oradea-mare. anul v. maiu 19z4

ORADEA-MARE. Anul V. Maiu 19Z4.

<m mu ms» Director-Fondator: SEORGE EAEALOGLU

Şcoala Normală de fete din Brăila — la Oradea-Mare.

PflhARnT?ATfTRll ACESTUI NUMĂR- GEORGE MURNU, G-rai SCARLAT PANAITESCU. BOGDAN IONESCU, J . u u u t i u u m u u m i " L U J 1 U I LiNARD, ION DONGOROZI, G ROTICA, GEORGE BOTA, VASILE SAVEL. CONSTANTIN DOBOŞ. GEORGE A. PETRE, RADU GYR, DEM. GÂLDAU, VOLBURA POIANA. I. CONST. DELABAIA, DEM.

GÂLMAN, EMIN ASAN, etc.

CRONICI - CELE TREI CRIŞURI IN ŢARA, - NOTE - MEMENTO - BIBLIOGRAFIE - CLIŞEE.

No. 5. Preţul: 5 l e L

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI ABONAMENTE:

Pe unan Lei 100.— Pe un an autorităli • Lei 200.— Pe un an studenţi Lei 70.— Anunţuri şi reclame după tarif. — Manuscrisele nu se înapoiază.

• ( i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i M i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i i i i i r i i i i i i i i i i i i i i i r i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i J i i c i f i i i i i i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i i i t i i i i i i i i f i i i i i i t

C U P R I N S U L :

G. B.: Vizita „Astrei" la Bucureşti; J. Linard: Arta preistorică (Conferinţa d-lui Breuil); George Murnu: Eroii (versuri); Ion Dongorozi: Sat isfacţ ie . . . G. Rotică: Eu ştiu . . . (versuri); Dem. Gâlman: De profundis (versuri); George A. Petre: Scrisoare Bogdan Ionescu : Apatia culpabilă ; George Bota: Fabula dezarmării ; Radu Gyr: Am început o altă vară (versuri); Dem. Gâlclău: Tumoarea — traducere din lite

ratura rusească — de Nicolae Lomakin; Constantin Doboş: Cum clocoteşte'n adâncimi

vulcanul (versuri)-;

Volbură Poiană: Fragment (versuri); Generalul ScarlatPanaitescu: Puterea Minciunei; /. Const. -Delabaia: Poeme de Rabindranat

Tagore;

CRONICI: Emin Asan: Cronica Literară (Două cărţi bune ; „Rătăcire" de Brătescu-Voineşti şi „Paharul blestemat" de Gh. Rotică);

G. A. P.: Cronica Teatrală (Trandafirii roşii, Vicleniile lui Seapin, Morcovel);

CELE TREI CRIŞURI IN TARĂ:

Vasile Savel: Scrisori din Bucureşti; NOTE: Un exemplu frumos, Un concert rar, Concertul corului „Carmen", Un actor de viitor.

MEMENTO — BIBLIOGRAFIE — CLIŞEE: I. N. Alexandrescu: Marină la Genova, Şcoala normală de fete din Brăila, Prof. A Breuil.

i i m i i i i i i i i i n i i i i i i i n i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i m i i i i H i i M

COLABORATORII REVISTEI:

I. Agârbiceanu, I. AI. Brătescu-Voineşti, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct. Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucufa, Al. Bogdan, George Bota, Al. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, Th.Capidan, A. Cotruş, Gh.Ciiihandu, Const. Doboş, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. De-metrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghi-dionescu, Vasile Al-George, Dem. Gâlman, Radu Gyr, E. Hodoş, N. Iorga, Bogdan Ionescu, Al. Iaco-bescu, Iustin Ilieşiu, Emil Isac, M. Iorgulescu, N.E.Idieru,

E. Lovinescu, I. Lupaş, A. Lupeanu-Melin, Dr. Cassiu Maniu, G-ral Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Merutiu, A. Ma-gier, V. Militam, T. Murăşanu, M. Mora, Şt. Mărcuş, D. Nanu, A. Nanu, G-ral Scarlat Panaitescu, I. Paul, Ion Peretz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex Pteancu, Ecaterina Pitiş, D. Pompei, Matilda Poni, Sep-timiu Popa, Pauli . Prodart, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, P. I. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Rotică, C. Râuleţ, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sache-larie, Vasile Savel, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Spe-rantia, Marin Ştefănescu, C. Sudeteanu, Caton Theo-dorian, G. Tutoveanu, Nuşi Tulliu, N. G. Tistu, G. Tulbure, I. Ursu, I. Valerian, George Voevidca, Con

stanta Zamfir, George M. Zamfirescu.

IIIHimilllllllHMIIIIIHIHIIIHHlllIlIIH I l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l i m i l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l h l I I H I I I I I I I I I I I I H I I I I I I I I I I I I I I I I I I I H H I I I I I I I I I i r i l l l l l l l l l l l l l l l l l l ^ M l I I l h l l l I l I I l h l I l I I I I I

BIBLIOGRAFIE Cărji:

Biblioteca poporală a „Asociatiuni" Anul XIV*. No. 112. floria Petra-Petrescu: Gânduri de dat mai departe. Editura

Asociatiunei. Jose Echegaray: „Marele Galeotto", dramă în 3 acte, trad. de

Horia Petra-Petrescu. •C. Motaş: Cunoştinţe folositoare, Seria B. No. 31. Boale parazi

tare la animale şi cari trec la om. JSilviu Dragomir prof. universitar: Fragmente din cronica sâr

bească a lui George Brancovici. Cartea Românească S. A. Bucureşti, 1924, 70 pag.

IV. N. Beldiceanu : Cea dintăi iubire.

Silviu Dragomir prof. universitar: Valahii şi Morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic (din Publicatiunile institutului de istorie universala). Imprimeria Bornemisa Cluj.

Ioan Adam: Voia Mării. D. D. P&trăşeanu; Decoraţia lui Vartolomei. 1. Popesou Băjenaru: Cartea omului matur (Abecedarul Adultului). D. I. Ştef&nesou: Cum instalăm o grădină de legume.

Reviste: Gândirea, Lamura Viata, Românească, Ţara Noastră, Năzuinţa,

Flamura Ramuri, Adevărul Literar, Ţara de jos. Icoane Maramureşene, Gândul Nostru, Slove, România Viitoare, Mioriţa, Căminul Nostru, Cultura Creştină, Luminai Creştinului, Ziarul ştiinţelor populare. Sic Cogito, etc.


anul V. No. 5.

Redacţia şi Administrata: STR. PRINŢUL CAROL 5.

•

OR&DEA-M&KE

<mm& REVISTĂ DE CULTURĂ

I J i r e c î o r - F o n d a t o r : S E O R G E B A C A L D S L U

Maîu 19Z4

T E L E F O N : 119.

•

Vizita „Astrei" la Bucureşti de G. B.

La sfârşitul lunei Maiu „Astm", vechea societate pentru cultura şi literatura poporului român de dincoace de Carpaii, va face o vizită Capitalei.

„Astra" e cunoscută în destul în Ţara românească. Cu prilejul acesta noi ne mărginim a spune câteva cuvinte sincere. Cele multe se vor spune la Bucureşti, unde ne aşteptăm să domnească entu-zismul şi înălţarea cuvenită.

La adresa „Astrei" s'au spus întotdeauna numai vorbe frumoase. Dacă între oameni au existat de multe ori, în timpul din urmă, neînţelegeri şi invidii, acestea tre-buesc să dispară acum şi să rămână numai sufletul curat, — acel suflet care înainte de războiu, zeci de ani de-a rândul, n'a încetat o clipă să se gândească la binele poporului român.

Vizita „Astrei" în Capitala tării de azi trebue considerată de o importantă mult mai mare şi mai serioasă decât aceea ce i-ar atri-bui-o oamenii mici. Ea trebue să

repare ceeace unele patimi şi interese politice au stricat în ultimul timp şi să întărească acea puternică legătură sufletească ce a existat între neamul românesc.

Acest prilej ne face să ne gândim la o vastă colaborare între toate societăţile culturale existente în tara noastră. Dacă pe vremuri propaganda culturală îşi avea o misiune sfântă în Ardeal, terenul acestei propagande s'a lăţit astăzi şi munca trebue răspândită din graniţă în graniţă.

Idealul naţional l-am realizat, dar în urma lui s'a născut un alt ideal tot aşa de necesar ca şi cel dintâiu: e idealul cultural, a cărui realizare ne va cuceri locul de cinste în civilizaţia omenirei. Pe cât e de frumos acest ideal însă, pe atât de multă muncă cere. De-aceea ne trebue o colaborare sinceră şi devotată a tuturor forţelor.

Aceasta ar trebui să se aibă în vedere la Bucureşti, — şi ne-ar plăcea ca speranţele noastre să nu fie risipite.

Arta preistorică conferinţa d-lui BreuiI, prof. Ia Inst. de Paleontologie din Paris.

A 10-a conferinţă a cercului f ranco-român.

Seria conferinţelor cercului franco-român din Oradea a luat sfârşit la 8 Mai printr'o convorbire a DIui BreuiI asupra artei preistorice. Chemat de autorităţile române la Bucureşti şi trimis de guvernul francez pentru a profesa o serie de 10 lectiuni la Universitate, savantul profesor, care cunoaşte la perfecţie pictura şi sculptura din timpurile cele mai vechi ale vîrstei renului, a binevoit a se opri şi în Oradea şi a întreţine distinsul public cu studiile şi descoperirile sale.

Ilusrând conversaţia sa cu mai bine de-o sută proectiuni, d-1 BreuiI ne expune într'o limbă de o precisiune ştiinţifică, cum oamenii din timpul renului care trăiau cu 20 sau 10 mii de ani în urmă şi care au fost primii ocupanţi ai Europei, ne-au lăsat din cavernele în care locuiau 2 feluri de obiecte de artă. Unele constitue arta parietală (siluete de animale gravate şi sculptate pe pereţi de stâncă). Altele care formau arta mobiliară (figurine umane sau animale executate pe ivoriu sau pe pietre).

Arta mobiliară cea mei veche represintă statuete mai cu seamă femenine, de un tip asemuitor ho-tentotilor. Se găsesc mai cu seamă remarcabile sculpturi de reni cu gravuri sau trăsături; apoi această artă se stinge distrusă de o inva-sie de popoare mai puţin artistice.

Arta parietală, descoperită pentru prima oară la 1878 de o fetită în taverna d'Altamira în Spania, ne afrată figuri mari de animale gravate şi pictate. Autenticitatea acestor figuri este asigurată prin faptul că mai multe au fost găsite îngropate în straturile archeologice la începutul vîrstei renului. Se cunosc actualmente 70 de taverne astfel decora te ; picturile şi desenurile de la una din aceste taverne, aceia de la Eyzies în Dordogne (Franţa) au fost descoperite de D-1 BreuiI; asemenea şi un mare număr de figurine de-sinate de omeni din aceiaşi epocă şi cu aceleaşi procedeuri, în sudul Spaniei, pe pereţii stâncilor ferite numai de ploi.

Până aci nu se putea discuta decât de un aspect cu totul hipo-tetic.

Aceste descoperiri ne fac să vorbim de naşterea artei şi de origina sa.

Mai întăiu, ce scop urmăresc aceşti artişti, executând picturi pe pereţi sau pe coridoare puţin accessilile şi sărăcăcios luminate cu lămpi ce ardeau anevoie ?

Este probabil că a fost pentru plăcerea ochilor. Dacă se compară acele figuri cu acelea ale unor popoare rămase cu un strat mai inferior, de civilisatie (Australienii, Ees-chimoşii etc.) se ajunge la con-clusiunea că aceste animele au figurat în scopul de a proceda la farmecele magice, destinate să înlesnească ori vânătoarea, ori înmulţirea vînatului.

La câteva epoci ale anului grotele erau teatrul ceremoniilor, având ca scop să obtie prin influente magice aceste 2 rezultate. Cei iniţiaţi se introduceu sub


66

conducerea unor vrăjitori mascaţi în piele de animale şi făceau, în fata unor imagini sfinte, mimice care influenţau toti indivizii spetei ce represintau.

Dar cum a ajuns omul la ideia de a trasa pe o suprafaţă linii combinate ca să producă figuri ? Acesta e problema însăşi a origi-nei desenului. |£Examinarea celor mai vechi trăsături pe pereţii tavernei, duce le convingerea că punctul de plecare al desenului sunt semnele lăsate de degetele şi mâinile omului pe suprafeţe argiloase. El a observat aceste însemnări, a prins interes, le-a reînoit şi le-a variat pentru plăcerea lui.

Pe urmă a interpretataceste trăsături ca imagini de viermi sau şerpi; ideia figuratiunei « ' a năs-

D-l Breuil

cut, şi de atunci omul a ştiut să represinte şi siluete de patrupede.

Apoi în loc să graveze aceste trăsături cu degetul pe argilă, el le-a săpat adânc cu un silex în stânci mai tari, iar desenul pe stânci a condus mai uşor la sculptură ; de multe ori artiştii întrebuinţau foarte uşor o spărtură de os, figurând natural un cap, un umăr, sau un membru oarecare şi complectau asemănarea, adăugând câteva trăsături; de aci veniră să modeleze figurile de argilă.

Orgina picturei este tot aşa de modestă ca şi aceia a gravurei.

Omul a observat semnul lăsat de mână pe un perete lucios de argilă şi el a reprodus semnul pentru plăcerea lui ; pe urmă a vărsat culoarea pe mână, a aplicat-o pe perete şi a obţinut astfel semne în a l b ; apoi a umplut cu o culoare unică siluetele animalelor pe cari învăţase să le graveze şi în fine a făcut o ultimă sfor-

CELE TREI CRIŞURI l l l l I l U I I t l l l I l l l l H I U I U M I l I f l I l l l l l l I I t l l I I l t l I I I

EROII Bătuse toba, clopote şi bucium Chemase din păduri şi din ogoare Pe toti la lupta grea, supremul sbucium, Şi se'ngloti sub steag a Ţării floare.

Treceau 'nainte-mi rând pe rând flăcăii, Un lant de piepturi, înfrăţite toate. Cu chiote spre negura bătăii, Curgeau şiraguri trâmbele'normate.

Mergeau pe jos, în ferecate care Şi-aveau sclipiri în ochi şi 'n baionete. Eu stam uimit privind pânăce'n zare Se mistuiau şi ultimele cete.

Vedeam pe urma lor în colb de cale Doar amintiri de tălpi şi de copite Si m'a pălit un plâns atunci şi-o jale Cum depărtarea lacomă 'i înghite.

Căci suHetu-mi era cu ei, martirii Tăcuţi ai Legii, jertfele sublime, Aleşii Ţârii noastre, ai omenirii, Ce mor în umbră neştiuţi de nime.

GEORGE MURNU.

tare, întrebuinţând mai multe culori.

Arta omului preistoric ajunge la apogeul ei cu frumoasele fresci polichrone d'Altamiras, — dar atunci în Ioc să urmeze a se des-volta, degenereeză şi dispare foarte repede ; cauza este că o nouă rasă ocupă tara. Cei noui veniţi nu mai sunt vânători ca cei precedenţi, ci agricultori şi păstori. Sub dominaţia lor arta anteceden-tilor se micşorează şi desemnul se simplifică. Siluetele atât de viguroase ajung la scheme, apoi cu timpul la simboluri şi în fine la semne convenţionale. Este supărător pentru artă, bine înţeles, căci dispare şi trebuie secole până să renască ; dar pe de altă parte ce câştig pentru civilisa{ie! Căci figurinele schematice vor conduce în curând omul la una din cele mai preţioase cuceriri; expresiunea vorbei, sunetului ori ideii, printr'un mic număr de semne uşor de înţeles şi reprodus, adică scrisul.

Pag. U l t U l U J i l U M

Oradea-Mare. J. Linard profesor de franceză.

Satisfacţie.. .* de Ion Dongorozi .

Iveştii în 912, aveau 5000 de suflete, primărie cu ceas, un spital comunal de 2 ani în reparaţie, biserica Sf. Mina cu cor mixt şi locanta lui Filipache — jum'ate locantă, jum'ate cofetărie — iar etajul de deasupra, hotel. încolo, mai 'nimic de seamă.

*

A doua zi de Schimbarea la fată; cinci ceasuri după prânz. Zăpu-şală grea şi senin. In fata cofetăriei lui Filipache, sub umbrar, la o masă rotundă acoperită cu muşama albă, joacă table, conu Sică, primarele, cu doctorul Boureanu dela Spitalul comunal ; de jur împrejur, cască gu ra : conu jTode-ri{ă Balş, fostul judecător, fost, că dela 'ntâiu April, conu Todherită e scos Ia pens ie ; Filipache, patronul locantei „Şanticler", Dâm-beanu, subprefectul plăşii Răcari, şi părintele Ciurcu dela „catedrală" aşa-i poreclit „Sf. Mina" decând are cor.

In uşa cofetăriei, rezemaţi de pervaz, deoparte Ijic Iosub, misi-tul târgului, iar de cealaltă parte, lani, chelnerul locantei. Itic trage tacticos pe nări urluială de tabac, gândindu-se ia păpuşoiul lui conu Niki Vidraşcu din Sprânceni, iar lani, măsoară uliţa mare, fără să-i mijească umbră de gând sub cucuiul tidvei. Zarurile se sbat întruna în cutia de nuc lustruit, ro-togoalele tocite de buricele degetelor, aci se adun în şiraguri lungi, frânte la mijloc, aci se desfac perechi, perechi, căptuşind ca-pacile, taman cât Jin triunghiurile văpsite cu galben aprins şi albastru spălăcit. Şi aşa, ceasuri întregi, şi'n fiece zi, luptă cei doi „cham-pioni" ai târgului — conu Sică adecă, cu conu Mache Boureanu — iar ceilalţi, fără să sufle o vorbă, motăe roată. Numai dupăce se

* Din volumul „La hotarul dobrogean" care va apărea încurând.


sfârşeşte partida, Filipache aduce pe o tavă trataţiile — în contul păgubaşului bineînţeles — şi-atunci se porneşte vorbăria potop, se vântură noutăţile, se Ies tot felul de intrigi şi se face politică la toartă, punându-se tara Ia cale, ori sco-tându-se Europa la mesat. Un huruit de trăsură se aude şchiopătând tocmai din capul ulitii, unde-i pitită gara târgului, cu peronul căptuşit în ederă, iar ieşirea umbrită de salcâmi cu frunza sfrijită. Trăsura lui Burăh pelticu, birjarul târgului, opreşte în fata locantei lui Filipache. Din trăsură sare sprinten, un tânăr oacheş, ca de 28—30 de ani, spilcuit, cu monoclu la ochiul stâng, şi cu panamaua făcută sul, subţioară. Filipache îşi şterge mâinile de pestelcă — deprindere veche — se ploconeşte până la pământ, schimbă respec-tos câteva vorbe, dă o poruncă pe şoptite lui Itic, şi-o porneşte el înainte pe scara care duce în spirală, la etaj. lani, cu câte-un geamantan în mână, păşeşte cumpă-nindu-se, socotind în gând, după polul încasat de Burăh, cam până la cât se va urca bacşişul. Itic, scobindu-se în nas, îşi pune în gând fireşte, feldefel de întrebări. „E'n trecire oa re? Ari di cumpărat ceva din Iveşti? N'o fi cumva cumpârâtoru despre care trăncăneşte conu Nică? H m ? Nu, nu — răspunde singur într'un târziu — aista-i crai di Bucureşti. Tiii . . . să ştii Itic, c'aistai judicâtoru cel nou 1" şi Itic luminat, se apropie de masa boerilor, legănându-se ca o rată leşească.

— Dublă . . . şease, şease ! şi conu Sică mută satisfăcut perechi, perechi, rotogoaîele.

— Bine, trage iar o linie la d-ta, şi doctorul Boureanu, îşi şterge înciudat sudoarea, care-i şirue din scorbura tâmplelor, spre capacele urechilor, Conu Toderită Balş, smucind din cap, retează c'o gură plină de fum, cele două firicele albăstrui, ce se torc prin perii nărilor, şi trage dumnealui cu tibişi-

Eu ştiu . . . Eu ştiu că'n vorba-ţi crudă nu-i inima ta toată, Eu ştiu că eşti mai bună şi mai nevinovată, Eu ştiu că clipa asta ce-aşa de mult mă doare, De-aşi vrea, o pot preface oricând în sărbătoare.

Eu ştiu că ai în suflet şi vorbe calde, bune, Ce chiar şi-acum îndată, de-aş vrea, tu mi le-ai spune; Şi inima de vorba ce-o lasă 'ndurerată Cu mii de braţe 'ntinse s'agaţă înşelată.

G. Rotică.

rul, o liniută, pe tăbliţa de carton jupuit.

— Mă ruog . . . s 'avem iertare. — Ce-ti doreşte inima Ijic, şi d-

rul Boureanu, plecând capul într'o parte, îl măsoară saşiu, peste chenarul de celuloid negru al ochelarilor.

— Eu zâc că fantili aista-i ju-dicâtorul cel nou.

— Ei, să ştii c'aşa-i d-Ie I şi conu Sică trânteşte palma dreaptă cu degetele răschirate pe buza mesei, de sar rotogoaîele din loc.

Taman în clipa acea, se iveşte în gura gangului şi Filipache.

— Judecătorul, ha i ? — Da cum ghicişi coane Toderită? — Cum îl chiamă, mă ? — Asta n 'am putut-o afla, d-le

doctore. — Bucureştean? — Bucureştean, coane Sică. — însurat a fi b r e ? Eu am crez că nu, că n 'avea

verighetă în deşt. — Nu fii copchil neni Filipache...

lumea mare nu mai poartă az un aşa băga te i . . . zău na, pi cupchii miei! Partida de table nu s'a mai

sfârşit în Sâmbăta aceia. D-rul Boureanu, a plătit toată cosuma-tia, iar conu Sică, bine dispus, a dat un supliment, aşa că tocmai după 8 jum. au pornit-o boerii târgului, spre casele domniilor-lor.

Au trecut două luni Ia mijloc. Fiindcă se porniseră ploile de vreo zece zile, notabilii târgului se strâng acum în jurul aceleiaşi mese, dar în cofetărie, în ungherul dintre fereastra cea mare, pe care stă scris cu batarde : „Confiseria Şantichler, prăjituri, cofeturi* licheruri, şampanie," şi parigina cea nouă, cu muchiile capacului bronzate.

— Ei Ui place coane S ică? A treia în două luni ? Alai să ne fie 1

— De, ce să mai zic doctore dragă ? . . . Aşa ne trebue, dacă ne lăsăm moale frate!

— Păi, ce să faci bre omule? — Cum ce să faci ? Va să zică

să-şi plimbe d-lui arfonistele pe sub nasul nostru, iar noi să nu reacţ ionăm? (Şi când d-rul Boureanu rosteşte cuvântul, „reacţionăm", smuceşte din umeri, hol-


bează ochii şi apasă pe sunetele dela sfârşit.) Minunată pildă pentru nevestele, pentru fetele noastre mai ales 1

— Eu unul am făcut deatunci anonima, ^răspunde pe şopţitele, părintele Ciurcu.

— Şi cum ai expediat-o Prea Sfinte? i

— Recomandată. — Păi, pe cine ai semnat pe plic,

că nu ti-o primea altfel la poş tă? — Ei, am pus şi eu acolo un

nume anonim . . . am trimis-o doar din Tecuciu 1

— Asta-i bun.. — Bun, bun, da niciun semn

dela minister . . . se 'nchee o lună săptămâna ce vine. Pui mâna 'n foc, că are pohontu sfinţi ia Ierusalim I

— Par'că era vorba să trimeii şi d-ta una coane Sică?

— Făcut nenişorule! — Ei bravos, da 'cum ai procedat

stimabile ? — Eu am lucrat ceva mai sub

ţire . . . când a m fost luna trecută la Bucureşti, ca să ipotechez via la Credit, m'am abătut şi pe la minister. La 9 fără un sfert, lume putină, pe săli. înaintea uşii, răsturnat într'un cogeamite je{ de piele, uşierul cetea o gazetă.

„Am onoare, şefule" zic e u ; „Servus" răspunde ei, şi priveşte numa' cu'n ochiu, peste marginea jurnalului. Eu mieros şi zâmbitor: „Exelenfa Sa a venit ?" Nu încă... pela 11 cel mai devreme, că s'a 'ntors târziu dela club."

„Pela 11?" mă mir eu, şi fluer clătinând din cap, a încurcătură mare. Mă gândesc ce mă mai gândesc, apo i : „Cum aş face puiule, să i se dea scrisoarea asta ? e dela un văr a d-sale din Moldova . . . eu nu poci- rămâne . . . trebue musai să plec cu personalul de 10 jum." şi întind cu dreapta scrisoarea, iar cu stânga o bu-maşcă nouă nouţă. „N'aveti nici-o grije, cocoane — se îmblânzise bestia — i-o pun eu chiar amu pă birău".

Taci suflete! E ,noapţp şi târziu Şi plânsul tău se răsuceşte'n mine, Ca vântul printre negrele ruine, De parcă's mort de mult . . . de când

[mă ştiu.

N'o poli uita ? O, suflete, ştiu bine ! Iubirea plânge 'n tine ca'n pustiu ; Dar eu ce sunt, de cât un biet sicriu In care trist m'am îngropat pe mine ? 1

Iar mâine . . . mâine, suflete, amândoi Vom dăntui la sărbătoarea moriii Descătuşaţi şi de durere goi;

Şi-atunci tu frate 'n larguri vei sbura Iar lutul meu rămas în pragul porţii, Va isbucni în plâns în urma ta 1 . . .

Dem. Gâlman

— Brava mon cher! — Bravos cucoane Sică! Şi toti cei de fată se întind peste

masă, şi-i strâng călduros mâna. — Ei, dar dreptatea întârzie,

face de colo părintele Ciurcu, pe care succesorul lui conu Sică, îl înghimpa în suflet. Tot înaltă din u-meri şi clatină din cap a îndoială şi deznădejde. Taman în clipa acea se deschide uşa, şi'n pervaz apare înfăşurat în pelerină de ploae şi cam întunecat la fată, conu Tode-rită Balş.

— O mie de ani pace, fraţilor! — Bine-ai venit coane Toadere 1 — Da' ce eşti aşa de strepezit

omu lui D-zău ? Par'că ti s'o'necat caicele cu mirodenii 1

— Zău na, lasă gluma ciorilor, părinte !

— Să ştii că tot nu i-a făcut vizită judecătorul, şi d-rul Boureanu face cu ochiul lui conu Sică.

— Măi, măi . . . oameni în toată firea, şi vă tineti numa' de şotii! şi conu Toderită îşi reazămă ghebu de speteaza scaunului, răsuflând din adâncul bojocilor.

— la-n ascultaţi bre 1 Ceilalţi ciulesc urechile, şi-apropie scaunele. Filipache, din dosul borcanelor cu dulceaţă, zărindu-i strânşi ciotcă, face semn neveste-sei, o

aşează la iocu-i la tejghea, şi se strecoară printre mese, ca să prindă taina dela început.

„Asară la cafea, — începu conu Toderită — Sofica îmi spune : „Bre omule, d-ta treci dincolo de te spală mai de v r e m e . . . . ai toate primenelile teanc pe capul patului . . . vezi numa' de nu-mi face lăcărie . . . eu mă duc în salonaş să-mi aştept cocoanele . . ." Intr'adevăr, pela 8V2, 9, începe să sosească : coana Tincuta, tâtaca Raluca, M-me Schultz, preuteasa matălulă, mă rog, tot buchetul târgului. Eu mă spăl frumuşel; mă primenesc şi mă sui în pat să-mi citesc „Adevărul". Ochelarii pace... îi uitasem în sufragerie . . . nu stau mult la cumpănă, sar din pat, trag papucii şi mă strecor în vârful picioarelor pe lângă salonaş. Dinăuntru, răzbeşte susuit nedesluşit şi râs înfundat. Curios, cat aşa 'ntr'o doară prin borta cheiei; ce să vezi? Cucoana preuteasa, da, da, cucoana preuteasa, cu coatele rezemate de masă, cetea într'o epistolă ; cealalte, strânse roată, aprinse tare Ia fată, îi sorbeau, nu al'-ceva vorbele. într'un târziu, ne-vastă-mea întinde dreapta — se isprăvise pesemne cetitul — ia fiţuica din mâna preutesei, o joacă ce-o joacă între degete, spune ceva, celelalte dau din cap a des-legare, şi-o strecoară atunci cu grije, în deschizătura corsajului . . . Pace să mai pot ceti gazeta ; mă sucesc pe o parte, mă răsucesc pe cealaltă, mai beau o ţigară de tiutiun, însfârşit porneşte cârdul de rate. Nevastă-mea răsuceşte cheea, pune belciugul, se opreşte o clipă în dreptul dormitorului, trage olecuţă cu urechia, şi dă să treacă mai departe. Sofico! eu deacolo. „Ce-i frate, nu dormi încă? — ea cu glasul cam speriat —; stai că vin acuşica ! Eu, răstit: Vino'ncoa-ce bre, nu m'auzi ?

Cum intră pe uşă, şi sai din pat. Mă'ncrunt la dânsa şi 'ngroş glasul : scisoarea M a d a m ă ! Dă-i sucită, dă-i învârtită, însfârşit îmi


scoate „corpul delict": Aicea conu Toderifă desface tacticos portefeuil-le-ul de marochin negru, şi scoate triumfător, scrisoarea păturită cu grije în A. Părintele Ciurcu întinde mâna s'o'nşface.

— Acuşica Prea Sfinte, un bob zăbavă numai. „Ce-icu scrisoare aasta, mă vetj întreba poate stimabilelor ?

Ei, aici e-aici! Scrisoarea asta onorabililor, e a judecătorului . . . da, da, a judecătorului nostru, ce holbaji aşa ochii la mine? A scăpat-o zevzecul din buzunar, săptămâna trecută, când s'a spart dugheaua lui Maftache . . . Berlic grafieru, a găsit-o, a adus-o acasă, nevastă-sa a dat pesîe ea, a cetit-o, şi-a trecut-o apoi din mână 'n mână, ba acuşica cucoanele începuseră să tragă şi la copii, ca să trimeată pela cunoştinţe ori pe la rude, la cele cu casa prin alte părţi. Nevastă-mea, avea de gând, din câte mi-a mărturisit, să trimeată un exemplar soru-sei la Tecuciu. Măscărele ce sânt înşirate aicea, — Conu Toderită apasă cu buricul arătătorului pe-un colt al epistolei — te fac să-ti plesnească obrazul de ruşine! Mă tot întreb eu de azi dimineaţă: cum e cu, putinţă frate, ca o femee în toată firea, să scrie ea astfel de grozăvii unui bă rba t ? Şi şti{i mă rog, dela cine-i scrisoarea ? De la cea de-a doua, dela fosta nevastă a prefectului de Vaslui, fată de neam chipurile, bogată . . . instruită . . . ti, ti, ti !

Părintele Ciurcu iă cu grije scrisoarea din mâna lui conu Toderită, îşi potriveşte ochelarii, şi începe să citească cu glas scăzut. Ceilalţi, cu răsuflarea tăiată, sorb litania, molfăe uşor din gingii, petrec când şi când vârful limbei pe luciul buzelor, se răsucesc în scaune, tuşesc scurt, mai mult ihnesc, şi Ie lucesc ochii, de parcă ar fi dat de-a duşca câteva păhărele de vin vechiu.

Ei, vedeţi acu, de ce-au înebu-nit muerile noastre? întrebă oarecum radios conu Sică. Porcăria

A'nverzit din nou castanul cel bătrân Şi pe-alee paşi înceţi s'aud ; Poate iarăşi tinerii se strâng Ia sân îmbătaţi de mirosul de iarbă, crud.

Cum se duce vremea, — cum se scurg Anii în a veşniciei mare ! . . . Iţi mai aminteşti de un amurg Liniştit ca un ascet în meditare ?

Adia prin parc o dulce boare, Strecurând prin frunze melodii suave ; Tu mi-ai spus duioasă, mi-se pare, Că e plânsul unei fete tinere, bolnave.

Am rămas pe bancă mult, atunci . . . Eu, căiând un pic de îndrăzneală. Mă gândeam la ochii tăi adânci Şi la pieptul tău ca poama'n pârguială.

atâjă domnilor . . . biciue sângele... e mai rea ca băutura . . . să ştiţi dela mine, că cucoanele şi-au pierdut capul! Deabea acum mă dumeresc eu . . . ticălosul, curva-rul! Ceilalţi îi lin isonul. Dupăce se mai potoleşte ceva hărmălaia şi se petrec două rânduri de ţuică cu sardele de Lissa, se porneşte sfatul cel mare. într'un târziu, au căzut, cu greu e vorba, dar au căzut de-acord. Părintele Ciurcu, d-rul Boureanu şi conu Sică Mustea, îmbrăcaţi în mare ţinută, şi'nar-maii c'o scrisorică dela conu Tache Anastasiu, paşa Tecuciului, se vor înfăţişa ministrului, îi vor „expune cazul" îi vor depune în acelaş timp „corpul delict" şi vor cere — dacă nu se poate căpăta destituirea — măcar mutarea judecătorului, pe cale disciplinară. Conu Toderită Balş, n 'a vrut în ruptul capului să facă parte din comisie, deşi vedea bine că-i în joc cinstea şi liniştea întregului târg, şi asta, ca să nu-1 aibă pe suflet, să nu-i zdrobească cumva cariera

Mâna ta, boboc de crin plăpând, Când am prins'o, beat de 'nfiorare, S'a sbătut nijel, ca porumbelul blând, Şi-a răjnas în mâna mea, tremurătoare.

Ştiu că te-am cuprins apoi la sân Şi te-am strâns cu foc şi cu blândeţe, Cum ar strânge 'n amintire un bătrân Visul cel mai drag din tinereţe.

A zâmbit un cap de lună de sub nori Şi mi te-ai desprins din braţe ruşinată; Ochii nopţii se iveau iscoditori Şi-ai crezut că to(i spre tine cată.

A bătut un clopot undeva ; Tu mi-ai spus fricoasă că-i târziu . . . Mi-amintesc şi-acum, că pân'la poarta ta N'am putut să judec dacă's mort sau viu.

George A. Petre

— judecătorului adecă — cam aşa răspundea d-lui, oridecâteori îl încolţeau cu argumentele.

* * Ministrul, cu'n aer foarte îngri

jorat, stând tot timpul în picioare, i-a ascultat până la capăt, fără să-i întrerupă. La urmă de tot, le-a ţinut următorul logos: „Domnilor! Vă mulţumesc din suflet, pentru serviciul care mi-1 faceţi, şi-1 faceţi în acelaş timp partidului meu şi Ţării. Judecătorul, despre care vă plângeţi, s'a făcut greu v i n o v a t . . . Nu vreau însă pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui, de aceia îl voiu muta pe cale disciplinară, şi voiu sesiza totodată comisia de judecată, pentru aplicarea unei sancţiuni severe, dar nu din cale-afară de severă." Şi strângându-Ie pe rând şi călduros mâinile, a pus capăt audientei.

Intr'adevăr, a doua zi chiar, înainte de prânz, judecătorul Geor-ges Toncescu din Iveşti, a fost mutat telegrafic, ca . . . prim-pro-curor la tribunalul de Covurlui.

iflf ifa a f c ^k iâă kik ^k ^k ^k ^k ^k k̂ ^k ^ | ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k ^k


70 imn t u t u i t u l '

Apatia culpabilă de Bogdan Ionescu,

prof. universitar.

Natura înconjurătoare e plină de energii sub formele şi stările cele mai variate; dela puterea de resis-tenţă a unei stânci sau a unui stejar şi până la inextensibilitatea unui fir de păr, este o scară cromatică considerabilă în tărie.

Dintr'un anumit punct de vedere, energiile s a r putea clasa în două mari c lase : energii Vii şi energii latente.

Natura, aşa zisă moartă, se caracterizează mai cu seamă prin energiile latente, care îndeobşte sunt puse direct sau indirect la dispoziţia inteligentei fiinţelor, pentru a le utiliza conform trebuinţelor vieţii.

In natura vie, şi în special în ruajul vieţii sociale, energiile se găsesc în genere în stare vie, cu alte cuvinte, omul, pentru trebuinţele atât individuale cât şi ale ansamblului social, poate pune la contributiune toate aptitudinile cu care estelînzestrat pentru a-şi uşura viata şi a face să progreseze traiul.

Totuşi, şi aici ca şi în orice materie, putem să zicem că ne aflăm în domeniul în care cu drept cuvânt se poate aplica dictonul că „totul e relativ."

Dacă fiecare om, atât individual cât şi înglobat într'o grupare oarecare de indivizi, ar pune la contribuţie tot ceeace ar putea da puterile sale sufleteşti, omenirea desigur ar avea altă fată. In realitate, nu este a ş a ; şi, nu are decât fiecare a se analiza, în diferite momente ale vieţii, pentru a constata însăşi, şi a zice, că ar fi putut să facă altfet, ar fi putut face mai bine, ar fi putut face mai mult. Aceştia încă, fac parte din categoria acelor mai de calitate, acelor autocritici, cari cel puţin câteodată reuşesc dintr'o analiză a prezentului, a se corecta pe viitor. Aceştia cel puţin, reprezintă, ca să le zicem astfel, energii omeneşti în des-voltare.

Câţi însă nu sunt de aceia, cari nici măcar silinţă nu-şi dau pentru a-şi cântări cu conştiinciozitate actele lor, care lucrează sub impulsul unui moment, uneori fericit, alteori nenorocit, şi care act, o oră după aceia a fost trecut în neantul uitărei. Aceştia fac parte dintre energiile omeneşti puţin sus-

E CELE TREI CRIŞURI ^luiHttHiniitHiimnumuHiiiiiiiiniiuuHinl

FABULA DEZARMĂRII (Prelucrare după Gh. Janot)

Cumătră vulpe tot sărind, O labă rău şi-a înfepat; Dar tot umblând şi dibuind, A şi găsit pe vinovat: Un biet ariciu zburlit colac Şi ferecat în spinii săi. Cumetrii i-ar fi fost pe plac, , Să mi-1 znopească din bătăi, Dar nu 'ndrăznea de ghimpii lui; Şi-atunci se puse pe mustrări: Cum nu ti—I milă, hai, să-mi spui, Să 'njepi tu lumea pe cărări ?!

— Cumătră zău mă crede Că vina nu sunt eu, Te-ai înţepat se vede Călcând pe mine greu !

— Dar ce n'am voe să-mi petrec Răspunse vulpea — nu-i ertat De un nebun şi de-un zevzec Să iasă lumea la plimbat?!

Apoi lăsând-o mai domol Cu glasu-i meşter prefăcut. Ariciului strâns mototol Ii zise: n'ar fi mai plăcut Să ne împăcăm odată frate. Să ducem viata noastră'n pace ? Hai lasă-Ji ghimpii Ia o parte Să te sărut oricât îmi place.

Atunci ariciul înţelept Şi cunoscând al ei sărut: — Să-Ji spun cumătră şi eu drept: La pace m'am gândit de mult, Şi ca să pot şi eu cu dor Să te sărut, să te mângâiu, Cumătră dragă, te implor : Aruncă-(i colţii mai întâiu.

George Bota.

ceptibile de desvoltare, de progres în calitate şi intensitate.

In fine, o a treia categorie de oameni, şi din nenorocire destul de mul{i, cari în anumite impreju-rări îşi dau socoteala ce ar putea şi cât de mult să facă, şi cu toate acestea stau într'o complectă inacţiune. Aceasta, a treia categorie de energii omeneşti, face parte din clasa energiilor latente, sau cum se mai zice, aceştia sunt oameni apatici.

Dacă apatia unui individ, adică tinerea puterilor sale vitale în stare latentă, constituie, în cele mai multe cazuri, un rău pentru individul însuşi, în acele fapte care

se raportează la viata sa proprie» — această apatie are o repercusiune considerabilă, atunci când ea se raportează la fapte de ordin general, folositoare unei grupări sau unei naţiuni chiar, f§pte mai cu seamă ale altora, şi în aceste cazuri, cu drept cuvânt putem zice că apatia este o primejdie, ea este cu desăvârşire culpabilă.

Oprindu-ne la faptele de interes social, apatia unuia sau a câtorva, care lipseşte de o cenzură fericită aceste fapte ale altora, con-stitue o culpă; această culpă poate nu este sancţionată de legile constituite, totuşi apatia aceasta rămâne în mod precis o greşală ale cărei consecinţe uneori desas-truoase, nu întârzie de a se arăta asupra unui ansamblu social, şi deci indirect şi asupra individului.

Se zice cu drept cuvânt, de multeori: nu există opinie publică, nu există reactiune cetăţenească, şi apatia celor ce ar putea să acţioneze, lasă ne-pedepsîti escroci, şnapani, acaparatori, speculanţi, necinstiţi în toate felurile, nedemni şi fără prestigiu, mincinoşi şi farsori, ingraţi şi răsbună-tori, santajişti şi ho{i morali, linguşitori şi farisei, fanfaroni şi par-venitişti, e t c , a căror conduită, sau nu e prevăzută de penalităţi legale, sau, au reuşit a se strecura nedepsiti printre literile legii.

Acei ireproşabili sub raportul moralităţii au infinite mijloace pentru a le cenzura faptele şi a-i pedepsi pe cei ce scapă de pedeapsa legilor. Cei dîntăi, să nu acorde cu uşurinţă prietenia celor din urmăţ să nu le ofere compania când ceilalţi o doresc, să nu Ie întindă nici mâna la anumite momente, să nu le acorde nici un fel de credit moral, alteori să-i demaşte şi întotdeauna să-i dezavueze, etc.

Ce imens serviciu ar aduce, în aceste cazuri, moralităţii publice, lipsa de apatie a celor dintăi, cari s'ar găsi în împrejurări oportune pentru a acţiona cu folos. Rămânând însă nişte leneşi morali, ei săvârşesc prin inerţia lor, un adevărat păcat, şi lipsesc societatea de unul dintre cele mai puternice mijloace de îndreptare şi educa-tiune.

Oradea-Mare.


CELE TREI CRIŞURI buiiiuuuiii if it inmiii i iuiuii iuii i i i i imiii i

71

Tumoarea de Nicolae Lomakin.

Ioachim ţăranul avea o bubă pe obraz. începuse mai înainte cu câţiva ani cu o ecrescentă foarte mică de mărimea unui grăunte; apoi crescând încet-încet, acum ajunsese la o astfel de mărime, încât îi diforma fata, şi ameninţa să-i acopere până chiar şi ochiul. Atât Ioachim cât şi ceilalţi din casă erau siguri, că cineva i-a aruncat farmece; cu toate acestea, era greu să stabilească cu precisiune cine era autorul acestei făcături, precum şi circumstanţele ce au însoţit naşterea tumoarei.

Trecuse de atunci multă vreme, avea însă prepus pe Mihai potcovarul, om iscusit în arta farmecelor la cai şi duşman de moarte al ţăranului.

Insfârşit, Ioachim, văzând că tumoarea lui, cu toate că eră atât de mare, nu dedea semne de oprire, se hotărî să audă şi părerea unui doctor.

Intr'o zi de târg, Ioachim, du-cându-se la oraş ca să vândă un car de fân, îşi aduse aminte de hotăiârea ce luase. Cu toate aceste, rămase Ia îndoială Ia care doctor să se ducă. Medici erau doi în târg: Sergie Ivanovici şi Ivan Ivanovici. Care dintre doi se pricepea mai bine, Ioachim nu putea s'o şt ie; în schimb ştia că Sergie Ivanovici avea ochelari şi un nas roş pe o fată pa l idă ; în vreme ce şi Ivan Ivanovici avea un nas roş, dar în mijlocul unei fete, roşie şi ea, însă acesta nu purta ochelari, în schimb avea o burtă mare încinsă cu un Iant de aur.

Ioachim alese pe acest din urmă, mai cu seamă pentrucă Ivan Ivanovici avea aerul unei persoane mai aşezate şi mai grave, şi apoi şi penlrucă locuia mai aproape, îndată după farmacie. Ia doi paşi din iarmaroc.

Ivan Ivanovici îşi sorbea ceaiul, foarte plictisit, când intră servitorul să-i anunţe ţă ranul ; fu foarte mulţumit şi strigă:

— Lasă-1 să intre, Iasă-1 să intrel Intră şi Ioachim. Medicul abia

apucase să-1 vadă şi îşi şi recapătă buna dispositie.

— Ei bine, pretene, ce ai ? Vino ici! Ia să vedem . . . Vai, ce caz interesant!

— Tocmai din pricina aceasta vin şi eu, Măria Voastră . . . Scăpa-

Linişti de Schituri.*

Am început o altă vară . . . In parc, aseară, prima oară cânta fanfara militară, şi-atunci mi-am zis: „Da, da, se vede . . . am început o altă vară!"

Se pârguieşte. Vara'n soare şi în lumină şi în noi, şi după-o ploaie, în grădină, miroase proaspăt a trifoi . . .

. . . Pe bulevard sili castanii să-şi vândă humei floarea veche, şi'n schimb, îi prinse unei fete cercei-cheşe la ureche . . .

A 'ntors soldaţii din manevre şi suie viţa pe araci, şi-a ars omizi, cu grădinarii, în cuiburi albe prin copaci —

E Vară'n tot! . . . In cimitire o întristează însă plopii şi'n parc, răzoarele de care îţi e oprit să te apropii . . .

O risipesc în aer crinii cântând din clopote, balsame, şi-o priponesc de o săptămână, în bâlci, frânghii de panorame . . .

Copiii din vecini, în cârduri, o duc cu ei s'o scalde'n gârlă, din luncă au adus'o alţii pe-un băţ, alături de-o şopârlă . . .

Un precupet o'nchise'n zarzări, pe sârme-o urcă rândunici, ia foc în nopţi decolorate pe-un jărăgai de licurici . . .

. . . Amiezele îşi rup zăgazul şi o revarsă peste târg, şi vin s'o ciugu'e scatiii în vişinii ce dau în pârg . . ,

. . . Şi totuşi, vor veni căruţe cu fân cosit, — şi dela toţi ne-or aduna-o la plecare şi-o vor lua scâncind în roţi . . .

. . . Degeaba m'oi trudi în urmă, un vis cu vreascuri să-mi încarc, şi-oi înţelege că degeaba a mai cântat fanfara'n parc . . .

Radu Gyr. * Volumul cu acelaşi titlu va apare la toamnă.

ti-mă de beleaua asta. Mi-au aruncat-o.

Medicul se sculă, pipăi uşor mai întăi cu un deget tumoarea, apoi cu două, apăsă, iar o pipăi.

— Foarte frumos ! — Dar apo i : — ai căpătat-o din aruncătură deci.

— Fireşte că din a runcă tu ră . . . din răutate. Şi numai Mihai potcovarul poate să fie, care . . .

— H m ! De câtă vreme ? — Ei, vor fi, dau cu socoteala,

vreo şase ani . . . ba şapte, aşayi, chiar şapte. S'a întâmplat când s a măritat Alianca. Tocmai atunci s'a început. Dar atunci eră micuţă, micuţă. Măria Voastră, milostiviti-vă de mine, nu ar fi chip să mă-scapi de ea ?

— Cum de nu, cum de nu, scumpul meu, este un chip, şi încă foarte bun. Trebue tăiată, iată chipul.

— Şi se poa t e? — Şi de ce n u ? — Voiam să zic că după aceea

n 'a da peste mine altă be l ea? Pentrucă se cheamă - că este o bubă rea, şi ce este o bubă rea ? Ce se poate face cu ea ? Noi suntem nişte bieţi proşti, cari nu ştim nimic pentru că n'am fost purtaţi prin şcoli.

— Iar eu îtj zic, vino ici, eu li-o tai şi nu ti se va întâmpla nici un rău. Altcum îti va astupa şi ochiul. Şi şi afară de aceasta, este o porcărie întreagă. Ia uită-te în oglindă 1 Frumos ce mai eşti!


— Tocmai aşa, Măria Ta, căci la sfârşitul sfârşitului, ce nevoie am eu de scula a s t a ? Creşte şi creşte şi nici nu ştiu măcar de c e ? Trebue tăiată-

— Numai decât trebue tăiată. Nu cumva î[i pare r ă u ?

— Să-mi pară rău ? Şi oare de c e ? Dacă ar fi, ca să zicem aşa, o mînă, un picior sau altceva ce îti face trebuntă. Dar pentru o bubă rea ? Ce folos am eu de ea, te întreb ? Odată că n 'am lipsă de ea . . . însă . . .

Ioachim se scarpină în cap, şi continuă.

— Insă . . . cum vom face Măria Voastră, cu cheltuiala ? Vorbesc despre bubă, ca să mi-o îndepărtaţi din rădăcină...

— Ei, iacătă-te! mi-i da şi tu ce poli.

— Mulţumim, aşa este, ce vom putea, după cât ne vor ajuta puterile şi pe noi. S-o trimitem odată în iad buba asta, chiar în fundul iadului, pentru totdeauna.

— Tocmai aşa . — Ne-am înţeles deci. Şi când

să vin ? — Vino Vineri. — O să vin dară Vineri, vin

fără sminteală, şi să se ducă dracului buba . . . Noroc să dea Dum-n e z ă u !

Ioachim, într'adevăr, se întoarse Vineri în târg. Dar, ca un ţăran ce era, precis şi punctual în treburile sale, se hotărî să ceară şi părerea lui Sergie Ivanovici.

Sergie Ivanovici îl examina cu deamănuntul, pipăi şi repipăi tumoarea şi z i se :

— Trebue tăiată. Nu-i alt chip! — Chiar aşa. Vezi, şi Ivan Iva

novici mi-a spus-o. Nu este alt chip decât s'o las s'o taie.

— Fireşte. — Bine, eu n 'am nimic împo

trivă. La ce-mi şi slujeşte buba a s t a ? Dar să nu mai dea altă belea peste mine.

— Nu, nu, nu ti se va întâmpla nimic; fii liniştit!

— Am înţeles, am înţeles. Dar cheltuiala ? Măria Ta cât vrei ? Pentrucă suntem cam săraci.

— Dar ce cheltuială? vino numai, că ti-oi face-o gratis. Dealt-cum cazul mă interesează, căci vreau să pun în spirt tumoarea ta.

— A ş a ? Ne-am înţeles. Mulţumesc. Când să mă întorc?

— Mâine. — Bine, vin fără smintealălă. Mulţumit, că operaţia nu-1 va

Cum clocoteşte'n adâncimi vulcanul. . . Cum clocoteşte'n adâncimi vulcanul

Şi câtă viată n sînul lui ascunde Şi nimeni nu-i să-i înteleagă-aleanul...

Dar încă sbuciumările profunde ?

Aceiaş soartă'l Jine pe vecie In glie 'nfipt: o soră şi un frate;

Doar fruntea lui, privind cu nostalgie Spre cers'asvârle, către libertate.

Deodată sim(i mişcându-se pământul Şi'n rîu de flăcări lava isbucneşte:

Durerea'i urlet, tunet e cuvântul, De-un fulger îndumnezeit, te-orbeşte.

Şi-acum, spre el priveşte 'ntreaga lume Cu ochi măriţi de spaimă şi mirare;

Un deal ce până eri n'avea nici nume, Azi, e-un vulcan ştiut de fiecare.

0 . . . Dragi poeţi, vulcani ai omenirei, Ce staji cu noi, iar fruntea vi-e 'nstelată,

Prin versul vostru, lava 'nchipuirei, Trăim o clipă lumea cea visată.

Constantin Doboş

costa nimic, Ioachim se duse la crâşmă şi se gândea :

— Vezi ? ! trebuia să vin dela începutul începutului la acesta. Gratis. Dar ca să vin la oraş trebue să cheltuiesc. Prea mult pentru o sărăcie de bubă.

Pe drum Ioachim .întâlni pe ce-lalt medic, pe Ivan Ivanovici care mergea spre casă.

— Ei, ia vino încoa! Cum te chiamă ? Cel cu tumoarea! De ce n'ai venit? I{i spusesem să vii azi dimineaţă.

— Uite, Măria Ta, noi suntem sărăcuţi, să avem iertare. E drept că buba creşte, dar noi nu putem plăti pentru ea. Sergie Ivanovici mi-a zis: „Vino că ti-o taide geaba", aşa precum trăesc.

Doctorul încruntă sprâncenele şi tăcu un moment.

— Trebuia să- mi spui că nu poti plăti. Şi eu ti-o pot face gratis.

— Vă mulţumesc. Pentrucă, înţelegeţi Dvoastră: astăzi viata este scumpă. Plăteşte pentru bubă, plăteşte pentru ceai la crâşmă, apoi unde pui calul şi celelalte cheltuieli . . .

— Ei bine, ascultă-mă, vreau să-ti taiu buba, pentru că mă interesează, lti dau vreo rublă ca să" ti scoţi din cheltuială.

— Aşa da. Vă mulţumesc din tot sufletul. Acum m'am hotărât— Taie-mi buba, şi arunc'o unde vei v rea!

— Te aştept deci pe mâine. — Ne-am înţeles. Şi aşa n 'am

ce face cu buba. Pentru o pereche de ruble, fă ce vrei cu ea.

Medicul plecă. Ioachim rămase un moment înţepenit pe cele două picioare, urmări cu privirea pecelă" lalt, se gândi câtva timp, şi sfârşi îndreptandu-se spre Sergie Ivanovici.

— Ce vrei? — Ia tă -mă ' s cu buba rea, Mă

ria Ta. Pentru mine ea n a r e nici un pret, ba din potrivă. Ivan Ivanovici însă mi-o plăteşte cu două ruble. Eu — imi zise el — ti-o voi tăia mai bine ca ori şi cine altul,

' c a r e ar putea să-ti strice chiar f a t a . . .

— Trebue să vedem care din noi lucrează mai bine, răspunse doctorul supărat. Doar pe negustorul Milovanov nu l-am îngrijit eu, şi a plecat pe cealaltă lume, bietul. Du-te la el, şi lasă să-ti taie obrazul. Hai, pleacă la el.

— Dar, Măria Voastră, pentru ce mă alungaţi ? Am venit la Măria Ta, şi gata. Mai pune numai o rublă la cele două ce mi le dă Ivan Ivanovici şi buba e a Măriei Ta le : Luati-o pentru totdeauna 1

Şi Ioachim făcu un gest ca şi când ar fi voit să-şi rupă tumoarea şi s'o arunce la pământ, întocmai cum fac ţăranii când îşi scot pălăria.

— Cum, măgar încălţat, este vorba despre sănătatea ta, şi încă te mai târguieşti ? Iti dau trei ruble, dar vreau să ti-o tai eu, am să-Ir arăt că eu lucrez mai bine.

— Aşa, ne-am înţeles. Pe mâine, d a r ă !

Dar sosit înaintea crâşmei, Ioachim se opri, se răsgândi şi se hotărî să intre pela Ivan Ivanovici.

— Ce mai vrei? zise acela. — Inzădar — începu cu voce

hotărâtă, şi clătinând din cap — eu pentru două ruble nu las să mi-o taie. Sergie Ivanovici îrrft dă pentru ea trei. Ei zice că el taie mai bine. Daca îngrijiam eu, pe negustorul Milovanov -<- zise, — şi azi ar trăi.

— Aşa, aşa, Milovanov? Tocmai aşa a zis?

— Aşa să trăiesc, precum a zis. A zis: „Milovanov a murit din pricina aceasta . . . "


CELE TREI CRIŞURI u i i i i i i i L i i E i u t i i i i i i i i m w i i u u u m m i i m m

In licăriri de stele cu adieri de vânt Coboară infinitul din larguri pe pământ. Şi cum tresare 'n noapte frunzişul din grădină De fiecare creangă un cântec se anină.

Pe-o bancă solitară ascunsă 'ntr'un ungher Iubirea 'naltă viată dela pământ la cer. Se strâng îndrăgostiţii cu braţe 'ngemănate, Aud în taina nopţii cum inima le bate.

Adăpostit în umbră amorul lumii orb Ii leagă cu săruturi când sufletele' şi sorb. Iar luna, vrăjitoarea, svârlind în ei zăpadă, Din crengi în crengi tăcută se suie ca să-i vadă.

Volbură Poiană

— Măria Voastră, noi suntem oameni proşti, nu ne pricepem în treburile domnilor.

— A ş a ? A vorbit de Milovanov? Dar nu-şi aduce aminte şi de acea că a lăsat sânge la femea poştaşului ?

— Nu, nu, despre asta nu a spus nimic. Ce n'a fost, n 'a fost. Nu vreau să minjesc. De Milovanov a vorbit, dar de lăsat sânge nu, zău aşa. Iar despre buba mea cea rea, Măria Voastră, v'o dau pentru cinci ruble. Eu, să vedeţi Măria Voastră, am la oaste un copil cu numele Nichita. In zilele astea primii dela el o scrisoare, îmi scrie: „Tată dragă, trimite-mi bine cuvântarea ta părintească şi două ruble." Şi de unde să luăm noi aceste două ruble? Buba mea cea rea, ştiu prea bine, că pentru noi nu are nici o valoare, pentru că noi suntem proşti şi n 'am fost la învăţătură. Pentru Măria Voastră, însă, care sunteţi învăţaţi, ce mai ştii? Poate să aibă o valoare nepreţuită . . . Pentru cinci ruble sunt gata . . .

— Hai, pleacă, prostule. Nu vreau să mă mai canonesc cu tine, măgarule I

Ioachim ieşi, stete nehotărât un moment în poartă, se apropie apoi de fereastră şi strigă t a re :

^ - Pentru patru şi jumătate, Măria Voastră!

— Du-te la dracul — îi răspunse doctorul.

Ioachim. cu un gest de nepăsare, se şi depărta.

După o oră, şezând în crâşmă cu un prieten, sfârşia a două sticlă.

înţelegi? —• zicea — cum s'au, întâmplat lucrurile? 0 bubă real Ce-i o bubă rea ? Ei! Un învăţat mare, nu vrea s'o piardă din mână. Lui îi trebue pentru Ştiinţă, deacea un om sărman trebue s'o vândă cât se poate de scump. Ivan Ivanovici la început voia să-mi dea două ruble, apoi îmi dădu trei 1 Ei bine, eu n'o dau 1 Ce, numai decât trebuie să-i las să mi-o ta ie? Nu vreau pentru trei ruble I Las-o să crească; crescând îi creşte şi preţul. Sunt-doar lucruri ce se pot înţelege foarte bine şi fără să fii învăţat. Şi acum nici hu mă doare. S'o lăsăm să crea-că, cât îi va plăcea.

Celalalt, cam trăznit, se uita la Ioachim, aprobându-1 din cap.

— Hei, Ioachime, Ioachime, —-zise — ce noroc a dat peste tine.

Apoi, dintr'odată izbi cu pumnul în masă, răcnind.

„Să n'o vinzi, mă înţelegi? N'o vinde. Ti-o spun eu, şi pace. Au să ti-o plătească bine, nu trebue să-i înveţi cu nărav.

— Mi-or plăti-o — adause cât se poate de grav Ioachim. N'am de ce mă grăbi. La astfel de afaceri ne pricepem şi noi pu{in. 0 bubă rea cu trei ruble! Las'că aşa proşti nu suntem-nici noi.

Seara la circ, când Ivan Ivanovici se întâlni cu Sergie Ivanovici, în loc să se salute, îşi întoarseră spatele.

Din ruseşte de Dem. Gâldău.

Puterea Minciunei de generalul Scar la t Pana i tescu .

Minciuna, ca şi credinţa, adevărul, jurământul şi altele, repre-sintă un mijloc spiritual de luptă. Minciuna pare a fi opusul adevărului. — Fiind-că minciuna tră-eşte în lume, este firesc să ne punem întrebarea : este ea necesară ? şi dacă nu-e, de ce n'o înăbuşim cu totul din viata noastră ?

De minciună se vorbeşte de demul t ; şi dacă ar fi să ne în credem în legendă. Talmudul afirmă că ea ar fi existat şi pe timpul lui Noe. „Se 1 zice că în timpul când Noe îşi pregătiâ corabia cu care el urmă să'nfrunte deluviul, i s'ar fi prezentat printre speciile fisice şi spiritude, ce avea să salveze, şi Minciuna. — Noe sub pretext că nu adăposteşte de cât perechiîar fi refuzat îmbarcarea minciunei. Dar aceasta nu s'a descurajat şi s'a împerecheat cu Nedreptatea, şi aşa a fost primită în corabie. — Pe timpul călătoriei deluviale, această pereche a făcut nenumărate coţcării, — După, Deluviu, la debarcare, Nedreptatea s'a văzut trasă pe sfoară de Minciună."

Minciuna fiind negarea sfruntată a Adevărului, putem străbate pe nesimţite întreaga ' gamă de stări sufleteşti de la minciună la a d e v ă r ? Sau există un adevărat abis între stările sufleteşti de om mincinos şi de om drept ? — Şirul de predispozifiuni ce ne poate guvernă voinţa şi inteligenta, car tăcerea, discrejiunea, prudenta, îndoiala, diplomaţia, gluma, gre-şala, bănuiala, exagerajia, falşul, machiavelismul, perfidia, cinismul, înşelătoria, tachinăria, neruşinarea etc. ne face să credem că ar putea există o continuitate între cele două stări sufleteşti antipode.

Viata şi Istoria ne . atestă de asemenea nuanţe caracteristice nu numai între indivizi, dar chiar şi intre colectivităţi până la neamuri şi rase. — Ştefan cel Mare pe patul de moarte sfătuia pe boerii tării să a ibă încredere in turci, fiind-că ei nu* mint, ci se ţjn de cuvânt.

Dacă dar minciuna este o armă individuală şi socială de lupta să căutăm cel puţin a ne esplica :

1 Povestie comunicată de dl Dr. .Erd-reich din Bucureşti.


747 - V i i t ) i m i i i n i : i i

CELE TREI CRIŞURI i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i M i i u m i i i t i i i i i i i i i i i i m i i i

Pag

de ce minte lumea ? — Să fie oare adevărat că — „la vreme de nevoe şi o minciună este bună" şi că nevoia şi prigonirea stau la baza încetătenirei minciunei, pe care noi căutăm să o înlăturăm prin cultură şi educaţie ? — Este oare adevărat că ţăranul şi omul cult mint mult mai puţin de cât omul semi-cult ? Sau că ţăranul nu simte nevoia de a minţi, dar nu-i place nici să fie minţit şi că are tăria de caracter să spună şi să suporte adevărul ? Sau că omul cult consideră ca o degradare civică şi ca o jertfă să spună min-

târât cu frânghie de gât, pe o zi din cele mai geroase. — In fata vulgului şi în aplausele multimei i s'a smuls filosofolui cu cleştele limba din gură, după care a fost aruncat şi el pe rug, împrăştiindu-i apoi cenuşa în bătaia vânturilor.

Minciuna, ca pericol social, în mediul democratic de astăzi, pare a fi atacată în aspectul ei cel mai necesar — diplomaţia, socotită ca o nedreptate a timpurilor şi ca un simbol răsuflat al triumfului forţei în conducerea omenirei.

Minciuna eşte mai tânără de

cium sufletesc. — Constatăm însă că minciuna încuibată în sufletul omului, cu greutate şi răbdare şi timp se poate scoate din conştiinţa noastră. — Până astăzi numai educaţia religioasă pare să fie în măsură să ne vindece de această deformare sufletească.

Minciuna este o boală a voinţei.

Să termin acest studiu prin câte-va exemple pentru a formula prin ele, conclusia ce aş pre-sentâ.

In răsboiul mondial, minci-

N. I. Alexandrescu:

Marină la Genova.

ciună ? — Citez două exemple. — In ajunul răsboiului nostru, în casa unui german arendaş, am auzit pe arendaş cum impunea cu brutalitate şi cruzime auditorilor săi crezul cum că împăratul lor nu minte; dar la declararea răsboiului nostru s'a constatat că arendaşul cu dubla cetăţenie de român şi german, cu parte din fii şi în oştirea românească şi în cea nemţească, mintea ca un spion, ce era şi în realitate.

In Franţa, în secolul al XVII. filosoful Vavini a fost ars de viu la Toulousa pentru ideile sale religioase, ce azi sunt şi ale noastre, dar atunci ele erau în opunere cu acele ale multimei. — Pentru aceasta a fost condus la rug gol,

cât omul, căci natura nu minte. Este interesant însă să ştim de ce minte copilul, căci prin acest proces sufletesc am ajunge să desle-găm întreg procesul minciunei.

Dar nu-i în intentiunea mea să adâncesc acest studiu şi mă mulţumesc să constat că constrângerea joacă un rol principal în ivirea acestui defect sufletesc.

La nceput minciuna pare a fi o armă de apărare, dar mai târziu ea trece printre mijloacele de atac. — Machiavelismul este un procedeu cinic de luptă atacatoare. — Se mai pretinde că Adevărul este prea muşcător şi că Minciuna este subtierea, prin care se face ca adevărul să devină îngăduit fără prea mare sbu-

una a fost pusă şi ea la con-tirbutie in modul cel mai diabolic, pentru satisfacerea unor anumite interese.

Iată serviciul ce s'a cerut minciunei :

Norodul, ca acel care plătea jertfa_ cea mai mare de viată, trebuia finut \ a z \ cu evenimentele răsboiului pentru a-1 îmbărbăta la jertfa cu care el trebuie să se cheltuiască în luptă şi răs-boiu.

In interesanta carte „Mano-euvre morale," scrisă de Colonelul Elvetion, după bătălia de la Marna (1914), se analizează comunicatele celor trei armate : engleză, franceză şi germană, şi din ea tragem conclusia asupra edu-


f m i i i i i m u m i i t M m f n i H n t m m c r a u î n m n i i

CELE TREI CRIŞURI Hl iEUII I J I I I l t l l l I l I i l i l i nMni l l l l i l I I l l f lMl I I I I

cajiei popoarelor, asupra sincerităţii comandamentelor şi asupra sprijinului reciproc dintre popor şi comandament. — Comunicatele engleze se disting prin sobrietate şi sinceritate. — Poporul putea să audă adevărul spus fără menajamente şi se pregătea bărbăteşte pentru jertfa ce i se cerea. — Adversitatea nu-1 doborâ şi el nu-şi pierdea încrederea, ci din contră, se otelea pentru obţinerea succesului. A primit în cursul răsboiu-lui jertfa socială — serviciul militar obligator, ce nu se putuse obţine până atunci, cu nici un pret. — A obţinut încă şi obligaţiunea muncei femeeşti, fară nuanţa de clasă, chiar în muncile grele, ca încărcatul mum'tiunilor.

Comunicatele franceze \in socoteala de impresionabilitatea poporului. — Comunicatele manifestă vizibil o notă de prudentă, o jenă sufletască, pe care poporul însă nu o merită, căci s'a arătat atât de înbărbătat şi de resemnat, atât de virtuos în jertfa ce i se cerea nu numai pentru interesul naţional, dar şi în acel al aliaţilor. — Femeea franceză a fost de o putere de jertfă şi de demnitate remarcabilă, totuşi comunicatele franceze s'au încercuit în nota de prudentă ce ne impresionează prin exagerarea ei.

Comunicatele germane au fost redactate cu o mândrie neexplicată, ascunzând poporului şi armatei adevărul adevărat. Poporul german, crescut în atâta solidaritate şi cu ideea că nu poate fi învins, trebuia înşelat asupra greşelilor şi pregătit prin minciună ca să înţeleagă şi să primească realitatea, care prin anticipaţie i se presenta sub culorile victoriei, când ele nu reflectau de cât ne-succesul. — Medalia comemorativă asupra intrării în Paris este un exemplu tipic, printre exemplele nenumărate ce âm putea cita. — Dar mai târziu poporul s'a redeşteptat şi din acel moment el s'a despărţit de conducătoriii săi şi le-au precupeţit amarnic jertfele din ce în ce mai grele şi mai în desacord cu conştiinţa poporului iritată şi rănită în amorul său propriu.

Un alt exemplu. — Un admirabil scriitor scandinav analizează puterea minciunei desvoltate pe un sentiment de răsbunare familiară. — Minciuna ajunge la paroxism în sala de judecată a curţii cu juraţi, în care inocentul pus

Rabindranath Tagore (POEME)*

IX. EI ŞTIAU DRUMUL şi porniră toii

dealungul uliţei înguste, pe când eu, neştiutoare, am apucat peste câmp, noaptea.

Nu eram destul de isteaţă ca să mă feresc de tine, noaptea, şi m'am trezit, fără voie, în pragul tău.

înţelepţii mă ocăriră şi mă alungară fiindcă n'am venit pe drumul bătut de dînşii.

Dădui să plec, dar tu mai oprit şi de atunci ocara lor se aude tot mai tare, pe zi-ce trece.

X. FĂ-MĂ CÂNTĂREŢUL TĂU, o noapte,

noapte învăluită în zăbranic! Sînt mulţi cari, veacuri dearîndul, au

stat fără glas în umbra ta; lasă-mă să cânt cântul lor.

Ia-mâ în carul tău fără roti, care a-leargă fără sgomot dela o lume la alta, tu regină în palatul timpului, tu frumoasă întunecată l

Câte un spirit cercetător a călcat pe furiş' hotarul împărăţiei tale, a străbătut casa ta neluminată, căutând o deslegare.

Din atâtea inimi străpunse de săgeata bucuriei, venită din mâna Celuia Fără Nume, isbucniră cântece de voioşie, sgu-duind întunericul, în toate adâncurile lui.

Sufletele acestea veghietoare, îşi aţintesc privirile în lumea stelelor, uimite de comoara descoperită.

sub acusarea de omucidere este condamnat şi i se distruge viata familiară. — Acuzatorul mincinos, chiar în fata jurământului nu se abate din calea greşită în care a apucat, iar remuşcarea nu-1 cutremură în deajuns. — Sdrobitoarea nenorocire, pricinuită de o minciună, întunecă pentru vecie două familii oneste.

Exemplul cel mai tipic şi mai periculos îl găsim însă în mediul politic. — Am avut nespusa şansă să trăesc în acest mediu din primele momente ale consolidării .sale şi întocmai ca în mediul individual să observ în starea de închegare, de zămislire, cum demagogia, sora dreaptă şi mai tânără a minciunei, consolida situatiuni şubrede şi compromise

Fă-mă cântăreţul tău, o, noapte, cântăreţul tăcerii tale nepătrunse !

XI.

IAR SI IAR mă apropiam de poarta ta cu manile întinse, cerând mai mult, tot mai mult.

Tu mi-ai dat şi mi-ai dat, uneori încet, cu măsură, alteori cu dărnicie neaşteptată.

Am luat unele lucruri, altele le-am lăsat să cadă; unele atârnau greu în manile mele, din altele îmi făceam jucării şi le spărgeam când mă obosiau, până ce darurile tale se adunară într'o grămadă enormă şi te ascunseră vederii mele. $i aşteptarea fără sfârşit îmi istovi inima.

— Ia-le, o, ia-le! era acum strigătul meu. Sparge ce-a adunat cerşetorul; stinge

lampa supărătoare a paznicului, prinde-mi manile; rădică-mă deasupra grămezii mereu crescânde a darurilor, până la singura, infinita fericire a fiinţei tale.

XII. FU GATA să isbucneşti, inima, mea şi

las'să zăboviască acei ce au de zăbovit. Căci numele tău a răsunat subt cerul

dimineţii. Nu aşteptă pe nimeni! Dorul mugurului se îndreaptă către

noapte şi rouă, dar floarea înflorită strigă după libertatea luminii.

Sfarmă învelişul, inima mea, şi ieşi ia lumină.

Trad. de I. Const.-Delabaia.

* Din volumul .Culesul fructelor"

prin puterea minciunei; cum prin afir-matiuni îndrăsnete şi mincinoase s'au impus valori negative, care la primele licăriri ale sufragiului public s'au mistuit ca colbul la vânt, şi-au prăbuşit prin eticheta lor mincinoasă crezurile politice ce întrupau.

Fobia şi vanitatea demagogiei ridică azi minciuna la rangul de dogmă.

Cu acestea ajungem la conclu-sia că minciuna este o boală molipsitoare a voinţei şi că avem datoria, mai cu seamă în mediul politic, să întreprindem lupta de încercuire a acestei molime sociale, cu forţele unite şi multiplicate ale poporului şi societăţii, întărite prin moralitatea şi iubirea creştinească de aproapele său.


CRONICA LITERARĂ de Emin Âsan.

Două cărţi bune. R ă t ă c i r e

de I. Al. Brătescu-Voineşti. D-1 Brătescu-Voineşti e cunoscut

de orice român ce a trecut, cel puţin prin şcoala primară, mai cu seamă între Carpaţi şi Dunăre, Când eram de zece ani, plângeam de câ-teori citeam „Puiul" — şi mai târziu, în gimnaziu, mă întrista până la lacrămi „Moartea lui Castor". Au fost destul acestea ca să mă facă a mă gândi întotdeauna cu respect la autorul lor, care ştia aşa de bine să se apropie de sufletul nostru prin atingerea unor note foarte dificile pe coardele inimei noastre. Că reuşise, mă mira atunci. Astăzi însă sunt convins că acele note au fost atinse pe coardele inimei sale şi abia după aceasta, pe ale noastre.

De curând, editura „Cultura Naţională" a scos un nou volum al d-lui Brătescu-Voineşti: „Rătăcire". Volumul e alcătuit din mai multe nuvele, două scrisori în jurul filozofiei şi un fragment de roman. Scrisorile filozofice le las pentru altădată. Ideile licenţiatului în filozofie, Zarzăr, sunt ciudate, iar adversarul lui ar fi însuşi autorul. In jurul acestor două scrisori autorul ţese un adevărat tratat, în mic, de filozofie sănătoasă. „Mache Dumbrăveanu" e un fragment dintr'un roman pierdut pe timpul refugiului în Moldova. Numai din acest fragment însă nu ne putem face o idee despre ceeace ar fi putut să fie romanul întreg.

Rămânem la nuvela d-lui Brătescu-Voineşti. Aci găsim adevărata valoare a scriitorului. In fiecare fragment e închisă o viaţă, o nuvelă e un roman presat, un rând clocoteşte de viaţă şi un cuvânt e un fagure de miere. Vorba sa e cumpătată, bătrânească, înţeleaptă, cântătoare; iar când mustră, devine de o severitate mai mult blândă, decât aspră. Aşa ştiau să scrie Vlahuţă, Delavraricea, Coşbuc, din generaţia cărora face parte d. Brătescu-Voineşti.

„Rătăcire" prima nuvelă, care împrumută şi titlul volumului, e trista

povestire a unui om nefericit, care n'a avut parte nici de nevastă, nici de copil . . . Interesantă prin noua lăture îmbrăţişată de scriitor, şi plină de adevăr crud este bucata cu titlul „Fariseu" . . . Găsim aci pe omul politic modern, care în faţa ta nu mai are cuvinte prin care să laude pe ţăran şi să te facă să vezi necesitatea sprijinirii satelor şi a luminării lor, iar pe de altă parte nu ştie cum să-1 asuprească şi să-1 jupoaie. Ace asta s'ar numi democraţie, sau, după unii, ţărănism.

„Violoncelul" e plin de haz, dar şi de tristeţe; iar „Ispita" dă o satisfacţie morală cititorului. E omul cinstit, iubitor de familie, în care un prieten strecoară un gând păcătos; dar acest gând, cu toate că-1 chinueşte şi îl ademeneşte, el reuşeşte în cele din urmă s ă înlăture ispita. „Focul purifică" e luată din relaţiile politice ale vremei, iar „Cauza speculei" — pe care autorul o găseşte în prostia oamenilor — e prinsă din viaţa de advocat şi introduce pe laici în nişte ciudate iţe şi moravuri ale acestei profesiuni.

Cartea d-lui Brătescu-Voineşti îţi dă momente de adevărată înălţare sufletească- Caracterul moral triumfă întotdeauna, iar partea slabă e combătută cu tărie. E aici nu numai sufletul sănătos al d-lui Brătescu-Voineşti, ci spiritul întregei generaţii de scriitori din care d-sa face parte, şi care ne-a lăsat opere nepieritoare, de înaltă realizare a artei şi adevărului. Literatura acelei generaţii a fost un izvor limpede din care noi am sorbit viaţa. Acea literatură însă, începe să dispară astăzi şi de-aceea ne place mai mult ca oricând o carte de purificare sufletească cum e cea de mai sus. Din ea cititorul soarbe viaţă şi cunoaşte literatura de adevărată valoare.

„Paharul b l e s t e m a t " poezii de G. Rotică.

De curând a apărut în editura Casei Şcoaîelor un nou volum de poezii, datorit d-lui G. Rotică, unul dintre cei mai buni poeţi din pleiada noastră contimporană şi cel mai bun poet al Bucovinei.

D. G. Rotică scrie de mult. Noi am început să-1 cunoaştem mai bine din „Flacăra" de dinainte de război. Pe vremra aceea plana peste întregul neam o atmosferă naţionalistă, patriotică, al cărei strălucit exponent era d. Octavian Goga şi alţii. D. Rotică, fiind bucovinean, şi fiind frământat şi dânsul de aceleaşi doruri şi visuri de dezrobire, nici nu se putea să nu apuce pe calea ardeleanului, să geamă Şi £ ă strige ca şi acesta nedreptatea seculară ce apăsa pe umerii săi.

Totuşi, în volumul său de poezii, apărut la Vălenil-de-Munte în 1909, d. Rotică, pe lângă note influenţate dş, curentul gogist, găsim câteva note sufleteşti, particulare şi originale, cari ne dădeau posibilitatea să întrezărim calea pe care va păşi poetul în viitor.

In al doilea volum „Căutarea suferinţei" apărut pe timpul războiului, poetul continua încă s ă lupte pentru dreptatea neamului său.

Abia în volumul de faţă d. G. Rotică apucă de-a binelea calea pe care o prevăzusem din primul volum. Aici întâlnim un lirism bogat, curat, sănătos, înviorător, din care nu lipseşte — mai în fiecare poezie —• iubita poetului. E un lirism dulce, pe care rareori l'am mai gustat după epoca eminesciană *— excluzând, bineînţeles, pesimismul dezolant —-şi care îmbracă multe şi diferite haine ale stărilor sufleteşti ale poetului, care iubeşte în adevăr. Viaţa Iui nu se poate închipui fără iubire, pe care o cântă în toate momentele.

Iubirea prezintă, în cursul ei o mulţime de dispoziţii sufleteşti; e ca un cer care se află în continuă schimbare, dar tot cer rămâne şi tot apare seninul din când în când. Aceste stări sufleteşti le prinde matura şi maestra pană a d-lui Rotică-Aci pluteşte prin sfere înalte, pătruns de o puternică sete de viaţă, din care îl coboară iubita ca să-i arate un cuib de rândunică; aci îi pare rău de clipelele pierdute în visări, mustrându-se că n'a sorbit îndeajuns viaţa. In unele poezii trădează un senzualism moderat, care dispare apoi, ca poetul să ne apară un ide alist de o rară fineţe de simţiri, în care el îşi înveşmânta ca într'o haină ţesută din petale de flori, tainele inimei sale şi gândurile sale curate.

Dl Rotică a rămas neinfluenţat de toate curentele ce circulă prin lume şi cari s'au abătut destul şi prin ţara noastră- La d-sa nu a progresat


n j m t m h ' m i i m f u m m i i i f i u m i i i i i i u i s t f f t t :

CELE TREÎ CRIŞURI MlIHIHIII I I I l I l IHlI i l I l l l l l I I I I I I I I I I I I I l I I I I l l l I I

77

decât simţirea şi felul de a se manifesta această simţire, pe care, dacă cunoşti limba cu adevăratele ei frumuseţi ascunse celor mai mu!ţi, o poţi aşterne pe hârtie în rânduri nemuritoare. Dl Rotică e poet născut; n'are nevoe să-şi însuşească meşteşugul poeziei pe căi lăturalnice, a-pelând şi folosindu-se de maşinării

moderne. D-sa e sincer, pentrucă sincer trebue să fie poetul în manifestările sale, — şi această sinceritate îl înalţă în faţa noastră- Deacesa volumul d-sale ne soseşte ca un suflu de reveneală în zăduful ultramodern. Noi îl recomandăm cu satisfacţie cititorilor.

CRONICA TEATRALĂ.

Teatrul orăşenesc „Regina Măria"

Trandafirii roşii Poem dramatic în 3 acte în versuri

de Zaharia Bârsan.

de G. A. P.

La 12 Maiu a. c , trupa Teatrului Naţional din Cluj a reprezentat pe scena teatrului orăşenesc „Regina Măria" din Oradea-Mare „Trandafirii roşii" cunoscutul poem dramatic al d-lui Zaharia Bârsan.

întregul poem par'că ar fi scris însăşi cu sânge. O mână dumnezeească par'că a înmuiat pana într'o inimă mare, sbuciumată, curată, învăluită într'o vajnică iubire, şi astfel a creat minunata operă a trandafirilor roşii". Sunt aci versuri de o frumuseţe şi structură uimitoare, cari te înalţă, te purifică, îţi dau viaţă sau îţi fură viaţă, Şi îţi storc lacrămi. E povestea dureroasă, tragică, a iubirei supraomeneşti, neînţeleasă de oamenii de rând-, cari nu înţeleg marile sacrificii. E povestea florii iubirei, care se hrăneşte cu sevă de sânge. E tragedia veşnică a poetului care cântă pentru bucuria celor ce nu-i înţeleg cântecele scrise cu sângele său, care plânge plânsul şi jalea tuturora şi moare neînţeles adânc de nimeni. Numai moartea lui zgudue sufletul oamenilor şi numai atunci îşi dau seama cine s'a stins dintre ei.

In rolul lui Zefir, însăşi autorul piesei, d. Zaharia Bârsan, directorul Teatrului Naţional din Cluj, are una dintre cele mai rari creaţiuni artistice demne de marile scene universale. Dânsul înţelege şi trăeşte plăsmuirea inimei sale până în cele mai ascunse fibre ale sale. „Cântecul mării" din actul al doilea şi „Noi n'avem morţi" din întâiul, te urmăresc zile şi luni de-a rândul, aşa cum a ştiut să le spună de fermecător d. Bârsan, care a înduioşat sala până la lacrămi.

D-na Jeana Popovici-Voina ne-a dat o Liană frumoasă ca în poveşti, naivă, visătoare, dornică de iubire, dar neînţelegătoare a unei inimi sbuciumate;

iar d-na Ecaterina Stănescu o doică plină de vervă. Asemenea jocul sincer al d-nei Jeana Landry a reuşit să înduioşeze pe spectator în roiul Lăcrămioarei care iubea pe Zefir.

Dl Dem. Psatta e un artist de frunte. Noi îl cunoaştem mai de mult şi în rolul împăratului admirăm una dintre cele mai frumoase creaţiuni ale d-sale. Asemenea şi d. Al. Şerban a interpretat pe Val la înălţime, reuşind să dea personagiului tinereţe şi iubire de viteaz.

Două personagii cari descreţesc frunţile spectatorilor sunt Marele- Sfetnic şi Şagă, interpretate cu o rară pricepere de d-nii Ionescu-Ghibericon şi V. Vasilescu. Bine şi muncit de durerea lui Zefir a fost Moş Amurg interpretai de d. G. Bănuţiu. D-nii N. Dimitriu, C. Potcoava Titus Lap-teş şi ceilalţi au contribuit în cea mai frumoasă măsură la succesul spectacolului. Ne pare rău că am fost nevoiţi să vorbim atât de- puţin de fiecare, când am fi avut atâtea lucruri frumoase de spus.

„Trandafirii roşii" ne-au procurat o seară neuitată, de înaltă valoare şi realizare artistică.

Sala înduioşată şi entuziasmată a răsplătit cu aplauze pe artişti şi pe autor.

Vicleniile lui Scapin de Moliere;

Morcovel de Juies Renard.

A doua seară s 'au dat două reprezentaţii. Morcovel e numai într'un act, dar închide un studiu lung şi interesant pentru părinţi şi copii. Autorul a vrut să arate prăpastia ce se deschide de multe-ori între un fiu şi un părinte, când cel dintâiu e neglijat şi cel de

al doilea nu caută să se apropie de sufletul copilului. Morcovel, copilul cu inima sensibilă, de 16 ani, observă că între tatăl şi mama sa există o neînţelegere permanentă şi că traiul soţilor, după cât citise şi îşi închipuia fel, nu trebuia săfie astfel. El presupunea la mijloc o greşeală, un păcat pe care îl atribuia unuia din părinţi. De mamă-sa avea frică pentrucă îl bătea, iar tată-său niciodată nu stătuse de vorbă cu el. De multeori voise să se omoare. Dar într'o bună zi, întâmplarea face ca el să aibă o lungă convorbire cu tatăl său, în urma căreia simte că pe el îl iubeşte mult, dar pe mamă-sa o urăşte. Tatăl însă, printr'o manevră iscusită de întrebări şi răspunsuri, îi redă sentimentul de iubire pentru mamă-sa. Nu numai pentru tineret, dar şi pentru părinţi, o pfesă ca aceasta e moralizatoare şi o urmăreşti cu plăcere.

D-na Nunuţa Hodoş, în travesti, a găsit mijloace lăudabile de a interpreta un Morcovel, trist, înduioşetor şi sbuciumat, iar d-na Ath. Rally şi El. Bănuţiu, prima în d-ra Lepic şi a doua în Aneta s'au achitat demn de roluri.

înţelegător, fin anaiizâlor al sufletului de copil, s'a dovedit d. Dem. Psatta, care în orice rol dispune de calităţi şi mijloace artistice nepreţuite.

„Vicleniile lui Scapin", cea mai mare parte dintre noi le-am văzut şi le-am citit de multe ori. Dar ori de câteori asistăm la o piesă a lui Mo-Iie>e, «piritul său de humor şi satiră ne arată piesa într'o haină nouă, căci însăşi geniul lui Moliere va rămâne pururi nou.

„Vicleniile Iui Scapin" e o satiră alcătuită dintr'o mulţime de situaţii ridicole, la adresa societăţii, în care căsătoria tinerilor bogaţi cu fete sărace — cu alta cuvinte, căsătoriile din dragoste — erau considerate ca o necinste pentru ei şi familiile lor.

Scapin e un servitor inteligent care ştie, prin vedeniile lui, să-şi scoată tânărul stăpân din orice încurcătură-Astfel stăpânul său s'a îndrăgostit de frumoasa Zerbinetta, iar Octav prietenul stăpânului său s'a căsătorit cu Hyacinta. Părinţii lor însă nu se învoesc şi — Argante, tatăl lui Octav, vrea să-1 căsătorească cu fiica lui Geronte, tatăl lui Leandre, Din această situaţie îşi ia angajamentul să-i scape Scapin, care îşi bate joc de bătrâni dela a-le stoarce bani până a-le trage şi câte-o sfântă de hătae. La urmă se dovedeşte că fetele cu cari s'au căsătorit tinerii sunt cele dorite şi de părinţi, — iar Scapin,


^ . „ . . „ „ J ^ ^ ^ ^ ^ ^ s ^ w ^ ^ ^ ^ „ . , . „ „ „ . . , u . m „ i „ i 1 . i . . . i . i i i l . . » i H » > c ^ ^ ^ ^ e ^ ^ ^ ^ c ^ S ^ ^ w a L i i » u n « J ^

ale cărui viclenii se descoperiseră, este iertat.

D. N. Neamţu-Otonel a reuşit s ă uimească sala prin fineţea şi dibăcia jocului său. E cel mai frumos rol al său în care l-am văzut până acum. D-sa poartă pe frunte pecetea unui artist de mare talie.

D. C. Potcoavă în Argante, Dem. Mihăilescu-Brăila în Octave, N. Di-mitriu în Leandre, Al. Ionescu-Ghibe-ricon în Sylvestre, au cules laude meritate, într'un joc demn; iar d nele Jeana Popovici-Voina, Jeana Landry

SCRISORI DIN BUCUREŞTI de Vasile Savel.

Premiile unei societăţi de editură. — Concursul Tinerimei Române. — Aca

demia Română. — Curiozităţile politicianismului. — Un caz de

conştiinţă.

Acum câţiva ani institutul de editură „Cartea Românească" a instituit o serie de premii pentru cele mai bune manuscrise ce i se vor prezintă. Subiectul, fireşte, era indicat de editură şi arăta numai intenţiile ce se urmăreau. Tratarea subiectului era lăsată la latitudinea autorului.

Ideia răspundea unor trebuinţi culturale reale şi stăruinţa editurei în continuitate nu poate decât să ne bucure. O editură cu multele mijloace ce are la îndemână cum e „Cartea Românească", poate fi un puternic factor de progres cultural, cu condiţia ca să ştie să se folosească de acele mijloace. Şi atunci, trebue să o spunem sincer, editura nu a fost întotdeauna norocoasă în premiere şi u-nele din lucrările apărute au produs deziluzii. Dar s'a câştigat ceva: încetul cu încetul se formează o bibliotecă pentru copii şi aceasta trebueşte larg încurajată-

Este drept că dela un timp s'au cam înmulţit revistele pentru copii scrise cele mai adesea tot de copii, încurajaţi de conducătorii revistelor, care nefiind pedagogi şi neocupându-se în deaproape cu problemele educaţiei copiilor, au aerul de a urmări alte scopuri mai practice.

Alături de această bibliotecă, editura urmăreşte formarea alteia : îngrijirea copiilor. Anul acesta a premiat lucrarea despre îngrijirea modernă a copilului de dr. Horia Slobozianu un

şi Ecaterina Stănescu în rolurile fe-menine au contribuit în cea mai frumoasă măsură la reuşita spectacolului.

D. V. Vasilescu — într'adins 1 am lăsat la urmă — în rolul lui Geronte, se apropie mult de N. Brezeanu, pe care l-am văzut în acelaş rol. D-sa şi cu d. Neamţu-Ottonel ne-au lăsat impresii ce nu se vor şterge.

O sală plină a râs cu lacrămi şi a aplaudat cu entuziasm la' scenă deschisă pe artiştii cari vin să răspândească arta românească.

excelent popularizator şi Cum să ne creştem copiii de dr. I. Glăvan.

Pentru biblioteca de popularizare a fost premiată lucrarea Industrializarea şi comercializarea fructelor şi legumelor.

Poate că anul acesta „Cartea Românească" să fi avut mai mult noroc cu premiile pentru povestiri în legătură c u războiul nostru. Numele d-lui H. Stahl e o garanţie; maiorul V. Gorsky, invalid de război, îl cunoaştem ca un distins militar şi camarad, şi desigur că ar fi o plăcută surprindere să descoperim în domniasa talentul scriitorului.

Concursurile „Tinerimei române" au făcut să se reverse şi anul acesta pe străzile Capitalei, ca o primăvară în mers, mulţimea tineretului dela toate liceele din ţară. Ii întâlneşti pretutindeni, vizitând inştituţiuni şi muzee, îi vezi în parcul Carol sau la Şosea, veseli, fără griji, cu ochi ce privesc curioşi lucruri pe care nu le-au mai văzut şi despre care au auzit vorbindu-se numai. In contact cu realitatea, interesul lor s'a deşteptat puternic şi singuri întreabă pe profesori asupra celor ce văd în această Capitală- Sunt sigur, că reîntorşi la şcolile lor, se vor găsi printre dânşii care să întrebe dacă nu e vreo carte despre istoricul Bucureştilor şi dacă nu sunt cărţi cari să li vorbească despre muzeele vizitate. Căci călătoria este un mare magician. Poţi să citeşti o carte oricât de voluminoasă asupra Bucureştilor, nu e exclus ca la un moment dat să-ţi cadă din mână-Dar să petreci trei zile la Bucureşti, să vezi câteva inştituţiuni şi muzee, euriozitatea e deşteptată, singur simţi cum îţi vine pofta ca să te informezi

şi te apleci ca să ridici cartea pe care ai lăsat-o să cadă- O asemenea carte la îndemâna tuturor nu o avem şi cine îşi dă astăzi osteneala ca să-1 retipărească pe Ionescu Gion?

* * *

Academia Română şi-a deschis cu solemnitate şedinţele anuale. îmi amintesc de vremea când eram student şi retrâesc parcă clipele de atunci. Prezenţa membrilor din Ardeal şi Bucovina răscoliau sufletele noastre, trezind amintiri cari se împleteau cu nădejdile viitorului. Revăd ca în vis înfăţişarea marţială a învăţatului Teclu şi lângă dânsul faţa senină a preotului Marian în ochii căruia râdea folclorul şi toate comorile sufleteşti ce poartă poporul nostru. Un fum apărea pe o uşă şi îndată se ivia capul lui Haşdeu, străin parcă de tot ce se pstrecea în jurul lui, el trăind tot mai adânc în lumea lui de gânduri. Oameni cari au fost şi pe cari ritmul vertiginos al vieţii de astăzi îi lasă uitării. Mormântul lui Haşdeu e o ruină Şi nici o mână pioasă nu-i lasă o floare, iar cât priveşte ciudatul lui Castel, o informaţie scurtă de ziar ne-a adus târziu vestea că va fi reparat. Şi ce s'ar fi putut face la acel Castel! Se vede însă că lipseşte ceva în educaţia noastră, c ă s'a atrofiat sentimentul de pietate, că nu există dragoste pentru purtătorii condeiului şi, şi aci, ar trebui să ne scoboram în popor unde amintirile se păstrează şi în casa lui Creangă din Humuleştii Neamţului, unde amintirea marelui povestitor e vie în orice clipă-

\ * * *

Politica îşi are şi ea curiozităţile ei, la noi mai mult ca aiurea. Omul care se scoboară în arena politică să fie sigur că nu există cruţare pentru dânsul oricâte calităţi ar aduce, ori cât ar fi jertfit pentru cultură, ori ce merite personale ar avea. Calităţile nu i se vor ierta, cultura îl va îndepărta ca primejdios. Castelul pasiunilor mărunte se va forma imediat şi cel care a intrat în politică neputân-du-şi alege singur mediul, e nevoit să vină în atingere cu oameni cari numai oameni nu sunt.

Luptele politice la noi au intrat într'o fază de violenţe şi de trivialităţi împotriva cărora va trebui să reacţionăm.

Un necunoscut, destul de cunoscut însă în cercurile ziariste, s'a strecurat după război în redacţia d-lui Iorga, din fericire pentru scurtă vreme. Omul avea veleităţi politice şi voia, cu toată

CELE TREI CRIŞURI IN ŢARA


i in f s î iHi i i i i i i i i iHi i î i i i i i i i i i i i i i i iu i i i iUf t t t ^

CELE TREI CRIŞURI i i i i i i i i i i i i i i i i f i i i i i i n i i i i i i i i i i i i i i i i i i i n i i i i i i i [3

seriozitatea, să devină ministru. D. Iorga 1-a îndepărtat din redacţie şi din partid cu toată discreţia şi repul-siunea ce simţia faţă de acela care i-a înşelat bună credinţa. Cel repudiat, înscriindu-se în partidul d-Iui general Averescu, scrie despre d. Iorga : „Mi-au trebuit doi ani ca să mă dumiresc că port un cadavru în braţe". Cadavrul, vedeţi, e d. Iorga. Noi, cei cari avem simţul proporţiilor, am zâmbit cu tristeţe şi am fost mulţumiţi că am putut descoperi încă ° lăture a mentalităţii politicianilor de astăzi cari dau năvală spre cele mai înalte posturi în Stat.

Ne întrebăm acuma, când va avea şi d. general Averescu aceiaşi parte de judecată dela cel mai proaspăt partizan al său, căci totul nu e decât chestie de timp.

* * *

Cursele de cai luând o mare des-voltare în Capitală, în zilele de alergări e o teribilă goană de tot felul de vechicule spre hipodrom. Pasiunea jocului absorbindu-i cu totul pe unii, la multele ghişeuri se pariază sume enorme, interesul stând în câştigul aşteptat. Cursa a devenit astfel un mijloc, câştigul un scop.

Neexercitând nici o atracţie asupra mea, mă duc rar la curse şi întotdeauna rămân mirat de luxul toaletelor femenime ca şi de fantezia ce se cheltueşte, căci nu vei vedea două rochii sau două Pălării la fel. E o teribilă goană după o atât de trecătoare originalitate.

Un caz banal s'a petrecut zilele astea. Un criminal a fugit de sub paza sentinelei. Soldatul şi-a tras un gionte de armă în inimă şi a murit.

Soldatul cunoştea desigur reglementele şi pedepsei ce l-ar fi aşteptat, a preferit moartea. Ne găsim aşa dar în faţa unui caz de conştiinţă. O conştiinţă a îndeplinirii datoriei şi a răspunderii desvoltate într'un grad atât de înalt. Aceasta ar trebui să dea de gândit celor care se ocupă cu treburile publice.

* •* Despre Salonul oficial ca şi despre

expoziţia umoriştilor a căror deschidere a avut loc în decursul acestei luni, în viitoarea scrisoare.

Un exemplu frumos. Şcoala normală de fete din Brăila,

în frunte cu corpul profesoral şi d-1 Răducanu, prefectul judeţului, într'o lungă excursie pe care a făcut-o în Ardeal, a poposit şi în oraşul nostru, pe care 1-a vizitat şî în care a dat o frumoasă şt reuşită reprezentaţie şcolară- Afară de concursurile „Tinerimei Române" unde se întâlnesc în fiecare an elevi dela toate şcoalele din ţară, aceasta e cea mai frumoasă cale de a-se întâlni şcoală cu şcoală, a se vedea, şi a constata ce au învăţat unii şi alţii. Elevele normaliste din Brăila au arătat celor din Oradea-Mare ce-au pregătit. Ele le-au adus cele mai alese şi mai frumoase lucruri. In admirabile costume naţionale — de păreau un mare buchet de flori — au jucat o piesă de teatru şi au executat cu suflet şi voioşie coruri şi dansuri naţionale. Şcolarii din oraşul nostru le-au admirat şi le-au aplaudat — şi au rămas cu una dintre puţinele amintiri frumoase. Le-am aplaudat şi noi, căci ne-au adus numai ciripit şi voie bună- Ne râde sufletul când vedem ce frumos cresc şi se desvoltg învăţătoarele generaţiilor viitoare. Suntem fericiţi noi, sunt fericite profesoarele cari îşi privesc în ele rezultatul muncii lor şi vor fi fericiţi cei cari vor învăţa dela ele să soarbă slova şi învăţătura.

Şcoala-normală de fete din Brăila ne-a adus dovada că în acel oraş se lucrează cu temeiu. De-altfel noi ştim mai dinainte că în Brăila sunt oameni cu dragoste de şcoala şi cultura românească- Unul e d l Răducanu, actualul prefect al judeţului, la care admirăm gestul de a însoţi şi a îngriji pretutindeni elevele şi altul e d-1 Radu Portocală, primarul oraşului, care sprijină întotdeauna, şi pe orice cale, cultura românească- Felicităm oraşul Brăila care are Jn frunte oameni înţelegători şi muncitori.

Un concert rar. E concertul artiştilor cântăreţi, cari

au fondat Opera Română şi cari, din cauze cunoscute, au părăsit această operă, şi acum întreprind un turneu în Ardeal. In cursul acestui turneu s'au oprit şi în oraşul nostru, ca să dea un concert şi să ne dovedească nouă — şi minoritarilor cari au fost de faţă — că artiştii noştri cântăreţi sunt neîntrecuţi şi sunt mult mai

presus decât ne-am obişnuit noi să-i credem.

Concertul dela 20 Maiu c. va rămâne neuitat în Oradea-Mare.

D-1 Jean Atanasiu a mai cântat în oraşul nostru acum vre-o câţiva ani, în ansamblul operei maghiare din localitate. De data aceasta a reînoit admiraţia publicului orădean.prin vocea sa puternică ce taie aerul ca un cuţit şi are rara calitate de a colora cele mai fine nuanţe ale unei melodii.

D-nii Costescu-Duca şi Niculescu-Basu sunt mai presus de laudele noastre, iar d-1 Rabega s'a impus prin admirabilul său organ de tenor.

Cei trei dintâiu, prin vocea lor puternică şi minunatul joc de scenă, şi-au cucerit cele mai de frunte locuri în faţa străinătăţii. începând cu Italia, patria muzicei, pe scenele căreia au fost încununaţi cu lauri într'o vreme când marele Carusso umbrea pe orice nou venit. D-nele Drăgulineseu-Stinghe, A. Feraru şi Rodrigo-Atanasiu au adus auditorului orădean un glas cristalin, dulce, curgător ca şoapta de izvor sau ca doina cavalului în tăcerea nopţii. Fragmente din operile universale, variaţiuni de coloratură şi cântece populare româneşti, au fermecat urechea şi sufletul nostru. Cine nu le-a auzit va regreta toată viaţa, iar cine Ie-a auzit n'are nevoe de vorbele noastre ca să se convingă.

Concertul acesta a întărit convingerea celor cari au avut-o şi le-a dat convingere celor cari n'au avut-o, că noi avem artă Ş> artişti superiori, cari ne fac fală în faţa lumii.

Concertul corului „Carmen". Dacă Oradea-Mare a fost des vizi

tată de trupele teatrale din Bucureşti şi Cluj, producţii corale, afară de cele date cu ocazia serbărilor şcolare, n'a numărat decât două • anul trecut corul „Cântarea României" şi anul acesta, în luna curentă, corul „Carmen."

Trupele teatrale ne aduc de foarte puţine ori pe scenă literatura românească. Ele ne aduc în cea mai mare parte opere străine, cari contribuesc la cultura oamenilor formaţi. Nouă însă ne trebuesc în cea mai mare parte opere româneşti, pentruca, în primul rând, să servim cultura românească celor lipsiţi veacuri întregi de ea, şi, în al doilea rând, să dovedim minoritarilor că noi avem o literatură dramatică înaintată, nu aşa cum au detestat-o ei mai înainte vreme.

De aceea am fost fericiţi când corul „Carmen" a executat un program


CELE TREI CRIŞURI i n i n i n i t t i i i n u i n a H i i i u u i i i i u i H i i m i i H i i i ]

românesc. Cei cari nu au cunoscut farmecul muzicei româneşti, l-au gustat acum; iar auditorii maghiari s'au convins că în poporul românesc zac comori nepreţuite, de melodie şi simţire muzicală- Doinele româneşti nu au încă asemănare. E închisă în ele dispoziţia aleasă a unui popor ce a suferit, şi care a scos din suferinţă accente fără seamăn. Adesea Jntîlnim surprinzătoarfe izbucriri de veselie, dovadă că românul a ştiut să îndure cu tărie suferinţa şi de multe ori s'o calce chiar în picioare. Sentimentul iubirii, mai cu seamă, a inspirat cele mai fermecătoare doine, cari pot să sufere comparaţie cu cea mai înaltă realizare muzicală din lume.

Corul .Carmen" a dat dovadă de o perfectă disciplină şi şcoală. Nuanţele, ascunse au fost reliefate §i colorate cu o îndemânare uimitoare, iar .Imnul încoronării" compus de maestrul Kirac a înfiorat sala.

Pe lângă aceasta „Carmen" ne-a mai adus şi podoaba costumelor naţionale, cari surâdeau pe 40—50 de românce.

Arrw> remarcat admirabila voce a d-nelor Eliza Băicoianu, Locusteanu şi Rita Mărcuş.

Maestrul /(Tiriac, impunător şi blând, a fost sărbătorit împreună cu corul de către orădeni. Li s'au aruncat vrafuri de flori şi au fost răsplătiţi cu urale şi repetate aplauze. Reuniunea „Cele Trei Crişuri" le-a oferit o frumoasă jerbă de flori.

Un actor de viitor E. Oh. Calboreanu. Un tânăr

oacheş, cu ochii trişti, dar întotdeauna cercetători, răscolitori de ascunzişuri sufleteşti. Un suflet modest, care a suferit în taină greutăţile aruncate în cale-i de viaţă şi de oameni.

Publicul orădean 1-a cunoscut fu oraşul nostru acum vre-o câţiva ani. Era angajat la Teatrul Naţional din Cluj şi a făcut sacrificiul să vină de vre o câteva ori aici ca să recite din poeţii români la şezătorile artistico-literare organizate de „Cele Trei Crişuri."

II văd şi-acum. A apărut în faţa publicului modest, ca orice om oarecare. Şi a început . . . Dar câtă deosebire ! Pe măsură ce vorbele curgeau mai apăsate, mai simţite, mai frământate, pe atât spectatorul îşi încorda atenţia, ca la sfârşit să izbucnească pe negândite în ropot de aplauze. Atunci Calboreanu era altul. Ochii sclipeau, iar fruntea devenea senină şi impunătoare.

Aşa l-am cunoscut noi pe Calboreanu, la începutul carierei sale şi de atunci i-am prezis viitorul ce-1 aştepta. Dar mai târziu a trecut dela Cluj la Bucureşti, întâiu la teatru! soţilor Bulandra şi apoi la Naţional. De-atunci n'a mai dat prin oraşul nostru, decât anul acesta, cu echipa Bulfmski, jucând în „Cain" şi „Tar-tuffe". L-am urmărit însă în presa bucureşteană şi am tresărit bucuroşi la orice succes al său.

In luna aceasta i s'a decernat pre-niul „Grigore Brezeanu," care în fiecare an se dă celui mai meritos artist, care a dovedit talent şi creaţie desăvârşită.

Ne pare bine că am cunoscut pe câştigătorul premiului, mai dinainte, de pe tremea când lupta cu marile greutăţi ale începutului, şi îi trimitem felicitările noastre.

La 25 Maiu se începe sesiunea generală a Ateneului Român din Bucureşti şi va dura până la 5 Iunie. In acest interval vor avea loc discursurile de recepţie a şapte membri noui şi anume, D-nii: I. A. Basarabescu Dr. Ch. Laugier, I. B. Bobescu, Constant Georgescu, Victor EHi-miu, Dr. E. Severin, şi George Bacaloglu, directorul revistei noastre. Titlul discursului de recepţie al d-lui Bacaloglu este: „Ardealul ca izvor cultural".

A apărut Volumul II din „Istoria Răs-boiului pentru întregirea României", de d. Const. Chiritescu.

Se ştie că volumul I al acestei lucrări a fost premiat de Academia Română cu premiul Năsturel 1923.

Interesantul -volum al d-lui Chiritescu se ocupă în pariea Il-a de Ocupaţia germană în România, de refacerea tarei, de Pacea dela Bucureşti, şi de cea dela Brest-Litovsky, de unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu patria mumă, de războiul româno-maghiar şi de pacea generală semnată la Versailles, Trianon, St. Germain, etc.

Un capitol interesant şi foarte bine tratat de autor, este cel relativ la bătăliile de pe Şiret şi Munţii Vrancei din 1917.

Luptele dela Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Varnija, Cireşoaia, etc. sunt descrise pe larg şi în mod foarte documentat.

Volumul este editat de Casa Şcoalelor şi costă 80 de lei.

D-1 Artur Feher, fost actor la teatrul „Comedia" din Budapesta, unul dintre cei mai de frunte actori ai Ungariei, întreprinde un turneu de declamaţii în oraşele din Ardeal. In program are şi poezii de-ale

poeţilor români traduse în ungureşte. Scopul este de a înlesni o apropiere între români şi maghiari prin ajutorul literaturei, făcând cunoscuţi poeţii români în fa[a minoritarilor. Asemenea turnee a întreprins şi în Jugoslavia şi Cehoslovacia. La noi, prima reprezentaţie a tinut-o în Sighetul Marmatiei. Citim într'un ziar maghiar de acolo, că d-1 Feher a recitat din scriitorii români Octavian Goga, Nichifor Crainic, Emil Isac şi George A. Petre. De sigur că d-sa trebue să-şi îmbogăţească programul şi cu alti scriitori români de valoare.

A apărut revista „Cele Trei Crişuri pentru Popor" anul II, nr. V, cu un cuprins îngrijit şi foarte instructiv pentru săteni. Semnează articole d-nii Gh. Tulbure, Hari-ton Constantinescu, Christache Ch. Milian, V. Sala, Avram Igna, etc. O bogată parte informativă închee acest număr.

Mare le savant român Dr. Levaditi, dela Institutul Pasteur din Paris, a fost propus pentru marele premiu Osiris, de 100.000 franci, care se oferă pentru cea mai însemnată descoperire în ştiinţe, artă, litere şi industrie. D-1 Levaditi este o personalitate ştiinţifică cu un renume universal şi premiul l-ar merita pentru câteva descoperiri ce le-a făcut în domeniul medicinei.

L a începutul lunei Iunie va apărea în în Arad un mare ziar cotidian cu numele „Tribuna Nouă". In Arad, după moartea „Românului" a mai existat un cotidian „Solidaritatea" care şi-a sistat apariţia. Ne pare bine că îşi va porni apariţia „Tribuna Nouă" cu un personal de redacţie ales — după cum suntem informaţi. — In Ardeal, unde presa românească are un rol important azi, un cotidian e o binefacere, mai cu seamă într'un oraş de graniţă şi într'un ţinut unde presa minoritară e în floare încă.

AH ăm cu plăcere că tânărul viorist, G. Popa-Grama, care printr'un şir de concerte date în tară se dovedise un talent cu viitor frumos, a fost numit profesor Ia Conservatorul de muzică din Viena. Ne bucură această victorie, mai cu seamă că d-1 Popa-Grama nu numără decât vre-o 25 de ani.

A f i ăm că artiştii cari au demisionat dela Opera Română din Bucureşti, şi cari au întreprins un turneu în Ardeal, au fost invitaţi să'dea o serie de concerte la Budapesta. Va fi un frumos prilej de afirmare a artiştilor români.

D-1 Al. Szolnay, unul dintre pictorii generaţiei tinere, maghiare, a deschis o expoziţie de pictură la „Cercul Catolic" din Oradea-Mare. D-1 Szolnay posedă o frumoasă rutină a penelului şi e dotat cu U n talent real. Tablourile expuse sunt alcătuite din peisagii, nuduri şi capete de expresie. Cele mai reuşite sunt câteva peisagii şi două capete de expresie ce reprezintă doi orbi. Ziarele ungureşti şi româneşti au vorbit frumos de tânărul pictor maghiar.


MINISTERUL DE RĂSBOIU. DIRECŢIA VII. INTENDENŢĂ. Licitaţia va avea loc în ziua de 21 Iunie a. c. ora 11, în localul No. 3 al Ministerului de Răsboiu,

0 L . 1 » £• Direcţia 7-a Intendentă din Calea Grivitei No. 28 si 1 l l D i l C a ţ i e . se va tine în conformitate cu prevederile art. 72—83

din legea asupra contabilităţii publice. Ministerul de Răsboiu, are nevoie să procure Caetul de sarcine cu toate conditiunile tech-

pentru Tipografia Militară următoarele maşini şi ma- n j c e S e poate vedea în orice zi de lucru la Tipo-teriale : tnnrx grafia Ministerului aflată în localul Şcoalei militare de

Una maşină de cusut registre de 200 şi 400 file. Infanterie No. 1 din Dealul Spirei. Una maşină de fătuit No. 12. Ofertele închise se vor prezenta în ziua licita-Un polizor de ascuţit cuţite de legătorie, j j e i însoţite de garanţia legală în recepisa Cassei d e 1500 Kgr. literă, Depuneri. 100 Kgr. liniatură de alamă, Preturile se vor trece pentru fiecare maş ină şi 300 Kgr. albitură, separat de fiecare categorie de materiale. 30 bucăţi vingalace. Director superior al intendentei 30 rondele pentru forme, Int. General 30 sule pentru scos corecturele. Leonte.

+g T " * " \ Ţ I / M , 1 A I A Societate Română de Asigurări Generale

3 \ J J _ J l N I _ 4 l \ r ^ J L j j r A . Capital Social deplin vărsat Lei 15.000.000 Fonduri de garanţii la finele anului 1922 . . . . . Lei 125,967.183

^ | Daune plătite în 1922 . . „ 68,783.446 • Daune plătite dela înfiinţarea Societătei . . . . . . „ 271,522.362

^ 3 Asigurări contra vietei în vigoare la finele anului 1922 „ 475,959.077 Ş£ * i Sediul: Bucureşti, Piaţa Universităţii. Telefon 5 12, 3/23. | £ ^ | Reprezentanta Generală: Bucureşti, Str. Smârdan 4. Telefon 5/13 ţ+ ^ Agenţii în toate oraşele din vechiul regat şi provinciile alipite. | £

Pentru Ardeal: Biroul Technic Cluj, Strada Nicolae Iorga No. 2. |£. ^ g Asigurări contra daunelor d e : Incendiu, Grindina şi Transport (fluvial, maritim şi terestru) j | £

Asigurările de Transport sunt tratate în. mod special din partea „Biroului Central Transport" din Brăila, Strada împăratul Trăian No. 8, Palatul „Generalei" şi de „Sucursala Biroului Central" Bucureşti, Strada Paris No. 2.

3̂ Asigurări de viată după combinaţi unile cele mai avantajoase. g £ -H* Asigurări cu bonificiare de 3 °/o asupra tuturor primelor plătite. Asigurări de caz de moarte şi mixte cu scutirea de fef-^ § . plata primelor în caz de invaliditate. Asigurări de Rente etc. g £

A C C I D E N T E g " Asigurări individuale cu şi fără restituirea primelor. Asigurări de răspundere civilă fa(ă de terţi pentru întreprinderile jc*-

industriale şi pentru proprietarii de automobile, precum şi contra stricăciunilor de obiecte proprietatea altora. ş £ •̂Ş Asigurări contra stricăciunilor accidentale ale automobilelor şi autocamioanelor, cu includerea furtului, incendiului gX^

-HJ şi a exploziei lor. Asigurări contra furtului Ia mobilier, casse de bani, mărfuri. Asigurări contra jefuirii casierilor, js*" încasatorilor (curieri). Asigurări contra spargerii geamurilor, etc

^1 PROSPECTE ŞI ORICE LĂMURIRI LA CERERE. f t

))DACIA ROMÂNIA« Societate Generală de Asigurare în Bucureşti.

întemeiată Ia 1871

Capital de acţiuni Lei 24 .000.000•— deplin vărsat. Rezerve statuare „ 17 572.299 — Diverse garanţii 108.835.614-— Averea Fondului de Asociaţiuni . . . 2.714.450' — Garanţie totală Lei 153.122.363 — Daune plătite în anul 1922 . . . . 66 905 0 7 3 ' — Daune plătite dela înfiinţarea Societăţii . 435.792.715-—

„Dacia România" este Societatea cea mai veche şi mai puternică din Ţară. Trecutul ei, însemnatele sale capitaluri şi persoanele cari o conduc, dau asiguraţilor ce le mai depline garanţii, pentru asigurări cât de mari în ramurile: Incendiu, Gridină, Transport, Viaţă, Accidente, Furturi prin spargere şi anume, în conditiunile cele mai prielnice pentru asiguraţi.

Lămuriri se dau de îndată, la cerere, în Bucureşti la sediul Societăţii, Str. Wilson No. 3 , sau la agenţiile principale din Str. Stavropoleos N o . 15 şi Pasagiul Român No . 5, în judeţe la agenţiile ei din toate oraşele, iar în ţinuturile alipite, în

următoarele o r a ş e :

yrad, Str. Regele Ferdinand No. 1 Et. II. Braşov, Banca Românească. Buziaş, la Banca Temişana. Cernăuţi. Str. I. Flon-dor No. 22 şi No. 23 . Chişinău. Str. Puşkin No. 34 . Cluj, Calea Victoriei No. 27. Dicio Sân Martin, la Banca Comercială şi Industrială din Valea Târnavei . ugos , Oradia-Mare, la Banca Românească Tg.-Mureşului, la Banca Românească. Sibiu,

la Banca Românească. Satu-Mare, la Banca Românească. Timişoara, Ia Banca Românească .


*3

t

NATIONAI A" SOCIETATE GENERALĂ DE M ^ = 4 = = = ^ ^ = ASIGURARE Fondată la 1882. Capital de acţiuni Lei 10,000.000. Fond de Rezervă Lei 65,000.000.

Daune plătite dela fundarea Societătei Lei 209,000.000. NAŢIONALA primeşte asigurări în ramurile: INCENDIU, GRINDINA, TRANSPORT, ACCIDENTE, RĂSPUNDERE CIVILA, FURT PRIN SPARGERE ŞI VIATA.

In condiţiunile ce le mai avantajoase:

GAZ DE MOARTE, SUPRAVIEŢUIRE, ZESTRE, RENTE VIAGERE, etc. etc. Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile V i a ţ ă ş i T r a n s p o r t . Informaţiuni la Sediul Social : Bucureşti, Strada Paris No. 12. (Palatul Societătei.

Agenţie în Oradea-Mare: B A N C A G E N E R A L A A T Ă R I I R O M Â N E Ş T I

Agenţii în toată {arau

Noua Societate a Atelierelor

SOCIETATEA ANONIMA PENTRU

DISTRIBHIREâ PRODUSELOR PtTROLEULUI adresa telegrafică; „Distribuţia"

Bucureşti, Str. G-ral Budişteami No. 11 !bis. Telefoane: 50-12, 50-44, 44-26.

Petrol de lampă Benzină pentru automobile

Benzină grea pentru moţoate industriale Motorină pentru motoare „ D i e s e l "

Uleiuri minerale Valvolină Parafină

Depozite de distribuire: în vechiul regat, în fiecare capitală de judeţ: te terîtdriie teaHptte fa: Arad,

Timişoara, Oradia-Mare şi Chişinău.

„VULCAN" Fabrică de Maşini şi Vagoane. — Societate Anonimă

Bucureşti, — Strada Honzik — Gara Dealul Spirei, — Telefon 15/54. Fabrica de Vagoane : Bucureştii-noi — Gara Chiuia — Telefon 2/7.

Biroul Ploeşti: Calea Rudului No. 81. — Telefon 50/2. Cazane de aburi sistem babcock-wilcox, cornwall, tischbein, lachapelle, etc.

Supraîncălzitoare, Economisoare, Curăjitoare de apă. Rezervoare până la 1000 vagoane. — Instalatiuni complecte pentru rafinării de petrol, extractiuni şi rafinerii de ulei vegetal, fabrici de săpun, etc. Aparate

pentru fabrici de zahăr, bere şi spirt. Constructiuni de fier, poduri metalice. — Troliuri, geamlâcuri, transmisiuni intermediare, burlane de sondaj. — Transmisiuni de forţă; acuplări brevet „Benn"; Turnătorie de fontă şi de bronz. — Reparaîiuni de locomotive şi vagoane.

0 0

o o

m


oradea-mare. anul v. maiu 19z4

Documents