ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE

Fondata de guvernele unei lumi macinate de razboaie, ONU era menita sa apere pacea si sa sprijine progresul social si economic. Chiar daca nu are autoritate globala, ea a facut progrese importante.

Istoria umanitatii este plina de conflicte si de nedreptati. Incercarile de stopare a lor au avut doar un succes partial, atat in secolul XX cat si in perioadele anterioare. Capacitatile distructive ale armelor moderne si scara la care se poarta razboaiele au facut ca necesitatea unor aranjamente prin care sa se poata asigura pacea mondiala sa devina o tema mult mai stringenta decat in anii precedenti.

Adevaratul punct de cotitura a fost primul razboi mondial. Macelul a fost atat de inspaimantator incat multi oameni au hotarat ca acesta sa nu se mai repete niciodata. Ideea a fost incurajata si de guverne, sustinand ca vor duce “un razboi care va pune capat oricarui razboi”. Iar atunci cand SUA s-au vazut implicate in conflict, unul dintre cele Patrusprezece Puncte prezentate in ianuarie 1918 de presedintele american Woodrow Wilson era infiintarea unei “Asociatii Generale a Natiunilor”.

Ca urmare dupa sfarsitul razboiului a fost infiintata in 1919, Liga Natiunilor. Liga a avut rezultate bune ca organizatie umanitara dar a esuat in prevenirea agresiunilor si mentinerea pacii mondiale. Autoritatea sa a fost slabita inca de la inceput de absenta SUA, unde propunerile politice ale lui Wilson au fost respinse de un Congres izolationist. Apoi s-au instaurat regimuri militariste in Italia, Germania si Japonia. Ele sfidau internationalismul si din moment ce puterile democratice doreau cu orice pret sa evite un alt razboi. Liga nu a putut face prea multe pentru a penaliza agresiunea Japoniei impotriva Chinei saua invaziei italiene din Abisinia(1935). Cand Adolf Hitler a imbratisat politica expansionista, la inceput (1936-1939) Marea Britanie si Franta au stat linistite, iar mai apoi (1939) au declarat razboi Germaniei,fara a informa Liga.

In decursul conflagratiei mondiale care a urmat, aliatii s-au prezentat ca luptatori pentru pace, libertate si decenta impotriva fascismului barbar. In 1941, dupa o intalnire navala in mijlocul oceanului, Winston Churchill si Franklin D. Roosevelt au emis Carta Atlanticului, o insiruire de principii la care au aderat in timp multe alte state.Numarul statelor aliate modificandu-se

Mereu, se facea referire la acestea ca la “Natiunile Unite” si o data cu apropierea sfarsitului razboiului aceasta denumire insemna o noua asociere de state ce avea sa preia atributiile Ligii Natiunilor.

In februarie 1945, Roosevelt , Churchill si Stalin au ajuns la o intelegere. In aprilie anul urmator, a inceput la San Francisco o conferinta internationala care a inceput sa schiteze Carta Natiunilor Unite; si la 24 oct. 1945 a luat fiinta Organizatia Natiunilor Unite.

Printre scopurile stipulate in Carta se numarau acelea de a pune capat razboiului si de a lupta pentru drepturile omului, toleranta, progres economic si social. Nici unul dintre acestea, nici organizarea fundamentala a ONU nu s-au modificat semnificativ din 1945. “Parlamentul” ONU este adunarea generala in care este reprezentat fiecare stat membru si are un singur vot. Cu exceptia cazurilor de urgenta, adunarea generala se convoaca doar o data pe an, cea mai mare parte a atributiilor fiind rezolvata de comitete. Punctele sale de vedere sunt facute publice prin intermediul rezolutiilor.

Consiliul de SecuritateStatele membre au ignorat adesea rezolutiile care le criticau actiunile. Decizia de a

implementa o rezolutie depinde de fapt de Consiliul de Securitate, format din cinci membri permanenti (SUA; Marea Britanie; Franta; China; Rusia) si o selectie de alte state, care se modifica, formata din membri nepermanenti. Cand problemele sunt de ordin pur legal, disputele dintre membri pot fi rezolvate la Curtea Internationala de Justitie de la Haga.Membrii Adunarii Generale si ai Consiliului de Securitate isi reprezinta propriile tari dar exista si un Secretariat format din persoane care lucreaza direct pentru Natiunile Unite si care au in vedere interesele acestui organism.In fruntea lor se afla Secretarul General ales de Adunarea Generala el calatoreste neobosit in intreaga lume spre zonele cu probleme, pentru a investiga, negocia sau pentru a intocmi rapoarte.

Structura Natiunilor Unite mai include si cateva comisii si agentii care sunt conduse de catre Consiliul Economic si Social al ONU, sau legate intr-un fel sau altul de acesta. Cele mai cunoscute sunt UNESCO (Organizatia pentru Educatie, Stiinta si Cultura a ONU), UNICEF (Fundatia pentru Copii a ONU) si OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii). Acestea si alte organisme au lucrat intens, vreme de mai multe decenii, abordand o gama variata de probleme, printre care repatrierea refugiatilor, eradicarea unor boli cum ar fi variola, administrarea ajutoarelor in caz de dezastre, lupta impotriva analfabetismuluisi a folosirii copiilor la munca, incalcarea drepturilor omului si, in ultimul timp, alertarea populatiei asupra problemelor de modiu. Realizarile ONU in aceste domenii uneori se trec cu vederea, mai ales atunci cand noile probleme apar mai rapid decat sunt inlaturate cele vechi.

Intotdeauna s-a acordat mult mai multa atentie rolului de mentinere a pacii a ONU, care a fost judecata foarte sever. Dupa 1945 nu a mai existat nici un razboi mondial dar conflicte mai mici au aparut cam peste tot in lume si au fost stocate arsenale de arme, capabile sa distruga intreaga viata de pe planeta. ONU a mediat in multe conflicte dar, practic, nu a reusit sa le stopeze sau chiar sa impuna adoptarea unei solutii.

De fapt acest lucru nu este surprinzator. ONU nu are nici fonduri si nici forte proprii: trupele “Natiunilor Unite” sunt formate cu sprijinul statelor membre, ale caror contributii (platite adesea cu mare intarziere sau chiar neplatite) finanteaza activitatile organizatiei. Astfel, ONU poate realiza doar ceea ce ii permit membri. De-a lungul existentei sale au existat scindari adanci intre acestia.

Cea mai mare divizare a avut loc in perioada razboiului rece. Rivalitatea pentru putere dintre cele doua blocuri s-a extins in toata lumea, abia mai existand subiecte care sa atraga adeziunea tuturor. Aceasta a paralizat activitatea Consiliului de Securitate deoarece, conform regulamentului sau de functionare orice decizie importanta avand sustinerea majoritatii putea fi blocata printr-un singur vot de veto, dat de un singur membru permanent.

A existat o singura exceptie de la aceasta situatie:URSS a parasit Consiliul de Securitate deoarece China continua sa fie reprezentata in Consiliu de nationalistii infranti in locul comunistilor care conduceau, de fapt, tara. Astfel, cand in 1950 Coreea de Norda invadat Coreea de Sud. Consiliul de Securitate majoritar occindental a putut autoriza actiuni militare pentru stoparea agresiunii Nordului. Fortele Natiunilor Unite, formate mai ales din trupe americane, i-au respins pe nord-coreeni dar apoi a invadat Nordul – o operatiune care parea mai degraba un contraatac occidental decat una a Natiunilor Unite, de mentinere a pacii. Insa nici obiectivul propus nu a fost atins, deoarece China a fost atrasa intr-un razboi care a mai durat doi ani si s-a sfarsit cu un impas. Intregul episod a fost descurajant pentru cei care sperau ca ONU sa devina o autoritate mondiala.

RealiniereaVreme de cativa ani, majoritatea membrilor ONU au sprijinit occidentul; mai tarziu,

dupa ce decolonizarea a dus la aparitia a noi state, lumea a treia s-a aliniat adesea alaturi de blocul comunist si SUA au fost cele care s-au opus prin veto la unele actiuni, ca de exemplu, in situatia din Orientul Mijlociu. Intre timp, ONU nu putea impiedica agresiuni ca inabusirea revoltelor din Ungaria (1956) si ale reformelor “Primaverii de la Praga” (1968) de catre sovietici; iar iar actiunile impotriva dictaturilor comuniste sau a regimurilor rasiste (ca cele din africa de Sud) erau slabite de temerile Vestului ca prabusirea acestora ar putea duce la preluarea puterii de catre comunisti.

Chiar si atunci cand au existat acorduri ale marilor puteri privind unele masuri, existau limite foarte stricte asupra masurilor pe care le puteau intreprinde fortele ONU. S-a convenit ca nu trebuiau intreprinse interventii active in afacerile interne ale statelor membre, oricat de represiv ar fi fost guvernul respectiv. Atunci cand fortele ONU erau solicitate ca forte pentru mentinerea pacii, se presupunea ca acestea vor recurge la forta doar ca forma de aparare. Bugetul si alte consideratii a facut ca numarul acestora sa fie mai mic si statele care contribuiau cu unitati din fortele lor armate doreau sa evite pierderile masive. Practic, operatiunile de mentinere a pacii se desfasurau doar pana cand cele doua parti implicate in conflict acceptau sa stea deoparte. Atunci cand fortele turcesti au cotropit teritoriile grecesti din Cipru (1974), fortele ONU care pazeau frontiera nu au avut altceva de facut decat sa se dea deoparte; si ori de cate ori izbucneau ostilitatile intre India si Pakistan, fortele de mentinere a ordinii din Kashmir erau la fel de neajutorate pana in momentul unui nou armistitiu.

Cu alte cuvinte, o lume formata din state independente si suverane nu putea fi si lumea in care ONU sa aiba o influenta decisiva. Ea a “esuat” insa doar in sensul ca majoritatea oamenilor faceau presupuneri nerealiste privind realizarile pe care le-ar fi putut atinge. Privind mai realist, se poate admite ca ONU nu putea face mare lucru pentru a preveni conflictele. ONU oferea ocazii si oportunitati de negociere si incerca sa previna, sa limiteze sau sa puna capat ostilitatilor, reprezentand o forta reala in slujba binelui, intr-o lume violenta.

La sfarsitul anilor 1980, o data cu prabusirea comunismului si sfarsitul razboiului rece si a divizarii mondiale in tabere armate, au aparut noi sperante. Efectul de “recul” al acestor evenimente a fost deasemenea foarte important, ducand la prabusirea statelor uni-partide, subminand dictatorii carora anti-comunismul nu le mai garanta sprijinul SUA si lipsindu-i pe combatantii din razboaiele civile de sprijinul uneia sau ambelor superputeri.

Ca urmare, ONU a intreprins o activitate febrila in domeniul negocierii armistitiilor si supervizarii alegerilor. Alegerile din Nambia, condusa in trecut de o Afica de Sud care sfida ONU, a dus la independenta din 1990. Dupa 1990, sistemul rasist din Africa de Sud a fost eradicat; in 1991 ONU a pus la punct un sistem de amnistiere care permitea reintoarcerea exilatilor si a ridicat interdictia internationala privind legaturile culturale si sportive cu Africa de Sud. S-au incheiat acorduri de pace promitatoare, chiar daca inca fragile, in zbuciumatele Angola, Mozambic, El Salvador si Cambodgia. Si, mai presus de toate, in perioada crizei din Golf din 1990-91, comunitatea mondiala parea pregatita si capabila sa actioneze decisiv.

“Noua ordine mondiala”In aceasta perioada George Bush, presedintele SUA, s-a referit adesea la “noua ordine

mondiala” si unii au inceput sa spere ca ONU s-ar putea implica intr-o guvernare mondiala. Aceasta abordare optimista trecea insa cu vederea circumstantele exceptionale ale razboiului din Golf in care Occidentul era puternic motivat pentru o interventie in forta.

Limitele ONU au devenit si mai evidente in conflictele din fosta Iugoslavie. Fortele ONU au fost trimise pentru a proteja minoritatile si s-au luat initiative valoroase dar, atat SUA cat si CE, desi erau pregatite pentru a face fata unor atacuri aeriene, au evitat sa se implice in conflictul periculos al celor trei beligeranti.Evenimentele din anii 1990 din Angola, Haiti, Liberia si din alte parti au demonstrat din nou dificultatile ONU in impunerea propriilor decizii.Insa dorinta de actiune persista. In 1992 trupele SUA au precedat o interventie ONU in zbuciumata Somalie dar au riscat o implicare intr-un “duel armat” cu razboinicii locali. Retragerea masiva a trupelor ONU din iunie 1995 au lasat tara in turbulenta. Secretarul General Boutros Boutros-Ghali (1992-96), a facut unele propuneri foarte clare ce urmareau intarirea organizatiei, cum ar fi crearea unei armate ONU si o mai mare finantare. Acestea depindeau insa de acordul statelor membre.

Curtea Internationala de Justitie a ONU a facut pasul important de incepere a proceselor in cauzele privind crimele de razboi din fosta Iugoslavie (1993) si din Ruanda (1995). Esecul acestora de a aresta suspectii militari si politici principali a amenintat credibilitatea acestui aspect important al ONU.

Fauritorii istorieiDupa Javier Perez de Cuellar, Boutros Boutros-Ghali a devenit Secretar General al

ONU, intre 1992- 1996. Nascut intr-o familie importanta de politicieni din Egipt, in 1949 a devenit profesor de Drept la Universitatea din Cairo. Dupa o cariera universitara si diplomatica s-a alaturat guvernului egiptean (1977) si a fost implicat in negocierea tratatului de pace egipteano-israelian (1979). A fost primul Secretar General arab si african. A condus un proces de reformare majora a ONU si a promovat intarirea influentei ONU pe plan mondial.

Organele principale ale ONU : Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi organisme şi instituţii

specializate. Cele şase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul economic şi social (ECOSOC), Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de justiţie şi Secretariatul. România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.

a) Adunarea generalăAdunarea generala a ONU este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre.

Poate discuta orice problemă relativă la Carta ONU sau la funcţiunile oricărui organism al ONU. Poate face recomandări statelor membre ONU şi Consiliului de Securitate în orice chestiune cu excepţia celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al ONU. Adunarea generală primeşte şi analizează rapoarte din partea altor organe şi organisme ONU şi a Secretarului general al organizaţiei mondiale. Alege cei 10 membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi pe unii membri ai Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând independent, alege membrii Curţii Internaţionale de Justiţie. De asemenea, numeşte Secretarul general al ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate. Aprobă bugetul organizaţiei mondiale.

Deciziile în probleme privind pacea şi securitatea internaţională sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă. Potrivit regulilor de procedură, Adunarea generală are următoarea structură: şase comisii principale, comitetele procedurale (Comitetul general - format din preşedintele Adunării generale, care îl prezidează,

cei 21 de vice-preşedinţi ai Adunării generale, şi preşedinţii celor şase comisii principale), comitetele permanente (Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare şi Comitetul pentru Contribuţii).

Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid formal în prima marţi a lunii septembrie a fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii. Dezbaterile generale se desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni, începând cu a treia săptămână din luna septembrie. Sesiunile se organizează la sediul ONU din New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului general sau la cererea majorităţii statelor membre. Sesiuni de urgenţă pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul general din partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi pentru) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate simplă).

Cele şase comisii corespund domeniilor majore aflate în responsabilitatea Adunării generale: Comisia I (Comisia de securitate şi dezarmare), Comisia a II-a (economico-socială), Comisia a III-a (social-umanitară), Comisia a IV-a (politică specială), Comisia a V-a (financiar-bugetară), Comisia a VI-a (juridic).

b) Consiliul de Securitate al ONUConsiliul de Securitate este compus din 5 membri permanenţi (SUA, Rusia, Marea

Britanie, China şi Franţa) şi 10 membri nepermanenţi, dintre care 5 sunt aleşi în fiecare an de Adunarea generală. Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile: 5 din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian, şi doi din Grupul regional vest-european.

Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul afirmativ a 9 membri ai Consiliului de Securitate, inclusiv a 5 dintre membri permanenţi.

În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele permanente (Comitetul de experţi privind regulile de procedură, Comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general, Comitetul privind admiterea de noi membri, grupuri de lucru ad-hoc, Comitetul Militar, Comitetele de Sancţiuni, Comitetul pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii, comisiile pe diverse problematici, tribunalele internaţionale, alte organisme, precum Comandamentul ONU pentru Corea.

Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamentală menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin soluţionarea paşnică a disputelor şi prin întreprinderea de acţiuni împotriva ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi a actelor de agresiune.

Consiliul de Securitate îşi desfăşoară activitatea în şedinţe oficiale şi în şedinţe cu caracter neoficial. Începând cu mijlocul anilor '60, reuniunile formale ale Consiliului reprezintă o excepţie, majoritatea deciziilor luandu-se în cadrul unor reuniuni cu caracter informal.

c) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)ECOSOC este compus din 61 de state membre. Deciziile sunt adoptate prin majoritatea

simplă a membrilor votanţi. Sesiunile ECOSOC sunt organizate în fiecare an în luna iulie, alternativ la Geneva şi la New York. În subordinea ECOSOC se află diverse comisii sau comitete specializate cu o componenţă limitată, cum ar fi: Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Statistică, Comisia pentru populaţie, Comisia privind combaterea traficului, consumului şi abuzului de stupefiante, Comitetul pentru Resurse Naturale, etc.

ECOSOC iniţiază studii şi analize privind economia mondială, problematica socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU şi agenţiilor specializate.

d) Consiliul de TutelăEste compus din reprezentanţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al

ONU şi reprezentanţii aleşi de Adunarea generală, pentru un mandat de trei ani. Conform unei interpretări juridice supuse atenţiei de către Secretarul general al ONU, Consiliul de Tutelă este compus din reprezentanţii ţărilor care administrează teritoriile aflate sub tutelă şi reprezentanţii statelor membre permanente în Consiliul de Securitate neimplicate în administrarea teritoriilor aflate sub tutelă.

Consiliul de Tutelă examinează rapoartele supuse atenţiei de autorităţile administrative ale teritoriilor aflate sub tutelă; acceptă petiţii şi le examinează în consultare cu autorităţile administrative; organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă; întreprinde alte activităţi în conformitate cu acordul de tutelă.

În 1994, Secretarul general a recomandat în raportul său anual asupra activităţii Organizaţiei ca Adunarea generală să treacă la eliminarea treptată a acestui organism, în conformitate cu articolul 108 din Carta ONU.

e) Curtea Internaţională de JustiţieEste formată din 15 membri, aleşi în mod independent de Adunarea generală şi Consiliul

de Securitate.Curtea Internaţională de Justiţie decide, în concordanţă cu dreptul internaţional, asupra

cazurilor supuse de statele membre. Acordă consultanţă pe teme juridice Adunării generale, altor organe ale ONU şi instituţiilor specializate, care sunt autorizate de Adunarea generală să le solicite. Statele îndreptăţite să apară în faţa Curţii sunt statele membre ONU, semnatare ale statutului Curţii, statele care nu sunt membre ale ONU dar sunt părţi la Statut (Elveţia) şi statele care nu sunt părţi la Statut.

f) Secretariatul General al ONUAre cartierul general în New York. Este condus de Secretarul general, ales de membrii

Adunării generale la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU.Organe principale: Biroul executiv al Secretarului general; Serviciu de supraveghere

internă; Oficiul pentru probleme juridice; Departamentul pentru afaceri politice; Departamentul pentru probleme de dezarmare; Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii; Oficiul de coordonare a problemelor umanitare; Departamentul pentru probleme economice şi sociale; Departamentul pentru problemele Adunării generale şi serviciile de organizare; Departamentul pentru informaţii publice; Departamentul de Management.

Sistemul ONU cuprinde, de asemenea, următoarele agenţii specializate, în număr de 16 (fără FMI şi BIRD): Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională, Societatea Financiară Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, Fondul

Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. Detaliem: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), cu sediul la Geneva, elaborează politicile şi

programele destinate a ameliora condiţiile de muncă şi posibilităţile de angajare, fixând totodată normele internaţionale utilizate în toate ţările lumii în domeniul forţei de muncă.

Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură ( FAO) , cu sediul la Roma, contribuie la ameliorarea productivităţii agricole şi a securităţii alimentare în scopul îmbunătăţirii nivelului de viaţă al populaţiei.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) , cu sediul la Paris, încurajează educaţia, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural şi cultural mondial, cooperarea ştiinţifică internaţională, libertatea presei şi a comunicării.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) , cu sediul la Geneva, coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate. Domeniile sale de acţiune sunt: imunologia, educarea în domeniul sănătăţii şi distribuirea de medicamente esenţiale.

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), cu sediul la Montreal, fixează normele internaţionale necesare securităţii şi eficacităţii transporturilor aeriene şi coordonează cooperarea internaţională în domeniul aviaţiei civile.

Uniunea Poştală Universală (UPU), cu sediul la Berna, fixează regulile internaţionale pentru serviciile poştale, oferă asistenţă tehnică şi încurajează cooperarea în domeniul poştal.

Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), cu sediul la Geneva, organizează cooperarea internaţională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicaţie, coordonează utilizarea frecvenţelor de radio şi televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate.

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) , cu sediul la Geneva, încurajează cercetarea ştiinţifică în domeniul atmosferei terestre şi a schimbărilor climatice şi facilitează schimbul de date meteorologice la nivel mondial.

Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), cu sediul la Londra, contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internaţional şi a normelor de securitate pe mare, precum şi la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime.

Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cu sediul la Geneva, încurajează protecţia internaţională în domeniul proprietăţii intelectuale şi facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor, mărcilor, planurilor industriale şi a brevetelor.

Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă (FIDA) , cu sediul la Roma, mobilizează resursele financiare în vederea creşterii producţiei agricole şi ameliorarea nivelului nutriţional al colectivităţilor celor mai sărace din ţările în curs de dezvoltare.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) , cu sediul la Viena, încurajează progresul industrial în ţările în curs de dezvoltare în domeniul asistenţei tehnice, al serviciilor consultative şi al activităţilor de formare.

Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA), cu sediul la Viena, este organizaţie interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile ONU. Lucrează pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnică pentru utilizarea în scop paşnic a energiei nucleare.

Fondul Monetar Internaţional (FMI), cu sediul la Washington, facilitează cooperarea în domeniul monetar şi al stabilităţii financiare internaţionale şi oferă un cadru permanent de consultare, de consiliere şi asistenţă în domeniul financiar.

Grupul Băncii Mondiale , cu sediul la Washington, oferă ţărilor în curs de dezvoltare împrumuturi şi asistenţă tehnică în vederea reducerii sărăciei şi a promovării unei creşteri economice durabile.