optiuni istoriografice ix, 1-2 (2008)

Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi

Facultatea de Istorie

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE

IX1-2

2008

În acest număr: - STATUTUL SOCIAL AL POPULAŢIEI DE ORIGINE TRACICĂ

DIN DOBROGEA (SECOLELE I-III) - DECAPITAREA, ARDEREA, SFÂRTECAREA: SIMBOLISMUL

CORPULUI ÎN EXECUŢIILE CAPITALE - PĂRINŢI ŞI COPII ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVII-LEA.

REGLEMENTĂRI JURIDICE ŞI MĂRTURII DOCUMENTARE - IMAGINEA STRĂINULUI ÎN DISCURSUL ISTORIC

AL LUI NICOLAE BĂLCESCU. ATITUDINI ŞI OPŢIUNI - SISTEMUL PRINCIPIILOR CONSTITUŢIONALE PRIVIND

ÎNVĂŢĂMÂNTUL INTERBELIC

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE

Revistă fondată în anul 2000 de Asociaţia Tinerilor Istorici Ieşeni COMITETUL DE REDACŢIE:

ADRESA REDACŢIEI:

Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi Facultatea de Istorie

B-dul Carol I, nr.11, 700506 - IAŞI, ROMÂNIA e-mail : [email protected]

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în textele publicate revine în exclusivitate autorilor

Mihai-Bogdan Atanasiu (redactor-şef) Elena Bedreag Iulia Dumitrache Mihai-Ionuţ Gânju (secretar de redacţie) Mircea-Cristian Ghenghea

Universitatea „AL. I. Cuza” - Iaşi Facultatea de Istorie

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE Revistă fondată în anul 2000

de Asociaţia Tinerilor Istorici Ieşeni

IX1-2

2008 IAŞI

SUMAR

ISTORIE VECHE FLORICA MĂŢĂU, Aspecte privind metalurgia din spaţiul carpato-

balcanic la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului .....

7 IONUŢ ACRUDOAE, Sarmaţia şi Marcomania: noi provincii romane

sau continuarea principiului de „cordon sanitar”? ........................

27 ANA MARIA BUŞILĂ, Statutul social al populaţiei de origine

tracică din Dobrogea (secolele I-III) ..............................................

43 IULIA DUMITRACHE, Terminologia specifică referitoare la garum şi produsele derivate în lumea romană ...........................................

65

ISTORIE MEDIEVALĂ

GEORGIANA ZAHARIA, Decapitarea, arderea, sfârtecarea: simbolismul corpului în execuţiile capitale .....................................

75

ANCA-MIHAELA TĂTARU, Nelegiuirea. Faptă şi osândă în societatea românească medievală (I) ..........................................

89

ALEXANDRA-MARCELA POPESCU, Mărturii privind pedeapsa cu moartea pentru hiclenie în Ţara Moldovei .................................

115

VALENTINA-CRISTINA SANDU, Despre curvie, preacurvie în societatea medievală românească (secolele XVI-XVII) ...................

139

ELENA BEDREAG, Părinţi şi copii în Moldova secolului al XVII-lea. Reglementări juridice şi mărturii documentare ...............................

175

MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Nicolae Racoviţă – mare logofăt al Moldovei .......................................................................................

185

ISTORIE MODERNĂ

CODRIN MURARIU, Din relaţiile domnitorului Grigore Alexandru Ghica cu Austria ..............................................................................

199

MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA, Imaginea străinului în discursul istoric al lui Nicolae Bălcescu. Atitudini şi opţiuni .........................

211

ISTORIE CONTEMPORANĂCORINA PETRICĂ, Sistemul principiilor constituţionale privind

învăţământul interbelic ....................................................................

217 MIHAI POPESCU-APREOTESEI, Franţa şi prezenţa navelor

militare neriverane pe Dunărea fluvială (1920–1925) ...................

233 ZAHACINSCHI MIRCEA, Gustav Stresseman, planul Dawes şi

Conferinţa de la Londra (iulie – august 1924) ................................

243 ADRIAN VIŢALARU, Franţa şi Imperiul colonial francez în

preajma declanşării celui de-al doilea război mondial. Repere .....

259 ŞTEFĂNIŢĂ RADU, Administraţia românească în Basarabia în

lumina unor documente emise în a doua jumătate a anului 1941 ...

273 ANDREI SLABU, Formarea naţiunilor şi atitudini faţă de diferite

grupuri etnice. Bosniacii musulmani şi pomacii ................................

281

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ (LUCIAN-VALERIU LEFTER) ......................

297

Al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi, 15-17 mai 2008 ................. 297 Colocviile Şcolii Doctorale, Ediţia a II-a, Iaşi, 18-19 aprilie 2008 ...................... 298 Dialoguri Istoriografice Studenţeşti, 28-30 martie 2008, Iaşi .............................. 299 RECENZII, NOTE BIBLIOGRAFICE ...........................................

O. T. P. K. Dickinson, The Aegean from Bronze Age to Iron Age continuity and change between the 12th and 8th centuries B.C., London and New York, Routledge Taylor and Francis Group, 2006, 298 p. (Dănuţ PRISECARU); Social Inequality in Iberian Late Prehistory (eds. Pedro Díaz-del-Río, Leonardo García Sanjuán), BAR International Series 1525, 2006, 194 p. (Loredana SOLCAN); Madeleine Ferrières, Histoire des peurs alimentaires. Du Moyen Âge à l’aube du XXe siècle, 2006, 482 p. (Codrin MURARIU); Sultana Craia, Dicţionarul ziariştilor români, Bucureşti, Editura Meronia, 2007, 224 p. (Mircea-Cristian GHENGHEA).

301

ABREVIERI ŞI SIGLE ..................................................................... 315

SUMMARY

ANCIENT HISTORY FLORICA MĂŢĂU, The Carpathian-Balkans Metallurgy in the Late

Bronze Age and the Beginning of the Iron Age. Introductory Notes

7 IONUŢ ACRUDOAE, Sarmatia and Marcomania: New Roman

Provinces or the Continuation of the “Sanitary Cordon” Principle?

27 ANA MARIA BUŞILĂ, The Social Status of the Population with

Thracian Origin in Dobrudja (1st – 3rd centuries AD) ..................

43 IULIA DUMITRACHE, La terminologie spécifique concernant le

garum et les produits similaires dans le monde romain ................

65 MEDIEVAL HISTORY

GEORGIANA ZAHARIA, La décapitation, la combustion, l’écartèlement: le symbolisme du corps en exécutions capitales ..

75

ANCA-MIHAELA TĂTARU, The Wrongdoing. Deed and Punishment in the Romanian Medieval Society (I) .......................

89

ALEXANDRA-MARCELA POPESCU, Testimonies Regarding the Death Penalty for Cunning in Moldavia .......................................

115

VALENTINA-CRISTINA SANDU, About the Adulterous Relations in the Romanian Medieval Sources ...............................

139

ELENA BEDREAG, Parents and Children in Moldavia During the 17th Century. Juridical Settlements and Records ..........................

175

MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Nicolae Racoviţă – Great Chancellor of Moldavia .................................................................

185

MODERN HISTORY

CODRIN MURARIU, Sur les relations entre Gregoire Alexandre Ghyka et l'Autriche ...............................................................................

199

MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA, The Image of the Foreigner in the Historical Discourse of Nicolae Bălcescu. Attitudes and Options .......

211

CONTEMPORARY HISTORY

CORINA PETRICĂ, Le système des principes constitutionels regardant l’enseignement entre les deux guerres .........................

217

MIHAI POPESCU-APREOTESEI, La France et la présence de navires militaires sur le Danube fluvial (1920-1925) ...................

233

ZAHACINSCHI MIRCEA, Gustav Stresemann, der Dawes-Plan und die London Konferenz (Juli-August 1924) .............................

243

ADRIAN VIŢALARU, France and the French Colonial Empire about the Beginning of the Second World War .............................

259

ŞTEFĂNIŢĂ RADU, The Romanian Administration in Bessarabia in the Light of Some Documents Issued in the Latter Part of the Year 1941 ......................................................................................

273 ANDREI SLABU, Nation-Building and Attitudes Towards Various

Ethnic Groups. The Bosnian Muslims and the Pomaks ................

281

SCIENTIFIC LIFE (LUCIAN-VALERIU LEFTER) .....................

297

BOOK REVIEWS, BIBLIOGRAPHICAL NOTES ..................... 301 ABBREVIATIONS AND SIGLES ................................................. 315

„Opţiuni Istoriografice”, IX1-2, 2008, p. 7-26.

Florica MĂŢĂU

THE CARPATHIAN-BALKANS METALLURGY IN THE LATE BRONZE AGE AND THE BEGINNING

OF THE IRON AGE. INTRODUCTORY NOTES The development of metallurgy is a reliable guide in explaining

culture contact. The metal artefacts were used, until recently, for explaining different chronological sequences, with a special regard to their economic value. Besides this, the artefacts represent a good opportunity to interpret the social and cultural behavior of a certain community. My intention is to present the main criteria for a possible study of metal objects destiny in the Carpathian-Stara Planina interface focusing on the ritual and utilitarian function of these artefacts.

The main geographical references in our study area are represented by the Southern Carpathians to the North, Lower Danube and the Black Sea as a central axe, and Stara Planina in the south-west. The southern Romania appears as a diversified landscape starting from the Carpathian Mountains, following the hills, plateaus, plains and flood plains towards the Danube. The Prahova valley, Rucăr-Bran passage, Olt valley, and other mountain passes were used to cross the South Carpathians for traveling and exchanging goods. Another possibility is to follow the Ialomiţa, Argeş, Jiu river courses that spring from these mountains and flow to the Danube. There is one exception, the Olt River which only crosses these mountains and then flows to the Danube. Going to the South, between the Lower Danube and the Stara Planina mountains, the landscape is composed by hills and plains, and an extensive hydrographical network directed to the Danube (Timok, Lom, Iskăr, Osăm, Jantra), and the Black Sea (Provadija, Kamčija).

In order to understand how the archaeological perception on metal artefacts has developed in time, I will try to present the main works on this subject from Romania and Bulgaria. In Romania, the growing preoccupation with metalworking can be traced back in the beginning of the XXth1 century when it was related to the main concern for chronology

1 Paul Reinecke, Studien zur Chronologie des ungarländische Bronzealters (I), “Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn”, Budapest, I, 1901, p. 1-16; Zur Chronologie der zweiten Hälfte des Bronzealters in Süd- und Norddeutschland, “Korrespondenzblatt der

Florica Măţău

8

and typology. This can be observed in the work of Mircea Petrescu-Dâmboviţa2 and in the volumes of Präehistorische Bronzefunde series which includes some of his works on sickles3 and adornments4. Also important are Alexandru Vulpe’s study5 on axes, and Tiberiu Bader’s analysis of fibulae6 and swords7. In the last decade of the XXth century, besides their interest in typology and chronology, the archaeologists had used a new approach in the study of metal objects which focuses on the intentionality of deposition. A good example for this changed perspective is provided by the hoards deposition Colloquium8 held at the Archaeological Institute in Bucharest in 1992, and by the works of Tudor Soroceanu9, Alexandru Vulpe10, and Tiberiu Bader11.

If we look upon the archaeological explanations of metalworking referring to the the Stara Planina-Danube area, we may observe some differences compared with the Carpathian-Lower Danube area. Until the work of E. N. Černych12, who, actually, grouped together and made a very complex typology for all metal artefacts discovered in Bulgaria, Deutschen Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte”, Braunschweig, 33, 1902, p. 17-22, 27-32; Zur chronologischen Gliederung der süddeutschen Bronzezeit, Germania, 8, 1, 1924, p. 43-44, Kurt Willvonseder, Die mittlere Bronzezeit in Österreich, Leipzig-Wien, 1937; Franz Holste, Die Bronzezeit im nordmainischen Hessen, Berlin, 1939; Die Bronzezeit in Süd- und Westdeutschland, Berlin, 1953.

2 Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977. 3 Idem, Die Sicheln in Rumänien mit Corpus der jung- und spätbronzezeilichen

Horte Rumäniens, PBF, XVIII, 1, München, 1978. 4 Idem, Der Arm- und Beinschmuck in Rumänien, PBF, X, 4, Stuttgart, 1998. 5 Alexandru Vulpe, Äxte und Beile in Rumänien, I, PBF, IX, 2, München,

1970; Äxte und Beile in Rumänien, II, PBF, IX, 5, München, 1975. 6 Tiberiu Bader, Die Fibeln in Rumänien, PBF, XIV, 6, München, 1983. 7 Idem, Die Schwerter in Rümanien, PBF, IV, 8, Stuttgart, 1991. 8 “Obiceiuri de depunere în pre- şi protoistorie din România”, in SCIVA, 43, 4,

1992, p. 335-433; 44, 1, p. 33-53. 9 Tudor Soroceanu, Die Fundumstände bronzezeitlicher Deponierungen- ein

Beitrg zur Hortdeutung beiderseits der Karpaten, in: Bronzefunde aus Rumänien, I, Tudor Soroceanu (Hrsg.), PAS, 10, 1995, p. 15-81.

10 Alexandru Vulpe, Deponierungen, Opferstätten und Symbolgut im Karpatengebiet, in Archäologischen Forschungen zum Kultgeschehen in der jüngeren Bronzezeit und frühen Eisenzeit Alteuropas, Ergebnisse eines Kolloquiums in Regensburg 4.-7. Oktober 1993, Universität Regensburg, 1996, p. 517-535.

11 Tiberiu Bader, Passfunde aus der Bronzezeit in den Karpaten, “Communicationes Archaeologicae Hungariae”, 2001, p. 15-39.

12 E. N. Černych, Gornoe delo i metallurgija v drevnejšej Bolgarija, Sofija, 1978.

The Carpathian-Balkans metallurgy 9

only unsystematic studies were dedicated to metalworking. This typological interest continued with some volumes published by Diana Gergova13 and Imma Killian-Dirlmeier14 in the Präehistorische Bronzefunde series and with Ivan Panajotov15’s interest in swords. They didn’t pay attention to the intentionality of deposition or to the ritual or utilitarian function of these objects.

For the archaeological approach to metalworking is absolutely necessary to improve the methodological and theoretical background. In order to do that, the archaeologists found themselves needing an answer for the next questions: Where have these artefacts been made and what was the original purpose? Which was their destiny from the moment of production until hoarding? Is it possible to have been lost or was it an intentional hoard?

Methodologically, in order to observe some regularity, it is necessary to take into consideration certain features which are provided by the typological, functional, chronological and quantitative analyses. In his research for answers, the archaeologist has to emphasize those elements which can provide a systematically view of metalworking such as the technology and function of the objects and then to look upon the context. From the archaeological perspective, we may talk about a gradual framework in the interpretation context there is an archaeological context (settlement, burial, hoard or a single find) and a geomorphologic context (Map 1) similar with the landscape in which these artefacts were found (mountain passes, cliffs, caves, river banks, wet places).

For distinguishing between the ritual and utilitarian function of metal artefacts we observed the differences in location (wet or dry ground, depth of deposit, markers-for hoards, and between settlement finds, burial, hoard, single finds), the particularities of the objects (dominance of ornaments (Graphic 4) and weapons (Graphic 3) or special forms, as opposed to a broad range of types (Graphic 1, 2)), and special arrangement of the objects. Another important item, especially, for hoards and burials is represented by the presumed intention to recover

13 Diana Gergova, Früh- und ältereisenzeitliche Fibeln in Bulgarien, PBF,

XIV, 7, München, 1987. 14 Imma Killian-Dirlmeier, Die Schwerter in Griechenland (außerhalb der

Peloponnes), Bulgarien und Albanien, PBF, IV, 12, Stuttgart, 1993. 15 Ivan Panajotov, Bronze Rapiers, Swords and Double Axes from Bulgaria,

Thracia, V, 1990, p. 173-198.

Florica Măţău

10

the metal artefacts. That is way I consider the discussion of these depositions with no intention to recover as artificially divided between ritual and utilitarian, reflecting the apparently divided character of the metal artefacts.

Therefore, I shall refer especially to bronze artefacts and only as an exception to gold finds. There is an intrinsic difference between the hoards16 which contains bronze objects and the one with gold artefacts. When I am referring to hoard17 I consider it as a third category that exists outside the settlement and the burial, without a necessary economic value. In the case of a hoard with gold objects, there is always an economic implication and, depend on the context, an intention to hoard and to recover them.

First, I will discuss the relationship between the bronze artefacts and the context in which they were found. There is a major inconvenience caused by the fortuitous character of the metal artefacts discoveries.

If we analyse the archaeological context, for the bronze objects found in the studied area, we may conclude that most of them are single finds with unknown context, and only few are from settlements or burials. But, is not the same situation with the quantity of bronze finds; this time the hoards claim to be the first.

The context perspective is completed by the geomorphologic analysis which gives us a clue for our research for certain items in the ritual-utilitarian dichotomy. A special context where depositions have been made is on mountain passes from the Southern Carpathians and Stara Planina. Among the hoards from passes, I mention the one from Predeal18 (socketed axe, knife and sword) and Petroşani19 (socketed axes

16 Helmut Geisslinger, Horte als Geschichtsquelle dargestellt an den

völkewanderungs – und merowingenzeitlichen Funden des südwestlichen Ostseeraumes, Neumünster, 1967, p. 98.

17 H. Geisslinger, Depotfund, in: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, H. Beck, H. Jankuhn, K. Ranke, R. Wenskus (Hrsg.), 5 (Chronos-Dona), Walter de Gruyter, 1984, p. 320.

18 Mircea Rusu, Die Verbreitung der Bronzehorte in Transilvanien vom Ende der bronzezeit bis in die mittlere Hallstattzeit, Dacia N.S., 7, 1963, p. 208, nr. 8; Alexandrina D. Alexandrescu, Die Bronzeschwerter aus Rumänien, Dacia N.S.,1966, X, p. 127, n°. 31; M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., 1977, p. 123-124, pl. 292/1-3, map 4/9.

19 Mircea Rusu, op. cit., p. 206, n°. 54; Liviu Mărghitan, Despre o veche descoperire arheologică din judeţul Hunedoara, Sargetia, V, 1968, p. 23-25; Ion


and a spearhead), in the Southern Carpathians, and the Samodovene20 (socketed axes) hoard from Stara Planina.

There is another category of finds to discuss here, those emanating from wet locations. In the vast majority of such cases, it is impossible to prove that the objects were deposited simultaneously, in a single act; they accumulated in a series of individual acts on the same spot and can be interpreted as non-utilitarian in nature. Such finds indicate also the use of rivers for transport purposes and the metal artefacts may represent a possible way of payment. An example of wet finds is provided by the hoard of Pietroşani21 (Teleorman, Tei culture area) which was found in a river (2 socketed axes), and the single finds from Baziaş22 (sword), Grui23 (Valea Gruiului river, sword) and Prundeni24 (sword) from Verbicioara culture area. The main object type found in wet locations is represented by the socketed axe.

If we look upon the deposition context we observe that most of them follow the main river courses, concentrating on the hills area or on the lowland, in the north and south of the Danube. Through the Lower Danube the Carpatian-Stara Planina interface was opened to Central Europe and to the north of the Black Sea.

In order to understand the function of the bronze artefacts, we have to analyze the main object types such as tools (sickles, socketed

Stanca, Descoperiri arheologice şi numismatice la Petroşani, AMN, IX, 1972, p. 385; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., 1977, p. 66, pl. 59/1-4, map 2/60.

20 E. N. Černych, op. cit., p. 189, pl. 32/19, 33/1, 3, 5, 9; Burger Wanzek, Die Gußmodel für Tüllenbeile im südöstlichen Europa, UPA, 2, 1989, p. 127.

21 Valeriu Leahu, Cultura Tei, Bucureşti, 2003, p. 144, pl. LXVI. 22 Alexandrina D. Alexandrescu, op. cit., p. 187, n°. 271, pl. XXII/10; Richard

Petrovszky, Contribuţii la repertoriul arheologic al localităţilor judeţului Caraş-Severin, din paleolitic până în secolul al V-lea î.e.n. (I), Banatica, II, 1973, p. 386, n°. 1; Marian Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bibliotheca Thracologica, IV, Bucureşti, 1993, p. 251.

23 V. Marinoiu, Gh. Calotoiu, O. Bratu, O spadă de bronz de la Grui, jud. Gorj, Litua, VII, 1997, p. 50-54; Florin Ridiche, Noi date privind cunoaşterea culturii Verbicioara (I), Oltenia. StCom, Arheologie-Istorie, XII, 41-72.2000, p. 60, n°. 120; Gabriel Crăciunescu, Mărturii ale practicării metalurgiei şi obiecte de metal în cadrul culturii Verbicioara, Drobeta, XV, 2005, p. 63, pl. XIV/1.

24 Nikolaus Boroffka, Rodica Boroffka, Ein neues Schwert aus Südrumänien, in: Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata, Victor Spinei, Cornelia-Magda Lazarovici, Dan Monah (eds.), 2005, p. 505-514.

Florica Măţău

12

axes, knives), weapons (axes, swords, spearheads), jewellery (armings, necklaces, rings), and moulds. Most of the objects from the study area are represented by tools (sickles and socketed axes) which are found in hoards, single finds, and, also, in settlements and burials. There are only few weapons and jewellery items which are found mostly as single finds. The other category of objects used to produce the bronze objects is illustrated by the moulds which were found in settlements (only few, such as the one from Grădiştea Coslogeni (Călăraşi)25, Radovanu (Călăraşi)26, and with uncertain discovery context), single finds, or from hoards. The most spectacular hoard with stone moulds is the one from Pobit Kamăk (Razgrad, Bulgaria)27, which contains over 30 stone moulds, including some for objects not known to exist in this area in positive, such as a bell, a small two-handled vessel (kantharos), various items of jewellery or trinkets, a solid-hilted sword, and an extraordinary parade axe, or halberd with curled-round blade. Another hoard with moulds comes from Esenica (Provadija, Bulgaria)28, Sokol (Silistra, Bulgaria)29.

Further evidence bearing on the importance of bronze-working in the Late Bronze Age comes from the nature and the distribution of bronze hoards and single finds in this area. Certainly the frequent find type is the socketed axe, but sickles are also common as in the hoard from Sokol. Within these aspects, Bulgarian hoards concur with Romanian and can be seen as part of the same smiting tradition.

Another feature of this kind of analysis is to stress upon the amount of local products and on possible imports, the average of bronze artefacts used by a certain community, and the place gained by the metalworking in regards to other raw materials.

25 Marian Neagu, Dan Nanu Basarab, Consideraţii preliminare asupra aşezării

eponime de la Grădiştea Coslogeni, judeţul Călaraşi, CCDJ, II, 1986, p. 113, fig. 21. 26 Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. I.

Epoca bronzului în spaţiul balcanic, Bucureşti, 1978, 146-147, fig. 86/1-2; Idem, Done Şerbănescu, Rezultatele cercetărilor de la Radovanu, punctul „Gorgana a doua”(judeţul Călăraşi) I. Aşezarea din epoca bronzului; Aşezarea geto-dacică. Studiul preliminar, “Thraco-Dacica”, V, 1985, p. 5-30.

27 E. N. Černych, op. cit., p. 254-257, pl. 67-70. 28 Goranka Tončeva, Kalbavi za otlivane na sečiva i ukrajeniă ot s. Esenica,

Arheologija, Sofija, 15, 2, 1973, p. 39-45. 29 Ivan Panajotov, Peter Donevski, Săkroviše ot kăsnata bronzova epocha ot s.

Sokol Silistrenski okrăg, Izvestija (Varna), XII (XIII), 1977, p. 131-142.


What we may emphasize, based on this kind of analysis, is the difficulty to separate the utilitarian and the ritual deposition, especially, because most of these objects have been used before being grounded. Also, this ambiguous line between the ritual and the utilitarian one was sustained by the presence of the same kind of objects in all types of context (settlements, burials, hoards and single finds), sometimes all together. According to this, we may say that the same kind of objects, normally with an utilitarian function, was used, also, in ritual purposes.

The technological or economical approaches to metallurgy is unsatisfactory for at least two reasons. First, they are too schematical, sometimes too theoretical and try to impose an aprioric model for almost every space, without any major care for the archaeological evidence which is not the same in every space. Secondly, and probably more close to our interest, they fail to explain the specific pattern of the archaeological record which try to understand why metal became such a prominent feature at a very specific moment in time and in a very specific way. Therefore, I intend to observe in which way the changes in the depositional behaviour, during the time, affects the meaning of the metal artefacts, if we can trace any changes. The main questions inherent to this kind of analyse are related to the concept of value. What makes these “things” to be considered as being valuable? The metal was considered as a functional or as a luxury material? Was it exchanged or stored? If we try to find an answer for these questions we have to start with an analyse of the spatial distribution of these artefacts.

The identity of metal objects may be characterized in many ways. First, they can be separated into manufactured, scrap and wasted goods. The manufactured objects can be grouped in rough categories such as weapons, tools, vessels or ornaments. By scrap is meant fragments of manufactured goods no longer identifiable. Waste includes pieces of metal lost in the workshop or in some other place.

A study of the metal artefacts, especially the swords and spearheads, suggests that whereas the sword was certainly a pretty thing, and probably a prestige symbol of a military caste, the spear was the most effective and lethal weapon. We need to distinguish between offensive and defensive weapons and, above all, no category must necessarily have been used in their strict purpose. Both could have different functions and meanings. Besides being tools of killing or defense, they could have been objects of value through their intrinsic

Florica Măţău

14

artistic quality, they could have been symbols of power, prestige and authority, of implied or actual threat, of sacrifice of gift or reward, as a pledge of loyalty, or as an embodiment of the idea of conflict or as an actual conveyor of metal30. The use of weapons as emblematic devices is common to many societies. Their relevance to male status and especially in an age/gender context is attested ethnographically and archaeologically31. Several of these weapons are clearly prestige or status weapons, powerful regalia and at the same time imply the use of force in the establishment of relations and a warlike mentality but does not actually represent warfare as such. Clues are often given through the context in which the weapons are found and the mode and context of deposition of weapons can provide insight into the economical, social and ideological structures of society.

The prestige objects are widely distributed. These objects found scattered across the Lower Danube region suggest a system of exchange by which this area was tied into a palatial prestige system that reflects a network not just of technical skill and prestige goods, but also of some common symbolic practices32. An inherent difficulty in any study of metalworking is that of dealing with different kinds of movement of goods because when the common place of an object is changing, the usual significance of this is changing also. An interpretation of the deposition of metalwork in different places should consider the changes in the function of metal through space and time. In order to define

30 Richard Osgood, Central and Eastern European, in: Bronze Age Warfare, Richard Osgood, Sarah Monks, Judith Toms (eds.), Sutton Publishing, p. 65-89; Anthony Harding, What Does the Context of Deposition and Frequency tell us about the Function of Weapons?, in Warfare and Society. Archaeological and Social Anthropological Perspectives, Ton Otto, Henrik Thrane, Helle Vandkilde (eds.), Aarhus University Press, 2006, p. 505-515; Henrik Thrane, Swords and Other Weapons in the Nordic Bronze Age: Technology, Treatment, and Contexts, in: Warfare and Society. Archaeological and Social Anthropological Perspectives, Ton Otto, Henrik Thrane, Helle Vandkilde (eds.), Aarhus University Press, 2006, p. 491-505.

31 Helle Vandkilde, Warfare and Gender According to Homer: An Archaeology of an Aristocratic Warrior Culture, in Warfare and Society. Archaeological and Social Anthropological Perspectives, Ton Otto, Henrik Thrane, Helle Vandkilde (eds.), Aarhus University Press, 2006, p. 515-529.

32 A. Sherratt, S. Sherratt, From Luxuries to Commodities: the Nature of Mediterranean Bronze Age Trading System, in Bronze Age Trade in the Mediterranean. Papers presented at the Conference held at the Rewley House, Oxford, December 1989, N. H. Gale (ed.), SMA, XC, Paul Åströms Förlag, 1991, p. 351-387.


abundance and shortage in a given period we first have to account for an assortment of interacting groups claiming access to metal in its various forms, from raw material to finished artefacts. Traditionally, all the explanations referring to the abundance of metal artefacts considered that it was strictly related with the basic productive activities. If we look more closely at how metal objects were structured through the deposition mostly in hoards or as single finds, we realize that this way of explaining is too far from reality33. The value of metal should be interpreted within the specific geographical and economic systems.

The best example is provided by the hoards because we can see exactly the relationship between the material culture and the social area providing some possible clues for what metal meant in economic and social terms. An important corollary of the personal use of metal was its deposition in burials or as single finds. This gives us the impression that there was more left to circulate above ground. The lavishness of consumption was a deliberate display on behalf of those who had access to metal34. The artefacts which were found mostly in hoards showed that the Late Bronze Age communities could afford to discard their valuables and therefore reinforce their identity and ideology. Conspicuous consumption of metal in the hoards or in the graves, however, does not necessarily indicate a similar mode of metal circulation away from these. Even so, by including metal artifacts in hoards and burials, that metal was excluded from further use. Access to metal was limited twice: firstly for the rest of the population and, secondly, as an additional result from further use by the elite themselves. In the long run this method of limiting access to metal (both as raw material and luxury artefacts) for other social groups created a strain in the general supply of metal35. In the case of hoards containing different types of metal goods we can talk about the collective character of the interment as opposed to the rigid connection between the individual and the grave-goods in single graves. But this situation cannot be proved; we can only suppose that the things were like this or like that. The community represented by the hoards is

33 G. Nakou, The Cutting Edge: A New Look at Early Aegean Metallurgy,

JMA, 8, 2, 1995, p. 1-32. 34 Martyn Barber, A time and a place for bronze, in: Bronze Age Lndscapes.

Traditions and Transformations, Joanna Brück (ed.), Oxbow Books, 2001, p. 161-169. 35 Evanthia Baboula, “Buried” metal in Late Minoan inheritance customs, in

Metals Make the World Go Round, C. F. E. Pare (ed.), Oxbow Books, 2000, p. 76.

Florica Măţău

16

one where the community acted as a unit and it is likely that the social positions of individuals inside were not defined separately through their particularities.

The function of metal changed over the period under discussion: it was no longer aimed for public consumption and display in funerals, being included in the hoards or restricted as a single finds. Another aspect that we can see is related to a form of hoarding, derived from inheritance customs. Hoarding is supposed to provide equilibrium for the future, thus safeguarding against possible shortages. In contrast, objects deposited in the course of deliberate ritual hoarding are not meant to be recovered. Grave goods, ritual hoards not generally preserved for a later, can be seen as forms of social storage of wealth serving a purpose of balance among competing people and institutions. What hoards provide for metal is a formal ambiance for its consumption with a highly symbolic language, which lends itself to manipulation in order to generate and maintain power36. Grave-goods, like gifts, underline the importance of a social process. Objects lose part of their identity in order to gain another37.This process implies the nurturing of a network of social ties emphasizing reciprocity38. The effect was the possible reinforcement of the group cohesion defined through competition both among themselves and with rival groups. In that context the acquisition, consumption and disposal of metal in conspicuous way became important for power and identity enhancement. The strain created by the elite practices of excluding access to metal created more demand for metal. Intensification and further specialization of production led to the expansion of the metal supply routes. However, the weakness of the existing elites to complete for the exchange routes with independent native and foreign trade may be a factor in the demise of the elites39. Wealth systems were structured on the possession and exchangeability of property. Metal was added to the community or to the individual’s

36 Klaus Randsborg, Metal Deposits, in: Oppening the Oak-Coffins, Acta

Archaeologica Supplemmentum, 1998, p. 45-58. 37 George Bataille, L’economie à la mesure de l’Universe. La part maudite, in

Oeuvres completes, Paris, 1976, p. 29. 38 Marcel Mauss, The Gift. Forms and Functions of Exchange in Archaic

Societies, London, 1969, p. 34. 39 Randi Haaland, Technology, Transformation and Symbolism: Ethnographic

Perspectives on European Iron Working, NAR, 37, 1, 2004, p. 1-19.


mobile propriety and it was there to be traded or inherited like land or other mobile goods40.

At the micro-scale, a possible metal shortage must be seen in the context both of access to metal by the various parts of the communities, and the unstable social systems41. At the macro-scale shortage and abundance have to be related to access to metal by the entire community. Extremely relevant for the latter cases is the possibility of external disruptions in the supply of metal, in the form of potential difficulties with the trade routes, especially for the raw materials. Metal, first used extensively by the emergent elites, had to be redeployed within an evolving framework of value. Competition for status goods and control of the metal supply must have contributed to the instability of the social conditions which were already in a point of transition before the major social and economical transformation which are the major characteristics of the end of the Bronze Age. While the consumption of metal contributed to elite consolidation, the disintegration of those elites signaled a modification of function and value due to the greater amount of people gaining access to metal. Metal was exchanged instead of being interred, before it reverted once more to underground prestigious functions on an unequalled scale at the end of Bronze Age42.

Dominant models in the past interpretation of metals has focused on the utilitarian replacement of previous materials used for the manufacture tools and weapons, or as the first vehicles for wealth accumulation, are seen as playing the central role in this transition because of their localized distribution in nature and the presumed requirement of full-time specialists in their production. According to this model, the desire for metal resulted in the necessity for long-distance inter-community exchanges and the production of surplus above and beyond the levels required for self sufficient units. It was considered that both surplus and metals provided the basis of emergent inequality. This kind of approach is related also of the idea of craft specialization. But studies from the recent years have cautioned against appeals to

40 A. Sherratt, S. Sherratt, op. cit., p. 366. 41 Sophia Voutsaki, Mortuary Display, Prestige and Identity in the Shaft Grave

Era, in Eliten in der Bronzezeit. Ergebnisse zweier Qolloquien in Mainz und Athen, 2, Mainz, 1999, p. 103-119;

42 Robert Drews, The End of the Bronze Age. Changes in Warfare and the Catastrophe ca. 1200 B.C., Princeton Univeristy Press, p. 104-129.

Florica Măţău

18

“specialization” as a monolithic concept by illustrating the variation of organizational forms of craft production and its support, and have questioned the classical point of view that the first metalworkers would have introduced an unprecedented burden on the community.

The use of metal in pre-industrial societies was not based on the same premise as our heavy industry is43. The acquisition of metal artifacts was something of a status-creating exercise, especially if we agreed that coexists with “anti-economic” behavior such as conspicuous consumption and “wasteful” production is often the basis of such strategies44. The innovations that appear are not restricted to the “technical” side, but refer mainly to the changing use of metal and its relationship to symbolic and ideological schemes and social change45. And also we have to consider that technological evidence in the archaeological record relates to the active use of material culture as a vehicle for social meaning46. Ethnographic evidence for the organization of metalworking in small-scale communities suggests that the choice of a processing site is often affected by a variety of economic and non-economic factors47. The distribution of knowledge relating to these processes is to the articulation of power relationships and aids the generation of the narratives which lie at the basis of the creation of value48.

The process of the transformation of value as an intrinsic quality of objects is contagious and is allowing a great space for the local actors. The artefacts had moved from high-value, “luxuries” status, to standardized, quantity production. These differences can be traced as being part of a network in which we are able to see the archaeological context as a reliable witness for a continuous process.

43 C. A. Gregory, Gifts and commodities, Academic Press, 1982, p. 41-55. 44 George Bataille, op. cit., p. 30. 45 John C. Barrett, Time and Tradition: the rituals of everyday life, in Bronze

Age Studies. Transactions of the British-Scandinavian Colloquium in Stockholm, May 10-11, 1985, Hans-Åke Nordström, Anita Knape (eds.), Stockholm, 1989, p. 113-127.

46 Ian Hodder, Symbols in Action: Ethnoarchaeological Studies of Material Culture, Cambridge University Press, 1982, p. 63.

47 G. Nakou, op. cit., p. 18. 48 Arjun Appadurai, The Social Life of Things, Cambridge University Press,

1986, p. 48.


Map 1: Metal artefacts distribution in the Carpathian-Balkans region


Sites represented on the map

1. Almăj, Dolj 43. Doctor Josifovo, Mihailovgrad, Bulgaria 2. Anina, Caraş-Severin 44. Dobra, Mehedinţi 3. Armeniş, Caraş-Severin 45. Drajna de Jos, Prahova 4. Balej, Montana, Bulgaria 46. Drăguţeşti, Gorj 5. Balkanski, Razgrad, Bulgaria 47. Dridu, Ialomiţa 6. Balta Sărată, Caraş-Severin 48. Emen, Târnovo, Bulgaria 7. Bajkal, Pleven, Bulgaria 49. Enica, Vraca, Bulgaria 8. Baziaş, Caraş-Severin 50. Esenica, Provadija, Bulgaria 9. Bălceşti, Vâlcea 51. Florentin, Mihailovgrad, Bulgaria

10. Beidaud, Tulcea 52. Fundeni, Bucureşti 11. Berca, Buzău 53. Furen, Montana, Bulgaria 12. Berzasca, Caraş-Severin 54. Galatin I, Montana, Bulgaria 13. Bocşa Română, Caraş-Severin 55. Galatin II, Montana, Bulgaria 14. Bocşa Montană I, Caraş-Severin 56. Giurgiova, Caraş-Severin 15. Bocşa Montană II, Caraş-Severin 57. Giurgiu, Giurgiu 16. Boldeşti, Prahova 58. Goljamo Pešene, Montana, Bulgaria 17. Boljetin, Majdanpek, Serbia 59. Gornea I, Caraş-Severin 18. Bucureşti 60. Gornea II, Caraş-Severin 19. Bucureştii Noi, Bucureşti 61. Gorsko Kosovo, Sevlievo, Bulgaria 20. Caransebeş,Caraş-Severin 62. Gorsko Slivovo, Sevlievo, Bulgaria 21. Călăraşi, Dolj 63. Govora Sat, Vâlcea 22. Cărpiniş, Vâlcea 64. Gradešnica, Mihailovgrad, Bulgaria 23. Căscioarele, Ilfov 65. Grădiştea-Coslogeni, Călăraşi 24. Căscioarele, Ilfov 66. Greaca, Ilfov 25. Căzăneşti, Vâlcea 67. Grebleşti, Vâlcea 26. Cârligu Mare, Buzău 68. Groşerea, Gorj 27. Cârlogani, Olt 69. Grui, Gorj 28. Cârlomăneşti, Buzău 70. Gubaucea, Dolj 29. Cârna I, Dolj 71. Gura Dobrogei, Constanţa 30. Cârna II, Dolj 72. Halânga, Mehedinţi 31. Cârna III, Dolj 73. Hinova, Mehedinţi 32. Cârna IV, Dolj 74. Hotnica I, Veliko Târnovo, Bulgaria 33. Čerkovna, Varna, Bulgaria 75. Hotnica II, Veliko Târnovo, Bulgaria 34. Ciorani, Vrancea 76. Hotnica III, Veliko Târnovo, Bulgaria 35. Comorâşte, Caraş-Severin 77. Iablaniţa II, Caraş-Severin 36. Constanţa-Palas, Constanţa 78. Insula Banului, Mehedinţi 37. Copăcelu, Vâlcea 79. Izvoarele, Mehedinţi 38. Cornuţel, Caraş-Severin 80. Izvoarele, Ilfov 39. Coslogeni, Ialomiţa 81. Izvorul Frumos, Mehedinţi 40. Cozla, Caraş-Severin 82. Jonkovo, Razgrad, Bulgaria 41. Dalci, Caraş-Severin 83. Jupa, Caraş-Severin 42. Devetaki, Loveč, Bulgaria 84. Jupalnic Mehedinţi

Florica Măţău

22

85. Kaliakra, Varna, Bulgaria 129. Orjahovo, Vraca, Bulgaria 86. Kruševo, Gabrovo, Bulgaria 130. Orodel, Dolj 87. Leskovec, Vraca, Bulgaria 131. Orşova I, Mehedinţi 88. Lesura I, Montana, Bulgaria 132. Orşova II, Mehedinţi 89. Lesura II, Montana, Bulgaria 133. Ostrovu Mare I, Mehedinţi 90. Liborajdea I, Caraş-Severin 134. Ostrovu Mare II, Mehedinţi 91. Liborajdea II, Caraş-Severin 135. Ostrovu Mare III, Mehedinţi 92. Liubcova I, Caraş-Severin 136. Ostrovu Mare IV, Mehedinţi 93. Liubcova II, Caraş-Severin 137. Orsoja, Mihailovgrad, Bulgaria 94. Liubcova III, Caraş-Severin 138. Pădureni, Constanţa 95. Logreşti-Moşteni, Gorj 139. Păltiniş, Caraş-Severin 96. Lupşanu, Ialomiţa 140. Pescari I, Caraş-Severin 97. Mala Vrbica I, Kladovo, Serbia 141. Pescari II, Caraş-Severin 98. Mala Vrbica II, Kladovo, Serbia 142. Petroşani I, Hunedoara 99. Mateeşti, Vâlcea 143. Petroşani II, Hunedoara

100. Medgidia I, Constanţa 144. Petroşniţa, Caraş-Severin 101. Medgidia II, Constanţa 145. Pietrosu, Buzău 102. Medgidia III, Constanţa 146. Pleniţa, Dolj 103. Mehadia, Caraş-Severin 147. Plosca, Dolj 104. Mehedinţi (unknown find-context) 148. Poarta Albă, Constanţa 105. Mileni, Mehedinţi 149. Pobit Kamăk, Razgrad, Bulgaria 106. Mihai Bravu, Brăila 150. Pojejena, Caraş-Severin 107. Moldova Veche, Caraş-Severin 151. Poroina Mare, Mehedinţi 108. Moldova Veche I, Caraş-Severin 152. Predeal II, Braşov 109. Moldova Veche II, Caraş-Severin 153. Prundeni, Vâlcea 110. Moldova Veche III, Caraş-Severin 154. Puieni, Ilfov 111. Moldova Veche IV, Caraş-Severin 155. Putreda, Buzău 112. Moldoviţa, Caraş-Severin 156. Radovanu, Călăraşi 113. Năeni, Buzău 157. Râureni, Vâlcea 114. Nicolae Bălcescu, Constanţa 158. Reşiţa, Caraş-Severin 115. Nordul Olteniei (unknown find-context) 159. Riš, Varna, Bulgaria 116. Ocna de Fier, Caraş-Severin 160. Rocşoreni, Mehedinţi 117. Ocnele Mari, Vâlcea 161. Rogova I, Mehedinţi 118. Ocniţa, Dâmboviţa 162. Rogova II, Mehedinţi 119. Odăile Podari, Ilfov 163. Sabangia I, Tulcea 120. Oinacu, Ilfov 164. Sabangia II, Tulcea 121. Olteni, Prahova 165. Sacoţi, Vâlcea 122. Olteniţa, Ilfov 166. Samodovene, Loveč, Bulgaria 123. Orbeasca de Sus, Teleorman 167. Sasca Montană, Caraş-Severin 124. Oreviţa Mare I, Mehedinţi 168. Sălcioara, Buzău 125. Oreviţa Mare II, Mehedinţi 169. Sâmbăta Nouă I, Tulcea 126. Oreviţa Mare III, Mehedinţi 170. Sâmbăta Nouă II, Tulcea 127. Oreviţa Mare IV, Mehedinţi 171. Scăpău, Mehedinţi 128. Oreviţa Mare V, Mehedinţi 172. Scăpău, Mehedinţi


173. Secu, Dolj 194. Tirol II, Caraş-Severin 174. Semerdžievo, Ruse, Bulgaria 195. Tsakonica, Montana, Bulgaria 175. Sicheviţa I, Caraş-Severin 196. Turnu Severin, Mehedinţi 176. Sicheviţa II, Caraş-Severin 197. Ulmu, Ialomiţa 177. Slaşoma, Mehedinţi 198. Valea Anilor, Mehedinţi 178. Slatina Timiş, Caraş-Severin 199. Valea Seacă, Ialomiţa 179. Slava Cercheză, Tulcea 200. Valea Voievozilor I, Dâmboviţa 180. Socu, Gorj 201. Valea Voievozilor II, Dâmboviţa 181. Sokol, Silistra, Bulgaria 202. Valea Voievozilor III, Dâmboviţa 182. Stoicăneşti, Olt 203. Vărădia, Caraş-Severin 183. Străoşti, Prahova 204. Vărbica I, Pleven, Bulgaria 184. Sultana, Ilfov 205. Vărbica II, Pleven, Bulgaria 185. Sviniţa, Mehedinţi 206. Verbicioara, Dolj 186. Takač I, Varna, Bulgaria 207. Vierşani, Gorj 187. Takač II, Varna, Bulgaria 208. Vojilovo, Požarevac, Serbia 188. Takač III, Varna, Bulgaria 209. Vrača I, Montana, Bulgaria 189. Techirghiol, Constanţa 210. Vrača II, Montana, Bulgaria 190. Tei, Bucureşti 211. Vultureşti, Vâlcea 191. Ticvaniul Mare I, Caraş-Severin 212. Zăgujeni, Caraş-Severin 192. Ticvaniul Mare II, Caraş-Severin 213. Zimnicea, Teleorman 193. Tirol I, Caraş-Severin


54%36%

4%

4% 1% 1% 0%

Sickles Socketed Axes Saws Knives Chisels Awls Other Types

Graphic 1: The tools distribution

5%1%

89%

5%

Settlements Burials Hoards Single Finds

Graphic 2: The tools find-contexts

Florica Măţău

26

0 5 10 15 20 25

Swords

Daggers

Spearheads

Arrowheads

Axes

Other Types

HoardsSingle FindsBurialsSettlements

Graphic 3: The weapons distribution and find-context

0%

6%

48%

5%4%

8%

4%

3%7%

3% 7%

1% 4%

Tiarae

Necklaces

Bracelets

Armbands

Beads

Pandants

Rings

Barrets

Pins

Fibulae

Buttons

Phalerae

Belts

Graphic 4: The distribution of jewellery types


Ionuţ ACRUDOAE

SARMAŢIA ŞI MARCOMANIA: NOI PROVINCII ROMANE SAU CONTINUAREA PRINCIPIULUI DE „CORDON SANITAR”?

Pentru început, nu vom insista asupra vieţii filozofice sau politice

a împăratului Marcus Aurelius, ci vom sublinia câteva aspecte neclare din cadrul aşa-numitelor „războaie marcomanice”. Vom reliefa doar câteva dovezi privind veridicitatea sau falsitatea unor aspecte politico-militare din timpul acestui conflict cu populaţiile „barbare” şi modul în care anumite strategii pot constitui soluţii în momente de criză, sau doar o continuare, puţin modificată, a politicii romane „precaute” din secolul I d. Hr.

Pentru început, vom trece în revistă, pe scurt, desfăşurarea evenimentelor pentru a cunoaşte împrejurările care au dus la problema care ne interesează în mod direct. Astfel, după moartea şi divinizarea lui Antoninus Pius (începutul anului 161)1, Marcus Aurelius şi Lucius Verus (cu titlurile oficiale, consemnate de sursele epigrafice, de Imperator Caesar Marcus Aelius Aurelius Antoninus Augustus2 şi Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Verus Augustus3) au devenit conducătorii Imperiului Roman, începând cu data de 7 martie 1614. Acest fapt este consemnat în mod oficial de istoriografia antică drept prima „diarhie” propriu-zisă a principatului5 (un fapt surprinzător, deoarece Antoninus Pius şi Senatul au dorit ca numai Marcus Aurelius să fie unicul conducător al Imperiului Roman6). Cei doi împăraţi au puteri egale, cu excepţia titlului de pontifex maximus („mare preot”), deţinut numai de Marcus Aurelius7.

Nu vom aminti în aceste pagini de războaiele cu parţii din 162-166 d. Hr., ci vom trece direct la cel mai important eveniment din perioada 161-180 d. Hr., conflict care l-a ţinut pe Marcus Aurelius departe de Roma vreme de 10 ani din principat şi care, în mod indirect, i-a luat şi

1 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 7; Aur. Vict., Caes., XVI, 3; Eutr., VIII, 8, 4. 2 CIL VI, 1012. 3 CIL VI, 1021. 4 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 1. 5 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 7; Eutr., VIII, 9,2; Fest., 21, 1. 6 Vasile Pârvan, Studii de istoria culturii antice, Bucureşti, 1992, p. 75-76. 7 Lucien Jerphagnon, Histoire de la Rome antique. Les armes et les mots, Paris,

1987, p. 336; Eugène Albertini, L'Empire Romain, ediţia a doua, Paris, 1936, p. 205.

Ionuţ Acrudoae

28

viaţa: războaiele marcomanice8 (numite şi războaiele dunărene9 sau războaiele germanico-sarmatice10). Aceste conflicte au fost împărţite în două (166/167-175; 177-18011) sau chiar trei etape (166/167-169; 170-175; 177-18012), războiul oprindu-se brusc la primele luni după moartea lui Marcus Aurelius (martie 180 d. Hr.) şi la începutul principatului fiului său, Lucius Aurelius Commodus13.

Pentru început, trebuie să cunoaştem locul în care se aflau aceste populaţii „barbare” care au cauzat atât de multe probleme Imperiului Roman în această perioadă. Publius Cornelius Tacitus, în lucrarea De origine et situ Germanorum, descrie, cu lux de amănunte, aşezarea, obiceiurile şi caracterul populaţiilor germanice de la nord de limes-ul dunărean. Teritoriul ocupat de aceste neamuri avea ca vecin la sud Dunărea şi limes-ul roman, la vest Galiile (în secolul al II-lea aici se afla provincia romană Germania Inferior), la est populaţiile sarmatice şi dacice, iar la nord „Oceanul”, mai exact Marea Nordului şi Marea Baltică14. Astfel, catthii se găseau la nord-est, în preajma Pădurii Hercinice15; hermundurii se aflau la est de catthi, în apropiere de limes, de o parte şi de alta a Elbei, făcând negoţ cu Roma; nariştii erau aşezaţi „lângă hermunduri”, între Boemia şi Dunăre16; la est de narişti se aflau triburile marcomanilor (în Boemia, adică vestul Cehiei de astăzi) şi quazilor (Moravia şi o parte a Ungariei de astăzi), care au avut conducători de temut (regele Marobod la marcomani şi Tundru la quazi) şi care au stânjenit destul de mult politica de securitate a Imperiului Roman în zona Dunării, încă de la începutul secolul I d. Hr.17.

8 SHA, Marc., 12; Aur. Vict., Caes., XVI, 9; Eutr., VIII, 12. 9 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 338; Vladimir Roşulescu, Tronul Romei sau

Vieţile celor 75 de împăraţi romani, Craiova, 1999, p. 183. 10 Edward Luttwak, La grande stratégie de l'Empire romain, Paris, 1987, p. 79. 11 Alfred von Domaszewski, Geschichte der Römische Kaiser, vol. I, Leipzig,

1909, p. 221; Vladimir Roşulescu, op. cit., p. 183-186; Eugène Albertini, op. cit., p. 210-212.

12 Pentru amănunte, a se consulta: Dan Ruscu, Provincia Dacia în istoriografia antică, Cluj-Napoca, 2003, p. 126-135, A. R. Birley, Marcus Aurelius. A Biography, ediţia a doua, Londra, 1987, p. 161-178, şi evoluţia evenimentelor care sugerează cele trei etape din SHA, Marc., 14 şi Eutr., VIII, 13, 1.

13 Dio Cass., LXXII, 1-3. 14 Tacit., Germ., I, 1. 15 Tacit., Germ., XXX, 1. 16 Tacit., Germ., XLI, 1. 17 Tacit., Germ., XLII, 1, 2.

Sarmaţia şi Marcomania: noi provincii romane… 29

Majoritatea populaţiilor germanice şi sarmatice care s-au ridicat împotriva Imperiului Roman sunt numite în Historia Augusta: „Gentes omnes ab Illyrici limite usque in Galliam conspiraverant, ut Marcomanni, Varistae, Hermunduri et Quadi, Suevi, Sarmatae, Lacringes et Burei hi aliique cum Victualis, Sosibes, Sicobotes, Roxolani, Basternae, Halani, Peucini, Costoboci”18. Acest izvor literar de la sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr. nu cunoaşte, cu exactitate, aşezarea populaţiilor germanice şi sarmatice din timpul secolului al II-lea, de aceea extindem aria de locuire (şi de incursiune) a acestor neamuri în răsărit dincolo de Illyricum, anume până la Pontus Euxinus.

De asemenea, Herodian aminteşte, în secolul al III-lea, aşezarea acestor neamuri şi luptele duse de Marcus Aurelius „cu barbarii din ţinuturile de la miazănoapte şi cu cei care sălăşluiesc pe meleagurile de la răsărit”19, deci cu populaţiile „barbare” din nordul şi estul Imperiului Roman.

La începutul conflictului (166/167 d. Hr.), situaţia de la Dunăre (slăbită din cauza lipsei unei autorităţi militare care să-şi impună forţa în zonă, multe legiuni fiind cantonate în Orient sau decimate de ciumă20) era, momentan, stabilă, luându-se măsuri pentru întărirea apărării nordului peninsulei italice, vulnerabil la un atac direct21. Totuşi, armata romană nu era pe deplin organizată pentru a face faţă unui conflict de proporţii, dovadă fiind o ofensivă superficială care, slab organizată, a fost spulberată de neamurile germanice, iar prefectul pretoriului, Furius Victorinus, a căzut în luptă22. În aceeaşi perioadă (anul 170), absenţa autorităţii imperiale care să pună frâu atacurilor „barbare”23 a determinat o invazie masivă a triburilor germanice în nordul peninsulei italice24:

18 SHA, Marc., 22: „De la Illyricum şi până în Gallia [...] marcomanii, variştii,

hermundurii şi quazii, suevii, sarmaţii lacringi şi bureii, aceştia şi alţii împreună cu victualii, apoi sosibii, sicoboţii, roxolanii, bastarnii, (h)alanii, peucinii, costobocii”.

19 Herod., I, 2. 20 Colin Wells, The Roman Empire, ediţia a doua, Cambridge-Massachusetts,

2002, p. 217. 21 Ibidem; denumirea de praetentura Italiae et Alpinum apare în SHA, Marc.,

14 şi confirmată în observaţiile lui Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 412. 22 SHA, Marc., 14; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 222. 23 SHA, Marc., 14. 24 Dio Cass., LXXI, 3.

Ionuţ Acrudoae

30

quazii şi marcomanii au asediat Aquileea25 şi au distrus orăşelul Opitergium26.

Fiind confruntat cu această situaţie critică, Marcus Aurelius hotărăşte să conducă personal armatele romane 27 împotriva triburilor germanice şi sarmatice, stabilindu-şi baza militară la Carnuntum, în Pannonia28, pentru a fi mai aproape de teatrul de luptă şi pentru a supraveghea activitatea sarmaţilor iazygi din această zonă. Generalii Tiberius Claudius Pompeianus şi Publius Helvius Pertinax (viitorul împărat efemer din 193 d. Hr.) au primit misiunea de respingere a „barbarilor” din provinciile Raetia şi Noricum29 cu ajutorul noilor unităţi militare înfiinţate în 165/166, legiunile II şi III Italica30.

În perioada următoare (170-174), ofensiva romană se va izbi de o opoziţie puternică a coaliţiei „barbare”. Marcus Aurelius şi armatele romane au fost nevoiţi să se deplaseze permanent pe toată linia Dunării şi a limes-ului, respectiv între provinciile Germania Superior, Raetia, Noricum şi Pannonia31, ceea ce denotă o presiune tot mai accentuată a populaţiilor din nord asupra celor de la Dunăre. Totuşi, cu mari sacrificii umane şi materiale, Imperiul Roman reuşeşte să obţină o victorie îndoielnică, mai mult un fragil armistiţiu (174-175 d. Hr.). Marcus Aurelius este aclamat ca imperator pentru a şaptea oară32, iar toate neamurile „barbare” încearcă să negocieze cu Roma. Unele surse literare subliniază faptul că Marcus Aurelius a fost nevoit să lupte cu barbarii atât pe câmpul de luptă („pe alţii trebuise să-i supună cu armele”), cât şi pe plan diplomatic („îi hotărâse să se alieze cu ei”)33.

Primele populaţii care au ajuns la o înţelegere cu Imperiul Roman au fost marcomanii (în anul 174), pentru că aceştia au fost primii care au cedat în faţa puterii romane. Aceste neamuri germanice au primit pământuri din teritoriile altor triburi pentru a evita, momentan, o

25 Jean-Noël Robert, Roma, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti, 2002, p. 47; Colin Wells, op. cit., p. 217.

26 Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 222; Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 27 Dio Cass., LXXI, 3. 28 Dio Cass., LXXI, 3; SHA, Marc., 17; Eutr., VIII, 13,1. 29 Dio Cass., LXXI, 3; Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 30 Dio Cass., LV, 24; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 223. 31 Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 32 Dio Cass., LXXI, 10; Dietmar Kienast, Römische Kaisertabelle. Grundzüge

einer römischen Kaiserchronologie, Darmstadt, 1996, p. 138. 33 Herod., I, 3.


colonizare pe pământ roman, dar şi pentru a provoca disensiuni în cadrul unei eventuale alianţe „barbare”. Totuşi, unele surse relevă faptul că marcomanii au fost primiţi pe teritoriul imperiului, chiar în Italia34, dar aceste izvoare sunt nesigure şi pot face referire la colonizări târzii de la mijlocul secolului al III-lea sau chiar din secolul al IV-lea.

Marcomanii sunt nevoiţi să se aşeze la o distanţă de 38 de stadii de Dunăre (un stadium era egal cu 600 de picioare sau 177,6 metri35; marcomanii se stabileau la o distanţă de 6,7 km) şi să facă schimburi comerciale cu romanii în anumite locuri şi în zile speciale, stabilite de împărat36. Din această ultimă restricţie putem observa că, înainte de acest conflict major, populaţiile germanice aveau acces nelimitat în provincia Pannonia pentru a face comerţ cu imperiul37; impunerea unor limite în cadrul acestor schimburi subliniază înrăutăţirea relaţiilor cu Barbaricum.

Quazii au încheiat pacea cu Roma, primind aceleaşi condiţii ca şi marcomanii; o inscripţie din anul 175 aminteşte de o trupă de călăreţi marcomani şi quazi, condusă de Valerius Maximianus, care primeşte o misiune în Orient38, poate o avangardă a armatei lui Marcus Aurelius care se pregătea să înăbuşe revolta lui Avidius Cassius.

Deoarece sarmaţii iazygi au dat mult de furcă Imperiului, devastând provincii şi ducând la distrugerea mai multor trupe romane39, negocierile cu aceştia au fost mult mai dure. A fost nevoie de prezenţa conducătorului sarmat Zanticos la Aquincum40, pentru ca Marcus Aurelius să discute cu iazygii. Acestora li s-au impus aceleaşi condiţii ca şi quazilor şi marcomanilor (oferind imperiului o sută de mii de captivi41, poate o cifră puţin exagerată de izvoare) cu excepţia distanţei duble faţă de Dunăre unde erau nevoiţi să se aşeze aceste populaţii (adică 76 de stadii, aproximativ 13 km)42.

34 SHA, Marc., 22. 35 Enciclopedie de istorie universală, traducere de Alexandru Balaci, Mădălina

Chlemen, Radu Gâdei, Sorina Vernier, Bucureşti, 2003, p. 877. 36 Dio Cass., LXXI, 15. 37 Lynn F. Pitts, Relations between Rome and the German 'Kings' on the

Middle Danube in the First to Fourth Centuries A.D., în JRS, vol. 79, 1989, p. 51. 38 AE 1956, 124; Lynn F. Pitts, op. cit., p. 50. 39 Dio Cass., LXXI, 15. 40 Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 228. 41 Dio Cass., LXXI, 16. 42 Dio Cass., LXXI, 16.

Ionuţ Acrudoae

32

S-a spus că Marcus Aurelius ar fi vrut să anihileze aceste neamuri sarmatice din cauza pagubelor produse imperiului; în realitate, împăratul nu avea o asemenea intenţie, dovadă fiind faptul că, după unele surse literare43, a inclus în cadrul trupelor auxiliare 8.000 de călăreţi iazygi, dintre care 5.500 au fost trimişi în Britannia. Totuşi, nici o altă sursă literară, epigrafică sau iconografică nu atestă prezenţa unui număr atât de mare de sarmaţi în provincia Britannia în această perioadă, dar nici într-un interval temporal apropiat.

În anul 177, problemele de la Dunăre sunt reactivate, dar cauzele exacte nu pot fi estimate cu precizie: fie Marcus Aurelius a vrut să ducă la bun sfârşit proiectul înfiinţării provinciilor Sarmatia şi Marcomania, proiect întrerupt în 175 (garnizoanele întărite din teritoriile locuite de populaţiile germanice ar putea constitui un indiciu în acest sens44), fie neamurile germanice şi sarmatice nu au mai suportat condiţiile dure impuse de romani şi au atacat, în disperare, provinciile romane de pe limes (agresorii au fost aceiaşi: iazygii, alături de quazi şi marcomani45).

Din anul 179, Marcus Aurelius a continuat războiul numai cu triburile germanice (quazii, marcomanii şi hermundurii46); aceste neamuri aveau, totuşi, motive întemeiate pentru a se revolta după ce împăratul stabilise pe teritoriul locuit de aceştia 20.000 de soldaţi romani, aceştia săvârşind diferite abuzuri pe seama populaţiilor indigene47. Ofensiva a reprezentat un succes pentru forţele romane, dar nu putem demonstra, cu siguranţă, teoria extinderii imperiului, susţinută de unele izvoare48.

Totodată, între 177/178-180, ofensiva trece de partea romanilor: cu o avangardă întărită de 20.000 de soldaţi în teritoriul „barbar”49, cu mai multe castre şi turnuri de observaţie pe linia Dunării50 şi după o relativă refacere a armatei şi a finanţelor statului, neamurile „barbare”, lipsite de aparenta unitate din anii 169-170, nu au mai rezistat şi au cedat destul de repede ofensivei armatelor romane.

43 Dio Cass., LXXI, 16. 44 Dio Cass., LXXI, 20; Lynn F. Pitts, op. cit., p. 51. 45 Marcel Bordet, op. cit., p. 272; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 231. 46 SHA, Marc., 27; Eugène Albertini, op. cit., p. 212. 47 Dio Cass., LXXI, 20. 48 Dio Cass., LXXI, 33; SHA, Marc., 24, 27. 49 Dio Cass., LXXI, 20. 50 David Potter, Empty Areas and Roman Frontier Policy, în AJP, 113, 2,

1992, p. 273.


Din păcate pentru securitatea Imperiului Roman, Marcus Aurelius nu a avut posibilitatea de a supune, în întregime, toate populaţiile germanice şi sarmatice. De aceea, împăratul a recurs la mai multe strategii: colonizarea cu neamuri „barbare” în cadrul Imperiului, stabilirea unor zone de siguranţă (un aşa-zis „cordon sanitar”) între limes şi teritoriile locuite de aceste populaţii sau încercarea de cucerire a acestor teritorii pentru a fi transformate în provincii romane.

În continuare, vom încerca să reliefăm ultimele două ipoteze emise anterior: proiectul celor două provincii romane (Sarmatia şi Marcomania) şi existenţa aşa-numitului „cordon sanitar”.

Există o teorie potrivit căreia Marcus Aurelius ar fi vrut să înfiinţeze două provincii în cadrul teritoriului cucerit de la sarmaţi (iazygi) şi marcomani, Sarmatia şi Marcomania, dar revolta lui Avidius Cassius din anul 175 d. Hr. l-ar fi împiedicat să ducă la bun sfârşit acest proiect: „Voluit Marcomanniam provinciam, voluit etiam Sarmatiam facere, et fecisset, nisi Avidius Cassius rebellasset sub eodem in oriente”51. Acest fapt este infirmat de Dio Cassius într-un fragment în care împăratul nu are nici o intenţie în acest sens: „quazii [...] au încercat să treacă cu tot neamul lor pe teritoriul semnonilor. Dar Marcus Antoninus, aflând de intenţia lor, le-a tăiat căile de acces. Iată, aşadar, că împăratul nu dorea decât să-i pedepsească, nicidecum să le ocupe ţara.”52. Totuşi, Dio Cassius (sau copistul din secolul al XI-lea) se contrazice într-un pasaj ulterior, susţinând ipoteza înfiinţării unor noi provincii romane în cadrul teritoriilor cucerite: „Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi izbutit, poate, să aducă întreg teritoriul lor sub ascultarea sa”53.

Din cauza informaţiilor contradictorii şi nesigure din izvoarele literare (celelalte surse nu amintesc de acest proiect al împăratului), nu putem cunoaşte cu exactitate adevăratele intenţii ale lui Marcus Aurelius, dar putem evidenţia câteva supoziţii şi observaţii necesare în cazul de faţă.

Majoritatea lucrărilor contemporane susţin această ipotetică expansiune prin care Marcus Aurelius ar fi dorit anexarea zonei Cehiei de

51 SHA, Marc., 24: „A voit să facă Marcomania şi Sarmatia provincii romane,

şi le-ar fi făcut, dacă în timpul domniei sale nu s-ar fi răsculat Avidius Cassius în Orient”.

52 Dio Cass., LXXI, 20. 53 Dio Cass., LXXI, 33.

Ionuţ Acrudoae

34

astăzi (teritoriul ocupat de către neamul marcomanilor54) şi formarea unei provincii avansate şi puternic militarizate, care să apere provinciile de la sud de eventualele atacuri ale populaţiilor germanice55. S-a presupus că a doua etapă (sau a treia) a războaielor marcomanice (177-180) s-ar fi declanşat cu scopul de a fi înfiinţată provincia Marcomania: „Triennio bellum postea cum Marcomannis, Hermunduris, Sarmatis, Quadis etiam egit et, si anno uno superfuisset, provincias ex his fecisset”56. Stabilirea de relaţii clientelare cu regii germanici ar fi reprezentat primul pas în transformarea acestor teritorii în provincii romane57, cum s-a întâmplat şi în cazul Daciei la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea d. Hr. Totuşi, această virtuală provincie romană ar fi devenit o ţintă sigură în calea unui atac masiv al populaţiilor „barbare”, deoarece era doar un avanpost prea înaintat pentru a putea fi apărat din est sau vest, eventualele intervenţii din sud ajungând mult prea târziu pentru a stabiliza situaţia de fiecare dată. De asemenea, cheltuielile pentru întreţinerea unei armate în această provincie ar fi fost mult prea costisitoare pentru Imperiu.

Dacă veridicitatea înfiinţării provinciei Marcomania era greu de susţinut (legiunile II şi III Italica, înfiinţate în 165/166, au luptat la începutul războaielor marcomanice şi se presupune că împăratul ar fi vrut să le cantoneze în viitoarea provincie Marcomania, ele fiind create, însă, pentru a completa efectivele armatei romane decimate de ciumă şi epuizate după campania din Orient; într-un final, au fost stabilite în Raetia şi Noricum58), provincia Sarmatia reprezintă un alt aspect al problemei. Înfiinţarea acestei provincii, stabilită, teoretic, între Pannonia şi Dacia, ar fi reprezentat un avantaj considerabil pentru apărarea imperiului, împingând graniţa până la Munţii Carpaţi. În acest fel, spaţiul gol dintre Pannonia şi Dacia ar fi fost ocupat de trupe romane, s-ar fi făcut colonizări cu cetăţeni romani, economia ar fi prosperat (realizându-se, desigur, şi schimburi cu populaţiile „barbare”), legăturile inter-provinciale ar fi fost mult mai uşoare şi,

54 Tacit., Germ., XLII, 1. 55 Marcel Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, s.a., p. 272; Alfred von

Domaszewski, op. cit., p. 231. 56 SHA, Marc., 27: „Timp de trei ani a dus războiul cu marcomanii,

hermundurii, sarmaţii şi quazii şi, dacă ar mai fi trăit un an, ar fi transformat ţările acestora în provincii romane”.

57 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 49. 58 Dio Cass., LV, 24; Vladimir Roşulescu, op. cit., p. 440.


lucrul cel mai important, sistemul defensiv al Imperiului ar fi ieşit mult mai întărit.

Aceste considerente pozitive privind înfiinţarea unor noi provincii nu sunt susţinute de realităţile celui de-al II-lea secol d. Hr. În contextul relaţiilor Romei cu triburile germanice şi sarmatice59, o eventuală extindere a Imperiului Roman dincolo de limitele sale fireşti (o încercare de restabilire, în condiţii de altă natură, a politicii expansioniste din timpul lui Traian) îşi pierduse vigoarea, reactivată pentru ultima oară de Optimus Princeps la începutul secolului al II-lea d. Hr.

Pentru administrarea noilor provincii erau necesare cheltuieli imense şi investiţii substanţiale din partea metropolei, în condiţiile economice destul de dificile prin care trecea Imperiul în această perioadă60. Aceste cheltuieli depăşeau cu mult profitul obţinut de pe urma acestora: se impunea prezenţa unui număr însemnat de trupe romane în această zonă de graniţă (legiuni şi trupe auxiliare) care trebuiau permanent întreţinute; atacurile frecvente la care ar fi fost expuse virtualele provincii (cel puţin Marcomania, mult mai vulnerabilă în acest sens decât Sarmatia) ar fi făcut zona destul de nesigură şi nu ar fi atras populaţia romană sau puternic romanizată (funcţionari, negustori, meşteşugari, agricultori etc.). Chiar dacă Marcus Aurelius l-a sfătuit pe Commodus să continue războiul şi să înfrângă definitiv pericolul „barbar”, presupunem că împăratul-filozof era conştient de dificultăţile financiare prin care trecea Imperiul şi ar fi menţinut linia directoare augustană, întreruptă de Traian, dar restabilită de Hadrian.

Toate aceste dificultăţi au fost accentuate şi de acea „molimă” adusă de trupele romane din Orient, după războiul cu parţii61. Izvoarele literare se contrazic în privinţa acestui flagel: Dio Cassius o numeşte „molimă”62, Eutropius o denumeşte „ciumă”63; în schimb, Historia Augusta o intitulează în două pasaje „ciumă”64, în timp ce într-un alt fragment o numeşte „holeră”65. Toate aceste contradicţii subliniază fie

59 Pentru informaţii suplimentare, a se vedea Lynn F. Pitts, op. cit., p. 45-58. 60 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 342; Colin Wells, op. cit., p. 219. 61 SHA, Marc., 9; Fest., 21,1; Eutr., VIII, 10,2. 62 Dio Cass., LXXI, 2. 63 Eutr., VIII, 12. 64 SHA, Marc., 13, 21. 65 SHA, Marc., 17.

Ionuţ Acrudoae

36

lipsurile din medicină din perioada respectivă, fie şocul cu care s-a confruntat lumea romană şi care nu a reuşit să pună în concordanţă toate sursele literare (poate şi traducerile nu au respectat ad litteram cuvintele originale, accentuând confuzia).

Lucrările contemporane emit ipoteza unei ciume devastatoare66 sau variolă67 care, accentuată de multiple lipsuri din alimentaţie68, a dus la decesul unui milion de oameni din întreaga populaţie a Imperiului69.

În acelaşi timp, acest flagel a decimat şi trupele romane, poate nu într-o măsură atât de mare cum o evidenţiază unele surse: „Bellum ipse unum gessit Marcomannicum, sed quantum nulla memoria fuit, adeo ut Punicis conferatur. Nam eo gravius est factum, quod universi exercitus Romani perierant”70. Izvoarele literare spun că, în timpul războaielor marcomanice, Marcus Aurelius a fost nevoit, în lipsa unor elemente încorporabile (decimate de ciumă), să recruteze in extremis dintre gladiatori, diogmiţi (trupe uşor înarmate folosite în provincii pentru urmărirea tâlharilor), sclavi, piraţi din Mediterana, chiar şi mercenari germanici care au luptat împotriva altor neamuri germanice71. Nu ne putem încrede prea mult într-o singură sursă (şi aceea târzie, din secolul al IV-lea), dar greutăţile pe plan militar al imperiului pot fi evidenţiate şi prin înfiinţarea legiunilor II şi III Italica (acestea fiind cantonate, mai târziu, în provinciile Raetia şi Noricum72), în condiţiile în care nu au mai fost constituite noi legiuni din timpul lui Traian73, deci de o jumătate de secol.

Au existat şi alte dificultăţi prin care a trecut Imperiul (cel puţin în partea occidentală) în timpul acestui conflict major, ceea ce subliniază, încă o dată, inutilitatea unor noi provincii romane în această perioadă: slăbirea schimburilor comerciale, sărăcirea treptată a unor oraşe, altădată prospere, creşterea excesivă a impozitelor74. Totodată, această perioadă a

66 Jean-Noël Robert, op. cit., p. 47. 67 Ibidem, p. 267. 68 Colin Wells, op. cit., p. 219. 69 Jean-Noël Robert, op. cit., p.267; Eugène Albertini, op. cit., p. 209. 70 Eutr., VIII, 12: „Personal, [Marcus Aurelius] n-a luat parte decât la un singur

război, cel marcomanic, care a fost atât de grozav încât amintirea lui n-ar putea fi asemuită decât cu războaiele punice. Ba, a devenit chiar mai greu decât cel punic fiindcă, în cursul lui, armatele romane pieriră în totalitate”.

71 SHA, Marc., 21. 72 Dio Cass., LV, 24. 73 Dio Cass., LV, 24. 74 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 341.


reprezentat şi începutul, deşi destul de puţin vizibil la momentul respectiv, al declinului Imperiului în jumătatea occidentală: stagnarea inovaţiilor tehnice, existenţa unei birocraţii apăsătoare, nu au mai fost înfiinţate pieţe noi de desfacere75, dar şi accentuarea unui imobilism al Antoninilor76 care a atras, indirect desigur, prăbuşirea iremediabilă a limes-ului dunărean.

În acelaşi timp, nu putem uita momentul în care a fost scrisă Historia Augusta (secolul al IV-lea), sursa principală care susţine ipoteza înfiinţării acestor provincii, dar şi subiectivismul demonstrat de acest izvor literar. În urma acestor argumente, nu putem susţine veridicitatea acestor noi presupuse provincii romane în cazul în care nici măcar Dio Cassius, oarecum contemporan cu evenimentele, nu poate fi obiectiv în privinţa acestor lucruri (să luăm în considerare şi faptul că biografia împăratului Marcus Aurelius din „Istoria” lui Dio Cassius ne-a parvenit fragmentar şi, în mare parte, datorită copiştilor din secolul al XI-lea, adică Zonaras şi Xiphilinos).

De asemenea, în cadrul dovezilor care să susţină opiniile privind cele două posibile noi provincii romane, autorii latini nu au luat în considerare relaţiile Imperiului Roman cu triburile germanice şi sarmatice de la Dunăre în secolul I d. Hr. În continuare, vom sublinia aceste aspecte şi modul în care politica lui Marcus Aurelius în cadrul războaielor marcomanice a reflectat-o mai mult pe cea din secolul I decât politica expansionistă a lui Traian.

De regulă, Imperiul Roman a încercat să utilizeze mai mult diplomaţia decât forţa armelor în relaţiile cu triburile germanice din Cehia, Slovacia şi Austria de astăzi, în special cu cele mai însemnate: marcomanii şi quazii77. Sursele literare sunt destul de vagi în această privinţă, dar nicăieri nu găsim denumirea de „rege client” (clientela), legăturile dintre romani şi germanici fiind strict neoficiale, fără vreun tratat scris78; existau doar titulaturile de amicus populi Romani (prieten al poporului roman), fides (fidelitate) sau obsequium (supunere)79.

75 Colin Wells, op. cit., p. 219. 76 Yves Roman, Empereurs et sénateurs: une histoire politique de l'Empire

romain, I er- IV é siècle, Paris, 2001, p. 352. 77 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 45-46. 78 Ibidem, p. 46. 79 Tacit., Ann., II, 44-46, 62-63.

Ionuţ Acrudoae

38

Marobodus, conducătorul marcomanilor, a ridicat neamul său la rang de regat la începutul secolului I d. Hr. (armata sa număra 70.000 de pedestraşi şi 4000 de călăreţi80), când puterea romană abia începea să-şi contureze o politică la Dunăre. De aceea, pentru a menţine un anumit control în zonă, Roma a intervenit tot mai mult în politica internă a neamurilor germanice, profitând de numeroase disensiuni interne: a slăbit organizarea statală a lui Marobodus, care ameninţa securitatea imperiului în zonă, susţinându-l pe Catvala în anul 20 d. Hr., Marobodus fiind primit ca un exilat la Roma, în Forum Iulii81. „Regele” quad Vannius, conducătorul acestui neam germanic între 20 şi 50 d. Hr., este redus la statutul de „rege clientelar” al Romei, chiar dacă un tratat propriu-zis nu a existat niciodată82. Această situaţie se păstrează până la mijlocul secolului al II-lea când, din motive obiective şi total în afara controlului roman, cele câteva incursiuni de jaf din secolul I d. Hr. se vor transforma într-un conflict în toată regula: războaiele marcomanice.

Politica romană faţă de populaţiile germanice în secolul I d. Hr., continuată în mare parte şi în secolul al II-lea d. Hr., a încercat să se adapteze situaţiei şi şi-a creat „supape de siguranţă” prin intermediul intervenţiilor subliniate mai sus (pe baza principiului divide et impera) şi prin crearea de „spaţii goale” între statul roman şi teritoriile „barbare”. Deşi funcţională pe termen relativ scurt, această ultimă metodă a stârnit interesul istoricilor: instituirea unui „cordon sanitar”, care să protejeze provinciile de pe limes de un eventual atac neprevăzut din afara imperiului.

Astfel, a fost evidenţiată existenţa unui spaţiu de demarcaţie dintre limes-ul roman şi teritoriul „barbar”, spaţiu creat în timpul dinastiei iulio-claudiene83. Construirea unor turnuri de observaţie şi a unor borna milliaria de-a lungul Dunării pentru avertizarea călătorilor sau populaţiilor „barbare” atunci când pătrund pe teritoriul roman84, accentuează interesul Imperiului pentru aceste zone cu mult înainte de principatul lui Marcus Aurelius şi începutul războaielor marcomanice.

80 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 46. 81 Tacit., Ann., II, 62-63. 82 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 47. 83 David Potter, op. cit., p. 271. 84 Ibidem, p. 272.


Aşezarea marcomanilor la o distanţă de 38 de stadii85 (aproape 7 km) şi a sarmaţilor iazygi la 76 de stadii (aproximativ 13 km) de limes86 a reprezentat (re)constituirea acelei „zone neutre” de pe malul stâng al Dunării. Totuşi, s-a presupus că nu exista un control sigur instituit de împărat, iar un fort roman din apropiere de Brigetio, de altfel destul de incert, nu poate evidenţia o reală stăpânire romană a acestei zone de siguranţă87.

Chiar dacă prezenţa celor 20.000 de soldaţi romani pe teritoriul marcomanilor şi quazilor88 ar putea susţine teoria înfiinţării provinciei Marcomania, unele descoperiri arheologice demonstrează faptul că nu au existat aşezări permanente în teritoriul populaţiilor germanice, ci doar tabere militare cu caracter temporar89. Totuşi, turnurile de supraveghere, castrele de trupe auxiliare au fost semnalate de-a lungul Dunării încă din epoca iulio-claudiană, dar având rolul de a avertiza guvernatorii provinciali în cazul unui atac „barbar” neprevăzut90; în acest fel, trupele romane cantonate în zonă aveau timp să se pregătească pentru o defensivă eficientă.

De asemenea, unele izvoare antice şi lucrări moderne resping ipoteza creării de noi provincii romane91, evidenţiind faptul că acele zone neutre (sau spaţii-tampon/zone de siguranţă) existau încă din secolul I d. Hr.92, iar Marcus Aurelius nu ar fi avut nici o intenţie de a schimba o politică care avusese succes până la principatul său. Împăratul nu dorea decât să menţină o politică specific augustană de menţinere a unităţii teritoriale a Imperiului93, chiar dacă, odată cu domnia sa, priorităţile Romei în cadrul spaţiului dunărean aveau să se schimbe: colonizări tot mai frecvente cu neamuri „barbare”, folosirea accentuată a acestor populaţii în armata

85 Dio Cass., LXXI, 15. 86 Dio Cass., LXXI, 16; Împăraţi romani. 55 de portrete de la Caesar la

Iustinian, editate de Manfred Clauss, traducere şi note de Adolf Armbruster, Bucureşti, 2001, p. 175.

87 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 50-51. 88 Dio Cass., LXXI, 20. 89 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 51. 90 David Potter, op. cit., p. 272-273. 91 Dio Cass., LXXI, 20; Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 342; Colin Wells, op. cit.,

p. 218. 92 Pentru detalii, a se vedea David Potter, op. cit., p. 269-274. 93 Dio Cass., LXXI, 36.

Ionuţ Acrudoae

40

romană şi, mai ales, eşecul strategiei „cordonului sanitar”, începând de la mijlocul secolului al III-lea d. Hr.

Din punctul de vedere al unor surse literare (şi, desigur, al propagandei imperiale), moartea lui Marcus Aurelius în tabăra de la Vindobona, în Pannonia, pe 17 martie 180 d. Hr.94, ar fi reprezentat sfârşitul ultimei tentative expansioniste a Imperiului Roman (după cea din timpul lui Traian, o semi-reuşită, cu jumătate de secol înainte de aceste evenimente), iar Commodus era văzut ca un nou Hadrian, restauratorul păcii pe întreg teritoriul imperiului.

Rolul propagandei imperiale, desigur subiective, era de a-l compara pe Marcus Aurelius cu însuşi Marcus Ulpius Traianus şi cu proiectele expansioniste ale lui Optimus Princeps, ajungând să denigreze, uneori, realizările unor generali şi oameni politici valoroşi. Chiar dacă împăratul-filozof a reuşit să respingă populaţiile „barbare” şi să instaureze o pace relativă, dorită de provinciile de la Dunăre de aproape 20 de ani, odată cu el a început şi procesul declinului Imperiului Roman, poate nu într-o asemenea măsură evidenţiată de Edward Gibbon95. Chiar dacă Roma a înflorit, pentru ultima oară, sub dinastia Severilor (193-235), cucerirea unei părţi din nordul Britanniei în timpul lui Septimius Severus, în onoarea „divinului Marcus Antoninus” şi a „cuceririlor” sale96, nu a reprezentat decât un ecou îndepărtat al expansionismului roman, dispărut definitiv odată cu moartea împăratului Marcus Ulpius Traianus în anul 117 d. Hr.

SARMATIA AND MARCOMANIA: NEW ROMAN PROVINCES OR THE CONTINUATION OF THE “SANITARY CORDON” PRINCIPLE?

(Abstract)

Within this study we tried to outline several controversial issues during the reign of Marcus Aurelius and the political and administrative effects of the Marcomanic wars, which took place during his principality upon the Roman Empire. Thus, we have put into evidence two distinct aspects of Rome’s strategy concerning the “barbarian” populations and their roles within the empire’s policy at the Danube: this is the case of the two Roman provinces, Sarmatia and Marcomania, and the forming of the “sanitary cordon” during the 1st century A.D., with the help of which Marcus Aurelius managed to successfully protect the Roman frontier from the incursions of the North-Danubian populations.

94 Aur. Vict., Caes., XVI, 14; Herod., I, 3. 95 Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, Phoenix,

Londra, 2005. 96 SHA, Sev., 19.


After presenting the facts that led to the subject, we talked about the pros and cons of the foundation of the two aforementioned provinces. In the end, we rejected the affirmations of the two literary sources (Dio Cassius and Historia Augusta), for their subjectivity and for having been inaccurate about the events. In exchange, we tried to outline a certain continuity of the Roman politics in the Danubian limes and the role of the “sanitary cordon” in establishing the relationships between Rome and the other populations within this space.


Ana-Maria BUŞILĂ

THE SOCIAL STATUS OF THE POPULATION WITH THRACIAN ORIGIN IN DOBRUDJA

(1ST – 3RD CENTURIES AD)

In order to discuss the social status of the population with Thracian origin in Dobrudja, it is necessary to analyze the administrative situation of the Greek cities during the years that followed the Roman conquest. Thus, after the military actions of M. Licinius Crassus1, former Left Pontus’ Greek poleis (Histria, Callatis and Tomis), were civitates (peregrinae) stipendiariae, even though they were free cities by name, they were bound by the decisions of the governor of Moesia to whom they had to pay a stipendium2.

The juridical status of these cities is dissimilar, and sometimes, extremely obscure and controversial. Callatis is the only city that was civitas foederata3, Histria and Tomis were civitates liberae et immunes4. According to an inscription, a new favourable status was given to Tomis by Hadrianus, who was called because of this, the Liberator5.

In general, the roman authorities did not get involved in the local activities of the settlements situated around the Greek cities because, in this way, they could avoid the risk of rebellion of the locals. Legal execution of ownership of the land was performed in accordance to local traditions taking into consideration that Roman law did not have legislature over these territories6.

1 DID, II, p. 34. 2 Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja Romaine, Bucureşti, 1991, p. 36. 3 The civitas foederata gave several advantages to a foreign city: exempting of the

taxes and excise, freedom and autonomy in governing, absence of roman garrisons, the right of legation and institution. Likewise, all these advantages were guaranteed by the simple essence of the protocol, the rights could not be taken back by the emperor’s good will (as in the case of the free and immune cities; see F. Matei Popescu, Discuţii în jurul statutelor juridice ale oraşelor vest-pontice de la Augustus la Vespasian, în „Erasmus”, 13, 2002, p. 11).

4 F. Matei-Popescu, op. cit., p. 21. 5 ISM II, 47. 6 Al. Avram, Autonomiile rurale din Dobrogea romană, in SCIVA, 35, 2, 1984, p. 159.

Ana-Maria Buşilă

44

Roman domination ensured peace both on sea and on land, which promoted the economy of these cities, but did not stop them in keeping the old milesian institutions: he boulè kaì ho demos (Council and Common Gathering)7, archontes (arhontes) as well as the four milesian tribes (Aigikóreis, Argádeis, Boreís and Geleóntes)8. After Trajan’s administrative and military reorganization of the Dobrudjan limes, Histria, Callatis and Tomis will enjoy the benefits of the pax Romana established by the Anthonins9. The Roman Dobrudja inscriptions primarily came from the civil colonists, working veterans or their families, and administrative officers, but rarely from the autochthones as their juridical status was considered inferior.

1. POPULATION WITH THRACIAN ORIGIN IN THE POLEIS’S ELITE

Most of the cases show that the individuals with Thracian origin, epigraphically mentioned in the Roman Dobrudjan settlements, were part of the local elite and had different administrative positions (e. g.: magister, quaestor or archon)10.

In the case of Histria, we can see that the wealthy Bessi from vicus Quintionis co-governed the village with the Romans. Their juridical status was not the same as that of the autochthones because they lived in the same conventus with Roman citizens.

Every person with Thracian origin that is mentioned in the inscriptions from the same vicus had peregrinus status, in this respect; their nomenclature (name accompanied by patronymic name) represents the precise indicator. About their entitling we can see that during the reign of Antoninus Pius (181-161 AD) the Bessi from vicus Quintionis kept the Thracian form of their name, which consists of a single name: Derzenus, Bizenis, Durisses11, of which the first two were accompanied by a patronymic name: Derzenus Auluporis12, Durisses Bithi13. Some specifications are necessary with regard to these patronymic names: the

7 DID, II, p. 66. 8 Al. Suceveanu, Populaţia şi organizarea administrativă, in Istoria Românilor,

vol. II, (Coord. Dumitru Protase and Al. Suceveanu) Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 314.

9 DID, II, p. 121. 10 O. Bounegru, op. cit., p. 144. 11 Maria Bărbulescu, op. cit., p. 140. 12 ISM I, 324. 13 ISM I, 326 şi ISM V, 229.

The Social Status of the Population with Thracian Origin in Dobrudja 45

patronymic name of the first mentioned appears in the form [=?Aul]uporis on a tombstone erected in the 2nd century AD at Capidava14; the second name appears in the same form (Durisses Bithi) on a tombstone discovered at Slava Rusă ((L)Ibida)15. The similarity of the names gives us reasons to believe that we are dealing here with the same person.

During Marcus Aurelius’ reign, the Romanization influenced the changes of antroponimes. Some of the Bessi kept their Thracians names: Mucaporus Ditugenti16 (Muca[po]rus was also mentioned as a patronymic name on a tombstone from vicus Clementianus17) or Derzenus Bithi. The cohabitation with Roman veterans and citizens made some Thracians decide to romanize their names at the same time, however, they would keep their Thracian patronymic name: Genicius Brin(i)18, Valerius Cutiunis19, Front(o) Bu[?rt]sitsinis20 or Valerius Cosenis21. In the inscriptions dating from Marcus Aurelius’ times there are 16 names that interest us: four Thracians, three Thraco-Romans and nine Romans.

The names of the Lai from vicus Secundini appear in inscriptions next to those of cives Romani, both before and after Caracalla’s Law (212 AD). Ten antroponimes are mentioned on the epigraphic monuments from vicus Secundini. Among them only one belonged to a Thracian, Valerius Cosenis22, which was romanized. Three other names belonged to Romans: Iust(i)nus Valeri, Bonosus Bonunis and Iustus Iustini).

Therefore, it has been found that in the epigraphic documents that have been examined, the magistri from Histria’s rural territory are usually Roman citizens and some are Thracian citizens (from the Bessi there are seven inscriptions mentioned, and from the Lai one). This confirms, in fact, that the status of authority was pursued by the main communities represented in these settlements (Roman and Thracian citizens). Even if the juridical status of a magister with a Thracian origin

14 ISM V, 26. 15 ISM V, 229. 16 ISM I, 327. 17 ISM II, 191(27). 18 ISM I, 328. 19 ISM I, 331. 20 ISM I, 332. 21 ISM I, 324. 22 ISM I, 345.

Ana-Maria Buşilă

46

was lower than that of a Roman citizen, the equal representation in the communities’ ruling makes us believe that in these settlements the numeric share of these populations was about the same.

The Gerusies, which had a significant number of individuals with Thracian origin, carried out the situation of the positions in the community; these local authorities had an important role involving themselves in different activities (mainly in the celebration of the imperial cult) and also by their relation with the Roman authorities23. The first Gerusies in the Dobrudjan territory were those from Callatis, founded in the first half of the 1st century AD, and the one from Histria, founded most probably at the beginning of the 2nd century AD. This time the discrepancy can be explained by the extraordinary economic flourishing of the first polis during the transition towards the 1st millennium. At Tomis the dating of the inscriptions does not allow us to realize an onomatological analysis. What we can do is to follow, comparatively, the changes that took place during the Romanization process. Thus, in the 17 inscriptions that came from regio Tomis 20 individuals are mentioned as having Thracian origin. About their entitling we can find:

- Thracian names Curitthie and Ziles24, Sola25, Mama26, Thithisatta and Kiatta27, which are sometimes accompanied by a Thracian patronymic name (e.g. Mama Dada28);

- names that were in process of Romanization: Castus Mucapori29, Flavia Nona30, Apollonius Dadae31, Marius Tara32, Saturninus Biti33, Aurelius Daleni and Aurelia Uthis34;

- names that had been Romanized: Lillon Marcelli35, Areibalos Gali36, and with tria nomina: Tiberius Claudius Mucasius37, Chyrillus Bessius Fabiani38 or Cornelia Fortunata quae et Doutouros39;

23 D. M. Pippidi, op. cit., p. 337-338. 24 ISM II, 303(139). 25 ISM II, 330(166). 26 ISM II, 295(131) şi CE II, 201. 27 ISM II, 307(143). 28 ISM II, 295(131). 29 ISM II, 191(27). 30 ISM II, 160(45). 31 ISM II, 227(63) şi 295(131). 32 ISM II, 177(13). 33 ISM II, 303(139). 34 ISM II, 266(102).


- names that had been Hellenized: Kouthias Kallicrates40, Aphphos Alexandros41.

Therefore, we can ascertain that in the Tomis Administration, the analyzed population segment had a single representative, peregrinus Apollonius Dadae magister in vicus Sc. . . ia, a character that appeared also as a funeral inscription’s dedicant found at Tomis. Another character, civis Dadas, (son) of Dionysios, appears to be mentioned as a hiereus of a thiasos from the 3rd century AD.

At Callatis in the 6 inscriptions that certify individuals with Thracian origin, we can see that their entitling includes: Thracian names: Mukianos42, Basia43; Hellenized names: Zeisa of Seilanos44, Athaneon Boukke45 and Aphion, the son of Theodorus46, and one romanized name, Apphia Ioulia47. The inscription from the certified individuals from Callatis does not give any information about their social status. This makes it impossible for us to talk about any possible representative with a Thracian origin in the administration of this polis. Taking into account the low number of individuals that are affiliated with this segment of the population that is certified in this territory we can conclude that there is a possibility that they were not allowed to have position within the representatives of Callatis.

There are six inscriptions at Capidava that are certifying 10 individuals with Thracian origin: seven men and three women. Their entitling includes: Thracian names: Ebrenus48, Secu49, Bassus, Tsinna, Zura and Tsiru50, Batsinis51 sometimes accompanied by a patronymic

35 ISM II, 20. 36 ISM II, 125(10). 37 ISM II, 227(63) şi 128(13). 38 ISM II, 364(200). 39 ISM II, 195(31). 40 ISM II, 468(18). 41 ISM II, 282(118). 42 ISM III, 246. 43 ISM III, 243. 44 ISM III, 175. 45 ISM III, 74. 46 ISM III, 91. 47 ISM III, 180. 48 ISM V, 21. 49 ISM V, 26. 50 ISM V, 27.

Ana-Maria Buşilă

48

name Eftacentus Biti52, [?Aul]uporus (the son of) . . . enis53, and a Romanized name, Iulia Venera known as Mamusa54. Two magistri, one in vicus Scenopesis, Ebrenus, during Antoninus Pius’s times (138-161 AD) and Eftacentus Biti, during Marcus Aurelius’ reign (161-190 AD) were certified in the Administration.

Among the Dobrudjan Roman cities (1st-3rd centuries AD), it can be ascertained that an intense Romanization process took place at the Thracian population’s onomatological level even if, from a social point of view, they did not have important leading positions in their communities. Thus, at Troesmis, among individuals with Thracian origin we can find titles which include: Thracian names (Mussianus55) or names that were in the process of Romanization (Cornelius Bassus and Verus Bassus56, Iulius Dizzace57). From (L)Ibida we have two inscriptions in which the Thracian name is either accompanied by a patronymic name with a similar origin (Durisses Biti58), or in process of Romanization (Othis, son of Seutes and Bithidia, daughter of Bitus59). Special attention is needed for Durisses Biti’s name which is mentioned in a different inscription, dated 149 AD, as a magister vico Quintionis60. But we cannot know for sure if it is the same person or not. Another inscription, this time from Ulmetum, mentions two individuals, one with a Thracian name, Ziftia, and the other, also Thracian, accompanied by the patronymic name Ithazis, son of Dada61. The names found in the inscriptions from Cius (Mucatra? Stoinis62) and Halmyris (Aelia Bendsi63) appear to have been in the process of Romanization.

51 ISM V, 31. 52 ISM V, 15. 53 ISM V, 26. 54 ISM V, 34. 55 ISM V, 137. 56 ISM V, 137. 57 ISM V, 185. 58 ISM V, 229. 59 ISM V, 228. 60 ISM I, 326. 61 ISM V, 79. 62 ISM V, 124. 63 CE XI, 568.


2. POPULATION WITH THRACIAN ORIGIN IN THE ROMAN ARMY

We can talk about the existence of some settled military units in the Dobrudjan territory by the time it was annexed to Moesia Inferior. Historical traditions give two interpretations about this important event: one suggests that the annexation took place in 46 AD, and the other that it happened sometime during Vespasianus’ reign (69-79 AD)64. It should be considered, however, that there are neither epigraphic nor archaeological facts that support the existence of a military unit until the reign of Vespasianus. In fact, not until Trajan’s reign, had there been any legion in Dobrudja, and this territory had been administrated by Legio I Italica with its camp at Novae where it was brought in 69 AD. We even find the same situation after Diocletian’s administrative reorganization, when Moesia Inferior was under the control of Legio V Macedonica (with its camp at Oescus) and Legio I Italica. Thus, it is known that during Vespasianu’s reign in Dobrudja auxiliary troops had been quartered and that in 107 AD. Trajan brought Legio V Macedonica to Troesmis and Legio XI Claudia to Durostorum65.

Therefore, we will proceed at a short examination of the military units whose members had Thracian origins. At the same time, we need to mention that the military diplomas are not the subject of our analysis.

Thus, there is a theory about Legio V Macedonica according to which this was transferred to Dobroudja together with Legio IV Scythica by Augustus (27 BC – 14 AD)66. An epigraphic document certifies its presence under Tiberius (14-37 AD). Moreover, Tacitus67 informs us that Legio V Macedonica was sent, in 62 AD, in Orient. After nine years, the legion returned to Moesia at Rubrius Gallus’s request and would remain at Oescus until the Thracian Wars. After 107 AD the legion was cantonated to Troesmis right up to 167 AD when Marcus Aurelius (161-180 AD) decided to transfer it to Potaissa (after the Parthian War).

64 A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1977, p. 16. 65 Ibidem, p. 30. 66 F. Matei-Popescu, Legiunea V Macedonica, în Studia Historiae et Religionis

Daco-Romanae (ediderunt Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba et Octavian Bounegru), Bucureşti, 2006, p. 391.

67 Tacit., Ann., IV, 5, 3.

Ana-Maria Buşilă

50

At last, after Aurelian’s retreat from Dacia, in 271 AD, the legion returns to its old camp in Oescus68.

During its time at Troesmis, Legio V Macedonica was a military formation which essentially contributed to the social organization and development of these territories, and became one of the main factors that contributed to the Romanization of the local population. The territory, military and administratively controlled by this unit, was situated on a strip along the Danube (from Capidava to Noviodunum), including the fortification from the left side of the river, from Barboşi and Orlovka to Sacidava69.

Most of the epigraphic documents that mention Macedonica’s name come, as we anticipated, from Troesmis. Among them, some inscriptions offer us interesting data for our subject. Thus, in one of them a Thracian, veteranus of this legion, is mentioned70; in one of Hadrianus’ decrees appears the list of the descharged from 134 AD, among them veterani Cornelius Bassus, Verus Bassus and Mussianus71.

An interesting situation is given by one of the miles, Valerius Valens72, son of a Thracian person. He, as the inscriptions inform us, was sent with Legio V Macedonica to the Orient where he probably died on the battlefield73. Unfortunately, the inscription is damaged and we could not find his name. It is interesting, though, that his complete Romanized entitling was caused, most likely, by his enlistment in the region. It is known that in this way peregrini could obtain their Roman citizenship.

A special case that should be presented comes from an individual that does not have a Thracian origin. This person, Cocceius Firmus, quaestor, lived in Vicus Quintionis, and was a member of Britain’s Legio II Augusta. He is mentioned in an inscription together with two magistri, of which one has Thracian origin74.

In legiones incertae we found a beneficiarius consularis Iulius Bassus75, mentioned in an inscription from Histria as being one of the

68 A. Aricescu, op. cit., p. 32. 69 Ibidem, p. 33. 70 CE II, 201. 71 ISM V, 137. 72 ISM V, 185. 73 A. Aricescu, op. cit., p. 94. 74 Ibidem, p. 44. 75 ISM I, 137.


people who contributed to the erection of a spelaeum dedicated to the god Mithras76.

Among the soldiers and veterans that were not members of the military units of Moesia Inferior or did not receive their unit name mentioned in the inscription, there are the veterans who came from the Praetorian Roman cohorts, who settled, after their military service, in the territory of Dobrudja. One of them, Aurelius Dalenis77, returned to his native place after he had fulfilled his military service. He settled in vicus Amladiana, near Tomis, where he received a land grant by the Pontic city78.

Thus, we can ascertain that there were very few soldiers in Roman Dobrudja that came from Thracian origin: a beneficiarus consularis, five veterani, a praetor and a miles. This situation can also be explained by the fact that individuals with Thracian origin from Dobrudja had had a favourable juridical status and enjoyed an economical situation that allowed them to occupy local administrative positions. In their case they were not forced to join the army in order to get their citizenship.

3. OTHER POSITIONS TAKEN BY PEOPLE WITH THRACIAN ORIGIN IN ROMAN DOBRUDJA (1ST-3RD CENTURIES AD)

As we have previously mentioned, a person with Thracian origin that belonged to the peregrini could take positions and have different dignities in the community in which they lived. Most frequently found was the dignity of being a member of the Histrian Gerusia: Cousias of Dionysodorus, Dionysodorus of Cousias, Dadas of Menios79 and Aurelius Bassus of Chrysppos80, or, in Tomis’ case member of a collegium: Areibalos of Gaius81. Another important position was that of the leader of a thiasos as in Chairemon of Papias82 case. It is important to mention that these thiasos were administrated by a pater and a mater. The mater was represented in two ways: Flavia Nona83 as mater of a collegium, epigraphically attested in modern Mihail Kogălniceanu and the Mather of the Timitian collegium, Mama Dada84, who was also the

76 A. Aricescu, op. cit., p. 45. 77 ISM II, 266(102). 78 A. Aricescu, op. cit., p. 74. 79 ISM I, 193. 80 ISM I, 141. 81 ISM II, 125(10). 82 ISM I, 207. 83 ISM II, 160(45). 84 ISM II, 295(131).

Ana-Maria Buşilă

52

mother of the dendrofori: Nanas, daughter of Theadon85. The presence of a hiereus, Dadas, son of Dionysios86 and of an archontes, Aelia Bendsi87 has been attested. Among the dignities enjoyed by the people with Thracian origin we found the winners of the sacred conquest (Papias of Anthas and Apfos of Apfos88) and the so called benefactors of the city: Kouthiouras89, Crescens, (sun) of Cathios, Theadon, (sun) of Couthios and Dadas, (sun) of Hestiaios90.

The fact that the population with Thracian origin had access to these positions and that they were rejoicing some fame and respect among the members of their community is a certainty. Also, most of them had considerable wealth, and there are quite a few examples which show that they had to pay certain taxes in order to obtain a position (e.g. for a magister they had to pay 100.000 sesterti) (Charts #1-4). This means that the Roman authorities were more than willing to make concessions to them mainly because the Romans wanted a quick Romanization of the countryside’s administration, religion, and economy. This situation could bring a great advantage to the Empire, advantage that implied the stability of the region and the avoidance of conflicts in the rural territories where it was difficult to control the population.

85 ISM II, 83(49). 86 ISM II, 26. 87 CE XI, 568. 88 ISM I, 196. 89 ISM I, 229. 90 ISM II, 17.


3 1

14

3

11 1

1

Chart #1 Positions taken by the population with Thracian origin in Histria

Gerusia members

Front-rank of associationsUnspecified

Winners of the Sacred racePriests

Beneficiarii consulares

92

5

Chart #2The Social Status of the Population with Thracian Origin in Vici Secundini

and Quintionis (1-3 centuries AD)

MagistriQuaestoresUnspecified

Ana-Maria Buşilă

54

6

8

1

4

3

2

1

2

1

1

0 2 4 6 8 10

Callatis

Capidava

Dinogeţia

Troesmis

Ibida

Ulmetum

Cuis

Halmyris

Chart #4 The Social Status of the Population with Thracian Origin

in Roman Dobroudja (1-3 centuries AD)

Arhontes

Miles

Magistri

Unspecified

31

21

11 2

12

Chart #3The Social Status of the Population with Thracian Origin

in Chora Tomis(1-3 centuries AD)

Benefactors

Magister

Unspecified

Member in the collegiumHiereus

Mother of the CollegiumFormer praetor

Wifes of the veterans


Persons With Thracian Origin In Dobrudja (1-3 Centuries AD) Social Status

No. Name Social Status Datation Source Place of descovery

1 Cousias of Dionysodoros gerusia member cca. 138 AD ISM I, 193 Histria

2 Dionysodoros of Cousias gerusia member cca. 138 AD ISM I, 193 Histria

3 Dadas of Menios gerusia member cca. 138 AD ISM I, 193 Histria

4 Chairemon of Papias front-rank of the association 140-160 AD ISM I, 207 Histria

5 Diogenes of Apfos - 1st half of the 2nd

century AD ISM I, 211 Histria

6 Koros of Pharnakes winner of the sacred conquest midst 2nd century AD ISM I, 196 Histria

7 Papias of Anthas winner of the sacred conquest midst 2nd century AD ISM I, 196 Histria

8 Apfos of Apfos winner of the sacred conquest midst 2nd century AD ISM I, 196 Histria

9 Zipas of Diocles hiereus 2nd half of the 2nd

century AD ISM I, 167 Histria

10 Iulius Bassus beneficiarius consularis 2nd century AD ISM I, 137 Histria

11 Chaireas of Zoures - 2nd century AD ISM I, 200 Histria

Ana-Maria Buşilă

56


12 Sousoulon of Pates - 2nd century AD ISM I, 200 Histria

13 Pancrates of Zeiskeagos - 2nd century AD ISM I, 200 Histria

14 Meniskos of Kousias - 2nd century AD ISM I, 212 Histria

15 Bassus of Ninnos - 2nd century AD ISM I, 212 Histria

16 Apollonios of Dateizis - 2-3 centuries AD ISM I, 285 Histria

17 Koutiles of Apphos - 2-3 centuries AD ISM I, 296 Histria

18 Lilleis of Andron - begining of 3rd century AD ISM I, 218 Histria

19 Kouthiouras benefactor begining of 3rd century AD ISM I, 229 Histria

20 Maximina fiica lui Sisus - begining of 3rd century AD ISM I, 229 Histria

21 Zouthis - 3rd century AD ISM I, 303 Histria

22 Mama liberta of Dada - 3rd century AD ISM I, 307 Histria

23 Mucatrio, son of Seuto - 3rd century AD ISM I, 308 Histria



24 Aurelius Bassus of Chrysppos Council member 3rd century AD ISM I, 141 Histria

25 Titus Aelius Mucatralis - 152 AD CE XVIII, 814 Histria

26 Seutes Mucatralis magister 152 AD CE XVIII, 814 Histria

27 Mucatralis - 182?-195? AD ISM I, 342 Vicus Secundini

28 Valerius of Coson (?) magister 220 AD ISM I, 345 Vicus Secundini

29 Derzenus of Aulupor magister 139-161 AD ISM I, 324 Vicus Quintionis

30 Bizienis magister 144 AD ISM I, 325 Vicus Quintionis

31 Durisse of Bithus magister 149 AD ISM I, 326 Vicus Quintionis

32 Mucaporus of Ditugentus magister 167 AD ISM I, 327 Vicus Quintionis

33 Genicius of Brinus magister 169 AD ISM I, 328 Vicus Quintionis

34 Mucatralis (-us?) of Dolus magister 175 AD ISM I, 330 Vicus Quintionis

35 Dotu of Zinebtus quaestor 175 AD ISM I, 330 Vicus Quintionis

Ana-Maria Buşilă

58


36 Valerius Cutiunis magister 176 AD ISM I, 331 Vicus Quintionis

37 Derzenus of Bitus magister 177 AD ISM I, 332 Vicus Quintionis

38 Fronto of Burtsitsinis quaestor 177 AD ISM I, 332 Vicus Quintionis

39 Antonius of Dolens - 2nd century AD ISM I, 335 Vicus Quintionis

40 Aurelius Erculanus, son of Seutes - 2-3 centuries AD ISM I, 337 Vicus Quintionis

41 Aurelia Dusia wife of Seutes - 2-3 centuries AD ISM I, 337 Vicus Quintionis

42 Claudia Dusia - 2-3 centuries AD ISM I, 338 Vicus Quintionis

43 Aurelius Vitus - 2nd century AD ISM II, 129(14) Cumpăna

44 Cresce(n)s, (son) of Cathios benefactor end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 17 Cumpăna

45 Theadon, (son) of Couthios benefactor end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 17 Cumpăna

46 Dadas, (son) of Hestiaios benefactor end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 17 Cumpăna

47 Mokimos - begining of 3rd century AD ISM II, 24 com. Lazu



48 Castus, (son) of Mucaporus - 2nd century AD ISM II, 191(27) Vicus Clementianus

49 Flavia Nona mother of the collegium

end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 160(45) Vicus Clementianus

50 Apollonius, (son) of Dada magister 2-3 centuries AD ISM II, 137(22) Între Palazu şi Anadolchioi

51 Claudius Mucasius - 1st half of the 2nd

century AD ISM II, 227(63) Poarta Albă

52 Marius Tara - 99-117 AD ISM II, 177(13) Tomis

53 Tiberius Claudius Mucasius - 1st half of the 2nd

century AD ISM II, 128(13) Tomis

54 Bassus, [son] of Menecrates

- 2nd century AD ISM II, 77(43) Tomis

55 Cornelia Fortunata, also called Doutouros (?) - 2nd century AD ISM II, 195(31) Tomis

56 Nanas, [doughter] of Theadon mother of dendrophors Septimius Severus ISM II, 83(49) Tomis

57 - - - son of Dadas - end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 18 Tomis

58 Lillon, (son) of Marcellus - Perioada Severilor ISM II, 20 Tomis

59 Buteis of Heroxenos hiereus Perioada Severilor ISM II, 125(10) Tomis

Ana-Maria Buşilă

60


60 Areibalos of Gaius member in the collegium Perioada Severilor ISM II, 125(10) Tomis

61 Saturninus, (son) of Bitus - 2-3 centuries AD ISM II, 303(139) Tomis

62 Curitthie - 2-3 centuries AD ISM II, 303(139) Tomis

63 Ziles - 2-3 centuries AD ISM II, 303(139) Tomis

64 Sola - 2-3 centuries AD ISM II, 330(166) Tomis

65 Apollonius, (son) of Dada - 2-3 centuries AD ISM II, 295(131) Tomis

66 Mama Dada mother of the tomitian collegium 2-3 centuries AD ISM II, 295(131) Tomis

67 Kouthias of Kallicrates - half of 3rd century AD ISM II, 468(18) Tomis

68 Theis . . ., (son) of Scoris - 3rd century AD ISM II, 258(94) Tomis

69 Aphphos of Alexandros - 3rd century AD ISM II, 282(118) Tomis

70 Dadas, (son) of Dionysios

hiereus 3rd century AD ISM II, 26 Tomis

71 Cyrillus Bessius, son of Fabianus - 3rd century AD ISM II, 364(200) Tomis



72 Mama wife of a veteran 2-3 centuries AD CE II, 201 Tomis

73 Aurelius, (son) of Dalenus former praetor end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 266(102) Urlichioi

74 Aurelia Uthis wife of a veteran end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM II, 266(102) Urlichioi

75 Thithisatta - 2-3 centuries AD ISM II, 307(143) Valul lui Traian

76 Kiatta - 2-3 centuries AD ISM II, 307(143) Valul lui Traian

77 Zeisa a lui Seilanos - 1st half of the 2nd

century AD ISM III, 175 Callatis

78 Mukianos - 2nd century AD ISM III, 246 Callatis

79 Apphia Ioulia - end of 2nd-begining of 3rd century AD ISM III, 180 Callatis

80 Athaneon Boukke - 238-244 AD ISM III, 74 Callatis

81 Aphion, son of Theodoros - 3rd century AD ISM III, 91 Callatis

82 Basia - Imperial time ISM III, 243 Callatis

83 Ebrenus magister 138-161 AD ISM V, 21 Capidava

Ana-Maria Buşilă

62


84 Eftacentus Biti magister 168 AD ISM V, 15 Capidava

85 [?Aul]uporus (son of) . . . enis - 2nd century AD ISM V, 26 Capidava

86 Secu - 2nd century AD ISM V, 26 Capidava

87 Bassus - 2nd century AD ISM V, 27 Capidava

88 Tsinna - 2nd century AD ISM V, 27 Capidava

89 Zura - 2nd century AD ISM V, 27 Capidava

90 Tsiru - 2nd century AD ISM V, 27 Capidava

91 Batsinis - 2nd century AD ISM V, 31 Capidava

92 Mamusa, Iulia Venera - 2nd century AD ISM V, 34 Capidava

93 Aurelius Bassus, son of Chrysippos - 222-235 (?) AD ISM V, 259 Dinogeţia

94 Cornelius Bassus - 134 AD ISM V, 137 Troesmis

95 Verus Bassus - 134 AD ISM V, 137 Troesmis



96 Mussianus - 134 AD ISM V, 137 Troesmis

97 Iulius Dizzace - 162-167 AD ISM V, 185 Troesmis

98 Valerius Valens miles 162-167 AD ISM V, 185 Troesmis

99 Othis, son of Seutes - 2nd century AD ISM V, 228 (L)Ibida

100 Bithidia, doughter of Bitus - 2nd century AD ISM V, 228 (L)Ibida

101 Durisses, son of Bithus - ISM V, 229 (L)Ibida

102 Ithazis, son of Dada - 2nd century AD ISM V, 79 Ulmetum

103 Ziftia - 2nd century AD ISM V, 79 Ulmetum

104 Mucatra? Stoinis - 244-246 AD ISM V, 124 Cius

105 Aelia Bendsi archons 2-3 centuries AD CE XI, 568 Halmyris


Iulia DUMITRACHE

TERMINOLOGIA SPECIFICĂ REFERITOARE LA GARUM ŞI PRODUSELE DERIVATE ÎN LUMEA ROMANĂ

Sosurile de peşte apar în izvoare cu mai multe denumiri, în

funcţie de tipul produsului, materia primă din care era fabricat, locul de provenienţă, calitatea sa, şi, în unele cazuri, în funcţie de modul de utilizare sau de categoria de consumatori căreia îi era adresat.

Romanii produceau patru sosuri de peşte diferite: garum, liquamen, muria şi hallex. Denumirea de garum provine, conform surselor, din grecescul γάρον1. Nu cunoaştem semnificaţia iniţială a cuvântului, dar Plinius face aluzie la materia primă din care era fabricat sosul, şi anume tipul de peşte numit gáron2, iar Isidor din Sevilla, folosindu-l probabil ca sursă pe Plinius, aminteşte peştele „quae Graeci garon vocabant”3. În sursele literare greceşti numele produsului apare sub diverse forme, cele mai des întâlnite fiind ό γάρος4, τò γάρος5 sau τò γάριον 6. În papirii sunt utilizate cel mai frecvent denumirile ό γάρος sau τò γάρον7.

Liquamen este un produs asemănător garum-ului, însă de calitate inferioară. Denumirea este de origine latinească, având în vedere că varianta grecească, λικουάμεν, este mai rar folosită, apărând mai degrabă drept transliterarea celei latineşti8. Până la sfârşitul secolului II p. Chr., liquamen apare ca produs distinct faţă de garum, chiar dacă natura lor este similară9. Din secolul III p. Chr., liquamen devine denumire generică

1 Robert Zahn, Garum, in RE, 7, 1912, col. 841. 2 Plin., 31, 93. 3 Isid., Orig., 20, 3, 19. 4 Artemid., 1, 66. 5 Galen., De compositione medicamentorum secundum locos, 12, 622. k. 6 Arrian., Epic. Diss., 2, 20, 29. 7 Robert Zahn, op. cit., col. 841; Francis T. Gignac, A Grammar of the Greek

Papyri of the Roman and Btzantyne Periods, vol. II. Morphology, 1981, p. 98-99; Robert I. Curtis, Garum and Salsamenta. Production and Commerce in Materia Medica, Leiden, 1991, p. 8.

8 Geoponica, 20, 46, 1-3. 9 Robert Étienne, Françoise Mayet, Salaisons et sauces de poisson hispaniques,

Paris, 2002, p. 50-51.

Iulia Dumitrache

66

pentru orice sos de peşte, iar din secolul IV garum este întâlnit tot mai rar10. Din documentele oficiale care stabilesc preţurile sau taxele percepute în diferite locaţii pentru anumite produse, putem distinge mai bine momentele evoluţiei numelor sosurilor de peşte. Astfel, tariful din Zarai, care datează de la începutul sec. III p. Chr., menţionează garum11, dar în edictul lui Diocletian din 301 p. Chr. apare doar liquamen12.

Muria desemna orice saramură, preperată din sare şi apă13, obţinută prin amestecul unui quadratus14 de apă dulce cu un modius15 de sare, reprezentând o proporţie de ⅓ sare la ⅔ apă16. Având la origine sensul de saramură în care se conservau diverse alimente (legume, mirodenii, peşte)17, se generalizează ca sos de peşte18, putând înlocui în izvoare denumirea altor produse, sau identificându-se cu acestea19. Cel mai apropiat termen grecesc este άλμε20.

Produsul rezidual obţinut în urma filtrării garum-ului purta de numirea de hallex21, allec22, hallec23 sau allex24.

În inscripţiile pictate pe amforele care conţineau salsamenta, apar diferite denumiri ale produselor în funcţie de locul de provenienţă al acestora. Probabil aceste precizări, la fel ca şi cele referitoare la materia primă folosită în procesul de fabricare, sau la calitatea sosurilor reprezentau o manieră de „reclamă” la adresa consumatorilor. Astfel,

10 La jumătatea secolului III p. Chr., Gargilius Martialis scrie despre liquamen

care ar fi garum amestecat cu vin: confecto liquaminis quod oenegarum vocant: Garg. Mart., Curae boum, 62; Cael. Aur., Tardae passiones., 2, 1, 40: garum quod appellamus liquamen.

11 CIL VIII, 4508. 12 Ed. Diocl., 3, 6, 7. 13 Col., RR, 12, 6. 14 1 quadratus reprezenta aproximativ 28, 26 l. 15 1 modius =8, 75 l. 16 Cato, De agr., 88. 17 Nathalie Desse-Berset, Jean Desse, Salsamenta, garum et autres pré-parations

de poisson. Ce qu’en disent les os, in MEFRA, 112, 2000, p. 75. 18 Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 47. 19 Hor., Sat., 2, 4, 65: Muriam antiqui dicebant liquamen et Syrorum lingua sic

dicitur. 20 Quint., Instit., 8, 2,3: duratos muria pisces. 21 Plaut, Poen., 1310. 22 Plin., 31, 95; Hor., Sat., 2, 8, 9. 23 Plaut, Aul., fr. 5. 24 Plin., 31, 95.

Terminologia specifică referitoare la garum şi produsele derivate… 67

avem menţionate produse provenind din Pompei, Herculaneum, Ostia, Antipolis, Malaca, Cadix, Carthago Nova.

DENUMIRE

PROVENIENŢĂ SURSE

garum pompeianum

Pompei CIL XV, 4686.

garum ostiense Ostia Robert I. Curtis, Garum and Salsamenta. Production and Commerce in Materia Medica, Leiden, 1991, p. 165.

garum antipolitanum

Antipolis Bernard Liou, Robert Marichal, Les inscriptions peintes sur les amphores de l'Anse Saint-Gervaise à Fos-sur-mer, in Archeonautica, 2, 1978, p. 167.

garum lunense Lusitania Robert I. Curtis, Garum and Salsamenta. Production and Commerce in Materia Medica, Leiden, 1991, p. 165.

garum gaditanum Cadix CIL XV, 4570. garum hispanum Hispania AE 1927, 7; AEA 2001/02, 1130 =

AE 2000, 1167. liquamen

antipolitanum/ antiatinum

Antipolis AE 1984, 618; CIL XV, 4712.

liquamen gaditanum

Cadix CIL XV, 4570.

muria antipolitana

Antipolis Plinius, 31, 34.

muria malacitana Malaca CIL XV, 4721, 4729, 4737-4739. muria hispana Hispania AE 1927, 8.

hallex herculanensis

Herculaneum CIL IV, 5720.

? saxitani Saxi Bernard Liou, Emilio Rodríguez Almeida, Les inscriptions peintes des amphores du Pecio Gandolfo Almería), in MEFRA, 112, 2000, p. 14.

cordula port(uensis)

Lusitania

Lusitania Bernard Liou, Emilio Rodríguez Almeida, Les inscriptions peintes des amphores du Pecio Gandolfo (Almería), in MEFRA, 112, 2000, p. 11.

Iulia Dumitrache

68

Materia primă folosită în fabricarea sosurilor de peşte reprezintă un alt criteriu de denumire al produselor. Cel mai des sunt menţionate în tituli picti salsamenta obţinute din macrou, morun sau ton25. De asemenea, garum geminus poate desemna sosul fabricat din două specii diferite de peşte, fără a putea identifica cu certitudine care anume ar fi acestea:

Denumire

Materie primă Surse

garum scombri macrou CIL IV, 2574-2580; 2583; 5686; 9415.

gari flos flos murenae morun CIL IV, 5673. garum geminus ? CIL IV, 5826-5827; 9392-

9393; 10272-10273. liquamen scombri macrou CIL IV, 2588.

hallex scombri macrou CIL XV, 4730-4731. cordula ton Bernard Liou, Emilio

Rodríguez Almeida, Les inscriptions peintes des amphores du Pecio Gandolfo (Almería), in MEFRA, 112, 2000, p. 11.

Denumirile care conţin indicii cu privire la calitatea produselor

sunt diverse, şi se referă fie la procedeul de obţinere a sosurilor (dacă în fabricarea lor s-au folosit şi alte condimente sau sunt „pure” – per se, sau în funcţie de momentul filtrării), fie la vechimea produsului. Cel mai apreciat primea calificativul flos flos, probabil lichidul ce se extrăgea primul în urma procesului de filtrare26, constituind cu siguranţă în acelaşi timp şi cel mai scump sos. Este greu de precizat diferenţa calitativă între produse de acelaşi tip, dar care conţineau în denumire epitete diferite (de exemplu, nu putem stabili o ierarhie precisă între garum flos, garum optimum şi garum praecellens), sau între produse diferite (de exemplu între garum primum şi liquamen flos excellens). Dificultatea în apreciere devine cu atât mai dificilă cu cât, după cum am menţionat anterior, de

25 Tonul apare ca materie primă cu denumirile thunnus, dar şi cordula, care

desemna probabil peşti din această specie cu vârsta sub un an (cf. Bernard Liou, Emilio Rodríguez Almeida, Les inscriptions peintes des amphores du Pecio Gandolfo (Almería), in MEFRA, 112, 2000, p. 12).

26 Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 45.


multe ori produsele sunt identificate unele cu altele. Diferenţierea se poate face clar în cazul în care acelaşi produs are, în inscripţii diferite, menţiunea primum sau secundum.

PRODUS

SURSE

garum/-i flos flos CIL IV, 5706 garum flos flos murenae CIL IV, 5773.

garum flos CIL IV, 5663; 5666; 5668-5672; 9389-9391; 9399.

garum flos scombri CIL IV, 6919-6921; CIL XV, 4687; AE 1992, 278 = AE 1998, 352.

garum flos scombri optimum CIL IV, 5689. garum praecellens CIL IV, 10735.

garum vetus flos excellens AE 1992, 1163c. garum scombri primum CIL IV, 2580.

garum excellens AE 2000, 1129. garum factum per se CIL IV, 2572.

liquamen flos flos CIL IV, 5673. liquamen optimum CIL IV, 2589-2592; 5707-5709; 5711-5713;

10744-10746. liquamen optimum saccatum CIL IV, 7110.

liquamen flos optimum CIL IV, 5714; AE 1992, 278 = AE 1998, 352; AE 2001, 1061.

liquamen flos CIL IV, 2588; 5707; CIL XV, 4715; 4719; AE 1992, 278 = AE 1998, 352.

liquamen gari flos CIL IV, 05683. liquamen flos excellens CIL IV, 2588; 5716; 9414; CIL XV, 5419. liquamen flos primum CIL IV, 10743.

liquamen primum CIL IV, 2593; 2595; Edictus praetiis, 3, 6, 7. liquamen excellens CIL III, 12010, 48; CIL IV, 2596; AE 1984, 618. liquamen secundum Edictus praetiis, 3, 6, 7.

muria flos CIL IV, 5723-5725; 9430-9434; 10291; CIL XV, 4688-4689; 4691-4694; 4696; 4701; 4703-4704; 4711; 4721; AE 1993, 1175; AE 2002, 407.

muria excellens flos AE 2002, 407. muria excellens CIL XV, 4723.

muria vetus CIL IV, 5726. muria secunda CIL XV, 4726. hallex optima CIL IV, 5717; 5719; 9407-9411.

Iulia Dumitrache

70

Lymphatum27 a fost considerat ca fiind un sortiment de vin, dar H. Dressel, analizând amforele descoperite la Castro Pretorio, îl identifică unui tip de garum, consumat probabil la mult timp după fabricare28. Laccatum29 este un sos de peşte a cărui denumire provine de la un ingredient – lac/lacca/laccat – posibil o plantă aromată sau un colorant30. De asemenea, e posibil ca denumirea să indice de fapt locul de provenienţă: Lacca, în estul provinciei Betica31.

Garum castimoniale sau castum constituia un produs aparte, datorită destinaţiei pe care o avea, sau mai exact datorită categoriei de consumatori căreia îi era adresat: persoane cărora religia sau ideile filosofice ale căror adepţi erau le interzicea consumul anumitor alimente. Plinius îl consideră un produs destinat în exclusivitate evreilor32, a căror tradiţie religioasă excludea din dietă peşti care aveau solzi33. Totuşi, abstinenţa nu era practicată doar de evrei; adepţii cultelor lui Isis sau Magna Mater, pentru purificare, se abţineau de la consumul anumitor alimente, iar pitagoreicii, care nu mâncau aproape nici un fel de peşte, evitau cu siguranţă şi salsamenta34. În tituli picti sunt menţionate mai multe tipuri de produse de acest gen: garum castum scombri35, garum castum36 şi muria casta37. Nu s-au descoperit menţiuni referitoare la liquamen castum sau hallex castum. Dietrich Sahage consideră că este vorba de produse fabricate în Iudeea38, dar inscripţiile conţin numele producătorilor: Umbricia Fortunata39 sau Fortunatus40, personaje despre care ştim sigur că trăiau la Pompei. Cu siguranţă fabricile de sosuri îşi atrăgeau privilegii comerciale prin producerea unor salsamenta speciale care puteau fi folosite în concordanţă cu tradiţia religioasă a

27 CIL IV, 2598-2601; 5605; 5609; 5618; 5621-5627. 28 Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 51. 29 CIL IV, 5644-5646; 4733; 4741; 5640. 30 André Tchernia, Conclusions, in MEFRA, 112, 2000, p. 170. 31 Dietrich Sarhage, Die Schätze Neptuns. Eine Kulturgeschichte der Fischerei

im Römischen Reich, Frankfurt am Main, 2002, p. 75. 32 Plin., 31, 95. 33 Lev., 11, 10-12. 34 Robert I. Curtis, op. cit., p. 165. 35 CIL IV, 5662. 36 CIL IV, 2569; 5660-5661. 37 CIL IV, 2609. 38 Dietrich Sarhage, op. cit., p. 72. 39 CIL IV, 5661. 40 CIL IV, 5662.


consumatorilor41, iar la Pompei se prepara garum pentru piaţa evreiască din Roma. Pe 28% din recipientele descoperite la Pompei şi Herculaneum figurează numele lui Aulus Umbricius Scaurus, se pare cel mai important producător local, fără a deţine însă monopolul42. Se pare că acesta controla 6 ateliere care prelucrau şi comercializau în acelaşi timp garum şi produse derivate. Majoritatea recipientelor erau urcei, care aveau specificaţia ex officina Scauri, sau numele altor personaje purtând acelaşi gentiliciu: Umbricius Agathopus, Umbricius Abascantus, Umbricia (probabil liberţi) şi Umbricia Ianuaria (soţia sau sora lui Aulus Umbricius Scaurus)43.

Άιματιον (garum sângeriu) apare în Geoponica drept sortimentul de garum cel mai valoros44. După denumire, avea culoare roşiatică45 şi era obţinut din ton46.

Garum sociorum era cu siguranţă cel mai popular şi cel mai apreciat în lumea romană, judecând în primul rând după numărul mare de surse care îl menţionează. Era închis la culoare, aproape negru47, dar nu cunoaştem cu certitudine din ce specie de peşte se obşinea. Este posibil să fi fost fabricat exclusiv din scrumbie48, dar nu orice produs care avea menţionat ca materie primă scrumbia era garum sociorum. Provenea din Carthago Nova49 şi îşi datora numele societăţii care îl producea50. Marţial sugerează că cel fabricat din scrumbie putea fi trimis drept cadou doar unui individ cu o condiţie materială bună: „Antipolitani, fateor, sum filia thynni: essem si scombri, non tibi missa forem”51. Cu siguranţă este

41 Thomas H. Corcoran, Pliny's Garum castimoniarum, in „Classical Bulletin”, 34, 1958, p. 69.

42 Robert I. Curtis, The Salted Fish Industry of Pompei, in „Archaeology”, 37, 6 (nov.-dec.), 1984, p. 75.

43 Ibidem. 44 Geoponica, 20, 46, 6. 45 Robert Zahn, op. cit., col. 843. 46 Robert I. Curtis, op. cit., 1991, p. 8; Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 47. 47 Robert Zahn, art. cit., col. 843; Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 47. 48 Robert I. Curtis, In Defense of Garum, in CJ, 78, 1982-1983, p. 234. 49 Patrick Sanquer, Robert Galliou Sanquer, Garum, sel et salaisons en Armo-rique

gallo-romaine, in „Gallia”, 30, 1, 1972, p. 199; Jacques André, L'alimentation et la cuisine à Rome, 1981, p. 199; Robert Étienne, Françoise Mayet, op. cit., p. 23; Iidem, Les mercatores de saumure hispanique, in MEFRA, 110, 1998, p. 150 et sqq.; Robert I. Curtis, op. cit., 1991, p. 60-62.

50 Sen., Ep., 95, 25; Plin., 9, 30; 31, 94; Hor., Sat., 2, 8, 46; Mart., 13, 102. 51 Mart., 13, 103.

Iulia Dumitrache

72

vorba aici despre garum sociorum, fabricat din „primul sânge al scrumbiei (scombri de sanguine primo)”52, produs identificat53 şi cu arcanum garum, menţionat într-o altă epigramă54. Faptul că Marţial e părtinitor faţă de acest sortiment de salsamentum este explicabil prin aceea că el însuşi era originar din Corduba, şi deci cunoscător al realităţilor economice locale55. Totuşi, spre deosebire de alţi autori56, el nu consideră „saramura aliaţilor” un produs extravagant57, mulţumindu-se să-l catalogheze drept „scump – munera cara”58. În mod cert, susţinut de stat, fabricat de un trust monopolist, garum sociorum a manifestat până în secolul IV p. Chr. forţa unei habitudini alimentare în lumea romană59. Adesea procedeele de fabricaţie şi mirosul sosurilor de peşte au fost invocate de autorii antici în sens peiorativ60. Însă tehnicile utilizate în Antichitate nu sunt uşor de identificat în sursele scrise a căror lectură este superficială. Autorii folosesc aceste amănunte, uneori în mod exagerat, fie datorită cunoaşterii insuficiente a realităţilor, fie din dorinţa de a critica anumiţi indivizi sau societatea în general61. Este neîndoielnic faptul că garum şi produsele similare aveau un miros puternic, ceea ce ar putea constitui un motiv pentru utilizarea parfumului în timpul ospeţelor sofisticate62. Reticenţa faţă de garum se datorează poate faptului că era un produs importat în Occident, pe care romanii l-au considerat o noutate, afişând „o repulsie mai degrabă «filosofică» şi «retorică» decât una cu adevărat culinară”63. Doar printr-un veritabil paradox Plinius,

52 Mart., 13, 102. 53 Claude Jardin, Garum et sauces de poisson de l’Antiquité, in RSL, 27, 1961, p. 85. 54 Mart., 7, 27. 55 Robert I. Curtis, op. cit., 1982-1983, p. 234. 56 Ne referim în primul rând la Plinius, care afirmă cu privire la garum

sociorum că „nici un alt produs nu a devenit mai scump cu excepţia parfumului” (Plin., 31, 94).

57 Iulia Dumitrache, Peşte şi produse din peşte în Epigramele lui Marţial, in OI, VIII2, 2007, p. 107.

58 Mart., 13, 102. 59 Robert Étienne, À propos du „garum sociorum”, in „Latomus”, 29, 1970, p. 313. 60 Mart., 6, 93, 6; 11, 27; Plin., 31, 90; Hor., Sat., 2, 4, 63-66. 61 Iulia Dumitrache, op. cit., p. 107. 62 Nicole Blanc, Anne Nercessian, La cuisine romaine antique, Grenoble,

1992, p. 211. 63 Pierre Grimal, Theodore Monod, Sur la véritable nature du garum, in REA,

54, 1952, p. 29.


Marţial şi Senneca acuză garum de nocivitate64. Întreaga lume antică de la Eschil la Diocleţian utilizează garum, fapt ce îi determină pe P. Grimal şi Th. Monod să se întrebe: „s’agirait-il d’une perversion du goût, générale dans tout le monde méditeranéen, et continuée sur un millénaire?”65.

O ultimă categorie de denumiri se referă la utilizarea garum-ului în amestec cu alte substanţe. Oenogarum (garoenum, vinum et liquamen)66 se obţinea din garum, vin şi condimente fierte67, şi se păstra în vase de diferite dimensiuni, în funcţie de reţetele culinare în care era folosit ca ingredient68. Uneori izvoarele literare menţionează şi un alt produs derivat, obţinut prin amestecul dintre garum şi ulei: oleogarum (eleogarum, ex oleo liquamen, liquamen et oleo, liquamen oleo mixtum)69.

Oxygarum (liquamen et accetum, acetarium, acetum garo mixtum, oxogarum)70 era obţinut din garum, oţet şi alte condimente71 şi era utilizat ca digestiv ce servea mai ales ca sos pentru lăptuci72.

Pe baza analizei izvoarelor epigrafice şi literare ce ne stau la dispoziţie, am arătat diversitatea criteriilor de denumire a sosurilor de peşte în lumea romană. Cu siguranţă însă descoperirea unor noi surse ar putea aduce alte informaţii necesare pentru întregirea imaginii pe care am schiţat-o în paginile anterioare. Identificarea, clasificarea şi, nu în ultimul rând, explicarea termenilor care apar în izvoare este un prim pas în urmărirea evoluţiei acestor denumiri în timp şi în spaţiu, şi în realizarea unei posibile sincronizări între folosirea acestor termeni şi diferite faze de dezvoltare sau de regres cunoscute de industria peştelui sărat.

64 Robert I. Curtis, op. cit., 1982-1983, p. 234. 65 Pierre Grimal, Theodore Monod, op. cit., p. 27. 66 Robert Zahn, op. cit., col. 843. 67 Garg. Mart., 62; Mart., 7, 28; Apic., 42; 76; 125; 176; 243. 68 Jacques André, op. cit., p. 200; Dietrich Sarhage, op. cit., p. 75. 69 Robert Zahn, op. cit., col. 843. 70 Ibidem. 71 Apic., 1, 20, 1-2; Athen., 67e. 72 Mart., 3, 50, 4.

Iulia Dumitrache

74

LA TERMINOLOGIE SPÉCIFIQUE CONCERNANT LE GARUM ET LES PRODUITS SIMILAIRES DANS LE MONDE ROMAIN

(Résumé)

Les produits salés à base de poisson étaient différemment dénommés dans le monde romain. On a donné des appellations variées en fonction du type du produit, de la matière prime utilisée, du lieu de provenance ou de la destination des sauces. Les noms offrent aussi des informations sur la qualité ou l'utilisation du garum et des autres produits similaires, de même que sur les différences entre eux. Mais l’identification, la classification et pas dernièrement, l’explication des termes utilisés dans les sources constituent seulement le premier pas dans l’étude des sauces du poisson.


Georgiana ZAHARIA

DECAPITAREA, ARDEREA, SFÂRTECAREA: SIMBOLISMUL CORPULUI ÎN EXECUŢIILE CAPITALE

În acest studiu ne propunem să abordăm tema pedepsei cu

moartea din perspectiva rolului corpului în cadrul ceremonialului punitiv, şi nu numai. De asemenea, vom căuta să descifrăm semnificaţiile acestor modalităţi de suprimare, mai exact, să vedem care ar putea fi conotaţiile lor social-politice sau religioase. Analiza noastră va fi una preponderent structurală, de aceea, nu vom respecta riguros un anumit cadru cronologic ori spaţial. În cadrul ei, faptele vor fi subordonate interpretării, altfel spus, căutării semnificaţiilor împrumutate de ceremoniile şi ritualurile punitive.

Pedeapsa cu moartea era, în Evul Mediu, un verdict des întâlnit pentru delictele grave. Trebuie menţionat faptul că ceea ce înţelegem astăzi prin delict grav nu coincidea, întotdeauna, cu percepţia epocii asupra aceleiaşi noţiuni. Diferenţele îşi au originea în specificitatea contextului. Fiecare societate are nevoi proprii, ce ţin de construcţia sa unică. Satisfacerea acestora este controlată, în mare parte, prin reglementări normative. Prin urmare, cu cât o faptă era considerată mai dăunătoare cadrului în care se dezvolta acea comunitate, cu atât sancţiunea era mai aspră.

Plăteau cu viaţa cei care atentau la siguranţa sau bunăstarea comunităţii, în general, şi la cea a monarhului (principelui) în special. Atât în spaţiul apusean, cât şi în cel românesc, asemenea acte constau în: crimă, furt, deteriorarea bunurilor în mod intenţionat, trădare, lezmajestate, pedofilie, vrăjitorie, sodomie, bestialitate etc. Modalităţile imaginate de organele abilitate (curţile laice sau tribunalele Inchiziţiei) pentru suprimarea vieţii celui condamnat erau diverse. În textul de faţă ne-am propus să discutăm doar despre trei dintre ele: decapitarea, sfârtecarea şi arderea.

Decapitarea era una dintre cele mai cunoscute metode de execuţie, nu atât din cauza frecvenţei cu care a fost utilizată, cât a caracterului său spectaculos. Vederea unei persoane rămase fără partea de sus a trupului constituia o imagine, într-adevăr, pe cât de înfricoşătoare pe atât de impresionantă. Execuţia avea loc în general prin

Georgiana Zaharia

76

sabie, iar în Anglia, uneori, era utilizată şi securea. În timpul Revoluţiei Franceze s-a folosit ghilotina (cu scopul uşurării suferinţei condamnatului)1. Cele mai multe astfel de execuţii sunt atestate pentru estul Europei, în intervalul secolelor XIV-XIX, din cauza influenţei exercitate de proximitatea Imperiului Otoman2.

Ce semnificaţie avea o asemenea execuţie? Ce simboliza ea? Înainte de anul 1791, pedepsele erau împărţite în funcţie de rang:

spânzurarea era pentru oamenii simpli, în timp ce decapitarea era rezervată nobilimii. În 1791, Codul francez a suprimat această distincţie, „democratizând” decapitarea. Michel Foucault găseşte o triplă semnificaţie măsurii luate: aceeaşi moarte pentru toţi (indiferent de statut), înlăturarea supliciului şi restrângerea cercului celor afectaţi din punct de vedere social de execuţia unei rude (decapitarea fiind cea mai puţin infamantă)3.

Începând tot cu finele secolului al XVIII-lea, capul condamnatului era acoperit cu un văl negru4, ascunderea identităţii având un scop bine precizat: asocierea pedepsei cu delictul şi nu cu persoana. Este vorba, aici, despre „puterea difuză” de care ne vorbeşte Foucault5; tocmai discreţia de care începea să dea dovadă justiţia era cea care înfiora, lăsând impresia de omniprezenţă.

Evul Mediu ne oferă multiple exemple de mărci sociale, iar felul de a muri este unul dintre ele. Sublinierea acestui aspect reprezintă un prim pas în elaborarea unui răspuns la întrebarea referitoare la motivele decapitării.

Am vorbit mai sus despre raţiunea introducerii ghilotinei ca unic instrument de execuţie. În Evul Mediu, a muri fără chinuri constituia un privilegiu. De aceea, tăierea capului s-a mai numit şi moartea simplă6 (cu sensul de uşoară), fiind cel mai rapid, eficient, nedureros şi, nu în ultimul rând, cel mai demn sfârşit.

Dar capul putea fi îndepărtat de trup şi după moarte în diverse scopuri: luarea ca trofeu sau ca mărturie a victoriei (cazul lui Andrei

1 O. E. Baboiu, Al. Enache, M. Petcu, Tortura între constrângere şi pedeapsă,

Timişoara, 2002, p. 100-101. 2 Paul-Henri Stahl, Histoire de la décapitation, Paris, 1986, p. 8. 3 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere

din limba franceză de Bogdan Ghiu, ed. a II-a revizuită, Bucureşti, 2005, p. 18. 4 Ibidem, p. 19. 5 Ibidem, passim. 6 O. E. Baboiu, op. cit., p. 101.

Decapitarea, arderea, sfârtecarea: simbolismul corpului în execuţiile capitale 77

Bathory, al cărui cap îi este adus lui Mihai Viteazul7), ca o măsură de prevenire a umilinţei (în literatura populară, unii eroi au ca ultimă dorinţă, exprimată în faţa unui prieten, să le fie luat capul pentru a nu ajunge în mâinile adversarului8) şi obţinerea de relicve sfinte9 (ca de exemplu însuşirea unor capete de sfinţi cu scopul de a spori prestigiul propriei ctitorii sau al aşezării în care erau aduse). Motivul decapitării putea fi şi unul magic şi de natură rituală: îndepărtarea strigoilor10.

Pentru spaţiul românesc, avem o sursă care exprimă destul de exact funcţia socială a ameninţării cu tăierea capului: basmul. Binecunoscuta expresie – „unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul” – în aparenţă banală, este încărcată de semnificaţii. În primul rând, transpune în cuvinte starea sufletească a celui care se ştie vinovat de hiclenie. Este improbabil ca un domn să fi utilizat vreodată această sintagmă, dar nu forma este cea care ne interesează, ci conţinuturile pe care le exprimă. În basm, personajului i se „arată locul” cu ajutorul acestor cuvinte, iar monarhul îşi exprimă superioritatea ierarhică şi puterea.

Pe de altă parte, cronicile şi documentele ne oferă, la rândul lor, o noţiune des uzitată, la fel de interesantă: verbul a tăia, neînsoţit de adverb, care se referă la decapitare. Nu există dubii cu privire la acest fapt, exemplele fiind relevante. În capitolul De tăierea capetelor a nişte boiari din cronica lui Grigore Ureche11, se spune că „tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul...”, asociere pe care o întâlnim şi la Ion Neculce: „...când i-au tăiat capul lui Barnovschii vodă [...]. Şi au cunoscut pre Barnovschii vodă turcii că au fost drept şi s-au căit pentru că l-au tăiat”12. În general, economia semantica (prescurtarea) apare în cazul unor expresii sau cuvinte des folosite, pentru a uşura vorbirea. Ne putem imagina că, şi în acest caz, avem de-a face cu aceeaşi situaţie (de altfel ne stau ca mărturie numeroasele izvoare care amintesc decapitarea). Folosit în contextul despre care am vorbit, verbul a tăia exprima frecvenţa, cantitatea,

7 Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică

întocmită de C. Giurescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 75. 8 Paul-Henri Stahl, op. cit., p. 129. 9 Ibidem, p. 137-142. 10 Ibidem, p. 152. 11 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu,

1955, p. 88. 12 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel,

Bucureşti, 1982, p. 177.

Georgiana Zaharia

78

firescul: „...Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pre carile zic să-l fi aflat în viclenie...”13 sau „...zicu să-l fi învăţat turcii să taie boiarii...”14 etc.

Arderea, la fel de familiară, era o sentinţă dată cu predilecţie de tribunalele Inchiziţiei, dar şi de curţile laice.

Această pedeapsă ne este cunoscută mai ales datorită situaţiilor în care inculpatul era acuzat de vrăjitorie – asociată ereziei. La început, puteau fi condamnate la ardere pe rug patru categorii de eretici: aşa-numiţii pertinax, adică cei care refuzau să se autodenunţe în perioada de graţie, sau îşi susţineau convingerile şi după ce erau prinşi; relapsos, care fuseseră reconciliaţi, dar recădeau în erezie; suspecţii fugari şi suspecţii decedaţi, arşi în efigie15 (asupra acestui ultim caz vom reveni). Nu vom insista asupra factologiei, existând deja numeroase lucrări pe această temă. Ne vom referi însă la trup, ca intermediar şi „ţap ispăşitor” al sufletului.

Creştinismul concepea relaţia dintre trup şi suflet ca fiind nu numai una extrem de strânsă, ci şi de interdependenţă. Prin urmare, dacă tarele părţii spirituale se manifestau în exterior prin boală sau alte mărci fizice, însemna că drumul putea fi parcurs şi invers. Însă, în ceea ce priveşte efectele molestării trupului asupra sufletului, lucrurile devin mai complexe. Înainte de a ne pronunţa asupra lor, trebuie amintit modul în care a fost intrepretată dogma creştină astfel încât să servească scopurilor Inchiziţiei (instituţie care a urmărit obţinerea unei uniformităţi a credinţei în spaţiul vest-european).

Cum am spus deja, dogma creştină vorbeşte despre trup ca instrument al sufletului, care se manifestă prin intermediul său16. Potrivit aceleiaşi dogme, păcatul originar abolise armonia iniţială dintre ele. Spre deosebire de suflet, trupul era considerat ca fiind iraţional, făcut din materie, deci supus instinctului. Din cauza amintitului dezechilibru, omului îi era asociată tendinţa de a se lasă pradă pornirilor „pământeşti”, ceea ce antrena anumite efecte specifice în corpul fizic al fiinţei umane, precum boala, durerea, chinul şi moartea17. Penitenţele (termenul se cuvine luat aici atât în sensul său propriu cât şi în cel figurat), constituiau

13 Grigore Ureche, op. cit., p. 135. 14 Ion Neculce, op. cit., p. 173. 15 Bartolomé Bennassar, Inchiziţia spaniolă, traducere din limba franceză de

Cristina Roman, Bucureşti, 1983, p. 28. 16 Dogmatica. Manual pentru uzul seminariilor teologice, Bucureşti, 1958, p. 164. 17 Ibidem, p. 190-191.


o „mostră” a ceea ce trebuia să urmeze după „marea trecere”, rolul lor fiind de a ilustra, prin mijloace accesibile credinciosului de rând, efectele păcatului asupra sufletului. De aceea, arderea, în Occidentul medieval, „vizualiza” chinurile iadului, reprezentând „focul veşnic”. În plus, ea anula posibilitatea celui astfel executat de a avea un mormânt creştinesc18. Pe lângă înţelesurile de ordin religios, această pedeapsă mai avea şi o funcţie profilactică, puterea exemplului fiind de natură să descurajeze eventuale tentative ulterioare de a comite acelaşi delict. Se încerca, în acest mod, păstrarea unei anumite ordini sociale.

Pedeapsa prin ardere se aplica şi infracţiunilor îndreptate împotriva comunităţii. Un exemplu este arderea leproşilor din Franţa anului 1321. Au fost acuzaţi de complot împotriva celor sănătoşi (răspândire de boli în mod voit), fapt pentru care au fost închişi, cei care şi-au recunoscut vina fiind arşi pe rug. În cazul femeilor însărcinate, se aştepta naşterea şi apoi înţărcarea copiilor19. Fiind bănuiţi şi evreii, membrii comunităţii preluau adesea „sarcina” de a-i pedepsi, incendiindu-le casele cu familiile închise în ele. Motivul pentru care au făcut acest lucru poate fi pus în legătură cu ideea de „foc purificator” – singurul mijloc eficient de înlăturare a trupului din care izvora păcatul, de aneantizare a „canalului” său de transmisie, în acelaşi timp „uter” al său20 (am amintit mai sus rolul pervertitor al trupului în raport cu sufletul). O altă explicaţie este legată de sinonimia simbolică dintre lepră şi erezie. Aceasta din urmă era văzută drept o „infecţie” a trupului mistic al comunităţii creştine, putând fi înlăturată doar cu ajutorul focului purificator. Astfel, „plaga” de pe corpul Bisericii era „cauterizată” în chip simbolic, asemenea rănilor infectate ale unui trup bolnav. O dată cu ciuma din 1347-1349, cei consideraţi vinovaţi de aducerea ei au fost pedepsiţi prin însemnare cu fierul roşu, spintecare, mutilare şi apoi ardere21. Acţiunile respective ţineau de competenţa tribunalelor inchizitoriale.

În Moldova şi Ţara Românească, noţiunea de „infracţiune îndreptată împotriva comunităţii” duce cu gândul la fapte de altă natură,

18 Pascal Bastien, Usage politique des corps et riuel de l'exécution publique à

Paris, XVIIe-XVIIIe siècles, „Crime, Histoire et Sociétés”, nr. 1, vol. 6, s.l., 2002, p. 33. 19 Carlo Ginzburg, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, traducere de

Mihai Avădanei, Iaşi, 1996, p. 40. 20 Trupul este cel în care ,,gestează” păcatul, fiind construit din carnea păcătoasă. 21 Carlo Ginzburg, op. cit., p. 70.

Georgiana Zaharia

80

mai exact, la deteriorarea unor bunuri. Din codurile de legi ale vremii aflăm că cei care incendiau în mod intenţionat casa ori ogorul cuiva erau „arşi în foc”22. Constatăm aici aplicarea legii talionului, de inspiraţie bizantină. Se aplica acelaşi principiu ca în cazul furtului, spre exemplu, pentru care era tăiată mâna23 – organul-mijlocitor al delictului. În pravilele româneşti întâlnim adesea această corespondenţă dintre faptă şi pedeapsă, care facilita dialogul dintre autorităţi şi populaţia supusă. Datorită asocierii dintre organ şi delict (asociere care urma legile logicii, exprimând un silogism simplu)24, mesajul simbolic al actului era evident, având totodată şi caracterul unui avertisment dat celor susceptibili de a comite acelaşi delict.

Dacă ne referim la furtul de obiecte sfinte25, în acelaşi spaţiu, ne întoarcem la conotaţiile religioase ale acţiunii „arderii în foc”. A fura dintr-o biserică nu era un simplu delict, ci, dimpotrivă, o adevărată blasfemie. Vom da exemplul cărţilor sfinte, pentru a ne apropia mai mult de înţelegerea statutului acestor obiecte şi a gravităţii cu care era sancţionat furtul lor. Pe o pagină a unei cazanii se spune că fusese readusă „din robia tătarilor”26. Expresia ne oferă multiple posibilităţi de interpretare. Înainte de toate, ştim că verbul a robi se referă la persoane, iar folosirea lui în asociere cu un obiect ne face să-i înţelegem importanţa acordată în epocă. Valoarea materială a cărţilor a fost subliniată în numeroase rânduri, luându-se în considerare raritatea lor şi munca depusă pentru a fi elaborate. Dar, explicaţia nu este nici pe departe completă

22 Carte românească de învăţătură, ediţie critică de Andrei Rădulescu şi colaboratorii, Bucureşti, 1961, p. 63.

23 Evelyne Patlagean, Byzance et le blason pénal du corps, en Du Châtiment dans la Cité. Suplices corporels et peine de mort dans le monde antique, Rome, 1984, p. 406.

24„Persoana P. a furat. Pentru aceasta s-a folosit de mână. Deci pedeapsa trebuie să afecteze mâna”. Simplismul acestui tipar nu face decât să ajute la sporirea eficienţei mesajului, tocmai datorită caracterului său „digerabil”.

25 Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Iaşi, 2006, p. 126. Hoţii de obiecte sfinte erau spânzuraţi sau arşi. Prima variantă este cunoscută ca pedeapsă pentru tâlhărie, şi se referă doar la sancţionarea actului în sine, fără a-i asocia natura obiectului furat, în timp ce, arderea exprimă, în principal, tocmai valoarea intrinsecă a obiectului (pedepseşte mai degrabă păcatul decât infracţiunea). Multiplicitatea variantelor de pedeapsă pentru aceeaşi faptă şi conotaţiile religioase ale unora dintre ele se datorează unei particularităţi a legislaţiei româneşti: în instanţele laice era utilizată legislaţia bisericească din cauza lipsei unei codificări laice locale (ibidem, p. 90).

26 Ibidem, p. 137.


daca nu amintim valoarea lor spirituală şi cea socială (aici ne referim la cărţile sfinte, limitând sensul de „spiritual” la sfera religiosului). Ultimul aspect ţine de conţinutul cărţii, pe care se bazează îndrumarea comunităţii şi chiar, până la un punct, păstrarea coeziunii şi a ordinii ei, deoarece principala „lege” urmată era Biblia (după cum ştim, chiar aşa este şi denumită în epocă – „Legea”27). O altă mărturie o aflăm dintr-o înşiruire de lucruri furate, sub forma: „cărţi şi lucruri”, ceea ce ne sugerează că erau incluse în categorii distincte28. Revenind la ardere, putem afirma, în virtutea celor de mai sus, că această măsură era justificată de importanţa bunului afectat prin demersul criminal (de natură materială, spirituală ori socială, după cum spuneam). Casa şi ogorul mai sus menţionate, constituiau principalele bunuri ale unei persoane, posesiunea lor fiind o condiţie fundamentală a existenţei de zi cu zi, realitate care explică, şi ea, cruzimea pedepsei.

Calpuzanii oferă un exemplu inedit de îmbinare a pedepsei pentru lezmajestate – decapitarea, cu cea pentru „infracţiune îndreptată împotriva comunităţii” – arderea. Falsificatorilor de bani li se tăia capul, apoi erau aruncaţi în foc, la care se adăuga confiscarea bunurilor29 (cel puţin, aşa prevedea pravila). Părţile afectate erau atât statul, din aurul căruia se făcea moneda, cât şi locuitorii săi, care o utilizau – de aici interferenţa dintre decapitare şi ardere.

Cele de mai sus se petreceau atunci când vinovatul fusese prins. Dar, s-a găsit totuşi o soluţie şi pentru pedepsirea în absenţă, dacă cel condamnat murise ori era fugit, mai exact: arderea în efigie30. Într-un „Manual al inchizitorului” din anul 1503, se spune: „În cazul condamnaţilor în contumacie, este indicat să se confecţioneze un manechin pe care să fie atârnată o tăbliţă cu numele şi condiţia condamnatului, să fie predat apoi călăului, exact aşa cum se procedează în cazul în care condamnatul e prezent [...], practică foarte lăudabilă al

27 Aceasta pentru că legislaţia urma normele creştine. Exista o întrepătrundere

a legii laice cu cea bisericească, fapt pentru care păcatul devine delict, de multe ori (spre exemplu: omorul, furtul etc., interzise atât prin cele zece porunci cât şi în reglementările juridice).

28 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 281. 29 Carte românească de învăţătură, p. 84. Trebuie menţionat faptul că teoria nu

era întotdeauna transpusă în practică. Cel care lua hotărârea finală asupra pedepsei era judecătorul.

30 Bartolomé Bennassar, op. cit., p. 12.

Georgiana Zaharia

82

cărei efect terifiant asupra poporului este evident”31. Din aceeaşi sursă aflăm că „...principalul scop al procesului şi al condamnării la moarte nu este salvarea sufletului acuzatului, ci obţinerea liniştii publice şi terorizarea poporului...”32. Mai exista o posibilitate de „pedeapsă dincolo de moarte”, în sensul propriu al expresiei: „Erorile persoanelor decedate în erezie şi ale căror corpuri trebuie exhumate din cimitire şi aruncate în flăcări, pot figura în corpul sentinţei.”33. Pentru Moldova şi Ţara Românească avem exemplul unui trădător din timpul lui Grigore I Ghica, care a fost spânzurat, cu toate că nu mai prinsese ziua execuţiei34. Finalitatea gestului ţine de afirmarea puterii domnului şi transmite un mesaj foarte bine conturat: „nu cruţăm pe nimeni”.

Am evidenţiat în rândurile anterioare importanţa acordată metaforei şi simbolului în cadrul execuţiilor, acestea jucând un rol principal în cadrul dialogului dintre instituţiile statului şi populaţie. În cele ce urmează ne vom referi la o pedeapsă care transformă trupul însuşi într-o metaforă, în cel mai complet mod cu putinţă: sfârtecarea.

În acest scop, am ales câteva exemple concrete, pe care le vom prezenta într-o ordine cronologică.

În anul 1492 regele Ferdinand al Aragonului a fost victima unei tentative de omor. Autorul a primit o pedeapsă exemplară, fiind „condamnat […] la o moarte foarte crudă. A fost pus într-un car şi plimbat de-a lungul oraşului. I s-a tăiat mâna cu care a lovit regele, apoi, cu nişte cleşti de fier înroşiţi, i s-a smuls un mamelon, după aceea un ochi; după care, i-au tăiat cealaltă mână, şi apoi i-au luat celălalt ochi şi mamelon, înainte de a-i tăia nasul. Tot corpul şi pântecele i-au fost tăiate de către călăi cu cleşti incandescenţi; apoi i-au tăiat picioarele, şi după ce toate membrele îi fuseseră înlăturate, i-au smuls inima prin spate...”35.

„Auzind împăratul turcescu, sultan Selim, de semeţiia lui Ion vodă şi câtă pagubă i-au făcut, au gândit ca să stropşască toată Ţara

31 Ibidem, p. 88-89. 32 Ibidem, p. 88. 33 Bernard Gui, Manuel de l’inquisiteur, Société d’édition „Les belles letters”,

Paris, 2006, p. 137. „Les fautes des personnes décédées dans l’hérésie et dont les corps doivent être exhumés des cimetières et livrés aux flammes peuvent figurer dans le corps de la sentence.”

34 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 283. 35 Augustin Redondo, Mutilations et marques corporelles d’infamie dans la

Castille de XVIe siècle, in Le corps dans la société espagnole des XVIe et XVIIe siècles, Paris, 1990, p. 185.


Moldovei şi pre hainul36 său, pre Ion vodă, să-l prinză. Şi degrabu trimisă în toate părţile, la toţi sangeagii, să să găteaze de oaste şi să treacă Dunărea asupra lui Ion vodă. Iară Ion vodă, dacă au înţeles, cu oastea sa, cu toată, s-au pornit şi au supus oastea sa suptu Tighina [...]. Acolo, dacă l-au dobânditu, cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat...”37. Răzvrătirea împotriva sultanului a constituit, aşadar, un act de lezmajestate, fiind pedepsit ca atare.

Trecem acum la Franţa anului 1757, când a avut loc ultima execuţie prin sfârtecare. Robert-François Damiens, autorul unei tentative de asasinat asupra regelui Ludovic al XV-lea, a fost „dus şi purtat într-un cărucior, cu capul descoperit, îmbrăcat numai în cămaşă, purtând o torţă de ceară aprinsă în greutate de două livre... în amintitul cărucior, în Place de la Grève, pe un eşafod ce va fi înălţat în acel loc, urma să-i fie smulsă cu un cleşte înroşit în foc carnea de pe piept, braţe, coapse şi pulpele gambelor, mâna dreaptă, arătând tuturor cuţitul cu care a comis paricidul, trebuind sa-i fie arsă în foc de pucioasă, iar în locurile de unde i se va fi smuls carnea urmând să se arunce cu plumb topit, ulei încins, smoală de răşină arzând, ceară şi sulf amestecate, după care corpul trebuia să-i fie tras şi dezmembrat de patru cai, iar membrele şi corpul să-i fie arse în întregime, preschimbate în cenuşă, iar cenuşa risipită în vânt”38.

Metafora corpului a fost utilizată de-a lungul Evului Mediu şi a epocii moderne pentru a exprima unele raporturi de putere sau motivaţii ale execuţiilor. Bunăoară, s-a folosit ierarhia „mădularelor” trupului, în încercarea de a sublinia primatul papei sau cel al monarhului în cadrul statului (identificaţi cu inima ori capul – organe directoare)39. Suprimarea unui delicvent a fost comparată cu înlăturarea unui organ în scopul de a salva restul trupului, respectiv comunitatea (prin îndepărtarea exemplelor negative, cauzatoare de rele, care ar putea facilita răspândirea unor „plăgi” sociale)40.

36 Aici, cu sensul de trădător. 37 Grigore Ureche, op. cit., p. 148. 38 Michel Foucault, op. cit., p. 7. 39 Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală, Iaşi,

2000, p. 187-208. 40 Randall McGowen, The Body and Punishment in Eighteenth-Century

England, „The Journal of Modern History”, vol. 59, (dec., 1987), p. 658-659.

Georgiana Zaharia

84

Când vorbim despre sfârtecare, atunci metafora transcende planul teoreticului. De data aceasta, ideile nu mai sunt transmise prin scris, ci pe viu. În acest caz, carnea a devenit o metaforă vie41. S-a produs o inversare: în locul „reprezentării mentale a obiectului material”42, prin sfârtecare are loc o reprezentare materială a obiectului abstract. „A vorbi prin metaforă înseamnă a spune altceva prin mijlocirea unui sens literal”, un „discurs scurt”43. În cazul nostru, „sensul literal” este trupul însuşi: corpul este statul, el încarnează „discursul scurt”. Prin urmare, sfârtecarea lui ilustra dezintegrarea statului, cel care-l ţinea laolaltă identificându-se cu el fiind, până în perioada modernităţii, monarhul44. De aceea, atentatul la viaţa regelui capătă semnificaţii multiple.

Înainte de toate, era un act de lezmajestate. Apoi, suveranul era văzut ca „părinte” al supuşilor săi. Prin urmare, un regicid era judecat şi ca paricid45 – de aici tăierea sau arderea mâinii46 (care a ţinut arma), înainte de sfârtecare.

Caracterul public al pedepsei cu moartea, în general, era indispensabil finalităţii actului în sine: ,,spectacolul” nu ar fi avut nici o utilitate fără prezenţa unor ... spectatori. Întrezărim, astfel, obiectivele popularizării pedepsei şi, implicit, ale creării unui scenariu complex, de parcurs la fiecare execuţie.

Obiectivul imediat, era satisfacerea nevoii de ,,divertisment” a mulţimii47; era întreţinut gustul pentru imagini dure, la care se adăuga – am putea bănui – plăcerea de a nu fi în locul celui de pe eşafod.

Cel mai important obiectiv, era însă oferirea unei pilde, care să reducă posibilitatea apariţiei unor încercări ulterioare de a comite aceeaşi faptă; cu alte cuvinte, se făcea prevenţie prin frică, dar şi prin suprimare, după cum vom vedea în continuare. Prin aceste mijloace, autoritatea care pedepsea urmărea să obţină un oarecare echilibru şi liniştea socială: „Problema pe care o ridica crima se lega de controlul şi împiedicarea ei. Pericolul pe care îl reprezenta nu stătea în actul individual, ci în tendinţa de a răsturna fragila armonie a comunităţii. Societatea era un corp

41 Cf. Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti, 1984. 42 Paul Ricoeur, op. cit., p. 283. 43 Ibidem, p. 293. 44 Michel Foucault, op. cit., passim. 45 Augustin Redondo, op. cit., p. 188. 46 Tăierea mâinii se aplica şi pentru paricid, nu doar pentru furt (dar şi în cazul

altor delicte – plastografie etc.). 47 Pascal Bastien, op. cit., p. 40.


instabil, ale cărui părţi erau înclinate spre răzvrătire, iar întregul spre disoluţie”48. Şi soluţia vine: „...exemplul otrăvitor dat de criminali putea fi anihilat numai «prin înlăturarea de către Mâna Justiţiei, ca membre corupte ale corpului, de teama răspândirii infecţiei în interiorul său»”49. Exista o previzibilitate a gesturilor în cadrul ritualului de execuţie care îi dădeau legitimitate făcându-l să nu fie un simplu act de violenţă nejustificată. Condamnatul nu era pur şi simplu adus şi ucis cu bestialitate (lucru care ar fi revoltat mulţimea), ci era suprimat după anumite reguli, urmându-se anumiţi paşi.

Mai întâi, cel care urma să fie executat, apărea în pragul închisorii însoţit de călăi, purtând un obiect sau o inscripţie care sugera natura delictului (de exemplu: obiectul furat sau arma crimei). Urma un „tur” al celor mai populare locuri din localitate, pentru a face cunoscut evenimentul50. Apoi, trăsura era oprită în faţa unei biserici, pentru ca persoana în cauză, cu picioarele şi capul descoperite, să-şi ceară iertare în faţa lui Dumnezeu, a regelui şi a justiţiei (faire amende honorable)51. Când ajungeau în piaţa publică a oraşului, lângă eşafod, grefierul şi călăul spuneau sentinţa. Pe durata lecturii, condamnatul era îngenunchiat, postură care îi sublinia inferioritatea şi neputinţa în faţa monarhului. Legarea mâinilor52 ţinea tot de sublinierea statutului, la care se adăuga tăierea părului53 – ambele acte fiind încărcate de simboluri ale deposedării (luarea libertăţii, a puterii, a bărbăţiei)54.

48 ,,The problem with crime lay in its control and containment. The danger it

represented lay not in the individual act but in its tendency to upset the fragile harmony of the community. Society was an unstable body wich the parts were prone to insurrection and the whole to dissolution” (R. McGowen, op. cit., p. 661).

49 ,,...the pissonous example provided by criminals could be checked only «by cutting them off by the Hand of Justice, as corrupt members used to be from the rest of the body, for fear of spreading their infection into it»” (S. Rossell, The Prisoner’s Director, London, 1742, p. 30 apud R. McGowen, op. cit., p. 661).

50 Şi în Ţările Române pedepsele aveau loc în locurile cele mai populate – periferie, străzi, lângă curte, lângă Mitropolie şi în zilele cele mai aglomerate – sărbători, zile de târg, duminica (Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 502).

51 Pascal Bastien, op. cit., p. 41-42. 52 Uneori, condamnatul era legat cu o sfoară şi „mânat” pe străzi pentru a fi umilit. 53 Pascal Bastien, op. cit., p. 45-46. 54 Înainte de secolul al XIV-lea, condamnatului nu i se acorda ultima

spovedanie, pentru ca sufletul său să nu poată fi mântuit (ceea ce duce cu gândul la împletirea pedepsei fizice cu cea spirituală), devenind astfel un damnat (ibidem, p. 52).

Georgiana Zaharia

86

După cum am văzut, fiecare gest din cadrul ceremonialului punitiv îşi avea semnificaţiile sale, strâns legate de raporturile cu puterea, fie ea politică sau ecleziastică. Cele două instituţii au urmărit „dominaţia asupra trupului”55 şi, respectiv, asupra sufletului prin trup. Ritualul punitiv era unul din mijloacele utilizate în acest scop, după cum am sugerat mai sus. Când am vorbit despre rolul profilactic al pedepsei publice56 ne-am referit şi la caracterul pedagogic pe care aceasta îl presupune. Spectatorii, cu ocazia citirii sentinţei (care cuprindea motivul execuţiei) şi a „vizionării ritualului”, aflau ce anume nu aveau voie să facă şi care era sancţiunea prevăzută pentru fapta respectivă. Se urmărea, aşadar, controlarea membrilor societăţii prin intermediul exemplului. „Unealta” era însuşi trupul – via media al legii.

Pedeapsa publică era şi un act ostentativ, dar nu unul inutil, pur demonstrativ, ci cu un scop bine precizat, acela de a păstra ordinea57: „Execuţia publică, oricât de grăbită şi de obişnuită ar fi, se înscrie în seria marilor ritualuri ale puterii eclipsate şi restaurate (încoronarea, intrarea regelui într-un oraş cucerit, aducerea la ascultare a supuşilor răsculaţi); dincolo de crima care l-a nesocotit pe suveran, ea desfăşoară sub ochii tuturor o forţă de neînvins. Ea nu urmăreşte atât să restabilească un echilibru, cât să facă să se manifeste, până la limita extremă, asimetria dintre supusul care a îndrăznit să încalce legea şi suveranul atotputernic care îşi arată forţa”58.

În concluzie, putem spune despre ritualul execuţiei publice, centrat în jurul corpului, că îndeplinea o importantă funcţie simbolică, având numeroase implicaţii sociale, politice şi juridice. Rolul său era acela de a menţine ordinea şi ierarhiile în vigoare, pacea şi coeziunea, cu alte cuvinte, de a menţine viu organismul social.

55 Michel Foucault, op. cit., p. 15. 56 Atât în ceea ce privea păcatul cât şi delictul. 57 Stabilitatea sau liniştea şi, bineînţeles, ierarhia. 58 Michel Foucault, op. cit., p. 64.


LA DÉCAPITATION, LA COMBUSTION, L’ÉCARTÈLEMENT : LE SYMBOLISME DU CORPS EN EXÉCUTIONS CAPITALES

(Résumé) Dans ce texte, nous avons tenté de comprendre quelles ont été les causes qui

ont déterminé l’usage de la décapitation, de la combustion et de l’écartèlement. Puis, quelles ont été leurs significations sociales, politiques et religieuses et le symbolisme du corps qui leur est associé. Par conséquent, notre analyse sera plutôt structurelle, éparpille avec des descriptions qui faciliteront, en notre avis, cette tâche. Dans l’élaboration de ce sujet, nous avons été menés par l’intérêt pour l’histoire sociale et pour les nouvelles tendances historiographiques.


Anca-Mihaela TĂTARU

NELEGIUIREA. FAPTĂ ŞI OSÂNDĂ ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ MEDIEVALĂ (I)

Lumea medievală a fost, cu certitudine, una profund religioasă şi superstiţioasă. În Evul Mediu occidental, perioada anilor 1348-1660 a fost caracterizată de o teamă exacerbată1, provocată de războaie, de epidemii, de vrăjitoare, de femei, de vagabonzi, de hoţi, de criminali, dar şi de apropierea Judecăţii de Apoi. Încercarea de a găsi explicaţii pentru cauzele nenorocirilor a determinat o şi mai mare apropiere a oamenilor de divinitate. Atât catolicismul, cât şi – dintr-un punct, mai departe – protestantismul, chiar dacă erau diferite ca ideologie, au simţit deopotrivă nevoia securizării spaţiului unde-şi disputau jurisdicţia. Protestantismul, propagând ideea mântuirii numai prin credinţă, a negat mijloacele de protecţie declarate şi susţinute de catolicism. Cu toate acestea, inovaţiile aduse de noua confesiune nu erau în totalitate diferite: preotul de la capul muribundului a fost înlocuit cu pastorul, iar cântecul religios a suplinit rugăciunea catolică. Este o dovadă că spaţiul creştin era unitar în ceea ce priveşte asigurarea liniştii omului.

Cercetările au dovedit că, din acest punct de vedere, între Ţările Române şi restul Europei creştine nu existau mari diferenţe2. Nevoia de ordine, de echilibru, de siguranţă, resimţită şi în acest spaţiu, a făcut ca, treptat, dreptul cutumiar să se transforme într-unul scris, domnia şi Biserica încercând să stabilească un set de norme după care oamenii să se ghideze. Ceea ce ieşea din normalitate era sancţionat de ambele puteri, fie sub forma pedepselor, fie sub cea a penitenţelor.

Adeseori, în judecarea societăţii medievale, ne limităm la propriile observaţii. Trebuie reţinut, însă, faptul că standardul şi modelele de conduită pot fi diferite în etape deosebite ale dezvoltării şi chiar în

1 Pentru o mai bună înţelegere a textului vezi cele două cărţi ale lui Jean

Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), vol. I, traducere de Ingrid Ilinca şi Cora Chiriac, Iasi, 1997, vol. II traducere de Mihai Ungurean şi Liviu Papuc, Iaşi, 1998 şi Liniştiţi şi ocrotiţi. Sentimentul de securitate în Occidentul de altădată, traducere de Laurenţiu Zoicaş, vol. I, Iaşi, 2004 şi vol. II, Iaşi, 2005.

2 Maria Magdalena Székely, Preliminarii la o istorie a nopţii în Ţările Române, în SMIM, XVIII, 2000, p. 197-211.

Anca-Mihaela Tătaru

90

cadrul diverselor straturi ale aceleaşi societăţi3. Din această cauză, lucrarea noastră s-a aplecat, în primul rând, asupra izvoarelor specifice epocii medievale. Mărturisim că am optat şi pentru o coroborare a surselor documentare cu cele literare, precum şi cu primele pravile de la mijlocul secolului al XVII-lea. Documentele de cancelarie avute în vedere au fost cele editate în marile colecţii de izvoare ale Academiei Române4. Acestora li s-au adăugat documente din colecţiile regionale: Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, Documente bucovinene sau Documente slavo-române relative la Gorj.

Începutul l-am făcut răsfoind pagină cu pagină colecţiile de izvoare, pentru a descoperi acele documente care povesteau cazuri de drept penal, pentru a folosi o sintagmă modernă. În ciuda stereotipiei actelor de proprietate, a zapiselor, a cărţilor de mărturie, a foilor de zestre, a testamentelor şi scrisorilor particulare, am reuşit să clasificăm faptele propriu-zise, în funcţie de categoriile sancţionate penal5 de instanţele de judecată. În pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu apar primele capitolele dedicate hoţilor şi ucigătorilor. Ca atare, am folosit aceste categorii de surse pentru a demonstra felul în care o faptă dintr-o perioadă anterioară putea fi clasificată drept una cu caracter penal, sancţionată şi de pravilă. Adeseori, un anumit tip de furt sau o crimă, pedepsite de dreptul cutumiar, erau sancţionate şi de codul de legi scris. De asemenea, pravilele au creat de multe ori un posibil scenariu al desfăşurării fărădelegilor, în condiţiile lipsei de informaţii din izvoarele documentare.

Actele de cancelarie ne-au permis să observăm, în general, doar partea finală a unui proces. De aceea, de multe ori, nu putem cunoaşte cauzele care au determinat faptele supuse judecăţii. Izvoarele care completează, uneori, aceste neajunsuri sunt scrierile călătorilor străini şi letopiseţele interne. Bineînţeles că nu putem trece cu vederea subiectivitatea primelor surse amintite, determinată de normele şi credinţele specifice spaţiului de unde veneau autorii lor. În ceea ce-i

3 Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice,

vol. I, Transformări ale conduitei în straturile laice superioare ale lumii occidentale, traducere de Monica-Maria Aldea, Iaşi, 2002, p. 5.

4 Este vorba despre colecţiile de documente: Documenta Romaniae Historica, seriile A şi B şi Documente privind istoria României, aceleaşi serii.

5 Utilizăm anacronic termenul „penal”, din pricina lipsei unui cuvânt specific Evului Mediu, cu aceeaşi acoperire semantică.

Nelegiuirea. Faptă şi osândă în societatea românească medievală (I) 91

priveşte pe cronicari, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult spre mediul aulic, neglijându-i pe oamenii de rând. Ca urmare, coroborarea tuturor acestor surse a devenit metoda cea mai potrivită pentru cercetarea fărădelegilor şi, în final, pentru stabilirea categoriilor de făptaşi.

Întinderea capitolelor şi maniera de abordare au fost determinate de materialul documentar care ni s-a oferit. Astfel, furturile au putut fi clasificate după categoriile de persoane sau instituţii păgubite, în vreme ce analiza uciderilor a urmărit cele trei categorii implicate: responsabilii, criminalii şi victimele. Dacă în capitolul consacrat furturilor, am putut urmări şi analiza comparativ comportamentele răufăcătorilor şi ale rudelor acestora în raport cu instituţia sau persoana afectată, în cercetarea crimelor, aceste comportamente au fost mai bine puse în evidenţă, deoarece pedeapsa dată (în general, capitală) şi posibilitatea răscumpărării transforma criminalul sau responsabilul într-un bun negociator.

Cele două capitole nu epuizează, fireşte, întreaga temă6, ci delimitează un câmp de observaţie căruia i s-a acordat relativ puţină atenţie până acum.

Furturi de la domni Fastul curţilor a atras adeseori privirile călătorilor străini, care au

descris ceremonialele de primire a solilor, nunţi domneşti, ospeţe sau botezuri. Cronicarii au întregit imaginea acestui tablou şi au scos în evidenţă acelaşi belşug al curţii, indiferent de calităţile sau defectele atribuite domnilor. Depozitul tuturor bogăţiilor era vistieria domnească, iar cheile acesteia erau păstrate de dregătorul al cărui nume a derivat din cel al instituţiei: vistierul sau vistiernicul. Vistieria a stârnit nu numai interesul cărturarilor, ci şi pe acela al hoţilor. De aceea, şi expunerea noastră va urmări furturile din vistierii, furturi care au păgubit domnul, ca persoană, dar şi întreaga ţară, căci prin domn se înţelegea, în primul rând, o instituţie.

Explicaţia cuvântului vistierie7 reţine cele două funcţii ale acestei instituţii: locul unde se strângeau veniturile ţării şi cel în care se păstrau

6 Contribuţii în această direcţie aduce şi cartea lui Dan Horia Mazilu, Lege şi

fărădelege în lumea veche românească, Iaşi, 2006. Cercetarea noastră a continuat deoarece am putut aduce propriile observaţii în cunoaştere vieţii de zi ci zi a oamenilor din vechime.


92

lucrurile necesare domnului şi curţii. Legătura dintre aceste funcţii ne este sugerată de un document din 3 noiembrie 1595, prin care Mihai Viteazul întărea mănăstirii Coşuna satul Radovan, din judeţul Dolj. Veniturile satului fuseseră însuşite de megieşul Moş, care fugise cu birurile sătenilor. Mănăstirea, care a răscumpărat satul, a achitat întreaga sumă lui Nica vistier: „şi au dat călugării banii la Nica vistierul [subl. n.], birurile lor, aspri 1840, şi iar au dat în mâna sătenilor aspri 12.000 pentru această mai sus zisă moşie”8. Plata către vistier pune în evidenţă o altă sarcină a dregătorului, aceea de a strânge taxele ţării. În lumea veche românească, atribuţiile acestui dregător se îmbinau cu cele ale cămăraşului, astfel că dragomanii şi seimenii din timpul lui Matei Basarab aveau să-l ameninţe pe domn „să le dea câte trei lefi, iar de nu vor sparge cămara şi singuri îşi vor lua”9.

Pentru a cunoaşte mai bine structura unui tezaur domnesc, trebuie să apelăm la cronica lui Grigore Ureche, în care, relatându-se campania lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, împotriva lui Radu cel Frumos, se clasifică averile dintr-o vistierie domnească: „iară Ştefan vodă, miercuri 24 ale acestei luni, au dobândit cetatea Dâmboviţa şi au intrat într-însa şi au luat pre doamna Radului vodă şi pre fiică-sa Voichiţa o au luat-o luişi doamnă şi toată avuţiia lui şi toate veşmintele lui cele scumpe şi visteriile şi toate steagurile [subl. n.]”10.

Cu mai multe amănunte este descrisă vistieria lui Petru Rareş. În 1538, Soliman Magnificul pornea o expediţie în Moldova: „Era a treia oară când sultanii otomani călcau pe pământul Moldovei, după Mehmed al II-lea în 1476 şi Baiazid al II-lea în 1484. Petru Rareş, lovit de sultan şi de tătarii lui Sahib Ghirai şi trădat de boierii mari, a trebuit să treacă în Transilvania, fără a se fi ciocnit cu Soliman Magnificul, considerat cel

7 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie

şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 180, sub vocea duşegubină. 8 DRH, B, XI, întocmit de Damaschin Mioc, Ştefan Ştefănescu, Marieta Adam,

Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1975, p. 184, nr. 138.

9 Istoria Ţării Româneşti 1290-1690 (Letopiseţul Cantacuzinesc), ediţie critică îngrijită de C. Grecescu şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 114.

10 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a, îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 98; vezi şi Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 31, 50, 63.


mai mare suveran al timpului”11. În aceste condiţii, turcii au făcut mari prădăciuni în ţară, „iar prea frumoasa cetate a Sucevei, ca o mireasă prea împodobită, ca o roabă au ruşinat-o şi ca o curvă de pe drumuri”12. În această cetate, domnul ascunsese o parte din averile lui. Sultanul a aflat şi l-a însărcinat pe Husein-aga să descopere tezaurul. „Făcându-se săpăturile cuvenite, s-au descoperit lucrurile şi averea lui Petru Rareş, care se compunea din următoarele obiecte şi anume: berbeci de argint, carafe, ibrice, cuşme, pahare, săbii încrustate cu pietre preţioase, giuvaiericale, vase preţioase de pus flori, cămăşi din mătase, cărţi legate din argint şi aur, Evanghelii, cruci, monede în mare cantitate, obiecte şi mărfuri şi de asemenea şi obiecte de podoabă şi lux, stofe de mătase şi multe alte lucruri au fost luate pentru a fi depuse în vistieria împărătească drept obiecte de preţ”13.

Unul dintre cele mai semnificative furturi de lucruri personale ale unui domn s-a petrecut tot în timpul lui Petru Rareş. O mare parte a averilor lui s-a risipit în Polonia, din cauza hoţului, un anume Mateiaş vistier14. Dintr-o scrisoare a domnului către Sigismund I, regele Poloniei, aflăm că însuşi Mateiaş a fost jefuit şi ucis de către un nobil de ţară din ţinutul Haliciului. Domnul cerea judecarea nobilului de către instanţele locale poloneze: „Rugăm şi cerem măriei voastre să binevoiască să facă, ca un domn creştin, la voia şi rugămintea noastră, să porunceşti să se scrie cartea voastră către starostele Haliciului, să binevoiască să-mi facă dreptate cu acest nobil, ca să-mi dea înapoi tot tezaurul nostru, pe care l-a luat de la cămăraşul nostru, sau ca acest nobil să-mi găsească cămăraşul”15. Prin aceeaşi scrisoare, Petru Rareş cerea regelui să-i oblige pe Sienko şi Iordan să-i înapoieze odoarele, pentru că şi aceştia „mi-au luat un tezaur mare şi şi-au cumpărat cu tezaurul meu case de piatră la Liov”16.

Uneori, furturile din vistierie erau îngreunate de faptul că averile erau risipite prin mai multe locuri din ţară. Cu o asemenea situaţie s-a

11 Ali Mehmed Mustafa, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 188. 12 Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române…, p. 102. 13 M. Guboglu, Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1966,

p. 270. 14 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic,

Iaşi, 2002, p. 82. 15 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone. Sec. XVI, Bucureşti, 1979, p. 61. 16 Ibidem, p. 60.


94

confruntat Gheorghe Ştefan, după scoaterea din domnie a lui Vasile Lupu: „La Roman petrecându Ştefan vodă, cerca în toate părţile şi acmu unile, apoi altele de a lui Vasilie vodă tupilate, ori odoară, ori bani. Den dzi în dzi să vădiia unile la un loc, altu la alt loc”17. În aceste împrejurări, la un oarecare Gătoaie a fost găsit „un surguci de-a lui Vasile Lupu, tupilat la dânsul de câtva preţ, trimiţându-l pe dânsul la toate ce să lua den casa lui Vasilie vodă”18.

În alte cazuri, slugile domneşti furau din întreaga avere a unei vistierii numai bunurile care puteau fi mai uşor de transportat: asprii domneşti. Astfel, Oancea vistier „a furat din averea răposatului Basarab voievod 400 galbeni florinţi a câte 55 aspri, care fac aspri 22.000 şi încă argint pentru nişte potire pentru 8.000 aspri, fac împreună 30.000 aspri”19, iar Mircea, fratele Velicăi, fiica lui Cherbeleţ, a pierdut nişte ţigani „cu rea hiclenie faţă de răposatul frate al domniei mele, Mircea voievod, de asemenea şi faţă de domnia mea, fiindcă a fugit peste munte cu nişte aspri domneşti, cu 42.000 aspri”20.

După cum am mai precizat, vistieria era şi locul unde se depuneau sumele obţinute din biruri, care urmau a fi trimise la Poartă. În cazul în care aceşti bani se furau, fapta avea urmări atât asupra domnului, cât şi asupra întregii ţări. „A fugit cu birul şi cu haraciul Ţării Româneşti şi al împăratului”21, „au spart dările şi haraciul cinstitului împărat, au luat câţiva bani din slujbă, ş-au fugit în Ţara Leşască”22 sau „au luat şi banii care erau strânşi de mierărie, toţi, şi câţi bani au fost de pre birărie”23, spun documentele. Cei acuzaţi de asemenea fapte pierdeau, de obicei, ocinile, cu „rea hiclenie”. Dar nu numai „delapidarea” birului, ci şi neplata acestuia, prin fuga moşnenilor de pe moşie, devenea act de hiclenie, pentru că el leza interesele Porţii şi crea dificultăţi domniei la plata haraciului.

17 Miron Costin, Opere, ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti,

1958, p. 167. 18 Ibidem. 19 DRH, B, III, întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1975, p. 94, nr. 55. 20 Ibidem, VII, întocmit de Ştefan Ştefănescu, Olimpia Diaconescu, Bucureşti,

1988, p. 150, nr. 114. 21 Ibidem, III, p. 302, nr. 184. 22 Ibidem, XXV, întocmit de Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra

Cămărăşescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1985, p. 88, nr. 70. 23 Ibidem, XXIII, întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 284, nr. 168.


Rămânând în aceeaşi sferă, a relaţiilor dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman, pot fi considerate furturi de la domn şi cele care aveau ca obiect păsări şi animale, menţionate în documentele de cancelarie. Andrei Pippidi a demonstrat că, în special, şoimii şi unii cai intrau în obligaţiile Ţărilor Române faţă de Poartă24. Călătorul străin Henry Austell sublinia importanţa acestor animale la curtea lui Petru Şchiopul: „Principele [...] dă în fiecare an turcului ca tribut şaizeci de mii de taleri, cincizeci de şoimi şi şaizeci de cai”25. Ţinând cont de însemnătatea pe care o aveau, putem înţelege pedeapsa dată de Vasile Lupu, în cazul furtului unor iepe turceşti: „au spânzurat pe Căzaciul şi pre Prodan şi gazda lui, pre Ion din Pogoceni”26. Pravila aceluiaşi domn nu conţine o clauză foarte clară în privinţa acestor furturi. Astfel, în cazul unui furt de oaie, bou sau cal, certarea se făcea cu ocna, „până la o seamă de vreame, după cum de mult va fi fost furtişagul şi după cum va fi voia judecătorului”27. Prin urmare, apărea o circumstanţă atenuantă, lăsând judecătorului libertatea de a analiza gravitatea şi condiţiile furtului. În cazul prezentat, doar destinaţia animalelor ar putea explica trimiterea la moarte a celor trei.

În fragmentul citat mai sus, se face o diferenţiere între tâlharul propriu-zis, numit „Căzaciul tâlhariul” şi gazda lui, Ion din Pogoceni. Cu toate acestea, pedeapsa este unică pentru toţi – moartea prin spânzurare. Justificarea morţii lui Ion din Pogoceni se poate face prin invocarea aceleiaşi pravile care spune: „Cela ce va primi în casa lui tâlhari, acela se va certa nu numai cându-l va priimi în casă ce încă de-l va şi ascunde, sau de-l va petreace şi-i va fi soţie să nu-l învăluiască cineva, atunce se va certa ca un tălhariu”28.

Cuplul Tâlvul – Drăgan a avut parte de o pedeapsă mai puţin aspră (plata duşegubinei), atunci când au furat „doi şoimi de pe locul

24 Andrei Pippidi, „Şoimii împărăteşti”. Un aspect al obligaţiilor Ţărilor Române faţă de Poartă, în SMIM, XIV, 1996, p. 5-17.

25 Călători străini despre Ţările Române, III, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 182 (în continuare: Călători străini…).

26 DRH, A, XXII, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 104, nr. 91.

27 Carte românească de învăţătură, 1646, ediţie critică coordonată de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, pricina 13, zaceala 118, p. 67; vezi şi Îndreptarea legii, 1652, ediţie critică coordonată de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 319, gl. 346:17.

28 Carte românească de învăţătură, p. 310, gl. 340:4.


96

Suhodolenilor”29. Dacă analizăm pedepsele în cele două cazuri, putem afirma că, în prima situaţie, aceasta a fost mult mai dură. Dacă, însă, ne raportăm la gravitatea faptei, nu putem face nici o distincţie între cele două cazuri: în primul, gravitatea faptei este sugerată de pedeapsa capitală, iar în al doilea, de plata duşegubinei, care se aplica numai în cazurile „morţilor de oameni”. Echivalarea între pedeapsa pentru furtul de şoimi şi cea pentru omucidere sugerează faptul că actul în sine era considerat (şi pedepsit) ca fiind la fel de grav.

În general, s-a putut observa că cei mai mulţi hoţi de vistierii erau boieri. Prin dregătoriile pe care le deţineau, ei stăteau mai mult în preajma domnului şi aveau acces mai uşor la cămara domnească. Din categoria boierilor, cei mai expuşi la aceste furturi erau chiar vistiernicii. Violeta Barbu a arătat că, în Ţara Românească, în intervalul 1600-1700, 14 din cei 53 de mari vistieri au fost hoţi30.

Dintre vistiernicii care nu intră în categoria delapidatorilor îl menţionăm pe Vlad, mare vistier în timpul lui Gavril Movilă. Acesta a fost închis la Ţarigrad de turci, pentru că nu avea întreaga sumă necesară plăţii, apoi a pătimit din cauza lui Necula spătar, până în zilele lui Alexandru Coconul. Necula era cel care trebuia să-i dea vistierului banii trimişi de domn pentru achitarea sumei împrumutate, cu camătă, de la „ovrei şi balgi”. În timpul lui Radu Mihnea, balgii au venit în ţară şi au cerut banii. Domnul a cercetat şi a descoperit că Necula spătar cheltuise o parte din sumă „pe trebile lui”. Din această cauză, spătarul a fost pus să plătească 976 de ughi. Intervenţia lui Necula vistier, unchiul lui Necula spătar, „ca un silnic ce era el, fără judecată şi fără cale preste judecata acelor boieri ce au fost daţi de răposatul părintele domniei mele”31, a făcut ca şi Vlad vistier să plătească jumătate din sumă. Abuzurile celor doi (unchi şi nepot) au fost, în cele din urmă, stârpite de Alexandru Coconul, care a poruncit ca Vlad să „fie volnic să oprească den satele şi de în moşiile Neculei spătar preţul acelor bani”32.

29 DRH, B, V, întocmit de Damaschin Mioc, Marieta Adam Chiper, Bucureşti,

1983, p. 319, nr. 290; vezi şi Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Iaşi, 2006, p. 129.

30 Violeta Barbu, „Furtişagul” din vistieria ţării: de la justiţia sumară la proces (Ţara Românească, secolul al XVII-lea), în RI, XV, 2004, nr. 3-4, p. 91.

31 DRH, B, XXI, întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1965, p. 445, nr. 273. 32 Ibidem.


Tot în Ţara Românească, un caz asemănător este cel al lui Radu Furcovici din Goleşti33, vistierul lui Radu Paisie, care a primit de la acest domn trei sate, pentru că „nu a lăsat vistieria domniei mele, ci a scos-o cu bărbăţia sa şi a dres căruţele şi a adus toată vistieria la domnie mea la Turnu Nicopolului”34. Bunurile au fost salvate din calea unor boieri, în frunte cu Stroe Pribeagul, Manole şi Mihalcea, care se strânseseră în jurul unui pretendent, Laiotă Basarab, şi acţionau împotriva lui Radu Paisie. Domnul a fost înfrânt şi, în cele din urmă, s-a retras la Turnu, iar apoi la Nicopole, unde a primit ajutor turcesc. Laiotă Basarab şi susţinătorii lui au fost ucişi la Fântâna Ţiganului35. Fapta lui Radu vistier avea să fie recunoscută şi de Petru Cercel, în procesul dintre Ivaşco mare vornic, fiul lui Radu vistier, şi mănăstirea Iazer. Aşezământul primise satele Poienari şi Căpăţâneni – satele lui Radu vistier, obţinute ca răsplată de la Radu Paisie – din partea lui Manta Grecul, pentru că lui Radu „i s-a întâmplat pribegie în Ţara Ungurească în zilele lui Mircea voievod”36. Petru Cercel a hotărât ca moşiile să-i revină lui Ivaşco mare vornic, pentru că acesta a arătat cărţile lui Radu Paisie şi ale lui Pătraşco cel Bun şi a dus 12 boieri care „au mărturisit înaintea domniei mele, pe sufletele lor, că a fost miluit Radu clucer cu aceste sate pentru că au fost sate domneşti de moştenire”37. Judecăţile care se repetă în cele două cazuri dovedesc că, atunci când numele unui vistier era asociat (îndreptăţit sau nu) cu un furt, nevinovăţia lui era pusă sub semnul îndoielii.

În afară de vistiernici, vinovaţi de asemenea furturi mai puteau fi boierii pribegi, boierii fugari sau megieşii (în condiţii speciale, atunci când nu puteau plăti dările). Deşi fapta era aceeaşi, cazul megieşilor nu poate fi comparat cu acela al boierilor fugari din timpul lui Leon vodă. De altfel, şi pravila lui Matei Basarab îi rezervă boierului o mai mare „certare” decât unui sărac, pedeapsă potrivită cu rangul făptaşului şi cu gravitatea faptei38. Din scrisoarea unui Vasile aflăm că Filieşanul, boier

33 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 83.

34 DRH, B, IV, întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981, p. 152, nr. 133; vezi şi DIR, B, XVI/II, Bucureşti, 1951, p. 254, nr. 251; p. 291, nr. 294.

35 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, editie ingrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2003, p. 119.

36 DIR, B, XVI/IV, Bucureşti, 1952, p. 244, nr. 245. 37 Ibidem. 38 Carte românească de învăţătură, pricina 62, zaceala 4: „La greşale ca acelea

carele sunt în pravilă, mai mari se dau boiarilor decât săracilor şi mai mult se vor certa


98

fugar (fiul lui Stanciu din Filiaşi, nepotul marelui ban Dobromir), împreună cu 30 de feciori, a furat de la autorul epistolei şi de la însoţitorii lui, pe lângă haine, cai şi „bani câţi erau strânşi de mierărie toţi şi câţi bani au fost de pre birărie [...]. Şi câtă vită au găsit de trăsură de miiare, toată o au luat şi vaci şi cai şi tot”39. Acest Filieşanul făcea parte din tagma boierilor care au fugit în Transilvania cu viitorul domn Matei Basarab. Întoarcerea lor, în 1631, în Ţara Românească, le-a adus unora moartea la Prisicieni, iar altora, dregătorii sub noul domn40.

Furturile din vistierie erau sancţionate cu pedepse diferite, care variau, de la moartea prin spânzurare sau tăierea capului, până la plata duşegubinei (cazul şoimilor) şi la pierderea ocinei. Pedeapsa care ar fi trebuit aplicată întotdeauna este foarte bine exprimată de Gheorghe Ştefan, care hotărăşte să-l ucidă pe Gătoaie, după ce i-a permis să caute averile lui Vasile Lupu: „i-au tăiat capul în Roman dzicându că «De ar hi oprit unu lucru ce i s-a cuvinit lui, l-aş hi iertat eu. El au furat un lucru ce să cuvine unui domnu»”41.

Deosebiri apar şi în cazurile furturilor pedepsite cu pierderea ocinei. În majoritatea situaţiilor de felonie, hoţul pierdea întreaga avere, dar, în anumite condiţii, şi rudele lui suportau consecinţele faptei. Astfel, Petru Rareş a aplicat, în cazul lui Mateiaş vistier (menţionat mai sus), propria judecată, pe lângă aceea ce urma să fie făcută de Dieta polonă, în ziua celor Trei Regi (6 octombrie)42. La 27 aprilie 1541, domnul a confiscat de la părinţii hoţului mort o parte din satul Biserica Albă, ca pedeapsă pentru fiul lor, „când au sfărâmat vistieria domniei mele la Hârlău”43. Şi Velica, soţia lui Lupul vătaf, a pierdut satul Nicuia, primit ca zestre, şi un sălaş de ţigani, din cauza fratelui ei, Mircea. Întâmplarea face ca moşia prăpădită să-i revină chiar soţului Velicăi, care prinsese nişte vrăjmaşi de-ai lui Alexandru Mircea (domnul păgubit). În cele din urmă, familia vinovatului a primit ocina înapoi, deoarece „Lupu vătaf a venit înaintea domniei mele, de-a lui bunăvoie, de s-a întocmit şi s-a înfrăţit cu nepotul de frate al jupaniţei Velica, anume Pârvul grămătic, ca boiarii decât cei mai mici şi mai săraci; cum se-ar zice, de să va afla vreun boiaren hiclean unui domn şi hain ţărăi şi de se-ar arăta într-acesta chip şi unul de ei mai mici, atunce mai mult se-ar certa cel mai mare boiaren decât cel mai mic şi om de jos”.

39 DRH, B, XXIII, p. 284, nr. 168; vezi şi Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 144. 40 Istoria Ţării Româneşti 1290-1690 (Letopiseţul Cantacuzinesc), p. 96-99. 41 Miron Costin, op. cit., p. 167. 42 Ilie Corfus, op. cit., p. 64, nr. 40. 43 DIR, A, XVI/I, Bucureşti, 1953, p. 404, nr. 367.


să fie doi fraţi nedespărţiţi, în veci, peste acest mai sus zis sat, numit Nicuia”44.

Urmaşii lui Oancea vistier au avut parte de o judecată mai puţin aspră: „m-am milostivit de cei ce au fost urmaşii lui Oancea vistier şi de agonisita lui [...] la mâna domniei mele; toate celelalte le-am dat, afară numai ce s-a ales partea lui [agoniseala lui, subl. n.], jumătate din Piteşti, pentru acei mai sus zişi 30.000 aspri, ca să fie plătită din aceasta averea răposatului Basarab voievod”45. Finalitatea acestui caz a fost posibilă numai datorită bunăvoinţei domnului, care a ales să facă distincţia, în cadrul procesului, între moşiile moştenite şi cele dobândite în timpul vieţii.

Ca şi în cazul crimelor, aceste pedepse afectau întreaga familie şi produceau modificări la nivel de proprietate şi la nivel de moşteniri. Rudele implicate deveneau părtaşe la fapta şi condamnarea hoţului. Şi pravilele din secolul al XVII-lea oferă rudelor dreptul de intervenţie, păstrându-se anumite limite: „Un tată sau feciorii lui, un frate sau muiarea sau alte chipuri asemenea acestora de vor avea de întru dânşii vreunul să fie fur şi de-l vor acoperi şi nu-l vor spune, ce-l vor ascunde şi pre dânsul şi furtişagul lui, aceia nu se vor certa în loc de furi. Dar când nu se vor certa? Atunce când nu-i vor fi ajutat nice la un furtişag, nice-l vor fi sfătuit niceodată să fure; iară de să vor afla c-au făcut vreuna de acestea, atunce să se cearte toţi într-un chip”46.

Solidaritatea funcţiona şi în cazul păgubiţilor din familia domnească. La acest nivel, se socotea că un hoţ furase nu numai de la un anumit domn, ci şi de la urmaşii acestuia. Mircea, fratele Velicăi – despre care a mai fost vorba –, a pierdut ocina şi ţiganii „cu rea hiclenie faţă de răposatul frate al domniei mele, Mircea voievod, de asemenea şi faţă de domnia mea”47.

În concluzie, am preferat să păstrăm formula furturi de la domni, în loc de furturi din vistierie, deoarece, în chip evident, instituţia vistieriei este, într-o ordine strict cronologică, ulterioară instituţiei domniei. Mai mult decât atât, funcţiile vistieriei, pe care le-am enumerat pe parcursul textului, sunt şi acestea determinate de ansamblul de funcţii (printre care şi cele administrative şi fiscale), pe care le deţinea o singură instituţie,

44 DRH, B, VII, p. 151, nr. 114; vezi şi Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 143. 45 Ibidem, III, p. 94, nr. 55. 46 Îndreptarea legii, p. 319, gl. 346:27. 47 DRH, B, VII, p. 150, nr. 114.


100

domnul. Acceptând un sens mai larg al termenului domn, se poate înţelege încadrarea în acest subcapitol a furturilor de bani sau de animale menite Porţii. De asemenea, se pot lărgi şi categoriile celor vinovaţi de aceste furturi, fără a minimaliza rolul semnificativ al boierilor. Pravilele din secolul al XVII-lea nu conţin clauze speciale, care să clarifice şi să clasifice, sub altă formulă, aceste furturi, sau să reglementeze pedeapsa pentru o asemenea faptă.

Furturi de la mănăstiri Evul Mediu românesc era dominat de pioşenie, oamenii aflându-se

în relaţie continuă cu Dumnezeu. Legătura cu divinitatea se făcea prin intermediul lăcaşurilor sfinte – bisericile de mir sau mănăstirile. Din această cauză, oamenii de atunci s-au îngrijit de aceste aşezăminte, înzestrându-le, prin intermediul daniilor, cu proprietăţi, odoare şi obiecte de cult. Păcatele şi conştientizarea lor i-a apropiat mai mult pe unii oameni de cei care propovăduiau cuvântul Evangheliei. Alţii, mai săraci cu duhul, au respins învăţătura Bisericii, au încălcat canoanele acesteia şi le-au pângărit. Aceştia erau consideraţi „făcători de rele”, oameni care-şi îndreptaseră privirile spre bunurile bisericeşti şi şi le însuşiseră.

Fenomenul hoţiei era cunoscut de domni, care, prin unele măsuri, au încercat să impună stăvilirea lui. Mijloacele de prevenţie se concretizau fie în actele prin care domnul punea pază la mănăstiri, fie prin pedepsele date.

Actul de ctitorire nu însemna doar înzestrarea mănăstirii cu ocini pentru pomenirea veşnică a sufletelor celor morţi, ci şi ocrotirea călugărilor şi asigurarea protecţiei mănăstirii. Această protecţie era preluată şi de urmaşii ctitorului, întocmai ca toate celelalte atribuţii ctitoriceşti. Astfel, Mihai Viteazul a urmat gestul tatălui său, Pătraşco cel Bun, ctitorul mănăstirii Golgota, şi a hotărât să o miluiască cu vecini, care să o apere, „că este mănăstire aleasă şi minunată şi de multe ori nu are pace de la făcătorii de rele, căci au venit tâlharii de au jefuit şi au stricat sfânta mănăstire”48.

În alte situaţii, locul unde era aşezată mănăstirea atrăgea atenţia domnului şi, totodată, pe cea a tâlharilor. Localizate la marginea ţării, mănăstirile Menedic şi Tismana s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea domnilor munteni. În cazul lăcaşului Menedic, Matei Basarab a

48 Ibidem, XI, p. 239, nr. 181.


scutit oamenii mănăstirii de toate dările, „pentru că această sfântă mănăstire este într-un loc cu supărare şi cu nevoie la marginea ţării şi nu are alţi oameni lângă sfânta mănăstire”49.

Mănăstirea Tismana (despre care va mai fi vorba în aceste pagini) a avut parte de aceeaşi protecţie de la mai mulţi domni (Alexandru Coconul, Radu Mihnea, Leon Tomşa, Matei Basarab), pentru că „este departe la marginea ţării şi la loc de nevoie”50, iar oamenii răi şi pandurii veneau „de peste munte să strice şi să facă pagubă sfintei mănăstiri”51. Şi înmulţirea răutăţilor la un singur aşezământ monahal a atras atenţia domnului. Radu Mihnea a întărit mănăstirii Golgota locul din jurul acesteia, „fiindcă de mai înainte, de multe ori au jefuit-o tâlharii, al treilea şi al patrulea rând”52.

Din cazurile prezentate până acum, s-a putut observa că, într-adevăr, domnii reacţionau la nelegiuirile făcute de răufăcători. Pentru a înţelege mai bine legătura strânsă dintre domn şi lăcaşurile sfinte, trebuie urmărite şi măsurile propriu-zise prin care se concretiza această grijă. După cum am mai arătat, domnul desemna oameni, cărora le acorda anumite privilegii (scutiri de dări), în schimbul prestării muncii de paznic la o mănăstire. Altfel spus, el crea o categorie distinctă de persoane, cu atribuţii şi obligaţii specifice, care nu erau alese aleatoriu: ele însele trebuiau să locuiască într-un sat mănăstiresc şi să îndeplinească anumite condiţii, care să le permită selecţionarea: „cine a fugit din ţara împărăţiei mele şi a petrecut trei ani sau doi sau unul şi va vrea să se întoarcă, să fie slobod să vie, afară numai de aceste vini: dacă a păgubit cu ceva împărăţiei mele sau a furat pe un vlastelin al meu sau va fi ucigaş sau hoţ de cele bisericeşti sau este rob cumpărat pe avere sau violator de fecioară”53.

Dar de unde erau aduşi aceşti oameni? Majoritatea documentelor indică faptul că paznicii mănăstirilor erau din satele apropiate, tocmai pentru că ei puteau dovedi o eficienţă mai mare, în caz de pericol. Astfel, Radu Mihnea întărea mănăstirii Golgota locul din jurul ei, iar vecinii erau scutiţi de toate dările, ca să o păzească. Uneori, însuşi toponimul satului, identic cu cel al mănăstirii (satul Tismana – mănăstirea Tismana, satul

49 Ibidem, XXV, p. 195, nr. 184. 50 DIR, B, XVII/II, Bucureşti, 1951, p. 34, nr. 35. 51 DRH, B, XXIII, p. 629, nr. 429. 52 DIR, B, XVII/II, p. 2, nr. 3. 53 DRH, B, I, întocmit de P. P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966,

p. 69, nr. 31.


102

Rădăuţi – Episcopia de Rădăuţi), sugerează că cei aleşi pentru pază erau dintr-un loc apropiat: Ştefan Tomşa întărea, la 17 ianuarie 1630, scutirea de dări şi slujbe a satului Tismana54, iar Vasile Lupu dăruia Episcopiei de Rădăuţi 30 de oameni, „deosebit de slugi şi cărăuşi şi de alţi slujitori pe care îi avea episcopul”55, din satul Rădăuţi, „pentru că am văzut domnia mea această Sfântă Episcopie pustie de oameni şi prădată de tâlhari”56.

În cazul mănăstirii Tismana, măsurile de protecţie s-au amplificat şi s-au diversificat, tocmai datorită prezenţei necontenite a tâlharilor, pe care am mai amintit-o. Domnul Radu Mihnea, unul dintre cei care a acordat scutiri vecinilor din satul Tismana, poruncea, la 19 aprilie 1614, ca toate satele mănăstirii să contribuie la această datorie, trimiţând câte 50 de oameni, pe rând, care să păzească o zi şi o noapte: „să căutaţi să vă puneţi rând în toate zilele câte 50 de oameni, să mergeţi să păziţi sfânta mănăstire, cu armi, Tismana, să nu cumva să dea niscari lotri să facă vreo stricăciune la mănăstire, ce să păziţi acei 50 de oameni o zi şi o noapte”57. Armele menţionate în acest document fuseseră dăruite de Radu Şerban mănăstirii, la 1 iulie 1605, cu acelaşi scop: „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei dumnezeeştei mănăstire Tismana ca să-i fie trei puşci, pentru că aceste puşci le-a cumpărat domnia mea pre banii domnii mele şi le-am pus domnia mea să stea în sfânta mănăstire să-i fie de apărare de oamenii răi şi să stea acolo în vecie”58.

Acţiunile lotrilor puteau să modifice chiar structura proprietăţii (fapt observat şi în unele cazuri de crime), din moment ce Vlad Înecatul dăruia, tot Tismanei, loc să facă sat la Vadul Bistreţului, cu vecinii câţi se vor aduna, pe care-i scutea timp de doi ani de toate slujbele şi dajdiile, în afară de bir şi oastea cea mare, pentru ca să „păzească la balta sfintei mănăstiri”59. Prin urmare, atenţia domnului se îndrepta nu numai spre incinta propriu-zisă a mănăstirii, ci şi spre hotarele sau ocinile acesteia. În cazul prezentat mai sus, satul fusese creat tocmai pentru a apăra o baltă a Tismanei.

54 Ibidem, XXIII, p. 42, nr. 21; vezi şi ibidem, XXI, p. 259, nr. 136. 55 DRH, A, XXV, întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat,

Marius Chelcu, Bucureşti, 2003, p. 119, nr. 107. 56 Ibidem. 57 DIR, A, XVII/II, Bucureşti, 1953, p. 268, nr. 242. 58 Ibidem, B, XVII/I, Bucureşti, 1951, p. 175, nr. 171. 59 DRH, B, III, p. 189, nr. 116.


Nesiguranţa mănăstirilor era provocată chiar de nesiguranţa drumurilor. Călătorii străini au surprins, la rândul lor, uneori exagerând, acest aspect. Pe lângă drumuri, pădurile60 ofereau acelaşi sentiment de insecuritate şi de aceea drumeţii îşi luau măsuri de precauţie (fie foloseau armele, fie solicitau ajutorul unor locuitori din zonă). Din această cauză, domnul proteja şi drumurile care duceau la mănăstiri. Un exemplu este oferit de Matei Basarab, care, în 1646, punea pază la drumurile care duceau la mănăstirea Cozia: „Şi să aibă a fi de paza drumului, la strimtură, unde să surpă malul de astupă drumul, care merge la mănăstire”61. Riscurile care puteau apărea în urma nesupravegherii acestor drumuri erau acelea ca mănăstirile să devină ţinta unor tâlhari („lumea ticăloasă din cale”62), sau chiar să fie acuzate, ele însele, pentru nişte furturi pe care nu le comiseseră. Tismana a fost una din mănăstirile aflate în proces cu sătenii din Suhodol pentru un drum, pe care mănăstirea l-a făcut pe ocina sa. Petru cel Tânăr a aflat despre acest conflict în momentul în care mănăstirea sau satul trebuiau să plătească pentru „un hoţ şi un răufăcător care a fugit peste munte pe acel drum [subl. n.] cu doi cai”63. După mai multe procese64, domnul a hotărât că vinovaţi de realizarea acelui drum au fost suhodolenii şi de aceea le-a cerut să-l închidă, „să fie închis, ca să nu treacă răufăcătorii şi tâlharii pe acel drum, pe unde nu este scala domniei mele”65.

Paza drumurilor care duceau la mănăstiri sau care traversau satele mănăstireşti era necesară atât pentru siguranţa mănăstirii, cât şi pentru siguranţa oamenilor care treceau pe acolo. Pravilele din secolul al XVII-lea conţin un capitol separat destinat tocmai pericolelor care pot apărea în acele locuri şi pedepselor pentru tâlharii de drum66.

60 Informaţii despre nesiguranţa pădurilor regăsim în Relaţia călătoriei prin

Moldova a lui Ioan Czimor Decsi de Baranga, în Călători străini…, III, p. 217 şi în ibidem, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, p. 82 şi 117.

61 DRH, B, XXXI, întocmit de Violeta Barbu, C. Ghiţulescu, Andreea Iancu, Gh. Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2003, p. 92, nr. 80.

62 Călători străini…, VII, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p. 63.

63 DRH, B, V, p. 318, nr. 289. 64 Ibidem, p. 218, nr. 201; vezi şi ibidem, p. 230, nr. 212; p. 318, nr. 289. 65 Ibidem, p. 218, nr. 201. 66 Îndreptarea legii, p. 317-322, gl. 346; vezi şi Carte românească de învăţătură,

p. 66-71, pricina 13.


104

Domnul proteja mănăstirile şi dând drept de judecată egumenului şi călugărilor. Prin acest procedeu, monahii aveau un control mai mare şi mai rapid asupra răufăcătorilor din propriile sate. Astfel, în cazul mănăstirii Bistriţa, domnul a poruncit dregătorilor „nici gloabă să nu ia de la dânşii [de la oamenii din satele mănăstireşti, n.n.], nici pentru duşegubină mare, nici pentru urmărire, nici pentru tâlhărie, nici pentru furt, nici pentru răpire de fecioară, nici pentru rană sângeroasă şi nici pentru lovituri cu vânătăi şi nici pentru altceva, nici pentru vreo faptă, nici pentru faptă mare nici mică, să nu îndrăznească să-i judece pe aceşti oameni ai mănăstirii şi nici să nu-i turbure, nici să nu ia gloabă de la dânşii, nici preţ de-un groş, ci călugării noştri de la Bistriţa să judece ei singuri pe oamenii lor şi gloaba s-o ia de la oamenii lor egumenul şi călugării”67.

De un real interes se vădeşte frecvenţa furturilor din aşezămintele sfinte. Pentru aceasta, am împărţit furturile în două categorii, întrucât mănăstirea însemna atât biserica propriu-zisă, cu chiliile, arhondăria şi trapezăria, cât şi un centru economic important, care exploata domenii întinse, formate din sate, moşii, bălţi, păduri, rumâni, robi, vite68.

Când documentele amintesc de furturi de sate ale unei mănăstiri, sunt folosite expresii ca: „a luat sus-numitele sate cu sila şi încă a pustiit şi sfânta mănăstire”69, sau: „mănăstirea a tot fost cotropită”70 sau: „a apucat satul pe seama lui, ca un boier care a avut voie şi putere şi l-a cotropit”71. Toate aceste formule oglindesc abuzurile săvârşite, de obicei, de un mare boier. Cotropirile apăreau ca urmare a unor conjuncturi favorabile: jafurile din timpul unui domn făcute de unguri, secui, poloni, tătari, turci, sau chiar de un rival al domnului, care le lăsau pustiite. Astfel, satul Islazul, din judeţul Romanaţi, sat dăruit mănăstirii Sfânta Troiţă de Radu Mihnea şi de fiul lui Dobromir banul, Mihai postelnic, a ajuns în mâinile clucerului Radu Buzescu, după risipa şi răutăţile din timpul lui Mihai

67 DIR, A, XIV-XV/I, Bucureşti, 1954, p. 356, nr. 425. Cazul Bistriţei nu este

singular. În aceeaşi perioadă, Alexandru cel Bun, Ştefan al II-lea, Petru Aron, Ştefan cel Mare au acordat drept de judecată mănăstirilor: Sfântul Nicolae din Poiană, Neamţ, Humor, Putna.

68 Instituţii feudale din Ţările Române, p. 287, sub vocea mănăstire. 69 DRH, B, V, p. 6, nr. 3. 70 Ibidem, XXV, p. 157, nr. 152. 71 Ibidem, XXI, p. 204, nr. 103; vezi şi ibidem, XXII, întocmit de Damaschin

Mioc, Bucureşti, 1969, p. 498, nr. 262.


Viteazul72. Numai intervenţia egumenului Tanasie, după descoperirea hrisovului în Ţara Ungurească şi procesul cu fiul lui Radu clucer, Radu postelnic, a determinat reîntoarcerea ocinei la mănăstire73.

Şi boierul Albul cel Mare a cotropit, în mod asemănător, două sate ale mănăstirii Govora, în timpul lui Vlad Ţepeş. Fărădelegile lui au continuat când s-a ridicat peste capul domnului, fapt ce i-a adus şi moartea. Satele cotropite au fost alipite Govorei abia în timpul domnului Radu cel Mare74. Tot Govora a mai suferit un alt furt (satul Ninăşeşti), de data aceasta realizat chiar de rumâni. Aceştia, întocmai ca şi Radu clucer, au profitat de jafurile ungurilor şi leşilor din timpul lui Radu Şerban şi „s-au ridicat de au spus că sunt cnezi şi s-au vândut lui Manea logofăt din Şirineasa şi cu ocina din satul Ninăşeşti, fără ştirea mănăstirei, şi cum au luat banii, îndată au fugit peste Dunăre ca nişte înşelători”75. Manea logofăt a devenit şi el părtaş la acelaşi furt, în momentul în care a vândut satul lui Vlaica logofăt, care l-a dăruit mănăstirii lui de la Flămânda. Nenorocirile au încetat abia în timpul lui Matei Basarab, care a întărit din nou satul Govorei, cu tot cu rumâni. Conform pravilei, în acest caz, s-a săvârşit un dublu furt: cel al rumânilor şi cel al boierilor. Rumânii au trecut în categoria hoţilor pentru că au vândut satul şi au fugit, căci: „vestea tuturor şi fuga robului, aceaia arată furtişagul”76. Pedeapsa lui Matei Basarab, aplicată atât boierilor (pierderea satului mănăstiresc), cât şi rumânilor (revenirea acestora la mănăstire), a urmat întru totul pravila împărătească, care spunea: „Cela ce va cumpăra lucru de furat şi acel lucru va fi de besearică, de n-are fi nice ştiut, tot să dea în besearică şi să nu-şi ia banii daţi”77. Pravila legaliza, de fapt, o pedeapsă care ţinea de dreptul cutumiar, căci acelaşi procedeu de condamnare l-au utilizat şi alţi domni din secolul al XVI-lea. În Moldova, putem exemplifica prin procesul dintre mănăstirea Moldoviţa şi Ieremia Cernăuţeanul (hatman al lui Ion vodă cel Cumplit şi unul dintre trădătorii acestuia)78, în urma căruia Petru Şchiopul a dat satele Mileşti şi Mărăcineşti tot Moldoviţei79.

72 Ibidem, XXI, p. 204, nr. 103. 73 Ibidem, XXII, p. 498, nr. 262. 74 Ibidem, V, p. 6, nr. 3. 75 Ibidem, XXV, p. 157, nr. 152. 76 Carte românească de învăţătură, pricina 16, zaceala 220, p. 78. 77 Ibidem, zaceala 247, p. 80. 78 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 305. 79 DIR, A, XVI/III, Bucureşti, 1951, p. 75, nr. 94.


106

Strâns legate de furturile de ocini sunt şi furturile de zapise, acte care certificau existenţa unei stăpâniri. Rezultatele proceselor sunt aceleaşi (mănăstirea furată are câştig de cauză), chiar dacă, uneori, tâlharul nu este identificat. Astfel, mănăstirile Pobrata şi Plumbuita şi-au primit ocinile, deoarece „acel uric li s-a furat de cineva şi nu se află”80, sau: „au avut călugării şi cărţi domneşti pe aceste mai sus-zise sate, dar au pierit de răufăcători”81.

Ca şi în zilele noastre, încălcarea unei proprietăţi şi însuşirea unor bunuri de pe acea proprietate echivalau cu un furt şi atrăgeau pedepsirea vinovatului. În cazul mănăstirilor, domnul impunea, pentru asemenea fapte, pedepse de la deposedarea hoţului de toate obiectele găsite la el („să aibă a-i lua unelte toate şi securea şi toate ce vor găsi la el”82), până la mutilarea lui („acelui om i se va tăia mâna”83). Dar ce însemna, de fapt, această încălcare de proprietate în Evul Mediu românesc? Răspunsul este oferit de aceleaşi documente care-i amintesc ca infractori, în asemenea situaţii, pe cei care erau prinşi pescuind, pe cei care tăiau lemne sau pe cei care coseau fân sau vânau fiare „fără voia egumenului”.

Furtul de fiare sălbatice nedresate nu era sancţionat în pravile, dar, făcând comparaţie cu cazurile prezentate mai sus, se poate afirma că situaţiile erau diferite, pentru că, potrivit documentelor de cancelarie, pădurile aveau un stăpân – mănăstirea84. De asemenea, cel care folosea apa altcuiva pentru propriile necesităţi era considerat hoţ, iar delictul lui se certa ca un furt: „Cela ce trage apa şi o scoate de-n matcă de o duce la grădină, sau la pometul lui, fără de ştirea judecătorului, acela să se cearte ca un fur”85. Prin urmare, şi pescuitul în ape străine putea fi trecut în aceeaşi categorie de faptă.

O mănăstire era, după cum am mai amintit, şi un mare centru economic. Ea avea propria vistierie, în care erau adunate veniturile obţinute din dările plătite de satele mănăstireşti. Din acest punct de vedere, mănăstirea se apropria foarte mult de instituţia domniei. În cazul

80 Ibidem, XVII/I, Bucureşti, 1952, p. 69, nr. 103. 81 DRH, B, XXI, p. 174, nr. 85. 82 Ibidem, A, XIX, întocmit de Haralambie Chircă, Bucureşti, 1969, p. 81, nr. 62. 83 DRH, B, III, p. 245, nr. 153. 84 Carte românească de învăţătură, p. 73, pricina 15, zaceala 178; vezi şi

Îndreptarea legii, p. 324, gl. 348:9: „Cela ce va fura vreo hiară sălbatică sau pasăre până nu va fi învăţată, acela să nu aibă nice o certare”.

85 Îndreptarea legii, p. 319, gl. 346:19; vezi şi Carte românească de învăţătură, p. 68, pricina 13, zaceala 120.


în care rumânii din sate refuzau să plătească dările, „iar voi aţi sărit asupra lor şi aţi zis că aţi ucis pre alţii mai mari, dar pre călugări”86, însuşi domnul putea să intervină, poruncind „să vă daţi găleţile şi grâul ce sunteţi datori şi de stupi, de râmâtori să vă daţi banii”87.

Cronicarii moldoveni atribuiau calităţi pozitive sau negative unui domn şi în funcţie de raportul acestuia din urmă cu Biserica. Călugării Macarie şi Azarie surprindeau la Iliaş Rareş şi Ion vodă cel Cumplit latura negativă, acuzându-i de faptul că pe călugări „i-a certat cu multe nenorociri şi s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi le goleau mănăstirile şi le-au luat toate veniturile pe care le aveau de hrană şi vicleanul a adunat la dânsul toate averile lor”88. Dacă spusele celor doi călugări sunt subiective (urmăresc în acest context furturile de bani), nu acelaşi lucru se poate afirma şi în cazul furtului de bani de la mănăstirea Bistriţa, comis de Aldea, sluga mănăstirii. Călugării l-au însărcinat să strângă din satele mănăstirii dajdiile ţiganilor, datul din porci şi stupi, dar el „a furat şi a ascuns 9.000 aspri de i-a mâncat”89. Pentru aceasta, călugării i-au luat un cal şi şase porci, dar Aldea a continuat să se comporte ca un hoţ şi „în pizmă, el a luat un ţigan al sfintei mănăstiri fără nici o ispravă şi nu s-a pârât de faţă”90. Pedeapsa dată de Alexandru Mircea a fost aceea ca Aldea să înapoieze mănăstirii ţiganul şi să dea dajdia după legea veche, pentru că el fusese vecin al mănăstirii, dar s-a cnezit. Pravila din timpul lui Matei Basarab stabilea o pedeapsă mult mai aspră într-un asemenea caz – pedeapsa cu moartea, urmată de deposedarea de toate averile pe care le avea făptaşul. În Indreptarea legii91, se făcea o distincţie între cel care ţinea banii Bisericii şi cel care trebuia să-i strângă. Dacă primul era certat numai în bucate, în schimb, al doilea, „dacă va fi cheltuit cela ce-i strânge şi-i aduce de pre unde sunt veniturile de la vistiarul besearicii, acesta de va fi făcut una ca aceasta şi să va adevăra cu mărturie, oameni de cinste şi credincioşi certarea lui să fie moartea, ce să dzice să i să tae capul şi să i să ia tot ce va fi având, veri mult, veri

86 DRH, B, XXIII, p. 633, nr. 433. 87 Ibidem. 88 Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române…, p. 104; vezi şi Cronica

lui Azarie, în Cronicile slavo-române..., p. 149. 89 DRH, B, VI, întocmit de Ştefan Ştefănescu, Olimpia Diaconescu, Bucureşti,

1985, p. 218, nr. 176. 90 Ibidem. 91 Îndreptarea legii, p. 32, gl. 340:47.


108

puţin”92. Mai mult decât atât, Aldea a săvârşit două fapte penale, pentru că însuşirea ţiganului mănăstiresc putea fi echivalată cu un nou furt. Ca şi stăpânirile mănăstireşti, şi ţiganii erau consideraţi bunuri ale acelui lăcaş. În general, drepturile le erau reprezentate de stăpânii lor (mănăstirea, boierii sau domnul), şi de aceea banii ţiganului Constantin, furaţi de Nica din Căpreni, au ajuns, în urma hotărârii domneşti, în mâna egumenului93.

Dacă, de obicei, bunurile furate ţiganilor reveneau mănăstirii, în cazurile călugărilor, situaţia era diferită. Când furtul afecta veniturile personale ale unui călugăr, mănăstirea nu avea nici un beneficiu. Acesta a fost cazul Maricăi călugăriţa, fiica lui Luca Arbore94, care, împreună cu ginerele ei, Solomon logofăt (căsătorit cu una din fiice, Marica) se judecau, la 3 aprilie 1584, cu Gligore Udrea: „s-au pârât pentru nişte bani şi argint ce li i-au luat nişte tâlhari dintr-o groapă”95. În timpul judecăţii, Gligore Udrea a afirmat că toţi banii pe care i-a recuperat, i-a dat chiar în mâinile călugăriţei. Aceasta demonstrează că, în anumite cazuri, călugării se puteau reprezenta juridic singuri, fără intervenţia mănăstirii. După cum s-a putut observa, Marica intrase în cinul călugăresc mai târziu, după ce fusese căsătorită, iar originea ei dovedeşte că provenea din neam boieresc. Tocmai acest statut, care-i permitea să deţină venituri proprii şi să facă danii, a scos-o de sub jurisdicţia Bisericii. În alte cazuri, călugării numiţi chiar de documente „de la sfânta mănăstire” erau reprezentaţi de aceasta, deoarece fapta propriu-zisă era făcută în detrimentul bunurilor mănăstireşti (furtul de bani cu care un călugăr trebuia să cumpere mâncare mănăstirii96, sau furtul de carte, cu care călugărul trebuia să se prezinte la un proces97).

În unele situaţii, călugării înşişi deveneau hoţi ai sfintelor lăcaşuri. Un episod asupra căruia merită să zăbovim este cel al conflictului dintre Dimitrie Filişanu (care fugise în Transilvania cu Matei Basarab, în timpul lui Leon Tomşa98) şi egumenul mănăstirii Crasna, Dionisie. Acesta din urmă primise de la boier „ughi 150 ca să fie păstraţi la sfânta mănăstire pentru vreme de nevoie, poruncindu-i egumenului să

92 Ibidem; vezi şi Carte românească de învăţătură, pricina 13, zaceala 148, p. 70. 93 DIR, B, XVII/IV, Bucureşti, 1954, p. 185, nr. 195. 94 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 325; vezi şi Constantin Crăescu, Două ipostaze

ale delicvenţei în satul medieval românesc: furtul şi crima, în OI, VII2, 2006, p. 53. 95 DIR, A, XVI/III, p. 242, nr. 295; vezi şi Constantin Crăescu, op. cit., p. 53. 96 DRH, B, XI, p. 191, nr. 145. 97 Ibidem, p. 131, nr. 21. 98 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 323.


nu-i cheltuiască”99. După ce a fost scos din egumenie, cei doi s-au certat pentru veniturile mănăstirii şi astfel s-a constatat că banii dăruiţi au fost cheltuiţi „fără nevoie”. În alt caz, Iancu căpitan a primit un vad de moară pe apa Vădinău de la călugării mănăstirii Snagov, pentru că acesta „le-a făcut bine [călugărilor, n.n.] de ş-au scos arginturile mănăstirii dupre unde au fost răsipite de alţi egumeni”100.

Călătorii străini au notat, pe lângă numeroase abuzuri ale ortodocşilor, şi cazul episcopului catolic de la Bacău, Adam Goski. Petru Bogdan Bakšič povestea că acest episcop, profitând de invazia tătarilor, le-a dat unor oameni o ladă încuiată, spunându-le: „Luaţi această ladă cu voi pentru că eu cine ştie unde mă voi duce”101. După ce a trecut pericolul tătărăsc, oamenii s-au întors la casele lor şi, văzând că episcopul nu se mai întorcea, au deschis-o şi au descoperit că era plină cu pietre şi cărămizi. Prin urmare, „episcopul luase totul cu el în Polonia şi biserica a rămas jefuită şi credincioşii au fost foarte indignaţi”102. Acelaşi călător notează şi alte furturi de la aceeaşi episcopie: furtul comis de un servitor al episcopului Ieronim Arsengo, care a fugit cu un potir şi alte lucruri din sacristie, sau acela făptuit de un agent al episcopului Zamoyski, care a luat 20 de vite, boi şi vaci şi le-a dus în Polonia.

În secolul al XVII-lea, din momentul în care apar aşezămintele de organizare mănăstirească, date de Miron Barnovschi, Mihai Viteazul, Leon Tomşa sau Matei Basarab, abuzurile călugărilor cresc. Printre regulile impuse, două sunt cele care dovedesc că mănăstirile erau din ce în ce mai păgubite. Prima viza statutul călugărului, care era trimis în „posluşania” mănăstirii pentru câştig, iar a doua pe egumen. Aceştia din urmă nu trebuiau să „ascundă din venitul mănăstirii, nici să cheltuiască fără voie şi fără ştirea soborului, ci numai ce va fi spre treaba mănăstirii să cheltuiască cu vrerea tuturor”103. Conform acestor aşezăminte, fapta egumenului Dionisie (menţionat mai sus) s-ar fi putut justifica numai dacă hotărârea lui de a cheltui banii era supusă şi aprobată de întregul sobor. Cum aceasta nu se realizase, Matei Basarab a hotărât ca pedeapsa

99 DRH, B, XXXI, p. 25, nr. 15. 100 Ibidem, XXV, p. 214, nr. 199. 101 Călători străini…, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 245. 102 Ibidem. 103 DRH, B, XXXI, p. 378, nr. 353; vezi şi ibidem, VII, p. 206, nr. 160; ibidem,

XXIII, p. 141, nr. 79.


110

să fie în conformitate cu voinţa celui păgubit: „Iar dacă nu va vrea să plătească să aibă a-l băga în puşcărie şi dacă tot nu va plăti, să-l ia acesta asupră-şi şi să facă cu el ce va voi şi până nu va plăti banii, să nu-i dea drumul”104. Pravilele aceluiaşi veac adâncesc regulile acestor aşezăminte, supunând orice iniţiativă a egumenului aprobării de către un întreg sobor. În aceste condiţii, puterea egumenului era limitată, iar apariţia oricărei iniţiative independente putea atrage pedepsirea lui: „Oricare vlădică, sau egumen, sau ispravnic, sau călugăr, singur cu voia lui şi fără ştirea judecătorului de va lua vreun lucru al besearicii de la cel ce-l va fi ţiind, de vreme ce nu va fi făcut sobor să se sfătuiască, acela nu se va certa, iară aşa să dea încă pre cât au luat; iară de va fi făcut săbor, atunce să se cearte”105. Ca şi în cazul egumenului de la Crasna, pravila nu menţionează, însă, clar o pedeapsă pentru asemenea furturi.

Tot în secolul al XVII-lea se înmulţesc închinările mănăstirilor româneşti la Muntele Athos sau la Patriarhiile Orientale. Printre motivaţiile acestui gest (şi care nu fac obiectul discuţiei noastre), în actul de închinare al mănăstirii Galata la Patriahia din Ierusalim, Maria, fiica ctitorului Petru Şchiopul, menţiona abuzurile călugărilor: „că lor milă nu le-a fost să socotească bucatele sfintei mănăstiri ce numai cine cumu au putut a lua şi a răsipi în toate părţile, toate sculele şi arginturile sfintei mănăstiri le-au risipit şi le-au furat, numai cine cum au putut lua aşea au făcut”106.

Toate aceste reglementări, care au apărut în mod special pentru călugări, arată că ei erau cei mai expuşi tentaţiei, întocmai ca şi dregătorii care aveau în grijă vistieria domnească. Tentaţiile vistiernicilor şi ale monahilor apăreau tocmai pentru că ei erau cel mai aproape de sursa ispitei. Totuşi, ca şi în cazul vistiernicilor, trebuie să admitem că şi printre călugări au existat oameni destoinici, cu frică de Dumnezeu, care urmau dogma creştină şi, implicit, una din cele 10 porunci ale Decalogului: „Să nu furi !”.

În rândul ultimei categorii descrise putem să-i includem pe călugării de la mănăstirea Strâmba, al cărei ctitor era Stoica din Strâmba,

104 Ibidem, XXI, p. 24, nr. 15. 105 Îndreptarea legii, p. 326, gl. 348:32; vezi şi Carte românească de

învăţătură, p. 76, pricina 15, zaceala 202. 106 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, editate de Ioan Caproşu şi

Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 181, nr. 129 (în continuare: Documente Iaşi).


dregător al lui Mihai Viteazul107. Monahii au trebuit să-l convingă pe Antonie postelnic să nu o ardă, strice sau jefuiască. Prin urmare, l-au chemat pe postelnic, l-au ospătat şi i-au dat 250 de galbeni, răscumpărând mănăstirea, „să fie metoh de moştenire Tismanei”108. Această situaţie neobişnuită a fost determinată de faptul că fondatorul mănăstirii furase din vistierie. În a doua sa domnie, Alexandru Iliaş i-a confiscat toate averile („am luat toate satele şi moştenirile lui Staico vistierul pe seama domniei mele pentru acea datorie şi pagubă ce a făcut domniei mele”)109 şi a căutat să-i strice şi ctitoria, trimiţându-l la faţa locului pe postelnicul Antonie. Se pare că eforturile călugărilor nu au fost zadarnice, din moment ce un nepot de-al vistierului, Miloş logofăt, s-a tocmit cu călugării de la Tismana şi „a plătit mănăstirea Strâmba pe banii săi drepţi”110. Altminteri, porunca domnului ar fi dus la distrugerea bisericii propriu-zise.

Furturi care să afecteze bisericile sunt şi cele povestite de Nicolae Costin, în legătură cu Despot vodă: „Dezbracă şi bisericile, casăle lui Dumnezeu, luând arginturile de făcea bani”111. „Arginturile” desemnau, de fapt, toate obiectele din metal preţios care existau într-un lăcaş de cult.

În cazul Tismanei, „arginturile” erau constituite din: o tavă de argint pentru colivă, două pahare ungureşti mari, poleite şi două cruci. Toate acestea au fost furate în timpul lui Radu Leon, alături de două inele de la moaştele Sfântului Nicodim, unul cu diamant, altul cu rubin, un disc, o stea, o pilotă, două peşchire şi doi cai. La 26 aprilie 1679, Antonie vodă îi scria lui Preda Brătăşanu logofăt (unul dintre hoţi), cerându-i, în numele egumenului Petronie, să înapoieze lucrurile luate112. De la mănăstirea Trei Ierahi din Iaşi, pe lângă arginturi, au mai fost furate şi alte bunuri, la fel de valoroase: „un săcriiaş cu multe lucruri, anume: o piatră scumpă, şi cu patru rânduri de svinte moştii, şi bani doadzăci galbeni de aur şi optuzeci lei bătuţi şi alte arginturi”113.

107 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 92. 108 DRH, B, XXIII, p. 204, nr. 108. 109 Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665),

Târgu-Jiu, 1908, p. 446. 110 DRH, B, XXIII, p. 204, nr. 108. 111 Nicolae Costin, Opere, ediţie critică de C.A. Stoide şi I. Lăzărescu, Iaşi,

1976, p. 457; vezi şi Cronica moldo-polonă, în Cronicile slavo-române…, p. 185. 112 Al. Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909, p. 113. 113 Documente Iaşi , I, p. 481, nr. 420, vezi şi p. 487, nr. 428.


112

Se vede, din exemplele prezentate, că de la o mănăstire puteau fi furate atât lucruri sfinţite, cât şi nesfinţite. Pravilele fac această diferenţiere, atunci când stabilesc pedepsele. Astfel, pentru furtul unui lucru sfinţit, pedeapsa era moartea, fie prin spânzurare, fie prin ardere114. La zaceala 51, este explicat sensul cuvintelor lucru sfinţit: „[...] care lucru primeşte preotul în besearică pentru ca să le citească vreo molivtă”115 sau orice cruce „măcară de-ar fi şi de lemn”116. În cazul furturilor de lucruri nesfinţite, pravila prevedea o pedeapsă lăsată la voia judecătorului, numai dacă fapta se repeta pentru a doua sau a treia oară: „cela ce va fura lucru nesfinţit de în loc sfânt, acela se va certa după cum va fi voia judecătorului, iară să nu i se ia viaţa, fără numai de va fi făcut acel lucru de doaă, trei ori”117. Se poate că asprimea acestor pedepse să fi fost impusă de faptul că Biserica era concepută ca Mireasa lui Hristos, ca lăcaşul care îi mijlocea omului apropierea de Dumnezeu. În consecinţă, furtul din mănăstire era echivalent cu furtul din casa Domnului.

THE WRONGDOING. DEED AND PUNISHMENT IN THE ROMANIAN MEDIEVAL SOCIETY (I)

(Abstract)

In this article we talked about the facts that escaped normality, their castigation by the lay court, the wrongdoers’ rescue opportunities and their rehabilitation in the society. The title of this article is a synthesis of all these observations; by wrongdoing we understand all the deeds that transgressed society’s norms; the punishment is the intervention of the state’s specialized institutions, more precisely those that applied the law and those that took care of the completion of the sentence.

We admit that, even though the lay prosecution was deeply related to the Church’s one, we tried to underline only the first of the two, because the Church’s perception over those norms deserves a deeper analysis, that surpasses the topic of our research. But the Medieval society was a deeply religious one and this is the reason why we used specific elements of the religious mentality in the analysis of particular wrongdoings. Only this way can we explain the lord’s acts of mercy (not forgetting the financial side), the solidarity gestures of the criminal’s relatives or even of some victims.

114 Îndreptarea legii, p. 321, gl. 346:48: „Oricine va fura lucru sfinţit de în loc

ca acela cinstit şi sfânt, pre acela să-l spânzure, sau să-l arză de viu în foc; însă de aceasta după cum va fi voia judecătorului”.

115 Ibidem, p. 322, gl. 346:51. 116 Ibidem, p. 322, gl. 346:53. 117 Ibidem, p. 321, gl. 346:49.


These actions harmed all society’s strata, from the Medieval institutions (the lordship and the treasury, for example) to the life of the entire community, as a family or as an individual (especially in the case of the one made accountable for murder).

The system was either mild with the wrongdoer or it established exemplary to expose the consequences of such acts to the curious ones. This type of public penalty (common especially during the reign of Vlad Ţepeş) was the only possibility to make a wrongdoing public.

The recovery and reinstatement of the wrongdoer in the society followed an act of forgiveness from the lord, and the finality was the payment of a certain amount as ransom. The enabling of such system can be explained by the fact that the lord, aware of his part as a representative of the divinity on earth, let place for the Church’s judgment, the second element of the power’s complex in the medieval times. It is certain that even the wrongdoers were aware of a harsher punishment, the eternal one. But, as far as the conscience of these people was concerned, only the church could be responsible. The confessors could forgive their sins. This is why the two institutions shared responsibility and the lord approved, sometimes, the deeds that transgressed especially the ethical rules of the society.

The seriousness of the deed was the one to determine the individual’s reinstatement in the family. Thus, in the case of a theft, after a talk with the guilty one, the whole family rallied around to help him, whereas in the case of fratricide the unity of the family was broken and the individual and his offspring were pushed away from the patrimony of the family through disinheritance.

The consequences of such deeds could be noticed at the level of proprieties. The evildoers often lost the only sign of identification, of legitimizing themselves in a society where the farm stead and the name defined the individual and established the social hierarchy. We must specify that, from the judicial perspective, they were represented by the masters and this was why their acts had a double consequence: a personal one (over themselves and their families) and one that affected the master. At the same time though, these categories were entitled to all the judicial rights: the killing of a gypsy was considered still a murder and the punishment of the guilty could lead, as in all the other cases, to his social decline.

In other circumstances, tensions in the communion could rise because a murder with unidentified author imposed a collective punishment (in the case of yeoman villages) or a personal one. All these happenings determined the property’s conversion or the loss of land by the rightful owner, with consequences over his right to be inherited.

In this attempt to outline an image of what wrongdoing meant in the Middle Ages, we followed the legal aspect of the deeds, but also their consequences over the Medieval society, propriety, family and last but not least, over the individual. Starting from facts, wrongdoers or punishments, we entered a community or a family; this required a change in our approach and the analysis field had to be expanded more than we expected at the beginning of this research.


Alexandra-Marcela POPESCU

MĂRTURII PRIVIND PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU HICLENIE ÎN ŢARA MOLDOVEI

În decursul veacurilor XV-XVII, cârmuitorul Ţării Moldovei a

avut de înfruntat numeroase manifestări de nemulţumire ale boierimii, considerate a fi, atunci când nu aveau sorţi de izbândă, adevărate acte de hiclenie1. Osânda, pentru aceasta atitudine de necredinţă faţă de „unsul lui Dumnezeu”, era, potrivit obiceiului pământului şi pravilei, cea mai aspră: moartea prin decapitare şi confiscarea averii2. Izvoare de însemnătate, documentele surprind îndeosebi tânguirile neamurilor hiclenilor lipsiţi de ocini, încercările lor de recuperare a acestora şi mai rar amintesc de modalitatea prin care au fost ucişi sau şi-au salvat viaţa boierii necredincioşi domnului lor. Cronicile, descrieri ale evenimentelor politice, realizate tocmai de reprezentanţi ai boierimii, se opresc şi asupra dreptului de judecata a domnului în cazuri de hiclenie, dar, în mod special, asupra osândirii la moarte a boierilor. De asemenea se evidenţiază, fie şi într-un mod subiectiv, dacă domnul a fost mult prea crud, încălcând obiceiul, sau şi-a arătat milostenia faţă de necredincioşii săi.

Rândurile următoare au drept ţintă identificarea deosebirilor sau exceselor pedepsei cu moartea pentru hiclenie căpătate de-a lungul veacurilor XV-XVII, fără a-i pune la zid pe voievozii Moldovei, care au cutezat să se stropşească la boieri sau pe mai marii ţării şi ei de neam ales, care nu au vrut uneori să se supună, fără să obţină un dram de supunere. Totodată vom încerca să desluşim ecoul osândirii hiclenilor în epocă, fără a răstălmăci cuvintele diecilor sau al cronicarilor; ne vom strădui să surprindem toate aspectele acestei osânde: hotărârea pedepsei, iertarea unor boieri, „muncirea” altora şi modalităţile prin care au fost omorâţi.

1 Din punct de vedere etimologic, termenul hiclean provine din maghiarul hitlen, care înseamnă lipsit de credinţă, perfid, sens generalizat din noţiunea arhaică necredincios, adică păgân, în Dicţionar universal al limbii române, întocmit de Lazăr Şăineanu, ediţia a VI-a, Craiova, 1929, p. 696. „Grupul th, neobişnuit în româneşte a fost transformat în cl (viclean<magh. hitlen)” (Etimologii româneşti, întocmit de Alexandru Graur, Bucureşti, 1963, p. 151).

2 Istoria dreptului românesc, vol. I. Responsabil de volum: Vladimir Hanga, Bucureşti, 1980, p. 438.

Alexandra-Marcela Popescu

116

Cel dintâi domn, menţionat de cronici, care a tras la răspundere mari boieri, a fost Ştefan cel Mare prin tăierea capetelor lui Isaia vornic, Negrilă paharnic şi Alexa stolnic la 16 ianuarie 14713. Cu siguranţă nu este primul moment de necredinţă al boierilor faţă de domnul lor din istoria medievală a Moldovei, – Constantin Cihodaru, într-un articol mai vechi, arăta că şi în vremea cârmuirii ţării de către Marele Ştefan au avut loc cel puţin două acte de nesupunere boierească: la 1467, în timpul luptei de la Baia, în urma căreia a fost decapitat marele vornic de atunci, Crasnăş4 şi la 1471, când şi-au pierdut, cei trei sfetnici amintiţi, viaţa – dar este întâia relatare, mai puţin confuză, a uciderii unor boieri din porunca lui vodă5, considerată a fi osânda pentru hiclenie. Cronica moldo-germană suprapune cele două evenimente6 şi-l prezintă ca principal vinovat al retragerii oştirii maghiare pe Isaia vornic, care la vremea bătăliei cu Matei Corvin era însă pârcălab de Chilia7. Neîndeplinirea poruncii domneşti reprezenta un act de necredinţă faţă de domn, însă nu apare totuşi termenul de hiclenie la acea dată, deşi osânda specifică acesteia era pusă în aplicare. Totodată, se poate observa că, nu scăpau de pedeapsă nici rudele domnului, Isaia vornic fiind cumnatul8 lui Ştefan cel Mare, din partea cărora se aştepta probabil mai multă credinţă. Tocmai încrederea în membrii familiilor lor îi determina pe domni să-i ridice pe aceştia în cele mai importante dregătorii, alegerea lor nu era doar o simplă politică de înavuţire, de îndeplinire a doleanţelor neamurilor, ci avea legătură şi cu loialitatea, credinţa acestora. Înrudiţi îndeaproape sau mai de departe, boierii din preajma familiei domneşti aveau pretenţii de accedere la conducerea ţării, de aici pornind multe din nemulţumirile la adresa domnului.

3 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei. Ediţie critică, studiu introductiv,

indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, p. 88. 4 Constantin Cihodaru, Observaţii pe marginea izvoarelor privind unele

evenimente din istoria Moldovei între anii 1467-1474, în SCŞI, VIII, 1, 1957, p. 1-34. 5 „Tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul şi pre Negrilă păharnicul şi pre Alexa

stolnicul în târgul Vasluiului” (Grigore Ureche, op. cit., p. 88). 6 „Dacă i-ar fi fost cu credinţă lui Ştefan voievod marele său vornic, Isaia şi ar

fi călărit acolo unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat nici picior de acolo. De aceea, a trebuit să-şi puie şi capul pentru aceasta, el şi alţii mulţi [subl. n.]” (Cronica moldo-germană, în Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, întocmit de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 29).

7 Constantin Cihodaru, op. cit., p. 6. 8 Ibidem, p. 5.

Mărturii privind pedeapsa cu moartea pentru hiclenie în Ţara Moldovei 117

În veacul al XV-lea, când domnia a avut răgazul de a se consolida, boierimea era conştientă că nesupunerea la voinţa voievodului atrăgea cea mai cumplită osândă, dar se pare că acest lucru nu i-a descurajat, ci dimpotrivă străduinţele lor de a se menţine sau de a ajunge la cârmuirea ţării s-au înteţit în decursul anilor. Ce-i drept, pierderea vieţii se producea printr-o metodă potrivită rangului ei, prin decapitare (tăierea capului cu sabia9) considerată mai puţin josnică. Această modalitate de ucidere, descăpăţânarea, a fost folosită şi în spaţiul medieval occidental, prin prezenţa călăului sau, mai târziu, a ghilotinei, fiind considerată o moarte rapidă şi nedureroasă. Ceea ce surprinde este tocmai această alegere a decapitării şi nu a altui tip de pedeapsă pentru cei învinuiţi de înaltă trădare. O explicaţie plauzibilă ar putea fi dată de simbolistica evului mediu, credinţa că vinovat de hiclenie este capul – „a trebuit să-şi puie şi capul pentru aceasta [subl. n.]”10 şi nu trupul boierului, precum o arată scrierile vremii. Parte superioară a corpului, capul poate ascunde două semnificaţii: poziţia înaltă a boierului la curte, ca reprezentant al „rudei celei alese” şi ca dregător sau lăcaş al minţii, al gândurilor fiecărui om. Trupul hicleanului pentru că nu avea aceeaşi însemnătate, era probabil luat de rude şi înmormântat creştineşte sau, în cel mai rău caz, aruncat în Siret11 ori în „ieşitoare”12. Capul era însă adus în faţa domnului ca dovadă a îndeplinirii poruncii de pedepsire a celui necredincios, a inexistenţei hicleanului, aşa cum sultanul Soliman I cerea la 1564 să-i fie trimis Ştefan Tomşa „pe el sau capul lui [subl. n.] la noi”13. Într-o scrisoare către regele polon, Sigismund I, Petru vodă Rareş (1541-1546) a folosit adesea acest element al metaforei corpului, cu diferite semnificaţii: „Atunci a venit asupra mea pedeapsa lui Dumnezeu şi mânia împăratului turcesc şi sabia lui a fost asupra capului meu [subl. n.] […]. A venit el însuşi cu capul său [subl. n.] şi cu puterile şi cu toate

9 „Iată dară după fapta lor cea rea, curându vreme le trimisă Dumnezeu osândă asupră, de luară şi ei plată cu sabiia [subl. n.], ca şi Ştefan vodă” (Grigore Ureche, op. cit., p. 152). „Dispot prepuind de viclenie pe căpitanul pedestraşilor, anume Dervici Pătru, că s-au ajunsu cu Tomşa şi va să-i dea cetatea, au scos sabiia [subl. n.] şi l-au omorât” (ibidem, p. 174).

10 Cronica moldo-germană, p. 29. 11 Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aaron-vodă încoace, în

vol. Opere, ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1965, p. 32. 12 Ibidem, p. 44. 13 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone. Secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, 1979, p. 232.


118

ţările sale şi m-a alungat din ţara mea […]. Eu, ca alugă a sa, am venit la măria sa împăratul şi mi-am adus capul sub picioarele lui [subl. n.] […]. Şi a binevoit să mă primească la el cu îndurare, cruţându-mi capul [subl. n.] […]”14. Vodă a fost în primejdie de a fi pedepsit, ca necredincios al sultanului, prin decapitare şi numai pribegia în Transilvania l-a salvat, căci însuşi sultanul a venit să-l osândească. Plecăciunea la poala sultanului, un nou jurământ al credinţei, l-a înduplecat pe acesta să-l ierte şi să-i cruţe nu doar viaţa, ci să-i redea lui Petru Rareş poziţia de mai înainte, de cap al Ţării Moldovei.

Dascăl domnesc o vreme îndelungată şi învăţat să conducă Moldova, în vremea minoratului lui Ştefăniţă vodă (1517-1527), alături de ceilalţi mari dregători, Luca Arbure, acuzat de hiclenie, este ucis din porunca domnului15, la 1523, o lună mai târziu după fuga la poloni, din martie, a lui Cozma Şarpe16. Precizarea că „nici judecatu, nici dovedit au perit”17 probabil ar vrea să arate obiceiul de a se demonstra actul de necredinţă al unui boier în faţa celorlalţi sfetnici, după care urma să se hotărască, de către domn şi marii boieri, ce osândă avea să îndure cel învinuit. Cert este că această afirmaţie reprezintă punctul de vedere al boierimii, care ar fi vrut să limiteze dreptul de judecată al domnului în ceea ce îi priveşte. Nepotul lui Ştefan cel Mare nu şi-a consultat sfetnicii şi s-a grăbit, potrivit cronicarului Grigore Ureche, când a poruncit pedeapsa cu moartea pentru Luca Arbure, care nu ar fi fost vinovat de necredinţă, tocmai pentru că nu s-au prezentat faptele sale. Acestea au fost doar „cuvinte rele” ale vrăjmaşilor hatmanului ajunse la urechile domnului18. Hiclean fiind, Luca Arbure ar fi putut fi totuşi iertat pentru credinţa cu care şi-a slujit până atunci domnul19.

14 Ibidem, p. 41-42. 15 Grigore Ureche, op. cit., p. 135. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 „Într-acest an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat

pre Arbure hatmanul, pre carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucru adevărat nu să ştie [subl. n.] […] ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, avându atâta credinţă [subl. n.] şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflatu, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său” (ibidem).

19 Ibidem.


Îngroziţi de sfârşitul lui Arbure20 şi a fiilor săi – Toader şi Nichita sunt şi ei decapitaţi21 la scurtă vreme, poate de teama de a nu încerca să răzbune moartea tatălui lor – mare parte din boieri s-au ridicat împotriva domnului, la 7 septembrie 1523, dar „văzându că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutoriu, s-au răsipitu pintr-alte ţări [subl. n.], lăsându-şi ocinile şi moşiile”22. Cu toate acestea nu toţi au izbutit să-şi salveze viaţa luând calea pribegiei, câţiva hicleni au fost prinşi în târgul Roman anume Costea pârcălab, Ivanco logofăt şi Sima vistiernic, şi şi-au aflat sfârşitul, potrivit obiceiului, prin tăierea capetelor23. Călugărul Macarie evidenţiază faptul că nu era uşor să revii în ţară după o asemenea ispravă: „puţini au mai recăpătat mai târziu locurile lor [subl. n.], ci toţi după voia lui Dumnezeu, şi-au sfârşit viaţa în ţări streine [subl. n.]”24. Cronicile transmit acum mai mult sentimentul de părăsire a ocinilor de baştină, de dezrădăcinare, de rătăcire pe meleaguri străine, în urma pedepsei divine, care s-a coborât asupra boierilor din cauza îndrăznelii de a se fi ridicat împotriva „unsului lui Dumnezeu”, şi mai puţin ecoul trimiterii la moarte a câtorva hicleni. Iertarea necredincioşilor de către domnul în cauză sau de către urmaşii săi era posibilă, având ca exemplu iertarea păcatelor celor cucernici de către divinitate, dar nu mulţi boieri s-au bucurat de bunăvoinţa voievodului.

Îndurarea sau mila lui vodă se înfăptuia şi era sinceră în măsura în care exista şi stabilitatea domniei, adică certitudinea că mare parte a boierimii era într-adevăr credincioasă domnului în scaun, fiindu-i alături în orice moment şi doar câţiva cutezau să se semeţească din varii motive. Cu toate acestea iertarea hiclenilor putea fi şi o simplă cale a voievodului de a şi-i atrage de partea sa, până când „ordinea” era restabilită. Un exemplu edificator îl oferă Petru Rareş (1541-1546), la începutul celei

20 „De care lucru mulţi înspăimaţi din lăcuitării ţării [subl. n.] au început a

gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arbure” (ibidem). 21„Văzându boiarii si lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul,

mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşiia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile” (ibidem).

22 Ibidem, p. 136. 23 Ibidem. 24 Cronica lui Macarie, în vol. Cronici slavo-române din secolele XIV-XVI

publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 94.


120

de-a doua domnii, care, întâmpinat la Brăila de boierii din cauza cărora avusese de suferit, a fost nevoit să-i ierte25, pentru a-i aduna pe lângă sine: „Văzându Pătru vodă atâta rugăminte de la ţară, i-au iertatu pre toţi [subl. n.] şi cu dragoste i-au priimitu şi le-au grăit lor: «Fiţi în pace şi iertaţi de greşalile voastre, câte mii-aţi făcut oarecând»”26. Ajuns la Suceava şi prinzând curaj, mândrul fiu al lui Ştefan cel Mare, a poruncit să fie traşi la răspundere cei care au fost în fruntea complotului împotriva sa la 1538: Mihu, portar al Sucevei27; Gavril Trotuşan, mare logofăt28; Crasnăş şi Cozma29. Aceştia nici nu au binevoit să-l întâmpine, conştienţi fiind că nu vor obţine iertarea domnească, după cele multe săvârşite şi nici nu au căutat să fugă grabnic din ţară. Slujbaşi de credinţă au fost trimişi pe urmele lor cu porunca de a-i prinde şi a-i închide, poate în vreuna din încăperile întunecate ale curţii domneşti. Osânda îndurată a fost, probabil, pe măsura celor înfăptuite şi cea dintâi cunoscută care a fost însoţită de tortură. Nu cunoaştem însă ce metode s-au folosit pentru destăinuirea planurilor complotului sau a boierilor implicaţi ori a averii dosite. Cert este că mai vechii sfetnici amintiţi au cunoscut mânia lui Petru vodă Rareş înainte de a fi decapitaţi: „cu grele munci i-au muncitu [subl. n.] şi mai apoi le-au tăiat şi capetile”30. Au avut de îndurat această aprigă osândă mai cu seamă din cauza contribuţiei lor majore la evenimentelor din anii 1538-1540, care au culminat cu pribegia silită a domnului, cu teama de a nu fi omorât chiar şi acolo, departe de ţară.

25 Vasile vodă Lupu, revenit pentru scurtă vreme pe tronul Moldovei, este şi el

nevoit să-şi ierte supuşii, pentru a strânge oaste împotriva vrăjmaşilor săi: „[…] dându ştire ţărâi să încalece tot omul, iertând pre toţi de toate vinile, de ari hi şi greşit cineva, împotriva domniei” (Miron Costin, op. cit., p. 142).

26 Grigore Ureche, op. cit., p. 150. 27 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic,

Iaşi, 2002, p. 153. 28 Ibidem, p. 434. 29 „Pătru vodă, daca au sosit la Suceava şi s-au aşezat la scaunul său, acolo au

aflatu în viclenie şi pe Mihul hatmanul şi pre Trotuşan logofătul şi pre Crasneş şi pre Cozma, de carii multă pedeapsă şi nevoie avusese Pătru vodă în domniia dintăi, pre carii, cându au pribegitu Pătru vodă din ţară, i-au fostu închis în cetatea Romanului, avându prepus de viclenie, cum s-au şi arătatu mai apoi adevărat că au fost vicleni. Şi decii îndată au învăţat de i-au prinsu şi cu grele munci i-au muncitu [subl. n.], mai apoi le-au tăiat şi capetile” (Grigore Ureche, op. cit., p. 152).

30 Grigore Ureche, op. cit., p. 152.


Totodată Mihu hatman şi Trotuşan logofătul au fost învinuiţi şi de uciderea fratelui voievodului, Toader pârcălab de Hotin31.

În timpul domniei fiilor lui Petru Rareş, Iliaş vodă (1546-1551) şi Ştefan vodă (1551-1552) boierii de seamă ai ţării au avut de suferit aspre tratamente din partea lor, dacă ar fi să dăm crezare cuvintelor grele cu care a fost conturată firea acestora de către călugării Macarie şi Eftimie, atitudine justificată de „turcirea”32 celui dintâi şi neîncrederea în bunăvoinţa şi credinţa celuilalt. Iliaş Rareş a pedepsit, se pare, „ruda cea aleasă” cu osânde specifice Bizanţului – orbirea, tăierea nasului – crude şi josnice, care încălcau demnitatea acestei categorii sociale, dar s-a folosit şi de cea obişnuită, anume decapitarea33. Eftimie, amintind că la originea păcatului este Eva, a pus toate răutăţile săvârşite de întâiul fiu al lui Petru Rareş pe seama mamei sale, Elena, care l-ar fi îndemnat spre asemenea fapte34. Fratele său, Ştefan Rareş s-a dovedit a fi cel puţin la fel de necruţător cu boierii săi adăugând şi tăierea urechilor35 la osândele menţionate. Totuşi nu se poate certifica, printr-o altă mărturie, că aceste pedepse au fost într-adevăr îndurate de boierimea moldoveană. Grigore Ureche nu relatează metodele prin care erau traşi la răspundere boierii de către cei doi fraţi, ci aminteşte doar de decapitarea hatmanului Petru

31 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 433 şi p 185-186; Constantin

Rezachevici, Pribegia lui Petru Rareş, în vol. Petru Rareş, redactor coordonator Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 183; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, vol. III, îngrijit de Vasile Matei, Bucureşti, 2001, p. 68, nr. 41.

32 Grigore Ureche, op. cit., p. 156-157. 33 „Înmulţindu-se în rele şi adăugând alte nebunii mai rele şi necuvincioase, a

tăiat şi capul [subl. n.] hatmanului său, Vartic, iar pe alţii dintre boieri, pe unii i-a orbit, altora le-a tăiat nasul [subl. n.], alţii au fugit şi au pribegit în ţări străine până la o vreme şi de aici a fost sămânţă a necredinţei” (Cronica lui Macarie, în Cronici slavo-române…, p. 104).

34 „Acestea toate, cu îndemnul mamei sale, doamna Elena, s-a făcut chinuitor şi pierzător de oameni şi chinuia pe boieri şi multora le-a scos ochii, pe alţii i-a dat cu totul morţii, pe alţii i-a sugrumat în închisori, şi alte chinuri deosebite au pătimit amarnic şi şi-au aflat sfârşitul [subl. n.]. Boierii deci, dacă au văzut atâta rău, o mare spaimă i-a cuprins pe toţi şi au început să fugă în Ţara Leşască şi s-au făcut pribegi” (Cronica lui Eftimie, în Cronici slavo-române…, p. 119.

35 „Era urât şi nesuferit tuturora, pentru uciderile şi năravul spurcat de fiară şi toţi deci au început să-l părăsească şi să fugă ca de un şarpe cumplit. Pe mulţi i-a lipsit de ochi şi le-a tăiat nasurile şi urechile şi i-a aruncat în adâncurile apelor [subl. n.]” (ibidem, p. 122).


122

Vartic în timpul domniei lui Iliaş Rareş36. Nici nu se precizează dacă boierii osândiţi erau sau nu învinuiţi de hiclenie.

Însemnarea la nas era o măsură luată împotriva celor care râvneau la scaunul ţării şi pentru scurtă vreme, înconjuraţi de câţiva boieri, reuşeau să domnească. Aceşti pretendenţi erau, la începuturi, de „os domnesc”, dar semnul făcut şi călugărirea forţată37 nu le mai permitea atragerea unor boieri de partea lor, cu ajutorul cărora să-şi recapete tronul. Astfel a procedat Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561) cu Joldea vodă38, ajuns în fruntea Moldovei după uciderea lui Ştefan vodă Rareş. Nu toţi domnii sau viitorii domni erau îngăduitori cu cei care aspirau la tronul ţării; Petru Rareş a poruncit moarte prin decapitare, fără teama de a fi acuzat că încalcă obiceiul, în cazul lui Alexandru vodă Cornea (1540-1541)39. Exista totuşi o deosebire netă între pedeapsa îndurată de pretendenţii la cârmuirea ţării şi boierii hicleni, chiar şi cu excepţia menţionată. Necredincioşi domnului în scaun, sfetnicii erau decapitaţi nu însemnaţi la nas, asemeni fiilor de voievozi cu gânduri de cârmuire.

Lăpuşneanu vodă (1564-1568), în a doua sa domnie, nu a mai fost milostiv, ci a insistat, prin intermediul turcilor, ca Tomşa vodă şi apropiaţii săi să fie predaţi sau ucişi de poloni40. Decapitarea nu era o practică străină nici pentru regele Poloniei, după cum ni s-a transmis: „Craiul […] au trimis pre sluga sa […] de i-au tăiatu capul [subl. n.]. Tomşii şi lui Moţoc vornicul şi lui Spanciog spătariul şi lui Veveriţă postelnicul, pre carii i-au îngropat afară din târg”41, ca elemente negative ale societăţii. Aceştia se pare că au fost primii boieri pedepsiţi pentru hiclenie pe meleaguri polone, unde au pribegit cu speranţa că vor fi la adăpost. Tomşa vodă (1563-1564) a trecut la cele veşnice tot prin tăierea capului, asemeni celorlalţi hicleni, poate din cauza originii sale boiereşti şi mai puţin din cauza cruzimii domnului, care s-ar fi temut de un nou

36 Grigore Ureche, op. cit., p. 156. 37 Aron vodă (1591-1592) l-a însemnat la nas pe cel care a încercat să-l

detroneze: „pre domnişoru <Ionaşco> încă l-au prinsu, ci i-au tăiat nasul şi l-au călugărit” (ibidem, p. 207).

38 Ibidem, p. 159. 39 Ibidem, p. 151. Acelaşi sfârşit l-a avut şi Ştefan vodă Răzvan la 1595: „Cât l-au

adus pre Răzvan la Ieremie-vodă, după câtăva mustrare i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un paru împotriva cetăţii” (Miron Costin, op. cit., p. 10).

40 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, vol. I, p. 239-241.

41 Grigore Ureche, op. cit., p. 177.


posibil complot. Letopiseţul lui Grigore Ureche îl descrie pe Alexandru vodă Lăpuşneanu în culori sumbre, ca un cumplit ucigător de boieri, care nu i-au fost de bună credinţă în domnia cea dintâi42. Moartea acestora s-a făcut prin înjunghiere, nu fiindcă ar fi vrut să încalce obiceiul pedepsirii hiclenilor sau demnitatea lor, ci din cauza circumstanţelor (surprinderea boierilor prezenţi la ospăţ). Cu siguranţă numărul celor ucişi nu a fost atât de mare, dar se remarcă punerea în scenă a pedepsirii lor. Sfetnicii sunt atraşi într-o cursă prin chemarea la curte sub pretextul unui simplu ospăţ – o oarecare asemănare de început cu Cina cea de Taină – după care sunt închişi în interiorul ei şi osândiţi la moarte, ce-i drept cu sabia43. Pedepsirea hiclenilor s-ar părea că s-a făcut până la această dată în grabă, fără a fi plănuită, iar locul uciderii lor nu era unul deosebit: Ştefan cel Mare şi-a „tăiat” hiclenii din ianuarie 1471 „în târgul Vaslui”44; Luca Arbure îşi găseşte sfârşitul „în cetatea Hârlăului”45; boierii ridicaţi asupra lui Ştefăniţa vodă, la 7 septembrie 1523, sunt pedepsiţi „în târgu în Roman”46; Petru Vartic este decapitat la porunca lui Iliaş vodă „în târgu în Huşi”47. Cei dintâi munciţi şi abia apoi ucişi, probabil în acelaşi loc al torturii, au fost boierii lipsiţi de credinţă faţă de Petru vodă Rareş48. O altă excepţie o reprezintă decapitarea pe meleaguri polone, la Liov, a lui Tomşa vodă şi a apropiaţilor săi, la care au fost prezenţi, ca martori, solii sultanului49 şi cel trimis de Lăpuşneanu vodă, Albotă logofăt50.

Ion vodă (1572-1574) pare să fi fost mult mai aprig cu boierii decât predecesorii săi, după cum îl prezintă cronicarul vremii, fiind unul dintre cei care i-a supus la „multe cazne” şi i-a osândit la moarte prin

42 „Alexandru vodă daca s-au curăţit de toată grija den afară […] au vrut să să curăţască şi de vrăjmaşii săi cei din casă, pre carii prepusese el că pentru vicleşugul lor au fost scos din domnie […] Şi i-au chiematu pre obiceiul boiarilor la curte […] dacă au întrat în curte, slujitorii, după învăţătură ce au avut, închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor, au întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boiarii, ci şi slujitorii [subl. n.]. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul ca altul îi punea suptu sabie [subl. n.], cădea mulţime, dipre zăbrele săriia afară, de-şi frângiia picioarile. Şi au pierit atuncea 47 de boiari […]” (ibidem, p. 178).

43 Ibidem. 44 Ibidem, p. 88. 45 Ibidem, p. 135. 46 Ibidem, p. 136. 47 Ibidem, p. 156. 48 Ibidem, p. 152. 49 Ilie Corfus, op. cit., p. 245. 50 Ibidem, p. 239-241.


124

diverse metode, dar nu a uitat nici obiceiul tăierii capetelor celor necredincioşi, fie şi în zi de Paşte51. Într-un medalion asemănător a fost creionat şi Aron vodă (1591-1592), care a pus capăt unui complot împotriva sa prin decapitarea unor boieri de seamă, – Bucium, Bârlădeanu, Paos, – în curtea domnească şi osândirea altor neamuri ale lor, învinuiţi de hiclenie pe drept sau pe nedrept52. Această măsură de tragere la răspundere a familiilor celor care şi-au arătat necredinţa, chiar dacă nu au fost implicaţi în complot, arată cât de instabilă era domnia în acele vremuri şi cât de greu rămânea în fruntea ţării un astfel de voievod, care nu reuşea să câştige încrederea boierilor, să obţină credinţa lor. Totodată este transmisă şi nevoia stringentă a domnului de a aduna ceva averi, indiferent de pretexte, de la neamurile hiclenilor.

În primele decenii ale veacului al XVII-lea cel dintâi domn care a poruncit aspre pedepse împotriva hiclenilor a fost Ştefan Tomşa II (1611-1615), ajuns pe tronul Moldovei ca slujitor credincios al sultanului, în contextul politicii Porţii de a sista ingerinţele Poloniei în Ţările Române. Marii boieri, pribegi împreună cu domnul lor Constantin Movilă (1607-1611), au pus la cale reinstalarea acestuia la Suceava cu ajutorul polonilor. Izbânda de la Cornul lui Sas din vara anului 1612, nu a fost însă de partea lor, unii pierzându-şi viaţa pe câmpul de luptă, alţii fiind decapitaţi la scurtă vreme53. Au existat totuşi şi cazuri când Tomşa vodă s-a îndurat şi le-a iertat necredinţa boierilor, asemeni lui Vasile Storici54

51 „Iară Ion vodă […] arătându-să groaznic ca să-i ia spaima toţi, nu de alta să

apuca, ci de cazne groaznice şi vărsări de sânge şi tăie [subl. n.] pre Ionaşco Zbiera în zioa de Paşte şi multe cazne făciia [...] pre toţi i-au covârşit cu vrăjmăşiia lui şi cu morţi groaznice ce făcia. Şi vrându să ia agonisita tuturora, nu alt meşteşug, ci cu vărsare de sânge şi din zi în zi izvodiia feliuri de munci noao […], iar din boiari şi din cei de cinste sabiia lui nu mai ştiia şi cu toate felurile de morţi îi omoriia [subl. n.]” (Grigore Ureche, op. cit., p. 183-185).

52 „Iară mai nainte, până a nu ieşi din curte, au tăiat pre Bucium vornicul cel mare şi pre Bârlădeanul logofăt şi pre Paos vornicul, dându-le vină cum ar fi cu ştirea lor […] deaca au spart Aron vodă pre viclenii săi, nici un loc nu au lăsat să nu fie plin de vrăjmaşiia lui, că nu pierdea numai pre carii au fostu întru războiul acela, ce şi seminţiile lor, şi vinovaţi şi nevinovaţi [subl. n.]” (ibidem, p. 206-207).

53 Miron Costin, op. cit., p. 28. 54 „Iară pre Vasilie Stroici îl iertase [subl. n.] Ştefan-vodă, numai învăţase pre

Nicoriţă armaşul să-l ducă să vadză perirea celorlalţi, să-i hie grije mai pre urmă de moarte, că era om tânăr Stroici şi din casă mai vechiu şi cinsteş decât toate casele în ţară. Ce dzilele lui cele fârşite, […] vădzându că merge la perire […] s-au apucatu de sabiea unui dărăbanu, să moară cu răscumpărare […] şi n-au apucatu să scoaţă sabiia.


sau Toader Boul55. Consideraţi hicleni, aceşti boieri, – Isac Balica hatman56, Dumitrachi Chiriţă Paleolog mare postelnic57, Văscan Orăş mare vornic de Ţara de Sus58, Gheorghe Lozonschi pârcălab de Hotin59, Toader Murguleţ mare armaş60, Vasile Stroici mare logofăt61, Miron Romăşcel mare stolnic62, Toader Boul vistiernic63, Ionaşco Bolea vornic de gloată64, Andronic (Sculeş) paharnic65, Gligoraş Arbure paharnic66 – nu-i juraseră de fapt lui Ştefan Tomşa II credinţă, ci domnului lor, Constantin vodă Movilă, alături de care au rămas şi în vremuri de restrişte, ca adevărate slugi prea credincioase. Cu toate acestea ei au pus în primejdie ţara, prin apelul la oastea polonă, care, ca orice oştire străină, nu putea fi oprită de la jafuri, şi s-au împotrivit voinţei sultanului, adică s-au hainit67, prin încercarea de a-l detrona pe cel numit, de Sublima Poartă, domn al Moldovei. Aceşti boieri s-ar părea că au fost mai mult haini decât hicleni, slujindu-şi domnul până la moarte.

Ştefan vodă Tomşa II a fost prezentat, de marele cronicar Miron Costin, ca un „mare vărsătoriu de singe”68, care a cunoscut, într-adevăr, necredinţa mai marilor săi boieri, – Nechifor Beldiman, Ursu Bărboi,

Care lucru dac-au spus armaşul lui Ştefan-vodă, îndată au pus de l-au omorât şi pre dânsul, răcnindu: «Ai, cânele, au vrutu să moară cu soţii»” (ibidem, p. 28-29).

55 DIR, A, XVII/III, p. 126, nr. 201. 56 Ibidem, p. 210, nr. 307. 57 Ibidem, XVII/IV, p. 57, nr. 83 (17 octombrie 1616). 58 Ibidem, p. 18, nr. 28 (15 august 1616). 59 Sever Zotta, Doamna Elisaveta a lui Ieremia Movilă Voevod a fost fiica lui

Gheorghie Pârcălab de Hotin, în ArhGen, II, iulie-septembrie, 1913, p. 178-180. 60 DIR, A, XVII/IV, p. 266, nr. 321 (15 aprilie). 61 Ibidem, XVII/III, p. 159-160, nr. 249, (9 februarie 1614); vezi şi p. 179, nr. 275

(18 februarie 1614). 62 Miron Costin, op. cit., p. 60. 63 DIR, A, XVII/IV, p. 245, nr. 306 (20 martie 1618); vezi şi p. 310, nr. 382,

(6 februarie 1619). 64 Ibidem, XVII/V, p. 187, nr. 256 (28 februarie 1623); vezi şi XVII/IV, p. 369-371,

nr. 471, (17 iunie 1619). 65 Ibidem, XVII/III, p. 179, nr. 275 (18 octombrie 1614). 66 Ibidem, p. 180, nr. 275 (18 octombrie 1614). 67 Noul concept folosit, de hainit/hainire, provine de la cuvântul turcesc hayn,

având acelaşi sens de trădător, necredincios (Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, întocmit de O. Sachelarie şi N. Stoicescu (coord.), Bucureşti, 1988, p. 471; vezi şi Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002, p. 387.

68 Miron Costin, op. cit., p. 65.


126

Gavril Sturza, Toader Boul69 – „cari […] măcar că era mai toţi de casa lui […]”70, au vrut să-l scoată din domnie. Atitudinea lor, probabil neaşteptată, a determinat manifestarea mâniei cârmuitorului prin poruncirea unor pedepse cumplite sfetnicilor înfrânţi, cu mult peste obicei. Într-un spectacol funest au fost arătate neamurilor şi mulţimii trupurile lor osândite, poate din dorinţa de a descuraja astfel de fapte: „[…] pre Bărboiu cel bătrân îndată l-au înţepatu [subl. n.] de laturea târgului, iară pre feciorul lui au trimis de l-au spânzuratu [subl. n.] în poarta casei tătâne-său”71. Ambele pedepse au fost rar hotărâte boierilor moldoveni, care au cutezat să se ridice asupra „unsului lui Dumnezeu”. Tragerea în ţeapă era o osândă de origine turcească, un asemenea sfârşit avându-l şi Costea Băcioc la 1620, însă ucis de mâna unui păgân, „Schinder-paşa”72. Ce-i drept Pravila lui Vasile Lupu, târzie şi probabil neaplicată, îndemna la spânzurarea boierilor necredincioşi cu „furci” mai înalte decât ale oamenilor simpli73. Decapitarea nu a fost nici ea omisă, ci a fost hotărâtă lui Beldiman, Sturza şi Toader Boul74, care fuseseră prinşi pe când îşi pârau cu sârg domnul la Poartă. Trupurile lor nu au cunoscut o înmormântare creştinească, fiind aruncate în apele Siretului75. Tomşa vodă este învinuit de cruzime probabil fiindcă, după o vreme îndelungată, s-a revenit la pedepsirea boierilor pentru faptele lor, pe când se credea că judecata domnului în această privinţă a devenit mai blândă, că „ruda cea aleasă” a impus anumite limite voievozilor de origine boierească.

Acelaşi cronicar, provenind din rândul boierimii, afirma că Şeptelici şi Goia, decapitaţi de Alexandru vodă Iliaş (1620-1621), au fost osândiţi pe drept, fiindcă şi-au ucis domnul, pe Gaşpar Gratiani (1619-1620), iar aruncarea corpurilor76 lor în „ieşitoare” a fost o consecinţă a

69 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 222. 70 Miron Costin, op. cit., p. 29. 71 Ibidem, p. 31. 72 DIR, A, XVII/V, p. 58, nr. 71 (26 iunie 1621). 73 „La greşealele ce învaţă pravila furci, cumu-i hainiia şi vicleşugul când

hicleneşte pre domnu-său, să va spândzura şi boiarinul ca şi cel mai prost, iară furcile boiarinului să fac mai înalte decât a celui mai mic” (Carte românească de învăţătură, coordonator Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1956, p. 175.

74 Miron Costin, op. cit., p. 32. 75 Ibidem. 76 Capetele, s-ar părea că, nu au fost aruncate împreună cu trupurile hiclenilor,

ci au fost probabil aduse în faţa domnului ca dovadă a îndeplinirii poruncii, a osândirii celor necredincioşi.


faptelor acestora77. Totuşi îşi arată convingerea că s-a întrecut măsura atunci când au fost supuse la cazne şi rudele lor: „Şi cu lege direaptă le-au făcut aceie pedeapsă, numai munca ce au făcut fămeilor lor şi îmmei a lui Şeptelici pentru avuţiie au fostu peste pravilă, că pre legea direaptă nice fecior pentru fapta tătâne-său, nice părintele pentru fapta fecioru-i de vârstă nu-i platnicu [subl. n.]”78. Individualizarea pedepsei este surprinzătoare pentru această perioadă, când se ştia că, în astfel de cazuri se practica şi retractul pentru hiclenie, care afecta neamurile celui necredincios, nu pe făptaş în sine, demult ucis sau pribeag. Influenţaţi probabil de statutul şleahtei polone, boierii moldoveni au căutat să obţină o cât mai largă autonomie, o reducere a pedepsei pentru hiclenie, dar nu puţini au fost domnii care au făcut apel la dreptul lor deplin de judecată, ce îşi găsea totuşi legitimarea în obiceiurile veacurilor trecute.

Complotul boieresc împotriva lui Vasile vodă Lupu, condus de Gheorghe Ştefan mare logofăt, care a avut în final sorţi de izbândă, s-a soldat şi cu osândirea câtorva hicleni. Aceştia au mărturisit, destul de târziu, planurile puse la cale de logofăt. Totuşi nu au fost în grabă pedepsiţi, domnul „n-au vrut să-i omoară îndată”79, ci „cu puţine cuvinte i-au mustrat Vasilie-vodă”80 şi apoi au fost închişi. La vremea când oştile străine, în frunte cu Gheorghe Ştefan, pătrundeau în ţară, de mânie sau poate de teama unei noi trădări din interior81, Vasile Lupu a dat poruncă să fie decapitaţi cei prinşi82. Au fost omorâţi noaptea, înaintea fântânii din curtea domnească83, deşi se obişnuia să fie osândiţi pe lumină, în văzul tuturor, pentru a descuraja astfel de manifestări.

Boier necredincios domnului său, Gheorghe Ştefan, ajuns în fruntea ţării, s-a curăţat de vrăjmaşi mai întâi prin „stingerea casei lui

77 „Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă şi Şeptaliciu, şi Goia, de la Alexandru-vodă, pe lege dreaptă de le-au tăietu capetele şi trupurile le-au aruncatu în ieşitoare […] că după scârnave fapte scârnave morţi vinu” (Miron Costin, op. cit., p. 44).

78 Ibidem, p. 48. 79 Ibidem, p. 131. 80 Ibidem, p. 130. 81 „Multu au stătut boiarii, mai vârtos Iordachie, vistiernicul cel mare pre aceli

vremi, să nu piaie Ciogoleştii şi Ştefan serdariul, ce temându-să Vasilie-vodă [subl. n.], după apropiiatul oştilor ungureşti, să nu facă şi ei vreo zarvă în curte, i-au omorât [subl. n.]” (ibidem, p. 132).

82 „Şi atuncea au dat pre amândoi Ciogoleştii, şi pre Ştefan-serdariul pre sama siimenilor, de i-au omorât noaptea înaintea jitniţii ce este în curtea înlăuntru [subl. n.]” (ibidem).

83 Ibidem.


128

Vasilie-vodă”84, apoi s-a străduit să adune şi ceva bogăţii de pe urma celor prinşi, care au fost supuşi la diverse cazne85. Aceste fărădelegi s-au făcut în taină, „la un sat al său […] anume la Buciuleşti, pre Bistriţe”86. La aceeaşi moşie a fost trimisă şi doamna lui Vasile vodă cu feciorul ei, fie de teama de a nu fi salvaţi, fie cu gândul că apropiaţii săi nu vor fi de acord cu aceste fapte. Întemniţaţi la Buciuleşti au fost şi Toma vornic şi Iordache vistiernic cu porunca de a fi ucişi, dar le-a fost la timp salvată viaţa de către o rudă a lor din Ţara Românească, care a insistat pe lângă Constantin vodă să ceară îndurare pentru ei de la Gheorghe vodă Ştefan87. Domnul a fost nevoit să-i ierte, deşi gândul său era de a se curăţa de astfel de vrăjmaşi. Totuşi şi Ştefan vodă a avut de înfruntat necredinţa unora, căci „o samă de lăpuşneni […] nu era deodată aşedzaţi, şi fugisă Mihalcea Hâncul la turci”88.

Atitudinea Porţii sau a slujbaşilor ei faţă de boierii hicleni a fost controversată, uneori le erau ascultate pârile împotriva voievodului lor, altă dată îi prindeau şi îi trimiteau domnului spre judecată, nu fără a obţine vreun câştig pentru această bunăvoinţă89. Vodă a înţeles că doar prin îngăduinţă îi va linişti şi pe ceilalţi lăpuşneni şi ca atare l-a iertat pe fugar, „boieridu-l” chiar, armaş al doilea90. Voievozi de „os domnesc” sau de origine boierească au aflat toţi ce înseamnă necredinţa sfetnicilor lor, care putea determina detronarea sau chiar moartea lor. În veacul al

84 Ibidem, p. 170. 85 „Şi întâi pre Ştefăniţă-paharnicul, feciorul lui Gheorghie-hatmanul, încă la

Suceava i-au tăiat capul [subl. n.], apoi, pre Alexandru-păharnicul şi pre Enachie-comisul, feciorii lui Gavril-hatmanul, nepoţii lui Vasilie-vodă, cu mare munci i-au omorât [subl. n.] în Buciuleşti” (ibidem).

86 Ibidem, p. 165. 87 „Şi aceia domnie a lui Constantin-vodă au dat dzile Tomei-vornicului şi lui

Iordachie-vistiernicului.Toma-vornicul cădzuse pre mâna lui Ştefan-vodă de la cetatea Sucevei, iară Iordachie-vistiernicul au venit singur, de bunăvoie, ca un miel spre giunghiere, den Ţara Căzăcească, că fusese cu Vasilie-vodă scăpat acolea. Era numai de perire amândoi fraţii în Buciuleşti, închişi amândoi, şi porunca mergea una după alta să-i omoară. Iară cum au audzit Ştefan-vodă c-au stătu Costantin-vodă la domniia Ţărâi Munteneşti, în loc au răpedzit să nu-i omoară, că era fratele lor, Costantin-postelnic în Ţara Muntenească, cumnat cu Costantin-vodă. Şi aşea au hălăduit Toma-vornicul şi frate-său, Iordachie-visternicul, atuncea de primejdiia morţii” (ibidem, p. 171).

88 Ibidem, p. 170. 89 „Ce agiungându Ştefan-vodă cu bani la paşea de Silistra, l-au prinsu paşea şi

l-au trimis în obedzi la Ştefan-vodă” (ibidem). 90 Ibidem.


XVII-lea domnii au căutat să-şi apropie boierii prin indulgenţă, iertare sau dinpotrivă au revenit la pedeapsa obişnuită pentru hiclenie ori au încălcat alteori obiceiul prin introducerea unor noi osânde, poate cunoscute, dar arareori folosite împotriva boierilor. În astfel de vremuri tulburi şi pedepsele erau schimbătoare, când prea aspre, când prea blânde.

Cruzimea câtorva domni a fost atent descrisă, subiectiv sau mai puţin subiectiv, de către Miron Costin. Acesta aminteşte de soarta tragică a pedestrimii lui Ştefan vodă Gheorghe, care văzând că domnul lor a dat bir cu fugiţii la vremea când se încerca recuperarea tronului, a trecut de partea noii cârmuiri, iar Gheorghe vodă Ghica (1658-1659) i-a dat pe mâna tătarilor, robindu-i91. Firea aspră a acestui domn l-a îndemnat să omoare şi nişte vornicei ai lui Gheorghe vodă Ştefan92, doar pentru că i-au fost predecesorului slugi credincioase. Se constată că boierii sau apropiaţii domnului anterior au avut adesea de suferit din cauza noului cârmuitor al ţării, care nu-i considera a-i fi de bună credinţă.

În timpul domniei lui Alexandru vodă Iliaş (1666-1668) boierii înrudiţi cu Duca vodă (1665-1666) sau cei care au fost hicleni tatălui său luând parte la răscoala împotriva grecilor din 1633, au avut de suferit multe neplăceri din partea lui, probabil de natură pecuniară93. La vremea unei noi ridicări a ţării asupra grecilor din 1672, condusă de Hâncu şi Durac, hiclenii au fost altfel pedepsiţi, probabil şi datorită ajutorului acordat lui Gheorghe Duca (1668-1672) de către tătari, în a doua sa domnie. Se ştie că cei vinovaţi au fost ori spânzuraţi ori traşi în ţeapă94, poate şi fiindcă erau puţini de neam ales printre răsculaţi. Ajuns domn al

91 „Pedestrimea, care dacă au audzit c-au fugit Ştefan-vodă, ei s-au apropiiat de Siret şi s-au închinat la Gligoraşco-vodă, pre carii apoi Ghica-vodă bătrânul pre toţi i-au dat în robia tătarălor [subl. n.] a lui Şirăm-bei, care faptă necreştinească nime nu o laudă. Şi mult au stătut fecioru-său, Gligoraşco-vodă, să nu să facă un lucru ca acela, nişte oameni închinaţi fără război, creştini, ce n-au avut ce face” (ibidem, p. 190).

92 Ibidem. 93 „Aşijdere pe o samă de boiari ce era de casa Ducăi-vodă i-au pus câţiva bani

de au dat împrumutare, şi pe care boieri îi aflasă c-au fostu sfetnici la rădicarea ţărâi asupra tătâne-său, lui Alexandru-vodă, încă nu le prea căuta cu bine” (Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 210).

94 „Iară tătarii, după ce au bătut pe Hânceşti, pe mulţi oameni au robit dintr-acele ţinuturi şi pe mulţi din căpetenii, căpitani, hotânogii, prinzându-i i-au spânzurat; şi pe unii i-au înţepat Duca-vodă, după ce s-au întorsu de piste Dunăre […]. Ce pentru doi, trii vinovaţi au perit mulţii nevinovaţi, şi s-au potolit toţii” (ibidem, p. 213).


130

Ţării Moldovei a treia oară, Gheorghe vodă Duca (1678-1683) a folosit totuşi şi decapitarea pentru pedepsirea unor boieri de seamă, – Vasile Gheuca, Gheorghe Bogdan şi Lupul – care au pus la cale uciderea sa şi a celor apropiaţi lui95. Întâi a fost prins boierul Lupu, asupra căruia s-au găsit cărţi viclene pentru lăpuşneni şi orheeni, ca să se ridice asupra domnului. Acesta a destăinuit şi numele celor implicaţi în acel complot. Ceilalţi doi „i-au luat de pre la gazdele lor şi i-au închisu-i”96. Ce se remarcă este faptul că nu au fost în grabă decapitaţi, ci a doua zi au fost aduşi în faţa divanului, judecaţi, îndelung mustraţi de către domn şi abia apoi osândiţi la moarte, în văzul tuturor, la fântâna din faţa porţii domneşti97. Dreptul de judecată a domnului a fost împărţit cu boierii şi s-a încheiat cu acea mustrare, care ar fi fost poate mult mai eficientă dacă hiclenii nu ar fi fost trimişi la moarte. Rostul îndelungatei mustrări, ce a avut loc în faţa divanului, pare a fi acela de a alunga gândurile de necredinţă ale celorlalţi boieri prezenţi, de a-i descuraja să se ridice asupra domnului.

Înrudirea cu familia domnitoare putea fi un argument de luat în considerare, atunci când cârmuitorul ţării hotăra să ierte necredinţa vreunui boier, dar nu întotdeauna se întâmpla acest lucru; până la urmă şi Ştefan cel Mare a fost nevoit să-şi decapiteze cumnatul, pe marele vornic Isaia. Tot astfel s-a întâmplat şi în vremea lui Gheorghe vodă Duca, căci „Fost-au giupâneasa Gheucăi vară primare cu doamna Ducăi-vodă, Nastasie, dar nemic nu i-au putut folosi”98, fiind până la urmă trimis la moarte. Asprimea caracterului acestui domn a fost descris mai pe îndelete de Ion Neculce, care arăta că boierii au fost puşi la plată, bătuţi sau închişi, atunci când lipsa banilor era acută99. Nu atât frica de a pierde

95 „Iară în al doilea anu au tăiat Duca-vodă pe trei boiari, anumi pe Vasilie Gheuca vel-visternic şi pe Ghiorghie Bogdan vel-jicnicer şi pe Lupul sulgeriul, carii au fostu făcut cărţii hicleni, cu iscăliturile lui Dumitraşco-vodă, la orheeni şi la lăpuşneni, să să rădice cu oastea, să margă să prindză pe Duca-vodă, cu toată casa lui, şi pre o samă de boiari ai lui, şi cu izvod de ce morţi să-i omoare pe toţii” (ibidem, p. 260).

96 Ibidem, p. 261. 97 „Şi a doa dzi i-au scos la divan, între toată boiarimea, şi ei nemic n-au mai

putut să tăgăduiască faptele lor, şi au spus drept că ei sint vinovaţii. Deci Duca-vodă mult i-au mustrat. Şi au orânduit pe Toader Flondor vel-armaş de le-au tăiat capetele a tustrii, dzua amiadzădzii la fântâna denaintea porţâi domnesştii [subl. n.]” (ibidem).

98 Ibidem. 99 „Şi vădzind şi vicleşugul boiarilor celora ce i-au tăietu-i […] s-au făcut şi

mai groaznic asupra boierimei şi asupra ţărâi […] vădzind că mor de buzdugan, au făcut un băţu în optu muchii, de băte pe boeri şi pe zlotaşi cu băţul. Şi-i punea pe boiari dăjdi


tronul, cât mai mult teama de a nu putea împlini ceea ce datora creditorilor, care îl susţinuseră la ridicarea în fruntea ţării, l-a determinat pe Duca vodă să asuprească boierimea. Celor mai avuţi le găsea degrabă câte un cusur, cum a fost cazul boierului Ursachi, care avea resurse încât să acopere datoria ţării către împărăţie100. Încă din timpul celei de-a doua domnii Gheorghe vodă Duca (1668-1672) i-a pus gând rău acestuia, dar nici Ursachi nu s-a lăsat mai prejos şi l-a hiclenit, pârându-l la Poartă101. Această faptă greu a fost plătită, căci nu l-a decapitat ca pe orice hiclean, ci l-a închis, „muncit” şi sărăcit102. Modul prin care a fost torturat un boier este pentru întâia dată precizat: a fost zilnic bătut la tălpi pâna a „ologit”103, ca pedeapsă sau ca mijloc de destăinuire a locurilor unde îşi avea dosită averea. Nu ne-am oprit la prezentarea suferinţei îndurate de acest boier cu scopul de a arăta cât de cruzi au fost unii domni cu sfetnicii lor, ci pentru a evidenţia atitudinea deosebită faţă de un hiclean, care ar fi putut fi uşor decapitat, iar averea lui luată domnească. Totuşi acesta a fost închis, torturat un timp îndelungat şi sărăcit într-o vreme când pedepsirea hiclenilor prin decapitare şi confiscarea averii era din ce în ce mai rară. Altfel este greu de înţeles de ce domnul l-a făcut pe Ursachi să piardă în urma unei judecăţi nedrepte, prin care un negustor din Polonia a avut de câştigat o sumă importantă de bani104.

Poarta a căutat să se implice şi ea în pedepsirea hiclenilor, mai cu seamă când boierii cutezau să se ridice asupra domnului numit de sultan, cum a fost cazul necredinţei lui Ştefan vodă Tomşa şi a apropiaţilor săi faţă de Alexandru vodă Lăpuşneanu105 sau a sfetnicilor lui Constantin şi-nprumute peste putinţa lor, câtu nu să mai putea plăti […]. Ce iera pline închisorile de boiari [subl. n.]” (ibidem, p. 264-265).

100 „Era un boieru, anume Ursachi, bogat într-acestă ţară a noastră, de cându vinie birul de la înpărăţie, de multe ori, cându era în grab, îl încărca de la casa lui şi-l pornie la Poartă, şi mai pe urmă îş lua de la ţară” (ibidem, p. 282).

101 „Dece boiarii atuncea, aflându vreme, au jăluit pe Duca-vodă la împărăţie foarte tare, mai cu deadinsul Ursachi cel bătrânu” (ibidem, p. 216).

102 „Şi i-au făcut strâmbătate lui Ursachi, că l-au dat rămas să de lui Bălăban vro patru, cincii sute de pungii. Şi aşea i-au luat tot şi l-au închis în temniţă cu tâlharii. Şi-l scote în toate dzileli de-l băte la talpe [subl. n.], pân-i s-au zgârcit vinele ş-au rămas olog pân la moartea lui. Şi la moarte lui, din ce bogăţie multă, n-ave cu ce-l griji” (ibidem, p. 283).

103 Ibidem. 104 Ibidem. 105 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone. Secolul al XVI-lea, vol. I, p. 230-232.


132

vodă Movilă, care au luptat împortiva lui Ştefan Tomşa II106. Sultanul cerea ca boierii haini împărăţiei să-i fie trimişi la Poartă de îndată, spre a-i trage la răspundere107, însă domnii au evitat mai tot timpul să-i predea pe cei vinovaţi. Probabil pentru a nu deschide o altă cale către ştirbirea autonomiei prin limitarea dreptului lor de judecată în privinţa hiclenilor şi totodată de a nu încăpea pe mâinile otomanilor averile boierilor. Uneori hiclenii, prinşi de slujbaşii sultanului, erau recuperaţi cu bani grei din mâinile acestora108, pentru a fi osândiţi de domn şi pentru a primi o pedeapsă potrivită obiceiului. Nu era de dorit o moarte de sorginte turcească, precum a sfârşit „hainul” Costea Bucioc, care a fost prins şi tras în ţeapă de „Schender paşa”109. Exista totodată şi teama că boierii fugari vor ajunge în siguranţă la sultan şi-şi vor pârî domnul, care ar fi putut fi înlăturat din fruntea ţării. Au fost şi situaţii când iertarea boierilor venea de la Poartă, ca să-i convingă pe aceştia să revină lângă domnul numit de sultan, ca să „se aşeze” ţara, cum a fost în vremea celei de-a doua domnii a lui Dumitraşco vodă Cantacuzino (1684-1685): „Şi viind la Gălaţii, răpedzit-au cărţii în toate părţile, să-ş vie cineş la locurile sale, că de la puternica înpărăţie sînt toţi ertaţi, oricine ce greşală ar hi făcut [subl. n.]”110.

În timpul domniei lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693), la nunta lui Ion Palade de la Băcani, boierii au găsit răgaz să pună la cale înlocuirea voievodului, potrivit cronicarului Ion Neculce, cu Velicico Costin111. Complotul a fost destăinuit domnului de Ilie Ţifescu numit şi Frige-Vacă. La scurtă vreme, doar fraţii Costin, Velicico şi Miron, au fost trimişi la moarte prin decapitare. Înainte de a fi ucis, Velicico a cunoscut şi tortura, a fost bătut cu buzduganul şi apoi închis un timp în beci, nu pentru a-i prelungi suferinţa, ci până când a fost convins domnul să-l omoare112. Marele cronicar, Miron Costin luat de la căpătâiul soţiei sale,

106 Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, vol. II, p. 76-77.

107 Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, vol. I, p. 232.

108 Miron Costin, op. cit., p. 32; vezi şi ibidem, p. 170. 109 DIR, A, XVII/V, p. 58, nr. 71 (20 iunie 1621). 110 Ion Neculce, op. cit., p. 288. 111 Ibidem, p. 333. 112 „Atunce, în grabă, Cantemir-vodă, în mânie, l-au bătut cu buzduganul şi l-au

închis în beci. Deci neprietenii lui Velicico atunci au şi aflat vreme de au dzis lui Cantemir-vodă: «De vreme că te-i grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzeşte de-l omoară


care trecuse la cele veşnice, a fost ucis la porunca domnului, osândă hotărâtă în urma aceloraşi sfaturi rele ale câtorva boieri113. Ceilalţi hicleni, care au urzit planuri deşarte la acea nuntă, au fugit în Ţara Muntenească, la Constantin vodă Brâncoveanu, şi de acolo la Poartă ca să-l pâre pe domn – „Lupul, ficiorul lui Gavriliţă, şi Costin cumnatu-său, păharnicul Lambrino, şi cumnatu-său Ivaşco şi Antiohie Jora şi Bujorănesştii şi alţîi din Bujorănesştii”114 – iar alţii au căzut pe mâna domnului, fiind închişi – „Vasilie vornicul, ficiorul lui Gavriliţă, şi pe frate-său Solomon şi pe frate-său Costachi şi pe Gheorghiţă Mitre şi pe Dedul spătar arbănaş şi pe tustrei ficiori lui Miron”,115 – până s-a decis ce osândă vor suporta. Boierii plecaţi cu jalbă la împărăţie au fost prinşi şi trimişi domnului spre judecată, care i-a închis împreună cu ceilalţi, pentru că „au poruncit Poarta să nu-i omoare”116. O nouă imixtiune a puterii suzerane, de data aceasta în privinţa dreptului de judecată al domnului, care nu-şi putea trimite la moarte vrăjmaşii, ci era nevoit să asculte porunca sultanului şi să-i menţină în viaţa, pedepsindu-i altfel decât era obiceiul. Osânda hiclenilor ajunşi la împărăţie a fost de natură bănească, fiindcă s-a risipit o sumă importantă de bani pentru capturarea lor şi pentru curăţirea numelui lui vodă de învinuirile care i s-au adus117. Nu le-a fost uşor hiclenilor să strângă banii ceruţi aşa încât unii au fost şi torturaţi „carei au fost mai neputincioşi au şădzut mult închişii, şi i-au bătut pân ş-au plătit banii”118. Închis în turnul clopotniţei la Trei Ierarhi, Dediul spătar, nereuşind să adune banii, cele zece pungi puse pe capul său, a reuşit să fugă cu ajutorul unor apropiaţi119. Pribegia nu a fost uşoară şi s-a întors în ţară, cu capul plecat în faţa lui vodă, pentru a obţine că, de va scăpa viu, mâne, poimâne el ne omoară pe toţi». Şi încă îndată au ascultat şi l-au scos noapte de i-au tăiat capul denainte porţâi [subl. n.]” (ibidem, p. 334).

113 „«Acumu, de vreme c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară, ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hii mai rău şi de tine şi de noi»” (ibidem, p. 335-336).

114 Ibidem, p. 337. 115 Ibidem. 116 Ibidem, p. 338. 117 „Ce i-au pus banii pe toţii, să-i întoarcă cheltuiala ce au cheltuit la Poartă, pe

unii câte dzeci pungii, pe alţii câte 5, pe alţii câte cum au socotit. Şi după ce ş-au plinit banii i-au dat pe chizăşie şi i-au slobozit” (ibidem).

118 Ibidem, p. 339. 119 „Într-o noapte au înbătat pe siimeni, pe străjerii ce-l păzîe, şi s-au slobodzit

cu o frenghie pe o ferastră din turnu pîn gios ş-au apucat de-u încălecat cu doi ficiori ş-au fugit” (ibidem).


134

iertarea domnească120, care era acordată destul de uşor în aceste vremuri. Atitudinea lui vodă faţă de fiii lui Miron Costin, cărora nu le-a luat nimic, ci au fost eliberaţi pe chezăşie121, arată regretul pentru osânda poruncită la îndemnul altora şi totodată nevinovăţia cronicarului. Cu toate acestea domnul nu a mai avut încredere în ei, ci „au strâcat logodna cu Pătraşco, ficorul lui Miron logofătul”122 şi i-a încurajat pe întâii săi boieri, precum Iordache vistiernicul, să le facă necazuri123. Împreună cu Vasilaşco Cantacuzino, cu fratele său Ilie şi cu Dumitraşco Ursachi, aceştia au căutat să fugă din ţară, dar au reuşit să ia calea pribegiei doar ei, fiii lui Miron Costin, căci ceilalţi boieri au fost degrabă prinşi124. Aceştia au scăpat totuşi de pedeapsă şi au fost repede eliberaţi, fiindcă domnul şi-a dat obştescul sfârşit, iar porunca oricărui cârmuitor al ţării nu era valabilă decât pe durata domniei sale.

Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, se constată că, domnii au folosit altfel de pedepse, de natură pecuniară, împotriva boierilor care s-au dovedit a le fi necredincioşi. Moartea lor, până atunci considerată necesară, a început să fie răscumpărată, şi cu ajutorul torturii, cu importante sume de bani. Acestea erau necesare voievozilor pentru achitarea împrumuturilor către creditori, datorii contractate la vremea cumpărării tronului. Un exemplu în acest sens ni-l oferă întâia domnie a lui Constantin Duca (1693-1695), care, nepornit încă de la Poartă, a cheltuit fără măsură, crezând că va putea plăti datoriile cu averea pribegilor, după cum îl încredinţase boierul Lupu, feciorul lui Gavriliţă125. Ajuns la scaun şi pricepând că ţara era săracă a hotărât o serie de oşânde împotriva boierilor lui Cantemir vodă, pentru a strânge banii de care avea nevoie, cât şi împotriva neamurilor fugarilor, Bogdan hatmanul şi Iordache Ruset vistiernic126. Cei doi „făcători de domni”,

120 Ibidem, p. 340. 121 Ibidem, p. 339. 122 Ibidem. 123 „Că învăţasă Iordachi de le tot cumpăra odoarăle şi sateli făr de preţi, că-i

tot îngreuia cu dăjdile” (ibidem, p. 342). 124 „Iar pe cielalţii boiarii, neavând veste, i-au prinsu lefecii, şi le-u jăcuit

casăle, şi i-au pus în here, şi i-au pornit la Iaşii” (ibidem, p. 343). 125 „Şi din cea laudă mare de bucateli pribegilor, dac-au început a le strânge, n-au

găsit atâta pe cât socotie c-or găsi, Ş-au făcut datorie, ş-au rămas neplătită” (ibidem, p. 349-350).

126 „Început-au a prinde pe boerinaşii lui Cantemir, cei rădicaţi din neamuri proaste […] şi-ncepură a-i bate şa-i închide pen temniţi şi pe la simeni. Şi-i sărăciră, de


văzându-se lipsiţi de avere şi nevoiţi să pribegească, s-au străduit din răsputeri să-şi discrediteze domnul în faţa sultanului. Înţeles cu muntenii, Duca vodă(1700-1703) nu s-a lăsat nici el mai prejos, ci, la începutul celei de-a doua domnii, având şi „ferman făcut de la Poartă”127, a dat poruncă să fie prinşi aceşti pribegi, chiar dacă ridicase demult mare parte din averile lor128. Totuşi boierii au izbutit să treacă hotarul în Polonia129. Nereuşind să-i prindă, Constantin vodă Duca a încercat să şi-i apropie pe mai marii săi vrăjmaşii cu promisiuni de îngăduinţă şi iertare „şi triimisă pe vlădica de Roman, anume Lavrentii, la Bogdan şi la Iordachi, în Ţara Leşască, de le giură şi le adeveri mare milă, şi-i adusă în ţară la pământul lor, să trăiască în paci”130. Nu a putut uita însă că din cauza pârilor lor la Poartă a pierdut întâia dată domnia, fără a avea răgaz să-şi achite datoriile făcute şi i-a trecut la plată chiar şi cu promisiunile de iertare a faptelor lor de necredinţă131. Fiind în continuare asupriţi, boierii au săvârşit alte acte de hiclenie: Bogdan hatmanul a fugit în Ţara Muntenească132, iar Iordache Ruset, mai învârstă, a rămas la curte să plănuiască ridicarea lui Mihai Racovită (1703-1705) în domnie, „că era Mihalachi de casa lui, rudă aproapi, şi va faci pecum i-a hii voia lui, şi va mânca ţara pecum au mâncat-o şi la Antiohi-vodă”133.

Atitudinea celor doi boieri menţionaţi este mult prea semeaţă, decât a oricărui sfetnic necredincios domnului său în vremurile trecute,

rămasără cum le-au fostu postrigul, mojâci. Aşijderea au triimis la casăli boiarilor celor fugiţi de le-u luat tot ce-u găsit, anume a lui Bogdan hatman ş-a lui Iordachi Rusăt visternic. Şi le adusără şi giupânesăli în Iaşi, şi le prinde vătajâi de-i muncie, şi femeile şi feteli slujnice din casă, le băte să spuie bani şi odoară şi haine mistuite şi bucate ce avusesă. Să aflară multe mistuite şi ascunsă pen ţară, pe la prieteni, după cum iaste obiceiul celui fugar a ascunde. Şi luară tot ce găsiră [subl. n.] şi pe urmă le făcură pe giupânesăli lor surgune la Focşeni. De la Focşeni le-au dusu-li cu căruţi şi cu cai răi şi cu podvedzi pen munţii, pen Hangu, şi le-u trecut la Neamţu la cetate, la boiarii lor, cu bogată lipsă şi nevoe” (ibidem, p. 351-352).

127 Ibidem, p. 413. 128 Ibidem, p. 352. 129 Ibidem, p. 414. 130 Ibidem, p. 418. 131 „Şi pe Bogdan şi pe Iordachi, totdeauna triimite la dânşei, de le lua

împrumutări mari, pungii de bani, şi-nnapoi nu le mai da nemic. Şi nu ţinea giurământul, că era în prepusuri, după cum iaste acel obiceiu la toţi domnei, de au prepusuri pe unii boiarii” (ibidem, p. 419).

132 Ibidem, p. 419. 133 Ibidem, p. 432.


136

poate şi din cauza reducerii pedepsei pentru hiclenie. Boierii învinuiţi de acte de hiclenie – în veacurile XV-XVI – erau trimişi degrabă la moarte prin tăierea capului cu sabia, o pedeapsă demnă de statutul lor social, rapidă şi nedureroasă. În decursul veacurilor domnii Ţării Moldovei, după cum prezintă izvoarele vremii, nu au respectat întotdeauna obiceiul, ci au osândit boierii hicleni şi prin alte metode: înjunghiere, spânzurare sau tragere în ţeapă. Totodată curăţirea curţii domneşti de vrăjmaşi s-a făcut în mare grabă, fiind precedată, în rare momente, de o judecată în faţa divanului, urmată de „mustrarea” făcută de domn hiclenilor sau de tortură. „Muncirea” boierilor sau torturarea lor, pentru a destăinui planurile complotului, alţi vinovaţi sau averea dosită, se ştie că s-a realizat prin lovirea la tălpi ori lovirea cu buzduganul, dar nu este exclus să se fi folosit şi alte metode şi mijloace în această privinţă. Uciderea vinovaţilor s-a făcut, când era vreme, şi pe lumină, în faţa fântânii sau porţii curţii domneşti, în văzul tuturor, pentru a-i înspăimânta pe cei care ar avea astfel de gânduri de necredinţă. Uneori erau trase la răspundere şi neamurile celor învinuiţi de hiclenie, care aveau de pierdut ceva averi. Cu toate acestea, nu de puţine ori gândurile de necredinţă ale unor boieri, de înlocuire a domnului, au avut şi sorţi de izbândă. Iertarea faptelor săvârşite de hicleni era posibilă, dar beneficiau de ea îndeosebi boierii care se înrudeau cu domnul, deşi, în unele cazuri, nici măcar aceştia nu obţineau îndurare. Câţiva boieri, pentru a-şi salva viaţa, au luat calea pribegiei pe meleaguri străine şi au revenit peste ani în ţară, căpătând iertarea, fie de la urmaşii domnului hiclenit, fie de la vodă însuşi. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea trimiterea la moartea a boierilor hicleni era din ce în ce mai rară, fiind înlocuită de răscumpărarea capului cu sume de bani, la care se folosea uneori şi tortura, sau chiar iertarea celui necredincios de către domn. Marii boieri din această vreme, asemeni lui Iordache Ruset şi Bogdan hatmanul, îndrăzneau să-şi manifeste nemulţumirea faţă de domn şi cutezau să-l înlocuiască cu mai mare uşurinţă decât în veacurile de început, poate tocmai din cauza instabilităţii domniei, a vremelniciei ei, determinată de amestecul din ce în ce mai des al Porţii la numirea cârmuitorilor Ţării Moldovei şi de inexistenţa unei dinastii, care să alunge gândurile de domnie ale unor boieri de seamă. Pedeapsa pentru hiclenie era mai blândă, mulţi necredincioşi obţineau iertarea domnească, alţii îşi răscumpărau capul cu ceva sume de bani sau continuau să comploteze pe meleaguri străine, puţini fiind „munciţi” sau trimişi la moarte, deşi actele de hiclenie erau


mult mai numeroase. Conştienţi de forţa lor, boierii au căutat să câştige o cât mai largă autonomie în raporturile cu domnia, chiar şi prin apelul la sprijinul sultanului. Vodă era incapabil să păstreze scaunul o vreme îndelungată, astfel încât să poată consolida întâia instituţie a ţării, dacă nu reuşea să şi-i apropie pe marii boieri. Îngăduinţa, iertarea sau milostenia erau atribute necesare unui cârmuitor în aceste timpuri, care, trebuia să reducă câteodată şi pedeapsa pentru necredinţă.

TESTIMONIES REGARDING THE DEATH PENALTY FOR CUNNING IN MOLDAVIA

(Abstract) The boyars accused of cunning were punished with death by beheading, a

punishment worthy of their social status, quick and painless. From the 15th to the 17th century, the Moldavian rulers did not respect this custom, punishing the boyars by other means, as the documents present: stabbing, hanging. Getting rid of the enemies of the court was fast, most of the times without a previous judge, followed by the reprimand of the ruler, torture or beheading. Toiling or torturing the boyars to reveal the enemy’s plans, some other guilty persons or their hidden fortunes was done by hitting the sole of their feet or hurting them with the mace or by some other means. Sometimes, the guilty ones were killed during the day, in front of the princely fountain or court, to frighten those who might have had such thoughts of betrayal. Forgiving the ones found guilty of cunning was possible, but those who could take advantage of it were especially the boyars closely related with the ruler. Some boyars left the country to save their lives and came back after a while, receiving the forgiveness either from the ruler himself or from his descendents. Towards the end of the 17th century, sending the cunning boyars to death was rare, being replaced by money ransom for their head, torture or the forgiveness of the ruler. Despite this, the unfaithful thoughts of some boyars to replace the ruler became successful.


Valentina-Cristina SANDU

DESPRE CURVIE, PREACURVIE ÎN SOCIETATEA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ

(SECOLELE XVI-XVII) Timpul pământean, mult mai dinamic şi deschis, va ţine de o altă

temporalitate, complementară celei liturgice. Este un timp în care se trăieşte activ şi se săvârşesc deopotrivă fapte pioase, dar se comit şi toate păcatele: bârfa, clevetirea, lăcomia, desfrâul, curvia, preacurvia. Însă această latură a existenţei umane, regăsibilă în toate societăţile, este redată şi percepută în surse, într-o manieră inegală pentru spaţiul românesc, aproape în exclusivitate, prin ochii celor învăţaţi. Aceştia surprind o societate contemporană lipsită de măsură, în care oamenii încep să caute soluţii conexe pentru a uita de grijile cotidiene marcate de o serie de instabilităţi care le îngrădeau bunăstarea de care aveau nevoie. Într-o astfel de lume omul este ispitit la „nepăsare, desnădejde”1, săvârşind diverse păcate, găsindu-şi mai repede refugiul în cârciumi, „sunt dătătoriu vinului neştiind ce fac”2, sărbătoresc cu fast, sunt mincinoşi şi infideli faţă de oricare domn care nu le putea asigura prosperitatea necesară. În acest context, Biserica şi domnia, autorităţile care reglementau normele de comportament social în Evul Mediu românesc, atrăgeau în mod constant atenţia, în primul rând din punct de vedere religios, în al doilea rând din perspectivă juridică, asupra nomocanonului, condamnând şi pedepsind orice deviere a acelora pe care îi avea spre cârmuire. Biserica va fi cea mai interesată să evidenţieze repercusiunile pe care le aveau insubordonarea şi neatenţia la codul de purtare morală. Dar nu numai Biserica, instituţie care va încerca o disciplinare a simţurilor şi a trupului, este sensibilă cu privire la păcatul trupesc şi la urmările pe care le avea săvârşirea acestuia. Izvoarele noastre medievale pomenesc despre „sexualitatea” licită sau ilicită, însă într-o manieră inegală, rar ca păcat şi deseori ca faptă care încălca morala socială. În documente, acte juridice emise de cancelaria domnească,

1 Călători străini despre Ţările Române, V, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 33–34.

2 Îndreptarea Legii 1652, ediţie critică de Andrei Rădulescu (coord.), Bucureşti, 1962, p. 551.

Valentina-Cristina Sandu

140

sexualitatea se percepe fragmentar; pravilele, literatura religioasă sunt cele care cuprind o abordare mai amplă asupra subiectului, mai ales că, în fixarea pedepselor, precumpănitor va fi spiritul religios, care intervenea pentru a-l readuce pe calea cea dreaptă pe făptaş3.

În literatura teologică şi laică (cronistica şi literatura populară), faptele cel mai des amintite ca exemple de abateri de la morală erau beţia, desfrâul, excesul în general, acestora fiindu-le asociate, cel mai frecvent, curvia şi ceva mai puţin preacurvia4. Preotul şi cronicarul, prin natura menirii, a poziţiei şi a formaţiei lor5, consemnau, fiecare în modul său caracteristic, aceste fapte, mai ales că ele aveau o serie de repercusiuni în plan social.

Interesul cronicarilor pentru curvie sau preacurvie se manifesta doar dacă ele ieşeau din anonimat6 sau erau excesive. În cronistică,

3 Existau unele legi (glave) în Carte românească de învăţătură din 1646 care

menţionau că unele fapte sunt pedepsite/certate numai de Biserică (Carte românească de învăţătură, 1646, ediţie critică de Andrei Rădulescu (coord.), Bucureşti, 1961, gl. 36:19, p. 139).

4 Aceasta se datora faptului că actul conjugal era patronat de Biserică. Pravila specifica faptul că dragostea „să samănă cu beţia, aşişdere şi cu nebunia şi mai vârtos iaste şi mai rea chinuire decât acelea, decât toate: pentru aceia s-au făcut această pravilă”, că dragostea este responsabilă pentru fapte de preacurvie şi curvie (Carte românească de învăţătură, gl. 61:5, p. 174).

5 Preotul avea rolul să atragă atenţia asupra moralei creştine, iar cronicarul de a consemna cele ce se petreceau în epocă. Stolnicul Cantacuzino avea să îşi mărturisească acest rol, de a învăţa, de a oferi posibile răspunsuri, în predoslovia cronicii sale (Istoria Ţării Rumâneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, în Cronicari munteni, vol. I, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 3-9). Acelaşi scop era invocat şi de alţi cronicari, cum ar fi Miron Costin (Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 184) sau Ion Neculce (Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 159).

6 Ca locuri predestinate erau amintite: locurile de odihnă, „prin vii, prin stupini, prin pomeate” (Îndreptarea Legii, gl. 129, p. 152; Carte românească de învăţătură, gl. 29:5, p. 126-127), iar în Cazania de la 1643, se preciza că în locurile ascunse se săvârşesc curviile, uciderile, nedreptăţile, acestea fiind: „locurile apucârilor, lăcaşul furilor, odihna tâlharilor” (Cazania mitropolitului Varlaam, 1643, ediţie îngrijită de Jaques Byck, Bucureşti, 1966, p. 17). Noaptea, care este legată de actul sexualităţii, aproape că nici nu este specificată de surse (Maria Magdalena Székely, Preliminarii la o istorie a nopţii în Ţările Române, în SMIM, XVIII, 2000, p. 199). Excepţia o reprezintă Iliaş Rareş, condamnat în letopiseţul episcopului Macarie pentru apucăturile necreştineşti (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 103), informaţie preluată în Letopiseţul ţării

Despre curvie, preacurvie în societatea medievală moldovenească 141

abaterile de la moralitate nu erau consemnate ca păcate, ci ca îndepărtare de la buna conduită. Cauza acestui tip de reflecţie ar putea fi determinată de viziunea laică, plină de pudoare şi teamă, faţă de subiectul sexualităţii licite sau ilicite7. Această pudoare putea fi încurajată de Biserică, ea însăşi refractară la a afişa prea vehement condamnarea preacurviei8.

Atenţia acordată de Biserică vieţii sexuale se observă din predoslovia Îndreptării legii de la 1652, alcătuită de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti (mai 1648-iulie 1653), unde se preciza că primul spre care trebuia orientată grija pentru cunoaşterea legii era curvarul aflat în neştiinţă, asimilat cu cei care „făceau rele”, „nu aveau minte” [nu cunosc pravila], erau semeţi, nemilostivi şi jefuiau9. Toţi aceştia trebuiau să înveţe a ţine curăţenia, a face bine, a cunoaşte pravila, a nu fi semeţi, a fi

Moldovei până la Aron vodă (Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei, ediţia a II-a, îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 167).

7 Totuşi observăm că unele referiri sunt vădit enunţate. În acest sens, vezi scrisoarea „jignitoare” adresată de boierii brăileni, la 1481, domnului Ştefan cel Mare. Scrisoarea este cu atât mai interesantă cu cât domnul muntean, Basarab cel Tânăr, nu se afla într-o situaţie de „o înaltă moralitate” ţinând seama de situaţia în care se afla cu soţia sa, Maria (pentru scrisoarea boierilor brăileni, vezi N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, Bucureşti, 1999, scrisoarea VI, p. 21; pentru relaţia dintre Basarab cel Tânăr cu Maria, vezi Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului, )

8 Nicolae Cartojan, comparând modul în care era reflectată tema Vămile văzduhului în literatura populară – Viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi Vămile văzduhului (manuscrisul românesc 100, datat ante 1691, care se află la Biblioteca Academiei Române din Cluj) – şi reprezentările iconografice din fresca moldovenească – în Ţara Românească nu este întâlnită tema (I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie depuis les origines jusqu’ au XIXe siecle, vol. I, Texte, Paris, 1929, p. 147) –, observa că era omisă în pictură vama preacurviei, vama 17 în literatură, dar exista figurată vama curviei, vama 20 în literatură (această vamă era menţionată în Cazania de la 1643, în predica din 8 noiembrie, dedicată Sfinţilor Mihail şi Gavril, (Cazania…, p. 381-382). Tema Vămile văzduhului apare şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971, p. 163). Cf. Maria Stanciu, Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. IX, Viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi Vămile văzduhului, Bucureşti, 2004, p. 28-50; pentru o descriere a manuscrisului românesc ante 1691 vezi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti din Biblioteca Academiei Române, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 276-277.

9 Îndreptarea Legii, p. 45; preocuparea pentru familie era indicată prin faptul că hoţul era precizat ultimul în această listă.


142

milostivi şi a nu mai fura, fiind ameninţaţi cu pedepse grave şi privarea de Sfintele Taine10.

Împotriva promiscuităţii s-au dat legi deosebit de aspre11, pe care spaţiul românesc nu le-a ocolit12, însă cea mai frecventă sancţiune consta în achitarea duşegubinei pântecului13.

Între preacurvie, cu echivalentul modern, necunoscut de medievalitatea românească, de adulter14, şi curvie, pravila trasa diferenţa pe care literatura populară sau cronicile15 nu o sesizau la nivel terminologic.

Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, probabil, confuzia între cei doi termeni sporea, atâta timp cât ambele pricini erau incluse în

10 Acelaşi scop este afirmat şi în Cartea românească de învăţătură mai ales că Îndreptarea legii cuprindea o serie de glave copiate din legislaţia lui Vasile Lupu (Grigore Scorpan, Locul cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică din secolul XV-XVI, în CI, XIII-XVI, 1940, nr. 1-2, p. 534-550; Ion Toderaşcu, Etnic şi confesional în pravilele româneşti (secolul XVIII), în Etnie şi confesiune în Moldova medievală, coordonator Ion Toderaşcu, Iaşi, 2006, p. 91-92).

11 Pentru pedepsele adulterului în Evul Mediu vezi N. D. Fortunescu, Adulterul, studiu istorico-juridic, Craiova, 1907.

12 Arderea de viu, lepădarea de fiare, turnarea de plumb topit în gură, însă bătăile, mutilările sunt mai dese, iar globirea intervine doar ca pedeapsă cumulativă, alternativă (Carte românească de învăţătură, p. 15); scopul cruzimii era de a-i intimida pe supuşi, iar acest lucru se observă din modul în care pedepsele, în funcţie de anumite circumstanţe, erau aplicate inegal sau din sancţiunile ce vizau onoarea: expunerea prin târguri, bâlciuri.

13 Termenul provine din slavonul „душeгубина”, „pierderea sufletului” (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, sub vocea duşegubină, p. 180).

14 Etimologia termenului latin nu este pe deplin lămurită; s-a presupus că termenul vine de la ad alter şi prin înlocuirea lui „-a” cu „-u” s-a format verbul adulterare, a amesteca. Potrivit unei alte opinii, termenul derivă din alienus torus, „patul altuia” şi îşi are originea în expresia ad adulterum torum vel uterum accesio (N. D. Fortunescu, op. cit., p. 7). În reprezentările iconografice, termenul slavon pentru preacurvie nu era menţionat, ci doar cel al curviei (блђдос‹тво›) (P. Henry, Folklore et iconographie religieuse. Contribution à l’étude de la peinture moldave, extras din „Bibliothèque de l’Institut des Hautes Études Roumaines” (Mélanges, 1927), Bucureşti, 1928, p. 8.

15 Stolnicul Cantacuzino, descriind cauza conflictului dintre domnul Radu cel Mare (1495-1508) şi fostul patriarh Nifon, îl numea pe Bogdan, cel care îşi părăsise soţia pentru sora domnului amintit, curvar, iar pe sora lui Radu cel Mare, preacurvă (Cronicari munteni, I, p. 88), pentru ca, apoi, să precizeze că „Bogdan cel făr’ de lege” era afurisit de mitropolitul Nifon pentru lepădarea de sfânta biserică pentru preacurvie (ibidem, p. 97).


canonul curviei şi primeau aceeaşi pedeapsă16. Glava 240 (Îndreptarea legii) cu canonul curviei17 definea în mod paradoxal numai preacurvarul – „cel care îşi lepăda muierea pentru o alta cu care s-a ţinut în timpul căsătoriei” –, iar glava 241 (Îndreptarea legii)18, care reglementa dreptul bărbatului de a acţiona când soţia era prinsă în flagrant, întreţinând raporturi sexuale cu un altul, se vorbea de curvie ca de un act pasager, păcat cu un bărbat.

Cartea românească de învăţătură (1646) nota că preacurvia se realiza de femeia sau bărbatul căsătorit cu cineva slobod, însă menţiona că bărbatul căsătorit, de nu va fi făcut preacurvie, va fi curvit cu o femeie slobodă, „aşea cum are fi curvă”; iar atunci când specifica pricinile pentru care femeia îşi va pierde „au nu zestrea”, se nota că bărbatul care ştie sau i se spune că soţia sa curveşte cu alţii, poate să o ierte de preacurvie19. Astfel, pentru aceeaşi faptă, termenul de preacurvie era asociat doar femeii. În Pravila de la Govora (1640), acest lucru era şi mai bine sesizat: „preacurvia iaste cine va sili o femeie măritată”, însă bărbatul acuzat de o astfel de faptă era învinuit de „stricare de roabă, fată sau femeie măritată”20, pentru care trebuia să facă, în chip de răscumpărare, douăsprezece mătănii pe zi timp de trei ani (pentru stricarea de roabă) sau şase ani (pentru stricarea de fată), respectiv douăzeci şi patru de mătănii timp de cinci ani (pentru stricarea de femeie măritată)21.

Cuvântul curvă o desemna pe femeia care ducea o viaţă desfrânată, josnică, iar echivalentul masculin pe bărbatul afemeiat22,

16 Îndreptarea Legii, gl. 240, p. 233 propune drept canon 15 ani, iar dacă ţineai post şi făceai 250 de mătănii, te puteai împărtăşi după trei ani; însă pedeapsa putea varia în funcţie de cine era implicat în relaţia adulterină.

17 Chiar dacă izvorul după care se inspira Carte românească de învăţătură de la 1646, Legea pentru plugari alese din cartea lui Iustinian, prevedea, la capitolul IX (destinat dovedirii păcatelor trupeşti), pedeapsa pentru preacurvie, totuşi, în legislaţia moldovenească, nu s-a putut găsi un corespondent pentru această faptă.

18 Îndreptarea Legii, p. 234. 19 Cartea românească de învăţătură, gl. 16:8, 16:15, 16:16, p. 110-111; gl. 25:1,

p. 121 („pentru preacurviia ce va face muierea, poate bărbatul să o scoaţă şi să o gonească […] când va fi curviia de faţă şi arătată”).

20 Pravila bisericească numită cea mică tipărită mai întâiu la 1640 în mănăstirea Govora (în continuare: Pravila de la Govora), Bucureşti, 1884, fila 20v.

21 Ibidem. 22 Provine din limba slavonă, kurŭva; vezi Ion Coteanu, Luiza Seche (coord.),

Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, p. 253, sub vocea curvă; vezi nota 11, p. 2.


144

astfel încât noţiunea surprindea ca element al tentaţiei femeia. Actul curviei se putea desfăşura atât înainte, cât şi în timpul mariajului şi nu presupunea existenţa, în mod explicit, cel puţin temporar, a iubirii.

Preacurvia, denumirea legăturii extraconjugale, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, implică însă acest sentiment, termenul slavon „пρђлюбодђиство”23 desemnând „preaiubirea”. Când definea preacuvarul: „cel care va face iuboşte cu muierea altuia şi va împărţi muierea de la bărbatu-şi”24, Pravila ritorului Lucaci vedea tentaţia tot în femeie. De aceea, în prim-planul celor mai numeroase relatări, ca săvârşind curvia sau preacurvia – denumite în cronici şi documente siluiri – era plasat bărbatul25, chiar dacă, până în secolul XVIII, femeia era acuzată juridic şi religios de adulter26. Mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul (februarie 1708 - septembrie 1726), preciza că, din primele întrebări puse de duhovnic la spovedanie, trebuie să se vadă dacă mireanul necăsătorit a „preacurvit cu muierea ceia ce are bărbat, aşişderea şi dacă muierea a căzut în păcat cu altul, având ea bărbat”27. Astfel, pentru acelaşi lucru, doar femeia căsătorită era responsabilă de preacurvie, bărbatului aducându-se, pentru multă vreme, doar acuzaţia de desfrâu.

Însemnările călătorilor străini şi descrierile autohtone o indicau drept principală sursă a ispitei tot pe femeie28. Totuşi, cărturarii laici nu

23 Dicţionarul limbii române (în continuare: DLR), redactori responsabili: I. Iordan,

Al. Grecu, I. Coteanu, tom. VIII, partea a IV-a, Bucureşti, 1980, p. 1244-1246, sub vocea preaiubire.

24 Pravila ritorului Lucaci, text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Bucureşti, 1971, p. 162.

25 Faptul că bărbatul era în atenţiei consemnărilor cronicarilor se datora specificului Evului Mediu, în esenţă masculin.

26 Instituţii feudale…, p. 4-5, sub vocea adulter. 27 Antim Ivireanu, Opere. Didahii. Începătură şi învăţătură pentru ispovidanie,

ediţie citată, p. 234-235. În cazul celui neînsurat, întrebarea care se referea la moralitatea sexuală privea păcatul peste fire săvârşit cu soţia sau cu alt fel de oameni (păcat care se canoniseşte cu un an în plus faţă de celelalte pricini sexuale).

28 Erasmus von Weismartel nota că boieroaicele erau atât de frumoase, încât „nu poate să nu încălzească tot sângele tinerilor” (Călători străini…, VIII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti 1983, p. 357). Evlia Celebi consemna că femeile necăsătorite de dincolo de Dâmboviţa umblau cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir de îţi răvăşeau mintea (ibidem, vol. VI, îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 716). Dimitrie Cantemir consemna că „jupânesele boierilor au ce-i drept, o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai


vor acuza în mod expres nici una din părţi, responsabilitatea căzând pe seama firii omeneşti. Omul, datorită naturii sale duale (carnal / spiritual), este înclinat să se îndrepte spre cele lumeşti, în mijlocul cărora trăieşte. Firea omului nu este în puterea sa, ea este o „fire oarecum ce-l trage pe om spre cele pământeşti”29.

Dacă actul curviei era pentru femeie în afara firii, pentru bărbat, a curvi cu o femeie căsătorită echivala cu un păcat de fire30, vină pentru care, în lucrarea moral-sentenţială Floarea darurilor31, se găseau explicaţii: „nu poate omul tălpi pe pământ fără de muiere, dereptu aceea cade-se să o cheme a cincea coastă a omului”32. Astfel, femeia nu mai era considerată singura responsabilă33. Capitolul întâi al aceleaşi lucrări, dedicate iubirii, ne aduce spre argumentare motive în plus, în stilul poetesei Kasia34, că păcatul, deşi a fost introdus în lume de o femeie, Eva,

frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandea, Bucureşti, 1956, p. 243).

29 Ion Gheţie, Al. Mareş (coord.), Cele mai vechi cărţi în literatura română, vol. VI, Floarea darurilor, Bucureşti, 1996, p. 123.

30 Ibidem, p. 178. 31 Floarea darurilor sau Albinuşa este o lucrare moral-sentenţială populară care

îşi centra învăţăturile în cadrul celor 35 de capitole pe o idee morală esenţială, ce presupunea punerea în antiteză a viciului cu virtutea, idee regăsită şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Despre lucrarea Floarea darurilor vezi Nicolae Cartojan, Fiore di virtu în literatura românească, în AARMSI, s. III, tom. IV, 1928-1929, p. 85-193. Moses Gaster menţiona că, înainte de ediţia de la 1700, a mitropolitului Antim Ivireanul, ediţie realizată după un exemplar grecesc, au circulat o serie de variante în manuscris, după exemplare slavoneşti, inspirate după cele italiene de secol al XV-lea (Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1983, p. 138); N. Smochină, Cine a tradus în secolul al XV-lea Floarea darurilor în româneşte?, în MI, 1968, nr. 7-8, p. 49-51 (autorul face o prezentare a ediţiei tipărite la 1700 la Snagov a mitropolitului Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, Floarea darurilor, carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunănătăţi); Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 358, sub vocea Floarea darurilor.

32 Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit. , p. 124. 33 Însă se considera că femeia pentru că era „mai proastă”, cădea mai lesne în

păcat decât bărbatul (Îndreptarea Legii, gl. 211:6, p. 216-218; Cartea românească de învăţătură, gl. 41:6, p. 144-145).

34 A trăit în secolul al IX-lea; autorul pare să fi fost inspirat de răspunsul nobilei poetese Kasia la întrebarea retorică lansată de împăratul Teofil (829-842), pe când acesta îi admira, la un concurs de frumuseţe, splendidele trăsături fizice; se pare că răspunsul poetesei a fost cauza pentru care împăratul nu s-a căsătorit cu aceasta. Cf. Louis Brehier,


146

tot o femeie, Fecioara Maria, trebuia să scape omenirea, făcând posibilă izbăvirea35. Din această cauză, trebuiau reconsiderate zicalele, din capitolul 34, dedicate desfrâului şi curviei, ale învăţaţilor Persie36 şi ale lui Solomon37.

Revenind la terminologie, definirea cuvintelor curvie şi preacurvie nu acoperă întreaga complexitate a problemei, foarte vastă şi adesea confuză.

Preacurvie era considerată şi încălcarea castităţii monahale (simbol al căsătoriei cu Biserica), şi luarea logodnicei altuia; preacurvar era considerat şi cel care îşi va „svătui pre muiare să fure de la bărbatu-şi şi să-i dea lui […] în împreunarea rea”38.

Curvia avea o sferă de definire ce cuprindea până şi visul erotic, numit „curvie în inimă”39. Nici în acest caz, vina nu îi revenea bărbatului, socotindu-se că mintea i-a fost furată de dragoste.

În Floarea darurilor, în capitolul despre desfrâu şi curvie, se dădeau patru exemple pentru înfăptuirea actului curviei: a) legăturile dintre femeile şi bărbaţii necăsătoriţi; b) când are învăţătură femeia cu bărbat în afara firii; c) ruda cu rudă; d) raportul dintre un bărbat cu o femeie căsătorită40.

În cazul adulterului, pentru a se înţelege mai bine mecanismele care îl determinau, trebuie observat modul în care era privit mariajul. Căsătoria era baza structurii familiale, investită cu atribute sacramentale, ceea ce implica impunerea preceptelor dogmei creştine asupra vieţii

Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994, p. 18; Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 286.

35 Ion Gheţie, Al. Mareş (coord.), op. cit., p. 125. 36 Ultimele dintre cele cinci lucruri care duc la „pieire sunt curvia şi femeia”

(ibidem, p.179). 37 În Floarea darurilor se preciza că, printre cele patru lucruri care nu cunosc

săturare, al doilea, după munca iadului, este „firea muierească”, urmată de pământ şi foc (ibidem, p. 179).

38 Cartea românească de învăţătură, gl. 182-183, p. 73; Îndreptarea Legii, gl. 238-241, p. 230-240 enumera cazurile de adulter şi consecinţele sale; cazurile de bigamie, robie, neîntoarcerea de la oaste a bărbatului erau reglementate separat, ele constituind elemente distincte, care puteau presupune abateri de la gl. 236-237 în acordarea divorţului (ibidem, p. 230-231); Cartea românească de învăţătură le reglementa la gl. 15, p. 108-109.

39 Îndreptarea Legii, gl. 170, p. 173. 40 Ion Gheţie, Al. Mareş (coord.), op. cit., p. 179.


conjugale41. Actul marital era singurul care oferea legitimitate atât raporturilor normale, cât şi celor deviante (violenţa42, sodomia43, onanismul44), în ciuda faptului că pe cele din urmă Biserica le condamna, le blama alături de concubinaj (păcat împotriva firii) sau de castitate, invocată ca scârbă a nunţii45.

Biserica era foarte atentă la familie, din momentul în care se contracta căsătoria46, până la divorţ şi chiar şi după acesta47. Supraveghea

41 Discursul ecleziastic asupra vieţii conjugale cu sexualitatea care o prevedea

era familiar în societatea românească medievală, pentru că se reglementau până şi zilele care îi erau rezervate (Îndreptarea Legii, gl. 171, p. 173, menţiona că, în zilele de sâmbătă – pomenirea morţilor – şi de duminică – Învierea lui Iisus –, nu aveau voie să întreţină relaţii intime; Cartea românească de învăţătură nu conţinea astfel de precizări). Pentru discursul Bisericii asupra sexualităţii vezi D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc. Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, vol. I-II, s.l., 1899 sau pentru o ediţie nouă a canoanelor, Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţia a III-a, Sibiu, 2005.

42 Îndreptarea Legii, gl. 183-184, p. 180-182; Cartea românească de învăţătură, gl. 23, p. 119-120.

43 Îndreptarea Legii, gl. 137, p. 155; Cartea românească de învăţătură, gl. 39:1, p. 141 (sodomia – amestecarea de sânge; legătura dintre bărbat şi bărbat; stricarea cea fără de lege a coconilor – era considerată păcat de moarte, fiind aspru pedepsită. N. Stoicescu includea în această categorie relaţiile peste fire dintre bărbat cu soţia sa sau o altă femeie, actul întreţinut între bărbat şi animal, relaţiile dintre două femei (Instituţii feudale…, p. 448, sub vocea sodomie). Aceste fapte, săvârşite atât de laici, cât şi de reprezentanţi ai clerului, erau supuse unei duble judecăţi: bisericească (în urma căreia făptaşul era afurisit) şi domnească (încheiată, conform pravilei, cu următoarele pedepse: decapitarea şi apoi arderea, în cazul mirenilor şi arderea, în cazul clerului).

44 Cartea românească de învăţătură, gl. 19:6, p. 115; onanismul / malahia reprezenta o anomalie sexuală, care consta în obţinerea orgasmului prin autostimulare (DRL, tom. VIII, partea a II-a, 1969, p. 219, sub vocea onanism; ibidem, tom. VI, 1965, p. 62, sub vocea malahie).

45 Îndreptarea Legii, gl. 101, p. 129; N. Iorga, Studii şi documente privind istoria românilor, VI, Bucureşti, 1904, p. 20, nr. 34 – amintea că motiv de despărţenie era „scârba ce au fost avându împreună”; D. G. Boroianu, op. cit., p. 91-92.

46 Îndreptarea Legii, gl. 189-212, p. 176-220 – enumera care sunt piedicile la căsătorie şi sancţiunile pentru încălcarea lor; preocuparea pentru instituţia căsătoriei se observă şi din împărţirea materiei Pravilei ritorului Lucaci. Textul de jurisprudenţă bisericească destinat clerului de jos este alcătuit din trei părţi: în limba slavonă (cu un cuprins asemănător cu Pravila de la Govora, 1640), în slavo-română (include Crezul atribuit Sfântului Ioan Damaschimul, Decalogul, texte de pocăinţă ş.a.), în limba română (cuprinde diverse penitenţe, dispoziţii de căsătorie nepermise). Astfel, din orânduirea materiei şi gradul de accesibilitate la informaţie (mulţi dintre preoţii români nu mai înţelegeau limba slavonă), se observă că materiile privitoare la rezolvarea litigiilor


148

„ancheta genealogică” a gradelor de consangvinitate, promova ideea unei singure căsătorii48, chiar dacă se îngăduiau patru49, punea accentul pe alcătuirea de familii ortodoxe50. matrimoniale erau redate în limba română. Pentru conţinutul Pravilei ritorului Lucaci vezi Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a cărţilor populare, partea a II-a, Bucureşti, 1978.

47 Îndreptarea Legii, gl. 239, p. 233. 48 Ibidem, gl. 257, p. 256-257; Cartea românească de învăţătură, gl. 15, p. 17;

prima căsătorie era legitimată ca sfântă taină (Îndreptarea Legii, gl. 203, p. 212-213). 49 Îndreptarea Legii, gl. 203-206, p. 212-215. Teoretic, Biserica admitea a patra

căsătorie cu efectuarea, parcurgerea unor penitenţe, ca şi în cazul celorlalte două-trei căsătorii (Pravila da la Govora, p. 115 preciza: „Cine se însoară de 4 ori, să se pocăiască 8 ai, metanii câte 100 pe zii) însă atrăgea, totuşi, ca sancţiune lepădarea de lege (Pravila ritorului Lucaci, p. 162, o considera adulter; Îndreptarea Legii, gl. 206, p. 214-215, a patra căsătorie era văzută ca act săvârşit de dobitoace şi, din această cauză, era „fără de lege”, iar cei ce o săvârşeau erau „spurcaţi şi afară de în rândul creştinilor”) sau călugăria (călugărul Partenie îşi închina către Episcopia Buzăului, în 1681, toate ale sale, pentru că, „făcând eu acèa care nu să cade şi nu porunceşte sfânta pravilă [s-a căsătorit a patra oară], plecat-am capul la sfiinţia sa, de m-am călugărit” – DANIC, Episcopia Râmnic, XX/5 (copie în arhiva DRH, Institutul de Istorie „N. Iorga”) apud Violeta Barbu, De bono coniugali: o istorie a familiei din Ţara Românescă în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2003, p. 158). Maria Magdalena Székely preciza că, pentru persoanele mai puţin importante, a patra căsătorie era tolerată de societate, chiar dacă Biserica nu o oficia – DIR, A, XVII/V, p. 108, nr. 150, documentul din 13 martie 1622, de la Ştefan Tomşa, prin care Ştefan Moimăscu reglementa o moştenire în situaţia când fiii, proveniţi dintr-o astfel de căsătorie „fără de cununie” veneau la împărţirea averii (Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în ArhGen, IV(IX), 1997, nr. 1-2, p. 74). Călătorul Anton Verancsics relata confuz (pentru că era un cunoscător indirect al realităţilor din Ţara Românească), în prima jumătate a veacului XVI, că domnul nu era pedepsit dacă se căsătorea de mai multe ori – până la trei –, chiar dacă numai prima căsătorie era legiuită, iar boierii cei mai de seamă, luându-se după domn, „sunt slobozi să aibă câte [căsătorii] vor” (Călători străini…, I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 419). În realitate, în practică, nu se ştie cu câtă acurateţe era aplicat canonul de către cler şi cât era de respectat de către mirean sau de domn. Astăzi, în genealogiile domnilor refăcute de istoriografia modernă apar multe exemple de cel puţin două căsătorii sau copii în afara relaţiei conjugale (selectiv: Maria Magdalena Székely, Antroponimie în Moldova medievală: între calendar şi cărţile populare, în, Confesiune şi cultură în Evul Mediu. In honorem Ion Toderaşcu, coordonatori Bogdan Petru-Maleon, Alexandru-Florin Platon, Iaşi, 2004, p. 203, nota că Ruxandra, fiică a lui Mihnea vodă cel Rău al Ţării Româneşti înainte de a-i deveni doamnă, la 1513, lui Bogdan cel Orb, văduv al Nastasiei (†1512, îngropată la Dobrăvăţ) (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2003, p. 100), aceasta mai fusese căsătorită cu logofătul Dragomir din Izvorani. Şi Ruxandra, fiică a Miliţei Despina, doamna lui Neagoe Basarab, se va căsători de două ori. Prima căsătorie avea să stârnească un război


Deşi căsătoria avea o dimensiune mistică – taină a iubirii51 –, ea era supusă unor criterii laice, fiind încheiată şi acordată pe nivele sociale. Pentru marea masă era necesar numai acordul şi blagoslovenia preotului52, în schimb, boierilor li se cereau, de către Biserică, acordul domnului şi dovada consemnului episcopal53.

Mariajul s-a dovedit a fi, în primul rând, o afacere de familie, care nu ţinea seama de sentimente şi era pragmatic discutată de cele două familii implicate; din această cauză, lipsa consimţământului ducea la dezmoştenire54. Doar în două momente tinerii îşi manifestau acordul: când îşi mărturiseau păcatele şi la jurământul de fidelitate55.

între mai puţin norocosul în ale căsătoriei, Ştefăniţă vodă al Moldovei, şi văduvul domn al Ţării Româneşti, Radu de la Afumaţi (Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 398), care o va lua şi de nevastă (despre motivele conflictului vezi Maria Magdalena Székely, Antroponimie în Moldova medievală…, p. 204; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 116-117; Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 397-398). Cea de-a doua căsătorie a frumoasei doamne, căci „războinicul ei soţ” muri la 2 ianuarie 1529, se săvârşi în 1541 cu Radu Paisie (1535-1545) care mai fuseseră însurat cu Stana (ibidem, p. 121). În acest ultim caz, Dan Horia Mazilu aducea o serie de argumente conform cărora acest mariaj încălca normele bisericeşti de contractare a căsătoriei (ibidem, p. 398-399), iar acest lucru se datora faptului că Radu Paisie susţinea că era fiul lui Radu cel Mare şi frate, prin urmare, cu Radu de la Afumaţi (Constantin C. Giurescu, op. cit., vol II, p. 119; pentru stadiul actual al cercetărilor vezi Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumaţi (1522-1529), Bucureşti, 1983). De aici rezulta că şi în cazul în care ar fi fost fraţi vitregi, Ruxandra a fost căsătorită cu doi fraţi, lucru contrar legilor bisericeşti (Ioan N. Floca, op. cit., p. 183). Din această cauză, N. Iorga, semnalând pentru secolul XVI multitudinea pretendenţilor, mai mult sau mai puţini legitimi la tron, (N. Iorga, Pretendenţi domnesci în secolul al XVI-lea, în AARMSI, s. II, tom. XIX, 1896-1897, p. 204), fapt confirmat şi de spusele lui Anton Verancsics (Călători străini…, I, p. 405), demonstra că „viaţa pe care o duceau Domnii celor două ţări avea un caracter forte puţin cumpătat din punctul de vedere al relaţiunilor sexuale” (N. Iorga, op. cit., p. 195).

50 Preotul accepta şi căsătoria în alte religii a femeii ortodoxe; vezi mărturia lui Erasmus von Weismartel, care observa că moldovencele se puteau căsători cu turcii dacă femeia / fata plătea 20 de taleri imperiali vistieriei, după care preotul îşi dădea binecuvântarea. Cei doi puteau să trăiască împreună „cât avea chef bărbatul”; în cazul în care cuplul avea copii, la o eventuală despărţenie, femeia îi lua în custodie, ei purtând însă numele tatălui (Călători străini…, VII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p 361).

51 Îndreptarea Legii, gl. 100, p. 128 decreta nunta ca „beserica lui Dumnezeu”. 52 Pravila ritorului Lucaci, p. 173. 53 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 252. 54 Instituţii feudale…, p. 8, sub vocea căsătorie. 55 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 254.


150

Prin însuşi modul în care familia se alcătuia, era prefigurată posibilitatea rupturii între cei doi parteneri, ruptură care putea duce la despărţenie, sub diverse pretexte sau motive56; „dragostea, numită, rea”, pe care „fiecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună” şi despre care „fiecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună” şi despre care nu e bine a vorbi pentru a nu se spurca urechile omului57, datorită atâtor constrângeri, îşi găsea adeseori refugiul în imaginar, astfel luând naştere mitul Zburătorului58.

În ciuda infidelităţii59, divorţul – aflat totuşi la îndemână60 – nu era întotdeauna cea mai bună soluţie. De cele mai multe ori, comoditatea

56 Maria Magdalena Székely, Structuri de familie ..., p. 74. 57 Antim Ivireanul, op. cit., p. 24. 58 „Despre zburător însemnează cel ce zboară. Ei zic că este o nălucă […] care

vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curând măritate şi toată noaptea săvârşeşte cu dânsele lucruri necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de ceilalţi oameni, nici chiar de cei care îl pândesc. Iar noi am auzit că unii bărbaţi însuraţi mai inimoşi, au prins asemenea zburători, când au aflat că sunt făpturi cu trup ca şi alţii i-au pedepsit cum li se cădea” (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 268-271). Faptul că Dimitrie Cantemir relata un lucru concret se găseşte consemnat în a unsprezecea vină pentru care se micşorează o pedeapsă: „Dragostea, preacurvia şi răpirea featei şi alte greşale ca acestea şovăesc ce să să zice, când ar pune scări la ferestre să se sue, să între la ibovnicu-ş şi altele ca acestea” (Îndreptarea Legii, gl. 366:5, p. 344).

59 Prima printre cauzele de despărţenie a casnicilor (Îndreptarea Legii, gl. 178-188, gl. 213-236, p. 176-187, p. 220-230) era când femeia preacurvea, iar bărbatul curvea „cu alte muieri măritate sau fată, sau altă muiare fie ce feliu va fi” (ibidem, gl. 179, 177; Cartea românească de învăţătură, gl. 17:1, p. 113-114).

60 Anton Verancsics menţiona că domnul putea să desfacă o căsătorie, chiar dacă existau copii, iar fostei soţii îi dădea o sumă nesemnificativă de bani (Călători străini…, I, p. 405). În deceniul patru al secolul al XVII-lea, călugărul minorit conventual Paolo Bonnicio, în Relaţiune asupra Moldovei, preciza că episcopii au obiceiul de a da hotărâri de despărţenie, când soţii nu mai vor să stea împreună, în schimbul unei sume de bani date în Postul Paştelui (Călători străini…, V, p. 24), iar Niccolo Barsi amintea de darea vacii la episcop pentru divorţ de soţie urâtă, chiar dacă familia avea un copil (ibidem, p. 79). Petru Bogdan Bakšić menţiona, la 21 octombrie 1641, că episcopul Romanului, Mitrofan (1633-1641), judecă după legile sale, bagă în închisoare, „bate cu propria lui mână fără canoane, concilii sau să ţină seama de autorii juridici care ne învaţă să judecăm drept, rezolvând contra cost orice judecată” (ibidem, p. 244). Eruditul german Johanes Sommer menţiona, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, că la români legământul căsătoriei nu prea era respectat sau chiar era „încălcat cu îndărătnicie” (Călători străini…, II, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970, p. 259). Aceste lucruri se pare că erau valabile şi la începutul secolului al XVIII-lea (Călători străini…, VIII, p. 361). Nechita, fiul lui Dănilă din Bahnă, îşi va vinde partea de ocină pentru zece zloţi că să se


conjugală61, dată de confortul social acumulat prin căsătorie, făcea ca mariajul să continue, lăsând astfel loc adulterului62. Totuşi, în unele cazuri, chiar dacă se afla sub puterea bărbatului63, femeia avea posibilitatea – de pildă, în timpul domniei lui Despot vodă (1561-1563) –să divorţeze, plătindu-i soţului o treime de galben de aur64.

Relaţia extraconjugală era condamnată de Biserică şi de autoritatea laică, pentru că ducea la încălcarea Sfintelor Taine şi avea repercusiuni pe toate planurile65. Discursul ecleziastic era deosebit de virulent, plasând-o printre primele categorii de păcate şi fixându-i drept canon, în secolul XVI, nouă ani de post şi 150 de închinăciuni pe zi, sancţiune mai mare decât cea acordată în cazul incestului (care prevedea

mântuiască de femeia lui, Ghirva (DIR, A, XVII/III, p. 170, nr. 261); pentru divorţul ca eliberare de patimă, vezi N. Iorga, Studii şi doc., p. 43, nr. 106. Potrivit unora dintre mărturiile călătorilor occidentali, moldovenii, în urma plăţii la vistierie a 12 denari, puteau divorţa pentru cele mai neînsemnate vorbe (Călători străini…, II, p. 382-383). Divorţul era reglementat, în cazul laicului, atât de Biserică (Îndreptarea Legii, gl. 178-188, 213-236), cât şi de familie, el putând fi supus (DIR, A, XVI/IV, p. 298, nr. 368 – din 26 iulie 1600) unei judecăţi cu o cercetare riguroasă, care putea dovedi că unul dintre soţi „iaste făcătoriu de rău” (ibidem, XVII/V, p. 220, nr. 293 – din 17 mai 1623, carte de judecată a mitropolitului Anastasie Crimca).

61 Liviu Pilat, O privire asupra relaţiilor adulterine în Moldova secolelor XVI-XVIII, în AŞUI, Istorie, tom. XLIV-XLV, 1998-1999, p. 6.

62 Pentru o foarte succintă informare despre ţiitoarele, femeile din afara căsătoriei domnilor, vezi Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 497-499; N. Iorga, În jurul lui Mihai Viteazul, extras din AARMSI, s. III, tom. XVIII, 1936-1937, p. 154-168.

63 Căsătoria o transforma într-unul din mădularele bărbatului (Ion Gheţie, Al. Mareş (coord.), op. cit., p. 124), astfel încât acesta avea asupra ei aceleaşi drepturi ca asupra propriului său corp; de aceea, în cazul în care soţia se căsătorea pe când soţul era robit, acesta putea cere, la reîntoarcere, în virtutea revendicării unui drept asupra mădularului său, să se despartă femeia, potrivit Evangheliei după Matei (Îndreptarea Legii, gl. 236, p. 230-231). Femeia trebuia protejată pentru că „iaste mai proastă” decât bărbatul (ibidem, gl. 211, p. 216; Cartea românească de învăţătură, gl. 41:6, p. 144) prin neputinţa şi slăbiciunea firei (Îndreptarea Legii, gl. 364, p. 343; Cartea românească de învăţătură, gl. 51:2, p. 160). Acelaşi lucru se întâlneşte în predica din 8 septembrie a mitropolitului Varlaam al Moldovei: „sufletul nimicî nu alege bărbatul de muire, că au un suflet într-un chip, numai căci iaste bărbatul mai mare muerei, cum iaste şi Dumnezău mai mare bârbatului” (Cazania, p. 359).

64 Acest fapt urma să demonstreze că femeia avea suport financiar (Călători străini…, II, p. 260).

65 Încă de la Pravila ritorului Lucaci erau amintite ca delicte sexuale ale laicului şi clerului: adulterul, incestul, practica contraceptivă şi fertilizarea, avortul, zoofilia, homosexualitatea şi onanismul (Pravila ritorului Lucaci, p. 162).


152

efectuarea a 40 de închinăciuni pe zi şi 30 de zile de post)66. Odată cu noile pravile din secolul XVII, din Ţara Românească şi Moldova, canonul preacurviei trece sub incidenţa delictului curviei, a cărui pedepsire rămânea la latitudinea duhovnicului, care trebuia să dea dovadă de adevărate abilităţi pentru a nu-l îndepărta pe păcătos de la dreapta credinţă. Îngăduinţa, compasiunea preotului se manifestau prin reducerea canonului şi sporirea cauzelor atenuante67, pentru a încuraja spovedania şi a nu stârni frica de confesiune68.

Spiritualitatea populară avea o altă percepţie asupra adulterului, atâta timp cât păcatul rezidă în firea omului şi în condiţiile, explicate deja, în care se încheia şi se desfăşura căsătoria.

Femeia se căsătorea la o vârstă fragedă, iar virginităţii sale i se acorda o atenţie deosebită69, ceea ce o făcea subiect de atracţie sexuală pentru bărbaţi.

În concepţia tinerilor moldoveni necăsătoriţi din Ţara de Jos, nu era ruşine, ci „mai degrabă laudă să preacurvescă în taină până se însoară”70, însă boierii din Ţara de Sus, neobişnuiţi cu războiul şi fiind mult mai cucernici, lucru dovedit de numărul mare de biserici, se păzeau înainte de însurătoare71.

66 Ibidem, p. 162; sancţiunea varia în funcţie de cine era implicat în relaţia adulterină, iar Biblia de la 1688 îi condamna la moarte (DRL, tom. VIII, partea a IV-a, p. 1243, sub vocea preacurvă).

67 Îndreptarea Legii, gl. 350-371, p. 331-349; Cartea românească de învăţătură, gl. 51-66, p. 161-178 enumerau 16 pricini pentru micşorarea canonului: femeia şi dragostea erau printre acestea, ca a şaptea şi respectiv a opta (Îndreptarea Legii, gl. 364:1, gl. 366, p. 343-344) sau a noua, respectiv a unsprezecea (Cartea românească de învăţătură, gl. 59, p. 172, gl. 61:5, p. 174). Aceste clauze erau regăsite şi la mitropolitul Antim Ivireanul, în cuvântarea Începătură şi învăţătură pentru ispovidanie, unde preacurvia şi sodomia puteau fi pedepsite cu 15 ani de privare de la Sfintele Taine, însă, dacă ţineai post şi făceai mătănii timp de trei ani, aceşti trei ani îţi erau scăzuţi din pedeapsă; în cazul curviei, era vorba de patru ani (Antim Ivireanu, op. cit., p. 238).

68 Pravila ritorului Lucaci, p. 165: „de va fi omul prepăcătos şi va fi cu puţină mente, să-i dai pocaania câte puţintel dereptu să nu piară”.

69 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 146; de asemenea, negăsirea „întru curăţenia fecioriei” era motiv de divorţ (Instituţii feudale…, p. 149, sub vocea despărţenie Îndreptarea Legii, gl. 218, p. 225; Cartea românească de învăţătură, gl. 36, p. 137-139); preotul trebuia să se căsătorească cu fecioară, nu cu văduvă (Călători străini…, V, p. 78, p. 593). Îndreptarea legii, gl. 173, p. 174 indica vârsta de 12 ani pentru fată şi 14 ani pentru băiat.

70 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 246. 71 Ibidem.


Libertatea morală a femeilor şi fecioarelor vine a întări atitudinile tinerilor. Englezul Robert Bargrave, în jurnalul Povestirea unei călătorii pe uscat, scris la 1652, nota, la 9 octombrie, când poposea la Bârlad, că este încântat de femeile dintr-un sat sărac, care i-au permis să doarmă în aceeaşi cameră cu ele şi aproape de paturile lor, camera fiind „plină de femei aproape goale, care în loc de îmbrăcăminte nu aveau decât o sobă pentru a se încălzi”72. Evlia Celebi preciza că sunt „peste măsură de provocatoare”73. În scrierea sa de la 1709, Călătorie prin Moldova, Johann Wendel Bardini mărturisea că „femeile erau îndrăzneţe şi vesele şi arătau îndeajuns că au lăsat de mult de o parte ruşinea”74, iar în mărturia lui Erasmus von Weismartel, de la 1710-1711, se menţiona că majoritatea acestora erau cu moravuri uşoare, fiind îmbrăcate cu o cămaşă, de sub care trupul putea fi văzut „grozav de bine”75.

Această mentalitate putea fi determinată de exemplul părinţilor sau chiar de al domnului ţării. Erasmus von Weismartel, în scurta sa descriere a Moldovei, începută la 1708, credea că această viaţă desfrânată şi vicioasă a românilor contribuise la reaua creştere a copiilor76, iar cronicile adăugau la cauze dezmierdarea părinţilor. Radu Popescu vornicul considera că, datorită dezmierdărilor tatălui său, Vasile Lupu, Ştefăniţă vodă Lupu (1659-1661 mai; februarie-septembrie 1661) făcea lucruri copilăreşti, nebuneşti, curvind cu femei şi cu bărbaţi, mai ales că unii dintre cuconi se împrumutau şi nu aveau altă formă de a se răscumpăra77. Tot la fel, Ion Neculce vorbea despre feciorii lui Antonie vodă Ruset (1675-1678) că, fiind dezmierdaţi, „fără frică înblau prin ţară, cu mulţi feciori de mazili, nebuni, strânşi cu dânşii, de făcea multe giocuri şi betâi şi nebunii prin târg şi prin sate boiereşti, de lua femeile şi fetele oamenilor cu sila, de-ş râdea de dânsele, ce nu numai a oamenilor proşti, ce şi a oameni de frunte. Ce deşi obicei Antonie-vodă încă nu le dzice nemic şi nu-i certa cu cuvântul, ca un părinte ce le era”78.

Domnii care duseseră o viaţă desfrânată fuseseră arătaţi ca atare atât de cronicarii secolului XVI, cât şi de cei din veacul următor. Astfel,

72 Călători străini…, V, p. 487. 73 Ibidem, VI, p. 485. 74 Ibidem, VIII, p. 277. 75 Ibidem, p. 355-357. 76 Ibidem, p. 359. 77 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, vol. I,

ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 390. 78 Ion Neculce, op. cit., p. 256.


154

Iliaş Rareş (1546-1551) era acuzat de egumenul mănăstirii Capriana, Eftimie, de cele mai scârnave fapte, cum ar fi cumpărarea de „curve necurate turcoaice”, ele fiind cele care îl vor îndrepta pe domn spre turcire79. Însă, în secolul XVII, Miron Costin preciza – deşi preluând spusele lui Grigore Ureche, conform cărora desfrânarea şi curvia îl duceau pe domn la turcire, „întunecându-i mintea”80 –, că, la moarte, Iliaş şi-ar fi mărturisit religia ortodoxă81. Tot cronicarul Eftimie îi rezerva aceleaşi acuzaţii şi fratelui lui Iliaş, Ştefan Rareş (1551-1552) care, chiar dacă la început s-a arătat a fi un om blând şi bun, „s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase şi făcea desfrânări”82.

Comportamente similare sunt observate de stolnicul Cantacuzino la domnul Mihnea cel Rău (1508-1509) care, după ce lua avuţia boierilor, se culca cu fetele şi soţiile acestora în faţa lor83. Aceste silnicii se repetau şi în vremea domniei lui Vasile Lupu (1648-1653) şi a celei a lui Gheorghe Ştefan (1653-1658), fapte consemnate atât de Miron Costin84, cât şi de Ion Neculce85. Din această cauză, atunci când domnii aveau o

79 Cronicile slavo-române…, p. 120; însă cronicarul Eftimie era subiectiv în relatarea sa, pentru că mentorul său, episcopul Macarie de Roman, fusese înlăturat din scaunul arhieresc de domnul Iliaş Rareş (în acest sens vezi Bogdan-Petru Maleon, O schimbare de domn la mijlocul secolului XVI şi rolul elitei clericale moldoveneşti, în AIIX, tom. XLII, 2005, p. 57-71; idem, Statutul fiscal al clerului de mir ortodox în Moldova medievală, în Confesiune şi cultură în Evul Mediu. In honorem Ion Toderaşcu, coordonat de Bogdan Petru-Maleon, Alexandru-Florin Platon, Iaşi, 2004, p. 152-153).

80 Grigore Ureche, op. cit., p. 167. 81 Miron Costin, op. cit., p. 75. 82 Cronicile slavo-române…, p. 120; faptele erau confirmate şi de Radu Popescu

vornicul care preciza că, dacă la început a fost blând, mai apoi s-a dovedit a fi un curvar (Radu Popescu, op. cit., p. 292).

83 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 93. 84 Miron Costin, op. cit., p. 180 (despre Vasile vodă Lupu). 85 Ion Neculce rezerva un spaţiu amplu, în cronica sa, personalităţii lui

Gheorghe Ştefan care, „încă boier, fără frâu când era vorba de femei”, „i-a făcut silă Saftei din neamul Boeştilor”, cu care apoi s-a căsătorit. După înlăturarea lui Vasile Lupu din domnie, a avut curajul să încerce să-şi râdă de doamna Ecaterina, dar a renunţat, la cuvintele aspre adresate de aceasta: „dulău fără obraz, cum nu se teme de Dumnezeu, că i-au fost domnu-său stăpân, şi i-au mâncat pita” (Ion Neculce, O seamă de cuvinte, în Opere, ed. citată, p. 183, „cuvântul XXXIV”; despre incident, relata şi Radu Popescu, op. cit., p. 108). În ceea ce priveşte cauza care l-ar fi determinat pe Gheorghe Ştefan să atenteze la integritatea morală a doamnei Ecaterina, se pare că ar fi fost vorba de o reglare de conturi cu fostul domn, care ar fi îndrăgit-o pe soţia logofătului (vezi Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi, 2003, p. 119; I. Tanoviceanu, Din luptele pentru neam. Răsturnarea lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1901).


viaţă desfrânată şi comiteau astfel de fapte, ele erau copiate de supuşii lor. Când un domn ca Vasile Lupu făcea silă unor case de boieri, „luându-le fetele peste voia părinţilor la ţiitorie”86, exemplul domnului era preluat aproape în mod automat de nepoţii de frate ai acestuia87, care luau băieţii oamenilor în silă la curvie88, iar dacă părinţii se plângeau împotriva unuia care se pare că „stricase patru mii de fete” şi nu puteau „să-l dovedească vinovat, pentru că el pătrundea noaptea prin case, lua fete cu sila şi altele la fel”89, judecata era foarte aspră.

Însă, în acelaşi timp, răspândirea acestui model era oprită de autoritatea domniei. În acest sens, vorbind de femeile şi fetele din timpul lui Vasile Lupu, arhidiaconul Paul de Alep considera că acestea „erau lipsite cu totul de sfială şi cinste”, fapt pentru care domnul le pedepsea: „El [domnul, n.n.] obosise tăindu-le nasul, făcând cunoscut în mod public [crimele lor, n.n.] şi înecându-le cu miile”90. Deşi exagerată91, această Nici faţă de soţia sa, Safta, Gheorghe Ştefan nu va păstra credinţă: pribeag fiind (1658), şi-a luat o ţiitoare străină din Apus, Ştefania Mihailova, care îi va aduce osemintele de la Stettin, locul în care domnul îşi sfârşea viaţa în ianuarie 1688, la ctitoria sa, mănăstirea Caşin (Ion Neculce, op. cit., p. 114, p. 266).

86 Miron Costin, op. cit., p. 120; lui Antohie Costachi „i-au făcut silă Vasile vodă cu o fămeie din casă, fără voia lui” (N. Iorga, Studii şi doc., vol. VI, p. 33-34, nr. 70). Documentul este interesant, pentru că, la data respectivă, Antohie Costache era căsătorit cu Alexandra Ureche, fiica cronicarului Grigore Ureche (Ion T. Sion, Costăcheştii. Istorie şi genealogie (II), în ArhGen, V (X), 1998, nr. 1-2, p. 263).

87 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 120. 88 Miron Costin, op. cit., p. 120. 89 Călători străini…, V, p. 76. 90 Ibidem, VI, p. 56. 91 Pentru încălcarea moralei se plătea cel mai des duşegubina, iar achitarea

acesteia avea o dublă semnificaţie, atât de răscumpărare a sufletului, cât şi de recunoaştere a paternităţii. Arcadie Bodale preciza că răscumpărarea adulterului prin plata duşegubinei echivala cu iertarea dată de comunitate (Arcadie Bodale, Semnificaţia actelor ctitoriceşti în Evul Mediu românesc, în AIIAI, XLII, 2005, p. 21). Cartea românească de învăţătură de la 1646, deşi condamna foarte sever desfrâul şi adulterul, nu prevedea pedeapsa cu moartea, fapt atestat şi la începutul secolului XVIII, atât de Erasmus von Wiesmartel (Călători străini…, VIII, p. 361), cât şi de Dimitrie Cantemir, care menţiona că duşegubina scoate capul şi, din această cauză, se aude: „Fătul meu iubit! Fereşte-te de furt şi de ucidere că de împreunarea neîngăduită, nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte câtă vreme vei plăti banii la şugubinat – aşa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate” (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 246 ). Cuantumul nu era clar reglementat, pentru că suma era stabilită de marele vornic sau duşegubinar; plata se făcea atât de bărbatul adulterin cât şi de femeie (DIR, A, XVI/II, p. 64, nr. 80; ibidem, XVII/II, p. 224, nr. 297) şi putea atinge suma de 60 de taleri sau zloţi. De abia la sfârşitul


156

afirmaţie se justifica prin existenţa unui climat mental caracterizat de o „relaxare” a moravurilor societăţii, independent de modelul domnului. Relatările, apropiate cronologic, ale lui Bargrave92 şi Evlia Celebi93, precum şi alte mărturii mai târzii fac posibil acest scenariu la jumătatea veacului XVII, precum şi în secolul precedent când, se pare, Despot vodă (1561-1563) ar fi luat atitudine împotriva celor care nu respectau legământul căsătoriei94, mai ales că prostituţia şi proxenetismul95 erau prezente în societatea românească.

Prostituatele erau numite de Evlia Celebi în secolul al XVII-lea fahişe (gazde), femei ce ofereau plăceri trupeşti şi care trebuiau să plătească domnului Moldovei o dare de şase pungi pe an96. Ele se diferenţiau de restul femeilor prin îmbrăcăminte, locurile pe care le frecventau97, cel mai adesea cârciumile98, şi coafură, în general despletită99. Tot Evlia Celebi, vorbind despre bâlciul de la Focşani100, preciza, ca notă distinctivă pentru ţara românilor, că bâlciul, pe parcursul celor 40 de zile cât dura, cuprindea trei zile şi trei nopţi când târgul se

secolului XVII se poate vorbi de o reglementare a valorii duşegubinei, cu mici diferenţieri, pentru că, dacă exista un „copil din flori”, femeile necăsătorite plăteau 12 taleri imperiali la Iaşi, iar cele de la ţară achitau 6 taleri imperiali, după care puteau avea, fără a se teme, câţi copii doreau, chiar şi zece (Călători străini…, VIII, p. 361). Dacă pravilele româneşti nu prevedeau moartea pentru adulter, obiceiul pământului îi pedepsea pe femeia adulterină şi complice, soţului revenindu-i dreptul de a o ierta sau a-i administra o pedeapsă ce putea fi chiar decapitarea (Instituţii feudale…, p. 5, sub vocea adulter).

92 Călători străini…, V, p. 485-487. 93 Ibidem, VI, p. 485, p. 735. 94 Ibidem, I, p. 406; ibidem, II, p. 260. 95 Pravilele de secol XVII numeau proxenetul, votru, supuitor, şi îl supuneau

pedepsei cu moartea, însă acordarea pedepsei rămânea la latitudinea duhovnicului (Îndreptarea legii, gl. 126-130, p. 149-153).

96 Călători străini…,VI, p. 485; faptul nu este confirmat şi de alte surse. 97 Cartea românească de învăţătură, gl. 33:7, p. 134 („curva să deosebeşte pre

locul ce lăcuieşte şi pre haine ce poartă”). 98 Stolnicul Cantacuzino preciza că dorobanţii lui Leon Tomşa (1629-1632)

stăteau în pivniţe, unde zăceau cu femei şi băutură (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 115-116); din această cauză, Miron Costin vorbeşte despre „mare desfrânăciuni şi nespuse ce era într-acela domnu” (Miron Costin, op. cit., p. 97).

99 Călători străini…, VI, p. 485; ibidem, VIII, p. 355; Niccolo Barsi asocia părul despletit cu starea de groază în care se găseau bocitoarele (ibidem, V, p. 77).

100 Bâlciul dura 40 de zile şi era o dată pe an: vara, în iulie, în Ţara Românească şi toamna în Moldova.


lumina cu mii şi mii de candele, felinare, făclii, torţe şi lumânări de ceară, iar în fiecare colţ erau cântăreţi şi „mii de femei de moravuri uşoare, care cântă din gură şi instrumente, petrecând în toate părţile”101.

Însă această relaxare a moravurilor nu a dus şi la cea a pedepselor, care, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, erau reglementate de mai multe autorităţi, pentru a se da eficacitate autorităţii judecătoreşti102. Cei care se ocupau, în special, de colectarea dării pentru abaterile de la morala sexuală erau duşegubinarii, învestiţi în acest scop de autoritatea domnească103. Vinovaţii de adulter erau surghiuniţi până plăteau duşegubina, iar dacă nu aveau cu ce plăti, erau trimişi la vornicie, unde suma creştea. Dacă nici aici vinovatul nu putea plăti, era trimis la judecata domnului, unde îşi putea pierde capul, dacă nu se răscumpăra104.

101 Călători străini…, VI, p. 730-731. 102 Asupra satelor Episcopiei de Huşi se exercita autoritatea duşegubinarilor dată

de marele vornic de a umbla prin Episcopie, a strânge darea şi a-i scrie pe cei care o plăteau într-un catastif, pe care trebuiau apoi să i-l aducă vornicului (Episcopul Melchisedec, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 67-68). Dimitrie Cantemir nota, în secolul al XVIII-lea, că cel care ocupa funcţia de agă, pe lângă faptul că priveghea străjile Iaşului, mai judeca pricinile mai mici ale târgoveţilor din Iaşi, iar dacă vedea pe uliţe un om desfrânat sau beat îl pedepsea. De asemenea cei patru vornici de poartă, cu scaunul de judecată în afara curţii, judecau pricinile mai mici, pedepsind femeile desfrânate, iar „pe fecioarele care au greşit cu voia lor sau cu sila” porunceşte să le cunune cu făptaşii, dacă unul şi altul sunt din norod; dacă este de neam boieresc, atunci el îl înştiinţează pe domn (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 169, p. 173-174).

103 Duşegubinarii nu aveau o dregătorie propriu-zisă, ei aflându-se în subordinea marelui vornic, care îi recruta din apropiaţii săi; însă, datorită faptului că aceştia le siluiau pe cele care plăteau duşegubina (la 1629, mai mulţi stăpâni de sate se plângeau domnului că duşegubinarii fac „năpăşti la femei şi la fete de oameni buni şi la săraci”), Miron Barnovschi hotăra ca ei să meargă a colecta darea doar o dată pe an, în septembrie, cu excepţia cazurilor în care se depunea plângere la domnie sau la reşedinţa vornicilor, la Bârlad şi Dorohoi (B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, tom. I, partea I, Bucureşti, 1865, nr. 259 apud Liviu Pilat, op. cit., p. 17, nota 54). Duşegubina a fost desfiinţată în Moldova de Matei Ghica (iunie 1753-8 februarie 1756) „ca obicei urât şi rău”, prin hrisovul din 23 noiembrie 1754 (Instituţii feudale…, p. 180, sub vocea duşegubină; p. 357, sub vocea pedeapsă).

104 Călători străini…, II, p. 361: „dintre aceştia [adulterini, n.n.] am văzut cum au fost ucişi în faţa noastră şase oameni în răstimp de o oră. Acest lucru a băgat cea mai mare spaimă printre boirii care îngăduiseră cea mai mare libertate în această privinţă”. Petru Bogdan Bakšić nota, la 1640, că „aproape toţi [românii, n.n.] trăiesc cu o anumită libertate de conştiinţă; unii ţin mai mult la ţiitoare şi dacă astăzi se întâmplă să fie vreo


158

Femeile acuzate că ar duce o viaţă lipsită de moralitate aveau altă soartă. Fetele ademenite erau închise şi eliberate, după ce plăteau duşegubina; în schimb, cele care fac „o aşa boacănă” şi erau surprinse în fapt sau aveau un copil din flori erau tunse105, iar cele care nu puteau plăti ajungeau în faţa domnului care, pentru preacurvie, le ponegrea în public. Adulterinele erau „aşezate goale de-a-ndoaselea pe un măgar a cărui coadă trebuie să o ţină în mână şi plimbate prin tot oraşul şi toate uliţile”, chiar erau bătute, uneori de ţigani, după care erau alungate106. Această practică, descrisă de Erasmus von Weismartel, se regăseşte în prevederile pravilelor. Cartea românească de învăţătură (gl. 15:2) nota că „pre une locuri pre unii ca aceştia, cari iau două muieri poartă-i pre uliţe cu pelea goală, şezând călare pre măgariu şi-i tot bate cu două furci, ce torc muierile. Aşişdere şi pre muieri, pre ceale ce iau doi bărbaţi, le poartă cu pieili goale pre măgari, şi le bat cu două cumănace sau cu două şlice”107. Existenţa unor astfel de pedepse corporale infamante – prin sluţire (raderea bărbii, tunderea părului) sau datul prin târg însoţite de bătaia cu beţele, cu biciul, cu nuielele – vizau degradarea fizică şi a onoarei.

Totuşi, rolul important în societatea medievală românească îl avea preotul, el fiind cel care veghea la buna moralitate a comunităţii pe care o păstorea. Instanţa morală superioară rămânea Biserica, a cărei menire era prinsă între disciplina juridică şi cea spirituală, ceea ce îi conferea dreptul de a încasa duşegubina atât de la mirean, cât şi de la cler, mai ales că greutatea adulterului pentru omul Bisericii era cu mult mai mare108. schimbare, toţi îşi vor părăsi chiar soţiile luate cu cununie şi se vor strămuta în altă ţară” (ibidem, V, p. 269).

105 Ibidem, VIII, p. 356. 106 Ibidem, p. 361. 107 Cartea românească de învăţătură, p. 104; Îndreptarea legii, gl. 131:1, p. 153

vorbea de o pedeapsă similară acordată în cazul bărbaţilor care îşi supuneau femeile lor; DRH, B, XXXV, îngrijit de Violeta Barbu, Constanţa Ghiţulescu, Bucureşti, 2003, p. 100-101, nr. 81 – 9 martie 1650; p. 140-142, nr. 115 – 20 aprilie 1650, exemplifică aceste pedepse dar în cazuri care nu priveau adulterul, însă această coroborare dintre surse face posibilă o mai bună cunoaştere a modului în care era pusă în aplicare pravila.

108 După plata duşegubinei, diaconul primea drept canon 5 ani de post, fiind obligat să renunţe apoi la cinul său; preotului i se dădeau 7 ani de post, trebuia să renunţe la cin şi să se călugărească, nu mai avea dreptul să cânte la liturghii până la moarte, iar dacă mai continua să administreze Sfintele Taine, acestea nu erau recunoscute, laicul, care le acceptase, fiind obligat să le repete; preoteasa adulterină depindea de decizia soţului, însă, dacă rămânea alături de ea, acesta nu mai putea oficia nici un ritual. Pentru sancţiunile preotului ortodox vezi Pravila ritorului Lucaci, p. 161-163; Bogdan-Petru


Despre numărul celor care încălcau legământul căsătoriei, mărturiile sunt contradictorii. Dacă Dimitrie Cantemir afirma că adulterele erau rare109, sunt suficiente motive să credem că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Marele vornic Dumitraşco Goia încasa la Huşi, în 1617, patru duşegubine într-o singură zi, toate cazurile fiind abateri de la morala sexuală110. Exemplele pot continua pentru intervalul 1607-1610 cu zona Olăneşti, unde trei cazuri de adulter îi aduceau o serie de beneficii pârcălabului Pavel Ureche. În primul caz, Ursu din Oleşeşti fusese prins de Ivan iubindu-se cu soţia sa, Neagole, iar la reclamaţia fie a soţului înşelat, fie a altcuiva, Ursu era silit să plătească, „pentru marele păcat, ce a păcătuit”, cu ocina vândută de fiii săi, pentru 76 de taleri, lui Pavel Ureche111. Odată scăpat, Ursu din Oleşeşti îşi va mai vinde, peste trei ani, o parte din ocină, pentru 60 de taleri, aceluiaşi Pavel Ureche, pentru a se achita de o vină identică, el fiind prins, de această dată, cu femeia lui Simion, fiul lui Grama din Băleşti112.

Adulterul se socotea încheiat după ce una dintre părţi era prinsă sau era dovedită113. Pravilele secolului XVII îi rezervau soţului dreptul de a o ierta pe soţia infidelă, în acest caz el nemaiputând invoca, mai târziu, ca motiv de despărţenie, preacurvia soţiei. Dacă se despărţeau, cuplul separat, cât şi cei doi amanţi / ibovnici nu aveau dreptul să se recăsătorească, respectiv să se căsătorească, chiar dacă exista un copil în afara căsătoriei. Excepţia – adică puteau locui împreună „iubovnicii după despăţenie” – putea fi pusă în practică dacă preacurvia nu se descoperea în opt zile, aducându-se drept motive de despărţenie alte cauze114. Dacă Maleon, Clerul de mir…, p. 27-85; Liviu Pilat, op. cit., p. 9-10. Călugărul schimnic curvar se pedepsea ca un preacurvar – 15 ani –, iar cel neschimnic ca un curvar – 7 ani (Îndreptarea legii, gl. 123, p. 147) astfel încât se realiza totuşi diferenţa dintre cele două fapte de morală sexuală.

109 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 246. 110 DIR, A, XVII/IV, p. 165, nr. 203. 111 Ibidem, XVII/II, p. 80-81, nr. 92, din 18 ianuarie 1607, emis la Bârlad. 112 I. Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, p. 48, nr. XXVI;

recidiva nu era reglementată în mod deosebit pentru nici o categorie de culpă, nici măcar pentru cazuri speciale, anume prevăzute, care erau sancţionate arbitrar.

113 Îndreptarea legii, gl. 180, p. 178; Cartea românească de învăţătură, gl. 18, p. 115, indicau faptul că actul preacurviei, sodomiei, ereticiei trebuiau dovedite judecătorului, „iară de nu se vor arăta să vază toţi, atunci ca şi când nu se-ar fi făcut nicecum”.

114 Îndreptarea legii, gl. 179:4, p. 177; Cartea românească de învăţătură, gl. 17, p. 113-114.


160

relaţia extraconjugală continua, fără a fi dezvăluită, ea putea avea consecinţe grave pe plan social – pierderea averii115, naşterea de copii nelegitimi, potenţiali moştenitori –, moral116 şi religios117.

Dragostea extraconjugală putea chiar să provoace crime. La 1609, Mariica din Oleşeşti şi-a ucis soţul, pe Văscan, pentru a fi cu un alt bărbat, Burbudan din Spărieţi118. Doar în urma vânzării ocinei de către fraţii responsabilei către acelaşi Pavel Ureche ea a putut fi salvată. Nu întâmplător, printre principalele pricini pentru care soţul îşi putea întemniţa soţia, erau curvia şi tentativa de omor119.

Cutuma şi morala creştină interziceau omorul ca formă de răzbunare, datorită credinţei că adevărata dreptate se va face la Judecata cea din Urmă, însă pravilele nu sunt foarte clare în acest sens, ele acceptând, în unele cazuri, „moarte pentru moarte”120. Dar tentaţia răzbunării era mult prea mare, atât pentru omul de rând, cât şi pentru membrii familiei domneşti. Îndreptarea legii prevedea că bărbatul are dreptul de a-şi ucide soţia dacă era prinsă curvind în căminul conjugal, însă era considerat criminal dacă îl omora pe amant. Dacă raportul extraconjugal se desfăşura în afara căminului familial, soţul înşelat, dacă nu îşi prindea soţia, trebuia să dovedească cu mărturii întemeiate acuzaţiile aduse. O altă situaţie, prezentată de Grigore Ureche, s-a petrecut în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517). Atunci, un boier pe nume Vasco s-a asociat oştilor polone intrate în Moldova, pentru a-l putea pedepsi pe un alt Vasco, pe care avea mânie, pentru că i-au luat muierea; răzbunătorul „i-au purtat pretutindirile” pe poloni, până ce „au arsu şi au prădat pre vrăşmaşul său curvariul”121.

115 Îndreptarea legii, gl. 241, 234; Cartea românească de învăţătură, gl. 15, p. 108, prevedeau că femeii i se confiscă averile de către soţ doar dacă era prinsă, iar în cazul în care cuplul avea copii, averea confiscată a mamei rămânea acestora; vezi Ion Peretz, Pravila lui Vasile Lupu şi izvoarele ei greceşti, extras din „Arhiva”, Iaşi, 1915, p. 17-25.

116 În cazul bigamiei, se reglementa ca celui pedepsit, pe lângă ocnă, purtarea prin târg, să i se ia toate bunurile domneşti, pentru că îşi pierduse cinstea, fiind de toată ruşinea (Îndreptarea legii, gl. 237, p. 231; Cartea românească de învăţătură, gl. 15:1, p. 108; gl. 31:7, p. 129, cel care va lua soţie certată pentru preacurvie era considerat hotru, ,,fără de cinste şi ruşinat”, însă nu era pedepsit pentru acest lucru).

117 Pedeapsa era afurisirea (Pravila ritorului Lucaci, p. 162). 118 DIR, A, XVII/II, p. 244, nr. 297. 119 Îndreptarea legii, gl. 185, p. 183; Cartea românească de învăţătură, gl. 23:10,

p. 119-120. 120 Îndreptarea legii, gl. 243:11, p. 235-238, pentru pedeapsa ucigătorului. 121 Grigore Ureche, op. cit., p. 140.


Adevăratele probleme apăreau dacă, dintr-o astfel de legătură, se năştea un copil, mai ales că mijloacele contraceptive sau de întrerupere a sarcinii erau pedepsite de Biserică122, ele fiind considerate cauze de divorţ123. Singura posibilitate contraceptivă admisă era abstinenţa, care putea fi acordată de bărbat. Această clauză făcea ca, atunci când femeia avorta, o parte din vină să fie transferată asupra bărbatului.

Copiii nelegitimi aduceau un dezechilibru în cadrul familiei, în ciuda afirmaţiei lui Verancsics că moldovenii îşi iubesc copiii ţiitoarelor tot atât cât pe proprii copii legitimi124. Bastarzii moşteneau prin naştere condiţia socială a mamei125; doar recunoaşterea lor de către tată îi puteau face moştenitori ai acestuia. Pravilele, la rândul lor, operau cu distincţia bastard – copil legitim, ultimul având întâietate la a moşteni bunurile familiei126, în vreme ce situaţia social-financiară a primului depindea de bunăvoinţa tatălui.

Cu acest cadru panoramic asupra vieţii extraconjugale, trebuie văzut şi ceea ce însemna curvia, mai ales că Biserica a acordat atenţie acestui păcat, departe de a fi categorisit.

Curvia127, asociată Afroditei128, al cărei corespondent devine feminitatea129, era unul dintre păcatele mari şi groaznice, „lucrurile

122 Pravila ritorului Lucaci, p. 161, pedepsea pe „muiarea ceea ce va bea ierbi să nu facă feciori” şi pe muierea de va omorî feciorul în sine; Îndreptarea legii, gl. 374, p. 350 („Pentru muiarea carea va purta erbi sau va mânca ca să nu facă feciori; sau de-ş va omorî copilul, sau de-ş va urgisi copilul carele va naşte”) canonisea femeia ca pe ucigaş, între 3 şi 5 ani, cu posibilitatea ca acest termen să scadă în funcţia de context: dacă îşi omora copilul cu ierburi de nevoie, dacă nu mai folosea ierburi, dacă năştea copilul departe de casă şi apoi murea. Curvele care îşi omorau copilul în pântec sau dacă îl năşteau (!) erau private de împărtăşanie 10 ani. Antim Ivireanul, în predica Început şi învăţătură pentru ispovidanie, prevedea acelaşi canon în cazul femeii care bea ierburi, iar pentru cele care doar purtau ierbi un canon de şase ani (Antim Ivireanul, op. cit., p. 238).

123 Avortul era o infracţiune pedepsită nu sub acest nume, ci sub expresia de lepădare din mână (Îndreptarea legii, gl. 181:5, p. 179), iar pedeapsa depindea de preot.

124 Călători străini…, I, p. 419. 125 Cartea românească de învăţătură, gl. 36:15, p. 138. 126 Maria Magdalena Székely, Structuri de familie..., p. 83. 127 Definiţia este amplă, cuprinzând faptele de preacurvie, sodomie; termenii, la

rândul lor, sunt generici, după cum am observat. 128 Antim Ivireanul, op. cit., p. 51. 129 În cadrul Judecăţii din Urmă de la biserica mare a mănăstirii Hurezi, curvia

era reprezentată ca o femeie chinuită de diavol, dovadă că asocierea ispitei cu femeia era din ce în ce mai răspândită. În schimb, în cele două gravuri dedicate fiului risipitor sau curvar, compoziţia imaginii era cu totul diferită. Împreună, scenele exprimă concepţia


162

dracului, întunecate şi de ruşine”, alăturate mândriei şi uciderilor130, primind drept canon privarea de sfânta împărtăşanie între şapte şi cincisprezece ani131. Era considerată păcat de voie, împotriva firii, de fire132, trupesc133, de moarte134 sau i se acorda un titlu general de „faptă rea şi scârnavă”, opusă credinţei135. Curvia era considerată un păcat care îl alungă pe individul care o săvârşea din cetatea sfântă136.

Preocuparea Bisericii se observă din conţinutul literaturii omiletice de secol XVII şi început de veac XVIII137. Toate ciclurile de cuvântări bisericeşti apărute până la Antim Ivireanul enumerau în summa acestora, ca a doua predică, Duminica fiului risipitor sau curvar. Asocierea risipei cu curvia devenea evidentă în Cazania de la Govora / Dealu (Evanghelia învăţătoare, 1642-1644)138, unde, pe aceeaşi filă

privitoare la pedepsirea păcătosului: bărbatul era reprimit în cadrul familiei, pe când femeia era damnată la focul mistuitor şi veşnic al iadului.

130 Cazania, p. 414, p. 497; tot în legea lui Satan erau săvârşite: furturile, uciderile, curviile, beţiile (ibidem, p. 42).

131 Îndreptarea legii, gl. 123, p. 147; gl. 240, p. 233-234. 132 Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 178. 133 Îndreptarea legii, gl. 129, p. 151-152. 134 Cazania, p. 358-359; nu amintea de cele şapte păcate capitale, ci nota că

păcatele care duc la moarte şi la munca sufletului sunt: beţiile, lăcomiile, curviile, iar într-o altă enumerare a păcatelor, primul era minciuna, iar ca al cincilea şi al nouălea păcat erau beţia şi curvia (ibidem, p. 112). În Îndreptarea legii, gl. 137, p. 155, printre cele şapte păcate capitale, curviile erau enumerate ca al cincilea, al şaselea şi al şaptelea. La Antim Ivireanul, cele şapte păcate capitale erau amintite de trei ori, într-o ordine diferită faţă de cea precizată la 1652, în Îndreptarea Legii. Prima era numită trufia şi doar o singură dată curvia, ca al treilea păcat capital (Antim Ivireanul, Opere. Învăţătură besericească – 1705 Târgovişte, p. 377). În predica Învăţătura asupra pocăinţei, se preciza doar de păcatul trupesc ca al treilea păcat capital (ibidem, p. 219), iar în Cuvânt de la naşterea lui Iisus, printre păcatele capitale, faptele imorale sexuale se subînţeleg (ibidem, p. 123).

135 Învăţăturile lui Neagoe Basarab…, p. 191; mitropolitul Moldovei, Varlaam, indica faptul că farmecele şi curviile sunt primele care se opun credinţei (Cazania, p. 171).

136 Curvarul era asemuit cu ereticul, pentru că doar limbile neînţelegătoare şi înşelate săvârşeau aceste fapte, pentru care nu vor cunoaşte înviere (ibidem, p. 358).

137 Atenţia Bisericii faţă de curvie devine evidentă la sfârşitul secolului al XVII-lea, când, în Ţara Românească, se introduce noul ciclu iconografic de la biserica mare a mănăstirii Hurezi, unde, în scena Judecăţii din Urmă, curvia este figurată, deşi într-o manieră uşor amuzantă, ca faptă ce atrage pieirea veşnică.

138 Cazania, tradusă din rusă de Udrişte Năsturel, era începută la mănăstirea Govora în anul 1642, sub oblăduirea ieromonahului Silvestru şi se finaliza la mănăstirea Dealu (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 160).


(recto-verso)139, erau tipărite doar două gravuri, ambele dedicate Duminicii fiului risipitor140, în care desfătarea omului cu cele lumeşti era asemuită mocirlei în care stăteau porcii141. Corelarea era întâlnită şi la începutul secolului al XVIII-lea la mitropolitul Antim Ivireanul: „să ne părăsim de păcate […], apoi iar să nu ne mai întoarcem […] ca câinele la borăturile sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune”142.

În Cazania de la 1643, lucrare destinată uzului intern, din cele şase exemple de porunci, doar Să nu ucizi! şi Să nu curveşti! erau detaliate143. În Duminica a V-a după Post se reluau explicaţiile, insistându-se asupra semnificaţiei poruncii: Să nu râvneşti nimic al aproapelui tău144. Nici în lucrarea polemică tipărită la 1645, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, mitropolitul Varlaam nu omite a arăta însemnătatea celor Zece Porunci, lăsate lumii pentru mântuire şi fundamentate drept criterii de judecată la Vremea de Apoi. Această nuanţare era probabil realizată pentru că lucrarea se adresa românilor din Transilvania, pe care mitropolitul îi încuraja să-şi păstreze credinţa145,

139 Cazania preste Duminicile şi la praznice gospodăreşti şi la alte Sfinte mari

sărbători de la Govora (1642) / Evanghelia învăţătoare de la Dealu (1644), manuscris românesc din colecţia Românească Veche (COTA RV-42), Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi.

140 Gheorghe Comşa, Istoria predicaţiei la români, Bucureşti, 1921, p. 30-35. 141 În urma comparării modelelor de gravuri întâlnite în reprezentările cărţilor

româneşti incluse în Cazania de la Govora (1642) / Evanghelia învăţătoare de la Dealu (1644), Cazania (1643), Îndreptarea legii (1652), Cheia înţelesului (1678) cu cele figurate pe Cazania de la Liov (1606), Nicolae Cartojan preciza că gravurile din lemn folosite pentru redacţiile româneşti nu erau de provenienţă autohtonă, ele fiind aduse dintr-un atelier ucrainean, unde se aflau tipografii mitropolitului kievean Petru Movilă, cunoscut pentru trimiterea de tipografi în ambele ţări româneşti. Aceste gravuri, de influenţă germană, transmisă prin mediul polon, erau aduse de aceşti tipografi ucraineni, trimişi în cele două ţări româneşti, ceea ce demonstra că elita ecleziastică doar prelua un model de definire figurativ (Nicolae Cartojan, op. cit., p. 161).

142 Antim Ivireanul, op. cit., p. 95. 143 Cazania, p. 218. 144 Ibidem, p. 119. 145 Încă din predoslovie, mitropolitul Moldovei făcea aceste precizări, în

condiţiile în care românii puteau fi ispitiţi să se convertească de confesiunile majoritare din Transilvania, prin traducerile de cărţi religioase, astfel putând uşor a amăgi „în tot chipul […] pre neştine prostac şi neştiutori, să-ş sperie cu mărturiia svintelor Scripturi, cari le fără de cale le-au pus şi rău le tâlcuiesc către a lor perire” (Varlaam, Opere. Răspuns împotriva catehismului calvinesc, ediţie critică de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984, p. 187).


164

aducându-le aminte, în acelaşi timp, că lepădarea de credinţă era un păcat de moarte146, pentru care aveau să fie trimişi în Iad147. Cele zece legi erau des consemnate la început de secol XVIII şi de mitropolitul Antim Ivireanul care, deznădăjduit de vremurile în care trăia, lansa ca sfat, în Cuvânt de învăţătură şi umilinţă din Duminica Floriilor: „Lăsaţi curviile!”148 şi amintea porunca a VI-a (Să nu preacurvim!) şi a IX-a (Să nu pohtim la muierea altuia!)149. Indignarea mitropolitului sporea în predica de la Întâmpinarea Domnului (Stretanie). Astfel, la a VI-a poruncă, se preciza: „Să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, care nu le poci grăi”, iar la a IX-a poruncă, preciza „să nu pohtim la muierea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acest lucru, ca să nu zică nimic”150.

În acelaşi timp, dacă mitropolitul Varlaam al Moldovei insista asupra celor Zece Porunci, acesta considera că omul, fiind făcut şi din pământ, mai degrabă „lucrurile cele pementeşti iubeşte să facă”: să doarmă, să mănânce, să bea mult, să curvească151, decât de a se îndrepta spre cele sfinte, astfel încât tentaţia de a comite fapte rele era foarte mare. Însă, ca o faptă să devină scârnavă, rea, „întâmplare care naşte moarte”, gândul trebuie să parcurgă trei etape: să pornească din inimă, să se transforme în poftă şi să fie săvârşit de bună voie152. Astfel, din inimă şi gând purced toate păcatele, de la inimă „es toate răutăţile şi gândurile rele”153, cum ar fi omorul, curvia. Din această cauză, pedeapsa turnării de plumb topit în gură era considerată ca privarea de acel organ care a dus la

146 Îndreptarea legii, gl. 137, p. 155. 147 Varlaam, op. cit., 199. 148 Antim Ivireanul, op. cit., p. 149. 149 Ibidem, p. 376; în Învăţătură pentru taina pocăinţei – 1705, avea precizat, la

a VI-a poruncă: să nu preacurvească sau să curvească, sodomească, iar la a IX-a poruncă: să „nu pohtească la muierea vecinului, nice la altă muiere străină, afară de muierea lui cu care s-a cununat” (ibidem, p. 359).

150 Ibidem, p. 359. 151 Cazania, p. 423, predica din 2 februarie; condamnarea vizuală se observa în

reprezentarea Vămilor văzduhului de pe faţadele bisericilor moldoveneşti, unde apare vama numărul paisprezece, a preamâncării, ogrodirii pântecului, faţă de care omul avea să dea socoteală (P. Henry, op. cit., p. 8); iconografia de sfârşit de secol al XVII-lea, din Ţara Românească, ne reliefează cel mai bine acest lucru, în scena Judecăţii din Urmă, unde sunt exemplificate caznele la care vor fi supuşi cei care nu se îngrijesc de puritatea sufletului, preferând să doarmă sau să curvăsărească.

152 Ibidem, p. 407. 153 Varlaam, Opere…, p. 200.


rău: „să-i între pe grumazi la înemă, pentru că pre aceleea mădulare au ieşit de la inema ei toate îndemnăturile featei, de au scârbit inema părinţilor”154. Însă, inima curată menţinută prin „armele lui Dumnezeu”, postul, curăţenia, ruga155, era considerată casa lui Dumnezeu156, iar lupta faţă de diavol se manifesta, în primul rând, prin ferirea de curvie, apoi de ucideri157.

Tentaţia de a săvârşi curvia era cu atât mai mare dacă era asociată beţiei, jocului, cântărilor, neştiinţei, dezmierdărilor părinteşti sau perioadelor de pace şi belşug. În mentalitatea românilor, beţia şi curvia erau, se pare, atât de obişnuite, încât atunci când mitropolitul Nifon, cerându-le boierilor şi domnului Radu cel Mare (1495-1508) să se îndepărteze de la astfel de lucruri, aceştia îi răspundeau: „Pasă şi eşi din ţara noastră, că viaţa şi traiul învăţăturilor tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre”158. Peste aproximativ un secol şi jumătate, în Moldova, mitropolitul Varlaam constata aceeaşi concepţie, căci „că iuboştea curviei iaste mai tare decât moartea”159.

Licoarea lui Bahus era frecvent consumată cu atât mai mult cu cât toate evenimentele importante din viaţă se sărbătoreau cu băutură, de la momentele de glorie160, la nunţi161, praznice162, dar şi la sărbători163 sau

154 Îndreptarea legii, gl. 128, p. 150; Cartea românească de învăţătură, gl. 28:4, p. 125.

155 Cazania, p. 108, p. 355; Varlaam, Opere…, p. 201. 156 Cazania, p. 72. 157 Ibidem, p. 415. 158 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 78; răspunsul provenea, probabil, pe fondul

unor conflicte dintre fostul patriarh şi domn, datorate unui divorţ pronunţat de Radu cel Mare împotriva canoanelor bisericeşti.

159 Cazania, p. 497: 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. 160 Conrad Iacob Hitebrand descria ce s-a întâmplat în ziua de 28 decembrie

1657, pe când se pierdea seara pe uliţele Iaşului: „îi iese în cale o ceată de cheflii de aceştia, ducând pe o sanie un butoi, pe care stătea cineva. Cu acest alai ei umblau pe străzile oraşului, cântau, săreau şi chiuiau din răsputeri” (Călători străini…, V, p. 597). Pentru beţie vezi: Mircea Bălan, Istoria beţiei la români, Timişoara, 2004.

161 Potrivit lui Niccolo Barsi, moldovenii obişnuiesc ca la nunţi să întindă mese „timp de trei zile şi de trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace şi să cânte […]. Când trece un străin pe acolo […] îl poftesc să bea, şi dacă refuză, îl iau pe sus şi îl duc în casă, unde îi dau de băut până îl îmbată (socotind că este o mare ruşine ca un străin să plece de la ei fără să se fi îmbătat), iar acesta blesteamă apoi şi înjură stăpânul casei care l-a poftit, în loc să-i mulţumească” (Călători străini…, V, p. 77); Dimitrie Cantemir preciza că nunta era sărbătorită cu băutură până la al treilea ceas al dimineţii (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 255).


166

pe timpul iernii164, astfel încât vinul îi contamina pe preot – care, după Paul de Alep, era primul la cârciumă165 –, pe domn166 şi nu-i ocolea nici pe misionarii catolici167. Astfel, genovezul Franco Sivori conchidea, la 1588, că a bea nu însemna a păcătui168, chiar dacă la biserică acest fenomen era condamnat, inclusiv prin intermediul picturii murale169. Stupefacţia călătorilor faţă de acest obicei al românilor era exprimată de francezul Pierre Lescalopier, la 1574, care scria că românii „beau peste

162 Niccolo Barsi, în relatarea sa despre Moldova (1639), nota că, după

înmormântare, oamenii făceau praznice, unde mâncau doar peşte, arătând durere faţă de cel mort, însă beau vin şi bere (Călători străini…, V, p. 77).

163 Franco Sivori, vorbind despre obiceiurile de Crăciun şi Paşti, observa că românii „adeseori se îmbată, nesocotind acest lucru – după câte am văzut – drept păcat” (ibidem, III, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 11); Marco Bandini preciza că românii „sărbătorile le celebrează cu joc şi cu paharele pline de vin şi atunci se dedau cel mai mult la toate voluptăţile vieţii şi ale trupului” (ibidem, V, p. 344).

164 Iacob Hitebrand mărturisea că, „pe lângă zilele când cade vreo sărbătoare, se mai petrece când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin” (ibidem, p. 597).

165 Se referea la preoţii moldoveni (ibidem, VI, p. 58). 166 Dabija vodă (1661-1665) era caracterizat de Ion Neculce ca fiind milos, bun

cu săracii, integru (?), nu-i plăceau minciunile; însă acelaşi cronicar consemna că originea dintr-o zonă cu podgorii îl determina pe domn să nu dispreţuiască vinul bun, pricină pentru care „judecăţile nu aveau o prea mare laudă” (Ion Neculce, op. cit., p. 52). Băutura nu numai că afecta judecata domnului din divan, dar îi afecta şi raţiunea. Cronicarului Radu Popescu i se părea, iniţial, că fiul domnului Iliaş Rareş, Radu Iliaş ar fi un bun domn („era blând, şi vin nu bea”): „Să părea tuturor că va fi înţelept. Dar pă urmă îmbogăţându-să şi învăţându-să a bea şi vin, s-au făcut foarte rău” (Radu Popescu, op. cit., p. 473).

167 Din această cauză, Marco Bandini se plângea că modul în care moldovenii îşi petrec sărbătorile i-a contaminat pe unii dintre catolici, însă, datorită măsurilor pe care le-a luat, catolicii se îndepărtau de aceste obiceiuri rele (Călători străini…, V, p. 344). Totuşi, se pare că nu toţi călătorii străini erau bune companii de băutură, căci Iacob Hidebrand adăuga că, în ciuda bucuriei generale de pe uliţele Iaşilor, din seara de 28 decembrie 1657, încercând să se alăture „chefliilor”, aceştia l-au luat de braţe şi l-au îndemnat cu binişorul să plece de lângă ei” (ibidem, p. 597).

168 Călători străini…, III, p. 11. 169 P. Henry, op. cit., p. 8, atrage atenţia asupra faptului că, pe faţadele

bisericilor moldoveneşti, la a unsprezecea vamă din tema Vămile Văzduhului, era figurată beţia, denumită în slavonă „Πи њство”.


măsură”, multe fiind sănătăţile închinate170. La rândul său iezuitul ungur Paul Beke scria în Relaţiune asupra Moldovei (iunie 1644) că „locul pentru a se înveseli împreună” al moldovenilor era cârciuma171 frecventată atât de bărbaţi cât şi de femei172. Din această cauză cârciuma, ca loc de formare a atitudinilor colective, atrăgea atenţia elitei ecleziastice173: „Toată ziua beţi, borâţi, înlăuntru la cârciume, apoi porniţi la curvii şi la preacurvii de multe feluri […]. Pentru ce, pentru puţintel vin al beţiei, pentru dulceaţă amară a unei împuţite curvii […] să ne dăm pre noi de voe vrăjmaş lui Dumnezeu”174. Datorită faptului că ospeţele, sărbătorile erau celebrate cu joc şi pahare pline de vin, aceste momente reprezentau cadrul propice în care oamenii „se dedau cel mai mult la toate voluptăţile vieţii şi ale trupului175, mesele şi petrecerile domniei fiind ele însele „nu fără mare desfrânăciune la lucrurile peste măsura curviei”176. Astfel, toate lucrările, laice, apocrife sau religioase, vor atrage atenţia asupra efectelor pe care le pot avea aceste acţiuni177: „Desfrâul [lipsa măsurii] slăbea măruntaiele şi se distrugeau de prea multe plăceri”,

170 Călători străini…, II, p. 429; obiceiul avea să fie confirmat în secolul XVIII

de Dimitrie Cantemir, în descrierea mesei de prânz a domnului (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 192-193).

171 Călători străini…, V, p. 279; ibidem, VI, p. 109; ibidem, V, p. 612. 172 Erasmus von Weismartel menţiona că şi femeile merg la cârciumi (ibidem,

VIII, p. 358). Dimitrie Cantemir afirma despre acestea că „unele beau pe acasă mult vin, dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă şi bea mai puţin la ospeţe” (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 243-234). Pravila de la Govora, fila 97r, menţiona că beţivei i se interzicea împărtăşania până ce nu se lăsa de băutură, iar bărbatul primea drept canon 60 de zile de post.

173 Îndreptarea legii, gl. 91, p. 125 („pentru cirici, ca să nu meargă la cârciumă, nice să ţie cârciumă, doar în chirie”) prevedea ca pedeapsă afurisenia, însă i se oferea alegerea între cârciumă şi cinul preoţesc; Antim Ivireanul menţiona, printre condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească un preot, pentru a putea spovedi, ca acesta să fie bătrân, să nu bea şi să nu se ducă la cârciumi (Antim Ivireanul, op. cit., p. 357).

174 Antim Ivireanul, op. cit., p. 350. 175 Călători străini…, V, p. 344. 176 Miron Costin se referea la domnia lui Gheorghe Ştefan (1653-1658) (Miron

Costin, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. citată, p. 180). 177 Pictura murală moldovenească includea beţia, „ogrodirea pântrecului,

preamâncarea ca a unsprezecea, respectiv a paisprezecea vamă (D. P. Henry, op. cit., p. 8). Condamnarea beţiei şi a lipsei măsurii se observă şi din scrierile apocrife incluse în Codex Sturdzanus unde toţi cei care se „îndeletniceau” cu aceste lucruri erau damnaţi focului Gheenei (Codex Sturdzanus, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gheorghe Chivu, Bucureşti, 1993, p. 251, p. 255).


168

producând boală178. De aceea, Miron Costin îndemna la moderaţie, fiind conştient că, în vreme de pace şi belşug, omul este tentat să depăşească măsura, lucru constatat pentru domnia lui Vasile Lupu, când însuşi domnul şi rudele sale cădeau pradă contextului179: „Şi care ţări să suie pre la mare bâvşuguri, zburdează hirea omenească peste măsură şi zburdăciunea naşte păcatul şi pre păcat urmadză mănia lui Dumnezeu”180.

Din cauza beţiei şi a curviei, cu consecinţele lor negative, domnul Neagoe Basarab va cuprinde în învăţăturile către fiul său, Teodosie, sfaturile despre „cum să cade domnilor să şază la masă şi cum vor mânca şi bea”181. Domnul îi atrăgea atenţia fiului său „să nu cumva să-ţi slobozeşti mintea [de tot] spre veselie, că omul în lumea acesta şade între viaţă şi moarte […]. Încă ş-altă răutate izvorăşte şi-ţi iase de la beţie, ca omul beţiv întâi şi-l bolnăveşte şi-şi sărăceşte casa şi-şi pierde mintea. Deacii, deaca-şi pierde mintea, el îşi pierde şi sufletul […] că băutura cea multă mari răutăţi face”182. Printre primele trei lucruri care îl pierdeau pe om erau amintite: avuţia, curvia şi beţia, pentru care lucruri rele, Dumnezeu ia mintea183.

În prima jumătate a secolului XVII, mitropolitul Moldovei Varlaam menţiona că beţia şi curvia pierd „priceperea inimii”, aşa cum i s-a întâmplat lui Irod184. Atenţionarea aceluiaşi mitropolit devenea vehementă pe măsură ce acesta observa, contrariat, faptul că moldovenii, „în vremea decmu”, nu mai ţin post, mănâncă mult şi „fac lucrurile cele drâceşti […] giocurile, cântecele, beţiile, curviile” şi propunea reîntoarcerea la o viaţă austeră: „Nu te bucura de binele ei [al lumii], nu te veseli de frâmseţele şi de pohtele ei, nu te îndulci de păcatele ei. Grele-ţ par învăţăturile lui Hristos, iarâ sânt de folos mare”185. Cei care duceau o viaţă marcată de beţii, curvii erau asemuiţi ereticilor, care nu cunoşteau teama de Dumnezeu186. Curvarii în special sunt descrişi ca îndrăciţi,

178 Miron Costin, Opere. De neamul moldovenilor, ed. citată, p. 244. 179 Miron Costin menţiona că, în vremea lui Vasile Lupu, exista o perioadă de

pace, nu erau datorii către Poartă, erau adevărate „vremuri fericite” (idem, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 113 şi p. 119-120).

180 Ibidem, p. 120. 181 Învăţăturile lui Neagoe Basarab…, capitolul VII, p. 258-266. 182 Ibidem, p. 258-259, 261. 183 Ibidem, p. 296. 184 Cazania, p. 497, predica din 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. 185 Ibidem, p. 369, predica din 14 octombrie, Sf. Paraschiva. 186 Ibidem, p. 187-188, predica din Duminica a VII-a a Sfinţilor.


pentru că „aşa sămt fără ruşine şi fărî de omenie. Nu se stidesc nici de certare, nice de învăţătură, nice de feţe de oameni, îmblă prin gropile întunerecului şi să ucig cu pietrile pâcatelor mai rău decât cei îndrăciţi”187. Datorită acestor constatări, mitropolitul Varlaam, în predica din ziua de 25 decembrie, de Crăciun, readucea aminte auditoriului său că, pentru toate faptele lor, vor da socoteală la Judeca de Apoi188. Însă, când scria cuvântarea de la Duminica fiului risipitor, Varlaam preciza că „Dumnezeu nu-l urgiseşte pe om de la sine cu totul”. Păcătosul şi dreptul „sânt săzdania lui Dumnezau”, ei trăiesc în aceeaşi casă şi li s-au dat împreună darurile, doar că cei care beau, mănăncă mult, curvăsăresc nu fac altceva decât să-şi „cheltuiască” sufletul de curăţenie şi smerenie189. Pentru a le arăta celor pe care îi păstorea că există cale de mântuire, chiar dacă, printre păcatele care duc la moarte, erau amintite curvia şi beţia, în predica dedicată explicării semnificaţiei Vămilor ce se arătau după moarte, mitropolitul preciza că omul poate fi iertat de astfel de păcate în anumite condiţii. În acest scop, pentru a fi mai apropiat de enoriaşi, tema Vămile văzduhului era transformată într-o povestire a unui voievod la mănăstirea lui Ghelasie. Egumenul avea să asculte, în a patra zi, mărturisirea voievodului mântuit şi înviat în al nouălea ceas, după ce fuseseră mort timp de trei zile. În confesiunea sa, voievodul relata modul în care omul, după moarte, este luat fie de îngeri, fie de arapi negri. Îngerii fuseseră cei care îl însoţiseră către vămi, unde oamenii întrebau doar dacă au minţit sau au comis nedreptăţi sau ucideri. Voievodul fusese, la rându-i, oprit la vama curviei, unde fusese iertat datorită milosteniilor sale190.

Dacă Biserica, prin vocea mitropolitului Varlaam, acorda şansa la redemţie, din consemnările cronicarilor reiese faptul că toţi domnii care săvârşiseră acte contrarii moralei erau pedepsiţi de divinitate, existând tendinţa ca, în descrierile acestora, dreptatea să se confunde cu răzbunarea. Grigore Ureche specifica într-o învăţătură şi certare: „Carele poate fi om ca acela, să-şi vadă muierea sa silită şi batjocorită […], carile nu va suspina văzându ficioara sa din sânul său, ce o au cruţat-o, să o ia şi să-şi râză de dânsa, carile mai apoi slujitoriu şi boirânu va primi să-i ia femeia spre pohta sa cea neastâmpărată şi nu-i va gândi rău ? Ci vom

187 Ibidem, p. 177, predica din Duminica a V-a a Sfinţilor. 188 Ibidem, p. 403, predica de Crăciun. 189 Ibidem, p. 13-15, predica din Duminica fiului risipitor. 190 Ibidem, p. 380-381, predica din ziua Sf. Mihail şi Gavril.


170

putea da vină aceluia ce nu va suferi amarul inimii sale, că nu el, ce Dumnezeu îi semeţeşte pre unii ca aceia, umblători şi cercetători de păcate ca acelea, ci nu ei de la sine, ci Dumnezeu i-au trimis sfârşenie, ca să nu să mai adaugă păcatul. Căci moartea păcătoşilor este cumplită”191.

Urgia lui Dumnezeu era cu atât mai mare cu cât ofensa era completată de o viaţă desfrânată şi eşecuri în politică. Însă, cum dumnezeirea nu putea fi răzbunătoare, dar vedea în cugetul şi inima omului, Creatorul intervenea, pentru a distruge „pânza urzelii răutăţii minţii”192, prin diverse personaje, a căror putere de a acţiona era astfel legitimată. Mihnea cel Rău (1508-1509), pentru că se culca cu fetele şi soţiile boierilor, îşi primea răsplata, fiind alungat din domnie de oastea viitorului domn, Vlad cel Tânăr (ianuarie 1510-ianuarie 1512) şi a vătafului de vânători Neagoe. Mihnea vodă trebuia să aleagă pribegia în Ţara Ungurescă după ce fiul său, Mircea, reuşise să-l anunţe, în urma fugii ruşinoase pe o fereastră, noaptea, desculţ, „dăscins şi fără işlic” din timpul atacului de la mănăstirea Cotmeana (metoh al Coziei). Cronicarul adăuga, ca o notă personală, că acestor doi fugari „nu era nimeni să le ajute, că ajută ruga fericitului Nifon [pe Neagoe, n.n.], şi mânia ceia ce au prorocit sfinţia sa s-au umplut”193. Datorită faptului că, pe timpul domniei lui Vlad cel Tânăr, Mihnea căzuse în eresul hulei Sfântului Duh, acest ultim eveniment, după stolnicul Cantacuzino, stârnise mânia lui Dumnezeu, care nu a întârziat să apară. Pedeapsa divinităţii îl ajungea pe „cel de-al doilea Iulian” prin Dumitru Iacşici, care, prin însuşi numele său, era predestinat de a pedepsi pe nesupusul Mihnea (îndreptarea către lucrurile rele era subliniată de cronicar încă de când trasa descendenţa domnului din fiul Dracii). Constantin Cantacuzino stolnicul legitima omorul, făcându-l „pe îngăduinţa tuturor”, prin menţiunea că, aşa cum prin ruga Sfântului Dimitrie era ucis Lie de Sfântul Nestor şi păgânul Iulian de Sfântul Mucenic Mercurie, aşa şi Dumitru Iacşici, prin ruga Sfântului Nifon, îl omora pe „urâtul muncitor”194.

Un alt exemplu este acela al lui Bogdan, ruda prin alianţă a lui Radu cel Mare, care şi-a părăsit, cu acordul autorităţii domneşti, soţia pentru sora domnului, faptă considerată, la vremea respectivă, de

191 Grigore Ureche, op. cit., p. 169. 192 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 93-94. 193 Ibidem, p. 96. 194 Ibidem, p. 95-97.


mitropolitul Nifon, ca preacurvie şi blestemată195. Bogdan avea să îşi primească răsplata, prevestită de mitropolit, în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) căci, adăuga acelaşi Constantin Cantacuzino stolnicul, judecata lui Dumnezeu „nu-l lăsa”. Astfel, datorită implicării în comploturi împotriva domniei şi pentru că refuza să dezvăluie unde se aflau avuţiile domneşti furate, Bogdan va fi ucis de Neagoe Basarab, murind neiertat de păcatul curviei, pe care îl săvârşise şi pentru care era „condamnat”. Că murise în preacurvie, aşa cum îl blestemase, acum răposatul Nifon, o spune stolnicul Cantacuzino, care menţionează că trupul lui Bogdan nu putrezise, înnegrindu-se. Faptul avea să confirme săvârşirea unui păcat de care nu fusese dezlegat, căci pravila indica trupul negru ca unul dintre semnele care arăta, după moarte, omul afurisit de un arhiereu196. În acest caz, moartea devine, pentru cei care nu se supun legii şi moralei, o pedeapsă exemplară, care are în plan spiritual drept pandant privarea de mântuire, pentru prima dată administrată de autoritatea laică. Aceasta se observă din acţiunea întreprinsă de domnul Neagoe Basarab, care, trimiţând după moaştele lui Nifon, aflate la Muntele Athos, a ales să-l dezlege de blestemul expatriarhului şi de păcat numai pe predecesorul său, Radu cel Mare, dar nu şi pe Bogdan197.

Alţi domni, ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Antonie Ruset şi Dumitraşco Cantacuzino, erau consemnaţi ca fiind condamnaţi pentru faptele lor, tolerate sau săvârşite, în ale curviei şi preacurviei. Pentru Miron Costin, faptele de ocară ale casei lui Vasile Lupu şi ale celei a lui Gheorghe Ştefan s-au arătat mai pe urmă cu mare osândă asupra acestora198. Potrivit lui Ion Neculce, soarta nu avea să-i ierte nici pe cei doi domni greci Antonie Ruset (1675-1678) şi Dumitraşco Cantacuzino (1673-ianuarie 1674; februarie 1674-1675; 1684-1685), a căror lipsă de ruşine este explicată prin originea etnică. Însă, cronicarul aducea o precizare, anume că, în zilele sale, „nu numai streinii, ce şi de a noştri moldoveni care au cinste şi sint aproape de domni, au întrecut cu dzece părţi cu răutate şi neomenie” pe rudele greceşti ale domnilor199. În ochii lui Ion Neculce, Antonie Ruset, care tolera fiilor şi anturajului lor faptele de beţie, curvie, chiar violul fetelor de ţărani şi boieri, era la fel de

195 Ibidem, p. 10. 196 Îndreptarea legii, gl. 37, p. 92. 197 Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 99-101. 198 Miron Costin, op. cit., p. 120. 199 Ion Neculce, op. cit., p. 255.


172

condamnabil ca şi cel care săvârşea actul, pentru că acestea aduceau atingere bunelor moravuri „încă sănătoase ale ţării”200. „Ce deşi oblicise Antonie-vodă, încă nu le dzice nemic şi nu-i certa cu cuvântul, ca un părinte ce le era. Şi pentr-acia poate în osândă mai pe urmă Antonie-vodă au căzut”. El avea să fie pârât de către Alexandru Buhuş hatman şi Miron Costin logofăt la Poartă, chiar dacă „n-au scos nice un obicei rău”. Pedepsele aplicate la Constantinopol erau dintre cele mai dure: „l-au bătut […], l-au căznit […]. Pân’ şi tulpanuri supţiri îl făce dé înghiţie. Ş-apoi le trăgea înapoi, de-i scote maţălé pe gură”. Pentru a-şi scoate capul, Antonie vodă a dat 1000 de pungi de bani, dar, odată eliberat, avea să îşi vadă propria casă arzând. Morala era cu atât mai puternică cu cât se sublinia: „Védeţii păcatul şi osânda la ce aducé pe om la vremé de bătrâneţé: sărăcie şi caznă! Cât au mai trăit, cu milostenie îş ţinea viiaţa lui, şi ficiorii lui, la maré lipsă, să hrănie cu păscărie în Ţarigradu”201.

Indignarea cronicarului sporea în cazul rudei sale, Dumitraşco Cantacuzino, căruia îi adresa o serie de apelative dure. Domnul era „bătrân şi curvar” şi, pentru că doamna era la Constantinopol, avea libertatea de a face ce vrea în ţară, putând avea o relaţie cu „fata rachieriţei Arhipoaia, Aniţa ţiitoarea”. Lipsa de ruşine a curvarului, observată şi de mitropolitul Varlaam al Moldovei, se confirma în cazul lui Dumitraşco Cantacuzino, lucru remarcat, în afara lui Ion Neculce, şi de alţi cronicari202. Jignirea faţă de moravurile sociale moldoveneşti survenea când domnul se arăta în lume alături de ţiitoarea sa şi le obliga pe boieroaice să o accepte, iar ruşinea a fost şi mai mare când Dumitraşco Cantacuzino, mazilit, a căsătorit-o pe Aniţa cu o slugă de-a sa, un grec, păstrând-o în apropiere: „Căutaţi, fraţii, iubiţii cetitori, de vedeţi ce iaste omenie şi curvie grecească!”203. Astfel, atât cronicile cât şi clerul aveau să condamne curvia şi preacurvia în cele mai cumplite moduri, pentru ca, prin exemplul pe care îl ofereau, să poată împiedica săvârşirea lor.

Încununarea concluziilor venea la începutul secolului XVIII, din partea mitropolitului Antim Ivireanul, care realiza o panoramă a vieţii şi

200 Ibidem, p. 247. 201 Ibidem, p. 256-257. 202 Radu Popescu îl considera fără frică de Dumnezeu, curvar, mincinos, lacom

(Radu Popescu, op. cit., p. 459); logofătul Radu Greceanu nota că Dumitraşco Cantacuzino este „un telpiz [mincinos, n.n.] vestit”, datorită numeroaselor comploturi de luare a domniei în Ţara Românească (Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu voievod (1688-1714), ediţie critică de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 181).

203 Ion Neculce, op. cit., p. 290-292.


consecinţelor desfrânării, beţiei, curviei şi preacurviei: „Când păcătuieşte omul lasă trupul lui slobod, în desfătări, în pohte, în beţii şi în mâncări mult şi alta nu socoteşte, fără numai cum îş va dezmierda trupul să-i dea odihnă, cum să-l hrănească cu multe feluri de bucate, dintru care urmează beţiile, curviile, preacurviile şi alte pohte neînfrânate, carele fac pre suflet lăcaşul diavolului”204. Cu beţia şi cu multe mâncări ţi-ai spurcat [...] mâinile tale cu pipăituri grozave [...], auzurile tale cu cântece şi cu cuvinte spurcate [...], ochii tăi cu necuvioase vederi şi cu semne curveşti. Mă minunez, cu adevărat, de păgâniia unor draci ca acestora, că oameni nu să cade să le zicem. Gândeşte la paguba care ţi-o pricinuieşte un păcat de moarte: te face judecat vecinicii muncii, te şterge din cartea vieţii”205.

Din această cauză Biserica va dezvolta un discurs asupra simţurilor ca sălaş al păcatului într-un context în care se dorea, la începutul secolului al XVIII-lea, să se marcheze faptul că relaţia dintre păcatele ordinare şi cele de moarte pot avea raporturi reciproce de determinare: „toată zioa beţi […] apoi porniţi / la curvii şi la preacurvii [păcate capitale, n.n.] de multe feluri […] cu carele bolnăveşte ticălosul nostru suflet boală de moarte”206. Patima, năravul, pohta trupească207, într-o succesiune aproape firească, erau cele care robesc în păcat: „când păcătuiaşte omul lasă trupul lui slobod, în desfătări, în pohte, în beţii şi în mâncări multe […] din care urmează […] şi alte pohte neînfrânate”208. Prin aceste precizări asupra laturii cognoscibile umane Biserica nu va dori să realizeze devalorizarea trupului, ci doar să marcheze faptul că păcatul, ca verigile unui lanţ, subjugă omul şi îl trimit la ignoranţă, la slăbiciune: „că s-au gândit ca nişte oameni purtători de trup şi vieţuitori în lume”209.

Surprinderea, fără urmarea unei linii teologice sau filozofice, a acestei lature umane şi modul în care societatea medievală românească din veacul al XVI-lea şi până la începutul celui de-al XVIII-lea a perceput şi definit relaţiile adulterine a constituit obiectivul prezentului studiu. În acelaşi timp trebuie precizat că această abordare îşi are

204 Antim Ivireanul, op. cit., p. 218. 205 Ibidem, p. 352-353. 206 Ibidem, p. 350. 207 Ibidem, op. cit., p. 349, p. 360; Cronicile slavo-române…, p. 143;

Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 233. 208 Antim Ivireanul, op. cit., p. 218. 209 Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XXIII, 1893, Iaşi, p. 372-375 – Pomelnicul

Bisericanilor – Molitva citită pentru iertarea păcatelor.


174

propriile sale limite impuse de faptul că acesta este un studiu de caz, dar în acelaşi timp o investigaţie cu caracter general ce doreşte să ofere o imagine de ansamblu asupra fenomenelor abordate şi maniera în care erau interpretate. Singura precizare este că aceste notări constituie reflectarea mediului clerical şi a celui laic ştiutor de carte, care au lăsat urme scrise în acest sens. Din această cauză, inevitabil, un asemenea studiu este selectiv, se apleacă mai mult sau mai puţin pe unele aspecte dictate de surse.

ABOUT THE ADULTEROUS RELATIONS IN THE ROMANIAN MEDIEVAL SOURCES

(Abstract)

In this text, we wanted to signalize the way in which different kind of sources, including the religious frescos, from the 16th century to the end of the 17th century, analyzed the attitude towards the adulterous relations and how these aspects were understood, either present or absent in the Romanian medieval mentality. This topic was subscribed to a historical point of view and it can stand as an original contribution with plenty of examples.


Elena BEDREAG

PĂRINŢI ŞI COPII ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVII-LEA. REGLEMENTĂRI JURIDICE ŞI MĂRTURII DOCUMENTARE

Ne propunem, prin rândurile de faţă, în ciuda numărului redus al

surselor şi, implicit, al informaţiilor ajunse până la noi, să facem câteva referiri asupra câtorva aspecte legate de copil, de relaţia acestuia cu părinţii, în Moldova secolului al XVII-lea. Intenţia noastră este să surprindem, dincolo de „zidul juridic” al surselor, un mod de viaţă. Trebuie însă să ne asumăm îngustimea unghiului din care putem analiza aceste aspecte şi să precizăm că legile vechiului drept românesc sunt incomplete în unele privinţe şi, de multe ori, neclare în privinţa familiei şi a reglementării raporturile dintre membrii ei.

Pentru înţelegerea anumitor elemente ce caracterizează relaţia dintre părinţi şi copii în Moldova perioadei menţionate, trebuie, în primul rând, să explicăm termenii şi conceptele cu care vom lucra şi să observăm ce semnificaţie aveau ele în trecut.

Instituţia căsătoriei1 şi legăturile de rudenie2 au jucat în Evul Mediu (atât în Occident cât şi în spaţiul răsăritean) un rol deosebit de important, au determinat anumite relaţii între oameni şi au influenţat structura şi însăşi viaţa politică a societăţii. Pentru a da doar un exemplu în acest sens, amintim aici căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Ruxandra, cu unul dintre fiii lui Bogdan Hmelniţchi: „Şi nu s-a împlinit nici săptămâna, după retragerea tătarilor, şi au venit pe urmele lor cazacii şi au prădat şi ei. Şi când s-a încheiat pacea Lupu a trebuit să făgăduiască pe fiica sa lui Timuş, fiul mai mare al lui Bogdan Hmelniţchi, şi apoi să i-o şi dea de soţie”3. Căsătoria era, aşadar, o legătură care unea nu doar doi

1 Georges Duby, Căsătoria în societatea Evului Mediu timpuriu, în Evul mediu masculin. Despre dragoste şi alte eseuri, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea, Bucureşti, 1992; Jean Gaudemet, Le mariage en Occident, Paris, 1987; Jean Claude Bologne, Histoire du mariage en Occident, Paris, 2005.

2 Robin Fox, Anthropologie de la parenté. Une analyse de la consanguinité et de l’alliance, traduit de l’anglais par Simone Dreyfus et Tina Jolas, 1972; Georges Duby, Structuri familiale în Evul Mediu occidental, în Evul mediu masculin…, ed. cit.; Didier Lett, Famille et parenté dans l’Occident médiéval V-XV siècle, Paris, 2000.

3 Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 14.

Elena Bedreag

176

oameni, ci două familii creându-se astfel o nouă reţea de legături de rudenie şi de alianţe4 care, inevitabil, ducea la o schimbare a peisajului social şi politic.

Pe tot parcursul Evului Mediu, individul s-a definit, prin apartenenţa la un grup social. Familia medievală5 avea ca principală funcţie aceea de a ocroti (în Occident, încă din Evul Mediu timpuriu avem mărturii de natură juridică care dovedesc importanţa acestor legături de rudenie, adică a familiei6). Definită ca fiind un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând din soţ, soţie, copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii, morale juridice, economice, religioase şi sociale, familia medievală era factorul cel mai important din care deriva, nemijlocit, statutul social. Căsătoria7 genera familia, drepturile soţului asupra soţiei, ale tatălui şi mamei asupra copiilor şi stabilea raporturi de rudenie. Prin simplul fapt că se năştea într-o familie, fiecare individ moştenea bunuri materiale şi o poziţie socială recunoscută de întreaga comunitate.

Relaţia dintre părinţi şi copii era determinată de suprapunerea a două planuri, ambele cu implicaţii deosebite: un plan „mundan”, (social/material), caracterizat printr-un interes deosebit faţă de pământ şi proprietate, şi unul spiritual (religios), ce reglementa moral diferitele acţiuni şi gesturi. Copilul reprezenta astfel, din punct de vedere social, unicul mod de păstrare şi transmitere a patrimoniului, iar spiritual, asigura validitatea alianţei matrimoniale a părinţilor8. La fel ca în Occident, şi în Moldova şi Ţara Românească, principiul se păstrează şi în modernitate. În Legiuirea Caragea, de exemplu, era specificat clar că

4 David Herlihy, Christiane Klapisch-Zuber, Les Toscans et leurs familles. Une étude du catastro florentin de 1427, préface du professeur Philippe Wolff, Paris, 1978, p. 545.

5 Pentru spaţiul occidental, pentru o serie de explicaţii terminologice şi conceptuale şi analiza evoluţiei acestora vezi Didier Lett, Famille et parenté dans l’Occident médiéval Ve-XVe siècle, Paris, 2000.

6 De exemplu, în caz de omucidere, când o persoană dorea să-şi răscumpere capul, legea salică prevedea ca ajutorul să fie cerut în primă instanţă celei mai apropiate rude – tatălui, mamei sau unui frate (vezi Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (editori), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iaşi, 2005, p. 34).

7 George P. Nedelcu, Puterea părintească în vechiul drept românesc, Ploieşti, 1933, p. 93.

8 Saint Augustin, Le bien du mariage, traduction de Gustave Combès, 1992, Paris, p. 72.

Părinţi şi copii în Moldova secolului al XVII-lea… 177

procrearea era singura care justifica mariajul: „Nunta este tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facerea de copii”9.

Privind lucrurile din perspectivă juridic, copil era acea persoană care nu împlinise încă vârsta majoratului10 şi a cărui identitate era stabilită prin raportarea la părinţi sau alte rude apropiate. În Cartea românească de învăţătură sunt menţionate două categorii de copii: cuconii şi tinerii. „Cucon se cheamă până al şeaptelea an de vârstă; tânăr în măsură de vârstă să cheamă parte bărbătească de la dzeace ai şi giumătate pănă la 14 ai, iară parte fămăiască de la 9 ai şi giumătate pănă la 12 ai”11. De asemenea, pravilele şi cronicile vremii fac deosebire între copii legitimi şi cei nelegitimi – cucon sau fiu/fiică de cununie desemnează pe cel legitim, iar copil12 pe cel nelegitim. Precizăm aici că nu ne vom referi în rândurile ce urmează decât la categoria copiilor legitimi.

Relaţia părinte-copil era construită în jurul noţiunii de putere părintească prin care se înţelege ansamblul drepturilor (juridice, dar şi morale) pe care părinţii (tatăl şi mama) le exercitau asupra persoanei copilului minor13 şi asupra bunurilor acestuia. Bineînţeles că acestor drepturi li se adaugă şi o serie de obligaţii. Mai precizăm că puterea părintească era exercitată asupra copiilor naturali14 şi, într-o mai mică măsură, asupra celor adoptaţi (luaţi „de suflet”15). Drepturile părinţilor

9 Legiuirea Caragea, complectată cu legile ce au modificat-o, şi alte disposiţii

legislative speciale, decrete domnesci, şi circulare ministeriale însoţită şi cu Codul politic al Principatelor Unite Române, întocmită de Constantin N. Brăiloiu, Bucureşti, 1865, p. 316.

10 Cartea românească de învăţătură, ediţie critică de Andrei Rădulescu şi colaboratorii, Bucureşti, 1961, gl. 53, alin. 4, p. 163 („Mic se cheamă pănă în 25 de ai şi de-acolea înainte să cheamă mare, să poată face tot lucrul”).

11 Ibidem, p. 162. 12 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, texte stabilite de P. P. Panaitescu,

1958, p. 55; DRH, A, XXI, volum îngrijit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971, p. 131, nr. 103 (dintr-un document din iunie 1632, care face referiri la judecata dintre Lupul fost mare vornic şi Mărica Ţărâcioarî pentru două vii, aflăm că „Buzul pitar n-a avut copii din trupul său cu cneaghina sa”. Deci, domnul hotărăşte „că fiind ea [Mărica, n.n.] făcută copilă nu i se cuvine să ţină parte nici de vii, nici de alte ocini”).

13 Cartea românească de învăţătură, p. 163, gl. 53:4. 14 Cu sensul aici de legitimi, uniţi de părinţi prin legătură de sânge. 15 Drepturile părinţilor în această situaţie sunt limitate, dacă ţinem cont de

prevederile pravilei: „[...] iară de-i va fi fecior de suflet [...] atunce [tată-său, n.n.] nu va

Elena Bedreag

178

asupra copiilor îşi aveau originea în căsătorie şi în tradiţia şi dogma creştină care impuneau, în primul rând, respect pentru cei ce au dat viaţă. Creştinismul a adus cu sine o schimbare atât a noţiunii de putere părintească, cât şi a comportamentului părinţilor faţă de copii. Dacă în Antichitate, conform legii romane, tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra familiei (patria potestas16), deci puteri nelimitate17 în raport cu ceilalţi membri, odată cu răspândirea creştinismului, exercitarea acestei puteri (oarecum limitată acum) asupra copiilor trebuia să aibă ca scop principal să le asigure acestora un trai cât mai bun, cerinţă enunţată şi în A doua epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „[...] nu copii sunt datori să agonisească pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copii lor”18.

Totuşi, puterea părintească putea îmbrăca forme absolute şi în Evul Mediu, părinţii, în special tatăl, putea dispune de viaţa copiilor sau avea dreptul aplicării unui tratament dur. Uciderea şi bătaia sunt practici menţionate de pravilă, în anumite împrejurări aplicarea lor fiind îndreptăţită. Astfel, crima parentală nu era sancţionată în cazul în care tatăl îşi surprindea fata „curvind”, nici măcar în cazul în care aceasta era „grea de prunc”19. De asemenea, menţionează pravila, uciderea copilului se putea face fără „certare” în cazul în care acesta „va fi născut cu niscare semne groaznice”20. Din punctul nostru actual de vedere, prevederile sunt neobişnuit de dure şi ne putem imagina că nici atunci nu s-a uzat de ele. Totuşi, faptul că ele se numără printre reglementările păstrate din legislaţia bizantină21 şi inserate în cuprinsul pravilelor22 trădează o putea să margă la giudeţ sa-ş plângă sudalma feciorului său” (Cartea românească de învăţătură, p. 154, gl. 46: 2).

16 Jane F. Gardner and Thomas Wiedemann (editori), The Roman Household. A sourcebook, Routledge, London, 1993, p. 5-6; Jane F. Gardner, Women in the roman law and society, Croom Helm, London, Sydney, 1986, cap. 8 (Children), p. 137-161.

17 Jane F. Gardner, Women in the roman law..., p. 137 (“The legitimate child was in the potestas of his father, and in no circumstances could the mother have potestas over her child […]”).

18 Corinteni II, 12.14 (cf. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Cu trimeteri, s. l., s. a.).

19 Cartea românească de învăţătură, p. 95, gl. 9:29, gl.9:31. 20 Ibidem, p. 95, gl. 9:26. 21 Vezi discuţiile despre izvoarele pravilei în ibidem, p. 16-20; I. Peretz,

Pravila lui Vasile Lupu şi isvoarele ei greceşti, în „Arhiva”, XXV, 1914, p. 201-225. 22 Aceeaşi precizare referitoare la uciderea nou-născuţilor cu semne

„groaznice” se regăseşte şi în Îndreptarea Legii, ediţie întocmită de un colectiv sub conducerea lui Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 240, gl. 244:23.


anumită predisponibilitate la acest gen de comportament, o anumită construcţie mentală a societăţii la care ne referim.

Autoritatea părintească se impunea în unele cazuri (ca metodă de îndreptare a unui comportament neadecvat al copiilor) prin bătaie. O regăsim des menţionată în basmele populare şi în proverbe, fiind investită cu un rol pozitiv: „bătaia este ruptă din Rai”, „cui i-e milă nuiaua să nu-şi frângă / el mai pe urmă copilul o să-şi plângă”. Sensul pozitiv şi instructiv al corecţiei fizice, pentru îndreptarea „firii proaste” a copiilor este subliniat şi de pravilele vremii. Cartea românească de învăţătură precizează în glava 43: „Nu va putea feciorul [...] ca să ceară giudeţ, ca să certe pre tată-său [...] pentru ce l-au suduit sau l-au bătut, de vreme ce giudeţul creade cum tatăl [...] i-au suduit şi i-au bătut spre învăţătură, iară nu spre răutate”23. Totuşi, pravila revine asupra acestor cazuri şi nuanţează discursul; vătămarea peste măsură face obiectul unui proces: „de vor treace de măsură, atuncea acela ce l-au bătut sau l-au vătămat să va certa trupeaşte şi stă în voia giudeţului să legiuiască de va fi cu măsură sau de va fi vătămătură”24. În cazul în care verdictul era în favoarea feciorului, acesta îşi putea cere partea ce i se cuvine şi se putea separa de tatăl său.

Exerciţiului puterii părinteşti poate fi observat şi în practica transmiterii patrimoniului. Tatăl sau mama se îngrijeau ca fiecare din copii să primească, după trecerea lor în nefiinţă, pământ şi bunuri în cote egale25. Înzestrarea era însă condiţionată de o bună înţelegere a părinţilor cu feciorii lor26 şi se făcea, în majoritatea cazurilor, în momentul căsătoriei. Neascultarea cuvântului părintesc şi încheierea unei căsătorii fără binecuvântarea părinţilor ducea la dezmoştenire.

Tatăl era cel care se îngrijea, pe măsură ce vârsta măritişului se apropia, de găsirea unui mire potrivit pentru fiica sa, dar şi de stabilirea

23 Ibidem, p. 149-150, gl. 43:19. 24 Ibidem, p. 150, gl. 43:20. 25 Exemplele sunt numeroase, însă vom menţiona doar două aici: „[...] trei ţigani

[...] i-ai împărţit în trei părţi căci au fostu trei surori”, DRH, A, XXVI, volum îngrijit de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 317, nr. 383; la 1625 Simion Malaiu împarte cu fratele său, Gheorghe şi sora sa, Tofana „în trii părţi varta satului” Hreaţca (ibidem, XVIII, volum îngrijit de I. Caproşu şi V. Constantinov, Bucureşti, 2006, p. 386, nr. 314).

26 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Bucureşti, 1903, p. 49, nr. 224 (Ghelasie, tatăl lui Andronic şi Ştefan, ne spune documentul de la 1696, supărându-se pe fiii săi, îi dezmoşteneşte, dând pământul, nu lor, ci lui Iordache stolnicul Cantacuzino).

Elena Bedreag

180

mărimii zestrei, aceasta fiind o obligaţie morală, de care părintele trebuia să se achite, indiferent de condiţia sa socială. Liberul consimţământ27, ca factor esenţial al încheierii căsătoriei, nu era respectat decât în teorie. În practică, fetele care se căsătoreau fără voia părinţilor erau considerate desfrânate şi supuse de Biserică unor penitenţe, pierzându-şi, totodată, cum am menţionat, dreptul la zestre28.

Puterea părintească era susţinută de reglementările din pravile şi în cazurile în care copilul era lezat fizic şi moral („suduit”), legea dând tatălui dreptul să-şi apere feciorul şi să-l reprezinte în faţa giudeţului cerând pedepsirea vinovatului. Dacă „va sudui neştine pre vrun copil [...] sudalma nu rămâne asupra copilului ce treace la tată-său, [...] iară tată-său poate să vie la giudeţ şi să-ş ceară răscumpărare”29.

De asemenea, părinţii vin în ajutorul copiilor şi când aceştia comit diverse delicte. La 1635 Simion Pilipovschi şi soţia sa, Mărica, se văd nevoiţi să dea jumătate din satul Şerbiceni lui Isar cămăraş pentru a-i răscumpăra pe fiii lor, Vasilie şi Ionaşco, vinovaţi de prădarea acestuia şi de uciderea unor negustori30, iar în 1635 o găsim pe Agafia plătind pentru capul fiului ei, Toader, pentru că furase un cal31. O frumoasă dovadă de afecţiune părintească ne-a rămas de la Luca Stroici, care îi scria, la 8 aprilie 1599, lui Alexandru Koniecpolski, staroste de Wielun, rugându-l stăruitor să intervină pentru salvarea fiului său care ucisese un nobil polon. Tatăl îndurerat nădăjduia o înţelegere căci „prin pierderea şi executarea fiului meu nu se răscumpără moartea răposatului ucis, şi ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface. Nu laud fapta rea a fiului meu şi nu aş vorbi de el nimic, dacă dragostea mea de părinte, amintindu-mi că este sânge de-al meu, nu m-ar învinge. De aceea, te rog din nou cu stăruinţă [...] să binevoieşti să-ţi arăţi în această tristă şi jalnică întâmplare pentru noi, părinţii săi milostiva graţie a d-tale [...]”32.

Copiii, la rândul lor, dacă ne reîntoarcem în sfera juridicului, influenţau destinul părinţilor (îndeosebi, transmiterea proprietăţii). În

27 Istoria dreptului românesc, vol. I, coord. Ioan Ceterchi, 1980, p. 506. 28 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie şi

Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 86, sub vocea căsătorie. 29 Cartea românească de învăţătură, p. 150, gl. 43:26; p. 154, gl. 46:1. 30 DRH, A, XXIII, volum întocmit de L. Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta

Ignat şi Dumitru Agachi, Bucureşti, 1996, p. 180 nr. 143. 31 Ibidem, p. 185-186, nr. 147. 32 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 395.


cazul morţii unuia din soţi, de exemplu, dacă acesta nu lăsase copii din trupul său, averea sa nu rămânea soţului/soţiei, ci se întorcea la familia celui decedat. La 20 decembrie 1642, Vasile Lupu întărea lui Toma Cantacuzino stăpânirea asupra averii rămase după moartea soţiei sale Eftimia, în urma judecăţii cu rudele acesteia. Motivaţia este clar precizată în document, decizia domnului fiind luată în conformitatea cu prevederile pravilei: „cine are feciori cu femeia sa şi va muri unul dentru dânşii, au bărbatul, au femeia, rămâne parte celui mortu făciorilor. Iară de să vor prileji să moară pre urma părintelui său celui mortu, rămâne partea făciorilor toată, pre mâna părintelui său, celui ce rămâne viu, pre iastă lume, au tată-său, au maică-sa”33. Aşadar, domnul îi dădea câştig de cauză lui Toma Cantacuzino, confirmându-i dreptul de proprietate asupra bunurilor rămase de la soţia sa, căci „legea şi pravila nu lasă rudă, nice la bucate, nice la ocine, căci au avut cuconi împreună şi au vis o vreme multă într-un loc”34.

Puterea părintească şi controlul exercitat de părinţi asupra copiilor din punct de vedere moral si afectiv nu se sfârşea decât în momentul morţii, însă din punct de vedere juridic autoritatea părintească înceta de obicei în momentul căsătoriei (în cazul fetelor, puterea tatălui era transferată soţului)35. De asemenea, în momentul în care părintele se făcea vinovat de „hotrie” sau bătaie peste măsură, era decăzut din drepturile părinteşti, fiind obligat să-i dea acestuia „toate bucatele câte va avea să ia”36 căci „hotria ce se face cu voe părinţilor iaste mai rea şi lucru plin de ruşine şi de mai mare ocară decât ceaia ce să face între streini”37.

În final, tot în cadrul discuţiilor referitoare la legăturile şi relaţiile dintre părinţi şi copii considerăm indicat să facem câteva precizări şi în legătură cu statutul copiilor adoptaţi. În ciuda faptului că reglementările pravilelor sunt, în această privinţă, foarte puţine şi, în cele mai multe cazuri lacunare, instituţia adopţiei în secolul al XVII-lea este pusă oarecum în lumină de unele mărturii documentare ce ne oferă informaţii de natură să completeze în chip fericit tabloul relaţiilor dintre părinţi şi copii, pe care l-am înfăţişat până acum.

33 DRH, A, XXVI, p. 512, nr. 634. 34 Ibidem. 35 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 381. 36 Cartea românească de învăţătură, p. 127, gl. 30:1. 37 Ibidem.

Elena Bedreag

182

Denumiţi de surse cel mai adesea copii / fii de suflet, ei au în bună parte aceleaşi drepturi ca feciorii de sânge. Adopţia, fără conţinutul complex care îi este caracteristic în prezent, avea, în secolul al XVII-lea (în măsura în care documentele păstrate ne permit să observăm), atât un scop religios, cât şi o utilitate socială. De cele mai multe ori, familiile ce nu aveau copii, în lipsa unui fecior din trupul lor, adoptau. În numeroase cazuri, înfierea se producea chiar prin actul de danie al proprietăţii. Sunt însă şi cazuri în care sursele vremii precizează că înfierea copilului a fost făcută la o vârstă fragedă38. Din păcate, nu s-au păstrat acte cu ajutorul cărora să putem reconstitui modul în care se producea, efectiv, adopţia. De asemenea, sunt foarte vagi datele cu privire la drepturile şi obligaţiile atât ale celui ce adopta, cât şi ale celui adoptat şi foarte greu de stabilit condiţiile în care acest lucru se putea înfăptui.

Un sondaj documentar foarte sumar pare să indice că rolul adopţiilor a fost unul religios (cei cărora li se dădeau anumite proprietăţi erau obligaţi să se „îngrijească” de sufletul donatorului, după moartea acestuia), dar în unele cazuri înfierea fiind şi o alternativă potrivită în problema transmiterii patrimoniului în familiile fără urmaşi. Menţionăm că am identificat şi cazuri în care, cu toate că existau copii, părintele, nemulţumit de grija care îi era arătată de aceştia şi dorind să se asigure că, după moarte, datina rituală a pomenirii urma să fie respectată aşa cum se cuvenea, lua un copil de suflet căruia îi lăsa moştenire o bucată de pământ, precizând în document şi datoria acestuia de a se îngriji de suflet, aşa cum o cere biserica.

În textul de faţă, am punctat doar câteva din aspectele cele mai importante, aşa cum se desprind ele din pravilele şi documentele vremii, referitoare la drepturile şi obligaţiile părinţilor în societatea moldovenească de secol XVII.

Din analiza izvoarelor, pe care am întreprins-o, observăm o inegalitate între reglementările din pravile şi cazuistica documentelor. Pentru multe din situaţiile expuse în codurile de legi ale vremii nu s-a mai păstrat nici o dovadă scrisă a vrunui fapt care să ne permită stabilirea gradului de aplicabilitate al pravilei. Chiar dacă, în multe privinţe, prevederile juridice nu pot fi analizate şi integrate în contextul informaţiile extrase din documente, o lectură atentă, minuţioasă, poate, în cele din urmă, „obliga” sursele să dezvăluie aspecte relevante care să

38 Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Iaşi, 2000, p. 515, nr. 586.


genereze, fie şi parţial, o anumită imagine a raporturilor din interiorul familiei. Deşi relaţiile dintre părinţi şi copii, dată fiind natura surselor, nu pot fi analizate decât (sau mai ales) din punct de vedere juridic, urmărindu-se modalităţile de transmitere a patrimoniului şi unele reglementări cu privire la anumite infracţiuni, considerăm că ele sunt, totuşi, indispensabile pentru înţelegerea modului în care era alcătuită familia în societatea medievală moldovenească.

PARENTS AND CHILDREN IN MOLDAVIA DURING THE 17TH CENTURY. JURIDICAL SETTLEMENTS AND RECORDS

(Abstract)

If in the occidental historiography the concepts of medieval family and childhood are popular subjects and the historians have shown a great interest in writing about them, for the Romanian territory, unfortunately, we have a small number of works that analyze this kind of topics. In this context, through our lines we tried to point some aspects about the concept of Moldavian family during the 17th century. We tried to explain the notion of parents potestas, the evolution of this concept and its effects and, also, to reveal, as much as the sources permit us, the intension of attachment between parents and children.

„Opţiuni Istoriografice”, VIII1-2, 2008, p. 185-198.

Mihai-Bogdan ATANASIU

NICOLAE RACOVIŢĂ – MARE LOGOFĂT AL MOLDOVEI

Textul de faţă reprezintă analiza prosopografică a uneia dintre cele mai cunoscute personalităţi din cea de a doua jumătate a veacului al XVII-lea – marele logofăt Nicolae Racoviţă. Întreprinderea noastră cuprinde informaţii referitoare la: I – familie; II – carieră; III – proprietăţi şi IV – ctitorii, iar aspectul asupra căruia am insistat în mod deosebit fiind cel al activităţii sale politice.

I. Nicolae Racoţivă a fost fiul lui Racoviţă Cehan şi al Tofanei,

fiica marelui logofăt Pătraşcu Şoldan1. Tatăl său, fiul marelui logofăt al lui Constantin vodă Movilă, Petre Cehan2, descendent al lui Stan Horja, unul dintre boierii lui Ştefan cel Mare3, este întemeietorul familiei Racoviţă, ramură a vechilor Cehăneşti4. Prenumele „Racoviţă”, cu care tatăl personajului nostru a semnat întotdeauna, şi care s-a perpetuat în generaţiile următoare ca patronim, este de fapt o poreclă căpătată după locul naşterii sale, consemnat de paharnicul Constantin Sion ce ne spune că „străbunul Racoviţeştilor bătrâni, într-o bejenie fiind fugită maică-sa, cu el îngreunată, l-au născut în fundul Racovei, unde acum este moşia me

1 M. Racoviţă-Cehan, Familia Racoviţă-Cehan. Genealogie şi istoric,

Bucureşti, 1942, p. 11. Nicolae Stoicescu considera că Tofana, una din fiicele lui Pătraşco Şoldan, a fost căsătorită cu „Ionaşco Cehan (Racoviţă)” (Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1971, p. 425; în continuare: Nicolae Stoicescu, Dicţionar…), frate lui Petre Cehan şi unchi lui Racoviţă (CDM, III, p. 28, nr. 20), şi că aceasta a fost a doua sa soţie, prima fiindu-i o anume Nastasia (Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 372) consemnată de actul din 25 ianuarie 1655 ca ultima soţie a acestuia când, nu mult după decesul fostului mare vornic, dă lui Nicolae Racoviţă, „nepotul ei”, toate ocinile ce are, ca să o îngrijească în viaţă şi să o comânde după moarte (CDM, III, p. 47, nr. 115).

2 M. Racoviţă-Cehan, op. cit., p. 11. 3 Lucian-Valeriu Lefter, Neamul Racoviţă-Cehan. Observaţii pe marginea unei

vechi spiţe genealogice, în OI, VII1, 2006, p. 96-97. 4 Din fratele său, Apostol Cehan, descind toţi Cehăneştii atestaţi în secolele al

XVIII-lea şi al XIX-lea, care însă, contrar rudelor din ramura Racoviţă, au sărăcit, pierzându-se în anonimat (ibidem, p. 102).

Mihai-Bogdan Atanasiu

186

şi satul meu Sioneştii şi din botez pentru pomenire l-au numit Racoviţă”5. Într-un studiu recent dedicat neamului Cehan-Racoviţă s-a arătat, pe baza câtorva izvoare ajunse până la noi, că adevăratul prenume al „strămoşului Racoviţeştilor”, mare logofăt al Moldovei între anii 1653-1654, 1655-1657 şi 1658-1664, a fost Iftode6. În urma căsătoriei cu Tofana Şoldan, Racoviţă Cehan a ajuns să se înrudească cu influente familii moldoveneşti ale vremii, precum Stârcea sau Pisoschi şi, nu în ultimul rând, prin cumnatul său Coste Băcioc, cu Vasile vodă Lupu, cu Prăjeştii, Ciogoleştii sau Cantacuzinii, înrudiri ce i-au favorizat evoluţia politică şi l-au menţinut neîncetat în Divanul ţării. Copiii cunoscuţi astăzi ai marelui logofăt Racoviţă Cehan şi ai Tofanei au fost Ion, ajuns mare vornic, tatăl lui Mihai vodă Racoviţă7, Safta, măritată cu paharnicul Alexandru, fiul lui Gavril Coci, nepot de frate lui Vasile Lupu8 şi Nicolae, cel dintâi născut, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Nicolae Racoviţă a fost căsătorit cu Maria, fiica lui Lupu Balş9, alături de care îl găsim pentru prima dată menţionat în documente la 1 martie 166410. Împreună cu ea a avut patru copii: doi băieţi, Ion şi Andrei şi două fete, Ecaterina şi Safta.

Pe Ion îl aflăm o vreme printre micii dregători de la Curte, iar cel mai mare rang pe care l-a deţinut a fost acela de paharnic al doilea11. El a

5 Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii moldoveni. Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru. Prefaţă de Mircea Anghelescu. Postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1973, p. 224.

6 Lucian-Valeriu Lefter, op. cit., p. 99-100. Nicolae Stoicescu în Dicţionarul său semnalează un act din anul 1663 în care Racoviţă Cehan iscăleşte „Eftodie” însă nu oferă o explicaţie referitoare la acest nume (Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 430). Pentru activitatea politică a marelui logofăt Racoviţă (Iftode) Cehan vezi şi Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi, 2003, p. 397-400.

7 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 431-432. 8 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 399-400; Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 430;

M. Racoviţă-Cehan, op. cit., p. 12. 9 Actul din 19 iunie 1668 ne relatează că marii boieri încredinţează dania făcută

de Măricuţa, fiica lui Lupu Balş sluger, jupâneasa lui Lupu fost cupar, strănepoatei sale „Catrina (!), soţia lui Nicolae Racoviţă [subl. n.]” (CDM, III, p. 351, nr. 1637).

10 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. VIII, Iaşi, 1914, p. 102-103, nr. LXXXII. 11 Ibidem, vol. IV/I, Iaşi, 1914, p. 177-178, nr. 124. Trebuie evitată confuzia

datorată omonimiei dintre el şi unchiul său ce a fost mare paharnic între 20 mai 1679 şi 20 iulie 1685 (Nicolae Stoicescu, Lista marilor dregători ai Moldovei (sec. XIV-XVII), în AIIAI, VIII, 1971, p. 419).

Nicolae Racoviţă mare logofăt al Moldovei 187

decedat în timpul primei domnii a lui Constantin Duca (1693-1695), fără să lase urmaşi. Seliştile Horjeşti, Ţinteşti şi Păhneşti aflate în ţinutul Fălciu, rămase de la strămoşul său Petre Cehan şi din care şi-a luat zeciuiala până la moarte, trec în stăpânirea surorii sale Safta şi a cumnatului său Iordache Ruset pentru care se judecă în vara anului 1696 cu răzeşii de acolo12.

Nici despre Andrei nu avem foarte multe informaţii. El primeşte în dar, la 1 octombrie 1681, de la Marco şi soţia sa Chirana, partea lor din satul Piţcani, de pe Valea Elanului, ţinutul Fălciu,13 şi la 20 noiembrie 1682 de la Tănase şi soţia sa Nastasia, partea lor de moşie din Gereni, ţinutul Tecuci14. Nici el nu a avut urmaşi, trecând la cele veşnice la doar trei luni după săvârşirea părintelui său, mai exact la 21 iulie 168515.

Ecaterina Racoviţă, nemăritată nici ea, s-a stins tânără, în anul 1675, fiind îngropată la rându-i în ctitoria familiei, la Fereşti, iar piatra ce i-a acoperit rămăşiţele i-a fost aşezată de către tatăl său16.

Safta a fost măritată, în jurul anului 1680, cu Iordache Ruset, fiindu-i acestuia a doua soţie. Zestrea primită de Iordache în urma acestei căsătorii a cuprins un număr de 24 sate întregi, 9 jumătăţi de sate şi părţi din alte 2817. Împreună au avut zece copii, cinci băieţi: Nicolae, căsătorit cu Ancuţa, fiica lui Constantin vodă Brâncoveanu; Constantin, căsătorit cu Aniţa, fiica hatmanului Lupu Bogdan; Ioniţă, căsătorit cu fiica lui Matei Filipescu; Andrei, căsătorit cu Maria, fiica lui Sandu Sturza; Ştefan căsătorit cu Catrina Sturza şi cinci fete: Catrina, măritată cu Constantin Costachi; Nastasia, măritată cu Nicolae Costin jitncer, fiul lui Ion Costin; Victoria, măritată cu Pârvu Cantacuzino; Ruxandra, măritată cu Barbu Văcărescu şi Acsiţa, decedată la o vârstă fragedă18.

12 CDM, supl. I, p. 328, nr. 1041 bis.; p. 328-329, nr. 1041 ter. 13 Ibidem, IV, p. 161, nr. 666. 14 Ibidem, p. 180, nr. 760. 15 Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XVI, Iaşi, 1926, p. 113-114. El a fost

înmormântat la Fereşti alături de bunicii, tatăl şi sora sa Ecaterina, iar pe piatra sa de mormânt a fost scris: „Această piatră a făcut şi împodobit pan Ion Racoviţă fratelui său Andrei Racoviţă postelnic, fiul lui Neculai Racoviţă biv vel logofăt, fiul lui Cehan vistiernic, care s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în zilele lui Io Dumitraşco vodă, la anul 7193 (1685) luna iulie 21 zile”.

16 Ibidem. „Această piatră a făcut-o dumnealui Nicolae Racoviţă vel logofăt fiicei sale Ecaterina care s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în zilele lui Dumitraşco vodă în anul 7183 (1675)”.

17 Ioana R. Rosetti, Iordache Ruset, în RIR, vol. VII, 1937, p. 304. 18 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 437.


188

II. Ascensiunea politică a lui Nicolae Racoviţă a fost marcată în mod evident de influenţa şi relaţiile tatălui său. Născut în jurul anului 1630, el apare pentru prima dată în documente la 9 octombrie 1651 ca postelnic (al doilea probabil)19, în domnia lui Vasile Lupu, pe când tatăl său era încă logofăt al doilea20. Cu această funcţie îl întâlnim până la sfârşitul domniei lui vodă Lupu21 care între timp, la 9 iunie 1653, îi ridică tatăl la demnitatea de mare logofăt22, pe care o va păstra până în iulie 165423. După această dată, pe toată durata domniei lui Gheorghe Ştefan, nici lui Racoviţă Cehan, nici fiului său Nicolae, nu le-a mai fost încredinţată nici o dregătorie, acesta din urmă fiind întâlnit ca fost postelnic la 25 ianuarie 1655, când primeşte ocinile mătuşii sale Nastasia, jupâneasa lui Ionaşco Cehan, fost mare vornic, pentru a o îngriji în viaţă şi după moarte24, şi printre martorii semnatari ai actelor datate 24 martie 165625 şi 8 aprilie 165726.

Urcarea pe tronul Moldovei a lui Gheorghe vodă Ghica a constituit totodată şi debutul ascensiunii lui Nicolae Racoviţă, mai ales că tatălui său i-a fost încredinţată iarăşi marea logofeţie27. După ce îl găsim în două rânduri semnând din nou ca postelnic, în iunie28 şi octombrie29 1658, din primăvara anului următor, mai exact la 23 martie, Nicolae este numit mare comis30, funcţie pe care o va deţine până la debutul domniei lui Stefăniţă Lupu31. La 13 ianuarie 1660, Nicolae Racoviţă, mare spătar acum, alături de marele vistiernic Iordache Cantacuzino sau de marele

19 Ibidem, p. 431. 20 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III/I, Iaşi, 1910, p. 23-25, nr. 17. 21 La 9 octombrie 1652 (CDM, supl. I, p. 234, nr. 709) şi la 16 ianuarie 1653

(Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 431). 22 M. Racoviţă-Cehan, op. cit., p. 11. 23 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 397. 24 CDM, III, p. 47, nr. 115. 25 Ibidem, supl. I, p. 240-241 26 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, ed. Ioan Caproşu şi

Petronel Zahariuc, Iaşi, 2000, p. 487-488, nr. 428 (în continuare: Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, I).

27 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 430. 28 Gh. Ghibănescu, op. cit., vol. III/I, p. 109-110, nr. 82. 29 Idem, Surete şi izvoade, vol. IV, Iaşi, 1908, p. 84-85, nr. XCII. 30 Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, I, p. 511-513, nr. 457. 31 Este atestat pentru ultima dată în dregătoria de mare comis la 8 decembrie

1659 (Gh. Ghibănescu, Ispisoace…, vol. III/I, p. 122-123, nr. 91; Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 431).


paharnic Gligoraş Hăbăşescu, este martor la cumpărarea de către Nicolae Buhuş, mare medelnicer, a unei părţi din satul Brătăşani, ţinutul Iaşi, de la Ştefan, fiul lui Negură32, pentru ca două zile mai târziu, la 15 ianuarie, domnul să dăruiască noului său mare spătar, „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă”, satul Roznov de pe Bistriţa, din ţinutul Neamţ, luat „împreună cu alte sate şi moşii” de la Gheorghe vodă Ştefan33. Mult nu a spătărit34 căci, în toamna aceluiaşi an, puţin înainte de 21 octombrie35, domnul îl ridică la rangul de mare postelnic, iar în locul său este pus Grigore Miclescu. La fel de efemer şi în această nouă slujbă, pe care nu a deţinut-o nici un an încheiat, Nicolae mai urcă o treaptă în ierarhia dregătoriilor Moldovei, fiind înălţat, puţin înainte de 12 septembrie 1661, la rangul de hatman şi pârcălab al Sucevei36. În această nouă funcţie îl întâlnim pe Nicolae, fără întrerupere, timp de zece ani37, mai exact până

32 CDM, III, p. 119, nr. 478. 33 Ibidem, p. 119-120, nr. 479. 34 În funcţia de mare spătar îl aflăm pe Nicolae Racoviţă, în Sfatul domnesc,

alături de tatăl său, marele logofăt, şi în actele datate 20 aprilie 1660 (Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. IV, 298-302, nr. CCLXIV), 11 mai 1660 (Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, I, p. 531-534, nr. 482) sau 11 octombrie 1660 (Gh. Ghibănescu, Ispisoace…, vol. III/I, p. 159-161, nr. 114).

35 Constantin I. Andreescu, C. A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Bucureşti, 1938, p. 95.

36 Ibidem. Ca mare postelnic, Nicolae este atestat pentru ultima oară la data de 9 septembrie 1661 într-un document prin care marii boieri adeveresc că Panhili, fiul Petranii, dăruieşte acestuia o jumătate de bătrân din satul Budeşti, ţinutul Orhei (CDM, III, p. 165, nr. 716).

37 Selectăm aici câteva din numeroasele acte ce îl atestă în această dregătorie: 6 octombrie 1661 (Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XVI, Iaşi, 1926, p. 85, nr. CXIX); 3 ianuarie 1662 (ibidem, vol. IV, p. 307-308, nr. CCLXXI); 3 iunie 1662 (CDM, III, p. 187, nr. 820); 10 martie 1663 (ibidem, p. 211, nr. 941); 5 iunie 1663 (ibidem, p. 219-220, nr. 979); 12 ianuarie 1664 (ibidem, p. 229, nr. 1028); 5 septembrie 1664 (Gh. Ghibănescu, Ispisoace…, vol. VIII, p. 110-111, nr. LXXXVIII); 20 ianuarie 1665 (CDM, III, p. 247, nr. 1116); 4 septembrie 1665 (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. II, ed. Ioan Caproşu, Iaşi, 2000, p. 85-90, nr. 90 (în continuare: Ioan Caproşu, Documente Iaşi); 12 ianuarie 1666 (C. A. Stoide, Prima domnie moldovenească a lui Gheorghe Duca vodă, în RIR, vol. XV, fasc. I, 1945, p. 50, nota 3); 20 august 1666 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 121-122, nr. 136); 2 februarie 1667 (Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XV, Iaşi, 1926, p. 92-93, nr. XCVIII; ibidem, vol. IV, p. 267-268, nr. CCXXXVI); 1 septembrie 1667 (idem, Ispisoace…, vol. VIII, p. 120-121, nr. XCIII); 1 februarie 1668 (CDM, III, p. 340, nr. 1584); 16 septembrie 1668 (ibidem, p. 361, nr. 1687); 28 februarie 1669 (ibidem, III, p. 371, nr. 1737); 22 octombrie 1669 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 263-265, nr. 288); 22 martie 1670 (Gh. Ghibănescu,


190

la data de 4 septembrie 167138, pe toată durata domniilor lui Eustratie Dabija, prima domnie scurtă a lui Gheorghe Duca, Iliaş Alexandru şi a doua domnie a aceluiaşi Gheorghe Duca. Din activitatea sa desfăşurată în tot acest deceniu merită amintit faptul că la finele domniei lui Eustratie Dabija, în septembrie 1665, până la venirea lui Gheorghe Duca, Nicolae Racoviţă a fost numit caimacam al Moldovei, iar faptul că s-a aflat în graţiile noului domn ne face să credem că a îndeplinit cu succes această însărcinare. În vara anului 1672, înainte de 8 iunie39, Gheorghe vodă Duca numeşte pe Nicolae Racoviţă, în locul lui Solomon Bârlădeanu, în cea mai de seamă dregătore a ţării, cea de mare logofăt, pe care au deţinut-o atât bunicul, cât şi tatăl său. Mult nu a diriguit treburile cancelariei căci, în august acelaşi an, noul domn, Ştefan Petriceicu, încredinţează logofeţia lui Vasile Ceaurul.

În contextul conflictului turco-polon din vara anului 1673, Nicolae îşi urmează domnul la Hotin unde îl aflăm, semnatar, la 8 septembrie, ca fost mare logofăt, alături de alţi mari boieri, al unei mărturii privitoare la hotarnica unui loc din hotarul târgului Iaşi, dăruită de vodă marelui sluger Alexandru Draco40. Că Nicolae, deşi fără funcţie, era încă unul din apropiaţii domnului, o demonstrează şi faptul că, la cererea vizirului de a-i fi zălogiţi câţiva dintre boieri, Petriceicu, suspectat de înţelegeri cu polonii, îi dă pe fostul mare logofăt, pe Ionaşco Balş, marele vornic al Ţării de Sus, rudă a sa41, pe Aldea, marele medelnicer şi pe Caraiman căpitanul42. După fuga lui Petriceicu în Polonia, Nicolae, împreună cu medelnicerul Aldea, aflaţi încă la Galaţi, reuşesc să fugă (probabil în Ardeal), scăpând astfel de urgia vizirului ce s-ar fi putut răsfrânge asupra lor43. Întoarcerea din pribegie o putem plasa la începutul anului următor când, pentru aproape trei luni, Petriceicu reuşeşte să reia, cu ajutor polon, domnia ce fusese încredinţată lui Dumitraşcu Cantacuzino. Acesta din urmă, după ce revine pe tronul Moldovei, în februarie 1674, îi Ispisoace…, vol. III/II, Iaşi, 1912, p. 108-121, nr. 71); 28 august 1670 (CDM, III, p. 419-420, nr. 1987); 24 ianuarie 1671 (ibidem, p. 426, nr. 2021); 1 iunie 1671 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 326-327, nr. 353).

38 CDM, III, p. 443, nr. 2111. 39 Ibidem, III, p. 454, nr. 2171. 40 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 373-374, nr. 407. 41 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 342. 42 Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol. II,

ediţie critică de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1994, p. 127. 43 Ibidem, p. 136.


încredinţează marea logofeţie lui Nicolae Racoviţă pe care îl întâlnim pentru prima dată în fruntea cancelariei domneşti abia la 31 mai44. Este atestat în această slujbă doar pe toată durata domniei lui Dumitraşcu45, căci noul domn, Antonie Ruset, venit în noiembrie 1675, preferă să aşeze în locul său pe fostul mare vornic al Ţării de Jos, Miron Costin. Remanierea sfatului efectuată de Ruset spre finele anului 1677, îl aduce din nou pe Nicolae Racoviţă la demnitatea de mare logofăt46 din care este înlocuit pentru a doua oară cu Miron Costin înainte de 21 martie 167947 de către noul domn Gheorghe Duca. Nu cunoaştem motivul acestei înlocuiri, însă cu siguranţă nu poate fi pusă pe seama căderii sale în dizgraţia domnului, fapt demonstrat de documentul datat 5 aprilie acelaşi an, prin care Duca îi dăruieşte fostului mare logofăt un loc de moară în apa Bahluiului48. De la această dată şi până la finele domniei lui Duca, pe Nicolae îl aflăm membru al sfatului în numeroase acte49 semnate alături de marele logofăt Miron Costin.

În vara anului 1683, când domnul era pregătit de plecarea cu oaste la asediul Vienei, Nicolae Racoviţă rămâne caimacam la Iaşi alături de marele spătar Toader Palade şi de marele vistiernic Toderaşco Iordache50.

44 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 431. 45 În această domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino, Nicolae semnează ca mare

logofăt pentru ultima dată la 8 septembrie 1675 (CDM, III, p. 512, nr. 2474). Actul emis la Galata confirmă spusele lui Neculce care relatează că vodă împreună „cu boiarii” se afla retras în această locaţie „văzându atâta omor” provocat de epidemia de ciumă declanşată încă din vară (Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 246).

46 Nicolae Racoviţă semnează ca fost mare logofăt în actele datate 23 iunie 1676 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 412-413, nr. 456), 10 noiembrie 1676 (Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XIII, Huşi, 1923, p. 11-12, nr. 14), 1 iulie 1677 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 433-434, nr. 478) sau 26 august 1677 (CDM, IV, p. 68, nr. 209) şi ca mare logofăt între 12 ianuarie 1678 (ibidem, p. 73, nr. 234) şi 21 februarie 1679 (ibidem, p. 96, nr. 346).

47 La această dată Miron Costin semna ca mare logofăt (Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XIII, p. 14-15, nr. 19).

48 CDM, IV, p. 100, nr. 365. 49 Amintim aici câteva dintre aceste acte datate 20 iulie 1679 (CDM, IV, p. 107,

nr. 403), 2 iunie 1680 (ibidem, p. 126, nr. 496), 15 mai 1681 (ibidem, p. 152-153, nr. 625), 8 octombrie 1682 (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 512, nr. 576), 31 mai 1683 (ibidem, p. 520- 521, nr. 585), 30 octombrie 1683 (ibidem, p. 525-526, nr. 590).

50 Ion Neculce, op. cit., p. 268. Un prim act semnat de cei trei datează din 31 mai 1683 şi reprezintă mărturia lor privitoare la cumpărarea de către Mănăstirea Cetăţuia a


192

Aceştia „s-au sfătuit cu o samă de boiari de cee ce au mărsu cu domniia în oaste ca, de s-ar mai întoarce Duca-vodă, ei să nu vie cu dânsul, că nice ei nu-l vor aştepta în Eşi, ce să vor duce să-ş prinză capeteli printr-alte ţări, că nu-l mai pot sătura”51. Nu cunoaştem care să fi fost (dacă a fost) nemulţumirea personală a lui Racoviţă împotriva domnului pentru a lua o asemenea decizie, în premieră pentru el şi tocmai spre apusul vieţii, însă nemulţumirea generală a marii boierimi, relatată de Neculce, consta într-aceea că vodă „vrându să scoată banii de cheltuială la Poartă pentru hătmănie Ocraenei şi avându şi casă grea, cu mare cheltuială, şi nu cheltuia ca un domnu, după putinţa ţărâi, şi vrea să cheltuiască ca un craiu”, a scos noi dări „şi-i băte pe zlotaşi cu buzduganul de au omorât vro doi, trei […]. Şi-i punea pe boiari dăjdi şi-mprumute peste putinţa lor […]. Pentr-acea vrăjmăşie şi groază ce-i înplusă inema diiavolul de lăcomie ce ave, urât-au toţii pre Duca-vodă”52. La întoarcere, Duca, însoţit de viteazul hatman Buhuş şi de sfetnicul său Miron Costin, se opreşte în ţinutul Putnei, la Domneşti, unde află că boierii caimacami au fugit şi stau închişi la Hangu. El le scrie acestora să se întoarcă din bejenie şi să coboare la Domneşti de unde urma să pornească contraofensiva împotriva trupelor poloneze, ce aduceau din nou să-şi înscăuneze pretendentul, pe Ştefan Petriceicu, însă, la vederea scrisorilor, caimacamii „îndată au făcut pătăşci şi au fugit pe potecă în Ţara Unguriască, în Giurgevu, cu toate casăle lor”53. Fuga boierilor în Ardeal trebuie să fi avut loc după 30 octombrie 1783, dată la care sunt atestaţi încă în Iaşi de un document prin care cei trei, împreună cu alţi boieri, întăresc un loc dat de Duca vodă Mănăstirii Sf. Ioan Gură de Aur54. Pribegia lor a fost de scurtă durată, căci la venirea lui Dumitraşcu Cantacuzino în a doua sa domnie „răpedzit-au cărţii în toate părţile să-ş vie cineş la locurile sale, că de la puternica împărăţie sunt toţii ertaţi, orcine ce greşeală ar hi făcut. Dece cine de pe unde au fost ş-au audzit, de pen Ţara Ungurească şi din Ţara Muntenească, toţi au venit…”55. Se pare că la întoarcerea sa, Dumitraşcu vodă îi restituie marea logofeţie56 pe care o unor case cu pivniţe de piatră şi cu dugheni din capul Podului Hagioaiei (Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 520-521, nr. 585).

51 Ion Neculce, op. cit., p. 268. 52 Ibidem, p. 264-266. 53 Ibidem, p. 272. 54 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, II, p. 525-526, nr. 590. 55 Ion Neculce, op. cit., p. 287-288. 56 Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 341; idem, Lista…, p. 402.


deţine până trece în nefiinţă. Nicolae Racoviţă s-a stins din viaţă la 8 martie 1685, şi a fost înmormântat în ctitoria familiei din satul Fereşti (jud. Vaslui), alături de părinţii săi şi fiica sa Ecaterina57.

III. Documentele vremii ne dezvăluie că în stăpânirea lui Nicolae Racoviţă au fost zeci de sate şi părţi de sate, răspândite în ţinuturile Neamţ, Iaşi, Vaslui, Fălciu, Tecuci, Hârlău, Lăpuşna, Soroca, Orhei, moştenite de la părinţi, zestre de la soţia sa, cumpărături sau danii. Mai mult decât atât, din 25 ianuarie 1655, el devine stăpân şi pe ocinile unchiului său Ionaşco Cehan, când Nastasia, jupâneasa răposatului vornic, i le dăruieşte pentru a o îngriji în viaţă „şi să o comânde după moarte”58. Dintre stăpânirile sale amintim aici satul întreg Roznov, ţinutul Neamţ, primit de la Ştefan vodă Lupu pentru „dreaptă şi credincioasă slujbă” la 15 ianuarie 166059, satul Cercani, ţinutul Orhei, primit de la Gheorghe Duca la 18 aprilie 167160, părţi din Chişarău, pe Jijia, ţinutul Iaşi61, părţi din satele Băbuşeni62 şi Româneşti63, ţinutul Vaslui, părţi din Vrăbieni64 şi seliştile Horjeşti, Ţinteşti şi Păhneşti65, ţinutul Fălciu, părţi din satele Gârleşti66 şi Zăscani67, ţinutul Tecuci, părţi din Novaci68, ţinutul Hârlău, o parte din satul Troeneşti69, ţinutul Lăpuşna, seliştea Nemţeni70 din ţinutul Soroca, satele întregi Ustia71, Văscăuţi72, Zăhăicani73, părţi din satele Budeşti74, Botneni75, Lucoaie76.

57 Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XVI, p. 113-114. Pe piatra mormântului său au fost scrise: „Această piatră a făcut-o şi împodobit-o pan Ion Racoviţă părintelui său Nicolae biv vel logofăt, fiul lui Cehan Metodie vel logofăt, care s-a pristăvit la veşnicele lăcaşuri în zilele lui Io Dumitraşcu vodă, la anul 7193 (1685) mart 8 zile”.

58 CDM, III, p. 47, nr. 115. 59 Ibidem, p. 119-120, nr. 479. 60 Ibidem, p. 432, nr. 2051. 61 Ibidem, p. 443, nr. 2111. 62 Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XVI, p. 85, p. CXIX. 63 Ibidem, p. 86, nr. CXX. 64 CDM, III, p. 294, nr. 1351. 65 Ibidem, supl. I, p. 328, nr. 1041 bis.; p. 328-329, nr. 1041 ter. 66 Ibidem, III, p. 187, nr. 820; p. 259, nr. 1171; p. 306, nr. 1415; p. 374, nr. 1750. 67 Ibidem, p. 211, nr. 941; p. 348, nr. 1622. 68 Ibidem, p. 320, nr. 1482; p. 347, nr. 1619; p. 351, nr. 1637 (părţi primite de

la fraţii şi surorile soţiei sale Maria). 69 Ibidem, p. 155, nr. 663. 70 Ibidem, p. 419-420, nr. 1987. 71 Ibidem, p. 219-220, nr. 979 72 Ibidem, p. 340, nr. 1584. 73 Ibidem.


194

Satele rămase de pe urma lui Nicolae Racoviţă s-au împărţit între Ion şi Safta, cei doi copii ai săi rămaşi în viaţă, iar după moartea primului, partea acestuia trece în stăpânirea cumnatului său, marele vistiernic Iordache Ruset. Aşa cum am precizat deja, în zestrea Saftei au intrat nu mai puţin de 24 sate întregi, 9 jumătăţi de sate şi părţi din alte 2877.

IV. Despre actele ctitoriceşti ale marelui logofăt avem puţine ştiri, însă putem presupune că biserica Fereşti, ctitoria familiei, a fost deseori miluită de către acesta, mai ales că aici au fost îngropaţi atât părinţii săi cât şi fiica sa Ecaterina, iar mai târziu el şi fiul său Andrei78. Rămăşiţele lor au fost strămutate la începutul veacului al XVIII-lea, probabil de Mihai vodă Racoviţă, în biserica cea mare de la Dobrovăţ79, ctitoria lui Ştefan cel Mare. Începuturile relaţiilor dintre Racoviţeşti şi mănăstirea Dobrovăţ se pare că îşi au debutul nu cu mult înainte de 14 iunie 1663, dată la care este emis un act prin care soborul acestui lăcaş dăruieşte hatmanului Nicolae o bucată de loc de pe Cuţitna, lângă satul boierului Codăeşti, pentru „că a făcut o pivniţă de piatră, o casă pre pivniţă şi acoperământul din nou la biserica cea mică”80.

O altă donaţie făcută de către Nicolae Racoviţă, şi de care avem astăzi ştire, s-a îndreptat către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Este vorba de două broderii bogat lucrate în aur şi argint, pe una dintre ele fiind reprezentaţi Sf. Nicolae, patronul său spiritual, şi Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, iar pe cealaltă, Iisus Hristos şi Sf. Ioan Botezătorul81. Informaţiile privind paternitatea lor ne dau inscripţiile brodate pe ele, ambele conţinând acelaşi text: „† Cu agiutoriul lu(i) Dumnedzău să s(ă) ştie că l-(a)u făcut aeste pole Necula(i) Racoviţă hatman din Ţara Moldovei la Mănăstire la Sfenta Gor(a) [Sf. Munte, n.n.] ce să chemă

74 Ibidem, p. 165, nr. 716; p. 202, nr. 897; p. 214, nr. 952. 75 Ibidem, p. 152, nr. 650. 76 Ibidem, p. 216, nr. 963. 77 Ioana R. Rosetti, op. cit., p. 304. 78 Gh. Ghibănescu, Surete…, vol. XVI, p. 112-115. 79 Ibidem, p. 114; Lucian-Valeriu Lefter, op. cit., p. 101. 80 Ibidem, vol. VIII, p. 226-227, nr. CLXXI; Nicolae Stoicescu, Repertoriu

bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 253-254, 279 (nota 33).

81 Nikolaos Arg. Mertzimekis, New findings concerning the relations of the athonite monastery Zographou with Moldavia (зємли Мωлдавскои), în The Romanian principalities and the holy places along the centuries. Papers of the Symposium held in Bucharest, 15-18 October 2006, edited by Emanoil Băbuş, Ioan Moldoveanu, Adrian Marinescu, Bucureşti, 2008, p. 72-73.


Zugravul, v(ă)l(eato) 7175 noe(m)v(rie) 5”82. Nikolaos Mertzimekis mai constata în studiul său privitor la dania lui Nicolae Racoviţă că aceste două inscripţii conţin printre cele mai vechi exemple de text în limbă română ce se păstrează la Muntele Athos83.

La şase ani după moartea logofătului, în data de 28 decembrie 1691, o aflăm pe soţia sa Maria dăruind lui Varlaam, episcopul de Huşi, seliştea Brădiceşti cu toată ţarina ei, cu loc de heleşteu, vad de moară şi locuri de prisăci, pentru zidirea bisericii ce urma să aibă hramul Bunavestire şi a unor case pentru pomenire84. Această danie a fost urmată de altele trei către noua biserică din Brădiceşti căreia, la 15 martie 169685 şi la 15 mai 169786, Maria îi dăruia părţi din satul Răspopi, pentru ca în anul următor, la 15 august 169887, să îi mai dea încă două părţi din Tălpigeni „partea lui Cehan şi partea lui Nechifor”, toate acestea pentru pomenirea lor.

82 Ibidem, p. 76 şi fig. 6-13. Transcrierea făcută de noi aici este realizată după

imaginile destul de clare anexate articolului, căci cea realizată de Mertzimekis necesită câteva observaţii: a) autorul nu a citit toate literele suprascrise ale inscripţiilor (iar unele au fost citite greşit), nu a completat cuvintele cu literele lipsă şi, mai mult decât atât, nu a despărţit corect cuvintele textului (ex. „куачу торол”), publicând astfel o transcriere mult mai dificil de citit decât cea de pe obiecte; b) conform autorului, singura diferenţă la nivelul conţinutului celor două texte este legată de data de lună menţionată doar pe una din cele două broderii surori („…the word «ноєвє», [November], is missing in the inscription on the icon cloth bearing the figures of Christ and St. John the Forerunner”). Într-adevăr din această piesă lipseşte menţiunea respectivă, însă din cealaltă este citită greşit „ноєвє” în loc de „ноє(м)в(риє) є”, căci „є”-ul final reprezenta de fapt data de zi – „5”; c) autorul transcrie corect data de an, de la Facerea Lumii, ce se află pe ambele broderii „+зроє” („7175”), însă calcului său pentru anul de la Hristos, „1667”, este greşit, pentru că luna noiembrie menţionată cerea, pentru aflarea acestui an, scăderea cu 5509. În concluzie, data reală şi completă a realizării cel puţin a uneia dintre cele două broderii (cea care menţionează şi data de lună şi zi) este 5 noiembrie 1666, dată la care, aşa cum am arătat, Nicolae Racoviţă deţinea demnitatea de hatman.

83 Ibidem, p. 77. 84 CDM, IV, p. 320, nr. 1427. 85 Ibidem, p. 397, nr. 1796. 86 Ibidem, p. 424, nr. 1917. 87 Ibidem, p. 444, nr. 2018.


196

NICOLAE RACOVIŢĂ – GREAT CHANCELLOR OF MOLDAVIA (Abstract)

The present study represents the prosopographic analysis of one of the most

important personalities who lived and acted in the second half of the 17th century – Nicolae Racoviţă. Descending from an illustrious family, certified in documents since the 15th century and closely related with the great families of his time, our character took a constant cursus honorum, reaching in just two decades the most important dignity of the country: great chancellor, like his father and grandfather. In our analysis, we focused especially on his political activity, without leaving aside the aspects related to his family, fortune and foundations.


SPIŢA FAMILIEI LUI NICOLAE RACOVIŢĂ


Codrin MURARIU

DIN RELAŢIILE DOMNITORULUI GRIGORE ALEXANDRU GHICA CU AUSTRIA

Bazate, în mare parte, pe o reciprocă şi aproape continuă

atmosferă de neîncredere, legăturile existente între Grigore Alexandru Ghica şi Austria continuă să constituie un subiect demn de atenţia cercetătorului istoriei române moderne. Un merit deosebit în acest caz îi revine, fără îndoială, regretatului Leonid Boicu, care, în monumentala sa lucrare, Austria şi Principatele Române în vremea Războiului Crimeii (1853-1856), acordă un spaţiu destul de generos studiului acestei probleme. În rândurile care urmează, ne propunem un scop cu mult mai modest şi mai restrâns, anume acela de a încerca o serie de consideraţii relative la unele aspecte proprii relaţiilor politice moldo-austriece, în perioada 1854-1856.

Pentru început, am considerat oportună o scurtă trecere în revistă a celor mai importante opinii istoriografice relative la raţiunea alegerii de către Grigore Alexandru Ghica a Vienei ca loc de exil. În timp ce Radu Florescu se limita la sugestia unui oportunism politic al domnitorului1, Gabriel Bădărău adopta o poziţie mai nuanţată, adăugând ecuaţiei „calculul lucid, o analiză întemeiată a circumstanţelor prezentului şi perspectivei istorice”. Cercetătorul ieşean nu excludea, ca factor important al acestei ecuaţii, nici poziţia de stat neutru a Austriei, cu tendinţe mediatoare, care aveau în vedere restabilirea ordinii în Principatele Române2. În opinia domniei sale, „au dominat […] în egală măsură, raţiuni de oportunitate, de apărare a intereselor ţării, de păstrare a raporturilor «normale» cu Poarta Otomană, asigurarea şanselor revenirii la tron şi, desigur, motive de… securitate personală”3.

1 Radu R. Florescu, The Struggle Against Russia in the Romanian

Principalities: A Problem in Anglo-Turkish Diplomacy, 1821-1854, Iaşi, 1997, p. 306. 2 Gabriel Bădărău, Între Pajuri şi Semilună. Raporturi politice româno-

habsburgice (1683-1853), Cluj, 1996, p. 328; vezi inclusiv articolele 1 şi 3 ale Convenţiei de la Boyadji-Keuy (2/14 iunie 1854), în Gabriel Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, vol. II: 1789-1856, Paris, 1900, p. 423-424.

3 Gabriel Bădărău, op. cit., p. 327.

Codrin Murariu

200

La rândul său, Apostol Stan considera că era vorba de o desolidarizare faţă de ocupaţia rusă, concomitent cu opţiunea neasocierii cu Poarta. În optica sa, cei doi domni „adoptau o poziţie de neutralitate, stabilindu-se provizoriu la Viena, puterea care încerca să stingă conflictul ruso-turc pe cale diplomatică”4. William Miller era ceva mai categoric, afirmând că „Prinţii, ştiind bine că de această dată Turcia va avea Puterile Apusene în spate […] fugiră la Viena, să aştepte acolo evoluţia lucrurilor care ar fi trebuit să-i readucă în statele lor”5.

Pentru cercetătorul Radu Florescu, austriecii au adoptat o atitudine echivocă în problema readucerii pe tron a celor doi domnitori, mai cu seamă în cazul lui Barbu Ştirbei. Era clar că Austria dorea să tempereze Rusia, prin sprijinirea revenirii sale şi a lui Grigore Alexandru Ghica6. Poarta, însă, după cum opina Nicolae Iorga, vedea „cu duşmănie” acest gest, considerând că domnitorii o trădaseră când aleseseră Viena drept loc de exil7.

În al doilea rând, turcii îşi simţeau prestigiul lezat şi poziţia ameninţată de influenţa proaspăt dobândită de Austria în problema Principatelor. Afirmaţia unui observator contemporan anonim, potrivit căreia „s-a observat deseori că ea (Austria – n. n.) devine mai turcă decât Turcia”8, căpăta, aşadar, un sens edificator. Din acest motiv, cele două puteri s-au aflat în dezacord încă de la începutul ocupaţiei lor asupra Principatelor, fiecare din ele căutând să îşi afirme întâietatea, după cum o relevă inclusiv instalarea lui Grigore Alexandru Ghica, pentru care „merseră la Iaşi şi Coronini şi Derviş-Paşa”9.

Este permis să credem că, din momentul acestei instalări şi până la expirarea mandatului de şapte ani primit de domnitorul Moldovei, relaţiile dintre el şi forţele austriece de ocupaţie au cunoscut un traseu sinuos, dificil şi contradictoriu. Austriecii au fost rapid nevoiţi să constate că, deşi Grigore Alexandru Ghica era dispus la colaborare, aceasta nu le era oferită decât în aspecte superficiale, legate de necesităţile şi imperativele concrete ale trupelor de ocupaţie.

4 Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856. Între dominaţie absolută şi anexiune, Bucureşti, 1999, p. 267.

5 William Miller, The Ottoman Empire and its successors, 1801-1922, London, 1923, p. 195.

6 Radu R. Florescu, op. cit., p. 310. 7 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. IX: Unificatorii, Bucureşti, 1938, p. 258. 8 L’Autriche dans les Principautes Danubiennes, Paris, 1858, p. 6. 9 Nicolae Iorga, op. cit., p. 259.

Din relaţiile domnitorului Grigore Alexandru Ghica cu Austria

201

Din această perspectivă, anul 1855 a dat conducătorilor militari austrieci din Moldova, dar şi Austriei, în genere, posibilitatea să se convingă de instabilitatea politică şi ideologică a domnitorului. Cel mai blamat aspect era înclinaţia acestuia către Franţa, dublată de grija ca relaţiile Moldovei cu Poarta să nu sufere nici o modificare majoră în sens negativ; cu alte cuvinte, Grigore Alexandru Ghica dorea menţinerea unui relativ echilibru în politica sa externă, căutând evitarea unui colaboraţionism prea accentuat cu forţele austriece de ocupaţie. Se explică, aşadar, epitetul de „dibaciu echilibrist” dat domnitorului de un comentator austriac anonim10. Un altul, Stokera, se referea la presupusul oportunism politic al lui Grigore Alexandru Ghica, observând că „în 1849, cu ocazia alegerei, era partisan al Turcilor, în 1853 al Ruşilor, în 1854 al Austriacilor, iar în 1855 al Turco-Francezilor”11.

Un moment dificil în încercările domnitorului de a păstra echilibrul în relaţiile sale cu Austria, ca forţă de ocupaţie, şi Poartă, ca putere suzerană, l-a constituit episodul expulzărilor de către aceasta din urmă a persoanelor bănuite de simpatii faţă de Rusia, precum şi a altora, considerate, pur şi simplu, indezirabile. În acest sens, Coronini, comandantul suprem al forţelor de ocupaţie austriece ale Principatelor, recomanda domnitorului să nu recurgă la asemenea măsuri decât în cazuri urgente şi verificabile, rugându-l, de asemenea, să îl informeze dacă turcii îl presează să le ia12.

Legat de această problemă, Coronini apela inclusiv la Paar, comandantul armatei de ocupaţie din Moldova, pe care îl anunţa despre primirea sub protecţie austriacă a tuturor moldovenilor şi muntenilor13. Problemele rezultate din această decizie nu au întârziat să apară, dovadă schimbul de epistole dintre Paar şi Grigore Alexandru Ghica, în care primul anunţa ordinul de eliberare a arestaţilor şi de rechemare al

10 Nicolae Iorga, Conflictul militar austro-rus în 1854-56 după un martur austriac, extras din „Arhiva Românească”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XIX, memoriul 19, Bucureşti, 1937, p. 14.

11 Mihail Popescu, Documente inedite din preajma Unirei Principatelor. Din actele austriace păstrate în arhivele Ministerului de Răsboiu de la Viena, Bucureşti, 1928, p. 56.

12 Johann Alexander Coronini către Grigore Alexandru Ghica, Iaşi, 27 noiembrie / 9 decembrie 1854, în Ion I. Nistor, Corespondenţa lui Coronini din Principate. Acte şi rapoarte din iunie 1854 – martie 1857, Cernăuţi, 1938, p. 332.

13 Johann Alexander Coronini către Alfred Graf Paar, Bucureşti, 3/15 decembrie 1854, în ibidem, p. 364.

Codrin Murariu

202

exilaţilor, al doilea replicându-i că a primit dispoziţii total contrare de la Constantinopol, de care Coronini ar fi avut cunoştinţă14.

Pe cât de relevant pentru grija menţinerii unor bune relaţii cu puterea suzerană, pe atât de interesant este apelul domnitorului, la sfatul lui Coronini însuşi, în problema arestării unor spioni ruşi la Iaşi, în aprilie 1855: „profit […] pentru a face apel la experienţa Voastră şi la sfaturile Voastre într-o circumstanţă care nu are o importanţă majoră, dar unde totuşi mă tem să mă găsesc în dezacord cu Sublima Poartă”15.

Aceasta nu explică, totuşi, cererea făcută de domnitor lui Muschir Ismail Paşa în iulie 1855, prin care demnitarul otoman era anunţat să-şi retragă reprezentanţii din capitala moldavă, pe motiv că austriecii nu considerau prezenţa lor acolo drept întemeiată16. Coronini îşi exprima uimirea faţă de modul de justificare al acestei cereri, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că nu avea cunoştinţă de ceea ce i se atribuia, din perspectiva unei eventuale imixtiuni în afacerile moldo-turce17.

Un alt argument folosit de Grigore Alexandru Ghica în opoziţia sa faţă de unele măsuri şi acţiuni ale trupelor austriece de ocupaţie a fost recursul la invocarea legilor ţării. Atunci când, în urma escaladării stării de tensiune generată de abuzurile austriecilor în Moldova, aceştia au intenţionat să proclame legea marţială, domnitorul s-a opus, pretextând că Poarta nu îşi dăduse acordul şi că principatul pe care îl conducea avea legi proprii. În cele din urmă, după presiuni imense, Grigore Alexandru Ghica a acceptat, la 7/19 mai 1855, publicarea proclamării legii marţiale în presă, refuzând să se asocieze la orice acţiune care ar fi generat reclamaţii din partea turcilor sau a celorlalte Mari Puteri18.

În 1856, într-un moment în care relaţiile dintre el şi autorităţile austriece erau deja cu mult mai reci ca înainte, domnitorul protesta împotriva tentativelor de revizuire a procesului fraţilor Bujukli, supuşi austrieci. Tentativele în cauză implicaseră inclusiv obţinerea de către

14 Alfred Graf Paar către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 9/21 decembrie 1854, în ibidem, p. 396.

15 Grigore Alexandru Ghica către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 9/21 aprilie 1855, în ibidem, p. 672.

16 Muschir Ismail Paşa către Johann Alexander Coronini, Silistra, 11/23 iulie 1855, în ibidem, p. 788-789.

17 Johann Alexander Coronini către Muschir Ismail Paşa, Bucureşti, 25 iulie / 6 august 1855, în ibidem, p. 800-891.

18 Leonid Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea Războiului Crimeii (1853-1856), Bucureşti, 1972, p. 239-240.


203

Prokesch-Osten, internunţiul austriac la Poartă, nu doar a unui firman ce ordona rejudecarea procesului, ci şi a unei scrisori viziriale, care, în opinia lui Grigore Alexandru Ghica, aducea atingere legii moldave a maselor creditive. Legat de această problemă, domnitorul se declara dispus să renunţe la tron, în cazul în care procedurile austriece ar fi continuat19.

Într-o scrisoare adresată lui C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu remarca: „comparaţi conţinutul firmanului, care intervine în afacerile judiciare ale ţării, cu principiile de non-intervenţie ale Turciei în administraţia Principatelor, formulate de Austria însăşi în propunerile ei către Rusia”20. Kogălniceanu adăuga, de asemenea: „Vi s-a spus, fără îndoială, că Prinţul Ghica vrea să plece; nu credeţi nimic; îşi va apăra poziţia până la ultima extremitate, la fel ca Ştirbei; şi unul şi celălalt sunt puternic susţinuţi de Austrieci şi fiţi convins că nu vor ceda decât la ultima extremitate”21.

Afirmaţia este discutabilă, după părerea noastră, fie numai dacă luăm în considerare depeşa ameninţătoare a lui Coronini către domnitor, în care primul amintea celui de-al doilea de „titlurile de care Austria poate să se folosească în acest scop, mijloacele care le are la dispoziţie pentru a le face respectate” în afacerea Bujukli; el adăuga: „vă rog să credeţi, de asemenea, în ferma sa voinţă de a face să înceteze o stare de lucruri care îi compromite demnitatea”22.

Totuşi, gesturi care au pus sub semnul întrebării natura relaţiilor lui Grigore Alexandru Ghica cu Austria au existat: aici am putea include atât vizita protocolară a domnitorului la Cernăuţi, din iulie 1855, unde acesta s-a întâlnit cu împăratul Francisc Iosif23, cât mai ales „cazul Holban”, în care domnitorul a dat dispoziţia ca acest personaj, purtător al unei „petiţii” adresată lui Walewski din partea partidei unioniste, să fie

19 Grigore Alexandru Ghica către Werner, Iaşi, 2/14 martie 1856, în Ion I.

Nistor, op. cit., p. 939-940. 20 Mihail Kogălniceanu către C. A. Rosetti, Iaşi, 9/21 aprilie 1856, în

Alexandru Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu. Acte şi scrisori din perioada 1840-1870, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 73.

21 Ibidem, p. 75. 22 Johann Alexander Coronini către Grigore Alexandru Ghica, Bucureşti, 20 aprilie

/ 2 mai 1856, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 1002. 23 Leonid Boicu, op. cit., p. 218.

Codrin Murariu

204

arestat; în scrisoarea sa către Coronini, Grigore Alexandru Ghica îi mulţumea pentru transmiterea petiţiei, ridiculizând tentativa lui Holban24.

Leonid Boicu era de părere că această depeşă ilustra dorinţa domnitorului de a fi considerat singurul patron şi promotor al mişcării pentru unirea Principatelor, în contextul deschiderii lucrărilor Congresului de Pace de la Paris25. Având în vedere că un punct major al deteriorării complete a relaţiilor moldo-austriece a fost problema unirii, nu ne putem împiedica să nu remarcăm abilitatea lui Grigore Alexandru Ghica, care s-a folosit de „cazul Holban” pentru a-i face pe austrieci să creadă că era împotriva acestei dorinţe.

Un fapt nu mai puţin ciudat pentru atitudinea domnitorului în raporturile sale cu Austria, luându-i în considerare declaraţiile şi acţiunile contradictorii la adresa ei, îl constituie tendinţa sa de a se justifica în faţa autorităţilor militare de ocupaţie. În aprilie 1855, el dezminţea afirmaţia fostului său ministru de Finanţe, Teodor Balş, conform căreia în Vistierie ar fi existat un excedent de 1.200.000 de piaştri, insistând, în schimb, asupra necesităţii unui împrumut26. Însă, poate cea mai cunoscută justificare a fost cea făcută lui Paar, în care Grigore Alexandru Ghica nega că ar fi trimis ziarelor occidentale articole anti-austriece, invocând „frecvenţa şi cordialitatea raporturilor noastre” şi făcând „apel la loialitatea şi la amintirile personale ale Eminenţei Voastre”27.

Neîncrederea domnitorului faţă de austrieci era generată în primul rând de insistenţa cu care aceştia doreau să influenţeze şi să controleze totul, să se amestece în societatea moldoveană, să acapareze moravurile, să modifice înfăţişarea principatului. Deşi a putut să constate că se încercau imixtiuni austriece în relaţia Moldovei cu Poarta, prin tentativele de control ale carantinelor, în problema capuchehaiei sau în „chestiunea cotei-părţi cuvenite Principatelor Române din veniturile mănăstirilor închinate”28, Grigore Alexandru Ghica nu s-a ferit să profite, totuşi, de unele oferte prin care se dorea o ameliorare a relaţiilor dintre Moldova şi Austria. La 20 martie 1856, el comunica Sfatului că obţinuse

24 Grigore Alexandru Ghica către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 26 martie / 7 aprilie 1856, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 970.

25 Leonid Boicu, op. cit., p. 376. 26 Grigore Alexandru Ghica către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 19 aprilie /

1 mai 1855, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 705-706. 27 Grigore Alexandru Ghica către Alfred Paar, Iaşi, 23 decembrie 1855 /

4 ianuarie 1856, în ibidem, p. 865. 28 Leonid Boicu, op. cit., p. 215.


205

de la Poartă dreptul de a încasa pe încă doi ani (1856-1858) taxa pe exportul de cereale, uzitând inclusiv de o scrisoare a lui Coronini, prin care i se transmitea că Prokesch-Osten intervenise pe lângă Sultan în acest sens29.

Pentru a-l câştiga pe Grigore Alexandru Ghica de partea ei, Austria a recurs inclusiv la oferta ca, printr-o intervenţie a ei la Constantinopol, mandatul domnitorului să fie prelungit; în cazul în care nu dorea să se asocieze cererilor austriece, el era rugat să adopte, măcar, o atitudine neutră, ca aceea a colegului său din Ţara Românească30. În acest caz, însă, Grigore Alexandru Ghica a dat dovada unui profund patriotism, refuzând.

Însă, neîncrederea la care ne refeream şi-a atins cotele maxime odată cu anul 1856, când, conform planurilor enunţate de economistul austriac Stein, Austria s-a decis să adopte o tactică făţişă de asimilare a Principatelor Române, în primul rând din punct de vedere economic31. Trebuie precizat faptul că tentative anterioare de insinuare ale austriecilor în procesul de modernizare al mijloacelor de comunicaţie şi transporturi din Moldova au existat şi s-au făcut cu destul succes. Amintim aici introducerea cu succes a telegrafiei electrice32, precum şi lucrările de amenajare ale drumului peste Oituz, a cărui importanţă comercială cu Transilvania era subliniată de Coronini domnitorului Grigore Alexandru Ghica, pentru a-l motiva să-şi dubleze eforturile în ajutorul armatei de ocupaţie33.

Cu toate disponibilităţile oferite în sprijinul Moldovei de către austrieci, în 1855 domnitorul a transmis un prim semnal clar acestora, intrând în legătură cu Societatea de Credit Mobiliar din Paris, în scopul demarării construcţiei unei linii de cale ferată, care să unească frontiera Austriei cu oraşul Galaţi34.

Însă cea mai importantă lovitură pentru aspiraţiile Austriei de a-şi subordona economia Moldovei a fost acordarea concesiunii privilegiului

29 Ibidem, p. 216. 30 Radu Rosetti, Amintiri, vol. I: Ce-am auzit de la alţii, Bucureşti, 1996, p. 222. 31 L’Autriche…, p. 37. 32 Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. II,

Bucureşti, 1998, p. 282-283. 33 Johann Alexander Coronini către Grigore Alexandru Ghica, Bucureşti,

28 septembrie / 10 octombrie 1855, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 830. 34 Dumitru P. Ionescu, Primele proiecte de căi ferate în Moldova şi Ţara

Românească, extras din RdI, tom 31, nr. 3, Bucureşti, 1978, p. 10.

Codrin Murariu

206

de a înfiinţa o bancă lui Nulandt, reprezentant al unei bănci prusiene din comitatul Dessau35. Două au fost raţiunile care l-au determinat pe domnitor să prefere oferta Prusiei: aceea că Moldova întreţinea legături vechi de cinci ani cu stabilimentul financiar din Dessau şi, mult mai important, necesitatea ca principatul să îşi păstreze independenţa economică în raport cu intenţiile clare ale Austriei, mai ales într-un context internaţional atât de favorabil aspiraţiilor naţionale ale românilor.

Relativ la problema concesiunii, Grigore Alexandru Ghica îi ruga pe austrieci să se grăbească în expunerea ofertei lor de bancă, observând că „domnul Nuland trebuie să plece mâine seară şi guvernul meu este obligat moralmente de 5 ani cu societatea sa”; domnitorul adăuga: „dacă domnul Weikersheim acceptă condiţiile domnului Nuland, aceasta nu ajunge, ar trebui ca termenii săi să fie mai avantajoşi, altfel societatea Prusiană trebuie să aibă preferinţă, din cauza precedentelor ei”36.

Câteva zile mai târziu, o nouă scrisoare a domnitorului releva tergiversări rău-prevestitoare pentru Austria: „Am discutat mult cu domnul Weikersheim37; după ce i-am lecturat propunerile domnului Nuland, mi-a declarat că ale sale erau mai avantajoase pentru ţară. […] I-am precizat că nu puteam decide nimic de unul singur şi că trebuia să-i trimit propunerile divanului ad-hoc, care va da apoi direcţia care o va judeca convenabilă concurenţei”. Referindu-se la insistenţele lui Weikersheim, domnitorul îl ruga pe Coronini să-l tempereze „pentru ca lucrurile să se facă regulat, căci îmi este imposibil să mă înţeleg cu agentul imperial, care îl sprijină pe acest domn”38.

Aşa cum rezultă din depeşa-concept a lui Dimitrie Brătianu către Lordul Clarendon, austriecii au încercat imediat să-l determine pe domnitor să treacă peste recomandările şi deliberările divanului: „Austria, după încercarea în zadar, prin ameninţări, să determine divanul moldav să revoce în favoarea unei companii austriece concesia unei bănci de credit funciar pe care o făcuse unei companii prusiene, i-a cerut prinţului să acorde banca companiei austriece din autoritate, căci, i-a spus

35 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. IX, p. 283; vezi şi introducerea lui Dan Berindei la Andrei Oţetea, Documente privind Unirea Principatelor, vol. II: Rapoartele consulatului Austriei din Iaşi (1856-1859), Bucureşti, 1959, p. XX.

36 Grigore Alexandru Ghica către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 12/24 mai 1856, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 1024.

37 Propunătorul austriac al Băncii Moldovei. 38 Grigore Alexandru Ghica către Johann Alexander Coronini, Iaşi, 16/28 mai

1856, în Ion I. Nistor, op. cit., p. 1025.


207

ea, el este stăpânul absolut al Moldovei şi nu are nevoie să ţină cont de deciziile divanului”39.

O nouă dovadă a patriotismului lui Grigore Alexandru Ghica a apărut atunci când acesta a hotărât acordarea, la 17/29 mai 1856, a concesiunii băncii lui Nulandt40. Reacţiile au fost pe măsura aşteptărilor, baronul de Zedlitz scriindu-i domnitorului despre reaua impresie făcută la Viena de gestul său. Răspunsul destinatarului lăsa să se întrevadă decizia de a face să fie respectată autonomia Moldovei, prin impunerea unui fapt împlinit41.

Interesantă este reacţia forţelor antiunioniste. La 3/15 iunie 1856, Panait Balş îi scria lui Teodor Râşcanu: „Dar în această triabă, Vodă o cam sfeclit, fiindcă mai înainte de a chema banca Prusacă, vorbisă cu Koronini, care scrisăsă Împăratului la Viena, acesta chemasă pe baronul Bruk ca să înfiinţăză banca în Prinţipaturi, compania s-au înfiinţat şi când au venit la Eşăii s-au dat companii Prusăşti, macar că ace Anglo-Austriacă da condiţii mai bune. În sfârşit, Nemţii sunt furiozi şi îl făcu pe domnu talhar, cred că de acum poţi să te duci la Prokeş şi să-i dai jaloba boierilor fără greş. Banca împrumută cu 6½ şi cu amortizare 9½ la %”42.

O altă puternică lovitură adusă intereselor austriecilor în Moldova a fost decizia lui Grigore Alexandru Ghica de a acorda concesiunea de navigare a râurilor Prut şi Siret căpitanului francez Magnan43. În legătură cu acest episod, Mihail Kogălniceanu îi scria lui C. A. Rosetti: „Austriecii tocmai au suferit un al doilea eşec. Programul lor era să ajungă la încorporarea de fapt, prin aproprierea concesiunilor lucrărilor publice şi a altor stabilimente de utilitate publică în Principate. Programul nostru este să le refuzăm totul. Au cerut banca: i-am refuzat. Acum au cerut un privilegiu pentru navigaţia cu aburi a Prutului şi a Siretului. Au fost din nou refuzaţi. Concesiunea a fost acordată în cele 48 de ore unei companii franceze, compania navigaţiei Ronului, reprezentată de căpitanul Magnan”.

39 Dimitrie Brătianu către Lordul Clarendon, concept, 9/21 iunie 1856, în

Alexandru Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 100. 40 Nicolae Iorga, Conflictul militar austro-rus…, p. 21. 41 Anastasie Iordache, op. cit., vol. II, p. 289. 42 Panait Balş către Teodor Râşcanu, Tecuci, 3/15 iunie 1856, în Gheorghe

Ghibănescu, Surete şi izvoade, X: Studiu şi documente cu privire la familia Râşcanu, Iaşi, 1915, p. 447.

43 Lăcrămioara Iordăchescu, Interferenţe franco-române în perioada 1750-1859 reflectate în opera istoricilor români, în AŞUI, 1999, p. 261.

Codrin Murariu

208

Continuând, plin de satisfacţie, Kogălniceanu vorbea de indiferenţa domnitorului faţă de protestele austriecilor, apreciind că „opinia publică s-a pronunţat într-o manieră atât de unanimă contra austriecilor că guvernul este legat la remorca noastră şi, în consecinţă, nu mai trebuie să ne temem că, gata de a expira, va merge să-şi caute o prelungire de existenţă în braţele Austriei”44.

În ultima lună a domniei sale, Grigore Alexandru Ghica a amplificat animozităţile Austriei, implicându-se tot mai activ în lupta pentru realizarea unirii. Gödel Lannoy, consulul austriac la Iaşi, veritabilă eminenţă cenuşie a partidei opuse domnitorului, trimitea, la 6/18 iunie 1856, un raport lui Buol, în care efectua o scurtă „dare de seamă” cu privire la acţiunile contrare întreprinse de domnitor faţă de interesele Austriei: introducerea libertăţii presei, reapariţia ziarului „Steaua Dunării”, cel mai activ în promovarea necesităţii unirii, intenţia lui Grigore Alexandru Ghica de a include juraţi în justiţie şi refuzul său de a folosi ofiţeri austrieci în armată45.

Referindu-se retrospectiv la atitudinea lui Grigore Alexandru Ghica faţă de Austria, în comparaţie cu Barbu Ştirbei, Dan Berindei îi recunoştea primului tendinţa către duplicitate, dar mai puţin manifestă, notând că „deşi la un moment dat, spre sfârşitul domniei, Ghica declara că-l «adora» pe împăratul Francisc Iosif […] este evident că, în ciuda umilinţelor la care uneori a trebuit să se preteze, atitudinea lui a fost mai rezervată faţă de Austria”46. În ceea ce-l privea, Leonid Boicu era de părere că domnitorul moldovean a „balansat potrivit împrejurărilor pentru a-şi menţine tronul” şi a evitat situaţiile neplăcute pentru principatul său, relevându-i, totuşi, preferinţa „manifestă” pentru Franţa47.

Credem că, în contextul unei noi ocupaţii militare a Moldovei, domnitorul s-a găsit într-o situaţie ingrată, al cărei profil negativ a fost accentuat inclusiv de slăbiciunile sale de caracter. Ezitările, nehotărârile, schimbările bruşte de opinii, influenţele venite din toate direcţiile, l-au

44 Mihail Kogălniceanu către C. A. Rosetti, Iaşi, 18/30 mai 1856, în Alexandru

Cretzianu, op. cit., II, p. 97-98. 45 Gödel Lannoy către Buol, Iaşi, 6/18 iunie 1856, în Andrei Oţetea, op. cit.,

vol. II, p. 3. 46 Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, Bucureşti, 1995, p. 107. 47 Leonid Boicu, op. cit., p. 214.


209

determinat pe Grigore Alexandru Ghica să cedeze anumitor presiuni din partea trupelor austriece de ocupaţie.

În ceea ce priveşte, însă, problemele cu adevărat importante, după cum am arătat în cadrul acestei scurte încercări de analiză, Grigore Alexandru Ghica a manevrat cu hotărâre, deschis şi nepăsător asupra consecinţelor, în favoarea aspiraţiilor şi idealurilor patriei sale. Tentativele ulterioare de denigrare nu au făcut decât să confirme sinceritatea şi bunele intenţii ale unui spirit nobil, însufleţit, în ciuda conflictelor interioare, de dorinţa deplinei emancipări a Moldovei de sub tutela străină.

SUR LES RELATIONS ENTRE GREGOIRE ALEXANDRE GHYKA ET L'AUTRICHE (Résumé)

Les relations de la Moldavie avec l’Autriche vers le milieu du XIXème siècle

constituent un domaine pas suffisamment étudié et d’une grande importance pour une meilleure compréhension des décisions du Prince Grégoire Ghica. Dans notre article, nous avons essayé de surprendre et d’analyser quelques épisodes des ces liaisons politiques, dans le contexte de l’occupation autrichienne des Principautés Roumains. Bien entendu, notre attention a été concentrée ainsi sur des aspects moins connus, que sur les grandes sources d’animosité entre Prince Ghica et les Autrichiens, tels la concession de la banque nationale, accordée, finalement, à la Prusse, ou la concession pour la navigation des rivières Prut et Siret, donnée au capitaine français Magnan.


Mircea-Cristian GHENGHEA

THE IMAGE OF THE FOREIGNER IN THE HISTORICAL DISCOURSE OF NICOLAE BĂLCESCU.

ATTITUDES AND OPTIONS∗ In our modern history, the stage of the 1848 generation has without question a special significance; by answering to the general trends of that time, as well as to the specific requirements from the Romanian space, this generation stood out by trying to define and to solve, in a modern and national meaning, most of the major problems of the Romanian society of the mid19th century. The revolutionary events from 1848-1849 represent one of the climaxes of this attempt. Those years occasioned the affirmation of the Romanian nation and its interests against different foreign options and plans which were focused on Romanian territories. A correct explanation of the facts within the Romanian space, as well as the actions belonging to some of the leaders of the 1848 generation cannot be issued without expressing and emphasizing certain realities, which can be noticed even from the period before the revolution, realities which had their role during the revolution and after. Considering the general process of re-evaluation from the Romanian historiography after 1989, the events from 1848-1849, the characters of that time and their actions have become a subject of analysis for those who are preoccupied with the reference points of the 1848 stage. Unfortunately, in many cases, the attempt of demystification and of eliminating the fakes has not brought any natural results or interpretations close to the so frequently mentioned historical truth. A brief analysis of the “demystifying” works and studies shows us that more or less by chance a special attention is paid to different issues referring to the interethnic relations within the Romanian space, to the way in which the Romanians regard the foreign elements; we must also underline the fact that the activity of the main leaders from 1848-1849 and the revolution itself (perceived only as an organic manifestation

∗ This paper was presented at the International Symposium Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the Black Sea from the Greek Colonization to the Present, Iaşi, 13-14 June 2005.

Mircea-Cristian Ghenghea

212

belonging to a pleiad of scholars and intellectuals who have imposed their opinions and attitudes to the people) represent one of the crucial points of the discourse promoted by those who are preoccupied to demystify the national history, including the aspects previously mentioned. Among the chiefs of the 1848 generation, a special attention has been paid to Nicolae Bălcescu, “the subject of a principal and very durable myth of the communist period”1. So, the interest for Bălcescu is totally justified, taking into consideration the preference of the communist propaganda for the Vallachian revolutionist. Different aspects of his activity as a historian and outstanding representative of the 1848 generation have been tackled and thoroughly analysed in studies and papers after 1989; unfortunately, some conclusions proved to be the opposite of to the historical realities. That is why, considering all these, as well as the necessity of obtaining correct explanations for the manner in which Nicolae Bălcescu regarded the relations between Romanians and those foreigners who have influenced one way or another the national history and the development of the Romanian society, we appreciate that it is useful to know and to understand Bălcescu’s attitudes and opinions concerning these alogen elements, attitudes and options that are mostly reflected in his writings and correspondence. We specify that in our text we emphasised certain aspects regarding two foreign ethnic elements within the Romanian space at the middle of the XIXth century – Hungarians and Greeks. At the beginning of the 19th century and especially during the period before 1848, the foreigner has been identified as a standstill agent, an element that hindered the normal development of the Romanian nation. Under these circumstances it seems no more risky to discuss about “identitary formulas” or about a “diabolization of the foreigner”2, underlining that these terms describe well defined situations, an alteration of their meanings being undesirable. We must add the experiences from 1848-1849, when different trends in approaching the relations to alogens, as well as a great number

1 Adrian Drăguşanu, Nicolae Bălcescu în propaganda comunistă (1948-1989),

in Miturile comunismului românesc (coordinator L. Boia), Bucharest, 1998, p. 98. 2 See, for example, the work of Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la

românii ardeleni, Bucharest, 1997, pp. 367-389.

The Image of the Foreigner in the Historical Discourse of Nicolae Bălcescu 213

of clichés and mental automatisms within the Romanian space of the 19th century manifested or clarified3. Generally speaking, this is the pre1848 context in which we should frame Bălcescu’s attitude towards the alogen element, regarded as an obstacle for the natural evolution of the Romanian society and even more, for the accomplishment of the national political goals. This blaming action refers not only to the foreigners that can be immediately identified as opponents, some of them already known, like Greeks and Turks, but also to those who apparently cannot be touched upon and oppose the Romanian nation’s aspirations. Bălcescu expresses the situation in a very plastic manner in the next excerpt: “Overwhelmed and threatened today by Panslavism, tomorrow perhaps by Pangermanism, we cannot save ourselves without opposing them the Panromanianism. Moreover, the Panhungaryanism and the Mahometanism will naturally join it, as heterogeneous elements from the Oriental Europe, which need it to preserve themselves and to be redeemed. Panromanianism must be today our joint activity target. Thanks to it our revolutionary synthesis is completed”4. That is why Panromanianism “with its possible political forms (the Romanian unity throughout the Habsburg Empire and the unification of the two Principalities as a first step of the complete unity)”5 has been considered a normal answer of the Romanians against the expansionist tendencies that were threatening them, in the general context in which even their ethnic unity was doubted. Inevitably, Nicolae Bălcescu’s militant involvement in the events before and during the revolution had to face all these obstacles. What seemed to be, at one moment, a kind of panacea for all the interethnic hostilities, was the idea of general freedom, Bălcescu being one of the well-known supporters of this idea and also one of the “great pleading scholars of the collaboration between the European peoples”6. Soon he

3 An interesting attempt of presenting these clichés and mental automatisms from that time can be found in Simona Nicoară’s work, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti, Cluj-Napoca, 1999.

4 N. Bălcescu, Opere, edition by G. Zane and Elena G. Zane, vol. II, Bucharest, 1982, p. 112.

5 Gh. Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Iaşi, 1998, p. 188.

6 Vasile Russu, Transilvania în istoria modernă, vol. I – Revoluţia naţională a românilor din Transilvania 1848-1849, Iaşi, 1999, p. 113.


214

became familiar with the realities of the revolution from Transylvania, which made him realise that not everything was as bright as he had thought. Though he had initially blamed the Romanian-Hungarian conflict, Nicolae Bălcescu finally admitted that, excepting a military combat, there was no other solution for the Romanians from Transylvania who were facing the “Hungarians’ madness”. The disappointment was even higher as he had great expectations in accomplishing the Romanian plans by having a partial support from Hungarians! This way, like he was “haunted by chimeras, totally detached from reality”7, Bălcescu wrote a very interesting letter to Ion Ghica, at 14th of July 1849, proving that he still had not understood what happened in Transylvania8. Yet, Bălcescu’s attitude is completely explainable and understandable. It is a part of the general attitude manifested by the entire Vallachian elite of that time, which was incapable of perceiving certain issues specific to the Transylvanian space in a correct manner. So, let us not be surprised anymore that revolutionaries as Nicolae Bălcescu and Cesar Bolliac had already blamed the Romanians from Transylvania because they fought against Bem Joszef’s troops, accusing them of betraying the revolutionary ideals. In our opinion, this is how things stand regarding Bălcescu’s attitude towards the relations with the Hungarians: in a first phase, enthusiasm and blaming the conflict from Transylvania; later, after the direct contact with the realities, the acceptance of the situation and total disappointment. This disappointment followed him until he died, due to the fact that Nicolae Bălcescu was affiliated with the general trend which considered that Romanians and Hungarians, as they were settled by history in the middle of a Slav ocean, must co-operate and become brothers to survive. In his book The Romaninans’ History under Mihai Viteazul he pointed out quite clear: “our unfortunate fights with the Hungarians, from then till now, will be useful only for our common enemies, the despotic empires”9. As we specified at the beginning, the second alogen element we paid attention to in our paper is represented by Greeks. From various

7 Ibidem, p. 134. 8 N. Bălcescu, op. cit., vol. IV, Bucharest, 1990, pp. 164-165. 9 Idem, Istoria românilor sub Mihai-Vodă-Viteazul, fourth edition, Bucharest,

1937, p. 379.

The Image of the Foreigner in the Historical Discourse of Nicolae Bălcescu 215

reasons, the Greek element has provoked opposite reactions in the Romanian space even from the half of the 15th century10. Beginning with the events in 1821 and especially with those from the years before 1848-1849, the 19th century has led to the crystallization of what Lucian Boia considers to be “a virulent anti Greek feeling, almost obsessive, only partially explainable by the real circumstances from the Phanariot’s time and by the revolutionary episode from 1821”11. The same Lucian Boia identifies Bălcescu as the one who provoked this anti Greek feeling because of his article The Romanians and the Phanariots, the Vallachian revolutionist underlining “the misery situation” the country had reached because of the Phanariots12. Without trying an exoneration of Nicolae Bălcescu or a denial of his hostility towards the Phanariots, we must say that for this aspect it is enough for anyone to read the explanation offered by Gheorghe Zane in the first volume of Nicolae Bălcescu’s Works to understand how things really stood. When talking about the Phanariotic party in the country, Bălcescu refers to the reactionary and pro Russian party that existed in his time13. Moreover, if we want to quote Bălcescu himself, we should take a look at the first footnote from the so-blamed article The Romanians and the Phanariots: “By the word Greeks, in this article, we refer only to those from Constantinople and Rumelia and especially the first ones, generally known as Phanariots. The healthy Hellenic nation from today, which we love and respect, is different from the Phanariots, which she hates and pushes away from her bosom”14. Indeed, there was a hostile attitude against the Greeks from the Romanian Principalities, but this attitude is easily recognized when talking about a great part of the small and middle nobility, as Constandin Sion has shown in his work, Arhondologia Moldovei, written in 1840-1857 (a fact proved by Ştefan S. Gorovei)15.

10 Şt. S. Gorovei, Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relaţiilor moldo-bizantine, in Credinţă şi cultură în Moldova, vol. II, Iaşi, 1995, p. 51.

11 L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucharest, 1997, p. 183. 12 Ibidem: “Bălcescu gave the tone in the article «The Romanians and the

Phanariots», underlining «the miserable situation» the latest had brought the country to”. 13 See the explanation of Gheorghe Zane in N. Bălcescu, op. cit., 1974, p. 343. 14 Ibidem, p. 105. 15 Constandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane.

Boierii moldoveni. Text chosen and established by Rodica Rotaru. Foreword by Mircea Anghelescu. Epilogue, Notes and Comments by Şt. S. Gorovei, Bucharest, 1973.


216

Nicolae Bălcescu’s discourse must not be taken out of the period’s context. We must not forget that after 1821 the anti Phanariotism left, step-by-step, the political stage, where it was affirmed and established, becoming a usual presence for the historiography. This way, historiographically speaking, the Phanariots and the Greeks from the Principalities had the role of a “lightning conductor”. Anyway, even under these circumstances, we can identify nuances and appreciations for some of the Phanariots, including the historical discourse of Nicolae Bălcescu, as the researcher Leonidas Rados has already shown16. Still, if we decide to take into consideration this so-called Bălcescu’s phobia against the Greeks, it is even harder to explain his attitude towards the Jews and Poles. Is it a game of favouring a certain ethnic or a preference of Nicolae Bălcescu for some of these ethnics and a contestation of others? None of these. Tackling the issue of Romanian nationalism’s sides, Victor Neumann shows that Nicolae Bălcescu “adopts an undiscriminating doctrine; a nationalism that sustains its own values, by assimilating and expressing, in the same time, the common values of liberalism and democracy”17. Therefore we consider that we need more moderation and at last but not least a well balanced and equidistant approach for this issue – the attitude of Nicolae Bălcescu towards the alogen element from the Romanian space. Xenophobia? Racism? Definitely not! It is quite easy to stigmatize a period, a personality or an event, pretending that we express in a few formulations the quintessence of a historical phenomenon or of a human life. Actually, this thing rarely happens. The correct explanation of the way in which Nicolae Bălcescu regarded the issue of the Romanian’s relations with alogens is not a trifle; it proved to be more than necessary, especially if considering that nowadays a special attention is paid to ethnic questions.

16 Leonidas Rados, Fanariotism şi antifanariotism în istoriografia română

paşoptistă, in “Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» Iaşi”, t. XXXIX-XL, 2002-2003, pp. 304-305.

17 Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, 1996, p. 162.


Corina PETRICĂ

SISTEMUL PRINCIPIILOR CONSTITUŢIONALE PRIVIND ÎNVĂŢĂMÂNTUL INTERBELIC

Marea Unire de la 1918 a determinat intrarea societăţii româneşti

într-o perioadă de transformări profunde în toate domeniile ei, politic, social, economic şi cultural. Învăţământul a înregistrat, în perioada interbelică, un proces de modernizare semnificativ cu etape succesive – de la unificare către naţionalizare spre performanţă – pentru a se asigura premisele unui stat cu o structură economică bine închegată.

Cum nici o istorie nu „se porneşte” cu începutul ei, fiindcă rădăcinile copacului sunt ascunse privirii, cu toate că merg adânc în pământ până dau de apă1, să reconstituim fundamentarea învăţământului românesc pornind chiar de la textul constituţional, adoptat la 29 martie 1923 în timpul unei guvernări liberale, portofoliul de ministru al Instrucţiunii fiind deţinut de dr. C. Angelescu. Importanţa cunoaşterii textului constituţional, având ca subiect învăţământul, se relevă sub două aspecte: pe de o parte, pentru a se cunoaşte exact regulile cu forţă juridică supremă referitoare la învăţământul interbelic, iar, pe de altă parte, pentru a putea aprecia concordanţa cu Constituţia a legilor în domeniu2 şi pentru a le şti pe cele care încălcau litera sau spiritul legii. Constituţia de la 1923, caracterizată printr-un „spirit larg şi prin lipsa oricărui spirit de intoleranţă şi excluziune”3, conţinea norme juridice referitoare la învăţământ şi în acord cu aceste norme constituţionale trebuiau să fie legile şi celelalte acte normative care veneau să reglementeze detaliat învăţământul.

În legea fundamentală de la 1923, învăţământul a fost reglementat la Titlul II, Despre drepturile românilor, la art. 24, care preciza: „Învăţământul este liber, în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligatoriu. În şcolile Statului acest învăţământ

1 Ştefan Heym, Relatare despre regele David, Chişinău, 1995, p. 11. 2 Corneliu-Liviu Popescu, Reglementarea constituţională a învăţământului, în

„Revista de Pedagogie”, anul 42, nr. 1-2, 1993, p. 47. 3 Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Editat de Alex. T. Doicescu,


Corina Petrică

218

se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţământului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”4. Se relua, de fapt, art. 23 din Constituţia de la 30 iunie 1866, cu unele mici modificări5, ce ţineau mai mult de nuanţă decât de esenţa legii.

Termenul de învăţământ, folosit în Constituţia de la 1923, solicită o analiză din punct de vedere al sensurilor la nivel semantic, pedagogic şi etimologic6. Conform specialiştilor în semantică, termenul desemna activităţi diferite între ele: a preda, a da cunoştinţe altuia; a învăţa, a se instrui cineva pe sine sau de la alţii; a povăţui; a deprinde; de asemenea, mai semnifica şcoală, metodă, obiect. Din punct de vedere semantic, se pare că accentul a fost pus în cazul acestui cuvânt pe sensul de instrucţie şi predare. Etimologic, termenul de învăţământ derivă din cuvântul latin invitio, -are, care semnifică a deprinde (rădăcina vitium, care înseamnă deprindere).

Totuşi, această triplă explicitare nu este suficient de clară pentru a înţelege sensul termenului la nivelul anului 1923. Se poate afirma doar că sensul pedagogic al acestui termen ar putea conduce pe un drum mai sigur către rezultat7. După cum art. 24 din Constituţie, în care se menţiona de învăţământ, era copia aproape fidelă a art. 23 din prima Constituţie, rezultă că înţelesul pedagogic, în care legiuitorul l-a întrebuinţat, trebuia identificat în atmosfera de idei a secolului al XIX-lea8. Luându-se în considerare toate aceste explicaţii, se poate concluziona că legiuitorul român a înţeles învăţământul cu sensul de instrucţie, ceea ce s-a

4 Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi, 1993, p. 321; Pop Teodor Leon, Constituţiile României, Bucureşti, 1984, p. 44.

5 În art. 23 se preciza: „Înveţementul este liber. Libertatea înveţementului este garantată întrucât eserciţiul ei nu ar atinge bunele moravuri sau ordinea publică. Represiunea delictelor este regulată numai prin lege. Se vor înfiinţa treptat, şcoli primare în toate comunele României. Înveţatura în şcoalele statului se vor da fără plată. Înveţatura primară va fi obligatorie pentru tinerii români, pretutindeni unde se vor afla instituite şcoli primare. O lege specială va regula tot ce priveşte înveţementul public”. În Alexandru Pencovici, Desbaterile Adunărei Constituante din 1866 asupra constituţiei şi legii electorale din România, Bucuresci, 1883, p. 293; „Monitorul. Jurnal Oficial al României”, nr. 142, 1/13 iuliu 1866, p. 637; Pop Teodor Leon, op. cit., p. 31.

6 Ştefan Bârsănescu, Politica culturii în România contemporană. Studii de pedagogie, ediţia a II-a, Iaşi, 2003, p. 69-70.

7 P. P. Negulescu, Reforma învăţământului, proiecte de legi, Bucureşti, 1922, p. XXXVI.

8 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 71.

Sistemul principiilor constituţionale privind învăţământul interbelic 219

explicat prin raportarea la atmosfera filosofico-istorică a epocii, care mergea în direcţia interpretării unui învăţământ conceput doar ca instrucţie. Astfel, cu acest înţeles, el a intrat în Constituţia din 1866, inclusiv în cea din anul 1923.

Din textul art. 24, s-au desprins trei9 principii constituţionale10 privind învăţământul românesc interbelic: principiul libertăţii, obligativităţii şi al gratuităţii. Se poate face aici o comparaţie cu sistemul educaţional francez, şi se poate observa că existau două principii comune: obligativitate şi gratuitate. Învăţământul francez are un al treilea principiu, cel al laicizării învăţământului11. În rândurile de mai jos se va prezenta fiecare principiu constituţional, ţinând cont de: originea, evoluţia, analiza în alte constituţii (Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Polonia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven)12, apoi, detalierea lor în Constituţia română de la 1923.

Principiul libertăţii învăţământului, „o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie13”, este considerat ca derivând din „libertatea conştiinţei”, „libertatea pentru particular de a învăţa pe altul în mod public”, „libertatea de a alege profesorii şi şcoala”. În Constituţia românească de la 1923 – prin învăţământ înţelegându-se instrucţie – se considera că există libertate de instrucţie, libertatea de a instrui şi a se lăsa instruit. Interpretarea specialiştilor în drept constituţional era justă,

9 Totuşi, deputatul Aurel Murariu declara că pe lângă aceste trei principii ar

trebui exprimat şi un altul, formulat astfel: „Dreptul de directivă şi control al întregului învăţământ şi al educaţiei aparţine autorităţii de Stat”. Ca argumente s-au prezentat articole din Constituţiile cehoslovacă, iugoslavă şi germană în care doar Statul decidea organizarea şi administrarea chestiunilor privitoare la învăţământ. De fapt, prin acest principiu se urmărea extinderea controlului asupra învăţământului particular. În „Dezbaterile parlamentare. Adunarea Deputaţilor” – în continuare D.A.D., şedinţa din 10 martie 1923, în MO, nr. 42, 5 aprilie 1923, p. 1109.

10 Expresia de principiu constituţional este folosită nu în sensul de principiu fundamental al dreptului constituţional sau de principiu al constituţiei, ci cu sensul de normă juridică înscrisă în constituţie şi care, pentru domeniul analizat – în speţă învăţământul – are caracterul de regulă fundamentală, de idee călăuzitoare în elaborarea celorlalte norme juridice. În C. L. Popescu, op. cit., p. 47-48.

11 Antoine Léon, Histoire de l’enseignement en France, Paris, 1957, p. 88. 12 Comparaţiile cu textele constituţionale străine s-a realizat în măsura în care a

permis litera legii. I. Nistor, Învăţământul în viitoarea Constituţie, în Constituţia de la 1923 în dezbaterile contemporanilor, Bucureşti, 1990, p. 522-523.

13 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii publice, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 265.

Corina Petrică

220

dar prezentată într-un mod poate prea succint14, de aceea s-a considerat necesară o incursiune în istoria acestui principiu.

Principiul libertăţii a fost formulat pentru prima dată în Constituţia de la 1866, constituind fundamentul politicii culturale, fiind păstrat în cea nouă într-o exprimare similară, cu modificări neesenţiale. Astfel, se preciza în art. 23: „Învăţământul este liber. Libertatea învăţământului este garantată întrucât exerciţiul ei nu ar atinge bunele moravuri sau ordinea publică”15. În textul constituţional din anul 1923, formularea se făcea astfel: „Învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice”16.

Analiza acestui text a condus la concluzia că legiuitorul a înţeles să exprime în art. 24 alin. (1) numai principiul libertăţii instrucţiei. Această observaţie a fost determinată de modalitatea de redactare: în primul rând prin formularea articolului aproape identică cu cea veche, din Constituţia de la 1866; în al doilea rând, prin ambiguitatea redactării principiului libertăţii şi, în ultimul rând, prin grija legiuitorului ca exerciţiul libertăţii învăţământului să nu prejudicieze „bunele moravuri” – formulă care aparţinea, cum s-a arătat, doctrinei pedagogice a secolului al XIX-lea17. Astfel, legiuitorul românesc a rămas la concepţia secolului al XIX-lea despre libertatea învăţământului, nu a făcut concesii spiritului neoliberalist postbelic şi cu atât mai mult tendinţelor naţionaliste18, care erau în ascensiune în acea perioadă.

Se poate observa că legiuitorul român din 1923 a făcut un oarecare progres faţă de cel din 1866, deoarece el preciza şi ceva nou: „învăţământul este liber în condiţiile stabilite de lege”19. Acest „plus” a fost considerat ca o intenţie de precizare mai accentuată a graniţelor libertăţii, ca o dorinţă de a accepta concepţia neoliberală a acesteia, dar numai ca o intenţie. Adausul citat mai curând a tulburat spiritul decât l-a orientat, deoarece, pe de o parte, suspenda principiul constituţional al libertăţii; pe de altă parte, prin dispoziţiile limitative ale libertăţii învăţământului, s-a dat ocazia deschiderii unui proces, care, de altfel, a şi

14 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 76. 15 Al. Pencovici, op. cit., p. 293. 16 Genoveva Vrabie, op. cit., p. 322. 17 Ion Gh. Stanciu, Şcoala şi pedagogia în secolul XX, Bucureşti, 1983, p. 145. 18 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, Bucureşti, 1998, p. 52. 19 Genoveva Vrabie, op. cit., p. 321.


avut loc, referitor la incongruenţa dintre constituţia liberală, ca şi concepţie, şi legile cu dispoziţie de limitare a libertăţii20.

Această „libertate limitată” nu a fost întâlnită doar în textul constituţional românesc, după cum se va arăta în rândurile de mai jos. Această situaţie nu numai că a făcut să fie considerată superioară procedurii constituţiilor neoliberale care, cel puţin, au precizat că libertatea deplină se acordă în materie de cultură numai artelor şi ştiinţelor (cf. Constituţiei polone, art. 11721; Regatului Sârbo-Croato-Sloven, art. 1622; cehoslovacă, art. 11823), dar au provocat şi o nedumerire gravă. Astfel, din textul citat era foarte greu să se descopere intenţia iniţială a legiuitorului, concepţia lui despre libertatea învăţământului, unde începea şi în ce punct se oprea.

S-a ridicat problema justificării introducerii principiului libertăţii din punctul de vedere românesc în pactul fundamental de la 1923. S-a pus întrebarea dacă a stat vreun motiv politic autohton, vreo necesitate specifică istoriei româneşti care să fi impus înscrierea în Constituţie. Principiul libertăţii învăţământului s-a justificat pe plan european ca o măsură de garanţie a liberei gândiri contra autorităţii bisericeşti, ca şi în Franţa24, sau ca o consecinţă a luptei pentru libertate, cum a fost cazul în Belgia.

La români, introducerea unei asemenea dispoziţii nu a reprezentat o măsură contra Bisericii, deoarece nu a existat un conflict între Stat şi Biserică pe chestiunea culturii25. Se ştie doar că începuturile culturii

20 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 77. 21 Art. 117. „Cercetările ştiinţifice şi publicarea lor sunt libere. Orice resortisant

are dreptul de a preda, funda şi administra şcoli sau aşezăminte de educaţie, dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege, relative la titlurile sale, la siguranţa copiilor încredinţaţi lui şi dacă are o atitudine loială faţă de stat. Toate şcolile şi aşezămintele de educaţie, publice sau private, vor fi controlate de autorităţile statului în limitele fixate de lege”. În Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri organizate de Institutul Social Român cu o anexă cuprinzând nouile Constituţii Europene, f. a., p. 486.

22 Art. 16. „Arta şi ştiinţa sunt libere; ele se bucură de protecţia şi de sprijinul statului. Toate şcolile trebuie să dea educaţie morală şi să dezvolte conştiinţa civică într-un spirit de unitate naţională şi de toleranţă religioasă”, în ibidem, p. 501.

23 Art. 118. „Arta şi cercetările ştiinţifice sunt libere atât cât ele nu implică o atingere la legea criminală”. În Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 73.

24 Roger Gal, Histoire de l’éducation, Paris, 1987, p. 101. 25 Totuşi, au existat discuţii în legătură cu situaţia învăţământului în Transilvania,

deoarece clerul solicita dreptul de autonomie în problema educaţiei. În Lucian Leuştean, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe”(1920-1923), Iaşi, 2003, p. 101.

Corina Petrică

222

româneşti s-au dezvoltat la adăpostul mănăstirilor şi cu ocrotirea Bisericii. Prin urmare, formularea din Constituţie reprezenta expresia „dorului de libertate”26 şi această explicare a fost în concordanţă cu situaţia politică a României din anul 1866, când ţara nu-şi dobândise încă independenţa, ea fiind doar un deziderat.

În concluzie, principiul libertăţii învăţământului, în calitate de drept fundamental al omului, solicita ca educaţia să fie deschisă şi democratică. Chiar dacă i s-a reproşat legiuitorului de la 1923 îngrădirea libertăţii, această dispoziţie era precaută datorită educaţiei morale şi ordinii publice, deoarece concepţia despre libertatea învăţământului ar fi fost prea largă şi generoasă.

Al doilea principiu constituţional este acela al obligativităţii învăţământului sau mai pe scurt, obligaţia şcolară. Acesta, deşi avea o aplicare mai limitată decât principiul libertăţii, întrucât se referea numai la învăţământul primar – restul studiilor nefiind obligatorii – prezenta un interes deosebit, deoarece din formularea lui se putea afla cât dura învăţământul comun şi necesar poporului întreg27. Examinarea acestui principiu era şi o chestiune de interes cultural imediat, deoarece „prelungirea şcolarităţii obligatorii este una din problemele cele mai actuale şi cele mai discutate în literatura pedagogică”28.

Această concepţie a obligativităţii rezulta, destul de clar, din textul Constituţiei din 186629, care decidea în art. 23 alin. (5): „învăţătura primară va fi obligatorie pentru tinerii români pretutindeni unde se vor afla instituite şcoale primare”30. În Constituţia română din 1923, legiuitorul s-a limitat să declare că învăţământul primar era obligatoriu, dar s-a considerat formularea acestui principiu a fi într-o formă prea laconică. Nu s-a precizat pentru cine este obligatoriu învăţământul, nici cine îl impune şi cine îl face obligatoriu31. Din această cauză, pentru a putea interpreta acest nou principiu, a fost necesar să se cunoască

26 I. Nistor, op. cit., p. 520. 27 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 77. 28 Roger Gal, La scolarité obligatoire, Paris, 1935, p. 3. 29 Totuşi, chiar de mai înainte de textul constituţional de la 1866, acest

principiu fusese formulat în Lege asupra instrucţiunii din 1864, unde se face precizarea ca „toţi copii de amândouă sexele, de la 8 la 12 ani împliniţi ai etăţii” să urmeze cursurile şcolii primare. În Gabriela C. Cristea, Reforma învăţământului. O perspectivă istorică (1864-1944), Bucureşti, 2001, p. 82.

30 Genoveva Vrabie, op. cit., p. 321. 31 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 78.


originea, evoluţia în alte constituţii a acestuia, ca apoi, să se deceleze înţelesurile din legea fundamentală românească.

Originea acestui principiu se găsea în Constituţia franceză din 24 iunie 1793, în formula: „Societatea trebuie să favorizeze din toată puterea progresele raţiunii publice şi să pună instrucţia la îndemâna tuturor cetăţenilor”32, ceea ce a determinat obligaţia statului de a da instrucţie copiilor.

Dacă despre principiul libertăţii s-a spus că a fost consecinţa libertăţii individuale, cel al obligativităţii – ca şi gratuitatea – deriva din principiul egalităţii. Explicaţia a fost că democraţia, care se baza pe principiul politic de egalitate, avea nevoie de cetăţeni conştienţi de drepturile lor, de oameni cunoscători de carte care să le poată exercita şi capabili să susţină statul în noua lui formă33. În acest sens, statul a căutat să-şi asigure „progresele raţiunii publice” printr-un dublu gest: a declarat învăţământul obligatoriu – din exces de zel, s-a spus – şi gratuit, pentru ca astfel şi cei săraci să capete instrucţie34. Aşadar, rezulta că principiile de obligativitate şi gratuitate erau derivate din dreptul politic sau civic al egalităţii tuturor, spre deosebire de cel al libertăţii învăţământului: un derivat din libertatea individuală sau civilă35.

Prin introducerea principiului obligativităţii, statul a ieşit din neutralitatea care i se impunea după concepţia liberalismului clasic. În acest gest al statului cu caracter neoliberal, stătea originea acelei incongruenţe dintre principiul libertăţii învăţământului şi cel al obligativităţii, care a reprezentat uneori obiect de discuţie şi controversă36.

În noile constituţii democratice, din perioada interbelică, obligativitatea a dobândit formulări noi şi precizări interesante. Unele state nu prevedeau obligativitatea întregului ciclu de învăţământ, altele numai pe aceea a cursului primar, ceea ce nu cuprindea obligativitatea educaţiei, asigura doar instrucţia. Altele măreau durata obligativităţii37,

32 Stéphane Rials, Textes constitutionnels français, Paris, 1989, p. 23. 33 I. Nistor, op. cit., p. 528. 34 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 79. 35 Elena Simina Tănăsescu, Şteafan Deaconu, Drept constituţional şi instituţii

politice, Bucureşti, 2002, p. 48. 36 I. Nistor, op. cit., p. 529. 37 Constituţia cehoslovacă nu insista deloc asupra obligativităţii. Constituţiile

Poloniei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi Bulgariei precizau doar obligativitatea

Corina Petrică

224

asigurând astfel o autoritate mai mare a împlinirii operei educative a poporului.

La o analiză mai atentă, s-a observat că în articolele constituţionale – ceea ce a fost şi mai interesant – s-au reglementat şi s-au precizat mai multe tipuri de obligativitate: o obligativitate pentru părinţi, cărora li s-a impus să asigure copiilor educaţia acestora „pentru a face din ei buni cetăţeni” (Constituţia polonă, art. 94)38; obligativitatea pentru stat, judeţe şi comune de a prevedea „resurse” publice în vederea ascensiunii celor cu mai puţină stare în şcolile medii şi superioare şi în special să dea ajutor părinţilor în educaţia copiilor (Constituţia germană, art. 146)39; obligativitatea pentru stat în mod special: de a îngriji de copiii ai căror părinţi nu şi-au îndeplinit datoriile educative faţă de fii lor (Constituţia polonă, art. 103)40; obligativitatea de a face legi şi a lua măsuri de protecţie sanitară şi educativă a întregului popor (Constituţia Regatului Sârbo-Croato-Sloven, art. 22)41; obligativitatea de a întemeia şcoli acolo unde o cereau interesele părinţilor sau cele pedagogice (Constituţia germană, art. 146); obligativitatea pentru organizarea regimul şcolar public după un plan de ansamblu şi diversitatea vocaţiilor (Constituţia germană, art. 146 alin. (1)42.

În textul Constituţiei române de la 1923, legiuitorul a declarat, în art. 23 alin. (2): „Învăţământul primar este obligatoriu”. Această impresie de spirit laconic s-a imprimat şi a perseverat, chiar dacă s-a adăugat şi

învăţământului primar. Constituţia germană menţinea obligativitatea şi asupra ciclului secundar. În I. Nistor, op. cit., p. 528-529.

38 Art. 94: „Cetăţenii au datoria de a da educaţie copiilor lor, de a face din ei buni cetăţeni ai patriei şi de a le asigura cel puţin o instrucţie elementară”. În Noua Constituţie..., p. 485.

39 Art. 146 alin. (1): „Regimul şcolar public trebuie organizat după un plan de ansamblu”. În ibidem, p. 443.

40 Art. 103 alin. (4): „Munca salariată a copiilor având mai puţin de 15 ani, munca de noapte a femeilor şi a adolescenţilor în diferite ramuri de industrie vătămătoare sănătăţii lor sunt interzise. E interzis de a ocupa la o muncă salariată copii sau adolescenţi înainte de a frecventa şcoala”. În ibidem, p. 485.

41 Art. 22: „Statul va organiza educaţia profesională şi asistenţa permanentă pentru educaţia lor, a copiilor săraci şi înzestraţi”. În Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 80.

42 Art. 146 alin. (1): „Regimul public trebuie organizat după un plan de ansamblu. Această organizare trebuie să ţină seama de diversitatea vocaţiilor, precum în alegerea şcolii pentru fiecare copil, în parte trebuie să se ţină seama de aptitudinile şi înclinaţiile lui, nu de situaţia economică, socială sau de credinţele religioase ale părinţilor săi”. În Noua Constituţie..., p. 442.


dispoziţia din acelaşi art. 23 alin. (3): „statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace în toate gradele învăţământului în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”43.

Redactarea aceasta nu a mulţumit deoarece s-a considerat că era prea generală şi prea vagă. Dacă se făcea abstracţie de alin. (3) şi se raporta numai la primul, nu se înţelegea prea clar intenţia legiuitorului. Din propoziţia „învăţământul primar este obligatoriu” nu s-a putut şti dacă obligativitatea exprimată aici îi privea pe părinţi, pe copii, statul sau pe toţi în ansamblu44. S-a făcut observaţia că legiuitorul român a dispus la 1923 nu obligativitatea şcolară – formulă evoluată a obligativităţii – ci numai obligativitatea învăţământului, care e formula primă, în stilul secolului al XIX-lea, a acestui principiu45.

Nota de neclaritate, lipsa de precizie – oglindă a unei nehotărâri din partea legiuitorului – s-a tradus până şi în tonul redactării, în felul său de a dispune textul alineatului respectiv. Exprimarea plină de energie, apodictică, a fost substituită de formulele: „învăţământul primar este obligatoriu”, „statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare”, expresii care nu traduceau o decizie fermă cum s-ar fi impus pentru asemenea cazuri. Exista o mare diferenţă de energie şi foarte largă distanţă de la acest „vor da” şi „este” până la acel „trebuie”, de exemplu, din Constituţia germană46.

În sfârşit, s-a mai făcut o observaţie legiuitorului că, în momentul în care a decis numai obligativitatea învăţământului primar, a precizat prea puţin în această direcţie în Constituţia română. Dacă dispoziţia lui ar fi fost respectată şi dacă nu ar fi fost depăşită, României i s-ar fi impus şi în această privinţă numai o „politică şcolară mică”47, care se referea doar la gratuitatea ciclului primar.

În ciuda acestor critici, prin dispoziţiile privind obligativitatea educativă, s-a manifestat conştiinţa importanţei politicii educaţiei cât mai aproape de o conştiinţă desăvârşită. Principiul obligativităţii a ajuns să aibă o eficacitate nestânjenită şi completă, meritul lui fiind realizarea unei politici culturale de mare amploare, care dacă până atunci – graţie

43 Genoveva Vrabie, op. cit., p. 322. 44 I. Nistor, op. cit., p. 529. 45 Ermona Zaharian, Pedagogia românească interbelică, Bucureşti, 1971, p. 63. 46 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 81. 47 Em. Panaitescu, Cultură şi învăţământ, Cluj, 1928, p. 10.

Corina Petrică

226

principiului libertăţii – putea fi variată, de data aceasta ea a dobândit intensitate şi extensivitate.

În mod necesar, învăţământul obligatoriu nu poate fi decât gratuit. Principiul gratuităţii învăţământului – asociat cu recomandarea din Constituţie făcută statului, judeţelor şi comunelor să dea ajutorare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace” – era al treilea şi ultimul principiu prin care actul fundamental din 1923 reglementa desfăşurarea politicii şcolare. Acest principiu, privit în lumina istoriei, a reprezentat o adevărată revoluţie deoarece prin el s-a înlesnit „copiilor poporului” calea spre cultura elementară48. Gratuitatea învăţământului, care rezulta din principiul democraţiei, a constituit de aceea una dintre cele mai mari cuceriri ale umanităţii. El deriva, ca şi principiul obligativităţii, din „marea idee a egalităţii”49. Pentru identificarea specificului acestui principiu trebuie cunoscută, şi în cazul lui, problema originii şi examinată evoluţia şi interpretarea lui în lumina istoriei.

Principiul gratuităţii a reprezentat tot o cucerire a Revoluţiei franceze şi a apărut, mai întâi, în Constituţia de la 179150 cu un înţeles bine determinat, desemnând măsura prin care părinţii nu mai plăteau învăţătorilor nici un ban ca preţ al instrucţiei fiilor lor51. Cu acest sens, principiul gratuităţii a pătruns şi în alte constituţii, inclusiv în Constituţia română de la 1866, în care se preciza că „învăţătura în şcoalele statului se dă fără plată” – art. 23 alin. (4)52. De la introducerea acestui principiu în Constituţie – şi el fusese statuat de Legea asupra instrucţiunii din 1864 – învăţătorul a început să fie plătit numai de stat sau de stat şi de comune şi a devenit un funcţionar public53.

Până la introducere gratuităţii, învăţământul costa destul de scump în raport cu veniturile oamenilor de rând. În secolul al XVI-lea, în Lübeck se plătea pentru învăţătura unui copil 4 şilingi pe trimestru; în München, de la 17 la 34 de creiţari; în Meiningen, 8 pfeningi; în

48 G. G. Antonescu, Şcoala care ne trebuie. Şcoala formativ-organicistă, Bucureşti, 1930, p. 45; Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 82.

49 Antoine Léon, op. cit., p. 89. 50 Stéphane Rials, op. cit., p. 7. 51 Antoine Prost, La loi Debré, juste un compromis, în „Le Monde de

l’Education”, nr. 357, aprilie 2007, p. 60; Roger-François Gauthier, André Robert, L’Ecole et l’argent, Paris, 2005, p. 46-48.

52 Al. Pencovici, op. cit., p. 293. 53 Dr. Constantin Angelescu, Învăţătorul. Pregătirea şi perfecţionarea lui,

Bucureşti, 1941, p. 45; Gabriela C. Cristea, op. cit., p. 81.


Frankfurt am Main se fixase, la 1591, că fiecare copil de oraş are a plăti pentru învăţătură 1 florin anual, un copil de patrician 2 florini; în schimb, copilul sărac nu plătea nimic.

În secolele următoare, taxele au sporit şi au variat cu clasele şi gradul de învăţătură. De exemplu, la Hanovra, o dispoziţie şcolară din secolul al XVIII-lea prevedea să se plătească pentru învăţătura unui copil mic 4 pfeningi săptămânal; pentru cel ce învaţă a citi 6 pfeningi săptămânal; iar pentru copilul căruia i se predă scrierea şi catehismul, 1 gros pe săptămână. Totuşi, a fost că demn de remarcat faptul că şcolarii săraci erau şi atunci, ca şi azi, scutiţi de taxe şi că, prin urmare, generozitatea în materie de cultură constituie o stare de suflet cu un trecut îndepărtat. Banii pentru învăţătura copiilor se încasau de serviciul primăriei şi din ei se făceau plata învăţătorilor „contra chitanţă”. Plusul eventual era întrebuinţat tot pentru şcoală: pentru localul, mobilierul şi materialul didactic. În şcoala secundară, taxele se încasau trimestrial de profesor, de fiecare în parte sau de câte un pedagog delegat, iar în şcolile mai mari de rectorul însuşi54.

În România, introducerea învăţământului fără plată nu a fost singura dispoziţie care a înlesnit tineretului posibilitatea de a se instrui. Cu mult timp înainte de Revoluţia franceză, iar în ţara noastră încă înainte de votarea Constituţiei din 186655, a existat un învăţământ gratuit într-o serie de şcoli secundare: în şcolile teologice sau bisericeşti şi în şcolile pregătitoare de învăţători. În aceste şcoli, elevii nu numai că erau scutiţi de taxe, dar erau şi întreţinuţi gratuit şi consideraţi bursieri, pentru că ei nu erau pregătiţi în vederea intereselor personale, ci pentru a sluji biserica sau poporul56.

Principiul obligativităţii a asociat, în Constituţiile secolului al XIX-lea, dispoziţii privitoare la obligaţia statului de a clădi şcoli. Legiuitorul român de la 1866 a declarat în art. 23 alin. (3): „se vor înfiinţa treptat şcoalele primare în toate comunele României”57. În urma acestei dispoziţii constituţionale şi sub influenţa ideologiei epocii, a

54 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 83. 55 Prin introducerea principiului gratuităţii în Lege asupra instrucţiunii din

1864, teritoriul românesc era după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, care a proclamat obligativitatea învăţământului. În Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti, Bucureşti, 1977, p. 332.

56 I. Nistor, op. cit., p. 529. 57 Al. Pencovici, op. cit., p. 293; Genoveva Vrabie, op. cit., p. 232.

Corina Petrică

228

debutat la început secolului al XX-lea o mare acţiune pentru construirea de şcoli care a culminat în ridicarea de clădiri impunătoare. Influenţei binefăcătoare a acestor idei democratice România i-a datorat cele mai multe şi aproape cele mai impunătoare clădiri şcolare58.

În urma acestor precizări, a fost evidentă valoarea morală a principiului gratuităţii. Cu toate acestea, şi formularea acestui principiu, încă de la apariţia lui şi multă vreme apoi, a suportat o critică şi o opoziţie târzie. Partizanii păstrării taxelor şcolare obiectau gratuităţii că ea a adus o slăbire a intereselor cetăţenilor pentru şcoală, o coborâre a prestigiului şcolii pentru că ea a apărut ca rezultat al unui act de filantropie statală faţă de popor; în sfârşit, s-a semnalat că gratuitatea ar fi reprezentat o idee socialistă59. S-a susţinut ideea unei gratuităţi doar pentru copiii săraci, ceilalţi contribuind pentru întreţinerea şcolilor60. Din fericire, astfel de critici nu au putut avea puterea de a compromite principiul gratuităţii, nici de a opri succesul ideii şcolii gratuite şi unitare pentru întregul popor.

După „Marele Război”, acest principiu a intrat într-o nouă fază de formulare şi interpretare din cauza noilor realităţi istorice. De data aceasta, în multe constituţii noi, el a obţinut redactări mai bogate, dispunând pentru gratuităţi mai cuprinzătoare: pentru gratuitatea furniturilor şcolare – Constituţia germană, art. 145 alin. (1)61; acordarea de ajutoare elevilor buni în cursul studiilor până la terminarea învăţământului superior (Constituţia polonă, art. 119)62; ajutorarea părinţilor în educaţia copiilor; educaţia pe seama statului şi cu cheltuiala lui a copiilor privaţi de sprijinul părinţilor (Constituţia Regatului sârbo-

58 În perioada interbelică, s-au ridicat de la şcoli primare, „tip Angelescu” în

toate comunele din România, precum şi într-un număr mare de sate; şcoli normale, în aproape fiecare capitală de judeţ; licee moderne, în marile oraşe, cu o arhitectură specifică; construcţii remarcabile destinate învăţământului superior. În Istoria Românilor, România întregită, 1918-1940, vol. VIII, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 662.

59 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 84. 60 Această idee chiar a devenit articol constituţional în Danemarca (art. 85). În

I. Nistor, op. cit., p. 529. 61 Art. 145 alin. (1): „Instrucţia şi furniturile şcolare sunt gratuite în şcolile

primare şi complementare”. În Noua Constituţie..., p. 442. 62 Art. 119 alin. (2): „Statul asigură burse elevilor deosebit de bine înzestraţi, dar

săraci, care frecventează aşezămintele şcolare secundare şi superioare”. În ibidem, p. 485.


croato-sloven, art. 16 alin. (9)63; invitarea comunelor şi judeţelor să colaboreze cu statul la ajutorarea elevilor buni. Fără îndoială, principiul gratuităţii a înregistrat progrese deoarece gratuitatea învăţământului trebuia împletită cu garanţii materiale pentru dotarea unităţilor de învăţământ, salarizarea cadrelor didactice şi recompensarea prin burse şi premii a elevilor64.

În Constituţia română din 1923, principiul gratuităţii a fost redactat în următoarea formulare: „În şcolile statului acest învăţământ se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace în toate gradele învăţământului în măsura şi modalităţile prevăzute de lege” – art. 24 alin. (3) şi (4). Prin aceste dispoziţii, legiuitorul român a hotărât, de fapt, două forme de gratuităţi: o gratuitate directă pentru învăţământul primar, precizare pe care o conţinea de altminteri şi Constituţia din 1866; gratuitatea indirectă prin ajutoare date elevilor săraci, ajutoare pe care să le acorde statul, judeţele şi comunele. Ultima dispoziţie aparţinea numai Constituţiei din 1923. Prin noua formă de redactare a principiului gratuităţii, legiuitorul român a dat dovadă atât de înţelegere pentru necesitatea aplicării integrale a acestui principiu în şcoala primară, cât şi o generozitate apreciabilă faţă de copiii săraci, dar dornici să frecventeze şcoala secundară şi învăţământul superior65.

Totuşi, redactarea acestui articol a fost şi ea susceptibilă de unele obiecţii. Mai întâi, legiuitorul român a conceput gratuitatea în mod limitat numai ca scutire de taxe şcolare, precum în secolul al XIX-lea66, nu şi ca acordare gratuită a furniturilor şcolare. Această procedură, această lipsă de extindere a gratuităţii auxiliarelor şcolare, determina o pagubă însemnată pentru instrucţia copiilor de curs primar din ţară. În multe şcoli lipsa materialelor didactice, prin urmare fără cărţi şi rechizite oferite gratuit, la care se adăuga un alt impediment prin numărul mare de copii săraci, care nu puteau avea o frecvenţă bună, ar fi determinat o muncă ineficientă67.

63 Art. 16 alin.(9): „Învăţământul oficial e dat fără cheltuieli de înscriere, fără

taxe şcolare sau altele”. În Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 85. 64 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, p. 66. 65 I. Nistor, op. cit., p. 530. 66 Ion Gh. Stanciu, op. cit., p. 145. 67 Ştefan Bârsănescu, Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţământul, gândirea

pedagogică din România, Bucureşti, 1978, p. 82.

Corina Petrică

230

În schimb, în alineatul al 4-lea din art. 24, autorul Constituţiei a prevăzut ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, ceea ce a constituit o completare binevenită a primei forme de gratuitate şi o compensare a lipsei gratuităţii auxiliarelor. Totuşi, şi aici s-a putut face o observaţie: în timp ce alte legiuiri prevedeau burse şi ajutoare numai pentru elevii distinşi, merituoşi din şcoala secundară şi învăţământul superior, legiuitorul român a prevăzut înlesnirile şi ajutoarele pentru toţi elevii săraci. Această procedură a însemnat că, în timp ce alte legiuiri dispuneau acordarea de burse elevilor distinşi, ca o răsplată, ca un omagiu adus meritului, legea fundamentală românească preciza înlesniri pentru elevii săraci, înlesniri care apăreau mai curând ca un act de filantropie68. În orice caz, se recunoştea că, prin introducerea ajutoarelor pentru elevii săraci în Constituţia de la 1923, legiuitorul nou se afla în progres faţă de cel de la 1866.

În schimb, în altă privinţă, în ceea ce priveşte sfera de extindere a gratuităţilor pe ciclurile de şcoli, situaţia era opusă în noul text constituţional. Pe când vechea Constituţie statua în art. 24 alin. (4) că „învăţătura în şcoalele statului se dă fără plată”, prin urmare că era gratuit nu numai în şcoala primară, dar şi în cea secundară şi chiar în universităţi, cea nouă se formula altfel. După ce statua că „învăţământul primar este obligatoriu” se preciza: „În şcolile statului, acest învăţământ se va da gratuit”, ceea ce însemna că numai învăţământul primar se acorda fără plată, iar restul nu69.

Prin toate aceste măsuri şi în ciuda criticilor aduse, principiul gratuităţii a primit formularea cea mai largă şi, din punct de vedere etic, cea mai înaltă dintre textele constituţionale româneşti de până la acel moment. Prin el s-a deschis tuturor spiritelor tinere nu numai posibilitatea de a învăţa carte în mod gratuit, dar şi pe aceea de a urma cu uşurinţă, fără dificultăţi materiale, şcoala secundară şi superioară, cu condiţia să probeze calităţi intelectuale şi materiale.

68 I. Nistor, op. cit., p. 529. 69 Ştefan Bârsănescu, op. cit., p. 8.


LE SYSTÈME DES PRINCIPES CONSTITUTIONELS REGARDANT L’ENSEIGNEMENT ENTRE LES DEUX GUERRES

(Résumé)

Le sujet de notre intervention est l’enseignement roumain ainsi que l’on retrouve dans le texte de la Constitution de 23 Mars 1923, adoptée pendant le gouvernement libéral où Dr. C. Angelescu était le ministre de l’Instruction. L’enseignement est réglementé au deuxième titre de la Constitution, «Sur les droits des Roumains», l’article noº 24. Cet article précise trois principes constitutionnels concernant l’enseignement roumain : le principe de la liberté, de l’obligation scolaire et le principe de la gratuité. Ensuite, on a présenté quelques détails caractéristiques pour chacun d’entre eux, ainsi que l’origine de ces principes. On a aussi fait un rapprochement avec la Constitution roumaine de 1866, et avec d’autres constitutions européennes.


Mihai POPESCU-APREOTESEI

FRANŢA ŞI PREZENŢA NAVELOR MILITARE NERIVERANE PE DUNĂREA FLUVIALĂ (1920–1925)*

Sfârşitul primului război mondial a surprins în sud-estul Europei

efective importante ale armatelor aliate. Cele mai multe dintre aceste efective aparţineau Franţei. Deoarece operaţiunile militare împotriva Puterilor Centrale fuseseră încheiate, noua misiune a trupelor a constat in prevenirea ostilităţilor şi asigurarea ordinii în regiune. Misiunea nu era îndeplinită doar de trupele de uscat, ci şi de efective ale Marinei franceze, efective reprezentate de doua monitoare, cu indicativele 30 şi 45.

Cele două nave militare franceze şi-au desfăşurat activitatea pe Dunăre până în anul 1925, când sunt rechemate în Franţa. Deşi chestiunea rechemării navelor a fost adusă în discuţie încă din 1920, ele au fost retrase abia după cinci ani.

Textul de faţă nu îşi propune relatarea evenimenţială a prezenţei militare pe Dunărea fluvială, ci, mai ales, implicaţiile şi semnificaţiile ei. Considerăm a fi de interes prezentarea motivaţiilor care au determinat guvernul de la Paris să păstreze până în 1925 cele două nave militare pe Dunăre. Nu ne-am mărginit la punctul de vedere francez, ci am urmărit şi contactele diplomatice ale Quai d’Orsay-ului cu celelalte guverne care nu erau riverane, dar erau reprezentate militar pe Dunărea fluvială, adică guvernele britanic şi italian.

În ceea ce priveşte sursele pe care le-am folosit în documentarea noastră ne-a fost de un real folos Fondul Microfilme Franţa al Direcţiei Naţionale a Arhivelor Istorice Centrale.

Deşi numai două la număr, monitoarele1 nereprezentând o forţă militară deosebită, ele s-au bucurat de un interes deosebit din partea guvernului de la Paris, pe tot cuprinsul perioadei 1920-1925, aşa cum arată şi volumul documentar referitor la ele, de unde şi interesul nostru pentru subiect.

* Comunicare susţinută în cadrul „Colocviilor Şcolii Doctorale”, ediţia a II-a,

Iaşi, 18-19 aprilie 2008. 1 Cele două nave de tonaj mic, erau înzestrate cu armament de artilerie de

calibru redus, cât şi cu mitraliere de calibru mare.

Mihai Popescu-Apreotesei

234

La 30 iulie 1920, ambasada Marii Britanii de la Paris adresa Quai d’Orsay-ului o notă în care se solicita punctul de vedere al diplomaţiei franceze în privinţa retragerii navelor militare britanice şi franceze de pe Dunăre. Argumentând că situaţia din regiune se stabilizase şi prezenţa navelor militare a celor două Puteri neriverane nu se mai justifica2, britanicii propuneau retragerea simultană a navelor3. Chestionat în această problemă de către Alexandre Millerand, Legrand, reprezentantul Franţei în Comisia Internaţională a Dunării, recomanda retragerea navelor militare franceze de pe Dunăre, deoarece Franţa nu ar fi avut avantaje semnificative, ci mai degrabă dezavantaje, mai ales de natură financiară4. Cu toate acestea guvernul francez nu s-a grăbit să se ralieze propunerii Foreign Office-ului.

Solicitarea guvernului britanic sugerează că prezenţa militară britanică pe Dunăre era condiţionată de cea franceză. Deoarece, aşa cum se menţionează în notă, existenţa unor nave militare nu se mai justifica, ne putem întreba care a fost motivul pentru care britanicii au cerut retragerea simultană unor efective militare a celor două Mari Puteri, efective militare care nu aveau misiuni comune (aşa cum reiese din sursele documentare cercetate), şi nu au luat o decizie unilaterală de retragere a acestor nave. Un posibil răspuns la această chestiune poate fi oferit de noul context internaţional de după primul război mondial. Dispariţia Austro-Ungariei şi înfrângerea Germaniei au dus la un vid de putere in centrul şi estul Europei. Cei mai interesaţi pentru a lua locul influenţei germane se arătau francezii5. Chestiunea nu era privită pozitiv de la Londra, care vedea în demersurile franceze tentative de instaurare a unei hegemonii asupra Europei. Astfel, prezenţa militară franceză permanentă pe Dunărea fluvială, fie ea şi de natură simbolică, s-ar fi putut dovedi supărătoare pentru britanici. Ipoteza noastră de lucru este

2 În iulie 1920 situaţia din centrul Europei se stabilizase comparativ cu anul 1919, iar semnarea de către Ungaria a tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) a lăsat impresia eliminării principalului element de instabilitate din centrul Europei.

3 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 287, notă a Ambasadei Marii Britanii de la Paris adresată Ministerului Afacerilor Străine al Franţei, cu data de 30 iulie 1920.

4 Ibidem, c. 291, notă din data de 7 august 1920 a lui A. Legrand, reprezentantul Franţei în Comisia Internaţională a Dunării, adresată Ministrului Afacerilor Străine al Franţei.

5 Proiectul Confederaţiei danubiene, lansat chiar în acea perioadă, ar fi trebuit să aducă beneficii importante Franţei în centrul Europei.

Franţa şi prezenţa navelor militare neriverane pe Dunărea fluvială 235

sprijinită şi de acţiunile guvernului de la Roma6, care a trimis în aceeaşi lună, pe un termen nedefinit o flotilă pe Dunăre7. Prezenţa navelor italiene a anulat posibilitatea unui acord franco-britanic, italienii pronunţându-se împotriva unei înţelegeri pe acest subiect. În noul context, guvernul francez a propus ca o decizie în acest sens să fie luată la Conferinţa Internaţională privind statutul Dunării, care îşi deschisese lucrările la Paris, în august 1920.

Conferinţa avea ca scop reglementarea navigaţiei pe Dunăre având în vedere noul context internaţional. De interes pentru noi este subiectul navigaţiei militare pe Dunăre. Nu vom insista asupra deciziilor luate în alte chestiuni de către conferinţă. Chestiunea privitoare la prezenţa navelor militare pe Dunăre s-a dovedit a fi delicată. Reprezentantul Franţei a propus dezarmarea generală a fluviului în toată partea supusă Comisiei Internaţionale8. Pe lângă planul francez au mai existat două propuneri venite din partea delegaţilor britanici şi români. Proiectul românesc recunoştea statelor riverane dreptul de a întreţine o flotă de război pe Dunăre şi interzicea trecerea prin apele teritoriale ale unui stat, fără o autorizaţie specială din partea acestuia, a navelor militare aparţinând unui alt stat9. Propunerea britanică se apropia mai mult de aceea a României prevăzând aplicarea pe Dunăre a uzanţelor maritime10. Statele riverane s-au opus vehement propunerii franceze, deoarece o

6 Guvernul de la Roma, aflat sub euforia victoriei din primul război mondial, a încercat să ducă o politică de Mare Putere. În acest sens Italia s-a înscris într-o cursă cu Franţa pentru atragerea spaţiului central şi est european în sfera de influenţă proprie.

7 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 318, telegramă din data de 8 octombrie 1920 a însărcinatului cu afaceri al Franţei în România, Henri Cambon, adresată noului ministrului afacerilor străine al Franţei, Georges Leygues.

8 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 323, copie a unui editorial, din data de 28 iulie 1922, cu privire la accesul navelor militare pe Dunărea fluvială din cotidianul maghiar „Pester Lloyd”, transmisă de către ministrul Franţei la Budapesta, A. Doulcet, lui Raymond Poincaré; Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Bucureşti, 1970, p. 211; Lt. C-dor I. Georgescu, Noul statut al Dunărei în „Buletinul Marinei”, nr. 2/1925, p. 27.

9 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 323, copie a unui editorial, din data de 28 iulie 1922, cu privire la accesul navelor militare pe Dunărea fluvială din cotidianul maghiar „Pester Lloyd”, transmisă de către ministrul Franţei la Budapesta, A. Doulcet, lui Raymond Poincaré; Lt. C-dor I. Georgescu, op. cit., p. 27.

10 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 323, copie a unui editorial, din data de 28 iulie 1922, cu privire la accesul navelor militare pe Dunărea fluvială din cotidianul maghiar „Pester Lloyd”, transmisă de către ministrul Franţei la Budapesta, A. Doulcet, lui Raymond Poincaré; Lt. C-dor I. Georgescu, op. cit., p. 27.


236

astfel de hotărâre le-ar fi încălcat suveranitatea11. Nu s-a putut ajunge la un consens şi o reglementare privind navigaţia vaselor militare pe Dunăre nu a putut fi inserată în statutul Dunării12.

După Conferinţa Internaţională privind statutul Dunării observăm schimbarea atitudinii diplomaţiei franceze faţă de prezenţa militară pe Dunăre, liderii de la Paris arătându-se din ce în ce mai interesaţi de păstrarea celor două monitoare pe fluviu. Considerăm că modificarea atitudinii franceze a fost generată de doi factori. Un prim factor îl constituie atitudinea guvernului de la Roma, care, în năzuinţele sale de Mare Putere, încerca să submineze influenţa franceză din regiune. Un al doilea factor îl constituie realizarea a ceea ce mareşalul Foch a numit „cordonul sanitar”, pentru a izola bolşevismul. Acest „cordon sanitar”, în opinia guvernului de la Paris, putea să se constituie într-un bloc care să ia locul deţinut de Rusia în timpul „marele război”, în cazul unui conflict cu Germania. Deşi a privit cu răceală demersurile ce vizau înfiinţarea Micii Înţelegeri, treptat, oficialităţile de la Paris îşi modifică punctul de vedere şi ajung să sprijine alianţa şi să încerce o consolidare a acesteia. În acest sens guvernul de la Paris a iniţiat o serie de măsuri pentru a încuraja apropierea statelor din estul Europei pe baza intereselor comune şi anume păstrarea sistemului de tratate de la Versailles. Printre aceste măsuri putem înscrie şi prezenţa militară franceză pe Dunăre. O chestiune de natură de imagine pentru Franţa ce exprima mesajul ataşamentului Parisului faţă de acţiunile potenţialilor parteneri cu precădere cei din Mica Înţelegere. Cele două monitoare, prin prezenţa lor permanentă, subliniau statutul de Mare Putere învingătoare în primul război mondial. Tocmai pentru afirmarea acestei stări de fapt, cele două nave militare aveau anual un program de vizitare a tuturor statelor riverane13. Conducătorii Marinei Militare franceze afirmau încă din 1921 că prezenţa navelor militare pe Dunăre reprezintă consecinţa normală a statutului de Mare Putere navală a lumii de către Franţa. Şi întrucât

11 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 467, notă din 22 septembrie 1921, adresată de către A. Legrand ministrului de externe al Franţei, Aristide Briand; Paul Gogeanu, op. cit. p. 210.

12 În statut se preciza înfiinţarea a doua comisii: Comisia Internaţională a Dunării care avea jurisdicţie asupra cursului Dunării fluviale, cuprins între Ulm şi Brăila, şi Comisia Europeană a Dunării care avea jurisdicţie pe Dunărea maritimă.

13 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 572, notă din 17 februarie 1923 adresată de către ministrul Marinei la Budapesta, lui Raymond Poincaré, prim-ministru şi ministru de externe al Franţei.


Franţa îşi exercită influenţa asupra oceanelor şi mărilor lumii era normal, chiar necesar, să fie prezentă activ şi permanent pe fluviile lumii, chiar dacă această prezenţă era costisitoare14. De aceea există o preocupare pe tot parcursul prezenţei militare franceze permanente pe Dunărea fluvială ca cele două vase să reprezinte Franţa, cel puţin la acelaşi nivel ca al celorlalte două Mari Puteri, deoarece o reprezentare necorespunzătoare ar dăuna prestigiului Franţei în regiune15.

În iunie 1922, Ungaria solicita să fie consultată, în prealabil, dacă vreun vas militar ar fi pătruns în apele sale teritoriale16. Convenţia internaţională asupra Statutului Definitiv al Dunării din 23 iulie 1921, aşa cum am precizat şi mai sus, nu conţinea prevederi exprese în acest sens, dar ea menţinea în vigoare actele anterioare care prevedeau doar libertatea de circulaţie a navelor comerciale. Guvernul de la Budapesta îşi întemeia argumentaţia pe baza tratatului de la Berlin din 1878, care prevedea interdicţia accesului navelor de război ce nu aparţineau statelor riverane, dincolo de Porţile de Fier17. E greu de crezut că atitudinea guvernului maghiar era dictată doar dorinţa de reglementare juridică a chestiunii. Ungaria revizionistă nu putea accepta cu uşurinţă prevederile privind libertatea completă a navigaţiei pe tot cursul Dunării aşa încât a încălcat în dese rânduri prevederile tratatului de la Trianon, cât cele din statutul Dunării18. Sprijinul făţiş afirmat de la Paris prin vocea prim-ministrului Franţei, Raymond Poincaré (recunoscut ca unul dintre cei mai intransigenţi oameni politici francezi, în ceea ce privea aplicarea tratatelor încheiate la Conferinţa de pace de la Paris) pentru statele Micii Înţelegeri cu siguranţă au produs nemulţumiri în cadrul guvernului de la Budapesta. Atitudinea ostilă nu era îndreptată doar împotriva prezenţei militare franceze. Autorităţile maghiare erau ostile prezenţei în propriile ape teritoriale şi a navelor comerciale aparţinând statelor Micii Înţelegeri, mai ales a ambarcaţiunilor aflate sub pavilion românesc19. Deşi în nota

14 Ibidem, c. 510, notă din 14 iunie 1922 adresată de către ministrul Franţei la Budapesta, I. Doulcet, lui Raymond Poincaré, ministrul de externe al Franţei.

15 Ibidem, c. 512, notă din data de 11 mai 1923 adresată de către ministrul Franţei la Viena, L. Pontalis, lui Raymond Poincaré.

16 Ibidem, c. 512, notă din data de 7 iunie 1922 a ministrului maghiar de externe, contele Banffy, remisă ministrului Franţei la Budapesta, I. Doulcet.

17 Lt. C-dor I. Georgescu, op. cit., p.27. 18 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, Bucureşti,

1972, p. 282-283. 19 Iibidem.


238

transmisă de guvernul maghiar se preciza că aceasta a fost transmisă şi tuturor statelor riverane, era evident, însă, că acţiunea era îndreptată cu precădere către Franţa, deoarece nici un stat riveran nu avea nave militare în apele teritoriale maghiare, lucru pe care îl observă şi reprezentanţii statului francez de la Budapesta20.

Luat prin surprindere de cererea maghiarilor, Parisul cere opinia Londrei în chestiune, britanicii având şi ei un monitor, cât şi opinia Romei, care întreţinea, în perioadă, două torpiloare pe cursul fluvial al Dunării21.

Aşa cum observa şi guvernul de la Londra chestiunea devenise foarte sensibilă, întrucât o decizie de liberalizare a accesului pe Dunăre ar constitui un precedent care ar putea fi invocat ulterior pe fluvii unde cele două Mari Puteri ar avea interese mult mai importante22. Într-o primă fază a discuţiilor, atât guvernul francez, cât şi cel britanic, au admis că orice stat este îndreptăţit să-şi reglementeze condiţiile în care un vas de război străin poate rămâne în apele teritoriale proprii. Foreign Office-ul arăta că o cerere, prin care se solicita accesul în apele teritoriale, era necesară şi suficientă pentru reglementarea chestiunii23. Cu toată insistenţa pe lângă guvernul de la Roma, acesta nu a putut redacta un răspuns în ceea ce privea prezenţa navelor militare pe Dunărea fluvială, ceea ce a determinat o prelungire a discuţiilor din punct de vedere juridic (deoarece din punct de vedere practic Franţa, ca de altfel şi celelalte două Mari Puteri au obţinut din partea guvernului de la Budapesta acceptul pătrunderii navelor militare24, şi chiar cele franceze au petrecut perioada de iarnă dintre 1922 şi 1923 la Budapesta).

Primăvara anului 1923 găseşte chestiunea prezenţei navelor militare în apele Dunării fluviale nerezolvată. Trebuie să remarcăm că nici francezii şi nici britanicii nu emit ipoteza, în perioada respectivă, a

20 DANIC, Fond Microfilme Franţa, rola 222, c. 510, notă din 14 iunie 1922 adresată de către ministrul Franţei la Budapesta, I. Doulcet, lui Raymond Poincaré, ministrul de externe al Franţei.

21 Ibidem, c. 510, notă din 9 iulie 1922 adresată de către ministrul Franţei la Budapesta, I. Doulcet, lui Raymond Poincaré, primul ministru al Franţei.

22 Ibidem, c. 527, minută transmisă de către primul ministru al Franţei, Raymond Poincaré, către reprezentanţele diplomatice de la Roma şi de la Londra.

23 Ibidem, c. 543, notă din 14 noiembrie 1922 a Foreign Office adresată ministrului Franţei la Londra, contele de Saint-Aulaire

24 Ibidem, c. 315, notă din data de 5 iulie 1922 a ministrului maghiar de externe, contele Banffy, remisă ministrului Franţei la Budapesta, I. Doulcet.


retragerii vaselor de război de pe Dunăre, ci încearcă să găsească soluţii legale pentru a-şi continua prezenţa militară permanentă pe principala arteră fluvială a Europei. O nouă notă a guvernului maghiar înaintată în aprilie 1923 reprezentanţei diplomatice franceze de la Budapesta va determina Marile Puteri să găsească o soluţie legală. Guvernul francez, de comun acord cu cel britanic, a decis că soluţia cea mai bună este aplicarea pe Dunăre a uzanţelor maritime (care presupuneau obţinerea în prealabil a unui acord pentru accesul în apele teritoriale ale unui alt stat)25.

Anul 1924 aduce două evenimente de interes pentru cercetarea noastră. Un prim eveniment îl constituie ieşirea de la guvernare în Franţa a reprezentanţilor liniei de fermitate faţă de Germania şi inaugurarea de către Paris a unei linii deschisă compromisului. Astfel, diplomaţia franceză a fost mult mai sensibilă pe linia cu Germania şi nu putem exclude posibilitatea ca guvernul de la Paris să nu fi reanalizat prezenţa militară pe Dunăre din această noua perspectivă. Cel de-al doilea eveniment, care a exercitat o influenţă puternică asupra relaţiilor cu partenerii din estul Europei, l-a constituit restituirea efectuată de Franţa către Rusia a flotei lui Wrangel, ce fusese internată la Bizerta. Acest eveniment a răsturnat raportul de forţe din Marea Neagră. România, dar şi alte state din regiune, s-au arătat profund nemulţumite de hotărârea guvernului de la Paris, deoarece prezenţa unor nave militare aparţinând unor state neriverane pe Dunăre putea constitui un pretext pentru U.R.S.S de a trimite la rândul ei.

În toamna anului 1924 Ungaria anunţă cele trei Mari Puteri că refuză să mai găzduiască pe timpul iernii vasele militare26. Exemplul maghiar este urmat şi de alţi riverani. De aceea guvernul britanic înainta guvernului francez propunerea ca, pentru evitarea ulterioară a unor dispute pe această chestiune cu statele riverane, navele Puterilor neriverane să fie trecute în folosinţa Comisiei Internaţionale a Dunării ce îşi avea sediul la Bratislava. Franţa şi Italia s-au raliat punctului de vedere britanic.

Tot în 1924 este readusă în discuţie ideea înlocuirii sau chiar a retragerii celor două vase militare franceze de pe cursul Dunării. Ministrul Franţei la Bucureşti este cel care iniţiază subiectul. De

25 Ibidem, c. 596-597, notă din 7 mai 1923 adresată de către Raymond Poincaré lui I. Doulcet, ministrul Franţei la Budapesta.

26 Ibidem, c. 700, telegramă din data de 18 octombrie 1924 a ministrului francez la Budapesta, Carbonnel, către Quai d’Orsay.


240

Manneville îşi motiva poziţia prin starea deplorabilă în care ajunseseră cele două nave, care nu mai făceau cinste imaginii Franţei, ci, din contra, chiar dăunau acesteia. De aceea diplomatul francez recomanda achiziţionarea unei canoniere noi, care să înlocuiască cele două monitoare vechi şi care să facă cinste pavilionului francez27. Ministrul Marinei, chestionat în această problemă, a înlăturat posibilitatea înlocuirii celor două monitoare, deoarece Marina nu dispunea, la momentul respectiv de nave care să poată face faţă condiţiilor deosebite ale Dunării, iar achiziţionarea unei canoniere nu se înscria pe lista priorităţilor28.

Anul 1925 a însemnat încheierea prezenţei militare permanente a neriveranilor pe Dunăre. La începutul anului 1925, Italia decide retragerea celor două nave care ii aparţineau. Guvernul francez propune guvernului britanic, în iulie 1925, retragerea simultană a navelor militare de pe cursul Dunării29. Propunerea franceză este acceptată de britanici30, care în august îşi retrag si ei vasul. Franţa confruntată cu animozitatea unor ţări din regiune, dar şi din motive tehnice, cele două nave suportând din ce în ce mai greu trecerea timpului, decide, în septembrie 1925, retragerea celor două monitoare, preferând alternativa unor vizite regulate decât a unei prezenţe permanente.

Putem remarca, din ceea ce am prezentat până acum, că deşi importanţa militară a navelor respective era redusă, totuşi diplomaţiile celor trei Mari Puteri, şi în special Franţa şi Anglia, au depus eforturi deosebite pentru păstrarea navelor pe cursul Dunării, deşi se aflau izolate de bazele navale proprii.

Concurenţa dintre puteri a fost factorul determinant pentru prelungirea chestiunii până în 1925. Acest fapt este dovedit de una din condiţiile minime impuse de oricare dintre ele, adică retragerea simultană a forţelor de pe Dunărea fluvială. Din diverse motive, Franţa, Marea Britanie şi Italia nu au putut ajunge la un consens în perioadă ce a urmat primului război mondial. O înţelegere a fost posibilă abia în 1925, când

27 Ibidem, c. 680, notă din 1 august 1924 adresată de către ministrul Franţei la Bucureşti, De Manneville, lui Edouard Herriot, primul ministru şi ministrul de externe al Franţei.

28 Ibidem, c. 698, notă din 19 septembrie 1924 adresată de către ministrul Marinei, Jacques-Louis Dumesnil, lui Edouard Herriot, primul ministru şi ministrul de externe al Franţei.

29 Ibidem, c. 758-759, notă din 18 iulie 1925 adresată de către primul ministru şi ministrul de externe al Franţei, A. Briand, ministrului Franţei la Londra, de Fleuriau.

30 Ibidem, c. 768, notă a Foreign Office din data de 21 august 1925.


lupta pentru influenţă în regiune fusese câştigată deja de Franţa, gestul retragerii italiene de la începutul anului 1925 putând fi considerat şi un semn al recunoaşterii înfrângerii şi a limitelor Italiei în aspiraţiile ei de Mare Putere a lumii.

Păstrarea navelor militare franceze pe Dunăre până în 1925 a fost, fără îndoială, o chestiune şi de natură simbolică, o manifestare a puterii navale franceze, în scopul creşterii influenţei în regiune aşa cum o dovedeşte şi corespondenţa între guvernul de la Paris şi reprezentanţii statului francez din regiune. Aşa cum arătau şi aceştia, scopul prezenţei militare permanente pe Dunărea fluvială a fost atins, influenţa şi prestigiul Franţei au crescut. Chiar dacă cheltuielile au fost destul de ridicate, Franţa, în ciuda dificultăţilor financiare pe care le întâmpina, a continuat să acorde fonduri, chiar dacă uneori insuficiente, pentru întreţinerea navelor.

Prezenţa militară franceză pe Dunărea de la Ulm la Brăila a generat şi tensiuni destul de mari cu unele state riverane, în special Ungaria, guvernul revizionist de la Budapesta neagreând Franţa din cauza sprijinului acordat de aceasta statelor Micii Înţelegeri.

Monitoarele franceze au părăsit apele Dunării în prima decadă a lunii octombrie a anului 1925. Istoria a făcut ca, în foarte scurt timp, Franţa şi Marea Britanie să părăsească nu doar Dunărea, ci întreaga Europă de est prin Tratatul de la Locarno din 16 octombrie 1925.

LA FRANCE ET LA PRÉSENCE DE NAVIRES MILITAIRES SUR LE DANUBE FLUVIAL (1920-1925)

(Résumé)

Après la Grande Guerre il y avait des unités militaires françaises qui se trouvaient au centre de l’Europe. La présence des navires militaires des États non riverains sur le Danube a déterminé des actions complexes de la diplomatie française, mais aussi de la diplomatie britannique et italienne. La question de la présence des navires militaires sur le Danube fluvial n’a pas été seulement une question juridique. La rivalité des Grandes Puissances et leurs intérêts dans la région ont prolongé les discussions concernant la présence militaire sur le Danube pour cinq ans. En 1925 les Grandes Puissances décident la retraite des navires militaires présentes sur le principal fleuve de l’Europe.


Mircea ZAHACINSCHI

GUSTAV STRESSEMAN, PLANUL DAWES ŞI CONFERINŢA DE LA LONDRA (IULIE – AUGUST 1924)

Negocierile diplomatice dintre Franţa, Marea Britanie şi

Germania în prima parte a anului 1924 Anul 1923 a reprezentat, deopotrivă, momentul de apogeu al

expansiunii hegemoniei franceze în Europa şi momentul în care Germania s-a aflat cel mai aproape de dizolvarea sa ca stat în perioada interbelică. Supravieţuirea sa se datorează, în mare măsură, activităţii lui Gustav Stresemann, liderului Partidului Popular German. Din momentul în care a preluat conducerea guvernului, la 13 august 1923, la două zile după retragerea cancelarului Cuno şi timp de „100 de zile”, cât a durat guvernarea sa, Stresemann s-a confruntat cu opoziţia internă, atât din direcţia partidelor de extremă dreapta, cât şi din direcţia industriaşilor din zona Ruhr-ului (cel mai important dintre aceştia fiind Hugo Stinnes), cu mişcări separatiste (în bună măsură susţinute de autorităţile militare franceze) şi, nu în ultimul rând, cu o Franţă intransigentă, sub conducerea lui Raymond Poincaré. Germania a fost obligată să renunţe, în septembrie 1923, la „rezistenţa pasivă”, care a constituit, pentru prima jumătate a anului 1923, principala şi singura „armă” cu care aceasta încerca „să se apere”, iar această renunţare părea să lase statul german la „mila” Franţei. Gustav Stresemann a reuşit, prin activitatea sa diplomatică din toamna anului 1923, să convingă Statele Unite ale Americii că neintervenţia acestora în politica europeană ar fi afectat, în final, şi interesele economice americane.

Astfel, aceasta din urmă a început să preseze din ce în ce mai puternic Franţa, pentru a o convinge să accepte convocarea unei comisii internaţionale de experţi, care ar fi urmat să stabilească capacitatea de plată a Germaniei. După lungi negocieri, la 30 noiembrie, Franţa îşi dădea acordul în privinţa convocării unei comisii imparţiale de experţi, cu largi atribuţii în propunerea unui plan pentru rezolvarea durabilă a chestiunii reparaţiilor. Datorită unor cauze interne, guvernul Stresemann căzuse, deja, cu o săptămână înainte. Din acest moment, Europa intra într-o nouă fază a evoluţiilor relaţiilor internaţionale.

Mircea Zahacinschi

244

La sfârşitul anului 1923, Stresemann îşi evalua în termenii următori succesul politicii sale: „Toate măsurile noastre de natură politică şi diplomatică, prin cooperarea voluntară a celor două puteri anglo-saxone, înstrăinarea Italiei de vecina ei şi şovăielile Belgiei, s-au combinat şi au creat pentru Franţa un context in care aceasta nu va rezista mult”1. Acceptul Franţei în privinţa comisiei de experţi marca sfârşitul crizei din Ruhr şi începutul revenirii Germaniei în „Marea Politică”. Ceea ce rămânea în mare măsură de văzut era dacă Franţa ar fi fost pregătită să renunţe la avantaje de natură politică, cum era tentativa sa de fundamentare a hegemoniei sale pe continentul european, prin obţinerea controlului asupra resurselor economice din zona Ruhr2. Aceasta va fi miza Conferinţei de la Londra din vara anului 1924.

Situaţia Germaniei la sfârşitul anului 1923 se îmbunătăţise relativ puţin faţă de perioada anterioară. Introducerea unei noi monede, aşa numita Rentenmark, pe 15 noiembrie, reuşise să stabilizeze marca, dar fără o soluţionare amplă a problemei reparaţiilor, ea nu era decât o soluţie temporară.

Guvernul Marx, care a urmat guvernului Stresemann, reprezenta, de fapt, o continuare a celui precedent3. Gustav Stresemann, eliberat acum de responsabilităţile pe care poziţia de cancelar o implica, putea să se dedice în întregime politicii externe, cancelarul Marx oferindu-i o largă libertate în construirea politici externe a Germaniei4. În acest domeniu, dificultăţile cu care se confrunta Germania erau semnificative. În ciuda eşecului de a-şi impune condiţiile asupra Germaniei, guvernul Poincaré era conştient de faptul că încă mai avea o poziţie puternică de negociere în raport cu Germania şi dorea să profite la maximum de această situaţie.

O notă a lui Gustav Stresemann, din decembrie 1922, arată presiunile făcute de Franţa pentru ca Germania să accepte reluarea

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2002, p. 237. 2 Michael-Olaf Maxelon, Stresemann und Frankreich 1914-1929. Deutsche

Politik der Ost-West Balance, Düsseldorf, 1972, p. 152. 3 Wolfgang Stresemann, Mein Vater Gustav Stresemann, Berlin, Frankfurt am

Main, Ullstein, Viena, 1985, p. 287. 4 Henry Ashby Turner, Gustav Stresemann and the politics of the Weimar

Republic, Princeton, 1963, p. 154.

Gustav Stresseman, planul Dawes şi Conferinţa de la Londra 245

inspecţiilor militare5, deşi aceeaşi notă indică şi faptul că Stresemann a refuzat să accepte acest lucru, mai ales datorită stării de spirit din Germania, care era nefavorabilă francezilor. A doua notă, din 20 decembrie, arată faptul că Franţa nu renunţase, încă, la sprijinirea mişcărilor separatiste din zonele ocupate, fapt aspru criticat de către ministrul de externe german. O altă chestiune interesantă, care reiese din aceste note, este poziţia franceză faţă de limitele pe care negocierile franco-germane ar fi trebuit să le aibă: la 11 decembrie, Stresemann nota că ambasadorul francez, Pierre de Margerie, îl informase că Franţa era pregătită să discute problemele economice şi nu cele politice6. Din perspective ambelor părţi, economicul nu reprezenta decât un instrument pentru obţinerea unor avantaje de natură politică, astfel încât a discuta probleme economice fără a le discuta pe cele de natură politică era, în fapt, o încercare franceză de a trage de timp.

Ministrul german de externe va sesiza, de altfel, adevărata problemă a relaţiilor germano-franceze într-un articol din 25 decembrie 1923, din ziarul „Die Zeit”: războiul a fost continuat după 1918 cu alte mijloace, creând instabilitate în Germania. Acest fapt era dăunător nu numai pentru germani, dar şi pentru francezi. Opinia majoritară la Paris era că o Germanie stabilă, precum fusese înainte de război, reprezenta un pericol permanent pentru securitatea franceză. Stresemann a încercat, în schimb, în cursul discuţiilor cu reprezentanţii francezi, dar şi în unele discursuri, să arate că numai o astfel de Germanie reprezintă o garanţie reală pentru securitatea franceză7. Deşi corectă, această premisă era limitată de necesitatea ca în fruntea Germaniei (cel puţin a politicii sale externe) să se afle un lider democrat şi suficient de abil în a-şi convinge propriul popor de necesitatea promovării unei politici paşnice. În momentul în care acest lider nu a mai existat, stabilitatea internă a Germania a început din nou să reprezinte un pericol pentru securitatea Franţei.

În privinţa raportului dintre interesele economice şi politice, Stresemann va reafirma, în această perioadă, o formulă pe care o susţinuse şi în timpul cancelariatului său: „Guvernul german este pregătit

5 Les papiers de Stresemann, vol. I – De la bataille de la Ruhr la Conference de London 1923-1924, Henry Bernhard (ed.), Paris, 1932, p. 154 (în continuare se va cita Les papiers de Stresemann…).

6 Ibidem, p. 156. 7 Ibidem, p. 163.

Mircea Zahacinschi

246

să meargă până la limita resurselor sale, dar nu vrea să renunţe la dreptul său”8. Instrumentarea resurselor economice şi punerea acestora în slujba politicii sale externe va reprezenta elementul definitoriu al politicii externe al lui Stresemann. O asemenea politică era, în schimb, limitată de lipsa capitalului german, care trebuia împrumutat, aşa cum însuşi Stresemann ştia9. Acest fapt va constitui, mai târziu, un impediment semnificativ, dar pentru începutul anului 1924 acest tip de politică prezenta avantaje importante.

În ianuarie are loc vizita membrilor Comisiei internaţionale de experţi, conduşi de industriaşul american Charles Dawes şi de către bancherul Owen Young. Misiunea lor era de a stabili care erau limitele capacităţii de plată a Germaniei, şi de a formula un plan coerent de rezolvare a chestiunii reparaţiilor, care trebuia să evite apariţia unor noi crize. Pe timpul şederii acestora, Gustav Stresemann şi guvernul Marx au arătat o mare disponibilitate de a colabora cu aceşti experţi, conştienţi de faptul o impresia proastă făcută acestor experţi ar avea repercusiuni extreme de dure la adresa Germaniei.

Aceste tentative au fost încununate de succes, comisia Dawes ajungând la concluzia că liderii germani sunt persoane responsabile10, cu care se poate lucra şi acest lucru a avut urmări semnificative. Pe 19 noiembrie 1926, Stresemann nota primele succese în relaţia cu comisia de experţi. Astfel, unul dintre aceştia i-a comunicat faptul că experţii considerau necesară restabilirea unităţii economice a Reich-ului şi restabilirii controlului german asupra căilor ferate, ca o premisă a reglementării situaţiei reparaţiilor.

Premisa de la care porneau experţii era că Germania trebuie să se bucure de stabilitate internă şi de controlul asupra tuturor resurselor impozabile, ca să poată face faţă reparaţiilor11. Optimismul lui Stresemann cu privire la viitorul Germaniei este remarcat în discursul din 24 februarie în Reichstag, unde foloseşte pentru prima dată expresia, care va deveni celebră, „Silberstreifen an dem sonst dünsteren Horizont”12, ce surprinde cel mai bine starea de spirit a germanilor în acel moment.

8 Ibidem, p. 164. 9 Stresemann, Reden und Schriften. Politik, Geschichte, Literatur, vol I. Mit

biographischen Begleitwort von Rochus Frhrn v. Rheinhaben, Dresden, 1926, p. 304. 10 Wolfgang Stresemann, op. cit, p. 296. 11 Les papiers de Stresemann..., p. 188. 12 Eberhard Kolb, Gustav Stresemann, München, 2003, p. 28.


De altfel, Stresemann refuză să accepte orice propunere alternativă a rezolvării diferendelor cu Franţa, propuneri care veneau mai ales din direcţia unor industriaşi din Ruhr, precum Hugo Stinnes13. Datorită distribuţiei puterii în Europa în acel moment, Germania nu putea să caute să ajungă la o înţelegere separată cu Franţa fără să accepte în acelaşi timp hegemonia franceză în Europa, fapt care ar fi blocat orice tentative germane de revizuire a tratatului de la Versailles. Problema reparaţiilor trebuie internaţionalizată, pentru că numai astfel, Germania putea obţine sprijinul necesar pentru a rezista cererilor franceze. Al doilea pericol al acceptării unor negocieri separate stătea în faptul că acest tip de negociere ar fi putut să creeze pentru Ruhr un statut special, în raport cu guvernul central, iar ministrul de externe se temea de o pierdere implicită a suveranităţii Germaniei asupra acestei regiuni14.

În prima parte a anului 1924, Stresemann va întreprinde relativ puţine acţiuni de politică externă, deoarece fusese sfătuit să aştepte publicarea raportului Dawes, care i-ar fi conferit o mai puternică bază de negociere şi, mai mult, ar fi reprezentat opinia majoritară din statele participante15. Primele semne ale modificării atitudinii franceze sunt evidente încă de la începutul anului. Astfel, deşi Alexandre Millerand a ţinut un discurs extrem de dur la adresa Germaniei, în timpul unei ceremonii la ambasada Germaniei din Paris, acuzând-o că ar fi periclitat securitatea Franţei şi libertatea lumii, merită remarcată schimbarea atitudinii franceze faţă de chestiunea Ruhr-ului de la: „noi nu vom părăsi Ruhr-ul niciodată” la „nu vom părăsi Ruhr-ul până când nu vom găsi o garanţie la fel de bună”16. Această schimbare de atitudine depindea, într-o măsură relativ ridicată, de evoluţia francului, aşa cum remarca, de altfel, şi ambasadorul englez la Berlin, Lordul D’Abernon: „De îndată ce francul cade, Poincaré devine maleabil. Când francul creşte din nou, Poincaré redevine cel vechi”17.

Această poziţie ambivalentă rezuma esenţa dilemei franceze din perioada interbelică. Pentru refacerea economică, Franţa avea nevoie de o

13 Jonathan Wright, op. cit, p. 273. 14 Ibidem, p. 274. 15 Les papiers de Stresemann..., p. 189. 16 Ibidem, p. 190. În spatele acestei modificări de atitudine stătea opinia multor

oameni politici francezi că Franţa începuse să fie izolată pe scena internaţională şi că un acord este necesar pentru prevenirea unei devalorizări şi mai rapide a francului.

17 Hubertus Prinz zu Löwenstein, Stresemann. Das deutsche Schicksal in Spiegel seines Lebens, Frankfurt am Main, 1952, p. 212.

Mircea Zahacinschi

248

Germanie puternică şi stabilă. Dar o Germania refăcută reprezenta un pericol continuu pentru sistemul european creat la Versailles. Franţa încă nu era pregătită să facă sacrificiile necesare pentru găsirea unei formule pentru integrarea reală a statului german în Europa. Astfel încât incapacitatea Franţei de a găsi o soluţie optimă va conduce, în anii ’30, la prăbuşirea sistemului de la Versailles şi la pregătirea următorului război.

Discursul din 6 martie 1924, din Reichstag, al lui Gustav Stresemann conţine esenţa atitudinii sale în raport cu planul Dawes. În primul rând, Stresemann reafirmă faptul că vechea politică externă germană, ce urmărea spargerea Antantei prin negocieri separate fie cu Marea Britanie, fie cu Franţa, nu a avut şi nu se va bucura de nici un succes. Un ministru de externe german este obligat să trateze cu Antanta în întregime18. Politica externă nu se bazează pe simpatie sau ură, ci pe interesul naţional, iar munca comisiei Dawes trebuie înţeleasă ca „un apel la raţiunea economiştilor din întreaga lume”19, care nu ar fi putut să accepte prăbuşirea economică germană, datorită implicaţiilor pe care ar fi avut-o pentru economia mondială. În fine, negocierea cu Franţa nu este decât urmarea logică a faptului că, pentru francezi, a se menţine pe Rin e mult mai important decât a obţine sumele din reparaţii. Germania trebuia să plătească sumele necesare „răscumpărării” zonei din Ruhr20. Această idee este o expresia a viziunii de politică a lui Stresemann. Germania urma să plătească reparaţii, eliminând astfel pretextul francez de a rămâne în Ruhr şi prin aceasta statul german urmărea să îşi recapete suveranitatea asupra acestui teritoriu.

La 30 martie, în cadrul unui nou discurs, la Hanovra, Stresemann insista asupra necesităţii unei politici externe flexibile, care să pună în centrul ei interesul naţional. Diplomaţia de tip bismarckian şi nu apelul la forţa militară trebuie să specifică politicii externe germane21. Stresemann remarcase corect faptul că datorită situaţiei Germaniei după război, o poziţie agresivă în exterior, nu ar dus decât la întărirea opiniei conform căreia statul german este iresponsabil şi că este imposibil de negociat cu el. Germania trebuia să redevină un membru credibil al spaţiului european.

18 Gerhard Zwoch (ed.), Gustav Stresemann. Reichstagsreden, Bonn, 1972, p. 119. 19 Ibidem. 20 Les papiers de Stresemann..., p. 215. 21 Ibidem, p. 224.


La 1 aprilie, comisia Dawes şi-a publicat recomandările. Astfel, Germania urma să obţină un moratoriu pe o perioadă de doi ani, alături de un împrumut internaţional de 800 de milioane de mărci. Pentru ca Germania să plătească reparaţiile, trebuiau îndeplinite două condiţii: suma anuităţilor trebuia să corespundă capacităţilor de plată a Germaniei şi, de mare importanţă, era faptul că plata acestor reparaţii nu trebuia să afecteze stabilitatea monedei. Se introduce, astfel, principiul protecţiei transferului. Urma să se instituie funcţia de agent general pentru reparaţii, care avea posibilitatea de a bloca plata reparaţiilor oricând considera că acest fapt ar pune în pericol stabilitatea monedei germane.

În decurs de patru ani, anuităţile trebuiau să ajungă la suma de 2,5 miliarde mărci-aur22. Se făcea diferenţa dintre plăţile de la buget şi cele din economie (industrie, Deutschebahn şi taxe indirecte). În primii doi ani va funcţiona un moratoriu asupra plăţilor din buget, în al treilea an urmând să fie plătită suma de 110 milioane, iar în anul următor această sumă trebuia să urce la 500 de milioane. Importante pentru acoperirea sumelor necesare erau impozitele indirecte. „Garanţiile productive” existau sub forma obligaţiunilor emise de Deutschebahn, transformată acum într-o societate pe acţiuni, sub supraveghere internaţională, cu un Consiliu de Administraţie format din reprezentanţi ai puterilor vestice şi ai Germaniei în număr egal. Un control asemănător era exercitat şi asupra finanţelor germane. Alături de aceste obligaţiuni, se punea o ipotecă de 5 miliarde de mărci-aur asupra industriei germane. Responsabilă pentru plata reparaţiilor ar fi fost nou fondată bancă Golddiskontogesellschaft, al cărei director era Hjalmar Schacht şi care avea, şi ea, un Consiliu de Administraţie format în mod egal din reprezentanţii aliaţilor şi din reprezentanţi ai guvernului german23.

Din perspectivă germană, o interesantă analiză pe marginea acestei propuneri a fost realizată de Gustav Stresemann şi publicată în „Wesser Zeitung”, pe 2 mai 192424, în care el se arăta favorabil acceptării planului Dawes. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că Stresemann vedea în planul Dawes nu atât o măsură economică, cât o stabilizare a poziţiei politice germane în raport cu Franţa. Planul crea, în ciuda unor

22 Wolfgang Stresemann, op. cit., p. 305. 23 John P. Birkelund, Gustav Stresemann Patriot und Staatsmann, Hamburg,

Viena, 2003, p. 363. Mai târziu, după ratificarea planului Dawes, conducerea băncii a fost transferată lui Parker Gilbert.

24 Stresemann. Reden und Schriften..., p. 313.

Mircea Zahacinschi

250

condiţii nefavorabile Germaniei, premisele pentru o politică ulterioară de revizuire25. Ceea ce ar fi putut crea dificultăţi, mai ales în plan intern, era pierderea unor elemente ale suveranităţii naţionale (controlul asupra taxelor indirecte şi asupra căilor ferate), dar această situaţie era compensată de o creştere semnificativă a securităţii germane. Orice sancţiune unilaterală franceză, precum fusese ocuparea zonei Ruhr, ar fi pus în pericol stabilitatea economiei germane, iar celelalte state participante la planul Dawes ar fi intervenit în favoarea Germaniei.

Gustav Stresemann s-a declarat imediat în favoarea acceptării complete a planul Dawes. Calculul său viza eliminarea oricărei posibilităţi pentru Franţa de a bloca discutarea în cadrul unei Conferinţe internaţionale al acestui plan. Dincolo de considerente economice şi cele care vizau blocarea expansiunii franceze, Stresemann era convins că acceptarea planului Dawes ar fi însemnat implicarea definitivă a Statelor Unite ale Americii în probleme europene26. Ministrul de externe german a fost unul dintre puţinii oameni de stat europeni care au înţeles că, la sfârşitul Primului Război Mondial, singurul învingător erau Statele Unite ale Americii27. Pe continentul european, Marea Britanie era mai slabă din punct de vedere al puterii militare şi al influenţei politice în raport cu Franţa. Din acest motiv, statul insular era obligat să colaboreze într-o anumită măsură cu partenerul ei din Antantă. În aceste condiţii, Germania trebuia să urmărească o apropiere germano-americană care ar fi compensat puterea franceză semnificativă din primii ani postbelici28. Dată fiind existenţa Antantei anglo-franceze, se poate consideră că Stresemann vedea în apropierea de Statele Unite o reechilibrare a balanţei de putere în Europa29. Măsura în care această dorinţa putea deveni şi realitate este discutabilă, datorită faptului că Statele Unite au urmărit în această perioadă să se prezinte ca un actor neutru, ca un judecător imparţial al problemelor europene, deşi, în realitate, implicarea lor din punct de vedere economic în Germania a devenit treptat din ce în

25 Michael-Olaf Maxelon, op. cit., p. 157. 26 Wolfgang Stresemann, op. cit., p. 306. 27 Marschall M. Lee, Wolfgang Michalka, German foreign policy. Continuity

or break?, Leamington, Spa, Hamburg, New York, 1987, p. 77. 28 Wolfgang Michalka, Gottfried Niedhart (ed.), Deutsche Geschichte 1918-

1933. Dokumente zur Innen- und Aussenpolitik, Frankfurt am Main, 1992, p. 101. 29 Michael-Olaf Maxelon, op. cit., p. 158.


ce mai semnificativă, astfel încât o atitudine imparţială nu a putut fi în realitate păstrată.

În şedinţa de cabinet din 16 aprilie 1924, Stresemann a susţinut în faţa colegilor săi necesitatea acceptării planului, arătând că acesta corespunde cerinţelor germane, a apărut împotriva voinţei lui Poincaré şi că un eventual refuz al planului ar lăsa Germania la „mila” Franţei30. Mai mult decât atât, datorită faptul că planul Dawes nu conţinea o sumă finală a reparaţiilor, acest fapt ar fi sugerat că este vorba doar de un plan temporar, care va putea fi revizuit ulterior.

Nu în ultimul rând, decizia de acceptare a planului fusese influenţată şi de alţi doi factori: dorinţa guvernului şi a lui Stresemann de a bloca renaşterea separatismului renan (planul Dawes era o recunoaştere implicită a controlului german asupra Ruhr-ului) şi de faptul că situaţia internă franceză făcea ca guvernul francez să fie mult mai deschis în direcţia acceptării unor concesii31. Stresemann se temea că, dacă Germania şi-ar fi prezentat rezervele legate de planul Dawes, acest lucru i-ar permite lui Poincaré să-şi prezinte propriile rezerve şi acest fapt să ducă la prăbuşirea planului.

Conferinţa de la Londra (16 iulie – 16 august 1924) În luna mai a anului 1924 au avut loc alegeri parlamentare în

Germania. Partidul lui Stresemann a pierdut o treime de mandate, în timp ce partidele naţionaliste precum Partidul Popular Naţional German (DNVP) şi naziştii au câştigat poziţii importante. Mai grav, din perspectiva politicii externe germane, era faptul că pentru acceptarea unor clauze ale planului Dawes trebuia modificată Constituţia, iar pentru aceasta trebuiau să se obţină voturile a două treimi din membrii Reichstag-ului. Situaţia politică de după alegerile din mai făcea acest lucru imposibil fără obţinerea voturilor Partidului Popular Naţional German. În această situaţie, Stresemann era obligat să obţină importante concesii de la aliaţi, în primul o dată clară a eliberării zonei Ruhr, dacă dorea să aibă suficiente argumente pentru a convinge Partidul Popular Naţional German să susţină ratificarea planului Dawes32. În plus,

30 Wolfgang Elz (ed.), Aussenpolitik in der Weimar Republik.1918-1933, Darmstadt, 2007, p. 89 (în continuare se va cita Aussenpolitik in der Weimar Republik...).

31 Michael-Olaf Maxelon, op. cit., p. 161. 32 John P. Birkelund, op. cit., p. 375.

Mircea Zahacinschi

252

Germania nu fusese încă invitată la Conferinţa de la Londra, care trebuia să înceapă la 16 iulie 1924, fapt ce afecta credibilitatea internă a politicii lui Stresemann33. De altfel, la 13 iulie, o notă a lui Stresemann către ambasadorul german la Paris, von Hoesch, sublinia faptul că situaţia în Parlamentul german era critică, numai 168 de deputaţi fiind pregătiţi să voteze în favoarea acceptării planului Dawes. De aceea, Stresemann îi solicita ambasadorului să sublinieze puterilor aliate importanţa pe care concesiile o au pentru obţinerea susţinerii populare pentru planul Dawes34.

După primele zile ale Conferinţei, aliaţii nu au reuşit să ajungă la un consens privind modul de aplicare a planului Dawes. Sub presiunea americană (în special din direcţia băncilor americane)35, prim-ministrul britanic MacDonald şi noul prim-ministru francez, Eduard Herriot, acceptă să îi invite pe germani să ia parte la discuţiile de la Londra. Delegaţia germană a sosit pe 2 august 1924, fiind condusă de Wilhelm Marx, cancelarul german, şi de Gustav Stresemann. Sosirea acestei delegaţii la Londra, reprezintă un moment important al evoluţiei scenei Europei în perioada interbelică. Pentru prima dată, de la sfârşitul războiului, Germania era invitată la o Conferinţă internaţională pentru a discuta de la egal la egal cu naţiunile învingătoare. Conferinţa de la Londra reprezintă dincolo de ieşirea Germaniei din izolare şi revenirea la modelul „Concertului european”, în care Marile Puteri europene se întâlneau pentru a discuta problemele fundamentale ale Europei.

Pe 7 august, în cadrul discuţiilor Conferinţei s-a definit conceptul de refuz al Germaniei de a plăti sumele reparaţiilor datorate. Anterior, o asemenea situaţie a constituit pretextul folosit de francezi şi belgieni pentru a iniţia ocuparea zonei din Ruhr. Noua definiţie, promovată de britanici, era mult mai restrictivă, încât făcea aproape imposibilă o nouă invazie franceză a Ruhr-ului36. O a doua chestiune discutată în această primă zi, la iniţiativa lui Stresemann, era problema amnistiei germanilor arestaţi de autorităţile militare franceze în timpul rezistenţei pasive. Herriot s-a arătat binevoitor în chestiune şi a acceptat crearea unei

33 Ibidem. 34 Les papiers de Stresemann..., p. 263. 35 John P. Birkelund, op. cit., p. 376. 36 Les papiers de Stresemann..., p. 268.


subcomisii formată din jurişti francezi, belgieni şi germani pentru a dezbate problema37.

Chestiunea dificilă a retragerii franceze din Ruhr a fost discutată de Herriot în cadrul unei vizite întreprinse de acesta la delegaţia germană. Prim-ministrul francez ar fi dorit legarea retragerii din Ruhr de încheierea controlului militar. În esenţă, Parisul dorea senzaţia siguranţei. Problema care se punea pentru francezi era cât de mult să ceară pentru cedarea lor în chestiunea evacuării Ruhr-ului38. Herriot ar fi dorit încheierea unui tratat comercial cu care să prevadă ca produsele regiunilor Alsacia şi Lorena să poată intra în Germania fără taxe vamale pe o perioadă de trei ani, începând de la 1 decembrie 1925. Ultima propunere franceză era a unui pact de securitate franco-german, care să pornească de la memorandumul guvernului Cuno din decembrie 192239. Ministrul de externe german s-a arătat de acord să negocieze pe marginea primelor două propuneri germane. Totuşi, el a refuzat constant să accepte legarea începerii evacuării zonei Ruhr de un raport favorabil al Comisiei de Control Interaliat. Orice întârziere a evacuării, sau legarea acesteia de îndeplinirea altor condiţii putea fi fatală politicii lui Stresemann şi a poziţiei sale în fruntea afacerilor externe ale Germaniei. Curentul de opinie naţionalist, extrem de puternic în Germania, aşa cum alegeri alegerile din mai o arătaseră, trebuia menajat, dacă Stresemann dorea să continue apropierea de puterile vestice şi ieşirea din izolare a Germaniei.

A doua zi discuţia s-a orientat în jurul problemei reparaţiilor, Comisia de reparaţii cerând Germaniei să accepte semnarea unui acord prin care să păstreze intactă planul de plăţi stabilit la Londra în 192140. O asemenea tentativă franceză existase şi înainte de deschiderea Conferinţei, când prim-ministrul francez încercase să obţină de la guvernul german acceptarea unui rol important al Comisiei de Reparaţii şi, mai important, să recunoască dreptul Franţei de a impune unilateral sancţiuni41. O asemenea situaţie nu ar fi putut fi acceptată de germani, care s-au eschivat prin acceptarea, în principiu, a ideii de acord, sub rezerva unor modificări ulterioare, ceea ce a dus la căderea planului. Aşa cum am afirmat şi anterior, pentru Germania planul Dawes nu avea decât

37 Ibidem, p. 269. 38 Jonathan Wright, op. cit., p. 280. 39 Les papiers de Stresemann..., p. 270. 40 Ibidem, p. 272. 41 Jonathan Wright, op. cit., p. 289.

Mircea Zahacinschi

254

un caracter temporar, Germania dorind să negocieze o serie de modificări ulterioare.

În prima din întâlnirile care vor fi cunoscute sub numele de „Dreieckbesprechungen”42, Herriot a acceptat principiul conform căruia sacrificiile economice făcute de germani le conferă acestora dreptul de a solicita compensaţii de natură politică43. Astfel, la 11 august, delegaţia germană a cerut şi a obţinut ca un reprezentant american, cu drept deplin de vot, să fie inclus în toate dezbaterile Comisiei de Reparaţii şi nici o decizie să nu poată fi luată fără acordul lui44. Astfel încât, capacitatea de acţiune independentă a acestei comisii, care anterior fusese percepută ca un instrument francez, era limitată de bunăvoinţa şi interesele americane. Tot în acea zi, Herriot propune, după ce primise anterior acordul cabinetului său, ca evacuarea din Ruhr să aibă loc după un an. Orice modificare a datei, susţinea el, ar fi dus la pierderea sprijinului politic al guvernului francez în Adunarea Naţională45. Herriot s-a opus la insistenţele lui Stresemann, care susţinea evacuarea ar trebui să se producă imediat pentru obţinerea sprijinului opiniei publice germane. Prim-ministrul francez afirma că era necesar ca şi opinia publica franceză să fie menajată46.

La 13 august se ajunge la un moment de criză. În capitala engleză îşi face apariţia deputatul francez Loucheur, care reprezenta un grup parlamentar format din 42 de deputaţi. Aceasta l-a avertizat pe Herriot că, dacă nu menţine perioada de amânare a retragerii cu un an, guvernul francez va pierde sprijinul esenţial al celor 42 de deputaţi. Ca urmare a acestui fapt, Stresemann va remarca faptul că poziţia lui Herriot a devenit mai intransigentă şi că era mai puţin dispus să accepte negocieri pe această temă47. În aceste condiţii, Herriot, la presiunile lui Stresemann, va propune o nouă soluţie, care implica o retragere etapizată, dar care avea avantajul de a menţine guvernul său în funcţie. Stresemann a protestat iniţial împotriva ofertei, afirmând că ea nu oferă garanţii reale,

42 Aussenpolitik in der Weimar Republik..., p. 93. Discuţiile de acest tip, relativ neoficiale şi în care relaţiile personale dintre participanţi jucau un rol important, vor cunoaşte maxima dezvoltare în timpul aşa numitei „Teegesellschaft” specifică mai ales diplomaţiei din perioada Locarno.

43 Les papiers de Stresemann..., p. 274. 44 Ibidem, p. 277. 45 Ibidem, p. 278. 46 Ibidem, p. 279. 47 Ibidem, p. 283.


datorită poziţiei nesigure a guvernului francez48. La ora 17, în cadrul unei noi discuţii, Herriot a oferit următoare formulă: întârziere maximă de un an a evacuării complete a Ruhr-ului, iar dacă, drept urmare a îmbunătăţirii relaţiilor dintre dintre cele două state şi ca urmare a eforturilor comune, va apărea în viitor o modificare a opiniei publice, atunci Herriot era gata să ofere o reducere semnificativă a forţelor de ocupaţie şi a teritoriului ocupat49. Ministrul de externe german va încerca să obţină măcar retragerea imediată din porturile de pe Rin – Dortmund, Düsseldorf şi Ruhrort –, care fuseseră ocupate încă din 1921. O zi mai târziu, atât prim-ministrul britanic, cât şi ambasadorul Kellog, au exercitat presiuni asupra lui Stresemann pentru a-l convinge să nu mai insiste în chestiunea evacuării, afirmând că dincolo de ceea ce fusese deja oferit, era imposibil să se obţină noi concesii50. În fine, s-a ajuns în seara zilei de 15 august la un consens, după ce guvernul german acceptase cu o zi înainte, în principiu, oferta lui Herriot. Prim-ministrul francez a subliniat că orice noi concesii sunt „imposibile” şi că succesul conferinţei, dar şi evacuarea, depinde de supravieţuirea guvernului său. Singura concesie pe care o mai putea face şeful guvernului francez era ca zona Dortmund să fie evacuată imediat51.

La 16 august, conferinţa a luat sfârşit. Pentru delegaţia germană urma o extrem de dificilă luptă internă pentru obţinerea sprijinului Partidului Popular Naţional German în vederea ratificării. La aflarea termenilor înţelegerii, deputatul Ludenburg din partea DNVP-ului, unul din eroi militari ai Germaniei, susţine un discurs elocvent pentru atitudinea existentă în cercurile de extremă din Germania. El declara în Reichstag că: „(Planul Dawes) Este o ruşine pentru Germania. Eu am câştigat acum 10 ani bătălia de la Tannenberg. Voi aţi făcut aici Tannenbergul evreiesc”52. O prezentare detaliată a acestora negocieri ale lui Stresemann cu liderii DNVP-ului, pentru obţinerea sprijinului

48 Ibidem, p. 284. 49 Ibidem, p. 285. 50 Ibidem, p. 287. 51 Ibidem, p. 290. 52 Wilhelm von Sternburg, Gustav Stresemann (1878-1929), în Wilhelm von

Sternburg (coord.), Die deutschen Kanzler.Von Bismarck bis Kohl, Berlin, 1998, p. 249.

Mircea Zahacinschi

256

acestora, poate fi găsită în lucrarea lui Henry Aschby Turner, Gustav Stresemann and the politics of the Weimar Republic53.

Diplomaţia parlamentară a lui Stresemann a reuşit să creeze o diviziune în cadrul grupării parlamentare a Partidului Popular Naţional German şi să obţină suficiente voturi pentru aprobarea planului Dawes. La 30 august, Germania a acceptat oficial planul Dawes.

Concluzii Conferinţa de la Londra, dincolo de rezultatul negocierilor dintre

reprezentaţii ţărilor învingătoare în Primul Război Mondial şi Germania învinsă, a avut rolul de a crea impresia unui nou spirit în relaţiile internaţionale54. Germania înceta să mai fie o „paria” a societăţii statelor şi făcea un pas important în transformarea sa într-un un actor credibil şi important pe scena internaţională. Se poate vorbi, într-o anumită măsură, de revenirea la spiritul „concertului european”, mai ales datorită faptului, că, deşi problema reparaţiilor şi a stabilităţii economice europene era o chestiune de interes general, doar Marile Puteri se întrunesc la Londra pentru a găsi o soluţie. Un element de noutate pentru diplomaţia europeană, şi care va deveni o trăsătură specifică tuturor negocierilor din prima decadă a perioadei interbelice, este importanţa semnificativă a opiniei publice interne, care limitează spaţiul de manevră al diplomaţilor, obligaţi să ţină seama şi de distribuţia puterii în cadrul Parlamentelor naţionale. Astfel, diplomaţia publică este, într-o anumită măsură, mult mai puţin flexibilă decât cea anterioară, datorită faptul că, în general, omul simplu de pe stradă percepe mult mai greu nuanţele absolute esenţiale în diplomaţie. Naţionalismul limitează, prin viziunea sa absolutizantă asupra naţiunii, capacitatea oamenilor de stat, aflaţi sub presiunea stării de spirit interne, de a ajunge la o înţelegere durabilă, bazată pe compromis reciproc.

Planul Dawes şi implicaţiile acestuia pentru economia germană se încadrau în politica de durată al lui Gustav Stresemann, ce urmărea revizuirea tratatului de la Versailles şi, implicit, modificarea status-quo-ului postbelic, recuperarea teritoriilor pierdute, dar care se deosebea

53 Henry Ashby Turner, Gustav Stresemann and the politics of the Weimar Republic, Princeton, p. 171-175. Vezi şi John P. Birkelung, Gustav Stresemann. Patriot und Staatsman, Hamburg, Viena, 2003, p. 377-378.

54 Manfred Berg, Gustav Stresemann, Eine politische Karriere zwischen Reich und Republik, Göttingen, Zürich, 1992, p. 92.


fundamental de planul naţionalist-extremist prin faptul că Stresemann refuză să apeleze la război. Ca înlocuitor al forţei militare, potenţialul economiei germane a fost transformat într-un instrument de politică externă şi folosit pentru atragerea în Europa a Statelor Unite ale Americii, care aveau capacitatea de a oferii garanţii de securitate Germaniei. Aceste garanţii urmau să fie menţinute pe termen lung prin implicarea financiară consistentă a Statelor Unite în economia germană. Stresemann, de altfel, era convins că „America ne va fi utilă”, mai ales datorită interesului pe care un creditor îl are faţă de soarta debitorului. În fine, industria germană, pentru a se reface, avea nevoie de creditare masivă, dar aceasta putea veni doar în condiţiile în care încrederea băncilor străine şi, mai ales, a celor americane în stabilitatea germană era refăcută55.

Conferinţa de la Londra este, totodată, începutul sfârşitului pentru hegemonia franceză în Europa. Timp de cinci ani, reparaţiile au fost folosite de către liderii francezi pentru a menţine instabilitatea internă a Germaniei şi pentru a bloca orice tentativă de refacere a puterii acesteia56. Prin posibilitatea de a impune sancţiuni, Franţa urmărea să îşi asigure securitatea prin controlul direct exercitat asupra „inimii economice” a Germaniei, zona Ruhr. Posibilitatea întrevăzută, pentru puţin timp, în toamna anului 1923, aceea de dizolvare a Reich-ului, prin crearea unui stat independent în zona Ruhr, a fost blocată de acordurile la care s-au ajuns în urma Conferinţei de la Londra. Acestea prevedeau garantarea suveranităţii germane asupra acestei regiuni şi limitau sever posibilităţile franceze de a impune sancţiuni. Din acest punct de vedere, planul Dawes a reuşit să impună depolitizarea chestiunii reparaţiilor şi, astfel, a eliminat principalul instrument al politicii franceze în raport cu Germania.

Nu în ultimul rând, planul Dawes trebuie înţeles şi ca primul pas spre sistemul de la Locarno. Fără stabilizarea internă a Germaniei, şi fără reglementarea complicatei probleme a reparaţiilor, apropierea dintre cele două naţiuni rivale, ar fi fost mult mai grea. Importanţa pe termen scurt a planului Dawes poate fi observată prin prisma faptului că, în toamna anului 1924, încep primele discuţii privind o posibilă intrare a Germaniei în Liga Naţiunilor, iar la începutul anului următor, Germania se va afla în poziţia de a bloca o potenţială alianţă franco-engleză, înlocuind-o cu

55 Les papiers de Stresemann..., p. 306. 56 Lee Marschall, Michalka Wolfgang, op. cit., p. 81.

Mircea Zahacinschi

258

sistemul de securitate de la Locarno, care, în mare măsură, a fost o creaţie germană.

La 23 august 1924, Stresemann ţinea un discurs în Reichstag în care însuma viziunea optimistă pe care o oferea planul Dawes: „Londra nu este un sfârşit, Londra poate să fie un început, începutul unei evoluţii care să semnifice sfârşitul izolării naţionale şi începutul cooperării dintre popoare pe baza egalităţii şi a tratamentului egal”57. Aceasta este sinteza filosofiei relaţiilor dintre Marile Puteri europene, ce avea să ducă, în scurt timp, la semnarea pactelor de la Locarno.

GUSTAV STRESEMANN, DER DAWES-PLAN UND DIE LONDON KONFERENZ (JULI-AUGUST 1924)

(Kurzfassung)

Die Ruhr Krise bedeutet der Höhepunkt eines sogennates “Kaltes Krieges” zwischen Deutschland und Frankreich, der fangte kurz nach der Unterzeichnung der Versailler Vertrag an, aber es war gleichzeiti, der Anfang der diplomatische Karriere Gustav Stresemanns. Kurz nach er das Amt angetraten hat, gelang es ihm die Krise zu beenden, aber die Situation Deutschland bleibte hoffnungsloss. In November haben die Vereinigten Staaten und Gross Britanien eine Sachverständigung Kommision unter der Leitung Charles Dawes gegrundet. Die Behauptungen dieser Kommision hat man in einer internationalen Konferenz behandelt.Die diplomatische Aktivität Stresemanns in die Jahre 1923-1924 vorbereitete die Einleitung Deutschlands als gleichbereichtigen Partner an der Handlungstisch der London Konferenz, der fand in Sommer 1924 statt. Der Annahme des Dawes Plans war die erste Schritt, die, endlich, zu dem Wiederanstieg Deutschland an der Position als Grossmacht führte.

57 Michel-Olaf Maxelon, op. cit., p. 163.


Adrian VIŢALARU

FRANŢA ŞI IMPERIUL COLONIAL FRANCEZ ÎN PREAJMA DECLANŞĂRII

CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. REPERE Aşa cum s-a demonstrat în istoriografia franceză, nu se poate

vorbi pentru anii premergători declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale de Imperiul colonial francez ca despre un factor real de putere pentru Franţa. Deşi au existat proiecte de eficientizare a exploatării domeniului colonial prin utilarea coloniilor, coroborate cu o creştere a volumului comerţului între cele două părţi, rolul coloniilor nu a fost deosebit de important.

Numai că la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut situaţia părea să se schimbe. Această mutaţie era determinată de către dificultăţile cu care se confrunta statul francez aflat pe o pantă descendentă în ceea ce priveşte influenţa pe arena internaţională. La acel moment Franţa era o mare naţiune care încerca din răsputeri să-şi regăsească ritmul. Această problemă a fost tratată cu acribie de către unii istorici francezi dar şi de alte naţionalităţi. Astfel realizând bilanţul unui colocviu ce s-a ocupat de percepţia puterii în Europa în perioada 1938-1940, René Girault preciza faptul că Germania era percepută ca fiind veritabila putere din acea perioadă, Marea Britanie ca o putere ce se poate redresa, Italia se prezenta ca o posibilă nouă putere, iar Franţa ca o fostă putere1. Aflată într-o situaţie de inferioritate pe plan internaţional, ameninţată în Europa de forţa Germaniei naziste şi având în „coaste” o Italie îndrăzneaţă, Franţa încearcă să-şi găsească locul într-o lume în schimbare. Însă întrebarea la care ne propuneam să răspundem este: deţinea Imperiul colonial francez un loc important în dorita revigorare a Franţei? Pentru a observa locul pe care îl avea Imperiul colonial francez în perceperea puterii Franţei, trebuie să avem în vedere mai multe paliere de discuţie: acela al membrilor guvernului, al partidelor politice, al liderilor armatei, al opiniei publice şi nu în ultimul rând modul cum vedeau puterile vecine această problemă.

1 René Girault, En forme de bilan, în La puissance en Europe 1938-1940, sous la direction de René Girault et Robert Frank, Paris, 1985, p. 391(în continuare: La puissance en Europe...).

Adrian Viţalaru

260

∗∗∗

La 10 aprilie 1938, guvernul Frontului Popular este înlocuit de o

coaliţie având în frunte Partidul Radical. Liderul acestui partid, Edouard Daladier, perceput ca un „om forte” de către opinia publică2, fost ministru al Apărării în cabinetul proaspăt destituit, este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. Noul guvern ce avea la Externe pe Georges Bonnet, la Justiţie pe Paul Reynaud (din 2 noiembrie 1938 acesta va conduce Ministerul de Finanţe)3, iar la Colonii pe Georges Mandel, preia Franţa într-un moment în care pe plan intern se confrunta cu o prelungită criză economică4, iar pe plan extern cu situaţia tensionată din Austria, Spania şi Cehoslovacia. În acest context dificil, membrii guvernului pun la punct un proiect ce viza o redresare economică a statului francez bazată pe o creştere a producţiei, susţinută de o devalorizare a francului5 precum şi o întărire a forţelor militare. Pe plan extern, capacitatea de reacţie a Franţei era scăzută, liderii francezi nu aveau mijloacele necesare să stopeze creşterea influenţei germane în Europa de Răsărit, spaţiu legat de Franţa atât prin tratate internaţionale cât şi economic datorită investiţiilor franceze în ţări precum Polonia sau România6. Mai mult, în Franţa se constată în 1938 un pesimism al liderilor politici în ceea ce priveşte viitorul ţării, coroborat cu impunerea unui curent care susţinea menţinerea păcii prin concesii făcute Germaniei7.

În această atmosferă pacifistă, care atinge vârful în preajma acordului de la München (30 septembrie 1938)8, în presa franceză îşi fac

2 De aceeaşi părere erau şi observatorii din străinătate, care erau încrezători în capacitatea lui Daladier de a gestiona problemele dificile cu care se confrunta Franţa în acel moment, vezi Elisabeth Du Réau, Edouard Daladier, 1884-1970, Paris, 1993, p. 220.

3 Raymond Krakovitch, Paul Reynaud, Paris, 1998, p. 179. 4Alfred Sauvy, La vie économique des Francais de 1939 a 1945, Paris, 1978,

p. 312-326. 5 Ibidem, p. 335. 6 Serge Berstein şi Pierre Milza, Histoire de la France au XXe siècle, Paris,

1995, p. 562-563. 7 Acest pacifism era strâns legat de amintirile pe care primul război mondial le-a

lăsat în conştiinţa francezilor; pentru un tablou bine realizat al acestei chestiuni a se vedea Jean-Louis Cremieux-Brilhac, Les français de l’an 40, tome I, La guerre oui ou non?, Paris, 1990, p. 84-98.

8 Se poate constata totuşi o diferenţă între modul cum percepeau liderii politici acordul de la München şi felul în care a fost perceput de opinia publică. Dacă la

Franţa şi Imperiul colonial francez… 261

apariţia tot mai multe articole ce susţin necesitatea unei replieri spre Imperiul colonial. De altfel, specialiştii consideră că perioada 1938-1939, la fel ca şi intervalul 1930-1931, reprezintă anii de vârf ai propagandei imperiale9. Propaganda imperială din preajma războiului foloseşte, în general, cam aceleaşi sloganuri ca şi cea din 1931, numai că mijloacele de transmitere s-au diversificat. Tema principală este bazată pe formula „Salut par Empire” ( Salvarea prin Imperiu ), lansată de André Tardieu în 1931, slogan ce apare cu obstinaţie în presa colonială, dar şi în ziare oarecum neutre. Din iniţiativa lui Georges Mandel, ministru al Coloniilor în perioada aprilie 1938 – mai 1940, propaganda cu privire la utilitatea coloniilor capătă o formă coerentă. Ea se dezvoltă şi cu ajutorul cinematografiei, prin filme ce prezentau aspecte din istoria colonialismului francez. Astfel, în 1937 şi 1938 au fost lansate 18 filme ce aveau o tematică de acest gen, printre care amintim: Les sentinelles de l’Empire, L’homme du Niger, Brazza, Ceux de la Coloniale. Producţiile respective au atras, după unele estimări, 220 de milioane de intrări pe parcursul anului 1938, fapt ce a asigurat un anumit ecou în rândurile opiniei publice10. Important este de precizat că în aceste filme armata franceză este reprezentată în funcţia sa defensivă, imagine care se pliază pe doctrina militară oficială din acea perioadă11. De asemenea, în actualităţile cinematografice erau prezentate informaţii despre starea coloniilor, în care se întâlneau frecvent formulări de genul: „Acest

întoarcerea lui Daladier ziarele prezentau o stare de entuziasm generală în rândul populaţiei, un sondaj realizat la sfârşitul lunii octombrie arată că 57% dintre francezii care au răspuns erau de accord cu cele stabilite în Germania iar 37% respingeau politica dusă de Franţa în criza cehoslovacă. Făcând o comparaţie cu rezultatul votului pentru aprobarea acordului, din Parlamentul francez, unde 87,5% dintre parlamentari au votat pentru aprobare, putem constata un decalaj vizibil între lideri şi populaţie (Christel Peyrefitte, Les premiers sondages d’opinion, în volumul Edouard Daladier chef de gouvernement (avril 1938-septembre 1939), sous la direction de René Rèmond et Janine Bourdin, Paris, 1977, p. 266 şi urm.).

9 Pascal Ory, L’opinion publique et la “puissance” française vers 1938: quelques jalons, în La puissance en Europe..., p. 343.

10 Pentru a prezenta cât mai plastic succesul filmelor despre colonii, La Cinematographie française din 10 martie 1939 nota într-un titlu semnificativ: O nouă vedetă: Imperiul francez.

11 Marianne Benteli, Daniel Jay şi Jean-Pierre Jeancolas, Le cinéma français: thèmes et public, în La France et les français en 1938 et 1939, sous la direction de René Remond et Janine Bourdin, Paris, 1978, p. 33 (în continuare: La France et les français…).

Adrian Viţalaru

262

Imperiu îţi oferă oameni, materii prime, puncte strategice care îţi dau forţă în lume. Francezule! Franţa cea mare e patrimoniul tău sacru, nu-l lăsa să scadă”12. Acestea reprezintă cele trei teme importante ale propagandei imperiale prezente în mijloacele de informare franceze.

Propaganda capătă amploare o dată cu scandalul provocat de pretenţiile teritoriale ale Italiei. La 30 noiembrie 1939, în Camera fasciilor şi corporaţiilor s-au auzit voci care cereau Franţei să cedeze Italiei Corsica, Savoia, Tunisia şi Djibouti13. Pretenţiile italienilor au fost respinse cu fermitate de către guvernul francez. Georges Bonnet14, ministrul de Externe, într-o cuvântare susţinută în Parlamentul francez în ziua de 19 decembrie 1939, cu prilejul unor dezbateri asupra politicii externe a Franţei, a precizat faptul că: „Franţa nu va accepta niciodată să cedeze nici măcar o palmă din teritoriul său Italiei. Orice încercare de a satisface o asemenea pretenţie nu ar putea sfârşi decât cu un conflict armat”15. De asemenea şi presa din hexagon reacţionează prompt, criticând atitudinea Italiei şi îndemnând populaţia să se unească pentru apărarea coloniilor16. Cu prilejul acestor tensiuni diplomatice, are loc celebra vizită a lui Edouard Daladier în Corsica şi Africa de Nord. Ea reprezintă de fapt o încercare de reafirmare a puterii Franţei şi o readucere a coloniilor în atenţia opiniei publice din metropolă. Într-un discurs susţinut la 4 ianuarie 1939 la Tunis, Daladier spunea: „În calitate de şef al Guvernului Republicii, am dorit să vin pentru a spune imperiului nostru că metropola ţine la el tot aşa cum ţine la ea însăşi şi am venit să aduc salutul Franţei întregii noastre Africi de Nord”17. Continuându-şi

12 Ageron Charles-Robert, France coloniale ou parti colonial?, Paris, 1978, p. 235. 13 Vezi relatarea incidentului de către François Poncet, ambasadorul Franţei la

Roma în Documents diplomatiques francais (1932-1939), (în continuare: DDF), 2e série (1936-1939), tome XIII (1 décembre 1938-31 janvier 1939), Paris, 1979, p. 1-3, nr. 1.

14 Bonnet arată în lucrarea sa implicarea englezilor în susţinerea politicii Franţei, în timpul crizei determinate de pretenţiile teritoriale ale Italiei (Georges Bonnet, Dans la tourmente 1938-1940, Paris, 1971, p. 85.).

15 Débats parlementaires, Cambres des Deputes, şedinţa din 19 decembrie 1938, p. 1943.

16 DDF, 2e série (1936-1939), tome XIII, nr. 63. Interesant de remarcat este faptul că ataşatul militar al Franţei la Roma, atunci când prezintă întâmplările de pe 30 noiembrie din parlamentul italian, precizează că revendicările teritoriale erau „Tunisia, Corsica, Djibouti” (ibidem, p. 120, nr. 63), în timp ce ambasadorul francez (care a fost prezent la lucrările Camerei fasciilor şi corporaţiilor) vorbea de „Corsica, Savoia şi Tunisia” (ibidem, p. 2, nr. 1).

17 Ibidem, p. 513, nr. 283, nota 1.


vizita în Tunisia, într-un discurs pronunţat la Gabès el arăta faptul că Africa de Nord este „măsura adevăratei măreţii a Franţei”. Interesant de remarcat este faptul că această vizită, bine primită de către populaţia din regiune, a impresionat opinia publică franceză, sporind încrederea în puterea Franţei; aceeaşi senzaţie este percepută şi de unii partenerii externi ai statului francez18. De fapt acestea sunt momentele în care reportajele despre colonii invadează practic spaţiul mediatic al metropolei. Totuşi o întrebare se impune în acest caz: care a fost eficienţa acestei propagande asupra opiniei publice franceze? Răspunsul la această întrebare poate sta în analiza unor sondaje de opinie realizate în Franţa la sfârşitul anului 1938 şi la începutul anului 1939. În februarie 1939, la un sondaj realizat de către Institutul Francez de Studiere a Opiniei Publice (IFOP), 44% dintre cei intervievaţi răspund că mai degrabă ar fi de acord cu cedarea coloniilor decât să participe la apărarea lor, în timp ce 40% sunt gata să apere cu arma în mână integritatea Imperiului colonial francez. La o a doua întrebare „se consideră tot atât de ruşinos faptul de a trebui să cedăm o bucată din imperiul nostru colonial precum cel de a ceda o parte din teritoriul Franţei ?”, 53% au răspuns da, 43% nu şi numai 4% nu au ştiut ce să răspundă. Altfel spus, în februarie 1939, majoritatea francezilor, este adevărat o majoritate firavă, au sentimentul că Imperiul colonial reprezintă Franţa, dar numai 40% sunt gata să participe la un eventual război pentru apărarea acestor teritorii. Şi totuşi, atunci când este vorba de modul cum ar reacţiona la pretenţiile teritoriale ale italienilor, 89% dintre francezi resping cererile italienilor şi numai 6% sunt de acord19; procentul este ceva mai scăzut când este vorba de reacţia la cererile Germaniei20. Deşi ceva mai mult de jumătate dintre francezi sunt atraşi de ideea imperială, nu putem spune că aceştia conştientizau ce reprezintă comunitatea imperială şi responsabilităţile pe care le implică; mai mult, aceştia nu erau la curent cu realităţile din colonii, fiind orbiţi de „artificiile” propagandei. Însă relevant este faptul că majoritatea francezilor credeau în puterea imperiului francez, în rolul important pe care coloniile aveau să-l joace în eventualitatea unui conflict armat.

18 Bunăoară, efectul propagandistic al acestui turneu al prim-ministrului

francez a fost resimţit şi în Polonia (ibidem, p. 598, nr. 333). 19 Christel Peyrefitte, op. cit., p. 270-272. 20 Despre pretenţiile coloniale ale Germaniei, vezi Jost Dülffer, Colonialisme

sans colonies. La politique coloniale allemande en 1938, în La puissance en Europe..., p. 205-225.

Adrian Viţalaru

264

Totuşi problema care se pune este aceea de a şti dacă această conştientizare în rândurile opiniei publice a importanţei coloniilor a depăşit stadiul discursului şi în ce mod au acţionat liderii politici, militari şi economici ai Franţei pentru valorificarea potenţialului coloniilor.

Este verificat faptul că în preajma celui de-al doilea război mondial conducătorii francezi considerau că puterea Franţei ţine în primul rând de armată, apoi de situaţia economică şi de forţa morală a naţiunii21. De asemenea, securitatea statului francez depindea de alianţele sale externe şi de colaborarea cu Marea Britanie, element ce apare tot mai pregnant în anii 1938-1939. În ceea ce priveşte importanţa Imperiului colonial, aceasta este legată de rezervorul uman şi de materii prime pe care îl constituiau coloniile pentru metropolă. Cu toate acestea coloniile nu joacă un rol important în revigorarea economică realizată de către guvernul Daladier, cu toate că volumul producţiei din colonii şi al investiţiilor în Imperiul colonial a crescut. Acest fapt este strâns legat de politica pe care o instrumentau membrii guvernului francez.

Astfel în cadrul congresului Partidului Radical, desfăşurat la Marsilia în toamna anului 1938, s-a încercat punerea la punct a unei noi strategii pentru politica externă a Franţei având în vedere faptul că alianţele orientale ale Franţei erau practic inutilizabile. S-a propus atunci o soluţie bazată pe trei puncte: 1) deblocarea tuturor domeniilor în care interesele vitale ale Franţei nu erau în joc; 2) o politică de conciliere faţă de toate puterile, chiar acelea cu ideologii contrare; 3) valorificarea legăturilor cu Imperiul colonial pentru a menţinerea rolului internaţional al Franţei. Numai că cea de-a treia propunere a fost prezentată ca o soluţie alternativă22. Propunerea în cauză venea pe fondul propagandei tot mai consistente ce susţinea un „reîntoarcere către Imperiu” („repli sur l’Empire”), propagandă împărtăşită şi de unii lideri politici. De exemplu Georges Bonnet, adeptul unei politici conciliatoriste pe plan european, vedea în 1938 o posibilă reorganizare a puterii Franţei în cadrul unei retrageri spre Imperiul colonial23. Ideile lui Bonnet sunt împărtăşite şi de liderul Alianţei Democratice, Pierre-Étienne Flandin, care susţinea în 1938 faptul că: „Măreţia şi viitorul naţiunii franceze sunt legate mai mult

21 René Girault, Les décideurs français et la puissance française en 1938-1939, în La puissance en Europe..., p. 31.

22 Elisabeth Du Réau, op. cit., p. 304. 23 Jean Bouvier, Robert Frank, Sur la percepsion de la “puissance” économique

en France pendant les années 1930, în La puissance en Europe..., p. 183.


ca oricând de imperiul său de dincolo de mare”. De aceeaşi părere este şi Leon Baréty ce spunea: „Nu vom arăta niciodată îndeajuns prestigiul pe care Imperiul colonial îl conferă Franţei în concertul naţiunilor, forţa pe care i-o asigură, rolul său capital în redresarea financiară şi economică a Patriei-Mame”24. S-a mai observat faptul că, în cadrul tuturor partidelor25, expresia „la plus grande France”, un slogan folosit pentru a arăta legătura dintre metropolă şi colonii, se bucură de o răspândire deosebită. Imperiul colonial apărea ca un Eldorado, un ansamblu de teritorii cu posibilităţi nelimitate.

De fapt, în anii care precedă războiul, se multiplică proiectele şi concepţiile destinate să lege Imperiul colonial de metropolă. „L’Aube”, oficios al democraţiei-creştine, dă cuvântul lui Robert Delavignette, director al École de la France d’Outre-mer: „Franţa zilelor noastre nu se mai limitează la Europa. E înainte de toate o constatare a geografiei umane. Dakar şi Saigon sunt în Franţa la fel ca Bordeaux şi Marsilia. Este vorba, în condiţiile existenţei unor fâşii din Franţa în cele cinci părţi ale lumii, de organizarea unei noi lumi franceze”26. Această nouă lume franceză, PPF-ul o consideră înainte de toate ca un ansamblu economic imperial care produce un puternic curent de schimburi între Franţa şi coloniile sale, axa unei regrupări economice centrate pe Europa occidentală şi pe Africa de Vest.

Existau însă şi alte propuneri de folosire a potenţialului domeniului colonial. Dacă Albert Sarraut avea în vedere un condominium franco-german, cu scopul de a pune în valoare coloniile franceze din Africa şi de a satisface pretenţiile coloniale ale germanilor27, Joseph Caillaux susţinea „dezinteresul faţă de ceea ce ţine de Europa

24 Serge Berstein, La perception de la puissance par les parties politiques

français en 1938-1939, în La puissance en Europe..., p. 299. 25 Chiar şi partidul comunist are o atitudine care sprijină politica imperială a

Franţei în anii din preajma războiului (Jacques Dalloz, Histoire de la France au XXe siècle par les textes, Paris, 1985, p. 67). De asemenea şi unii politicieni de stânga susţineau o concentrare a intereselor Franţei spre domeniul său colonial (a se vedea Jean-Paul Cointet, Les marginaux de gauche, în La France et les français..., p. 268).

26 Serge Berstein, op. cit., p. 300. 27 La sfârşitul anului 1937 Sarraut declara următoarele: „Dorinţa mea e să văd

instaurându-se o colonizare europeană în care Germania ar avea locul care îi revine ca mare naţiune în imensa acţiune de punere în valoare a Africii negre” (vezi Charles-Robert Ageron, Les colonies devant l’opinion publique française (1919-1939), în „Cahiers de l’Institut d’histoire de la presse et de l’opinion”, nr. 1, 1972-1973, p. 32).

Adrian Viţalaru

266

pentru a se dedica numai protejării şi exploatării Imperiului”. Caillaux dorea crearea unui bloc euroafrican (în original l’Euroafrique) pentru valorificarea bogăţiilor acestui continent28. Cele două propuneri se încadrau în rândul celor care vizau obţinerea păcii în Europa prin atragerea Germaniei în exploatarea coloniilor africane. Tot Sarraut spunea că speră să „găsească în această iniţiativă comună una dintre garanţiile păcii europene pe care cu toţii o dorim cu atâta aviditate”29. Majoritatea politicienilor susţineau însă, mai ales după destrămarea Cehoslovaciei, faptul că cel mai important lucru pentru Franţa este consolidarea cooperării cu Marea Britanie şi concentrarea atenţiei asupra Europei30, iar Paul Reynaud31 declară în aprilie 1939 că „fantoma întoarcerii către Imperiu a dispărut”. Această afirmaţie este determinată, aşa cum am arătat mai sus, de către pătrunderea trupelor germane în Cehoslovacia dar mai are un fundament şi anume creşterea optimismului francezilor în puterea statului, datorită unei redresări a economiei franceze la începutul anului 193932. La acestea se adaugă acţiunile internaţionale comune ale Franţei şi Marii Britanii pentru protejarea, prin acordarea de garanţii, aliaţilor din Răsăritul Europei.

Observăm astfel că opiniile sunt împărţite în ceea ce priveşte rolul Imperiului colonial, unii politicieni susţinând fervent „soluţia colonială” pentru salvarea Franţei, în timp ce alţii priveau coloniile ca pe un paleativ, ca pe o soluţie de ultim moment, încercând să redreseze puterea Franţei pe plan european printr-o colaborare cu britanicii şi o revigorare a economiei.

Pentru responsabilii politici şi militari ai Franţei, problema de ordin militar cea mai importantă privind coloniile era aceea a modului cum acestea trebuiau apărate şi apoi a manierei în care acestea ar putea

28 Roche Emil, Avec Joseph Caillaux. Mémoires, souvenirs et documents, Paris,

1980, p. 106. 29 Charles-Robert Ageron, Les colonies devant l’opinion publique…, p. 32. 30 Răspunzând parlamentarilor care susţineau o concentrare a forţelor Franţei

spre colonii, Paul Reynaud spunea un lucru cu care erau în asentiment foarte mulţi dintre liderii (politici, militari sau economici) din metropolă, şi anume: „Dacă Imperiul francez are un picior în Indochina şi celălalt în Madagascar, artera sa carotidă se află pe Rin” (Débats parlementaires, Chambres des Deputes, şedinţa din 26 februarie 1938, p. 648).

31 Reynaud a fost cel care a sprijinit o derularea negocierilor cu Uniunea Sovietică, fapt ce i-a determinat pe unii oameni politici să-l numească „prieten al bolşevicilor” (vezi Raymond Krakovitch, op. cit., p. 188-189).

32 Jean Bouvier, Robert Frank, op. cit., p. 183.


contribui la apărarea metropolei. În acest sens s-a încercat crearea unui „plan de apărare a imperiului”, iniţiativă ce a căpătat consistenţă abia în 1937, atunci când generalul Billotte, inspectorul general al trupelor coloniale şi generalul Gamelin, şeful Statului-Major general al armatei, au dat trei obiective unei comisii ce trebuia să se ocupe de realizarea unui plan de apărare a imperiului: „integrarea apărării posesiunilor de peste mări în conceptul de apărare naţională”, „ elaborarea unei strategii pentru desfăşurarea războiului în colonii” şi determinarea „nevoilor proprii” de apărare ale coloniilor33. Pentru „planul de ansamblu” cerut de Statul-Major, generalul Billotte propunea, la 26 februarie 1937, transferul tuturor responsabilităţilor militare ministrului Apărării naţionale şi comitetului de război, dorind astfel o integrare mai eficientă a coloniilor în planul general de apărare. Însă succesorul său la conducerea Inspecţiei generale a trupelor coloniale, generalul Bührer, a susţinut alături de Georges Mandel, ministrul Coloniilor, crearea Statului Major al coloniilor. Acest organism de conducere a luat fiinţă prin decretul din 12 mai 1938, avându-l şef pe generalul Bührer34. Prin acest organism se dorea extinderea la întregul ansamblu al coloniilor a soluţiei folosite pentru Africa de Nord, prin crearea unui comandament militar unic, acordat generalului Noguès, rezidentul general al Franţei în Maroc. În practică, comandanţii statelor majore ale aerului şi marinei s-au opus acestei iniţiative, ce scotea de sub competenţa lor diferitele secţiuni ale trupelor coloniale35. La 28 septembrie 1938, şefii de stat major s-au reunit pentru a stabili un „clasament al teatrelor de operaţiuni” ce condiţionau „repartiţia şi cooperarea diferitelor forţe” şi „care sunt aşteptările de la fiecare colonie”. S-a decis să se dea prioritate „blocului Africii negre situată în prelungirea Africii de Nord”, pe plan secund a fost plasată Indochina „a cărei bogăţie şi situarea în Extremul Orient reprezintă interese materiale şi morale considerabile”, iar în al treilea plan a fost plasat Madagascarul36. Cu toate acestea, dezacordurile au persistat între diriguitorii armatei franceze. Bunăoară generalul Vuillemin (şeful Statului-Major

33 Paul-Marie de la Gorce, L’Empire écartelé, 1936-1946, Paris, 1988, p. 44. 34 Bertrand Favreau, Georges Mandel – ou la passion de la République 1885-

1944, Paris, 1996, p. 330. 35Hervé Coutau-Bégarie, Claude Huan, Darlan, Paris, 1989, p. 148-149. 36 Paul-Marie de la Gorce, op. cit., p. 44.

Adrian Viţalaru

268

general al Armatei aerului) dorea ca după Africa, Levantul37 să fie valorizat în planurile franceze, fiind în opinia sa un punct important pentru strategia mediteraneeană a statului francez. De o altă părere era Bührer38, care dorea privilegierea Indochinei ce „deţinea un loc preponderent în economia imperială” trebuind în consecinţă să dispună de „o autonomie a sistemului propriu de apărare”. Însă amiralul Castex susţinea faptul că Indochina era greu de apărat datorită superiorităţii japoneze în regiune şi a faptului că flota franceză se concentra pe asigurarea protecţiei comunicaţiilor cu Africa de Nord, Africa Occidentală şi cu Statele Unite39. Chiar şi amiralul Darlan, şeful Statului-Major al Marinei admitea într-o notă trimisă în data de 14 octombrie 1938 lui Gamelin că „în eventualitatea unui anumit conflict, sau a unei ameninţări grave asupra Indochinei” era aproape imposibil ca forţele metropolitane să intervină40. Prioritatea acordată Africii negre nu a dus decât foarte târziu la întărirea anumitor oraşe precum: Conakry, Abidjan şi Douala. Această situaţie poate fi explicată prin faptul că liderii armatei franceze vedeau coloniile ca un spaţiu secundar, ca o zonă mai puţin importantă, accentul căzând asupra Europei. Astfel pot fi înţelese cuvintele lui Vuillemin către Gamelin: „În definitiv, deznodământul războiului pe fronturile europene va regla soarta coloniilor”41. Totuşi un punct comun în strategia gândită de conducătorii armatei franceze era acela că trebuia menţinută cu orice

37 Levantul era un punct strategic important pentru francezi fiind aproape de

zonele petrolifere din Peninsula Arabică şi din Caucaz. La începutul anului 1940, francezii, care aveau aerodromuri în Siria, au vrut să iniţieze atacuri asupra zonelor petrolifere din împrejurimile oraşului Baku, aflat în URSS (vezi Les Archives secrètes de la Wilhelmstrasse, VIII, Les années de guerres, Livre II (2 janvier – 18 mars 1940), documents traduits de l’allemand par Jean R. Weiland, Paris, 1957, p. 120-121, nr. 415).

38 Bührer era un adept al punerii în valoare al potenţialului militari al coloniilor. La scurt timp după München, pe 19 octombrie 1938, acesta îi scria lui Gamelin: „Franţa, chiar lipsită de alianţele sale cu Europa centrală şi orientală, nu desfaşoară o forţă mai slabă dacă e decisă să obţină profit din toate resursele pe care i le oferă imensul sau imperiu. In ceea ce priveşte efectivele, ar fi inadmisibil ca in faţa pericolului pe care îl reprezintă o Germanie de 80 de milioane de locuitori, Franţa să nu valorifice la maxim resursele umane din teritoriile sale de dincolo de mare” (Paul-Marie de la Gorce, op. cit., p. 47).

39 René Girault, Les décideurs français…, p. 28. 40 Paul-Marie de la Gorce, op. cit., p. 45. 41 Ibidem, p. 46.


preţ legătura dintre metropolă şi „blocul african”42. Madagascar, Djibouti, Antilele erau departe şi prea puţin populate pentru a justifica un efort militar deosebit43. Indochina, deşi era considerată ca fiind „bogată şi prosperă”, nu beneficia de o susţinere militară specială deoarece se afla într-o zonă vizată de alte puteri, astfel încât apărarea ei ar duce la un efort supradimensionat. De fapt, dacă ar fi să răspundem la întrebarea: este Imperiul colonial, în ajunul declanşării războiului, un factor de putere militară pentru Franţa sau o povară, constatăm că Africa de Nord era zona ce putea fi apărată cel mai uşor, chiar dacă exista ameninţarea italiană. Celelalte teritorii din Africa sau din America puteau fi apărate doar cu ajutorul englezilor44, în timp ce Indochina era practic imposibil de apărat în faţa unei eventuale agresiuni japoneze45. Privitor la numărul efectivelor armate pe care domeniul colonial le putea pune la dispoziţia metropolei în situaţia declanşării unui război, existau diferite estimări. Într-o conferinţă susţinută în data de 23 februarie 1939 la Centrul de înalte studii militare, generalul Mordant estima că Imperiul colonial poate participa la un eventual război „cu aproximativ 400.000” de militari utilizând „raţional rezervorul uman al Africii negre”, la care se puteau adăuga câteva zeci de mii de oameni recrutaţi din Antile, Oceania, Madagascar sau chiar Indochina. Aceste cifre au sedus opinia publică, însă ele nu reprezintă decât a 11-a parte din efectivele mobilizate în metropolă. Într-unul dintre planurile operative în caz de război, „planul E”46, se prevedea că 300.000 de combatanţi şi aproape tot acelaşi număr de muncitori, trebuiau recrutaţi din colonii în primul an de război. Se preconiza venirea la începutul ostilităţilor a 63.000 de soldaţi din Africa Occidentală, la care

42 Blocul african era constituit din coloniile franceze din Africa de Nord plus AOF şi AEF. Pentru a realiza legătura dintre aceste zone s-a încercat, fără succes însă, construirea unei căi ferate transsahariene.

43 Generalul Bührer susţinea într-o reuniune a şefilor de Stat-Major din 9 aprilie 1939, faptul că existau trei puncte sensibile în cadrul Imperiului colonial francez, şi anume: Indocnina, Djibouti şi teritoriile de la graniţa cu Siria (vezi DDF, 2e série (1936-1939), tome XV (16 mars-30 avril 1939) , p. 522, nr. 316).

44 Tot generalul Bührer recomanda să se propună britanicilor participarea la apărarea unor colonii franceze. Astfel pentru apărarea coastele Somaliei şi Indochinei se dorea constituirea unor comandamente britanice cărora trebuia să li se supună trupele franceze din respectivele colonii (ibidem, p. 757-759, nr. 466).

45 Jean Delmas, La perception de la puissance militaire française, în La puissance en Europe..., p. 136.

46 A fost realizat în 1937 şi a fost activ în 1939 (vezi André Corvisiér, op. cit., p. 356).

Adrian Viţalaru

270

s-ar fi adăugat alţii 100.000 şase luni mai târziu, în timp ce în aceeaşi perioadă Africa Ecuatorială trebuia să furnizeze doar 15.000 de soldaţi. De asemenea, se estima recrutarea a 60.000 de oameni din Madagascar şi Reunion, la care trebuiau să se alăture 15.000 de antilezi. În ceea ce priveşte Indochina, se spera ca aceasta să furnizeze 60.000 de combatanţi, în cazul în care situaţia din regiune ar fi permis acest lucru47. Însă numărul militarilor din trupele coloniale este dificil de stabilit cu exactitate. Într-o lucrare publicată de către ministerul de Război la începutul anului 1939 sub titlul L’Empire français, se spunea că „forţa indigenă colonială prezentă acum în armata franceză nu depăşeşte 75.000 de oameni, dintre care 45.000 staţionează în colonii”48. După unele rapoarte descoperite în arhivele franceze, trupele coloniale ar fi contat în martie 1940 pe un număr ce variază între 89.000 şi 110.000 de militari, la care se adaugă cei 340.000 de nord africani; cifre cu mult sub estimările fabuloase ale ministrului Coloniilor, ce susţinea că: „Dacă ar fi nevoie, coloniile noastre ar putea ridica la luptă două milioane de soldaţi şi 500.000 de muncitori”49. Totuşi, cei din colonii au răspuns pozitiv la ordinul de mobilizare generală50, iar aproape 100.000 de soldaţi proveniţi din colonii au participat la apărarea Franţei în mai-iunie 1940, o parte dintre ei pierzându-şi viaţa pe câmpul de luptă, alţii căzând prizonieri. Cu toate aceste încercări, la declanşarea războiului încă nu exista un plan de ansamblu pentru apărarea coloniilor. Mai mult decât atât, au fost identificate şi alte carenţe majore. Crearea de industrii de război în colonii, care părea impusă de experienţa primului război mondial nu a fost aproape niciodată studiată serios, cu atât mai puţin realizată. Totuşi Geoges Mandel iniţiază un astfel de program, însă după începerea războiului. La 5 septembrie 1939, Mandel ordona guvernatorilor din colonii să dezvolte fără restricţii artizanatul local şi să încerce o industrializare a teritoriilor pe care le administrează. S-a demarat chiar un program ce viza crearea în Indochina a unor fabrici de armament şi chiar a unei mini-industrii aeronautice; numai că lipsa fondurilor a făcut

47 Paul-Marie de la Gorce, op. cit., p. 47. 48 Charles-Robert Ageron, La perception de la puissance française..., p. 233. 49 Philippe Lucas, Georges Mandel (1885-1944). Ministre des colonies 10 avril

1938 – 18 mai 1940, mémoire de maîtrise d’histoire, Angers, 1991, p. 116 şi 120. 50 DDF, 2e série (1936-1939), (3 septembre-31 décembre 1939) , p. 43, nr. 29;

André Demaison, L’Afrique noire en armes, în „Revue des Deux Mondes”, Paris, tomul 56, 1 martie 1940, p. 82-92.


practic imposibilă realizarea proiectelor51. În pofida recomandărilor şi a câtorva încercări nereuşite, nici o uzină de război nu a luat fiinţă în Magreb sau în Indochina în anii 1930-1940. În cazul Africii de Nord, percepută de unii experţi drept „o zonă strategică ideală”, s-a observat slăbiciunea logisticii existente în materie de căi ferate, de aerodromuri şi vulnerabilitatea acestui bastion apărat abia pe linia Mareth împotriva unei armate italiene concentrate în Libia52. Problema legăturilor imperiale, adesea evocată, nu a antrenat nici reconstrucţia unei marine comerciale moderne, nici crearea unei aviaţii coloniale53. Doctrina oficială atribuia Imperiului colonial rolul de furnizor de materii prime. Între 1937 şi 1938 Consiliul superior al apărării naţionale şi Statul Major general au întocmit un raport ce urmărea să arate starea resurselor „susceptibile de a fi puse la dispoziţia metropolei în caz de război”. Previziunile se inspirau din statistici care demonstrau faptul că importurile din colonii nu au încetat să crească, ajungând la unele produse, în special alimentare, să atingă procente de peste 80%54. Numai că unele din aceste produse, precum cerealele, vinul, zahărul provenite din colonii făceau concurenţă produselor metropolitane, iar unele produse strategice, esenţiale în caz de război, precum petrolul, erau încă puţin exploatate în coloniile franceze, neputând susţine efortul de război al Franţei55. Prin urmare, deşi în 1939 s-a înregistrat o creştere a producţiei în colonii, rolul economic al acestora în eventualitatea unui război rămânea tot la stadiul de furnizor de materii prime.

∗∗∗

Aşadar, în 1938-1939, Imperiul colonial era considerat de către o parte a francezilor drept o „afirmare a forţei noastre” şi un „instrument de putere permanentă a Franţei, a doua putere colonială a lumii”. Dar această trezire la realitate era prea tardivă pentru punerea în practică a

51 Philippe Lucas, op. cit., p. 130. 52 Christine Levisse-Touzé a remarcat faptul că, deşi s-a demarat în 1938 un

program de lucrări publice care aveau scadenţa în 1941, Africa de Nord nu era în măsură să susţină un război de lungă durată (apud Hervé Coutau-Bégarie, Claude Huan, op. cit., p. 256).

53 Charles-Robert Ageron, La perception de la puissance…, p. 231. 54 De exemplu: 97% pentru vin, 96% orez, 84% cacao, 76,5% din cereale

proveneau din colonii. 55 Charles-Robert Ageron, La perception de la puissance…, p. 233.

Adrian Viţalaru

272

unei adevărate politici imperiale. Acesta este motivul pentru care Imperiul colonial a rămas pentru francezi ceea ce însemna în esenţă înainte de 1914, un mit compensatoriu. Aşa cum înglobarea unor întinse teritorii în patrimoniul domeniului colonial servise la uitarea înfrângerii din 1870 şi la îndepărtarea spectrului decadenţei, tot aşa mitul unui Imperiu francez populat, bogat şi devotat a fost uzitat mai ales ca un stimulent înşelător pentru redresarea moralului francezilor tot mai afectat de forţa unei Germanii puternice cu 80 de milioane de locuitori. De aceea, putem spune faptul că exaltarea forţei Imperiului servea la uitarea stării de slăbiciune a Franţei şi nu reprezenta pentru liderii francezi un punct important în redresarea puterii statului francez. Întreaga atenţie a liderilor de la Paris era îndreptată spre Europa, spaţiul de unde veneau pericolele majore la adresa securităţii Franţei.

FRANCE AND THE FRENCH COLONIAL EMPIRE ABOUT THE BEGINNING OF THE SECOND WORLD WAR

(Abstract) The judicious management of the potential that the French colonial Empire had

represented an issue that brought about numerous disputes between the political, military and economical leaders of France. Despite this, until the beginning of the second world conflagration, there was no coherent program of industrialization and arming the colonies that could be put into practice. The French leaders pointed their attention towards the capital and the European problems, while the issue of the colonial Empire served as a propaganda theme to conceal/disguise an increasingly obvious weakness of France at the international level.


Ştefăniţă RADU

ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN BASARABIA ÎN LUMINA UNOR DOCUMENTE EMISE ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANULUI 1941

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către armatele

română şi germană, în circa o lună de zile, a deschis drumul reinstaurării administraţiei româneşti în regiune1.

Încă din 7 iulie 1941, la două săptămâni de la începerea „războiului sfânt”2, generalul Ion Antonescu a adresat populaţiei o proclamaţie în care făcea referire la principalele aspecte care trebuiau să fie luate în considerare în edificarea noii administraţii româneşti în regiunea dintre Prut şi Nistru.

Conducătorul statului, care afirma că „voi conduce Eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările”, punea accentul pe necesitatea eliminării comunismului pe care „...l-aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi prin umilirea în care aţi trăit...” şi atrăgea atenţia că era nevoie să „...se şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut”3.

La 23 iulie 1941, generalul Ion Antonescu emitea primul document referitor la organizarea Basarabiei. Până la realizarea unui act normativ care să statueze regimul juridic al noii provincii eliberate, conducătorul statului numea un „Împuternicit” care urma să administreze şi să conducă Basarabia, având atribuţii pe linie civilă şi militară4.

„Împuternicitul”, în persoana generalului Constantin Voiculescu, urma să fie consiliat în activitatea sa de ministrul de stat Karl Pflaumer

1 În regiune se găseau trei armate, dintre care două române şi una germană (Armata a 3-a, condusă de generalul Petre I. Dumitrescu, Armata a 4-a, condusă de generalul Nicolae Ciupercă, Armata a 11-a germană, condusă de generalul Eugen von Schobert). Cele trei armate formau „Grupul general Ion Antonescu” – România în anii celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1989, p. 368.

2 Titulatura de „război sfânt” a fost introdusă în cursul lunii iunie 1941 de propaganda oficială de la Bucureşti – Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2006, p. 399.

3 Ion Antonescu. Cariera militară (scrisori inedite), Bucureşti, 1993, p. 171-173. 4 Instrucţiuni provizorii pentru administrarea şi conducerea Basarabiei, în

Basarabia. Un an de muncă românească, Chişinău, 1941, p. 52.

Ştefăniţă Radu

274

(fost guvernator, în cursul anului 1940, al provinciilor Alsacia şi Lorena, ocupate de Reich), însoţit de Hans Karl von Reinhardt5. Înalţii funcţionari germani aveau un rol strict consultativ şi propunerile lor, după cum declara Ion Antonescu la procesul din mai 1946, nu au „avut caracter de indicare a normelor, după care să se conducă regimul Basarabiei şi Bucovinei”6.

Conducătorul statului interzicea autorităţilor de stat să se implice în conducerea şi administrarea provinciei, legăturile dintre aceasta şi reprezentanţii din teritoriu urmând să se facă exclusiv prin intermediul împuterniciţilor desemnaţi de general7.

Odată cu numirea reprezentantului său în Basarabia, Ion Antonescu a ordonat emiterea instrucţiunilor provizorii pentru administrarea şi conducerea provinciei, care au constituit cadrul juridic de reglementare şi funcţionare a întregii vieţi social-economice şi politice, până la apariţia legii din 3 septembrie 1941 – Pentru Organizarea Basarabiei şi Bucovinei8. În acest sens, au fost emise Ordonanţa nr. 1 – referitoare la organizarea administrativă a teritoriilor din Basarabia eliberată (25 iulie 1941)9 şi Decizia 799 (8 august 1941)10.

Conform primeia dintre ele, administraţia comunelor a fost încredinţată primarilor, care reprezentau comuna lor şi decideau în toate chestiunile de interes local, urmând ca, până la numirea acestora, notarii comunali să gireze administraţia comunală.

Mai multe comune (unite după principiile geografic şi economic) formau o plasă, care era condusă de un prim-pretor, ajutat de un pretor. Prim-pretorul era reprezentantul puterii de stat în plasă şi, în această calitate, era şeful tuturor serviciilor – agricol, silvic, sanitar, veterinar, tehnic şi şcolar. El mai era şeful poliţiei din plasă şi avea în subordinea sa jandarmeria, era organ de control şi tutelă pentru comunele urbane

5 Constantin Hlihor, Din istoria Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (1940-1947). Teză de doctorat, Bucureşti, 1994, p. 143.

6 Procesul Mareşalului Antonescu. Documente. Ediţie prefaţată şi îngrijită de M. D. Ciucă, vol. I, Bucureşti, 1998, p. 268.

7 Instrucţiuni ..., p. 53. 8 Ion Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947.

Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1994, p. 77.

9 ANRM, fond 706, inventar 1, dosar 420, fila 35-37. 10 Ibidem, fond. 706, inventar 1, dosar 519, fila 23-24.

Administraţia românească în Basarabia… 275

nereşedinţă şi cele rurale, decidea în prima instanţă asupra tuturor contravenţiilor de ordin administrativ şi, în a doua, asupra hotărârilor date de primari.

Câteva plase formau un judeţ, condus de un prefect, care era şeful ierarhic al prim-pretorilor din judeţul său, organ de control şi de decizie în instanţa a doua asupra hotărârilor date de prim-pretori, organ de control şi tutelă pentru comuna sa urbană de reşedinţă, şef al poliţiei judeţene, având în subordinea sa pe comandantul legiunii de jandarmi şi pe şefii poliţiilor din comunele urbane. În exercitarea atribuţiilor sale era ajutat de directorul prefecturii, care era locţiitor în lipsa lui. Atât prefectul, cât şi prim-pretorul trebuiau să fie titraţi, preferabil licenţiaţi în drept.

Teritoriul Basarabiei eliberate era persoană juridică, condus şi administrat de împuternicitul generalului Antonescu, care era şi organ de control şi tutelă pentru municipiul Chişinău, şeful ierarhic al tuturor administraţiilor de stat şi al celor locale, numea şi licenţia funcţionarii. Aparatul administrativ al împuternicitului era format din direcţii, în frunte cu câte un director, din rândul cărora împuternicitul îşi numea locţiitorul.

Decizia 799, care avea la bază Ordonanţa nr. 1, detalia numele şi atribuţiile acestor direcţii, organizate sub forma unor ministere provinciale, fiecare având în subordine servicii. Cele nouă Direcţii erau Administrativă, Agriculturii, Finanţelor, Economiei Naţionale, Bunurilor, Culturii Naţionale, Sanitară, Muncii şi Lucrărilor Publice. Împuternicitul generalului Ion Antonescu urma să coordoneze direct Inspectoratul de Jandarmi şi pe cel de Poliţie, iar prefectura fiecărui judeţ urma să aibă doar cinci funcţionari, ceilalţi urmând a fi repartizaţi în plăşi. La rândul ei, plasa urma să aibă un număr de patru funcţionari, la care se adăugau funcţionarii de specialitate.

Pe 3 septembrie 1941 era promulgat Decretul-Lege nr. 790 pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei11, care stabilea cadrul juridic de funcţionare a administraţiei în cele două provincii eliberate.

Conform acestui document, în fruntea provinciei era numit un guvernator-administrator general şi împuternicitul conducătorului statului în provincie – care era autoritatea supremă şi şeful ierarhic al întregului personal administrativ şi al poliţiei provinciale, putând cere intervenţia armatei în caz de necesitate.

11 Ibidem, fond 706, inventar 1, dosar 38, fila 169-182.

Ştefăniţă Radu

276

În Basarabia se înfiinţau nouă directorate, în general pe structura fostelor direcţii. Astfel, alături de Afacerile Administrative, Finanţe, Economie Naţională, Învăţământ şi Culte, Muncă şi Asigurări Sociale, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Sănătate, apărea un directorat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, în timp ce direcţia Bunurilor era comasată cu cea a Agriculturii, formând directoratul Agriculturii şi Domeniilor.

Articolul 6 legifera autoritatea Consiliului de Miniştri şi a instituţiilor centrale de la Bucureşti asupra domeniilor pentru care nu au fost create directorate corespunzătoare, precum Poliţia şi Siguranţa, Jandarmeria, Învăţământul Superior, Căile Ferate, porturile şi comunicaţiile pe apă, drumurile naţionale şi vămile, regiile publice, casele autonome şi administraţiile comerciale cu caracter general.

Cele două provincii eliberate aveau reşedinţă şi administraţie separate, administrarea urmând a se face prin guvernator, directorate şi consiliul provincial (organ consultativ format din cei nouă directori, coordonat de guvernator, având doar rol consultativ).

Directorii erau numiţi de către mareşalul Ion Antonescu (înaintat în grad la 22 august 1941), la propunerea ministerului respectiv şi cu avizul guvernatorului.

În lege se preciza că bugetele locale urmau a fi completate de subvenţiile acordate de stat, corectitudinea derulării exerciţiilor bugetare urmând a fi verificată de ministerul de Finanţe de la Bucureşti prin Corpul de inspectori speciali. Bugetul provincial urma să fie aprobat de conducătorul statului, cu avizul ministerului de resort.

Din punct de vedere al împărţirii teritoriale, Basarabia era organizată în nouă judeţe, cu unul mai mult faţă de perioada interbelică (în sudul provinciei apărea, comasând teritorii de la Cetatea Albă şi Ismail, judeţul Chilia). Judeţele erau conduse de prefecţi (cu atribuţiile stabilite prin Ordonanţa nr. 1).

Ca şi în cazul unităţilor teritoriale din restul ţării, judeţul era format din plăşi, la rândul lor formate din comune (conduse de primari). Atât judeţele, cât şi plăşile, aveau rol de coordonare şi control, fără a dispune de bugete proprii şi de personalitate juridică separată.

În vederea controlului implementării noilor decizii în teritoriu, pentru a preîntâmpina eventualele abuzuri (generate, în principal, de schimbările de proprietate), se înfiinţa, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri (generic, pentru că, în fapt, se subordonau ierarhic doar lui


Ion Antonescu), Corpul de comisari generali pentru Basarabia şi Bucovina (în număr de opt), sub îndrumarea directă a conducătorului statului.

Atribuţiile acestora vizau executarea instrucţiunilor mareşalului, aplicarea prevederilor legale, supravegherea lucrărilor publice, legalitatea actelor juridice emise, descoperirea abuzurilor, în caz de nevoie putând solicita concursul unor specialişti.

În vederea contabilizării progreselor şi a eliminării deficienţelor în plan administrativ, legea stipula obligativitatea derulării lunare a unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, cu participarea obligatorie a guvernatorilor celor două provincii eliberate.

Pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri se înfiinţa un Cabinet civilo-militar pentru Basarabia şi Bucovina, care avea rolul să păstreze legătura între mareşal, guvernul de la Bucureşti şi guvernatorii provinciali, să soluţioneze şi, ulterior, să comunice asupra tuturor solicitărilor venite din provinciile eliberate.

Regulamentul de funcţionare a cabinetului civilo-militar a fost emis în noiembrie 1941 şi prevedea subordonarea acestui faţă de Secretariatul general al guvernului, cabinetul având rolul de liant între provinciile eliberate şi ministerele de la Bucureşti12.

Primul şef al cabinetului a fost avocatul Ovidiu Vlădescu, apropiat al Preşedintelui Consiului de Miniştri şi unul dintre primii colaboratori ai generalului, după venirea acestuia la putere, în septembrie 194013.

Acest for trebuia să trieze toată corespondenţa venită dinspre Basarabia, urmând să dispună sau să trimită forurilor abilitate solicitările venite din regiune. În plus, toată corespondenţa adresată de ministerele de resort către provincia amintită urma să fie triată de acest Cabinet. Membrii acestui for urmau să se deplaseze odată pe lună în teritoriu pentru a se informa direct asupra realizărilor şi nerealizărilor din provincie.

Pentru a elimina cu totul imixtiunile celorlalte ministere în activitatea provinciei se decidea ca Guvernământul să trimită lunar un raport privitor la evoluţia evenimentelor (cu specificarea tuturor

12 Ibidem, fond 706, inventar 1, dosar 36, fila 6-7. 13 Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944,

Chişinău, 1997, p. 102.

Ştefăniţă Radu

278

problemelor identificate în domeniile sociale, economice, culturale, educaţionale, transporturilor, apărării, ordinii publice, siguranţei ş. a.).

Secţia militară din cadrul Cabinetului grupa structurile cu caracter strategic precum poliţia, jandarmeria, informaţiile şi contrainformaţiile, paza frontierei, pregătirea paramilitară, căile de telecomunicaţii, infrastructura, statistica. Un factor interesant de menţionat este că propaganda era arondată secţiei civile.

Explicaţiile unei asemenea abordări au fost găsite de Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, în intenţia guvernanţilor de a transforma provincia într-un model de administraţie românească, decizie justificată de nevoia descentralizării administrative14.

Putem afirma, fie şi pe baza acestor aspecte enunţate pe scurt, că a doua jumătate a anului 1941 a fost, pentru Basarabia, perioada cea mai intensă din punctul de vedere al legiferării. Întreaga structură decizional-administrativă introdusă în anul 1941 va rămâne valabilă, cu mici amendamente, până în 1944. Se poate spune că sistemul decizional funcţiona în mod diferit faţă de Ţară, organigrama deciziei politice fiind implementată pe filiera Conducător – cabinet specializat (separat de guvern şi fără legătură cu ministerele) – Guvernator/Guvernământ – cetăţeni.

În vederea eliminării consecinţelor birocratizării excesive, a eficientizării reconstrucţiei şi integrării provinciei, s-a constituit un microguvern regional structurat pe organisme specializate, fără a impune un model separat pe criterii etnice sau sociale.

Trebuie menţionat faptul că noua administraţie românească urma să se preocupe, dincolo de problemele inerente refacerii, consolidării şi funcţionării sistemului implementat, de situaţia dramatică din est, unde câteva sute de mii de români luptau împotriva armatei sovietice, alături de trupele germane.

Corelată cu rapiditatea desfăşurării evenimentelor în răsărit, politica modelului basarabean a vizat eliminarea birocraţiei, protejarea elementului autohton, lichidarea focarului bolşevic, relansarea economică şi ameliorarea situaţiei sociale a populaţiei din regiune, supusă, mai bine de un an, comunizării şi deznaţionalizării.

14 Ioan Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003,



THE ROMANIAN ADMINISTRATION IN BESSARABIA IN THE LIGHT OF SOME DOCUMENTS ISSUED

IN THE LATTER PART OF THE YEAR 1941 (Abstract)

The latter part of the year 1941 was the most prolific period during the war

regarding the legislation and the implementation of the new normative acts in the freed Bessarabia. In the general context of a conflict of gigantic proportions existing in the East of the Romanian territory (in which Romania was a co-belligerent country), the new administration, coordinated by Marshal Ion Antonescu, intended mainly to create in the newly-freed province an administrative model which should have eliminated the results of the forced Bolshevik occupation, as well as to correct some aspects that hardly functioned during the previous Romanian administration.


Andrei SLABU

NATION-BUILDING AND ATTITUDES TOWARDS VARIOUS ETHNIC GROUPS.

THE BOSNIAN MUSLIMS AND THE POMAKS This contribution will deal with the cases of the Bosnian Muslims

and the Pomaks and the emergence and development of their identity (either in terms of religion and/or language) in the context of the “deconstruction”, and implicitly, the “reconstruction” of the Balkan world, that followed the collapses of the authoritarian regimes. However, our endeavours will focus especially on religion as one of the distinctive features of the socio-political background of the nowadays’ Balkans, and its relation with nationalism and national identity.

Before pursuing any attempt to use in our investigation terms such as “national identity”, “religious identity”, “nation-state”, “state-building”, “ethnic cleansing” etc., it is worthwhile to offer some views and explanations regarding these modern realities. There are differences among concepts like those mentioned above, although sometimes very vague and difficult to perceive because of their nebulous and misleading nature. Moreover, when dealing with terms such as “nationalism”, which is a contextual and malleable1 notion, “nation”, “nationality”, “ethnicity”, and so on, it can be noticed what is called a “semantic confusion”, a confusion that is made worse by a terminological inflation2.

Another important term that needs to be discussed is “Muslim”, because its meanings and its use either as a national or religious identification, or both, have varied over time3 (in 1971, in the secular, atheist Yugoslavia, the term was used in the ethnic sense of the word, as a national identification, and at the same time somebody’s religion could have been classified as “Muslim”, whereas his nationality or the

1 Margaret Moore, The Ethics of Nationalism, New York, 2001, p. 3. 2 Thus, the same complex reality is being expressed and explained through new

terms like: “ethnonationalism” or “ethnic nationalism”, “ethnoregionalism”, “ethnoreligious group”, “tribalism”, “ethnocentrism”, “regional nationalism” etc.

3 Peter Mentzel, Introduction: Identity, Confessionalism, and Nationalism, in “Nationalities Papers”, vol. 28, no. 1, 2000, pp. 7-8.

Andrei Slabu

282

designation from the ethnic viewpoint, could have been “Albanian”, for example).

I. Whether nation, state or ethnic group, all these three concepts

are closely related, since ethnic groups have the potential of becoming nationally mobilized, many nations aspire to be states (that is, to govern themselves), and states like to characterize their body as being a nation (nation-states). Despite this, there is a quite well-established distinction between them. Ethnic groups, like nations, are social groups, characterized by myths of common descent, some common culture and mutual recognition, but they lack the political self-consciousness, that is usually associated with national communities4. What is distinctive about nations is that their collective identity involves themes like indivisibility, sovereignty (or an aspiration to sovereignty), political legitimacy, common descent or common culture, and special relations to a certain territory5.

“One nation, one state” – this principle has represented the main direction in many Balkan political leaders’ policies, which all pursued the same goal: the building of the nation-state. The nation-state is a specific state that is conceived to belong to and to serve the interests of a single, dominant nation, to the detriment of the other ethno-national minorities, and the process of state-building is a governmental policy that aims at the consolidation, accumulation and centralization of the state power, but also aims at the society’s cohesion and political stability. The goal of the nation-state via ethnicity meant that preserving the ethnicity was of the utmost importance6 (although, this preservation of the ethnicity meant the removal of other ethnicity by specific means), culminating into the desire for ethnic homogeneity and supremacy. As David Coulby has stated, “the nation-state is one of the most successful and dangerous myths of modernity”7. However, in Europe, there is no ethnic and cultural homogeneity, upon which some nation-state could rely. For achieving this homogeneity, particularly in the former Yugoslavia and in the

4 Margaret Moore, op. cit., p. 5. 5 Ibidem, p. 6. 6 Margareta Mary Nikolas, The Nationalism Project. False Opposites in

Nationalism, accessible online at http://www.nationalismproject.org/articles/nikolas/title.html. 7 David Coulby, European Curricula, Xenophobia and Warfare, in “Comparative

Education”, vol. 33, no. 1, 1997, p. 29.

Nation-Building and Attitudes towards various Ethnic Groups… 283

Balkans as a whole, ethnic cleansing was used as a tool of state-building, and it reflected the perception of minorities as a threat undermining the nation-state’s cohesion8. So, “by means of force and/or intimidation, populations seen as «undesirable», because of their ethnic, national and religious origins”9 were being removed or forcibly assimilated.

The Balkans represent an eloquent example of the virulent nature attributed to nationalism, perhaps the most challenging and fervent case of nationalism that has particularly developed in the context of political collapse of the former Yugoslavia. These forms of nationalism and their violent, undesirable consequences were sometimes attributed to ancient ethnic hatreds in the region based on ethnic divisions, but these ethnic divisions did not become issues of tension and conflict until they were politicized10 (not until the 19th century). The impact of ethnicity is more than important, and the revival of nationalism since the end of the Cold War is particularly ethnic in character (it is called ethnic nationalism), but not because ethnicity is at the core of nationalism, although some scholars have argued that most of the nations have an “ethnic core”11. It was due to the fact that ethnic nationalism became a form of collective self-worship, a “political religion”, in the sense of a political surrogate for religion12; in other words, a secular, non-traditional and modern ideology that works like a ’civilian’ religion. Paraphrasing Thomas Kuhn’s views13, we can assert that a change of the collective mental paradigm has occurred.

8 Klejda Mulaj, A Recurrent Tragedy: Ethnic Cleansing as a Tool of State

Building in the Yugoslav Multinational Setting, in “Nationalities Papers”, vol. 34, no. 1, March 2006, p. 40.

9 Ibidem, p. 21. 10 It was frequently said that the Balkan Peninsula is a “European powder keg”,

that is a region filled with “gunpowder” and ready to explode; however, this expression was invented more like an excuse to hide the Great Powers’ tendencies in the zone. In one respect it was true, because of the interethnic and inter-religious tensions and struggles that were dangerously increasing, but this “gunpowder” was being “lighted” by the Great Powers’ political interests in the zone, by their imperialist rivalry and their military potential in an exponential growth.

11 Anthony Smith, Nationalism and Modernism, Chişinǎu, 2002, p. 57. 12 Ibidem, p. 109. 13 According to Th. Kuhn (The Structure of Scientific Revolutions), every

historical epoch or period is characterized by a specific epistemological paradigm, in this case, a mental paradigm.

Andrei Slabu

284

The manipulation of history (the essence of nationhood, according to Ernest Renan) and of ethnic divisions, along with the creation of myths and cults for ideological purposes (see the case of the battle of Kosovo, 1389) have led to conflicts and wars, to movements of peoples (ethnic cleansing), to genocide. Of course, these were not the only factors. The absence of a specifically homogeneous culture (ethnic or civic) meant that the state (whatever it might have been) was vulnerable to other forms of nationalism that existed within it (various divergent forms of nationalism within the state nationalism, as in Yugoslavia), and ultimately its collapse. Yugoslavia, for example, as the name itself suggests (“land of the South Slavs”) was never one nation in one state, but many nations and potential nations sharing the same space14. Moreover, there was the Yugoslav citizenship, but not the Yugoslav nationality15. There were six nations, almost each of them with a specific “national home” (Serb, Croat, which, however, had two “national” homes, Muslim, Macedonian, Slovene, and Montenegrin), two autonomous provinces (Kosovo and Vojvodina), ten nationalities (narodnosti), of which the Albanians and the Hungarians were the biggest, and also “other nationalities and ethnic minorities”, such as Greeks, Jews, Vlachs, and so on. Nevertheless, Yugoslavia existed only de facto, at least after the 1974 Constitution empowered the federal units to have their own constitutions, presidents etc.; Tito himself declared, at the end of the 70’s, that ”there is no Yugoslavia”.

The violence during its break-up can be attributed not to the classification of ethnic nationalism but directly to the clash of different forms of nationalism as they competed for state space and asserted their own cultural homogeneity (along the ethnic lines) which often conflicted with that of their neighbours. As a consequence of the forms of nationalism exercised in this region, some only emerging as a response to the hostile and imposing nature of others (like in the case of Bosnian Muslims), the individual nation-states were being established, fulfilling thus the goals of most of the Balkan nationalism.

14 Margareta Mary Nikolas, op. cit. 15 Lily Hamourtziadou, The Bosniaks: From Nation to Threat, in “Journal of

Southern Europe and the Balkans”, vol. 4, no. 2, 2002, p. 148.


II. The process of nation-state building was never finalised among Balkan communities16, and religion17 has played a much more important role in this process than language, being actually the phenomenon which represented the collective spirit, which shaped and comprehended national identity in the Balkans. Thus, we are not wrong when we say that there was and still is a “religious syndrome” that influences the individual and even the collective mentality, because religion can become an inseparable part of most individuals’ social identity18.

As Ina Merdjanova stated, religion acted as a “catalyst for delimitation, alienation and animosity towards the «Other», or as a factor which creates and preserves identity and stimulates intrasocial integration”19. So, religious identity also strengthens ethnic identity20, and the strongest identity can exist only if ethnic and religious identities coincide; moreover, ethnic mobilisation and group solidarity21 can be created by means of religion, and at the same time, unfortunately, a gap among different communities or groups. Ethnicity and religion were closely linked in the phase of the ‘national awakening’, and later, in the phase of nation-building in the Balkans, reflecting the consequences and the legacy of the traditional Ottoman millet22 system. For example, Greek

16 In the sense that the nation was being constructed and re-constructed, during the change of different political regimes and mentalities. Nevertheless, from the establishment of the Balkan states (in the 19th and 20th centuries), this process has never ended. The political leaders’ main goal to create a homogeneous society, where the minorities, of course, would not have a place of their own has led to violence and atrocities, all of this in the name of nationalism (ethnic nationalism, by its nature).

17 The term “religion” comes from the Latin language verb religare that means linking/gathering/connecting, and therefore the spiritual link between God and man, and also between man and man. Jasmina Mojsieva Guševa, The Image of the Religion Syndrome in the Balkan World, accessible online at http://www.ilit.bas.bg/bi/include.php?file=toc_eng.

18 Ali Kusat, The Influence of Minority Feelings on the Formation of Religious Concept and Individual Identity: The Case of Bulgarian Muslims, in “Journal of Muslim Minority Affairs”, vol. 21, no. 2, 2001, p. 363.

19 Ina Merdjanova, In Search of Identity: Nationalism and Religion in Eastern Europe, in “Religion, State & Society”, vol. 28, no. 3, 2000, p. 234.

20 Ali Kusat, op. cit., p. 364. 21 Ibidem. 22 The religious communities, or millets, as they were called, were officially

recognized by the Ottoman government, and thus, they preserved and even emphasized the religious distinctions. The peoples of the Balkans were able to retain their separate identities and cultures as their Churches have maintained this semi-autonomy granted

Andrei Slabu

286

Orthodoxy and the common history defined the Greek identity; the case is similar for the Bulgarians: their language and Orthodoxy defined the boundaries of national identity. However, the strongest identification of national and religious identity is with the other Orthodox nations in the Balkans23. In the case of Post-Communist Romania (and not only), it can be said that religion was used in a political purpose: that is the reinforcement and reconstruction of the Romanian national identity24: the “politicisation of religion”, as Peter Beyer stated. However, the official recognition of the 15 religions and of the minority status strengthened the use of religion as an identity marker: Orthodoxy represents an essential component of Romanian national identity. In Serbia, where there is a wide diversity of religious communities25, and therefore religious identities which have interacted with each other for a long time, religious and national identities are intertwined, as a result of the autocephalous nature of the Church. In this case, it is the dominant church or religion by the millet system. At the beginning of the 20th century, the term millet acquires the modern sense of “nation”. Roderic H. Davison, Turkish Attitudes Concerning Christian-Muslim Equality in the Nineteenth Century, in “The American Historical Review”, vol. 59, no. 4, July 1954, pp. 844-845; Baskin Oran, Religious and national Identity Among the Balkan Muslims. A Comparative Study on Greece, Bulgaria, Macedonia and Kosovo, in “Cahier d’études sur la Méditerranée orientale et la monde turco-iraniene”, no. 18, juillet-decémbre 1994, p. 2; Carl Grodach, Reconstituting Identity and History in Post-War Mostar, Bosnia-Herzegovina, in “City”, vol. 6, no. 1, 2002, p. 66; Florian Bieber, Muslim Identity in the Balkans before the Establisment of Nation States, in “Nationalities Papers”, vol. 28, no. 1, 2000, p. 26; Francine Friedman, The Muslim Slavs of Bosnia and Herzegovina. With Reference to the Sandzak of Novi-Pazar. Islam as National Identity, in “Nationalities Papers”, vol. 28, no. 1, 2000, p. 167; Hugh Poulton, The Muslim Experience in the Balkan States, 1919 – 1991, in “Nationalities Papers”, vol. 28, no. 1, 2000, pp. 46-47; Lina Molokotos-Liederman, Identity Crisis. Greece Orthodoxy and the European Union, in “Journal of Contemporary Religion”, vol. 18, no. 3, 2003, p. 292; Ulf Brunnbauer, The Perception of Muslims in Bulgaria and Greece: Between the ‘Self’ and the ‘Other’, in “Journal of Muslim Minority Affairs”, vol. 21, no. 1, 2001, p. 42.

23 Raymond Detrez, Religion and Nationhood in the Balkans, accessible online at http://www.flwi.ugent.be/cie/CIE/detrez1.htm.

24 Gavril Flora, Georgina Szilagyi, Victor Roudometof, Religion and National Identity in Post-Communist Romania, in “Journal of Southern Europe and the Balkans”, vol. 7, no. 1, April 2005, p. 36.

25 In Serbia, after the 2002 census, there was noticed the existence of 63 different religious groups and denominations. Angela Ilić, On the Road Towards Religious Pluralism? Church and State in Serbia, in “Religion, State & Society”, vol. 33, no. 4, December 2005, p. 285.


which wants to restrict or to forbid the activities of a specific religious group living in the same territory: “...the Serbian Orthodox key argument for a greater Serbia, i.e., the alleged historic mission of the Serbs to protect Orthodoxy from the double threat of Mecca and the Vatican”26.

Although a Catholic country, in Croatia has occurred the same phenomenon: belonging to the Catholic Church involves national identity27. In spite of the fact that Croatian Catholicism was a state religion de facto, but not de jure (as Constitution proclaimed the separation between the Church and the State), the Church-State symbiosis remained undisturbed28.

But the issue of identity is closely linked to that of interaction29, and religion, as we have showed above, not only has gathered the people together, but has also divided them. Religions have clashed, mingled and come to interrelate30 in the Balkan regions. So, speakers of Serbo-Croat language fell apart in three national communities on the basis of religion, or rather, national communities emerged, coinciding greatly with religious communities31. Catholics speaking Serbo-Croat identified themselves as Croats, whereas the Orthodox speakers of Serbo-Croat, living scattered in the peninsula, considered themselves Serbs. The development of a Bosnian national consciousness among the Muslim speakers of Serbo-Croat faced more difficulties and also a “delay”32, due to the Serbs’ and Croats’ attempts to incorporate them in their own respective national communities as Serb or Croat Muslims, and to the fact that belonging by tradition to the Muslim community was far more important to the Bosnians than belonging to one or another national community.

In their case, religious identity is almost synonymous with social and cultural identity and has also an ethnic aspect: it acts as an alternative

26 Ibidem, p. 287. 27 Vjekoslav Perica, The Most Catholic Country in Europe? Church, State and

Society in Contemporary Croatia, in “Religion, State & Society”, vol. 34, no. 4, December 2006, p. 319; P. H. Liotta, The Wreckage Reconsidered. Five Oxymorons from Balkan Deconstruction, Maryland, 1999, p. 116.

28 Vjekoslav Perica, op. cit., p. 331. 29 Jacques Waardenburg, Muslims and Christians: Changing Identities, in

“Islam and Christian-Muslim Relations”, vol. 11, no. 2, July 2000, p. 158. 30 P. H. Liotta, op. cit., pp. 133-134. 31 Raymond Detrez, op. cit. 32 Florian Bieber, op. cit., p. 13.

Andrei Slabu

288

source of identity construction33. The same phenomenon can be observed with the other Muslim communities in the Balkans. The Pomaks (Bulgarian Muslims) in the Rhodope Mountains in Southern Bulgaria, in spite of being linguistically related to the Bulgarians, seem to associate more with the Turkish minority in Bulgaria than with the majority of Orthodox Bulgarians. Here, religion is apparently a stronger factor of unity than language. In Greece, the Pomak minority is also steadily absorbed by the Greek Turks, despite the attempts of the Greek authorities to impose upon them a Pomak consciousness, separate from the Turkish (and Bulgarian).

On the other hand, in Albania (where the majority of the population is practicing Islam and had traditionally displayed religious tolerance), and for the Albanians of Kosovo and Macedonia, religion has not been the main factor34 that created the Albanian national identity, but language. The emphasis on language did not exclude, however, any reference to religion.

Nevertheless, in the Balkans, the link between the state and the religious culture should be regarded as an important connection35, and authors like P. H. Liotta have argued that religion was not the cause for articulating differences among people, and for the virulent nationalism, in whose name actions as forced assimilations and emigrations were being put into practice, but an occasion36. Nothing more true, because religions too were subject to assimilation. Clearly, nationalistic ideologies have manipulated religion and the Muslims of the Balkans (who have played the role of minority), in particular, have suffered from the consequences of this policy. Nation, state, religious community and ecclesiastical organization were supposed to be congruent, to interplay, especially after the fall of the communism, and in the context of a religious revival in the Balkans37. Thus, the peoples desired to express their belonging to an ethnic or national community and the clergy (whether Catholic, Orthodox

33 Neophytos G. Loizides, Religion and Nationalism in the Balkans

(Transnational Religious Solidarity and Conceptions of Nationhood in Turkey), in The Kokkalis Program on Southeast Europe, Harvard, 2000, p. 2.

34 Aydin, Babuna, The Albanians of Kosovo and Macedonia: Ethnic Identity Superseding Religion, in “Nationalities Papers”, vol. 28, no. 1, 2000, p. 67.

35 P. H. Liotta, op. cit., p. 129. 36 Ibidem, p. 142. 37 Margareta Mary Nikolas, op. cit.


or Muslim) has strengthened its position in society and acquired a more or less official “national” status.

At the same time, the equation “national community” = “religious community” has determined, in most of the cases, the attitudes of the Balkan Christian peoples towards other ethno-religious groups, especially towards those practicing Islam. Maybe paradoxically, the attitudes shown towards them influenced the formation of religious identity among these minorities38. In rural areas, generally speaking, the relationship among all religious groups, Christians and Muslims, was a harmonious one39, but in some instances, the identity and origin of these minorities were “deconstructed” and “reconstructed” in such a way that they could be incorporated in and consequently, assimilated by the majority. Anyhow, changes did occur and will occur, because where societies are in a process of change, the identity of the people is affected, and they will undergo direct or indirect changes40. Jacques Waardenburg has stated that just like religions, which have not been beyond change following the course of history, religious identities and their impact upon human lives are not beyond change41.

As in many cases in the Balkans, religion was tied into nationalism and served as an instrument for legitimizing war even against co-religioners42, “trans-national religious solidarity did not prevent Orthodox people from fighting brutal wars”43 over specific territories. Several authors like Miroslav Hroch, Anthony Smith and John Hutchinson have dealt with the relationship between religion and nationalism, and have argued that religion has had a decisive role in the formation of modern nations44 and of modern national identities (with the above mentioned Albanian case excluded). Hroch argued that ethnic identity was stronger when it was supported by ecclesiastical institutions; Smith insisted upon the importance of the pre-modern ties including religion, in the formation of the modern nations, and Hutchinson introduced the concept of cultural nationalism dealing with the

38 Ali Kusat, op. cit., p. 364, apud M. Yinger, The Scientific Study of Religion, London, 1970, p. 315.

39 Ibidem, p. 368. 40 Jacques Waardenburg, op. cit., p. 159. 41 Ibidem, p. 161. 42 Neophytos G. Loizides, op. cit., p. 3. 43 Ibidem, p. 12. 44 Ibidem, p. 5.

Andrei Slabu

290

construction of a new vision of the nation, also by religious and historical means.

III. It is axiomatic when it is stated that the Muslims represent a

minority all throughout the Balkan Peninsula, viewed as a whole. Although they were seen as a non-dominant ethno-religious group even in the regions where they constituted the majority, as several kinds of actions were authorized in order to “erase” them, they managed to obtain the fully developed status of a nation and to achieve, in the end, some “national” homes of their own (referring here to Albanian Muslims and the Bosnian Muslims). Anyway, the attitudes towards them were most of the time ambivalent, the Muslims being seen in terms of the “Other”, most of the time, and the “Self”, in some instances. What is important to underline is that the construction of the “Other” served for the strengthening of the “Self”.

There are three patterns of perceiving the Muslims and their identity45, each pattern being associated with a specific political strategy: non-tolerance, expressed in discrimination and ethnic cleansing, secondly, acceptance, which could mean integrative policy or neglect, and thirdly, the denial of the “Otherness” status (which implicitly means the transforming of the “Other” into the “Self”). Another classification was developed after their geographic type46: border minorities (the Albanian minorities in Montenegro and in the region of Macedonia, and the Albanians of Kosovo), the “island” groups or populations (the Muslim populations from the region of Western Thrace, in Greece), and “mixed” population, the most common status of the Muslim communities in the Balkans.

Actually, what must be stressed is the fact that, for the Muslims, Islam was a part of their national self-identification47, although the ways in which they have used it (Islam) have differed. The Bosnian Muslims have developed a national identity based on their religion, whereas the Albanians, on the other hand, have a national identity that supersedes the religious identity48. Thus, Islam as the moral system on which a Muslim

45 Ulf Brunnbauer, op. cit., p. 39. 46 Peter Mentzel, op. cit., p. 8. 47 Ibidem, p. 9. 48 Ibidem; Aydin Babuna, op. cit.


collective identity is based49, as the “synthesis of a new ethnic community”50, is the key to understand their identity; it represents the main factor that distinguishes Bosnian Muslims from Bosnian Orthodox Serbs or Bosnian Catholic Croats. To express this distinction, the term “Bosnjak” is used as a synonym for Bosnian Muslim, in contrast to “Serb” or “Croat”. However, the only link between Islam and the identity of the Bosnian Muslims is mainly one of identification and not of religious ritual51.

Interestingly, the Bosnian Muslims were not even recognised as an ethnic minority in Yugoslavia until the early 1970’s. There are instances where the term “Muslim” has been used as an ethnic rather than religious identification in Bosnia throughout the past century, but it was not until 1971 that they were formally recognised as such (and more important, culturally and politically). Their demands for self-determination were minimal until they came under the threat of neighbouring ethnic communities in the late 1980s and early 1990s. The official recognition of Bosnian nationhood in 1969 – under the denomination “Muslims in the ethnic sense of the word” – resulted mainly from the need for a national community whose representatives would balance Croatian separatism and Serbian hegemony52 at the level of the federal government and of the government of the Republic of Bosnia-Herzegovina. At that moment, the Bosnian Muslims were already constituting a very distinct national community, defining itself through Islam, just as Croats and Serbs defined themselves through Catholicism and Orthodoxy respectively. The designation “Muslim” was taken more like a religious one rather than a national one, because it had religious overtones for their opponents, Orthodox Serbs and Catholic Croats, so, their national identity has been given a religious cast53.

So, an ethno-religious community, nacija, was turned into a nation, narod, with the stress upon the distinctiveness of the religious element54; thus, Islam has been “politicised”55. But it turned out to be a

49 Lily Hamourtziadou, op. cit., p. 142. 50 Tone Bringa, Being Muslim the Bosnian Way: Identity and Community in a

Central Bosnian Village, New Jersey, 2005, p. 32. 51 Francine Friedman, op. cit., p. 177. 52 Lily Hamourtziadou, op. cit., p. 145. 53 Francine Friedman, op. cit., p. 177. 54 Lily Hamourtziadou, op. cit., p. 145. 55 Ibidem, p. 147.

Andrei Slabu

292

situation that created something like a controversial double identity for the Muslims: they were Muslimani, that is citizens of an a-religious and secular Republic of Bosnia-Hercegovina, and muslimani, subjects of the Islamic community (umma) and of the Islamic Association.

Maybe not to the same extent, the similar case of national identity confined to its religious component56 has occurred in the case of other groups of Islamized Slavs57 – the Pomaks. “We are Muslims and that’s all we need. Why do we have to be Bulgarians or Turks?” These words show clearly that for the inhabitants of the Rhodope mountains (where the most concentrated communities of Pomaks can be found), living and practicing Islam are more important to them than any ethnic denominations.

Nowadays, the Pomaks58 inhabit five Balkan countries, Bulgaria, Greece, FYROM, Albania and Turkey, speaking some kind of Bulgarian dialect sprinkled with words of Turkish origin, like numerals and kinship terms (the first feature that differentiates them from the Bosnian Muslims is their language). Nevertheless, they constitute a minority group in each of the countries that offered them residence, but to confer to the Pomaks the status of a minority is still a controversial issue especially for the Bulgarians who could perceive this as an encroachment on the unity and integrity of the nation59.

There are shifts in the perception of the Pomaks in every Balkan country. Their status is different from one country to another, and also their cultural identity is controversial60: in Bulgaria, they are not considered to be a “national minority”, they are simply Muslim Bulgarians, in Greece, they are considered to be a part of the Muslim minority, in Albania they are incorporated into the Macedonian minority, and in FYROM they constitute, with the Albanians, the Muslim minority.

As each state has established the status of the Pomaks living within its borders, the same thing has occurred in the case of discussing

56 Tsvetana Georgieva, Pomaks: Muslims Bulgarians, in “Islam and Christian-Muslim Relations”, vol. 12, no. 3, July 2001, p. 311.

57 Hugh Poulton, op. cit., p. 46. 58 “Pomak” is just one of the designation by which the Bulgarian Muslims were

being called. Other designations and self-designations were “Shoppi”, “Rouptsi”, “Tourlatsi”, “Ahryani”, “Torbeshi”, “Potournatsi”, but they had sometimes pejorative implications; Tsvetana Georgieva, op. cit., p. 303.

59 Ibidem. 60 P. H. Liotta, op. cit., p. 135.


their origin. Thus, the Greeks considered them as Slavophone Islamized Greeks61 until the appearance of a recent theory according to which the Pomaks are the descendents of the ancient Thracians mixed with Greeks, or Thracians converted to Islam during the Ottoman Empire62. In Turkey, there are several theories, but all of them identify the Pomaks as of Turkish origin that settled in the Balkans before the Ottoman invasion. But in Bulgaria things are totally different and none of the theories mentioned above have credibility in the public’s eyes, which is convinced by the fact that the Pomaks’ origin is a Bulgarian one. The identical language and traditional culture and the parallels that can be traced with the Serbo-Croatian speaking Bosnian Muslims could be some reasons for that. “They speak an old and pure Bulgarian language, which is the best proof of their Bulgarian origin”63. Their identity was “reconstructed” by the Bulgarian historians and scholars, not stressing upon the religious aspect, but upon the language, and since the establishment of the Bulgarian state in 1878, the Pomaks have been subjects of the ethnic cleansing policy. Despite that, they have, in the present, a strong Islamic and/or Turkish identity64 (education, minority organization and self-identification), stronger in Greece than in Bulgaria.

The Greek perception on the Pomaks and on Muslims, in general, resulted, of course, from the Greek concept of nation, according to which Greekness and citizenship were intricately connected with the membership in the Greek Orthodox Church65. We should also bear in mind that the Church and the State mutually support each other and have a close relationship66 and, as far as religion and ethnicity are concerned, Greece is a homogeneous country (95% of the Greeks have declared themselves to be Orthodox Christians). Therefore, the Pomaks, the Turks and the Muslim Gypsies (Roma) could not be Greeks, and the fact that they remained in Greece was a result of the stipulations of the Treaty of Lausanne (1923), that imposed the granting of the minority status. It is, in fact, the only minority officially recognized in the Hellenic Republic, and it lives near the Turkish border, in the region of Western Thrace. It is

61 Tsvetana Georgieva, op. cit., p. 304. 62 Lina Molokotos-Liederman, op. cit., p. 310. 63 Baskin Oran, op. cit., p. 4. 64 Ibidem, pp. 5-6. 65 Ulf Brunnbauer, op. cit., p. 48. 66 Lina Molokotos-Liederman, op. cit., p. 294.

Andrei Slabu

294

worth to notice that what the Greeks call the ‘Muslim minority’ from Western Thrace, the Turks call the “Turkish minority”.

However, in the last years, a change in the nation’s image has been exercised in Greece through the drómeno67, which has been exclusively one of ethnically Greek and Christian cultural homogeneity. A new image is displayed during the drómeno, through the process of deploying parts of the culture of other ethnic groups in the public’s eyes. In Vassiliki Yiakoumaki’s own contradictory words, the erasing of the “Other” means making the “Other” visible. So, the “Turkish” and /or “Muslim” national identity, and therefore the “Greek” one, acquires a new value, through the shift from the designation ‘Muslim’ towards the use of the ethnic / national identifications, such as “Turkish”, “Pomak”, “Roma”. One may point out the tendency to view ethnicity only in terms of origin and “objective” features, that is, a population that does not speak the same language and does not share the same religious beliefs as the dominant majority could be seen as a part of the ‘Self’ in ethnic rather than political terms.

The fact is that there is no pattern or frame in which any case could be included, everything occurred and will occur in different and contradictory ways. The Balkan Muslim “minority” has experienced and witnessed the dynamics of change in the Balkan world, being either “Self” or “Other”, either object or subject of political disputes. The Bosnian Muslims and the Pomaks represent only two parts of the Balkan Muslims, separated and united at the same time through Islam and all that it implies. To use Goethe’s metaphor, a case of “elective affinity”.

Concluding Remarks In the first part of our paper, we have advanced some

explanations of the terms and have introduced them in the Balkan “nationalistic” context; we considered important to focus upon these modern concepts, in order to “imagine” the socio-political background of the Balkans. The second part was dedicated exclusively to the

67 A state sponsored a cultural event promoting the culinary cultures of the

ethnic groups of the region of Western Thrace. The author sees this event as a moment of endorsement of ‘cultural diversity’, a moment of increasing visibility of an ethnically diverse landscape. Vassiliki Yiakoumaki, Ethnic Turks and 'Muslims', and the Performance of Multiculturalism: The Case of the Drómeno of Thrace, in South European Society & Politics, vol. 11, no. 1, March 2006, pp. 145-146.


relationship between religion and nationalism and religion’s role in the formation of Balkan identities (providing examples as well), the short case studies of the Muslims Slavs of Bosnia-Hercegovina and the Pomaks (in Bulgaria and Greece, especially) representing the third part.

Nation-Building and Attitudes Towards Various Ethnic Groups. The Bosnian Muslims and the Pomaks is the title of our paper. We did not use the word in the title, but everything is connected and should be perceived in terms of religion. The nationalism in the Balkans, and implicitly the process of nation-state building, cannot be explained ignoring the importance of religion (Balkan nationalism works as a “civilian” religion as well), the attitudes towards different groups (tolerance and/or intolerance) were most of the time dictated by the diversity of the religious beliefs in the zone, and ethnic groups are connected, most of the time, by religion also. And last but not least, the designations “Bosnian Muslims” and “Pomaks” undoubtedly have religious overtones.

Our conclusion is that through religion (with all its practices and symbols that are an intrinsic part of religion) an image of a distinct community, group, even nation can be created, and, at the same time, on religious grounds, segregation can occur. This is what religion meant in the case of the Balkans, both unity and separation; it was both used and abused.

„Opţiuni Istoriografice”, IX1-2, 2008, p. ?????????.

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

AL XIV-LEA CONGRES DE GENEALOGIE ŞI HERALDICĂ, Iaşi, 15-17 mai 2008

La Muzeul Unirii din Iaşi, sub egida Institutului Român de

Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, s-au desfăşurat lucrările celui de-al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, marcând împlinirea a 15 ani de activitate a Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie, precum şi 10 ani de la întemeierea Institutului „Sever Zotta”.

Şedinţa de deschidere a avut menirea să aducă un omagiu unora dintre cei care au fost membri ai Institutului şi au plecat dintre noi în anii din urmă, în perioada 2001-2008: Zoe Diaconescu, George-Felix Taşcă, Costin Merişca, Gheorghe Pungă, Claudius von Teutul, Maria Dogaru, Paul Cernovodeanu şi Paul Păltănea; un omagiu aparte a fost adus creatorului stemei României din perioada interbelică, Keöpeczi Sebestyén József (1878-1964), de către d-l Attila István Szekeres. După-masă, sedinţa a continuat cu un grupaj de nouă comunicări speciale: Contribuţii la o istorie a familiei Flondor.

În zilele de 16-17 mai ale acestui an, congresul a continuat pe două secţiuni paralele. Din cadrul secţiunii dedicată izvoarelor genealogice amintim unele comunicări: Pomelnice vechi ca izvor genealogic (Ştefan S. Gorovei), Colecţia „Starea Civilă” din Bucureşti (Mihai-Alin Pavel) sau Colecţia de spiţe genealogice de la Arhivele Naţionale Iaşi (Petronel Zahariuc). Secţiunea Familii, ramuri, personaje a avut două părţi, aducându-se informaţii despre Ascendenţa şi descendenţa spătăresei Safta Conachi (Ion T. Sion), Familii de boieri dâmboviţeni (Radu-Alexandru State), Neamul Budişteanu din Basarabia (Alexandru Budişteanu), Cocuţa Conachi (Cătălina Opaschi) sau Urmaşii marelui vornic Ioan Moţoc (Ştefan S. Gorovei). În aceeaşi ordine de idei, au fost închinate o serie de comunicări unor Oameni şi locuri, din care amintim cele despre case şi oameni din Iaşi: Casele Beldiman (Ruxanda Blediman), Casele Motăş (Lucian-Valeriu Lefter), Casa Mârzescu (Rodica Iftimi) sau Casele Callimachi (Sorin Iftimi).

Subiectele unor comunicări s-au aflat între Genealogie, istorie socială şi politică, precum Înrudirea lui Nicolaus Olahus cu dinastia lui Basarab I (Constantin Rezachevici) sau cea despre practica adopţiei în

Viaţa ştiinţifică

298

Ţara Românească, în secolul al XVII-lea (Violeta Barbu) ori despre Doamna Ringala şi „divorţul” ei (Liviu Pilat).

În alte două secţiuni s-au desfăşurat comunicările de heraldică, unde Tudor-Radu Tiron a vorbit despre stema Drăgoşeştilor, Silviu Tabac a prezentat viziunea istoriografiei ucrainene referitoare la herbul Drag-Sas, iar Attila Szekeres a scos la lumină blazoanele diplomelor de înnobilare ungureşti din arhivele de la Covasna; la acestea se adaugă comunicările celui de-al V-lea colocviu de heraldică teritorială.

În încheiere, câteva comunicări, din care le amintim pe cele aparţinând domnilor Mircea Ciubotaru şi Ştefan S. Gorovei, au punctat, la nivel teoretic, problema cercetării genealogice.

Lucian-Valeriu LEFTER

COLOCVIILE ŞCOLII DOCTORALE Ediţia a II-a, Iaşi, 18-19 aprilie 2008

Sub egida Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”

din Iaşi şi a Societăţii de Studii Istorice „Gh. Ghibănescu” s-au desfăşurat, în Casa Catargi, lucrările celei de-a doua ediţii a Colocviilor Şcolii Doctorale.

La această ediţie a colocviilor au participat şi doctoranzi de la universităţile din Cluj şi Oradea, împreună cu profesorii Toader Nicoară şi Barbu Ştefănescu. Comunicările au fost susţinute în ordinea cronologică a epocilor istorice; astfel, cele de istorie veche, antică şi arheologie au deschis şedinţa, precum cea a Floricăi Măţău (Perspectiva antropologică şi interpretarea artefactelor metalice din epoca bronzului) sau a Iuliei Dumitrache (Statutul social al negustorilor de salsamenta hispanice).

Au urmat comunicările de istorie medievală, consacrate unor aspecte politice din vremea lui Ieremia Movilă (Constantin Crăescu), sau religioase din timpul lui Miron Barnovschi (Pr. Dosoftei Dijmărescu) ori despre părinţi şi copii în Moldova secolului XVII (Elena Bedreag); de asemenea, s-a evidenţiat, tot în Moldova, pentru secolele XVII-XVIII Ascensiunea politică a marilor logofeţi (Mihai-Bogdan Atanasiu). Astfel, s-a făcut trecerea spre perioada modernă, din care am aflat Aspecte ale violenţei în familie în Crişana (Petru Ardelean), despre cum era

Viaţa ştiinţifică 299

reflectată, în presa din Principatele Unite, activitatea dietei de la Sibiu – 1863-1864 – (Mircea-Cristian Ghenghea) sau despre Cum se murea în Transilvania secolului al XIX-lea (Leonard Horvath).

Ultima secţiune, cea de istorie contemporană, a întrunit mai multe comunicări, care au tratat probleme precum Gestiunea morţii în timpul Primului Război Mondial (Gheorghe Negustor), relaţiile economice româno-italiene in perioada interbelică (Vasile Ungureanu), administraţia românească în Basarabia în 1941 (Radu Ştefăniţă) sau Politica din spatele „capetelor sparte” la Universitatea din Iaşi, în 1923 (Cătălin Botoşineanu).

Conferinţa susţinută de prof. univ. dr. Toader Nicoară, prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, De ce este România ultima din Europa la cercetarea ştiinţifică?, a avut menirea să evidenţieze gravele carenţe ale sistemului academic românesc.

Cu ocazia acestor colocvii, a fost lansată o lucrare apărută la sfârşitul anului 2007, un volum de studii despre istoria Basarabiei din Evul Mediu până în zilele noastre: Pro Basarabia – repere istorice şi naţionale. Volum coordonat de Mircea-Cristian Ghenghea şi Mihai-Bogdan Atanasiu. Lucrarea a fost închinată împlinirii a 90 de ani de la Marea Unire.


DIALOGURI ISTORIOGRAFICE STUDENŢEŞTI 28-30 martie 2008, Iaşi

Sub egida Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”

din Iaşi, s-a desfăşurat, în perioada 28-30 martie 2008, sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti, cu participanţi de la universităţi din ţară: Galaţi, Timişoara, Constanţa, Sibiu, Cluj-Napoca şi Bucureşti.

Sesiunea a fost structurată pe trei secţiuni: preistorie şi antichitate clasică, istorie medievală şi modernă, istorie contemporană.

Astfel, în prima secţiune s-au prezentat comunicări despre Augustus şi Ara Pacis (Elena Adam, Iaşi), paleomorfologia Dealurilor Lipovei şi Câmpiei Vingăi (Oana Borlea, Timişoara), Hadrianus – Princeps Bonus (Adrian Căpăţână, Iaşi), Motive decorative în

Viaţa ştiinţifică

300

mozaicurile din Dobrogea Antică (Irina Nastasi, Constanţa) ori despre unităţile militare de la Barboşi în perioada Principatului (Florentina Fecioru, Galaţi) şi despre gepizii din Transilvania (Claudia Zidaru, Sibiu).

Partea de istorie medievală a fost reprezentată de ieşeni, care au vorbit despre Ideea imperială la Neagoe Basarab (Constantin Butnaru) rolul bolniţelor mănăstireşti (Sorin Grigoruţă), despre Universul de sunete al Evului Mediu românesc (Cristina Pletea) sau despre Atributul de judecător drept al suveranului medieval (Mihaela Tătaru) şi simbolismul corpului în execuţiile capitale (Georgiana Zaharia). Deşi mai puţine, au fost prezentate şi aspecte de istorie modernă referitoare la Dumitru C. Moruzi (Bogdan Ceobanu) sau penitenciarele din Moldova in vremea lui Grigore Al. Ghica (Cipriana Sucilă).

La secţiunea de istorie contemporană au avut loc cele mai multe prezentări. Studenţii au comunicat despre politica externă a Marii Britanii în primul guvern Thatcher (Anamaria Bratu, Sibiu), politica externă americană şi implicarea în Chile în timpul lui Salvador Allende (Oana Elena Brânda, Bucureşti), intrarea Marii Britanii în cel de-al doilea război mondial (Ciprian Grigoraş, Iaşi), alegerile parlamentare din decembrie 1937 (Adrian Alexandru Herţa, Constanţa) sau analize ale mentalităţilor, De la „discuţiile la gura sobei” spre vârful ierarhiei comunitare (Irina Pop, Cluj-Napoca) şi altele.

Sesiunea naţională de la Iaşi s-a dovedit a fi un bun prilej de întâlnire a studenţilor de la facultăţile de istorie din ţară, pentru un schimb de idei şi de evaluare a propriilor cunoştinţe.



RECENZII, NOTE BIBLIOGRAFICE

O. T. P. K. Dickinson, The Aegean from Bronze Age to Iron Age continuity and change between the 12th and 8th centuries B.C., London and New York, Routledge Taylor and Francis Group, 2006, 298 p.

Autorul acestei lucrări, Oliver T. P. K. Dickinson, a fost lector la catedra de

arheologie greacă de la Universitatea Durham, până la ieşirea sa la pensie în 2005. Interesele sale ştiinţifice au vizat întreaga preistorie greacă, dar s-a aplecat în special asupra finalului Epocii Bronzului, ascensiunii şi căderii civilizaţiei Miceniene, perioadei de tranziţie de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului. De asemenea, el a fost interesat de societatea şi religia greacă preistorică. Dintre publicaţiile semnate de acesta mai menţionăm Invasion, migration and the Shaft Graves, în „Bulletin of the Institute of Classical Studies”, nr. 43, 1999, p. 97-107; Comments on a popular model of Minoan religion, în „Oxford Journal of Archaeology” nr. 13, 1994, p. 173-84; Robert Drews's theories about the nature of warfare in the Late Bronze Age, în „POLEMOS. Le contexte du guerrier en Egée à l'âge du bronze”. Laffineur, RA Liège/Austin: nr. 19, 1999, p. 21-90.

Lucrarea de faţă, The Aegean from Bronze Age to Iron Age, continuity and change between the 12th and 8th centuries B. C., a apărut în 2006, simultan la Londra şi la New York. Ea se doreşte a fi o monografie dacă nu inovatoare, cel puţin revelatoare pentru subiectul căreia i se dedică. Astfel, chiar titlul lămureşte potenţialul cititor în privinţa temei abordate, şi anume lumea egeeană în perioada tranzitivă dintre B. A. şi I. A. Această carte reprezintă un act de continuitate faţă de un studiu anterior, apărut în anul 1994, The Aegean in Bronze Age. Opera precedentă reprezenta o introducere accesibilă lectorului pentru perioada Epocii Bronzului în spaţiul egeean. Abordarea era una sistematică, şi încerca să surprindă diferite aspecte, precum aşezările, economia, meşteşugurile, relaţiile şi căile de schimb (culturale şi economice), religia şi obiceiurile funerare. Importanţa lucrării din 1994 este conferită de faptul că ea poate fi un punct ideal de plecare pentru amatorii ce sunt interesaţi de subiect, dar totodată este un studiu ce poate fi folosit cu încredere de cei iniţiaţi.

În introducerea cărţii asupra căreia ne oprim, autorul consideră important să precizeze că, dacă civilizaţiile arealului grec din BA pot fi încadrate geografic în spaţiul desemnat de insulele sud-egeene şi de S Greciei Continentale, studiul de faţă îşi extinde aria de referinţă, vizând şi zona vest-anatoliană, insulele nord-egeene şi zone ale Greciei Continentale. Tot în introducere autorul îşi exprimă recunoştinţa faţă de cei ce i-au precedat în studierea problematicii, cu aceasta procedând şi la o interpretare critică a opiniilor formulate.

Este, astfel, reluată elucidarea problematicii încă de la originile studierii sale. O latură controversată a reconstituirii epocii avute în vedere a fost reprezentată de „tradiţia greacă”, pseudo-genealogiille ce pornesc de la figuri legendare (precum Herakles sau Ajax), transmise şi uneori reluate ca izvoare istorice nefiind în totalitate acceptate de Dickinson. Acesta afirmă că Tucidide este tributar credinţei în tradiţii, şi în ciuda proto-

Recenzii, note bibliografice

302

iniţiativelor sale de a realiza o interpretare raţională a acestora, a fost împiedicat de sursele de informaţii pe care le-a accesat, legendele şi poemele epice. Ulterior autorul afirmă, şi ideea aceasta persistă de-a lungul întregului text, că vechile scrieri pot fi utile în cadrul procesului de reconstituire a paleomediului, însă ele trebuie privite critic şi cu responsabilitate. Nu lipsită de importanţă este confruntarea lor cu descoperirile arheologice, edificarea asupra realităţii istorice trebuind să fie rezultatul îmbinării dintre cei doi factori.

Cu toate că întreaga monografie surprinde o diversitate de aspecte încă neelucidate pe deplin de istoriografia arheologică, ne manifestăm interesul pentru unele secţiuni ale sale, în special pentru acelea ce vizează terminologia şi cronologia, decăderea civilizaţiei Epocii Bronzului în lumea egeeană precum şi căile de transport şi comunicaţii în această perioadă tranzitivă.

Delimitarea terminologiei şi cronologiei este realizată în introducere şi în capitolul I. Astfel, perioada de referinţă se întinde pe parcursul unei jumătăţi de mileniu (cca. 1200-700 B. C.), perioadă cunoscută în literatura de specialitate drept „ Evul Întunecat”. Autorul susţine pentru o parte din această epocă denumirea de Postpalatial Period (până in jurul anului 1050 B. C.), ce corespunde L. H. / M IIIc / Submycenian / Early Subminoan. Cu privire la obiectivul major al lucrării, descrierea „Evului Întunecat”, autorul arată aici că stabilirea unei cronologii a finalului B. A. şi începutului I. A. nu se poate realiza fără epuizarea sau discutarea materialelor ce privesc această perioadă. Dickinson nu este de acord cu teoriile lui Desborough şi Kirk, ce presupuneau că unul dintre cele mai importante centre ale lumii egeene fusese Atena, teorii fondate pe baza descoperirilor de la Keramikos. Ideea susţinută de B. A. Schweitzer conform căreia invaziile doriene au distrus civilizaţia miceniană, cu puternice influenţe minoice, nu este viabilă. Acelaşi lucru îl afirmă şi despre teoria aparţinând lui Hammend şi Reclus, ce relatau că dorienii erau o populaţie geografic extraegeeană; toate aceste intervenţii, dezvoltate prin prisma epopeelor homerice, sunt în viziunea autorului neconcludente. În studierea „Dark Ages” un pas înainte a fost făcut odată cu descifrarea scrierii Liniar B, dar şi acest moment a fost catalizatorul apariţiei unor teorii neacceptate de autor. Astfel, Ventris şi Chadwic, ce susţin existenţa unor beneficii ale invaziei doriene, sunt priviţi cu reţinere, căci mărturiile arheologice arată o discontinuitate a evoluţiei civilizaţiei egeene în acea epocă.

Bazele unor perspective demne de luat în seamă asupra „Evului Întunecat” au fost puse de Snodgrass, Desborough şi Coldstream – afirmă lucrarea de faţă – însă este menţionat faptul că, din anii '70, puţine publicaţii s-au mai dedicat acestei epoci, şi că istoriografia nu corespunde cu actualele descoperiri arheologice .

Ulterior, discursul este translatat asupra decăderii civilizaţiei Epocii Bronzului. Dickinson se opreşte în această parte a studiului asupra diverselor teorii şi explicaţii enunţate în literatura arheologică pentru această problemă; în ceea ce priveşte cauzele acestui declin, după prezentarea succintă a situaţiei economico-politice egeene începând cu secolul XVI B. C., arată că una din cauzele colapsului poate fi reprezentată de crize interne precum:

- suprapopularea (implicit reducerea cantităţii de resurse alimentare); - cauze economice, rezultat al centralizării economiei în jurul centrelor

Palaţiale, ce au generat „răscoale”; - războaie civile;

Recenzii, note bibliografice 303

O altă suită de cauze avute în vedere sunt cele externe: - invazia dorienilor; - „oamenii mării”; - triburi din Centrul Europei şi - calamităţi, precum cutremurele (descoperirile arheologice indică mai degrabă

distrugeri cauzate de elementul antropic) şi epidemiile. Acestea din urmă au mai degrabă un rol catalizator în cadrul procesului de declin al societăţii B. A.

Al treilea capitol realizează o descriere a perioadei Pospalaţiale. Este era în care aşezările sunt strămutate, în care ariile de cultură interacţionează, şi la sfârşitul căreia locuirile sunt distruse sau abandonate.

Următoarele trei capitole aduc în atenţie o problematică diversă, precum aspectele social-economice ale comunităţilor egeene, meşteşugurile şi obiceiurile funerare.

Meşteşugurile şi materialul arheologic din descoperiri sunt analizate cu atenţie şi discutate sub aspect tipologic, lucru important. Capitolul al VII-lea al lucrării are, în viziunea noastră, o importanţă deosebită, deoarece el se referă la schimburi, comerţ şi contacte. Acestora le este evidenţiat caracterul de continuitate, iar existenţa lor este incontestabilă, căci materialul arheologic surprinde acest aspect. Cea mai mare importanţă în economia studierii rutelor de schimb şi comunicaţie o au artefactele. Autorul afirmă şi faptul că doreşte să evidenţieze nu frecvenţa sau raritatea schimburilor, ci mai degrabă longevitatea perioadelor în care acestea s-au produs. „Dark Ages” se remarcă prin exporturi masive de ceramică (în lumina descoperirilor din Cipru, Macedonia şi Asia Mică – la Al Mina, Ras el Bassit, Çatal Hüyük, Tell Halaf etc.) fiind însă evidentă şi cantitatea de bunuri importate. Dincolo de comerţ Dickinson scrie că aceste interferenţe îşi pot avea originea şi în cadrul relaţiilor politice ale vechii lumi, ceramica numită „de prestigiu” putând avea rol în interacţiunile de natură diplomatică. Ipotezele ce au ca bază factorii literar, funerar şi religios în afirmarea existenţei schimburilor sunt infirmate. La finalul Epocii Bronzului se remarcă intensificarea contactelor extra-egeene cu sudul şi centrul Mediteranei (până în Sardinia!!!). Din evidenţele descoperirilor de vase naufragiate, se pot constata contacte cu vestul Anatoliei, pe filiera navigatorilor fenicieni. De asemenea, schimbul de artefacte a căror diversitate nu se opreşte doar la ceramică (obiecte din metal, figurine, obiecte de podoabă) este privit şi din perspectiva existenţei unui schimb de produse.

Capitolul al VIII-lea se referă la religia comunităţilor egeene. Autorul regăseşte indicii despre acest subiect în descoperirile de figurine şi ceramică, în special în cele de obiecte de cult, mai degrabă decât în ceea ce a însemnat arhitectura.

Capitolul al IX-lea reprezintă secţiunea în care autorul îşi exprimă concluziile. Dickinson reafirmă aici faptul că ceea ce se poate numi „tradiţia greacă” nu reprezintă un izvor viabil pentru reconstituirea trecutului, datorita lipsei de acurateţe a datelor transmise, şi că materialul arheologic este singurul în măsură să furnizeze informaţii veridice. Tot aici vorbeşte despre stabilizarea lumii egeene după perioada aceasta „întunecată”, despre lumea la începuturile Epocii Fierului, promiţând parcă indirect un viitor studiu despre microuniversul egeean de după ceea ce numeşte el „Dark Ages”.

Ultimele secţiuni ale studiului conţin un glosar de termeni, o bibliografie generoasă şi un index tematic, elemente care facilitează lectura şi înţelegerea textului.


304

Existenţa acestora demonstrează clar caracterul ştiinţific al cărţii, precum şi profesionalismul implicat în realizarea ei.

La final, ne permitem să afirmăm că această lucrare reprezintă un studiu excelent pentru introducerea în problematica avută în vedere, putând reprezenta oricând un punct de plecare în studiu, datorită structurii sale accesibile. Monografia poate reprezenta un suport util şi binevenit atât pentru publicul avizat cât şi pentru cei mai puţin obişnuiţi cu o asemenea problematică. Personal, consider, deşi mă situez într-o perioadă de acomodare cu literatura de specialitate de acest tip, că modelul de analiză a cronotopului anteprecizat poate constitui o foarte utilă invitaţie pentru lecturarea acesteia.

Dănuţ PRISECARU

Social Inequality in Iberian Late Prehistory (eds. Pedro Díaz-del-Río, Leonardo García Sanjuán), BAR International Series 1525, 2006, 194 p.

Volumul cuprinde o parte din lucrările susţinute în cadrul Congresului de Arheologie Peninsulară (Faro, 2004), care a adus în discuţie probleme privitoare la organizarea socială a comunităţilor umane preistorice din Peninsula Iberică. Acesta a fost publicat în cursul anului 2006, în cadrul British Archaeological Reports International Series, fiind prima lucrare monografică cu un subiect care tratează exclusiv probleme legate de organizarea socială, publicată în urma unei întruniri a arheologilor spanioli şi portughezi.

Considerăm că semnalarea apariţiei acestui volum este utilă atât din perspectiva prezentării unor abordări teoretice cu un caracter mai puţin popular în arheologia est-europeană, cât şi din trecerea în revistă a unor puncte de vedere asupra posibilelor modalităţi de analiză a unor probleme ce ţin de organizarea socială şi a modului în care acestea pot fi urmărite în cadrul probelor arheologice.

Volumul debutează cu un prolog (p. IX-XIV) semnat de Juan Vicent, în care se subliniază importanţa temei abordate în cadrul Congresului, precum şi necesitatea construirii unei baze teoretice, utile pentru analizarea problemei adusă în discuţie. Cele 12 lucrări publicate în volum reflectă dezbateri teoretice şi interpretative, oferind modele generale şi încercând o redefinire a indicatorilor arheologici care reflectă inegalitatea socială.

În general, lucrările acoperă o perioadă mare de timp, făcând referire la intervalul cuprins între cea de a doua jumătate a mileniului VI şi începutul mileniului I (potrivit datelor radiocarbon calibrate) aducând în discuţie atât Neoliticul şi Calcoliticul, cât şi Epoca Bronzului. De asemenea, lucrările fac referire la o zonă geografică relativ extinsă, care include sudul, regiunea mediteraneană, precum şi centrul Peninsulei Iberice.

Volumul este deschis de un studiu semnat de editorii volumului: Advances, problems and perspectives in the study of social inequality in Iberian Late Prehistory (Leonardo García Sanjuán, Pedro Díaz-del-Río, p. 1-10). Acest prim studiu are în vedere aspectele teoretice, empirice şi interpretative legate de tematica generală a lucrării. Aspectele teoretice aduc în discuţie problema definirii inegalităţii sociale, precum şi principalii factori care stau la baza apariţiei acesteia (o atenţie deosebită fiind acordată mobilizării forţei de muncă). Problemele empirice fac referire la numărul


limitat al probelor arheologice existente, relevante din punctul de vedere al studiului inegalităţii sociale, fiind evidenţiate motivele principale care explică aceste neajunsuri. În finalul articolului sunt aduse în discuţie sugestiile care au fost avansate pe parcursul volumului pentru a înţelege formele manifestate de inegalitatea socială în cadrul comunităţilor neolitice, calcolitice şi din perioada Epocii Bronzului.

Un alt studiu, Labour, inequality and reality. Arguments not to perpetuate fictions about prehistory (Pedro Castro Martínez, Trinidad Escorzia Mateu, p. 11-20) oferă o definiţie a termenilor de origine, dezvoltare (progres) şi proces, precum şi a altor termeni strâns legaţi de problema inegalităţii sociale: inegalitate, diferenţă şi diversitate. Aceste observaţii asupra înţelesului termenilor menţionaţi este deosebit de utilă, facilitând înţelegerea chestiunilor aduse în discuţie nu numai în acest articol, ci în cadrul întregului volum. De asemenea, studiul analizează pe larg problema inegalităţii sociale în raport cu munca, specializarea muncii şi diferenţele sexuale.

Al treilea articol din cadrul volumului tratează zona sud-estică a Peninsulei Iberice: Selection of data, determinism and scientific relevance in interpretations of social development in the Late Prehistory of the Iberian Southeast (Juan Antonio Cámara Serrano, Fernando Molina González, p. 21-35). Lucrarea prezintă argumentele fundamentale care sunt utilizate în evaluarea diferitelor ipoteze privitoare la dezvoltarea socială din Peninsula Iberică. Din punctul de vedere al autorilor, acestea constau, în primul rând, în definirea factorilor care ar putea motiva apariţia schimbărilor sociale şi a originii interne, sau externe a acestora, în funcţie de societatea analizată. De asemenea, sunt luate în considerare acele elemente al căror control sau însuşire pot fi considerate factori cheie în dinamizarea proceselor de acumulare (produse, forţă de muncă, unelte, condiţii naturale). Un ultim aspect constă în caracterizarea gradului de dezvoltare atins de o anumită societate (trib, şefie, stat). Prin utilizarea convergentă a factorilor enumeraţi, se ajunge la construirea unui sistem original de analizare a organizării sociale prezentat pe larg, cu aplicaţii asupra sud-estului Peninsulei Iberice în cuprinsul unui alt material din cadrul volumului.

Studiul Between power and mythology: evidence of social inequality and hierarchisation in Iberian megalithic art (Primitiva Bueno Ramírez, Rodrigo Balbín Behrmann, p. 37-52) analizează arta megalitică, distribuţia spaţială şi tehnicile folosite în realizarea monumentelor. În prima parte a articolului, autorii vorbesc despre implicaţiile ideologice ale distribuţiei şi cronologiei artei megalitice. O importanţă deosebită este acordată reprezentărilor figurilor umane, a căror prezenţă ocupă cele mai importante spaţii, dintre care siluetele „înarmate” prezintă o importanţă specială. Acestea constituie un element important în analiza dovezilor referitoare la existenţa unei societăţi organizate ierarhic.

Un alt studiu face referire la zona Cantabrică a Spaniei: Early social inequality in Cantabrian Spain (IV-III millennia cal BC) (Roberto Ontañón Peredo, p. 53-65). Autorul are ca scop caracterizarea structurilor sociale şi economice ale comunităţilor care au locuit în Spania Cantabrică în mileniile IV-III BC. Astfel, sunt analizaţi anumiţi indicatori care reflectă stadiul transformărilor sociale şi economice din cadrul comunităţilor locale (organizarea spaţială, funcţională şi intensificarea producţiei, gradul specializării muncii, distribuţia materiilor prime rare). Aceste transformări, în viziunea autorului, afectează tehnologia, bazele subzistenţei, organizarea muncii, interacţiunile din cadrul grupurilor umane, precum şi lumea simbolică. Pe baza acestor


306

transformări este propusă împărţirea evoluţiei istorice observate în regiune, în perioada menţionată, în două stadii: primul stadiu este cel „de formare” sau „epigenetic”, asimilat Neoliticului târziu, iar cel de al doilea stadiu, cel „de culminare” sau „de afirmare” este atins în Calcolitic.

Alte două articole fac referire la zona centrală a Peninsulei Iberice: An appraisal of social inequalities in Central Iberia (c. 5300-1600 cal BC) (Pedro Díaz-del-Río, p. 67-79) şi Transegalitarian societies: an ethnoarchaeological model for the analysis of Copper Age Bell-beaker using groups in Central Iberia (Rafael Garrido Pena, p. 81-96). În primul dintre aceste studii sunt prezentate dovezile arheologice care aduc informaţii asupra inegalităţii socio-economice şi politice din Iberia Centrală, pornind de la perioada Neolitică până în perioada timpurie a Bronzului. Este adusă în discuţie o gamă variată de aspecte, cu referire la practicile funerare, investiţia de muncă, producţia specializată şi organizarea aşezărilor. Autorul încearcă să demonstreze că existenţa permanentă a inegalităţii sociale ar fi limitată de trei noţiuni cheie: existenţa unui surplus limitat, eşecul grupurilor umane reduse numeric de a creşte forţa de muncă şi absenţa absolută a mijloacelor de acumulare a averii. Autorul nu este de acord cu denumirea societăţilor din centrul Peninsulei Iberice ca fiind transegalitariene, părere susţinută de Rafael Garrido Pena, a cărui argumentaţie este prezentată în cel de al doilea articol referitor la zona centrală a Peninsulei Iberice. În acest studiu, autorul preia termenul propus de antropologul Brian Hayden, acela de societăţi transegalitariene, încercând să argumenteze aplicarea acestuia pentru comunităţile calcolitice din platoul central Iberic.

Un alt studiu, Inequalities and power. Three millennia of Prehistory in Mediterranean Spain (5600-2000 cal BC) (Joan Bernabéu Aubán, Lluis Molina Balaguer, Augustin Díez Castillo, Teresa Orozco Köhler, p. 97-116) are în vedere perioada de la stabilirea primelor comunităţi neolitice până la începutul epocii Bronzului, analizând zona centrală a Coastei Iberice mediteraneene, adică văile centrale ale regiunii Valencia. Pentru analizarea evoluţiei sociale, un prim aspect luat în calcul de către autori este dinamica ocupării peisajului. Este analizată, de asemenea, mobilizarea forţei de muncă şi capacitatea de creştere a producţiei. Primul aspect este reflectat de monumentele şi de construcţiile monumentale, care necesită munca colectivă. Legat de cel de al doilea aspect, autorii analizează depozitele, care constituie un element esenţial în identificarea unei posibile intensificări a producţiei.

Sociological hypotheses for the communities of the Iberian Mediterranean basin (VI to II millennia cal BC) (Pedro Castro Martínez, Trinidad Escoriza Mateu, Joaquím Oltra Puigdomenech, p. 117-132) aduce în discuţie ipotezele cu caracter social emise pentru comunităţile din bazinul mediteranean Iberic, fiind evaluate diferitele tipuri de probe arheologice considerate relevante pentru organizarea socială, precum şi modul de interpretare a acestora. Ultimele trei studii din acest volum fac referire la zona sudică a Peninsulei Iberice. Primul dintre aceste studii, The role of the means of production in social development in Late Prehistory of the Iberian Southeast (José Andrés Afonso Marrero, Juan Antonio Cámara Serrano, p. 133-148) încearcă să explice dezvoltarea inegalităţii sociale în preistoria târzie din sud-estul Peninsulei Iberice prin intermediul controlului asupra forţei de muncă şi asupra mijoacelor de producţie. Prin analizarea unui set complex de date, care include: schimburile de femei sub formă de tribut sau pradă de


război, circulaţia vitelor şi dezvoltarea unui sistem de proprietate asupra pământului, autorii ajung să avanseze o posibilă explicaţie asupra dezvoltării inegalităţii sociale. Acest proces este legat de competiţia pentru terenurile agricole (care se constituie astfel într-un factor de agregare socială) şi care duce mai departe spre însuşirea terenurilor agricole de anumite categorii sociale. Analizat din perspectiva forţei de muncă acest fapt explică disoluţia comunităţilor şi formarea claselor sociale, situaţie care, la rândul ei, accentuează diferenţierea socială prin extinderea şi întărirea controlului asupra pământului de către clasele sociale dominante.

În studiul Funerary ideology and social inequality in the Late Prehistory of the Iberian South-West (c. 3300-850 cal BC) (Leonardo García Sanjuán, p. 149-170) autorul face referire la ideologia funerară a comunităţilor care au ocupat zona sud-vestică a Peninsulei Iberice în perioada 3300-850 BC şi tratează perioada Calcolitică (3300-2100 BC), împreună cu Bronzul timpuriu (2100-1300 BC) şi târziu (1300-850 BC). Autorul urmăreşte tradiţiile şi inovaţiile în practicile funerare din perioada menţionată cu ajutorul arhitecturii, a spaţiului, a obiectelor şi depozitelor funerare, dar şi prin analizarea simbolisticii acestora, rezultatele cercetării fiind interpretate în termenii legăturilor sociale.

Volumul se încheie cu un studiu referitor la sistemele de apărare din zona sudică a peninsulei Iberice: Neolithic and Copper Age ditched enclosures and social inequality South of the Iberian Peninsula (IV-III millennia cal BC) (José Marquéz Romero, p. 171-187). Într-o primă parte a studiului, autorul aduce în discuţie probele arheologice disponibile, pentru ca într-o a doua parte să fie discutată legătura dintre sistemele de apărare şi originea şi dezvoltarea inegalităţii sociale din zona sudică a Peninsulei Iberice, în perioadele neolitică şi calcolitică.

Acest volum constituie o lectură utilă pentru studenţii şi specialiştii care doresc să aprofundeze problematica organizării sociale în cadrul comunităţilor preistorice, atât din punctul de vedere al informaţiilor concrete prezentate, dar mai ales prin modalităţile teoretice moderne utilizate pentru abordarea unui astfel de subiect.

Loredana SOLCAN

Madeleine Ferrières, Histoire des peurs alimentaires. Du Moyen Âge à l’aube

du XXe siècle, 2006, 482 p.

Hrănirea este una dintre activităţile de bază ale fiinţei umane, procesul de obţinere, preparare şi consumare al alimentelor răspunzând unei nevoi esenţiale, aceea de subzistenţă, generată de instinctul de conservare. Studiul pe care urmează să-l prezentăm în rândurile de mai jos nu numai că se înscrie în categoria lucrărilor de analiză a comportamentului alimentar, ci o şi depăşeşte, după cum vom vedea, într-o oarecare măsură.

Este vorba de efortul doamnei Madeleine Ferrières, intitulat Istoria fricilor alimentare. De la Evul Mediu la zorile secolului XX, publicat în anul 2002. Ediţia pe care o analizăm a fost publicată în format de buzunar, în 2006, având un număr de 482 de pagini. Profesoară de istorie socială la Universitatea din Avignon, Franţa, autoarea


308

surprinde cititorul printr-o abordare pe cât de originală, pe atât de inspirată a demersului ştiinţific.

Lucrarea este structurată în 16 capitole, de o întindere relativ egală. În introducere, autoarea plasează teama de penurie „la originea tuturor conduitelor alimentare de altădată” (p. 10), considerând că percepţia riscului alimentar a existat şi în trecut, sub două unghiuri: cel al „cantităţii şi regularităţii aprovizionării” şi cel al „salubrităţii alimentelor” (p. 11-12). Madeleine Ferrières atrage, de asemenea, atenţia asupra slabului fundament al dihotomiilor frică-angoasă şi frică reală – frică imaginară, căci, în optica ei, angoasa se substituie fricii, în timp ce aceasta din urmă este mereu reală.

Primul capitol, denumit Cărnuri interzise, este şi cel care marchează debutul perioadei avute în discuţie, mai precis începutul secolului al XIV-lea. În cadrul său, este analizat conţinutul şi impactul chartei de la Mirepoix, dată în 1303, act care acorda dreptul de comercializare a cărnii în oraş. Sunt relevate limitările şi reţinerile seniorului cu privire la posibilele consecinţe ale consumului de carne, fiind avută în vedere doar cea provenită din măcelăriile oraşului (exclusiv ovine, bovine sau porcine). O condiţie importantă, menţionată în articolul 8 al chartei, o constituie calitatea cărnii; astfel, ea nu trebuie să fie „bolnavă” (p. 27). Autoarea face referire, pe bună dreptate, la presupunerile şi incertitudinile medicale şi populare proprii Evului Mediu, generatoare de prejudecăţi de natură sanitară (existenţa leprei porcine – p. 34-35) şi alimentară; ele au la bază frica oamenilor de a contacta maladiile animale.

Capitolul al doilea, Carnea politică, are în vedere grija autorităţilor oraşelor medievale de a controla, prin legi şi ordonanţe, statutul comerţului cu alimente (deci, inclusiv cu carne), din raţiuni atât economice, cât şi sanitare; animalele trebuiau mai întâi verificate de boli, apoi sacrificate, însă niciodată în afara oraşelor. Această condiţie răspundea atât exigenţelor consumatorului, permiţând, în acelaşi timp, fundamentarea unui sistem de taxe şi impozite. Este reluată tema cărnii „bolnave”, de această dată relevându-ni-se faptul că era interzisă creşterea porcilor lângă abatoare, unde puteau să ingereze resturile altor animale şi să devină ei înşişi „nedemni” (p. 54) de consumat.

De asemenea, conform multitudinii de legi, specifice de la o regiune la alta, cei care voiau să devină măcelari trebuiau să fie sănătoşi, pentru a nu contamina cărnurile şi să respecte normele elementare de igienă. Interesantă e şi grija unui separatism alimentar, în oraşele unde existau comunităţi evreieşti; în această ordine de idei, carnea „bolnavă” şi cea atinsă de un evreu erau plasate pe acelaşi plan, iar femeile nu erau nici ele scutite de prejudecăţi relative la igiena alimentară, considerându-se că acestea puteau influenţa în sens negativ, prin vrăji, calitatea cărnii şi a alimentelor în general.

Cel de-al treilea capitol se ocupă de Naşterea consumatorului. Ni se prezintă imaginea a două tipuri de consumator: ţăranul, care e inclusiv producător, şi orăşeanul, care, îndepărtat de sursele de hrană, „nu mai ştie ce mănâncă şi nu mai mănâncă acelaşi lucru: economia urbană creează un nou model de consumaţie” (p. 69). Acest model are ca „valoare esenţială” (p. 71) carnea, de cele mai multe ori cea proaspătă, spre deosebire de modelul de alimentaţie de la ţară. Autoarea observă o creştere sensibilă, paralelă cu procesul apariţiei consumatorului, a grijii faţă de digestie, percepută ca o consecinţă directă a alimentelor consumate. Capitolul al patrulea este intitulat Consumatorul vigilent şi menţionează că, până la începutul secolului al XIX-lea nu a existat un drept al consumatorului, acesta


trebuind, în lipsa unei legislaţii de acest fel, să fie în permanenţă precaut cu ceea ce consuma. Legea prevedea, în acest sens, ca produsele să fie expuse în plină zi, la vederea tuturor potenţialilor cumpărători, care erau, astfel, în măsură să evalueze calitatea şi cantitatea acestora. Făcând referire la „consumatorul zoofag”, în opoziţie cu cel „sarcofag”, autoarea arată că primului „îi place să recunoască viul în ceea ce consumă”, în timp ce al doilea „ingerează o carne dezanimalizată, anonimă” (p. 94). Analizând comportamentul cumpărătorilor medievali la piaţă, Madeleine Ferrières precizează că, deşi simţurile lor (printre care mirosul şi văzul jucau un rol decisiv) erau folosite la fel ca şi astăzi, sensibilitatea acestora era mult mai puternică pe atunci, ţinând cont de prudenţa lor. Interesantă e şi referinţa la culorile din alimentaţie, unde autoarea statuează prezenţa a „două sisteme cromatice” (p. 100): unul culinar, altul alimentar; ele sunt considerate a se afla în antiteză: dacă artificialul coloristic trebuie să predomine în prepararea cărnii, naturalul trebuie să existe la piaţă, unde dă impresia de sănătate şi prospeţime.

De asemenea, conform logicii alimentare a Evului Mediu, albul era extrem de valorizat, ca o garanţie a unui produs „sănătos, pur şi inocent” (p. 104), iar grija consumatorului de a ingera produse cât mai proaspete şi întotdeauna fierte era relevantă pentru precauţiile sale în raport cu regulile sanitare în alimentaţie.

Cel de-al cincilea capitol, denumit Fobia plantelor noi, tratează, printre altele, neofobia manifestată de conquistadori faţă de alimentele consumate de sălbaticii din pădurile Americilor (prin respingerea oricărui aliment nefamiliar sau nenatural), descoperirea şi experimentarea alimentară a cartofului, răspândirea şi folosirea acestuia în diferite contexte istorice, dar şi prejudecăţile relative la el, generatoare a unei lungi perioade (de aproape două secole) de acceptare şi de includere a sa în circuitul alimentar normal.

Capitolul şase se intitulează Pâinea în proces. În acesta, autoarea îşi concentrează analiza pe secolul al XVII-lea, prezentând importanţa acestui aliment de bază. Aşa-numita „pâine către regină” dobândeşte o atenţie specială în context, semnificând o pâine de un gust „delicat”, uşoară, proaspătă şi albă, ideală pentru consumatorul secolului XVII (p. 158). Este menţionat inclusiv primul „vot democratic” legat de riscul alimentar, dat în martie 1670 şi având ca obiect utilizarea drojdiei în fabricarea pâiniţelor (p. 163). De asemenea, sunt amintite şi primele încercări în direcţia unei mai bune înţelegeri a proceselor de fermentare şi digestie, apariţia primelor tratate alimentare, precum şi colaborarea tot mai strânsă dintre judecători şi medici, în cauzele judiciare ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea.

Fricile mute este titlul celui de-al şaptelea capitol al acestui studiu, în care sunt avute în vedere mai multe aspecte. Primul este legătura făcută între pâinea de secară şi declanşarea maladiei „focului Sfântului Anton”, adică a gangrenei; oamenii secolelor XVI-XVII o caracterizau ca manifestându-se aproape exclusiv la cei săraci, mai ales în vremuri de penurie şi scumpiri alimentare. Un al doilea aspect important este uzul „drogurilor rustice” (p. 192), autoarea precizând că, în acele vremuri, ele aveau un rol preponderent alimentar, ţinând cont de faptul că erau ingerate şi nu prizate (tabac, diverse ierburi şi tipuri de făină etc.).

O altă precizare priveşte multitudinea de substitute pentru pâine, în vremuri de lipsă; majoritatea acestora erau de natură nesănătoasă, generând diferite afecţiuni, la


310

care Madeleine Ferrières face referire în acest capitol. Din această perspectivă, într-o accepţiune generală, autoarea se referă şi la „otrăvurile lente”.

Capitolul opt se numeşte Pateul şi grădina şi are un caracter mai puţin concret decât precedentele. Sunt luate în discuţie aşa-numitele „fabule alimentare” (p. 212), generatoare de zvonuri de cele mai multe ori exagerate în perioadele de criză, dar şi prejudecăţile relative la pateuri, despre majoritatea cărora se credea că sunt fabricate din carne de pisică, produs „veninos” (p. 219). În opoziţie cu incertitudinile generate de reaua-voinţă a oamenilor faţă de oameni, grădina cu legume şi fructe simboliza apropierea de natură şi siguranţa oferită de un circuit alimentar scurt.

Rolul de „regulator sanitar” al pieţei este şi el analizat, concluzia fiind că, aproape de fiecare dată, cei care vindeau aduceau cele mai bune produse, pe când cele de factură mai puţin bună sau mai puţin sănătoasă rămâneau la ei, spre consumul propriu.

În cel de-al nouălea capitol, intitulat Maladia boului ungar, autoarea îşi centrează analiza asupra epizootiei, ca sursă de frici legate de consumul alimentar. Autoarea se referă la neobişnuita recurenţă şi rapiditate a răspândirii acestei molime animale, vorbind chiar de o „unificare microbiană a întregului continent” (p. 234). Potrivit opiniei sale, epizootia este favorizată de „creşterea biologică şi schimburile comerciale de tip vechi la care dă naştere” (p. 241), fiind mai frecventă „decât războaiele”, pentru secolul al XVIII-lea (p. 234). În cazul epidemiei declanşate la începutul secolului al XVIII-lea în Italia, sunt menţionate măsurile preconizate de Lancisi, unul dintre apropiaţii Papei, dintre care una este, cu deosebire, accentuată: împuşcarea animalelor infectate sau suspecte.

Nu lipsită de interes este şi analiza, în cadrul acestui capitol, a teoriei carteziene impusă de Descartes, potrivit căreia animalele nu au raţiune sau sentimente. Se consideră că ea a servit mult la accentuarea inferiorităţii animalelor în raport cu oamenii.

Capitolul zece, denumit De la epizootie la epidemie, include o analiză centrată asupra fricilor oamenilor relativ la potenţiala transmitere a maladiilor animale la oameni; termenul uzitat de Madeleine Ferrières este, în acest caz, cel de „zoonoză” care, chiar dacă nu exista, menţinea „reală” teama (p. 268). O altă temă a acestui capitol este înşelătoria practicată de unii măcelari şi pescari, care vindeau carne infestată cu diferite afecţiuni la un preţ foarte scăzut, de care profitau săracii.

La fel de importantă este şi luarea în discuţie a eficacităţii uciderilor preventive de animale ca metode de stopare a epizootiilor; din această perspectivă, este subliniat rolul esenţial jucat de modificarea atitudinilor politice, economice, comerciale şi medicale ale oamenilor secolului al XIX-lea. Este, de asemenea, relevată modificarea caracteristicilor meseriei de veterinar, care „îşi perfecţionează procedurile de evaluare sanitară”, iar „legitimitatea sa consistă în a avea grijă de animale, nu a le ucide” (p. 292).

Al unsprezecelea capitol se intitulează Politicile de precauţie şi are în vedere abţinerea de la a mânca, în cazul cărnurilor suspecte, ca reacţie a indivizilor şi prevenirea şi liniştirea, ca principii adoptate de autorităţi. Precauţiile la care recurgeau acestea din urmă erau mereu fundamentate pe autopsii şi disecţii cât mai detaliate şi mai în măsură să dea un răspuns cert asupra calităţii cărnurilor respective; cu toate acestea, prevenirea, caracterizată prin sechestrarea cărnurilor suspecte, închiderea drumurilor


etc., destabiliza puternic circulaţia alimentară, fiind, astfel, vorba de alegerea celui mai puţin nociv risc.

Birourile de sănătate din oraşe şi sate, generalizarea, în Franţa anului 1746, a certificatelor sanitare pentru turmele aflate în tranzit, dar şi evitarea amplificării dimensiunilor reale ale unei potenţiale crize de epizootie sunt, de asemenea, noi metode la care statul secolului al XVIII-lea a recurs pentru o mai mare eficienţă a politicilor sale de prevenire şi precauţie.

Capitolul doisprezece, denumit Pericolele metalelor imperfecte, ia în discuţie, într-o primă fază, pericolele generate de folosirea recipientelor din cupru în alimentaţie (cu precădere a conservelor); grija faţă de această problemă apare din perioada Renaşterii, când, în paralel cu depistarea unor riscuri apărute în urma folosirii metalelor în medicină (mercurul, de exemplu), se ia în calcul o posibilă recurenţă a acestor riscuri în alimentaţie.

O altă problemă importantă analizată în cadrul acestui capitol este cea a colicilor cauzate de consumul unor băuturi alcoolice (în special vin) în care există urme de metale; aici sunt avuţi în vedere mai ales plumbul şi unii derivaţi ai săi, în contextul în care secolele XVII şi XVIII s-au caracterizat printr-un accentuat consum de băuturi alcoolice, din cauza rarităţii apei pure şi a predominanţei celei poluate.

Al treisprezecelea capitol se numeşte Conflicte de igienă. În acest segment al cărţii, autoarea analizează „conceptul de aerism” (p. 361), definind curentul medical şi alimentar care pune în discuţie, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, rolul aerului urât mirositor în contactarea unor boli legate de alimentaţie. În această ordine de idei, este tratată problema mutării abatoarelor în afara oraşelor, proces lent şi dificil (din cauza obişnuinţelor formate de-a lungul secolelor).

Un aspect nu mai puţin important este cel al redescoperirii pelagrei în epoca menţionată mai sus, maladie definită, de această dată, ca una a sărăciei şi la declanşarea căreia aerul viciat de miasme ar juca un rol decisiv.

Capitolul paisprezece se numeşte Serenitatea burgheză şi analizează importantele schimbări survenite în mentalităţile secolului al XIX-lea, „fundamental optimist”, când, „între Napoleon şi Pasteur, teama se estompează, sau mai bine zis nu-şi găseşte releu mediatic” (p. 363). Se constată o puternică emergenţă a nutriţionismului, în paralel cu adoptarea unor valori profund diferite de perioada anterioară. Apar „criticii gastronomici” (p. 368) şi termeni ca „proteine” sau „calorii”.

Cu toate aceste avansuri, este relevată şi apariţia aditivilor alimentari şi a opiniilor divergente în raport cu ei. De aici, naşterea unei polemici între igienişti, cu privire la definiţia unui produs „natural”.

Titlul capitolului al cincisprezecelea îl reia, în mare măsură, pe cel al capitolului al nouălea: Maladia boului englez. Contextul este, însă, altul. Ne aflăm în plin secol XIX, când „tuberculoza bovină este numită maladia boului englez” (p. 385). Din cauza declanşării sale, apar şi reţineri cu privire la consumul cărnii şi laptelui vacilor bolnave şi, prin urmare, sacrificate. Autoarea se referă, în acest caz, inclusiv la imaginea laptelui animal ca aliment, imagine care, la sfârşitul secolului XIX a suferit o amplă transformare, din cauza fricii, aproape mondiale, de bacterii şi „decadenţă biologică” (p. 391).

Discutând despre rolul statului în viaţa consumatorilor şi în curentul consumerist, Madeleine Ferrières observă că acesta s-a limitat, în tot secolul al XIX-lea,


312

la protecţia alimentaţiei nou-născuţilor şi în reprimarea cazurilor de fals alimentar, refuzându-şi intervenţia în domeniul protecţiei consumatorului. Astfel se şi explică grija statului de „a spune ceea ce linişteşte” (p. 400), pentru evitarea unei panici generale cu privire la alimentaţie; din această perspectivă, raliindu-se opiniei lui Giorgio Cosmacini, autoarea e de părere că legiferările în materie de alimentaţie sunt cu mult în urma descoperirilor medicale în secolul al XIX-lea (p. 402).

Ultimul capitol, denumit Otrăvitorii din Chicago, se axează, între altele, pe mutaţiile survenite în comportamentul cumpărătorului de început de secol XX, simţul vizual dobândind o importanţă majoră, în contextul introducerii etichetelor şi al reclamelor pentru produsele alimentare. Se instaurează, de asemenea, încrederea în furnizor, al cărui rol include, în jurul lui 1900, sfătuirea clientelei asupra produselor deţinute de acesta spre comercializare.

Folosirea conservelor se amplifică, în ciuda unei (încă) relative reticenţe ale consumatorului. Este reafirmată siguranţa fierberii cărnurilor şi a legumelor, drept cea mai eficientă modalitate de a distruge toţi germenii şi toate bacteriile. Cu precădere în Statele Unite ale Americii, dar şi în ţările Europei Occidentale, se întrevede o grijă pentru alimentaţia cât mai naturală, mai pură şi mai sănătoasă, prin reîntoarcerea la nutriţionism.

Analizând contextul legii alimentare americane din 1906, autoarea se referă la romanul Jungla, care descrie condiţiile de lucru din abatoarele din Chicago, precum şi împrejurările fabricării şi împachetării cărnii „în marile uzine agro-alimentare” (p. 428). Scris de Upton Sinclair, romanul a generat o profundă repulsie pentru produsele din carne provenite din Chicago, cu repercusiuni inclusiv la nivel internaţional. Ancheta ordonată de preşedintele Roosevelt în cazul instituţiilor vizate de roman dovedindu-se corectă, s-a ajuns la Pure Food and Drug Act, din 1906.

În Concluzie, Madeleine Ferrières distinge trei „chei” de interpretare a fricilor alimentare: temporală (perioadele de foamete, combinate cu frica de penurie), spaţială (circuitul alimentar – „de pe câmpuri la gură” – p. 436) şi a statutului alimentelor. Autoarea este de părere că „frica alimentară este o angoasă surdă”, căci, „dacă oamenii timpurilor trecute erau incapabili să-şi explice sentimentul de insecuritate, ştiau să-l exprime” (p. 433). O altă observaţie demnă de reţinut este aceea conform căreia frica alimentară nu paraliza voinţa umană ci, din contră, o mobiliza spre evitarea unor consecinţe dintre cele mai neplăcute şi mai profunde.

Volumul este completat de o anexă bibliografică extrem de bogată, care denotă multitudinea de aspecte avute în vedere pentru munca de cercetare. Pe lângă arhive (comunale, departamentale, municipale), autoarea a grupat diversele enciclopedii, memorii, directive, dezbateri, sau piese de teatru legate de alimentaţie şi problemele ei într-o singură, vastă categorie, intitulată Lucrări cu caracter de surse.

Urmează o selecţie bibliografică impresionantă, care include lucrări dintre cele mai diverse şi care nu este centrată doar pe alimentaţie. Pentru a numi doar câteva, regăsim aici Formarea spiritului ştiinţific, de Gaston Bachelard, Civilizaţie materială şi capitalism, a lui Fernand Braudel, sau Probabilitatea clasică în Iluminism, semnată de Lorraine Daston. Indispensabil unei lucrări de o asemenea importanţă şi amploare, un Index nominum, alături de câteva scurte mulţumiri, închide volumul în cauză.

În opinia noastră, efortul autoarei se constituie într-o contribuţie extrem de preţioasă pentru cunoaşterea istoriei alimentare a Franţei, dar şi a altor ţări ale Europei


Occidentale, ca Anglia sau Germania. Meritul acestei lucrări este sporit de faptul că înglobează informaţii şi date preţioase atât pentru perioada medievală, cât şi pentru cele modernă şi contemporană; specialiştii acestor epoci au, aşadar, posibilitatea să-şi îmbogăţească bagajul de cunoştinţe relative la un domeniu mai puţin comun. Din această perspectivă, Madeleine Ferrières se numără printre puţinii cercetători care au reuşit o abordare multiplă şi detaliată a unor perioade istorice diferite, prin prisma tradiţiei şi inovaţiei în domeniul alimentar, două caracteristici ordonate în funcţie de precauţiile consumatorilor relative la mâncare şi băutură.

Codrin MURARIU Sultana Craia, Dicţionarul ziariştilor români, Bucureşti, Editura Meronia,

2007, 224 p. În domeniul tot mai dinamic şi în permanentă schimbare al presei, o lucrare dedicată numelor ziaristicii româneşti, atât din contemporaneitate, cât şi din perioada modernă, nu poate fi decât binevenită şi utilă. O astfel de întreprindere o are ca autoare pe Sultana Craia, „conferenţiar universitar, doctor în litere, critic şi istoric literar, redactor, în anii ’80 – ’90, la revistele «Livres Roumains», «Deşteptarea aromânilor», «Universul cărţii» (redactor şef adjunct, apoi redactor-şef)”, cunoscută şi datorită altor cărţi specifice domeniilor sale de interes. Lucrarea este deschisă de un Cuvânt înainte (p. 5-6), urmat de o Cronologie (p. 7-16) cu rol general informativ şi orientativ asupra evoluţiei de ansamblu a fenomenului de presă în spaţiul românesc. Cele aproape 400 de articole ale Dicţionarului se regăsesc la paginile 17-217, fiind ordonate alfabetic. Ultima parte a cărţii este constituită de o Bibliografie (p. 219-223). Utilitatea Dicţionarului este relevată chiar de la primele rânduri, Sultana Craia prezentând motivele, prea puţin îmbucurătoare, care au îndemnat-o la realizarea lucrării: „Dicţionarul de faţă s-a născut din experienţa dialogului cu studenţii anilor 2000 care, atraşi de cariera jurnalistică, ignoră cu desăvârşire marile nume ale presei româneşti şi deseori nu pot nominaliza mai mult de cinci ziarişti români contemporani. Tinerii născuţi în anii 80-90 ai secolului XX confundă frecvent calitatea de jurnalist cu aceea de animator în zona divertismentului şi nu percep ca jurnalişti, cu rare excepţii, decât prezenţele din audio-vizual. Jurnaliştii din presa scrisă nu le sunt cunoscuţi decât prin intermediul televiziunilor, iar faptul că, de exemplu, Octavian Paler a fost ziarist în presa scrisă este pentru unii o surpriză. În aceste condiţii devine foarte necesar un instrument de informare care să le dea posibilitatea de a cunoaşte în linii generale tradiţiile profesiei, personalităţile şi profesioniştii reprezentativi pentru o perioadă sau alta, un gen de presă sau altul, o tipologie socială sau alta” (p. 5). Având în vedere chestiunile enunţate de autoare, nu putem decât să ne dorim ca acest instrument de lucru să fie într-adevăr benefic celor care se pregătesc pentru dificila profesie de ziarist, cu atât mai mult cu cât cea de a patra putere în stat are nevoie de o reconfirmare coerentă şi pertinentă a statutului său în cadrul societăţii civile româneşti. Dicţionarul ziariştilor români nu impresionează prin nici un element, fiind, după cum se arată în acelaşi Cuvânt înainte, o lucrare de popularizare – „Nu este o


314

lucrare de nivel academic, ci una de familiarizare cu domeniul” (p. 5). Însă, cuvintele Sultanei Craia reprezintă un semnal de alarmă nu doar în privinţa nivelului intelectual şi cultural adesea nesatisfăcător al celor aflaţi pe băncile universităţilor, ci şi pentru un alt aspect, poate mult mai deranjant şi mai îngrijorător în perspectiva ceva mai îndepărtată: „Întrucât dicţionarul este realizat de un singur autor, şi nu de o echipă, cum ar fi trebuit, dacă s-ar fi găsit colaboratori dispuşi să-şi asume acest demers de cercetare (subl. n., M.-C. G.), este inevitabil ca lucrarea să nu fie exhaustivă” (p. 5). Dacă, aşa cum reiese de aici, este vorba despre o neimplicare voluntară a membrilor corpului universitar în ceea ce reprezenta, la urma urmei, un proiect benefic pentru diverse paliere ştiinţifice de la noi, considerăm că nu trebuie să mai fim atât de nemulţumiţi şi de dezamăgiţi referitor la pregătirea necorespunzătoare a studenţilor şi a absolvenţilor de facultate. Conceput cu scopuri evident didactice şi elementar informative – „Volumul nu-şi propune decât să reprezinte o primă bază de date, ca punct de pornire pentru demersuri mai ample şi care să servească studenţilor şi masteranzilor din facultăţile de jurnalism” (p. 6) – Dicţionarul ziariştilor români se constituie, totodată, prin precizările efectuate chiar de către autoarea sa, într-un semnal de alarmă căruia, suntem convinşi, prea puţini îi vor acorda atenţia cuvenită.

Mircea-Cristian GHENGHEA


ABREVIERI ŞI SIGLE AARMSI = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii

Istorice, Bucureşti AE = L’Année épigraphique. Revue des publications

épigraphiques relatives à l’Antiquité romaine, París AEA = Archivo Español de Arqueología. Madrid. AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D.

Xenopol”, Iaşi AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi AJP = American Journal of Philology, Baltimore AMN = Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca ANRM = Arhiva Naţională a Republicii Moldova Arheologija = Archeologija, Arheologičeskija Institut i Muzej na

Bălgarskăta Akademija na naukite, Sofija ArhGen = Arhiva Genealogică, Iaşi ArhMold = Arheologia Moldovei, Iaşi AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan

Cuza” din Iaşi. Istorie CCDJ = Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele

Centrale de Stat, Bucureşti, vol. 1-5, supl. I CE = Cronica epigrafică a României, în Studii şi Cercetări de

Istorie Veche şi Arheologie, Bucureşti. CI = Cercetări Istorice, Iaşi CIL = Corpus Inscriptiorum Latinarum, Berlin CJ = The Classical Journal, University of Georgia, Athens Dacia N.S. = Dacia. Nouvelle Série, Revue d'archéologie et d'histoire

ancienne, Bucureşti. DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti DID = Din Istoria Dobrogei, vol. II, Românii la Dunărea de Jos,

coord. Radu Vulpe, Alexandru Barnea, Bucureşti, 1968 DIR = Documente privind istoria României (A, Moldova; B, Ţara

Românească)DRH = Documenta Romaniae Historica (A, Moldova; B, Ţara

Românească; C, Transilvania; D, Relaţii între Ţările Române)

Abrevieri şi sigle 316

Drobeta = Drobeta, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, Drobeta Turnu-Severin

Germania = Germania. Anzeiger der Römisch-Germanischen Komission des Deutschen Archäologischen Instituts, Mainz am Rhein

ISM = Inscriptiones Scythiae Minoris, Bucureşti Izvestija = Izvestija Narodnija Muzej, Varna JMA = Journal of Mediterranean Archaeology JRS = The Journal of Roman Studies, Londra Litua = Litua, Muzeul Judeţean Gorj, Târgu Jiu MEFRA = Mélanges de l’École Française à Rome MI = Magazin Istoric, Bucureşti MO = Monitorul Oficial, Bucureşti NAR = Norwegian Archaeological Review, Routledge OI = Opţiuni Istoriografice, Iaşi PAS = Prähistorische Archäologie in Südosteuropa, Berlin PBF = Prähistorische Bronzefunde, Herausgegeben von Hermann

Müller-Karpe, München – Stuttgart RdI = Revista de Istorie, Bucureşti RE = Real- Encyclopädie der Classischen Alterthumwissenschaft,

A. Pauly, G. Wissowa, W. Kroll, Stuttgart, 1893- REA = Revue des Études Anciennes. Annales de l’Université

Michel de Montaigne – Burdeos 3, Talence RI = Revista istorică (ambele serii), Bucureşti RIR = Revista istorică română, Bucureşti RSL = Rivista di Studi Liguri RsL = Romanoslavica, Bucureşti Sargetia = Sargetia. Acta Musei Regionalis Devensis, Deva SCIV(A) = Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie).

Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti SCŞI = Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi SHA = Scriptores Historiae Augustae, Leipzig SMA = Studies in Mediterranean Archaeology SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie, Bucureşti Thracia = Academia Litterarum Bulgarika, Serdicae UPA = Universitätforschungen für Prähistorische Archäologie,

Bonn

ISSN 1582 – 2842