226 Banca Popolare di Novara, Roma Causale: Darul meu pentru Biserică şi numele de botez ale celor ai casei Prin numerar la: - Dl. Cristinel Tobică, tel. 3319909227 - Pr. Ilie Ursachi, tel. 3207037955

Vă mulțumim din suflet și ne rugăm Bunului Dumnezeu să înmulțească darurile și mila Sa asupra dumneavoastră!

SF. MASLU în parohia noastră, viner i, 22 ianuar ie 2016, h 19:30.

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul

Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar. Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina. Aici, pe la începutul

anului 632 s-a împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul parriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulți prozeliți. La 633 s-a încheiat un pact formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți. Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis iar Sf. Maxim a devenit conducătorul acestei lupte. Ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul nici în scris. i s-a tăiat limba și mâna dreaptă și a fost trimis în exil în Țara Lazilor.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 3 (17 ianuarie 2016)

n vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi

milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a

vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproși) Luca 17, 12-19

Apostol: Coloseni 1, 12-18

Fraţilor, mulţumim cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El

au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate.

Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ierusalim. Trecând printr-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi. Lepra era pe vremea aceea boala secolului, boală incurabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac.

De altfel nici astăzi nu e printre bolile vindecabile. Lepra devorează trupul, îl macină, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală foarte grea, e şi molipsitoare. De aceea era obiceiul în Răsărit, iar în Ierusalim era legiferat, ca leproşii să fie scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Trebuia să locuiască în locuri izolate, părăsite, în morminte goale, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca să nu vină în atingere cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intrarea imediată în aceeaşi soartă blestemată.

Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dădeau îndărăt şi care nu se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia. Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească, intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Se găseau întotdeauna inimi bune, compă-timitoare, milostive. Era SIDA epocii aceleia, tot aşa cum SIDA devorează inapelabil în vremea noastră, fiind tot atât de molipsitoare şi ucigătoare.

Un grup de zece leproşi, aflaţi probabil în căutare de hrană în satul prin care trecea Mântuitorul şi care auziseră despre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au rugat: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne” (Luca 17, 13). Vor fi adăugat: „Am auzit că poţi multe. încercă şi cu noi ceva!”. E interesant că de data aceasta Mântuitorul, n-a mai procedat aşa cum proceda de obicei cu orbii, sau cu paraliticii, care cu altfel de bolnavi trupeşte. De obicei întreba: „Crezi că pot eu face aceasta?”. Pe leproşi nu i-a mai întrebat nimic. Mila Lui a fost imediată. N-a mai condiţionat-o de nimic. Le-a spus doar atât: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor”.

De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă,

printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. Numai cu un astfel de certificat, care se dădea după o prealabilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, numai după aceea aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni. De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De aceea tot numai ei puteau s-o anuleze.

Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate.

Puteau obţine certificate pe loc. Unul dintre ei însă s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească Celui care l-a vindecat. Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?”. I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era samarinean. De alt neam şi de altă lege. Samarinenii erau consideraţi de evrei străini, fiind amestecaţi cu sirienii. Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit”. Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru binele care i se făcuse. Am putea sa tâlcuim vindecarea celorlalţi ca pe o faptă săvârşită de Mântuitorul pentru noi cei de azi, pentru ca întâmplarea să ajungă până la noi şi Mântuitorul să ne dea o învăţătură despre una din rarele, dar şi din marile virtuţi omeneşti şi anume despre virtutea recunoştinţei.

Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa - floare rară!” - deşi n-ar trebui să fie tocmai rară. Ar trebui să fie, dimpotrivă, foarte deasă. Să se găsească peste tot, pentru că recunoştinţa ar trebui să fie

Săptămâna a XXXI-a după Rusalii: Duminică: Co 1, 12-18; Lc 17, 12-19 - Sf. Cuvios Antornie cel Mare. Luni: Evr 11, 17-31; Mc 9, 42-50; 10, 1 - Sf. Ierarhi Atanasie și Chiril.

Marţi: Evr 12, 25-29; Mc 10, 2-12 - Sf. Cuv. Macarie cel Mare din Egipt.

Miercuri: Iac 1, 1-18; Mc 10, 11-16 - Sf. Cuv. Eftimie cel Mare; Sf. Fabian. Joi: Iac 1, 19-27; Mc 10, 17-27 - Sf. Cuvios Maxim Mărturisitorul. Vineri: Iac 2, 1-13; Mc 10, 24-32 - Sf. Ap. Timotei; Sf. Mc. Anastasie Persul. Sâmbătă: Co 1, 1-6; Lc 16, 10-15 - Sf. Sf. Mc. Clement al Ancirei.

cel mai firesc sentiment în inimile tuturor, ale celor care, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu sau de la oameni, de la oricine, un bine, un dar, o vindecare, o atenţie. Se vede că totuşi nu se află pe toate drumurile, de vreme ce poporul a ajuns la constatarea că e floare rară! Dezolantă constatare despre fratele om! Dar nerecunoştinţa se întoarce întotdeauna împotriva nerecunoscătorului.

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor. După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”. Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori.

Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă. O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot

chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”. Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data

aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău. Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.

Să fim deci şi noi, nu ca cei nouă, ci să fim ca acel unul care s-a întors. Şi să nu fie în viaţa noastră recunoştinţa o floare rară, ci să fie cât mai deasă. (fragment, IPS Antonie Plămădeală)

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor