Obedienţa – formă a influenţei sociale

Influenţa socială se manifestă în societate în diferite moduri. Obedienţa este un gen de

influenţă socială diferit, spre deosebire de facilitare socială, normalizare sau conformism.

Obedienţa este apropiată ca sens de conformism. Ceea ce le deosebeşte este faptul că

obedienţa apare în situaţiile în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a

unui ordin venit din partea unei surse care deţine o autoritate legitimă iar conformismul apare

în situaţiile în care ţinta este influenţată de o persoană cu statut egal. Prin urmare, diferenţa de

statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cunatumul de

influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate

calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este

evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Personajul autoritar supraveghează de obicei

îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne de independenţă şi

făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrângătoare. În comparaţie cu situaţiile de

conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în

obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un

comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu de faţă cu acesta.1

„Spre deosebire de conformism, termenii de supunere (obedience) respectiv

nesupunere (disobedience) sunt utilizaţi în legătură cu schimbările comportamentale generate

de o solicitare explicită sau o cerere din partea unei instanţe supraordonate. În acest caz

subiectul adoptă comportamentul impus, cel mai adesea în condiţii publice, sub efectul

controlului, dar nu se poate aştepta acelaşi lucru în momentul revenirii într-o situaţie privată.

Deşi apropiată ca sens de conformism, supunerea are drept caracteristică distinctivă faptul că

se manifestă prin raportare la o persoană unică (şef, comandant), a cărui autoritate este

percepută ca fiind legitimă”, afirmă M. Popa, în Autoritate şi conducere.

Pentru a nu se confunda conformismul cu obedienţa, Milgram face câteva distincţii între

cele două genuri de influenţă:

- obedienţa presupune o structură ierarhică, în timp ce conformismul presupune o

presiune exercitată de persoane cu statut egal;

- în obedienţă se realizează un comportament impus, cerut de autoritate, în lipsa

modelării, în timp ce în conformism există imitaţie. Astfel, în comparaţie cu situaţiile

1 J. A. Perez, Şt. Boncu, Influenţa socială. Texte alese, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, pp. 30-31.

1

de conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi

comportament, în obedienţă nu se întâlneşte această asemănare;

- obedienţa este explicită, adică ordinele autorităţii sunt explicite. Dinamicile de

influenţă majoritară sunt deosebit de subtile şi mai curând implicite. În relaţia de

obedienţă, dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită

ca atare de aceasta din urmă;

- indivizii recunosc uşor sursa obedienţei, adică figura de autoritate, dar nu sunt

conştienţi de influenţa exercitată asupra lor de diferitele grupuri de apartenenţă.2

Obedienţa este un element de bază în structura vieţii sociale. Existenţa unui sistem de

autoritate este o cerinţă a unei vieţi comunitare. Doar oamenii total izolaţi nu trebuie să

respundă prin sfidare sau supunere la comenzile celorlalţi. Obedienţa, ca factor determinant al

comportamentului, este de o deosebită relevanţă pentru vremurile pe care le trăim. Moartea a

milioane de oameni din ultimii ani se datorează acestui fenomen al supunerii ordinelor.

Astfel, este posibil ca politica inumană întâlnită în vremurile trecute să fi fost doar în mintea

unui singur individ, dar ea a fost aplicată pe scară largă datorită unui număr foarte mare de

oameni care s-au supus ordinelor.

Obedienţa este mecanismul psihologic care leagă acţiunea individuală de scopul

politic. Ea este liantul dispoziţional care uneşte oamenii de sistemul de autoritate. Faptele din

istoria recentă şi observaţiile din viaţa de zi cu zi sugerează că pentru multe persoane

obedienţa poate fi o tendinţă comportamentală profund înrădăcinată, un impuls distrugător ce

trece peste atitudini etice, simpatii şi conduite morale.

Unii autori asociază obedienţa cu crimele comise „în numele obedienţei” săvârşite de-

a lungul istoriei omenirii. C. P. Snow ne dă un exemplu în acest sens din „Ascensiunea şi

căderea celui de-al treilea Reich”: „Corpul ofiţerilor germani a fost crescut în cel mai riguros

cod al obedienţei...în numele obedienţei, ei au participat şi asistat la cele mai criminale

acţiuni pe scară largă din istoria lumii”3

Cu toate acestea nu trebuie să generalizăm că obedienţa duce la acte agresive

împotriva altora. Obedienţa slujeşte unor numeroase funcţii productive. Însăşi viaţa societăţii

este construită pe baza existenţei sale. Obedienţa poate fi nobilă şi educativă şi să ducă la acte

de binefacere şi bunătate nu doar la distrugere. Septimiu Chelcea afirmă că viaţa în

organizaţiile sociale nu ar fi posibilă fără obedienţă. Pentru a se ajunge la obedienţă autorul

consideră că trebuie îndeplinite câteva condiţii, şi anume: purtătorul autorităţii să vrea şi să

2 Ştefan Boncu, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 297-298. 3 Ibidem, p. 216.

2

comunice efectiv; subiecţii să sesizeze şi să înţeleagă ordinele, sfaturile, îndemnurile, să îşi

dea seama că ele provin de la purtătorul autorităţii şi să admită că urmând indicaţiile se ating

obiectivele urmărite.4

Este dificil de a face o afirmaţie categorică dacă obedienţa este bună sau rea în sine. O

asemenea apreciere implică judecăţi de valoare care sunt dependente de contextele în care

sunt formulate. Consecinţele pozitive şi negative ale obedienţei depind de situaţie: tipul

autorităţii şi competenţa acesteia, capacitatea subordonaţilor de a acţiona corect, natura

activităţilor, obiectivelor grupului.

Cele mai cunoscute experimente asupra obedienţei sunt cele ale lui Milgram, care au

avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea ştiinţifică. Astfel de experimente au mai realizat şi

Holfing, Brotzman, Dalrymple, Graves şi Pierce. Ei au demonstrat obedienţa extremă în faţa

uneia din figurile autoritare: medicul. Un medic necunoscut cerea prin telefon surorilor dintr-

un spital să administreze bolnavilor, în doză dublă, un medicament puţin utilizat. Din 22 de

asistente medicale solicitate astfel, 21 au dat ascultare ordinului. De asemenea, sursa de

influenţă la care a apelat Milgram, apare într-o cercetare a lui Orne şi Evans, dând ordin

subiecţilor să scoată o monedă dintr-un borcan cu acid sau să arunce aceeaşi substanţă pe alte

persoane. Mai recent, Meeus şi Raaijmakers au realizat o incitantă cercetare asupra

obedienţei administrative. Subiecţilor, puşi să joace rolul unui manager ce face selecţie de

personal, li se cere să-i testeze pe candidaţi, sfârşind prin a-i descalifica. Se observă că toate

cercetările au relevat impactul neobişnuit de puternic al poruncilor autorităţii.5

Toţi cei care abordează această temă în cercetările lor, dar mai ales Milgram, vor să

arate că cei ce se dovedesc în stare să-şi tortureze şi să-şi lichideze semenii în numele unei

ideologii nu sunt nişte personalităţi patologice, ci sunt indivizi normali prinşi într-o structură

socială specifică şi evoluând în situaţii mai curând excepţionale. El consideră că obedienţa se

produce atunci când individul îşi schimbă comportamentul pentru a da ascultare ordinului

unei autorităţi legitime.

Pe baza experimentelor realizate, Milgram explică obedienţa prin mai mulţi factori:

condiţiile de socializare: interiorizarea supunerii (în primii 20 de ani de viaţă,

individul învaţă să se supună); sincronizare (intrat într-o ierarhie, individul pierde o

parte din autonomia sa şi execută dispoziţiile date de autoritate; el atribuie întreaga

răspundere a actelor sale autorităţii, considerîndu-se doar un instrument al acesteia.

Autoritatea devine sursă de recunoştinţă şi judecător moral al individului);

4 Septimiu Chelcea, Lungul drum spre tine însuţi, Editura militară, Bucureşti, 1988, pp. 90-91.5 Ibidem, p. 31.

3

factori de schimbare:. legitimitatea autorităţii (gradul de obedienţă este direct

proporţional cu nivelul de legitimitate recunoscut autorităţii); proximitatea autorităţii

(cu cît un individ este mai aproape de autoritatea de la care primeşte dispoziţii, cu atît

gradul de obedienţă este mai mare);

slăbiciunea rezistenţei umane (majoritatea oamenilor se supun orbeşte la ordinele care

le primesc şi doar o minoritate opune rezistenţă. 6

O persoană imorală dar care este considerată o autoritate este capabilă să inducă

ascultarea: subiecţii se supun, (40%), şi unui experimentator care încalcă promisiunea făcută

subiecţilor de a opri experimentul în momentul în care vor solicita acest lucru. De asemenea,

dacă experimentatorul ia locul subiectului, în cazul în care acesta renunţă, ceilalţi subiecţi vor

renunţa şi ei, neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică.

Milgram a respins mereu explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care susţineau că

ascultarea subiecţilor se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a insistat asupra

efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii experimentale pe

care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la o supunere mai

mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza motivelor personale.

Ceea ce-l face pe individ să-i fie greu să se desprindă din această situaţie este natura

secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort

deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient.

Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne mereu momentul

abandonului.

Se pune întrebarea dacă personalitatea influenţează obedienţa. Milgram consideră că

obedienţa este influenţată mai mult de situaţia în care se află individul şi nu de caracteristicile

personale. Cu toate acestea se referă şi la această problemă. Astfel, el a arătat că sunt mai

obedienţi credincioşii catolici decât cei aparţinând altor grupuri religioase, că cei cu meserii

axate pe relaţia cu semenii (medici, profesori, judecători) sunt mai independenţi, că bărbaţii

cu un serviciu militar îndelungat sunt deosebit de obedienţi.

Nu doar Milgram s-a preocupat de această problemă ci şi alţi cercetători. Elms a

observat că lipsa de educaţie ar putea sta la baza obedienţei şi autoritarismului, având în

vedere constatarea că persoanele mai puţin educate sunt mai obediente şi tot ele au înclinaţii

autoritariste mai pronunţate.

6 http://www.dictsociologie.netfirms.com, 19.01.2009.

4

S-au mai cercetat şi alte idei în acest sens, cum ar fi: diferenţa între dezvoltarea

morală a obedienţilor şi aceea a independenţilor, ostilitatea în corelaţie cu obedienţa, relaţia

între sex şi obedienţă.

Milgram acceptă ideea că trăsăturile de personalitate îşi pun amprenta asupra

obedienţei individului, dar observă că dovezile acestei dependenţe lipsesc. Este clar că

personalitatea influenţează obedienţa dar nu s-a demonstrat acest lucru.

Baumrind a criticat experimentul lui Milgram, pe motiv că acesta a violat drepturile

omului şi demnitatea subiecţilor săi, prin aceea că nu le-a protejat securitatea şi stima de sine

şi contribuind la alienarea şi gradul de ostilitate al lor. Ea a condamnat impersonalitatea

rapoartelor şi asigurarea neîntemeiată că subiecţii nu au fost marcaţi psihic de experiment.

Problemele metodologice care reduc relevanţa experimentului includ alegerea unui eşantion

nereprezentativ şi lipsa paralelei sociale şi ecologice cu relaţiile reale de autoritate din

Germania lui Hitler. Nimic nu garantează, susţine ea, etichetarea subiecţilor drept „şocant de

imorali”, sau „de o obedienţă distructivă” – alţi factori, de altă natură, ar fi putut contribui la

rezultatele experimentului: cum ar fi importanţa cunoaşterii în sine faţă de compasiune etc.

Au avut loc şi alte critici legate de etica experimentelor lui Milgram, întreaga dispută

având două urmări: a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea

participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi descurajat, într-o oarecare măsură,

cercetările în domeniul obedienţei.7

Obedienţa prezintă consecinţe la nivelul individului obedient, la nivelul autorităţii şi

al grupului. La nivel individual, un individ are mai multe şanse de a da un răspuns incorect

dacă se supune. Unei autorităţi dotată cu experienţă decît dacă ar acţiona conform înclinaţiilor

sale. Un subordonat care se supune are mai multe şanse de a fi recompensat, în timp ce cel

care nu se supune se expune la pedepse, la pierderea libertăţilor şi a privilegiilor sau chiar a

vieţii. Un individ acţionează mai incorect atunci cînd nu se supune unei autorităţi lipsite de

experienţă. Din punctul de vedere al autorităţii, obedienţa creşte eficienţa activităţii

subordonaţilor, face să crească puterea autorităţii dar, în acelaşi timp, face responsabilă

autoritatea de toate actele subordonaţilor, de acţiunile incorecte ale acestora. Din punctual de

vedere al grupului, obedienţa poate ajuta grupul să-şi atingă obiectivele atunci cînd

subordonaţii execută acţiuni corecte şi poate împiedica atingerea obiectivelor atunci cînd

subordonaţii acţionează incorect sau sunt incapabili de a distinge între ordinele adecvate şi

neadecvate. 8

7 J. A. Perez, Şt. Boncu, op. cit., pp. 33-34.8 http://www.dictsociologie.netfirms.com, 19.01.2009.

5

Cu alte cuvinte, ca orice altă formă a influenţei sociale, obedienţa are avantaje şi

dezavantaje. Acestea depind, însă, de situaţia în care apare obedienţa şi de persoana implicată

în acea situaţie.

6

Bibliografie

1. Boncu Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

2. Chelcea Septimiu, Personalitate şi societate în tranziţie, Editura Societatea Ştiinţă

şi Tehnică, Bucureşti, 1994.

3. Idem, Lungul drum spre tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

4. Gavreliuc Alin, O călătorie alături de „celălalt”, Editura Universităţii de Vest,

Timişoara, 2002.

5. Perez J. A., Boncu Şt., Influenţa socială. Texte alese, Editura Universităţii „Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1996.

6. Popa Marian, Autoritate şi conducere, Editura Centrul Regional pentru

Managementul Resurselor de Apărare, Braşov, 2004.

7. http://www.dictsociologie.netfirms.com

7