Un cățel pe nume

PandelePațachină

și o pisică

Î ntr-un oraș oarecare, într-o casă oarecare, cu o curte și o livadă mare, locuia un băiețel de șase ani, pe care îl chema Tilică. Lui Tilică îi plăcea să stea în curte și să asculte. Oamenii care nu-l cunoșteau îl priveau curioși. Nu înțelegeau ce asculta el cu atâta atenție, pentru că ei nu auzeau nimic neobișnuit. Dar ei nu știau

secretul lui Tilică. Doar familia și prietenii lui îl știau.Tilică avea un talent extraordinar. Întelegea animalele. Înțelegea tot ce spun ele.

Vorbea și Pisiceasca și Câineasca și Păsăreasca. Părinții lui i-au spus întotdeauna că doar un copil special ar putea fi înzestrat cu așa un dar, dar ceilalți copii se uitau la el ca la ceva curios și îl evitau. Lui Tilică nu îi păsa, deoarece știa că nu trebuie să îți fie frică să fii altfel decât ceilalți. Și avea deja cel mai bun prieten din lume. Îl chema Pandele și era cel mai jucăuș și zăpăcit cățel din lume. Avea niște urechi lungi, care zburau prin aer când alerga și Tilică glumea mereu că sunt ca elicele unui elicopter și într-o zi o să-și ia zborul. Părinții lui Tilică spuneau ca e Jack Russel, dar nici Pandele, nici Tilică, nu înțelegeau de ce-i spun așa. Pe el îl chema Pandele, nu Jack Russel. Ce-au mai râs părinții lui Tilică prima oara când le-a spus să nu-i mai zică niciodată așa.

Ce fel de nume de cățel este Pandele, îl întrebau vecinii. Pandele fusese botezat de Tilică după fratele mamei sale pe care îl chema chiar așa, Pandele, și cu care semăna leit. Adică era mereu pus pe glume și năzbâtios. Cum era unchiul, așa era și cățelul.

Cât era ziua de lungă, Tilică și Pandele se plimbau prin curte și povesteau despre ce făcea Tilică la școală. Am uitat să vă spun că Tilică era elev în clasa pregătitoare. Pandele ar fi vrut să meargă și el la școală, dar nu-l primiseră pentru că, nu-i așa, cine mai pomenise cățel să meargă la școală?! Așa că se mulțumea să asculte poveștile de la școală ale lui Tilică și îi dădea sfaturi despre ce să facă.

- Cristi a râs de mine azi când a văzut ce am desenat, spuse la un moment dat Tilică supărat.

- De ce a râs? răspunse Pandele, oprindu-se și încercând să facă o față fioroasă de cățel supărat.

- Pentru că te-am desenat pe tine cum săreai cu o parașută. A zis că numai oamenii sar cu parașuta.

- Ce îmi vine să îl mușc de pantaloni pe Cristi ăsta, mârâi Pandele și lătră. El nu știe că și cățeii visează? Ăsta este visul meu, să sar cu parașuta dintr-un elicopter.

- El nu crede că și cățeii au suflet, spuse Tilică încetișor.Pandele oftă și el. Veni și se frecă de picioarele lui Tilică. Acesta îl mângâie pe

ceafă și Pandele se rostogoli brusc cu picioarele în sus. Deodată, Tilică deveni atent. I se păruse că auzise ceva.

- Ai auzit? spuse el.Pandele ciuli urechile și el.- Nu, ce să aud? îi răspunse.- Cineva strigă după ajutor.Tilică o luă la fugă spre gardul din fundul livezii. Pandele îl urmă în fugă. Tilică

sări peste gard iar Pandele se strecură printr-o gaură secretă, știută doar de el.

- De unde se aude strigătul ăsta? întrebă Tilică. Tu chiar nu auzi nimic?Pandele auzise și el strigătul, dar se prefăcu în continuare că nu îl auzise,

așa că se prefăcu mirat.- Ce strigăt? Nu am auzit nimic, spuse Pandele cu o față serioasă.Tilică nu îl băgă în seamă și se duse. Știa că în spatele livezii era un canal mare,

care era secat. Acolo văzu o pisică ce era cățărată pe un butoi și miorlăia în gura mare.

- Ajutor! Cineva să mă ajute, striga pisica încontinuu, cât o țineau mustățile.- Ce s-a întâmplat? Ce ai pățit? o întrebă Tilică.Pisica se opri din strigat, pardon, mieunat și se uită mirată la Tilică.- Tu vorbești pisiceasca? îl întrebă ea cu ochii mari.Tilică dădu din cap zâmbind. În fața lui era cea mai ciudată pisică din lume. - Te-am întrebat dacă vorbești pisicește, sau ți-a mâncat pisica limba? încercă

pisica să facă o glumă.- Tilică vorbește și pisicește și câinește, răspunse Pandele mândru în locul lui

Tilică.- Ce cauți acolo pe butoiul ăla? Unde îți e stăpânul?În timp ce vorbea, Tilică se apropie încet de butoiul pe care era cățărată pisica.- Unu, eu nu am stăpân. Pisicile nu au stăpâni, ci doar prieteni, și doi … Pisica

ezită un moment, după care spuse mai încet. Îmi este frică de șoareci și am văzut acolo o familie de șoareci.

Tilică și Pandele se uitară unul la altul, după care începură să râdă. Pandele se rostogolea pe jos de râs iar Tilică râdea ținându-se cu mâinile de burtă. Pisica era nedumerită de cum au reacționat cei doi, dar își ridică semeață coada și vru să se dea jos de pe butoi. În acel moment, un șoarece trecu pe lângă butoi. Șoricelul era și el speriat de pisică, dar ce nu știa el era că pisica era și mai speriată de el.

- Ajutor, scăpați-mă de fiara asta, striga pisica din toate puterile.

Pandele nu se mai oprea din râs. Tilică era și el amuzat, dar văzu că pisica era chiar speriată, așa că se duse spre butoi și întinse mâna spre ea.

- Uite, te iau eu în brațe și te duc departe de aici, îi spuse el.Pandele nu mai râse, ci doar mârâi. Tilică luă pisica în brațe și o dădu jos de pe

butoi, după care merse cu ea spre gardul curții lui.- Cum te cheamă? o întrebă el.Pisica nu îi răspunse, ci se uită la el mirată. Un om să vorbească pisiceasca?

Nu-și revenea din șoc. - Cum mă cheamă? De ce mă întrebi? îl întrebă ea.- Păi cum vrei să te strige? interveni Pandele, care era cam suparat și un pic

gelos pe noua prietenă a lui Tilică.- Mă cheamă Ava, răspunse pisica atunci când Tilică o puse jos, pe pământ.- Eu cred că ți s-ar potrivi Pațachina, pentru că semeni cu mătușa Adela, care se

fardează ca o pațachină tot timpul. Așa spune mama, dar mie îmi plac culorile de pe fața ei. Tilică râse fericit spunând acestea.

- Pațachina i se potrivește mai bine, spuse Tilică.- Vrei să te ducem acasă? o întrebă băiețelul.- Nu știu unde este casa mea, răspunse pisica, lăsând coada jos. Nu-mi amintesc

cum am ajuns aici.- Uite, dacă vrei, poți să vii să stai la noi acasă, până când îți găsim stăpânul,

adică pardon, prietenul.- Poftim? spuse supărat Pandele.- Poftim? spuse mirată pisica.- Da, o sa stai la noi și eu te voi ajuta să îți găsești prietenul sau prietena, spuse

Tilică zâmbind.Pandele nu era deloc de acord cu ideea lui Tilică, așa că plecă cu coada pe sus,

prin gaura secretă din gard. Pisica nu știa ce să răspundă, dar zâmbetul lui Tilică o convinse.

- Bine, o să vin să stau cu voi. Mulțumesc, răspunse pisica încet și ridicându-și din nou coada.

Tilică sări gardul înapoi în curte fiind urmat de pisică. Pandele stătea pe treptele de la terasă și nu o băga in seamă pe Pațachina. Tilică intră în casă și o lăsă pe pisică lângă Pandele.

- Prietenul tău este tare drăguț, spuse pisica. Pandele nu îi răspunse, ci plecă țanțoș de lângă pisică. Era supărat. Pisica nu se

supără, ci se întinse pe trepte, la soare. Pandele se strecură pe sub poartă și ieși în stradă, așa cum făcea când era supărat.

Lui Pandele îi plăcea să se uite la mașini cum treceau în viteză pe lângă el. De data asta nu era atent și nu văzu cum doi hingheri îl urmăresc. La un moment dat, unul sări cu o plasă și îl prinse, în timp ce celălalt îi aruncă un laț în jurul gâtului. Pandele începu să strige.

- Dați-mi drumul, ce faceți? strigă el, dar pentru restul oamenilor cuvintele lui erau doar niște lătrături disperate. Eu am stăpân, de ce ma luați? Tilicăăă! Ajutor.

În acest timp, pisica ciuli urechile și auzi vocea lui Pandele care cerea ajutor, așa că începu să strige după Tilică.

- Tilică! Tilică, vino repede! strigă ea alergând pe terasă.Tilică ieși din casă repede.- Ce s-a întâmplat? întrebă el.- Pandele strigă după ajutor de pe stradă, spuse pisica alergând înspre locul de

unde auzise strigătele. Tilică fugi și el și ieși pe stradă. Acolo îi văzu pe hingheri cum îl duceau pe

Pandele spre mașina lor.- Ce faceți? Dați-i drumul, el este cățelul meu.Unul dintre hingheri se uită la el și întrebă.- Cum îl cheamă? - Pandele, și așa scrie și pe medalia de la gâtul lui. Uite, vă arăt.

Tilică se duse și le arată. Hingherii văzură că Tilică avea dreptate, așa că îl dezlegară pe Pandele și îl lăsară să plece. Pandele sări în brațele lui Tilică.

- Mulțumesc. Mulțumesc că m-ai salvat.- Nu mie trebuie să îmi mulțumești. Ava este cea care te-a salvat. Ea a auzit

când strigai după ajutor.Pandele veni lângă pisică și lăsă capul jos. Îi era rușine. Până la urmă, mârâi

încet, dar sincer.- Mulțumesc, Ava.- Pe mine nu mă mai cheamă Ava. Pe mine de acum înainte mă cheamă

Pațachina și dacă vreți și voi, eu aș rămâne aici, sa fim prieteni toți trei.Tilică se uită la Pandele, care dădu din cap serios și aprobă.