1

O ipoteză:

Cărţi din Biblioteca lui Mihai Eminescu

la colegiul Naţional Gh. Şincai - Bucureşti ?

Moto:

„ Habent sua fata libelli”

Cunoaşterea esenţialităţii şi organicităţii vieţii spirituale a lui Eminescu,

în postura de spirit tutelar al culturii române, îndreptăţeşte efortul de restituire şi

reconstituire a fecundelor lecturi cu caracter enciclopedic, ce au contribuit la

devenirea sub specie eternă a Luceafărului.

Tabla de materii a genialităţii lui Eminescu este convingătoare prin

diversitate şi complementaritate, imună oricăror demersuri detractoare.

Parametrul afectiv al operei lui Eminescu, dublat de factorul cognitiv al

existenţei sale, au creat imaginea unei fiinţe cogitabunde, inconfundabilă prin

unicitate şi remanentă prin universalitate.

Acest eseu propune cititorului o proiecţie analitică a unor secvenţe din

biografia lui Eminescu, o hipostază a termenilor dezbaterii şi o reconsiderare a

teoriilor enunţate anterior de titularii dreptului de monopol în domeniul

eminescologiei.

Fără a fi o răstălmăcire a realităţii şi conştienţi de riscul la care ne

supunem, studiul acesta - etalând pe alocuri accente de neverosimiltate-, se

doreşte a avea rigorile unei lucrări de cercetare, cu indicarea bibliografiei

consultate (amintirile unor apropiaţi ai lui Mihai Eminescu, studiile ştiinţifice

ale unor reputaţi cercetători, sursa documentelor etc).

Demersul nostru propune o ipoteză de lucru, ce va fi validată sau nu de

cercetările ulterioare ale specialiştilor, menită a retuşa anamorfoza1 indusă de o

1 Anamorfoză (fr. Anamorphose): imagine deformată, grotescă (dată de exemplu de o oglindă curbă).

2

istorie literară ancilară, tributară criticii din perioada interbelică, refractară altor

păreri şi opinii, mai ales când este contribuţia neofiţilor.

Definit ca un punct nodal al studiilor lor, demersul criticilor literari în a

explica sagacitatea intelectuală a Luceafărului a fost dublat, în acelaşi timp, de

efortul istoricilor literari de stabilire a acestui vast „datum” gnoseologic, a

surselor vastei sale erudiţii, prin stabilirea indexului bibliografic al cărţilor,

dicţionarelor, tratatelor, incunabulelor, codicelor, manuscriselor citite sau

păstrate în biblioteca sa umblătoare, încropită cu atâtea sacrificii, înstrăinată,

expropiată, împăştiată sau distrusă de vicisitudinile unei istorii nemiloase.

Fără îndoială, opera lui Eminescu este o adevărată gnomologie, în care

autorii, operele, citatele şi teoriile menţionate în articolele de presă ori cuprinse

în manuscrisele sale îşi au sursa în lecturile din vremea studenţiei dar mai ales în

cărţi şi manuscrise vechi, aflate în propria sa bibliotecă, pe care le înghesuia în

celebrul cufăr, alături de caiete-ciornă, traduceri, manuscrise diverse, o

adevărată bibliotecă ambulantă.

De aceea, vom începe să demonstrăm în eşafodajul care urmează, care a

fost traiectul şi evoluţia contactelor lui Eminescu cu lumea cărţilor, modul în

care s-a constitut biblioteca lui Eminescu (denumire generică în care vom

include atât cărţi, dicţionare, codice precum şi diverse alte materiale cu caracter

bibliofil: caiete, file disparate, manuscrise, documente, ciorne etc,) care a fost

alcătuirea acesteia, dimensiunea numerică, ce s-a întâmplat cu acest tezaur şi,

mai ales, descoperirea unei posibile locaţii necunoscute până în prezent, unde

am putea să regăsim o parte din biblioteca lui Eminescu.

Ipoteşti – prima bibliotecă a lui Eminescu

Lecturile Poetului încep de timpuriu, fiindcă în vremea copilăriei lui

Mihai Eminescu, tatăl său, Căminarul Gheorghe Eminovici avea o frumoasă

colecţie de cărţi, al cărei inventar era ţinut cu minuţiozitate într-o condică (astăzi

de negăsit). Aşadar, abordând demersul enunţat mai sus, în ordine cronologică,

vom avea în vedere justa constatare a lui G. Călinescu : „ O bună parte din

3

cărţile ce i-au aparţinut în anii şcolăriei sale cernăuţene fuseseră desigur ale

căminarului Gh. Eminovici, care ştia franţuzeşte, nemţeşte, ruteneşte, leşeşte,

ruseşte şi evreeşte cu accent.” 2

Date sumare privind o parte dintre titlurile acestei biblioteci ne sunt

oferite de Octav Minar, care tipăreşte o scrisoare a lui Costache Balş, unde sunt

menţionate lucrări din literatura universală, în traducere românească: „Istoria

cavalerului de Grie(sic) şi a iubitei sale Manon”, traducere Alecu Beldiman;

„Alzira sau Americanii”, „Meropa” de Voltaire, traducere Grigore

Alexandrescu; „Antony” de Alexandre Dumas-Tatăl, traducere Alexandru

Hrisoverghi şi precuvântare C.Negruzzi; „Moartea lui Socrat” de Lamartine,

traducere G.Sion; „Mizantropul” de Moliere, traducere G. Sion; „Mettella şi

Orbul” de George Sand, traducere George Baronzi; „Speronare” de Alexandre

Dumas-Tatăl, traducere Ion Heliade-Rădulescu; „Femeia bună şi bărbatul bun”

de Marmontel, traducere Ion Heliade-Rădulescu; ,,Crucea de argint” de Eugen

Sue, traducere Ion Heliade-Rădulescu; „Lacul Dracului” de George Sand,

traducere George Baronzi; „Meropa” de Voltaire, traducere Grigore

Alexandrescu.

Este greu de reconstituit traseul acestor cărţi, mai ales că lor trebuie să le

adăugăm şi cărţile din biblioteca extrem de valoroasă a lui Nicolae, fratele

Poetului3, despre care nu avem astăzi nici un fel de ştire.

Din nefericire, vizitatorul de azi al casei natale a lui Eminescu poate

avea doar o palidă idee privitoare la salonul de lectură ipoteştean. Cărţile s-au

pierdut şi nu mai sunt şanse de a fi recuperate vreodată:

2 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu

3 Henriette Eminovici se plânge într-o scrisoare adresată lui T. Maiorescu ( datată Ipoteşti, martie

18/30 1884) că, după moartea lui Gh. Eminovici, Matei şi-a însuşit „biblioteca lui Neculai de mare

valoare” (cf. George Muntean, Eminescu O sută de documente noi, Editura Eminescu, Bucureşti,

2000, Doc XL, p. 114-115)

4

„Astăzi, din biblioteca lui Gheorghe Eminovici nu este mai nimic la

Ipoteşti, darmite consistentul ei fond. Dar, parcă din marile biblioteci şi colecţii

ale lui Teodor Callimachi şi Teodor Boyan, alţi doi pionieri notabili ai

bibliofiliei botoşănene, se mai păstrează ceva? Nu o spunem deloc ca o

consolare4.”

Biblioteca lui Aron Pumnul

În anul 1858, nu mai puţin de cinci fii ai căminarului Gheorghe Eminovici

( Şerban, Neculai, Gheorghie, Ilie şi Mihai) se aflau la studii la Cernăuţi. Timp

de 8 ani, Mihai va învăţa, cu intermitenţe, mai întâi la Şcoala primară

National-Hauptschule, unde termină clasa a treia şi a patra (1858-1860) şi care,

negreşit avea şi ea biblioteca sa. O bibliotecă asemănătoare va găsi şi la Ober

Gymnasiu, frecventat din toamna anului 1860 până în primăvara anului 1866.

Teodor Stefanelli, fost coleg cu Eminescu la Cernăuţi şi la Viena,

colaborator al revistei Convorbiri Literare, este printre puţinii condeieri care

oferă informaţii de o inegalabilă valoare privind preocupările juvenile ale lui

Eminescu privind istoria şi literatura, precum şi pasiunea pentru citit şi poezie a

Luceafărului.

„ Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria

românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi

în care află ce-i trebuie”, mărturiseşte Stefanelli.5

În casa lui Aron Pumnul, unde Mihai Eminescu a stat în gazdă, exista o

mult mai valoroasă bibliotecă, a gimnaziştilor români, parcursă cu nesaţ de acest

şcolar atipic, devenind chiar îngrijitorul ei, într-un timp, şi ale cărei cărţi le ştia

pe de rost.

4 Ionel Bejenaru, Un focar de cultură – biblioteca lui Gh. Eminovici Căminarul, Luceafărul, 20

Ianuarie 2011.

5 Teodor Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914

5

„ Mai cu seamă în zilele de duminici şi sărbători îl aflam pe Eminescu

regulat în bibliotecă, răsfoind, cetind şi luând acasă tot cele mai vechi cărţi”.

„Aceasta a fost întâia bibliotecă consultată de Eminescu”, scrie acelaşi

Teodor Stefanelli în „Amintiri despre Eminescu”, neştiind însă de existenţa

bogatei biblioteci aflate în casa părintească de la Ipoteşti.

„Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era

alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri

istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât

cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem

că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de

atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul

autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar

spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații

bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura”.6

Teodor Stefanelli spune că, în 1865, Eminescu a dăruit bibliotecii

studenţilor romîni o carte privind mitologia grecilor şi a romanilor, iscălind actul

de danie cu mâna proprie, Eminoviciu 7

Acum, la această fragedă vârstă, Eminescu deprinde obiceiul de a procura

cărţi de la diverşi anticari, chiar cu preţul de a nu avea bani pentru traiul său

zilnic: „ Pentru a-şi cumpăra cărţi de la anticar sau de la ofertanţi hămesiţi,

copilul Eminescu uita de foame 8.” Prin astfel de jertfe acesta înţelegea să dăruie

lumină şi celorlalţi tineri, însetaţi de cunoaştere9. La fel se întâmpla şi în vremea

6 Ion Ionescu-Bucovu, Viaţa lui Mihai Eminescu între mistificare şi adevăr. (cf. Cronopedia,

27.12.2012)

7 „Mithologie für Nichtstudierende von G. Reinbeck. Professor an der deutschen Hauptschule zu St.

Petersburg. Mit 16. Abbildungen. Wien im Verlage bei R. Sammer.

8 Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 57

9 În a doua parte a anului 1865, Eminescu dăruia „Bibliotecii Gymnasiştilor Români”, zece cărţi,

înregistrate ca atare în „Cunsemnăciunariu”.

6

studenţiei la Viena: „când vara avea lipsă de bani, el punea zălog hainele de

iarnă şi le scotea abia târziu toamna. Stau mai bine acolo şi sunt scutite de

molii”, spunea Eminescu prietenilor săi.

Revăzând în 1875 Cernăuţii10, cu o misiune secretă, şi vizitând locul

unde a stat în gazdă, Eminescu mărturiseşte bunului său prieten, Teodor

Stefanelli: „Uite, acolo am locuit eu şi în căsuţa cea mică era şi biblioteca... la

care am fost şi eu bibliotecar un timp”.

La Blaj – centrul de lumină al Transilvaniei

În vara anului 1866, Eminescu poposeşte la Blaj, oraşul ce a cunoscut

lumina marile figuri ale renaşterii poporului român din Transilvania: Gh.Şincai,

Micu- Klein, Petru Maior, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţiu sau Aron Pumnul.

Gimnaziul şi seminarul teologic, Catedrala din acest oraş au lăsat o impresie de

neuitat tânărului însetat de cunoaştere, dar, dintre toate, „ Biblioteca era locul

cel mai pasionant pe care Blajul i l-a oferit lui Eminescu”11. Creată de Samuel

Micu – Klein, la 1727, ctitor de asemenea şi al şcolilor din Blaj, biblioteca

poseda codice greceşti, latine şi slavone dar şi cărţi în limba română şi în limbi

străine, lucrări teologice sau filosofice, dar mai ales manuscrise aparţinând

10 La începutul lunii octombrie 1875, serbându-se inaugurarea Universităţii din Cernăuţi şi totodată

centenarul anexării Bucovinei la Austria, Eminescu îndeplini o misiune destul de riscantă: aduse

într-un mare lădoi de lemn mai multe sute de exemplare dintr-o lucrare intitulată Răpirea Bucovinei,

scrisă de un anonim, pe baza unor documente scoase din Arhivele de la Viena. Ca să mascheze aceste

manifeste incendiare, Eminescu aşeză deasupra lor cărţi vechi, precum psaltiri, ceasloave, biblii şi

multe hârţoage vechi. La plecare, Eminescu luă cu el aceleaşi cărţi vechi, însă românii erau satisfăcuţi:

manifestele fuseseră trecute graniţa şi erau citite cu nesaţ. Presupunem că Eminescu , în urma acestei

acţiuni curajoase, a intrat şi mai mult în atenţia serviciilor de informaţii din Austro-Ungaria.

11 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, p.42

7

corifeilor Şcolii Ardelene. Deşi avea doar 16 ani, contactul cu aceste valori ale

culturii române va avea o mare influenţă asupra formării sale ulterioare.

Bucureşti, 1869 - din nou printre cărţi.

Angajat cu sufleor (pe o simbrie de 7 galbeni pe lună) în teatrul de vodevil

a Iorgu Caragiale, trupă ce îşi avea sediul în fosta sală Cornescu, din centrul

Capitalei, Eminescu fusese descoperit la Giurgiu. Acolo, locuia în condiţii

precare în curtea unui hotel, angajat ca rândaş şi grăjdar, şi tare le-a fost mirarea

actorilor să audă un tânăr, tolănit în fân, recitând din Schiller12. Acesta avea un

singur gemantan, păstrat ca o comoară de preţ, plin de cărţi, păstrat la fereală, în

paiele din ieslea grajdului. Cele mai multe erau în limba germană. Era perioada

când tânărul acesta firav „citea enorm şi cu pasiune multă lirică clasică şi

romantică, germană 13.”

Unul dintre prietenii de la Blaj ai lui Eminescu, Ştefan Cacoveanu, îşi

amintea de locuinţa lui Pascaly, din spatele Hotelului Hugues, de pe Podul

Mogoşoaiei, unde se aciuase pentru un timp Poetul. Acesta traducea din

germană pentru Pascaly o carte a autorului Th. Rötscher, privind arta teatrală,

motiv pentru care patronul trupei de teatru îi oferi o cămăruţă, la etaj, în aceeaşi

clădire. Camera destul de întunecată, ai fi zis, păşindu-i pragul, că este un

depozit de cărţi. Aici se aflau sute de volume vechi, în limba germană şi română,

aşezate iarăşi în grămezi pe podea, într-o ordine numai de Eminescu cunoscută.

„ Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de 4

paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa,

în fund, era fereastra. Intrând pe uşă, de-a stânga, o canapea mică, care servea

de pat; în el dormea cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese

odinioară roşie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă

12 De altfel, în aprilie 1867, Eminescu traduce din Schiller poezia Resignaţiune.

13 Zoe Dumitrescu – Buşulenga, op. cit. p. 49

8

mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca

şi masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de

la fereastră până lângă masă, pe padiment. Vor fi fost până la 200 de volume,

mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte. Pe masă erau tot felul

de hărţulii scrise şi nescrise.”14

Aşadar, acest izvor ne oferă o dimensiune numerică (200 de volume) a

bibliotecii tânărului Eminescu.

Fiindcă lucra mai mult noaptea, ziua străbătea străzile oraşului, oprindu-se

la anticari, aflaţi pe cheiul Dâmboviţei, în Piaţa Teatrului, pe Str. Doamnei,

umblând după vechituri, unde citea cu nesaţ, fiindcă nu avea bani să le cumpere

întotdeauna. „ Îi plăcea să meargă în Cişmigiu şi să se oprească pe la anticari,

unde citea, dar mai niciodată nu cumpăra.15”

Vremea studenţiei la Viena

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, din perioada studiilor

sale la Viena, Ioan Slavici, recunoaşte la aproape patru decenii după prima lor

întâlnire, că Eminescu era la acea vârstă un adevărat fenomen: „ citise cronicarii

şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei”, 16”

cunoştea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în

Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Budha”17 .

14 Ştefan Cacovean, Eminescu la Bucureşti în a. 1868/69 în Luceafărul, anul IV, nr. 3, 1905. Citatul

este reprodus după Amintiri despre Eminescu, Antologie şi ediţie îngrijită de Ion Popescu, Editura

Junimea, 1971, p.27

15 Idem, p. 32

16 Ioan Slavici, Eminescu – omul, în Omagiu lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec

&Co., Societate Anonimă, 1909, p. 9

17 Ioan Slavici, op. cit. p. 12. Cunoştinţele despre budhism şi confucianism şi le dobândise citind din

Revista „L’Orient Pittoresque”

9

La acea vârstă, Eminescu lucra la traducerea operei lui Kant privind

raţiunea pură, citea opera lui Schopenhauer, Fichte şi Spinozza, dialogurile lui

Platon, traduse în franceză.

Acelaşi Ioan Slavici ne dezvăluie câteva detalii esenţiale privind modul în

care îşi satisfăcea Eminescu setea de cunoaştere, relaţiile sale cu anticariatele şi

bibliotecile publice: „ El citea, înainte de toate, mult şi cu o repeziciune

uimitoare, nu vorbă cu vorbă, cu cuprinzând cu privirea fraze întregi. Era deci

în curent şi cu publicaţiile noi, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. În

acelaşi timp ţinea să citească în tihnă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice.

Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile

nu-l mai vedea nimeni…..Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia îl silea

să înceapă a vinde dintre cărţile citite pe la anticari…..”18.

Teodor Stefanelli („Amintiri despre Eminescu”) descrie cu lux de

amănunte modul în care trăia studentul Eminescu la Viena: „uneori era atât de

adâncit în lucru, că scris până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea

seara la cină.”

Când nu scria, Eminescu se adâncea în citit şi citea foarte mult, felurite

cărţi. Sta lungit pe o canapea, ori aşezat la masă sau chiar în pat. Masa îi era însă

plină de cărţi româneşti şi nemţeşti. „ În româneşte citea mai cu seamă scrierile

vechilor cronicari şi Convorbiri Literare, iar în limba germană operele celor

mai însemnaţi scriitori” spune Teodor Stefanelli, care dezvăluie şi numele

autorilor preferaţi de Eminescu: „Lenau era un poet predilect al lui Eminescu,

iar pe filosoful Schopenhauer 19îl citea foarte adesea şi cu multă atenţie.”

De asemenea, Poetul citea cu nesaţ traduceri în germană din literatura

indică şi persană, iar când avea cu cine, discuta principiile religiei budhiste.

Citise atunci Ramaiana, Mahabharata, apoi Sakontala (amintind adesea

18 Idem, p. 15

19 Iacob Negruzzi, redactorul şef al Convorbirilor Literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui

Schopenhauer, astfel încât acestea erau în permanenţă pe masa poetului.

10

subiecte legate de Budha-Sakhia-Muni ori Nirvana), inclusiv versurile lui

Hafiz din literatura persană.

Ca student audient, fără drept de împrumut, se ducea rar la Biblioteca

Curţii Imperiale, dar „cumpăra multe, foarte multe cărţi….Cumpăra deci

volumele de care avea nevoie….şi reţinea numai pe acelea la care ţinea foarte

mult. Restul erau vândute, pe măsură ce banii i se împuţinau.20” Din nou,

acelaşi tablou al cărţilor ce invadau interiorul camerelor!

În timpul uceniciei lui Mihai Eminescu în capitala Austriei este constituită

Societatea Academică Literară „ România Jună” (20 martie 1871), una dintre

cele mai ilustre organizaţii aparţinând studenţilor români din Viena, capitala

Imperiului Austro-Ungar. Ioan Slavici este ales preşedinte iar Mihai Eminescu

bibliotecar (20 martie/1 aprilie 1871). Prin această desemnare, i se recunoaşte,

desigur, tânărului student calitatea de veritabil cărturar.

Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi

Revenit în ţară, după şederea timp de aproape doi ani la studii în

Germania, la data de 1 septembrie 1874 obţine postul de director al Bibliotecii

Centrale din Iaşi. Aici, Eminescu pune ordine în inventarul de cărţi, propunând

îmbogăţirea zestrei acestui locaş cu manuscrise şi carte veche românească.

După cum aflăm din documentele păstrate, printr-un raport adresat lui

Titu Maiorescu, la 6 martie 1875, Mihai Eminescu prezintă o lungă listă de

tipărituri si manuscrise vechi pentru achiziţionare, pe care ministrul le aprobă,

desigur cu destulă zgârcenie, ţinând cont de bugetul destul de sărac.

Din salariul său de 200 de lei noi, Eminescu cumpăra documente şi cărţi

vechi, o uimitoare colecţie de rarităţi bibliofile: “ Din privaţiuni, Eminescu a

cumpărat totuşi pentru sine câteva manuscrise şi tipărituri vechi, între care

20 Zoe Dumitrescu – Buşulenga, op. cit. p. 101

11

Iliodor (devenit Mss românesc BAR 3142) şi Elisabeta sau adică Istoria celor

surguniţi, de la moştenitorii lui Gh. M. Stihi şi ai lui C. Carp”.21

Intrat în vârtejul unor jocuri de culise şi a unor răzbunări politice,

Eminescu va fi chemat să dea socoteală în faţa legii pentru o aşa zisă

defectuoasă gestionare a cărţilor aflate în scriptele bibliotecii.

Procedurile legale au demarat la 22 iunie 1875, când D. Petrino, prin

raportul său către Ministerul Invăţământului, a cerut ca Eminescu, fost

bibliotecar, sa fie urmărit penal pentru obiecte şi cărţi "sustrase". Ministerul a

înaintat raportul Parchetului din Iaşi, iar la 2 iulie Eminescu predă biblioteca.

Evident, adevărul a prevalat iar Eminescu nu va avea de suferit.

Poetul revine la Biblioteca Centrală din Iaşi în toamna anului 1884, fiind

numit în funcţia de sub-bibliotecar al acesteia.

Cu perioade de întrerupere, este menţinut în funcţie pânul în anul 1886,

îndeplinind roluri ingrate, de conţopist: completa statele de plată, întocmea

diverse adrese, copia formulare de restituire a cărţilor împrumutate, ori pentru

convocarea comisiei bibliotecii.

Pentru că în acele timpuri, în România nu existau suficiente instituţii

publice destinate lecturii, Eminescu îşi procura cărţile trebuincioase de la

anticari, alteori împrumutându-le din bibliotecile personale ale unor amici sau

achiziţionându-le de ici-colo.

În vremea când era în slujba bibliotecii din Iaşi, Eminescu obişnuia să

cutreiere anticariatele, pentru achiziţionarea de lucrări valoroase, trebuincioase

acestei instituţii. Oraşul avea anticari renumiţi, printre ei Fraţii Şaraga (ulterior

s-au mutat în Capitală) sau Izrael Kuppermann.

Ziaristul V. Scânteie relata în 1909 că Poetul petrecea ore bune în

anticariatul lui Hain Şmelkes, din Piaţa Unirii, situat în vecinătatea fostei

21 Augustin Z. N. Pop, op. cit. p. 168

12

cafenelei „Bruxel”, din centrul Iaşului, unde obişnuia să îşi vândă o parte dintre

piesele bibliofile, de care nu mai avea trebuincioasă nevoie.

Acelaşi obicei îl avea Eminescu şi la Bucureşti, unde Poetul vizita adesea

anticariatele lui Pohl, Julius Pach, Leon Alcalay dar mai ales pe acela al lui

Albert Zwiebel.

Unele din cărţile şi manuscrisele cumpărate, adevărate rarităţi bibliofile,

erau, la rândul lor, împrumutate unor cunoştinţe sau prieteni, precum Moses

Gaster, care găseau la Eminescu adevărate comori. Acest „corpus documentar”

era pur şi simplu transportat de veşnicul chiriaş grăbit, dintr-o locuinţă în alta,

constituind singura valoare la care ţinea în mod special.

Un martor al existenţei lui Eminescu din perioada ieşeană, A.C. Cuza,

spune că în timp ce sta în gazdă într-o cămăruţă din curtea Hotelului România

(Hotelul Petrea Bacalul) „ cărţile şi ziarele sale erau aruncate pe jos”. 22 Nu

era un semn de împuţinare a discernământului ci o perseverenţă în neglijarea

ordinii şi bunei gospodăriri.

Din nou la Bucureşti 1877 – 1883

Avem cîteva note desluşitoare privind cărţile ce constituiau valoroasa sa

bibliotecă în corespondenţa Poetului cu diverse persoane, cum ar fi, de exemplu,

misiva adresată lui Maiorescu, în urma propunerii acestuia de a deveni redactor

la ziarul „Timpul”, Eminescu urmând să se mute de la Iaşi la Bucureşti: „ Am

adunat multe vechituri, manuscripte şi tipărituri vechi româneşti, pe care le-aş

lua bucuros cu mine”, răspunde acesta ocrotitorului său23.

Într-o scrisoare trimisă lui Slavici, datată 12 oct. 1877, Eminescu se

lamentează:„ Am bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi

22 A.C. Cuza, Kamadeva Amintiri, în Neamul Românesc Literar, 1/1909, p. 408.

23 C. Botez, Notă Biografică privind-l pe M. Eminescu, p. XIX – XXIX, în M. Eminescu Poezii,

Craiova, 1935

13

molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să

transport aceste soiuri de avere mobilă în sensul larg al cuvântului ?” 24

De reţinut pluralul „lăzi”, fiindcă mai târziu se face vorbire doar de o

singură ladă, de un cufăr cu cărţi şi manuscrise eminesciene.

I.Slavici, întâlnindu-l pe Eminescu în odaia boltită de la Caimata, un fel

de chilie călugărească, descrie camera „în care stăteau aruncate, una peste alta,

lăzi, cărţi, manuscripte, ziare (s.n.) şi haine vechi. După ce n-a mai putut s-o

ducă aici, şi-a luat două odăi în Piaţa Sf. Constantin, una ca iatac de dormit, în

care n-avea să intre peste zi, iar alta un fel de birou, în care-şi avea biblioteca

şi-şi petrecea ziua.25” Iarăşi, este vorba de pluralul „lăzi”, ba chiar de o cameră

specială cu funcţie de bibliotecă !

Despre locuinţa pitorească de la Caimata îşi aduce aminte şi Ioniţă

Scipione Bădescu: „ înăuntru un pat de scânduri, cu o velniţă albă, în colţ o

masă de brad, cu un scaun de lemn, iar în jurul pereţilor policioare acoperite

cu cărţi.(s.n.)”

Era perioada în care, cum spunea acelaşi Slavici „ Stăpânit de o o

neastâmpărată sete de ştiinţă, el studia mereu, şi nu era nici o ramură de ştiinţă

omenească pe care nu ţinea să o aprofundeze.” 26

De altfel, Al.Vlahuţă, în 1879, făcându-i o vizită lui Eminescu, la

domiciliul său aflat pe Podul Mogoşoaiei, descrie odaia largă, unde se găseau

multe cărţi: „cărţi multe ticsite pe nouă poliţi, lungi ca de vre-o patru metri.27”

Mai tărziu, Al.Vlahuţă consideră că Eminescu era un „cititor pasionat,

unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii, literaturii şi istoriei noastre, din

cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii

24 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, 1924, p.122-123

25 I. Slavici, Eminescu – omul, p. 16

26 Idem, p. 22

27 Al. Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, 1889, în vol. Din goana vieţii, Ed. a 3-a, Bucureşti, 1892,

p. 213.

14

pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucegăite

ale vreunui buchinist.”28

Al.Vlahuţă ştia că Eminescu citea în original pe clasicii antici, şi avea „ o

evlavioasă admiraţie pentru operele lor mari, liniştite, perfecte. Când mi-i capul

greu şi ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează.”

Prezenţa „dulapului de cărţi”, ca o prezenţă statornică în viaţa de zi cu zi

este consemnată chiar de Eminescu. Acesta notează pe unul dintre manuscrisele

sale, aflate azi la Academie (între conceptele Mai am un singur dor şi Codrule,

Măria Ta), inventarul uneia dintre cele două odăiţe, pe care le ocupa, în 1879, în

locuinţa închiriată de la Stelian Chiriţescu, aflată pe Str. Segmentului nr.1, nu

departe de Parcul Cişmigiu: „ o oglindă, o sofa, două scaune, un dulap de cărţi

(s.n.)…..”

Într-o scrisoare către Veronica Micle, datată 3 martie 1882, prin care

Eminescu îi destăinuie acesteia planul de a se muta împreuna cu ea într-o

locuinţă mai încăpătoare, situată pe Calea Victoriei, aflăm că acesta dorea să

aibă neapărat cu o cameră unde să îşi depoziteze cărţile, chiar în pod, dacă nu ar

fi cu putinţă altfel: „Aici ţi-oi putea aranja pentru tine un salonaş şi o cameră

de culcare şi pentru mine asemenea s-ar găsi o odăiţă….lângă bucătărie sau în

pod în care să-mi ţin cărţile.29”

De unde atâtea cărţi ? Un răspuns edificator ni-l oferă acelaşi I. Slavici:

Eminescu obişnuia să cumpere „ un întreg şir de cărţi, cu privire la o chestiune

care îl preocupa, şi după ce le citea, le returna anticarului Leon Alcalay.”30

Mite Kremnitz confirmă în scrierile sale că poetul „îşi punea paltonul

amanet, în toiul iernii, ca să cumpere un manuscris vechi”.

28 Al.Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, 1889, în Revista Nouă, nr. 7, 15 iulie 1889, p.252

29 I.E.Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, p. 149

30 Idem, p.127 - 128

15

În acelaşi fel, Poetul obişnuia să îşi depună valorosul său ceas, marca

Breguet, la muntele de pietate, unde „şedea cu chirie la părintele Strul Avrum”,

de unde îl răscumpăra (fapt evocat şi în scrisorile din 17 februarie şi 21 martie

1882, adresate V. Micle).

Atent la atmosfera lugubră în care îşi ducea traiul, Eminescu foloseşte

propria experienţă, descriind în „Sărmanul Dionis” una dintre locuinţele sale din

Bucureşti:

„ Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie, ce curgeau prin pod şi un

mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub

presiunea zidurilor vechi şi gratiile sunt rupte; numai rădăcinile lor ruginite se

iveau în lemnul putred. În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte,

păienjenii îşi executau paşnica lor industrie; într-un colţ al casei la pământ,

dorm una peste alta câteva sute de cărţi vechi. Multe din ele greceşti, pline de

învăţătură bizantină…”

La rândul lor, cei ce l-au cunoscut pe Eminescu în acea perioadă descriu

în memoriile lor interiorul camerelor cu aer de debandadă şi impardonabilă

dezordine, în care atenţia îţi era atrasă, de la bun început, de teancurile de cărţi,

răspândite peste tot. Neîncăpând pe rafturile atârnate de pereţi, opusculele zac

întinse pe podea, creând impresia unei totale harababuri. De vină, desigur,

pentru această neorânduială este nu numai caracterul grăbit al chiriaşului

Eminescu, veşnic neatent cu detaliile nesemnificative, dar mai ales lipsa de

spaţiu necesar depozitării atâtor cărţi şi manuscrise.

La câteva decenii după moartea Poetului, col. Marin Ionescu-Dobrogianu

(1866 -1938), cel ce avusese şansa ca în tinereţe să îi cunoască personal pe

Mihai Eminescu, G. Dem. Teodorescu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Al.

Vlahuță, I. L. Caragiale, Nicolae Grigorescu şi alţii, descrie impresiile sale din

ziua în care l-a vizitat pe Poet, în strada Speranţei31 : „ În odaie, afară de cărţile

31 Datarea iulie – august 1884 este probabil eronată, scuzabilă, ţinând cont de trecerea unei perioade

îndelungate de la momentul evocat sau este vorba de o greşeală tipografică.

16

aşezate în rafturi împrejurul a 3 pereţi, încolo domnea o neregulă înfiorătoare.

La mijloc, o masă mare, neânfăţată, de brad, plină de cărţi, unele deschise, cele

mai multe aşezate în teancuri”.32

În ciuda acestei aparente lipse de respect faţă de modul în care se

depozitează cărţile, Eminescu le iubea nespus de mult, era îngrijorat de soarta

lor. Mai ales după revenirea din sanatoriul de la Oberdöbling, el scria lui

A. Chibici-Revneanu, la 12/24 ianuarie 1884: „Ceea ce aş voi să ştiu de la tine

este dacă cărţile şi lada mea (s.n.) sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera

să le revăd. În ladă trebuie să fi aflând şi ceasornicul pe care l-am fost scos de

la Simţion."

Din acest pasaj am putea deduce că lucrurile mai valoroase (ceasornicul,

documentele vechi, manuscrisele, cărţile preţioase etc) erau păstrate în ladă,

separat de cărţile sale personale, mult mai numeroase desigur, altminteri

Eminscu ar fi scris, desigur, „cărţile din lada mea…”.

Aşadar, cărţile sale se aflau, la data de 28 iunie 1883, în locuinţa lui I.

Slavici, de unde au fost transportate la ing. C. Simţion iar de aici la T.

Maiorescu. Aflând acest fapt, Eminescu îl roagă pe acelaşi A. Chibici-Revneau

(20 octombrie 1884) „să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să

stea acolo”.

De altfel, încă de la sosirea lui Eminescu la Iaşi, Petre Missir îi comunica

lui T. Maiorescu (13 mai 1884) că Poetul "Regretă că n-are biblioteca lui

lângă dânsul; îi spun să scrie el, să i se trimeată sau să scriem noi; el ne

obiectează însă că degeaba scriem, că s-a împrăştiat totul şi nu se mai ştie ce

s-a făcut."33

32 Col. Ionescu – Dobrogeanu, Cum l-am cunoscut pe Eminescu, în Preocupări Literare, 1(1936), p.

97

33 Eminescu în corespondenţă, IV, (Scrisori şi acte oficiale despre M. Eminescu), Notă asupra ediţiei,

Note şi comentarii, Postfaţă: Lucian Chişu, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p.

110

17

Din aceeaşi scrisoare aflăm că P. Missir nu cunoştea, la acea dată, care era

soarta cărţilor lui Eminescu. El propunea lui Maiorescu ca acestea să fie strânse

la un loc, eventual depozitate la A.Chibici-Revneanu, în nici un caz la Burlă,

care nu este prea gospodar şi nici nu are spaţiu corespunzător: „ Despre partea

cărţilor lui n-ar fi rău dacă s-ar da de urma lor, şi s-ar aduna la un loc, de

exemplu la Chibici şi i s-ar scrie lui de-a dreptul că i se ţin cărţile la dispoziţie

şi că le poate avea oricând va voi. A se trimete acum aice n-ar fi bine, fiindcă

Burlă, în casa căruia şede Eminescu, nu prea e gospodar şi n-are unde să le

pună; ş-apoi în vacanţă, poate că Eminescu să se mute în locul lui Pompiliu,

care pleacă (la Keşkemet), sau în odaia mea.”34

Ar fi fost de datoria lui Maiorescu, ca om de onoare, să îi confirme lui

Missir că biblioteca lui Eminescu se află în păstrarea sa, dar el nu o face, iar

această tăcere, nefirească şi vinovată, ne dă de gândit. Tot astfel, trei ani mai

târziu, T. Maiorescu nu răspunde nici suplicei Poetului, deşi Eminescu îi ceruse

oficial restituirea cărţilor, după cum reiese din corespondenţa sorei sale,

Henriette, cu Cornelia Emilian (20 noiembrie 1887):

„ Are lipsă de cărţi de citit, el a scris d-lui Maiorescu să-i trimeată

biblioteca lui dar până în prezent nu a primit nici un răspuns.”

În data de 27 februarie 1888,Cornelia Emilian primeşte o altă scrisoare de

la Henriette, în care aceasta îi mărturiseşte că Eminescu „ e cam supărat pe dl.

Maiorescu, că i-a scris recomandat, rugându-l foarte călduros pentru biblioteca

lui şi nişte manuscrise pe care ar voi să le mântuie. Şi nici un răspuns nu a

primit până acum…. De-aş putea i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine ştie

de mai sunt şi de nu sunt irosite de mult….Mihai îmi pune că, în Bibliotca din

Iaşi, are un dicţionar lucrat de dânsul din limba sanscrită, aproape iarăşi gata,

şi doreşte să ştie de mai este sau nu. „35

34 Idem, p. 111

35 Idem, p. 161

18

Aici, încă o dată, se evocă existenţa unei „biblioteci” şi nu doar a unui

număr oarecare de cărţi.

Din nefericire, după moartea lui Eminescu, la câteva luni s-a stins şi sora

acestuia. Într-o scrisoare a lui Ion Păun-Pincio, adresată unui necunoscut,

aflăm că, la „câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada

teatrului din Botoşani, se scoteau la vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo

două sofale şi niscaiva (s.n.)cărţi. Era mobilierul lui Eminescu”36. Oare aceasta

ar fi fost şi soarta Bibliotecii Poetului şi a manuscriselor sale, dacă ar fi fost

restituită de T. Maiorescu ? Ştiind ce trist destin au avut manuscrisele lui I.

Creangă, vândute în piaţă, ca hârtie de ambalaj, îi mai iertăm lui Maiorescu

voracitatea proverbială.

În legătură cu conţinutul bibliotecii lui Eminescu, este posibilă o

reconstituire, aşa cum meritoriu o face în zilele noastre domnul N. Barbu,

pornind de la sursele ei primare.

Profesorul Ion Stoica, analizând printre primii acest subiect, în special

problema reconstituirii bibliotecii lui Eminescu, îşi exprima însă scepticismul,

subliniind: „ Eminescu şi-a adunat o bibliotecă pe care vicisitudinile unei vieţi

zbuciumate au risipit-o însă atât de fără urmă, încât azi sunt puţine cărţile

despre care putem afirma cu certitudine că au făcut parte din colecţia

poetului.”37

Înainte de a prezenta modul în care au intrat unele cărţi din biblioteca lui

Eminescu în posesia Bibliotecii Fundaţiei Universitare, în anul 1895, vom arăta

demersurile făcute de Matei Eminescu în sensul recuperării acestor cărţi.

36 Idem, p. 187

37 I. Stoica, Biblioteca lui Mihai Eminescu Date recente, în Revista Bibliotecilor, 1/1969, anul XXII,

nr. 1/1 Ianuarie 1969, p.31-34

19

La sfârşitul anului 1894, Matei Eminescu38 iniţiază o acţiune în justiţie,

pentru a reintra în posesia bunurilor rămase de pe urma fratelui său. Începe, de

asemenea, un demers legal împotriva editorului Socec, avertizându-l să înceteze

„publicarea şi vinderea scrierilor fratelui meu poetul Michail Eminescu”39, atât

printr-o scrisoare de somaţie, transmisă prin Corpul Portăreilor Tribunalului din

Buzău, dar şi prin intermediul unui anunţ publicat în Monitorului Oficial: „

Subsemnatul, domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are

dreptul a edita şi vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate poetul

Michail Eminescu, şi că voi urmări şi sechestra oriunde voi găsi asemenea

ediţii, apărute după moartea dânsului încoace. Matei Eminescu”40.

Concomitent, la data de 2/14 feb. 1895, trimite lui T. Maiorescu o

scrisoare prin care solicită să îi restituie biblioteca fratelui său. Scrisoarea este

remisă criticului de ing. S. Dumitriu, persoana de încredere a lui Matei

Eminescu, cu care acesta va edita o carte cu poeziile lui Eminescu.

T. Maiorescu oferă emisarului citat mai sus un răspuns aspru, ceea ce îl

nemulţumeşte pe Matei Eminescu. Totuşi, în urma unei negocieri încheiate cu

succes, Soccec capătă dreptul de a publica în continuare opera lui Eminescu iar

procesul încetează.

În acelaşi efort de refacere a bibliotecii lui Mihai Eminescu, astfel încât

cărţile acesteia să devină un bun public, la 6 mai 1895, Matei Eminescu a

prezentat o ofertă de carte, sub forma unei donaţii, destinată Bibliotecii

Fundaţiei Universitare Carol I (BCU), însoţind-o cu o listă de titluri.

Adresată lui Gh. Dem. Teodorescu, ce fusese proaspăt numit în fruntea

Bibliotecii Fundaţiei Universitare, lista enumera titluri din domeniul istoriei,

geografiei, ştiinţelor naturale, matematicii. Fratele Poetului promitea să facă o

38 Prin anunţul publicat în „Monitorul Oficial” din 31 oct. 1892, Matei Eminovici devine Matei

Eminescu.

39 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc. LXXIX, p. 181

40 „ Monitorul Oficial”, 09.12.1894, p. 6791

20

nouă selecţie, ulterioară, conţinând lucrări („uvraje”) de filozofie, religie etc,

iarăşi din biblioteca lui Eminescu, ceea ce nu s-a întâmplat.

La 12/24 mai 1895, C. Rădulescu –Motru, bibliotecarul de atunci al

Fundaţiei Universitare Carol I, mulţumeşte protocolar lui Matei Eminescu,

apreciază mărinimia gestului, dar roagă să se şteargă din lista donaţiei un anumit

număr de cărţi, „ ce le avem deja şi pe care Vă rugăm dar a nu ni le trimite”41.

În lista cărţilor prezentată de Matei Eminescu se reuneau 37 de titluri, cu

142 de volume, din care însă nu au fost selectate decât 16 titluri, în total 52 de

volume.

Deşi cărţile oferite de Matei Eminescu au fost acceptate doar parţial,

în mod selectiv, de către Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I, presa

anunţa deja această donaţie: „ Eminescu a lăsat o frumoasă bibliotecă, compusă

din manuscrise româneşti, franţuzeşti şi nemţeşti. Nu s-au găsit manuscrisele. În

ceea ce priveşte volumele, în număr de 400, fratele Poetului, căpitanul

Eminescu, le-a donat Fundaţiei Universitare.”42

Desigur, presa nu avea cum să ştie de refuzul conducerii Bibliotecii

Fundaţiei Universitare, însă numărul estimativ al lucrărilor în limba română,

franceză şi germană (400), ce i-ar fi aparţinut lui Eminescu, trebuie avut în

vedere. În acest număr impresionant trebuie să includem probabil şi cărţile din

biblioteca părintească, eventual cele ce au aparţinut fraţilor lui Eminescu, altfel

persoane cu studii superioare, cărora cititul unor opere în limbi străine le era

în obicei. Evident, nu vom include aici lucrările şi manuscrisele aflate în posesia

lui T. Maiorescu sau la alţi prieteni ai lui Eminescu.

Unde se află exemplarele refuzate, cât şi cele promise în cel de-al doilea

lot de carte ?

41 Augustin Z. N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1983, Despre Biblioteca lui Eminescu, p. 175

42 Cf. L' Independence Roumaine, 17 mai 1895.

21

Bibliologul I. Stoica, intuia, în urmă cu peste 4 decenii, unde ar trebui să

se caute, pentru a da de urma acestor cărţi: „ Poate că, printr-o cercetare

amănunţită a actelor de familie care s-au păstrat de la căpitanul Matei

Eminescu, s-ar putea da de urma celor 90 de volume respinse de bibliotecarii

Fundaţiei, după cum s-ar putea afla şi care a fost soarta celei de a doua donaţii

promisă de fratele Poetului, dar netransmisă Bibliotecii Fundaţiei

Universitare.” 43

În consens cu părerea exprimată de I. Stoica se pronunţă şi Augustin Z. N.

Pop, care afirmă că „parte din biblioteca lui (Matei Eminescu. n.n.), amestecată

cu cărţi de-ale lui Mihai Eminescu, s-a păstrat în familie.”44

Eminescologul A.Z.N. Pop oferă, în anul 1883, răspunsul la această

întrebare: cărţile amintite mai sus au fost dăruite peste decenii de către Matei

Eminescu fiului mezin, Gheorghe Eminescu, precum şi fiicei Ecaterina

Eminescu, căsătorită Persu. Dar, adaugă Augustin Z. N. Pop, „ la Tohan (Jud.

Buzău), textele pe care le citise şi din care se documentase rapsodul

„nepereche” al românilor s-au risipit şi mistuit pentru de-apururi în

calamităţile celui de-al doilea război mondial…”45

Aceste mărturii ar părea că pun capăt cercetărilor referitoare la

descoperirea cărţilor ce au aparţinut bibliotecii lui Mihai Eminescu. Şi, totuşi,

mai există o şansă de a reîntregi, cel puţin parţial, biblioteca lui Mihai Eminescu,

în ciuda nenumăratelor distrugeri accidentale a unora dintre exemplarele de carte

şi documente eminesciene (cum ar fi cele produse în timpul celui de al Doilea

Război Mondial sau în criminala incendiere a Bibliotecii Centrale Universitare,

în decembrie 1989).

43 Ion Stoica, Biblioteca lui Mihai Eminescu, în Revista Bibliotecilor, anul XXII, nr. 3, martie 1969,

p. 170-171

44 Augustin Z. N. Pop, op. cit., p. 164

45 Idem, p. 175-176

22

T. Maiorescu, salvatorul tezaurului eminescian

Şansa găsirii unei părţi a tezaurului lui Eminescu se numeşte T.

Maiorescu, cel care a păstrat şi valorificat, cu voia sau fără voia lui Mihai

Eminescu ori a lui Matei Eminescu, manuscrisele şi cărţile lui Eminescu.

Cum au ajuns cărţile lui Eminescu în posesia lui T. Maiorescu ? Există

două păreri exprimate în literatura memorialistică. În prima dintre ele se susţine

că ing. Constantin Simţion ar fi dus lada cu manuscrise şi cărţi acasă la T.

Maiorescu, în str. Mercur nr. 1

Într-o altă variantă, Slavici afirmă însă că în timpul şederii lui Eminescu la

Floreşti, pe malul Gilortului, în locuinţa junimistului N. Mandrea, în conacul

său din Câmpia Cerbului, din aprilie şi până la sfârşitul lunii august 1878,

obiectele personale ale Poetului se găseau în casa lui Maiorescu, „într-un iatac

luminos, puse în cea mai mare rânduială”46.

Cu certitudine, tezaurul de cărţi şi manuscrise eminesciene a rămas în

custodia lui Maiorescu, timp de aproape două decenii. Dintre manuscrisele aflate

în această „Bibliotecă Eminescu”, la 25 ianuarie 1902, Maiorescu face prima

donaţie către Academia Română, lotul predat bibliotecii conţinând 44 de

manuscrise. Maiorescu declară în scris că manuscrisele donate fac parte din

cele „ dăruite mie de dânsul cu diferite ocaziuni”47.

Pentru început facem următoarea precizare: trezeşte serioase semne de

întrebare modalitatea în care Maiorescu ar fi vrut să „strecoare” acest prim lot

de manuscrise în inventarul Bibliotecii Academiei Române. La data de 25

ianuarie 1902, I. Bianu, directorul Bibliotecii Academiei, îi cere lămuriri: „ Nu

ştiu dacă veţi veni la şedinţa de astăzi – în orice caz mă rog să-mi repetaţi dacă

întru adevăr doriţi ca manuscriptele Eminescu să nu se prezinte în şedinţă –

precum mi se pare că mi-aţi spus, dar nu sunt sigur – ci să se pună în colecţiune

46 I. Slavici, op. cit. p.125

47 Cf. Analele Academiei Române, S. II, 24(1901-1902), p. 95

23

fără obicinuita publicitate. Vă rog să-mi daţi o vorbă de răspuns în această

privinţă, pentru ca să nu se facă altfel de cum doriţi.”48

Cum să se treacă sub tăcere un asemenea eveniment ? Este de presupus că

avocatul T. Maiorescu voia să nu fie tracasat din nou de Matei Eminescu,

printr-un proces răsunător, ţinând cont de primele sale declaraţii, conform cărora

nu se afla în posesia nici unui document sau carte din biblioteca Eminescu ?

În al doilea rând, aserţiunea conform căreia documentele sunt din cele

dăruite lui Maiorescu de însuşi Eminescu stă şi aceasta sub semnul echivocului:

este puţin plauzibil ca pudicul, discretul, sfiosul Eminescu să fi îndrăznit să-i

dăruiască mentorului său spiritual, sobrului şi moralistului Titu Maiorescu,

documente şi însemnări atât de personale, chiar „horribile dictu”, unele cu

caracter pur administrativ, gospodăresc, cum ar fi, de exemplu, chitanţe privind

plata chiriei, inventar al obiectelor de folosinţă intimă, etc. Din conţinutul

acestor hârtii personale se deduce că hârţoagele au intrat fără voia lui Eminescu

în posesia criticului, altminteri ar rezulta că Poetul dorea cu tot dinadinsul ca

Maiorescu să ştie toate intimităţile operei sale, toate dedesubturile şi picanteriile

cu iz biografic ale existenţei sale, concluzie ce nu se poate accepta !

Vom înregistra această afirmaţie pe seama unei scăpări de condei sau a

unei omeneşti pierderi de memorie. Erare, humanum est…..

Din păcate, aşa cum vom demonstra în continuare, marele critic a

perseverat în omisiunea dezvăluirii adevărului, acesta nefiind prima faptă de

malonestitate, vis-à-vis de cărţile şi documentele lui Eminescu.

Astfel, aşa cum am arătat mai sus, la cererea expresă a lui Matei Eminescu

moştenitorul legal al bunurilor rămase de pe urma fratelui său, de restituire a

bibliotecii ce a aparţinut lui Mihai Eminescu, enunţată în 1895, criticul comite

48 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc. LXXXVII, p. 191

24

un prim fals: comunică lui Matei că nu se află în posesia acestor bunuri, fapt

consemnat şi în Jurnalul său.49

Acelaşi neadevăr rezultă şi dintr-o mărturie convergentă. În scrisoarea lui

Matei Eminescu, adresată lui T. Maiorescu, la 14 aprilie 1895, se arată că

emisarul său, ing. S. Dimitriu, a fost „aspru tratat”, spunându-i-se că „acea

bibliotecă nu e la Dumneavoastră50”, şi că Maiorescu este supărat că editorii

Socec, Morţun şi Şaraga ar fi fost chemaţi în instanţă să dea socoteală de

publicarea operelor lui Eminescu, cu încălcarea dreptului de autor.

Cuprins de remuşcări, sau poate la presiunile celor ce ştiau adevărul în

legătură cu manuscrisele şi lucrările din tezaurul lui Eminescu, T. Maiorescu

donează Academiei Române, la data de 28 mai 1904, un al doilea rând de cărţi şi

manuscrise eminesciene. Documentul de predare – Procesul Verbal –

menţionează cu claritate că: „ Dl. T. Maiorescu prezintă în dar 25 volume

manuscripte şi 72 de volume şi broşuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui

d-sale Ioan Maiorescu (s.n.), zicând că ele nu pot avea un loc mai bun şi o mai

bună întrebuinţare decât în Biblioteca Academiei. Lista acestor lucrări a fost

întocmită de dl. Iuliu Tuducescu”.51

Din nefericire şi a doua donaţie maioresciană ascunde un grav neadevăr:

cele 72 de volume şi broşuri tipărite nu făceau parte din bunurile proprii, adică

din cărţile moştenite de la răposatul său părinte Ioan Maiorescu.

Constatarea aceasta, care afectează onoarea lui Titu Maiorescu în mod

definitiv, alimentând şi prin acest discutabil gest repulsia unor detractori ai

marelui critic, mergând până la acuzaţii grave privind maşinaţiuni obscure ce au

condus la internarea lui Eminescu în mod abuziv în stabilimente de boli psihice,

49 „Răspuns oral aducătorului acestei scrisori că în urma morţii lui M.Eminescu nu mi s-a remis

nimic din partea lui Em. (s.n.) 5/17 Febr.1895 T.M. „ . Exprimarea vicleană („nu mi s-a remis

nimic..”), este formal corectă, dare ea demonstrează că avocatul T.M. ştie să escamoteze adevărul.

50 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc.LXXXV, p. 188 – 189.

51 Analele Academiei Române, S. II, 27 (1904-1905), p. 18

25

a fost pusă în circuitul lumii ştiinţifice de către academicianul Alexandru Elian,

încă din anul 1955. Iată ce scrie acesta: „ Maiorescu se simte probabil stânjenit

să se vadă că mai păstrase încă, aproape 15 ani după moartea lui Eminescu, şi

alte bunuri ale acestuia, pe care nici măcar nu le putea restitui în întregimea

lor. Recurge atunci la calea pe care am discutat-o pe larg mai sus (n.n. este

vorba de prima donaţie şi suspiciunile legate de faptul că manuscrisele i-au fost

dăruite de însuşi Eminescu): atribuirea lor, fără temei, bibliotecii răposatului

său tată, cunocut ca un om de cultură. Indicaţiile lui Maiorescu nu puteau fi

bănuite de nimicuri şi astfel – manuscrise sau cărţi – cumpărate cu sacrificii,

studiate cu iubire, de marele dispărut, au fost încorporate, sub un nume străin,

colecţiilor Academiei Române, unde au rămas, până azi, nebăgate de nimeni în

seamă.”52

Academicianul G.Ştrempel, fost director al Bibliotecii Academiei, îşi

manifestă, la rândul lui, nedumerirea: „Nu putem pricepe de ce a recurs

Maiorescu la această formulă, ce nu concordă cu adevărul, la această

mistificare, căci avem de-aface în realitate cu rămăşiţe din Biblioteca lui

Eminescu, cuprinzând numeroase însemnări autografe, cercetate şi ele mai

târziu.53”

Pentru a argumenta o asemenea acuzaţie extrem de gravă, academicianul

A. Elian analizează un document de netăgăduit, şi anume lista cu titlurile

manuscriselor împrumutate de Eminescu lui M.Gaster54, constatând că „ 7 din

cele 10 manuscrise Eminescu, împrumutate de Gaster, figurează în lista cu

52 Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi Cercetări de Bibliologie, vol.1,

1955, p.156

53 G. Ştrempel, Catalogul Manuscriselor Româneşti (vol. IV), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.

448

54 M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883; idem, Chrestomaţie română, vol. I-II,

Leipzig, Bucureşti, 1891.

26

Donaţia Maiorescu, din 1904.” 55 Cu alte cuvinte, cărţile sunt ale lui Eminescu

şi nu au aparţinut niciodată lui Ioan Maiorescu.

Pentru a fi şi mai puternică acuzaţia de rapt, Alexandru Elian lansează o

afirmaţie gravă, mai severă decât un verdict juridic: „ Încheierea noastră e că

nici unul dintre cele 25 de manuscrise dăruite Academiei Române în anul 1904,

de Titu Maiorescu, nu a aparţinut tatălui său şi că, pentru marea lor majoritate,

avem dovezi peremptorii că au aparţinut lui Eminescu sau măcar au trecut prin

mîinile lui.”56

Mai există, însă şi alte situaţii, cel puţin tenebroase, care trezesc

suspiciuni, legate de apariţia misterioasă, la mulţi ani după moartea lui T.

Maiorescu, a numeroase documente din arhiva personală a lui Eminescu. Astfel,

în Catalogul Manuscriselor Româneşti (vol. IV), Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1992, conţinând ultimul lot de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii

Academiei, cotele B.A.R. 4414 – 5920, academicianul Gabriel Ştrempel prezintă

conţinutul Ms BAR 4850 (Doc. Eminesciene), o mapă format 34 x 21,5 cm,

având 64 de file şi cuprinzând scrisori, acte, chitanţă, adrese, precum şi scrisori

ale lui Eminescu către T. Maiorescu, din anii 1871 – 1884 (f.2,3,12,14v, 18),

I.A. Samurcaş, din anul 1874, etc. precum şi copii ale scrisorilor trimise de V.

Micle către M.Eminescu, din perioada 1877-1880, unele în limba franceză

(f.18-48). Anumite piese dintre aceste scrisori au fost publicate de O. Minar în

cartea sa „Cum a iubit Eminescu Pagini intime”, Librăria Nouă, f.a.

Mapa mai conţine şi alte documente, post 1884, ceea ce înseamnă că au

provenit din alte surse decât Maiorescu.

Parcurgând această lucrare, ne-a atras atenţia însemnarea domnului

academician G. Ştrempel: „ Ms. A fost constituit din piese intrate în colecţiile

Academiei Române, pe diferite căi, între 1913-1930” (op. cit. p. 137), ceea ce

55 Alexandru Elian, p. 150.

56 Idem, p. 153

27

înseamnă că donaţia lui T. Maiorescu, din anii 1902 şi 1904, nu a avut calitatea

de a fi completă ( probabil nu s-a putut sau nu s-a dorit a fi exhaustivă), de

vreme ce aceste scrisori ale lui Eminescu vor intra în custodia Academiei, abia

în perioada 1913 -1930.

Dar să vedem în continuare cine s-a mai înfruptat din tezaurul lui

Eminescu, din fericire documentele ajungând în cele din urmă la Academie sau,

cum vom vedea mai jos, în alte fonduri muzeale.

Acelaşi G. Ştrempel ne face cunoscut conţinutul Ms BAR 5186, care

conţine 27 file, majoritatea documentelor fiind poezii de M. Eminescu (ex.

Scrisoarea a V, Nu mă înţelegi, Renunţare, precum şi culegere de versuri

populare). Faptul că, în mod explicit, cel puţin un asemenea document

eminescian a fost în mâinile criticului este însemnarea lui T. Maiorescu

dedesubtul unei poezii în limba germană: „Copie scrisă de M. Eminescu” 57.

Şi în cazul acestui lot de documente, fostul Director al Bibliotecii Academiei

Române, precizează: manuscrisele au intrat ulterior în patrimoniul Academiei,

prin donaţii provenind de la Iacob Negruzzi (23 mai 1919), Marin Nicolau –

Golfin (17 august 1950) şi I. Perieţeanu (18 nov. 1958).58

În consecinţă, putem putem enunţa o ipoteză, luată însă sub titlu de

beneficiu de inventar: aceste documente puteau să fi figurat printre „hârţoagele”

bibliotecii lui Eminescu, fiind dobândite de terţi, după moartea lui.

Chestiunea se complică şi mai mult dacă analizăm Ms. 5453 (1888), 62 f.

care conţine piesa Laïs, comedie antică, într-un act, în versuri, tradusă de

Eminescu din franţuzeşte, după Le joueur de flûte. „Titlul şi persoanele de pe f.

1 sunt scrise de mâna lui T. Maiorescu, ca şi unele intervenţii cu creionul, în

prima parte a mss.”59 Aceasta înseamnă că T. Maiorescu a avut acces, de

57 G. Strempel, Catalogul…., vol. IV, p. 228.

58 Ibidem, p. 228

59 Cf. M. Eminescu, Opere V, Teatru, Ediţie critică, note şi variante, de Aurelia Rusu, Editura

Minerva, Bucureşti, 1979, p. 101-158, 725-741.

28

asemenea, la manuscrise eminesciene, post 1884, pe care nu le-a dăruit însă

Academiei Române, documentul autograf fiind oferit Bibliotecii Academiei

Române abia la 26 ianuarie 1942 de I. E. Torouţiu. 60

O altă situaţie, similară celor relatate mai sus, care ne dovedeşte că T.

Maiorescu nu a donat toate manuscrisele eminesciene la începutul veacului XX,

este şi mărturisirea sa stupefiantă, din „Însemnări Zilnice”: „ Marţi, 3/16 aprilie

1912. Le cer voie (lui Ferdinand şi Mariei) să dăruiesc prinţesei Elisabeta un

manuscript al lui Eminescu”. În prezent, nu se ştie, însă, unde se află acest

manuscris dăruit prinţesei Elisabeta.

Dar T. Maiorescu nu este singurul posesor precar de manuscrise

eminesciene care procedează într-o manieră cel puţin discutabilă. Se pare că

însuşi Ion Rădulescu-Pogoneanu61, unul dintre discipolii apropiaţi ai lui Titu

Maiorescu, ar fi „smântânit” câteva manuscrise eminesciene, pe care nu le-a

mai înapoiat Academiei Române.

Iată doar un singur exemplu: la Casa Dosoftei din Iaşi, care adăposteşte

un muzeu al culturii vechi moldoveneşti, este expus un cronograf, datând din

secolul al XVIII-lea, având pe el însemnări aparţinând lui Eminescu. Se credea

mult timp că acest vechi manuscris s-ar fi pierdut, că singurul care s-ar mai fi

păstrat din această categorie de manuscrise este cel aflat la Biblioteca Academiei

Române (Ms. Rom 2769)62. Cu toate acestea, o fişă a documentului, semnată

de G.T. Kirileanu, colecţionar de cărţi rare şi manuscrise vechi, atestă că acest

cronograf s-a aflat în posesia colecţionarului, până la moartea sa. Iată ce scrie în

acest preţios act cu valoare de probă: „ Cronograf fost al lui Eminescu folosit

60 G. Ştrempel, Catalogul, Vol. IV,… p. 303.

61 Ion Rădulescu-Pogoneanu, membru corespondent al Academiei Române, a fost executor

testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu, împreună cu soţia sa, Elena, cu Simion

Mehedinţi şi cu Iacob Negruzzi.

62 Vezi Paul Cernovodeanu, Eminescu şi cronografele româneşti, în Caiete eminesciene, II,

Bucureşti, 1974, p. 55-74

29

de M. Gaster în Crestomaţie, vol. II, p. 70-71, rămas la T. Maiorescu la moartea

lui Eminescu. Maiorescu l-a dat lui I. Rădulescu – Pogoneanu. Iar acesta mi l-a

dat mie, care l-am cetit comparându-l cu Cronograful mai vechi din

Sigmaringen în anul 1925, când am început a copia părţile mai însemnate. G. T.

Kirileanu”.63

I. Rădulescu - Pogoneanu a fost unicul cercetător ce a primit din partea

lui T. Maiorescu permisiunea de a studia manuscrisele lui Eminescu, înainte ca

acestea să fie donate Academiei Române.

În ciuda acestor activităţi dolosive, Ion Rădulescu-Pogoneanu nu poate fi

acuzat de rele intenţii, el fiind autorul unor notabile contribuţii în domeniul

studiului operei lui Eminescu.

Este printre primii cercetători ai manuscriselor Luceafărului, depuse de

Maiorescu la Academie, publicând în 1903 „Cîteva pagini inedite din tinereţea

lui Eminescu”, precum şi a unor documente din corespondenţa lui Eminescu cu

T. Maiorescu şi Ion Creangă. Eugen Lovinescu îl alătură lui Simion Mehedinţi

spunând despre acesta că a întreţinut „ortodoxia cultului” pentru Maiorescu,

căruia îi editează Jurnalul, perioada 1855 -1891, sub titlul „Însemnări zilnice”

(I-III, 1937-1943) precum şi ediţiile „Istoria contimporană a României

(1866-1900)”, respectiv „Critice” (vol. I-III).

Pentru a închide acest capitol, Alexandru Elian estompează reproşurile

sale privind modul în care a înţeles T. Maiorescu să doneze Bibliotecii

Academiei Române tezaurului manuscriselor eminesciene, spunând că nu

mistificarea adevărului este importantă, ci obstrucţionarea cunoaşterii interesului

lui Eminescu faţă de vechiul scris românesc.: „ Ciudată mistificare a adevărului

– pentru a folosi o expresie pe care Maiorescu însuşi a întrebuinţat-o cu o

căutată distincţie, venită din partea cunoscutului critic-, a împiedicat o vreme

63 Apud, Augustin Z.N. Pop Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, p. 68-69.

30

atât de îndelungată posteritatea să cunoască îndeaproape şi mai complet (sic !)

un aspect al interesului lui Eminescu pentru vechiul scris românesc.”64

Întrucât asupra lui T. Maiorescu planau acuzaţii dintre cele mai grave, mai

ales în anul 1950, când, în plin proletcultism şi dogmatism ideologic, la

sărbătorirea centenarului naşterii lui Eminescu, s-au auzit voci cârtitoare la

adresa criticului, dar şi a Junimii, cum ar fi aceea a lui Cezar Petrescu, care îl

„gratula” pe Maiorescu, numindu-l „scorţosul”, apar şi voci în apărarea

maestrului.

Într-o edificatoare scrisoare adresată de G. T. Kirileanu lui Perpessicius,

datată 22 august 1950, acesta scrie: „ Pericle Martinescu scrie despre

acapararea manuscriselor Eminescu şi nu vrea să înţeleagă că dacă Titu

Maiorescu nu avea grijă de buna lor păstrare, ele ajungeau să fie

comercializate şi împrăştiate de lăcomia nevrednicilor moştenitori, ca şi

autografele poeziilor ajunse la anticarul Şaraga, şi astfel am fi fost lipsiţi de

nepreţuita comoară aflătoare acum la Academia Română, servind la

cunoaşterea personalităţii şi operei nemuritorului poet.”65

Acelaşi vechi colaborator al Junimii şi admirator al lui T. Maiorescu,

cărturarul, bibliofilul, folcloristul şi editorul G.T. Kirileanu (1872-1960), unul

dintre primii îngrijitori ai scrierilor politice ale lui Eminescu (1905), se adresa

din nou lui Perpessicius, la data de 17 ianuarie 1956, semnalându-i acestuia

articolul academicianului Alex. Elian: „ În frumoasa publicaţie editată de

Academie: „Studii şi cercetări de bibliologie” este adâncita lucrare a

prof. Alex .Elian Eminescu şi vechiul scris românesc, în care se face şi

procesul acuzator cu privire la mss. lui Eminescu, rămase în păstrarea lui T.

Maiorescu, trecându-se cu vederea faptul că numai datorită grijii sale părinteşti

a putut fi salvată de împrăştiere această comoară culturală prin lăcomia

64 Al. Elian, op. cit. p. 158

65 Eminescu în corespondenţă, vol. V, Editori, exegeţi, critici şi istorici literari, traducători, Editura

Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2001, p. 174

31

inconştientă a unuia dintre moştenitori, precum mi-a mărturisit T.

Maiorescu.”66

Acest act de restaurare a adevărului privind soarta cărţilor şi

manuscriselor lui Eminescu nu este un „ proces acuzator” cum îl numeşte G.T.

Kirileanu. Subiectul a interesat cu adevărat pe mulţi cercetători şi îi preocupă şi

astăzi, chiar articolul de faţă fiind o modestă contribuţie.

Liceul Şincai – depozitarul unei părţi a tezaurului eminescian ?

În acest context al semnelor de întrebare referitoare la onestitatea şi

probitatea acţiunilor lui T. Maiorescu privind manuscrisele şi cărţile lui

Eminescu apar date noi. Ca absolvent al Liceului Gh. Şincai din Bucureşti (1968

-1972) am fost interesat de istoria trecută sau recentă a acestei prestigioase

instituţii de învăţământ, ai cărei profesori sau elevi au avut contribuţii

importante pe tărâmul ştiinţei, inclusiv pe acela al eminescologiei, dacă ar fi să

amintim doar două nume de profesori: G. Călinescu şi Eugen Lovinescu.

Una dintre cele mai interesante descoperiri pe care am făcut-o se referă la

prezenţa unei donaţii de carte, făcută de T. Maiorescu, la începutul secolului

XX, proaspăt înfiinţatei biblioteci a Gimnaziului Gh. Şincai (1901).

Este aşadar vorba de un număr de 250 de cărţi, majoritatea în limba

franceză şi limba română, aparţinând lui T. Maiorescu, care au intrat în fondul

de aur al liceului, dar ceea ce este mai straniu este legenda care a însoţit,

de-alungul deceniilor, această necunoscută donaţie de carte.

Dar, înainte de a lansa ipoteza conform căreia donaţia de carte a lui

Maiorescu, făcută liceului Gh. Şincai, ar putea să fie legată şi de restul cărţilor

bibliotecii lui Eminescu, vom evoca glorioasa istorie a acestei şcoli celebre.

Această renumită instituţie de învăţământ a luat fiinţă la 8 decembrie

1892 sub forma unui gimnaziu de tip clasic, devenind liceu abia în anul 1919.

66 Idem, p. 178

32

Până în anul 1890, în Bucureşti funcţionau doar trei gimnazii: Gh. Lazăr, D.

Cantemir şi Mihai Viteazu, şi doar două licee: Sf. Sava şi Matei Basarab.

Deoarece în acel an gimnaziul Gh. Lazăr a devenit liceu, se mută în noul său

local de lângă Parcul Cişmigiu, astfel încât în spaţiile de învăţământ devenite

libere, aflate într-o clădire din curtea Bisericii Sf. Gh. Vechi 67 , vor fi

transferate câteva clase ale Liceului Matei Basarab.

La data de 7 decembrie 1892, Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii

Publice şi Cultelor, înaintează un memoriu prin care propunea înfiinţarea

gimnaziului clasic Gh. Şincai, act care este semnat în ziua următoare de

suveranul României (Decretul Regal 3913/8 dec. 1892).

Biserica Sf. Gheorghe Vechi a fost un vechi locaş de cultură, de un

prestigiu recunoscut, aici fiinţând timp de 30 de ani scaunul arhieresc al

Mitropoliei Ţării Româneşti.

Din nefericire, la un deceniu şi jumătate de la înfiinţare, liceul a suferit o

primă lovitură. Trupele de ocupaţie germane au rechiziţionat localul, la

începutul anului 1917, transformând clădirea şcolii în bucătărie de campanie.

Profesorii îşi amintesc cum o parte din mobilierul şi cărţile bibliotecii acestui

locaş de învăţământ au fost puse pe foc, spre marea durere a elevilor şi

dascălilor Gimnaziului Gh. Şincai. Astfel, din biblioteca şcolii, înfiinţată în

anul 1901, prin donaţii şi contribuţii benevole ale elevilor şi profesorilor (câteva

zeci de cărţi), cu un număr de 502 volume în anul 1905, 850 în 1907, etc. vor

dispărea pentru totdeauna cărţi extrem de preţioase.

Ca urmare, Gimnaziul Gh. Şincai a cunoscut calvarul bejeniei, rătăcind

din loc în loc, între 1916 şi 1924: Calea Moşilor, Str. Scaune, Str. Ştirbei Vodă.

67 Corpul neînsufleţit al lui Mihai Eminescu a fost depus în biserica Sf. Gheorghe Vechi, de unde

cortegiul funerar a plecat pe ultimul drum al Luceafărului. Aici avea să se nască, 3 ani mai târziu,

gimnaziul Gh. Şincai, doi dintre profesorii săi având un rol important în cunoaşterea vieţii şi operei

poetului: G. Călinescu şi Eugen Lovinescu.

33

Cine ştie câte lucrări valoroase s-au rătăcit sau au dispărut cu acest prilej

nefericit ?68

Din manuscrisul prof. N.Furtună, dascăl al acestui liceu în ultima jumătate

de secol XX, o valoroasă monografie, intitulată „ O şcoală cu renume: Lic.

Gh. Şincai 1892-1972”, aflăm că în rândul celor care au înzestrat cu titluri de

cărţi şi publicaţii recent înfiinţata bibliotecă gimnazială s-au numărat câteva

importante personalităţi de la începutul secolului XX: A.F. Robescu (primar al

Capitalei), cu 40 de volume şi fascicole, P.V. Năsturel, 40 de volume, P.S.

Aurelian, 20 de volume etc.

Printre aceşti donatori s-a aflat T. Maiorescu, cu un număr de 250 de

volume! De acum încolo încep marile semne de întrebare, pornind de la o

legendă evocată atât în lucrarea profesorului N. Furtună, deja amintită69 , dar şi

în manuscrisul prof. Felicia Haica, una dintre longevivele directoare ale acestui

liceu, care întocmise, la rândul ei, un voluminos studiu monografic. Conform

acestor mărturii de prim ordin, lucările donatorilor au intrat în fondul de aur al

liceului, au fost păstrate cu sfinţenie timp de multe decenii, neputând fi

înstrăinate, cercetate sau împrumutate, fiind puse sub cheie, în cabinetul

directorului liceului. Tezaurul de carte de la Şincai era învăluit în mister, se ştia

valoarea acestuia, astfel încât, după cum relatează prof. Felicia Haica, prin

deceniul al şaptelea al secolului trecut au existat presiuni venite de la foruri

înalte pentru predarea acestor valoroase cărţi, dar direcţia liceului nu a cedat

presiunilor.

68 În timpul celui de al Doilea Război Mondial, clădirea liceului a adăpostit un spital militar, pentru

400 de răniţi evacuaţi de pe front. Pentru a evita o altă catastrofă, arhiva liceului şi mai ales preţioasele

sale cărţi au fost transportate la Liceul Comercial Sălişte- Sibiu, pentru a le feri de bombardamentele

asupra Capitalei. Ele vor reveni după război, dar cine ştie dacă iarăşi nu s-au rătăcit sau pierdut în

timpul acelor vremuri tulburi.

69 Manuscrisul va fi tipărit după anul 1990, fiind singura carte de referinţă privind istoria liceului

Gh. Şincai.

34

Aceasta este legenda celor 250 de cărţi ale lui T. Maiorescu, aflate în

biblioteca liceului Gh. Şincai. Ne punem fireasca întrebare: de ce a fost ales

acest liceu pentru a primi o importantă donaţie, când a avut loc predarea cărţilor

şi care este lista titlurilor donate de T. Maiorescu. Nu cumva ele fac parte din

lotul cărţilor lui Eminescu, pe care criticul nu le-a predat în 1902 şi 1904 la

Academie ?

Să analizăm pe rând aceste întrebări. Întâi, să vedem dacă este plauzibil

ca T. Maiorescu să doneze cărţi, din propria sa bibliotecă ? Da, criticul

obişnuia să facă donaţii de carte, şi avem dovada existenţei unor asemenea cărţi,

provenind din biblioteca lui T. Maiorescu, aflate la Biblioteca Pedagogică

Naţională „I. C. Petrescu”, la Biblioteca Facultăţii de Drept din Bucureşti,

Biblioteca Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti70 sau la Biblioteca

Fundaţiilor (devenita Biblioteca Carol I, ex- BCU), unde T. Maiorescu era un

apropiat al acestor aşezăminte 71.

Legat de acest aspect, ar trebui să stabilim de ce a ales T. Maiorescu un

gimnaziu fără faimă, la acea oră, neavând un local propriu, pentru a dona un

70 Prof. Ion Stoica aminteşte de existenţa unei însemnări autografe, Ex libris meis, M. Eminovici,

făcută între anii 1867-1868 pe manualul lui KHM AKENBORN, intitulat „LERBUCH DER

ARITHMETIK MIT EINSCHLUS DER ALGEBRRA UND DER NIEDERN ANALYSIS”, Berlin, 1867,

donată de T. Maiorescu Bibliotecii Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (cf. Ion Stoica, Un -

ex libris eminescian în Biblioteca lui Titu Maiorescu, în România Literară, an II, nr. 10(22), joi, 6

martie, 1969, p.12)

71 T. Maiorescu a donat BCU aproximativ 10 000 de volume, multe dintre ele făcând parte din

fondul de carte Eminescu, cu adnotări aparţinând acestuia. Tot la BCU, până în anul 1989 se aflau şi

cele 52 de volume din Biblioteca lui Eminescu, oferite acestei instituţii de către fratele său, Matei

Eminescu, lucrări ce au ars în decembrie 1889 . Atunci au fost mistuite 500 000 volume, dintre care 12

000 volume de carte bibliofilă şi au dispărut 3700 de manuscrise aparţinând lui M. Eminescu, T.

Maiorescu, I.L. Caragiale,George Coşbuc, Lucian Blaga, Mircea Eliade, G. Enescu. Din păcate, în

timpul bombardamentelor din vara anului 1944, biblioteca Carol I (BCU) a fost distrusă parţial.

Conform inventarelor făcute imediat după evenimente, au dispărut pentru totdeauna 13 500 de cărţi şi

1000 volume de periodice. Pentru a se proteja ceea ce a mai rămas, un număr de 45 000 de titluri,

dintre cele mai valoroase, au fost încărcate în camioane şi transportate între 30 septembrie şi 8

octombrie 1944 la Sinaia, unde au fost adăpostite în casa familiei Cantacuzino (cf. Victoria

Curcăneanu, Mărturisiri, în lucrarea „Biblioteca Centrală din Bucureşti, Scurt Istoric: 1895 – 1970”,

BCU, 1970, p. 120)

35

volum impresionant de cărţi ? Credem că răspunsul trebuie căutat într-o

eventuală legătură afectivă, poate şi de rudenie, între profesorul Colceag, primul

director al gimnaziului Şincai, originar din Săcele, de lângă Braşov, şi

Maiorescu, prin rudele sale din familia Popazu. De altfel, la Scheii Braşovului se

află un manuscris Eminescu şi ar trebui făcută o conexiune între Maiorescu şi

Popazu, pentru a explica modul în care a ajuns acolo un asemenea manuscris.

O altă întrebare se referă la perioada în care aceste cărţi ar fi putut intra în

patrimoniul Bibliotecii Gimnaziului Gh. Şincai ? Se cunoaşte că, în anul 1914,

Maiorescu a vândut casa din Str. Mercur nr. 1, cărţile sale fiind dăruite

Bibliotecii Fundaţiei Universitare Carol I, altele sunt oferite unor prieteni, el

mutându-se la nepoţii din partea Anei (Nicolae şi Maria Racota), pe str.

Lustrului nr. 8, pe lângă actualul Bv. Dacia. Firesc ar fi fost să lase aceste cărţi

fiicei sale, Livia (căsătorită Dymsza), dar aceasta se afla cu copiii în Rusia,

urmându-şi soţul.

Considerăm că aceste valoroase cărţi nu au intrat în patrimoniul bibliotecii

gimnaziale de la Şincai, în anul 1914, ci în perioada 1905 – 1907, când numărul

de exemplare al bibliotecii sporeşte cu aproximativ 250 – 300 de volume,

coincidenţă sau nu, chiar numărul cărţilor din donaţia lui T. Maiorescu.

Suntem tentataţi să acceptăm această ipoteză, ţinând cont şi de cele două

donaţii făcute Academiei Române, în 1902 şi 1904, când T. Maiorescu este

hotărât să rezolve, într-un fel sau altul, această sâcâitoare problemă a bibliotecii

Eminescu.

Cercetătorii care au analizat subiectul cărţilor şi bibliotecii mentorului

Junimii au observat că „ marea majoritate a cărţilor lui Maiorescu nu poartă

semne de proprietate, cum era la modă în epocă” 72 , cu excepţia cărţilor

procurate în copilărie şi adolescenţă, care purtau o pecete ovală, imprimată cu

72 Ion Stoica, „Ex-libris-ul lui Titu Maiorescu”, în Revista Bibliotecilor, nr. 6/69, anul XXII, nr.6,

iunie 1969, p. 376 -377

36

tuş verzui, având pe marginea sa cuvintele Biblioteca Titu Liviu Maiorescu, iar

în partea centrală a acestei stampile literele stilizate BTLM.

Făcând o analiză sumară a exemplarelor aflate în fondul de aur al

Bibliotecii Colegiului Naţional Gh. Şincai, nu am depistat aceste semne de

proprietate maioresciană, dar ţinând cont de constatarea de mai sus, nu înseamnă

că aceste lucrări nu puteau să aparţină criticului.

Pe paginile de gardă ale unor cărţi am observat însă existenţa unor

ştersături atât de puternice şi de dinadins voite, deci nu accidentale, care au avut

ca rezultat dispariţia fizică a porţiunii de hârtie pe care s-a aplicat această

masacrare inadmisibilă a înscrisului. Procedeul este similar cu acela relatat de

Petru Creţia 73 în ceea ce priveşte unele cărţi ce i-au aparţinut lui Eminescu:

„ D. Vatamaniuc m-a informat că a găsit la BCU cărţi aparţinând lui

Eminescu, ale căror însemnări marginale, autografe ale lui Eminescu, au fost,

cel puţin în câteva cazuri, şterse de bibliotecari”.

Nu suntem de aceeaşi părere cu privire la autorii sau autorul faptei

descrise mai sus. Este ilogică o asemenea concluzie. Ce interes ar fi avut

bibliotecarii să masacreze o însemnare preţioasă, ei care ştiu ce valoare are o

lucrare bibliofilă. Dimpotrivă, ar fi avut interesul să pună în evidenţă o

însemnare eminesciană. Nu putem arunca vina pe seama bibliotecarilor, fără

probe ! Dar, de ce nu am presupune, şi mi se pare mult mai plauzibil, că

posesorul precar al acelui volum, a încercat, înainte de a dona cartea, să şteargă

semnătura, scrisul sau însemnarea adevăratului proprietar al volumului, pentru a

nu se şti că acesta i-a aparţinut, să presupunem, lui Eminescu ?

Ce conţine „ fondul de aur”de la Biblioteca Colegiului Naţional Gh.

Şincai Bucureşti ?

73 Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 144

37

Condica de inventar, consemnând cărţile Bibliotecii Gimnaziului Gh.

Şincai este de dată recentă, iar documente vechi privitoare la donaţiile de carte

nu se mai păstrează în arhivele consultate. Din observaţiile făcute, împreună cu

doamna bibliotecar, Luciana Dumitru, rezultă că sunt aproximativ 320 de cărţi

tipărite în secolul XIX, aflate în rafturile bibliotecii acestui gimnaziu. Dacă

presupunem că donaţia T. Maiorescu a avut un număr de 250 de cărţi, înseamnă

că restul de 70 de lucrări ar putea proveni din donaţiile A.F. Robescu, P.S.

Aurelian şi P.V. Năsturel. De asemenea, aceste 320 de volume coincid cu

intervalul 1905 – 1907, când, aşa cum am mai spus, inventarul bibliotecii

liceului sporeşte prin donaţii cu exact numărul de unităţi bibliografice

menţionat.

Cărţile sunt în limba română, franceză, germană şi engleză. O parte dintre

ele formează aşa numitul „ fond de aur” al liceului, despre care vorbesc cei doi

istorici amintiţi mai sus, aflându-se în cabinetul Direcţiei şcolii.

Studiind exemplarele aflate în cabinetul direcţiei liceului, am descoperit

lucrări valoroase, de secol XIX, dar şi câteva enciclopedii, lexicoane, etc. datând

din prima jumătate a secolului al XX-lea, despre care se face vorbire în paginile

monografiilor citate.

Aceste cărţi, aflate în bună stare, au coperte orginale, frumos realizate,

sunt în marea lor majoritate în limba franceză. Faptul că au fost păstrate în

cabinetul directorului liceului, explică condiţia excelentă în care se află, spre

deosebire de cărţile din fondul de împrumut, multe dintre ele de asemenea de

secol XIX, care necesită unele operaţiuni de restaurare.

În biblioteca propriu-zisă a liceului, în corpul administrativ, se află de

asemenea cărţi de secol XIX, în limbile română, franceză, germană, engleză, etc.

Pe primele pagini ale unor asemenea lucrări am întâlnit şi însemne

aparţinând donatorilor, cum ar fi de exemplu: „ Donaţiunea Maria şi Nicolae

Predescu” Primului Institut al Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor

Române”, stampilă aplicată pe lucrarea „Peinture italienne Les Chefs d’oeuvres,

38

1870” Acest fapt înseamnă că exemplarele amintite au aparţinut, iniţial, unei

alte instituţii, fiind donate ulterior bibliotecii gimnaziului Gh. Şincai.

Fără a face un inventar exhaustiv al acestor cărţi, ne-au atras atenţia doar

câteva titluri, din care amintim: „Dictionariulu Limbei Române” de A.T.

Laurian şi J. C. Massim, Bucureşti, 1871; Papiu Ilarian „ Viaţa operele şi ideile

lui Giorgio Şincai”, Bucureşti, 1869; C.-A. Sainte Beuve „ Le Clou d’Or”,

Paris, 1881; Le General Jonini, „ Etude sur Sainte-Beuve”, Paris, 1869; „Poesie

de Sainte Beuve”, Paris 1865; „Oeuvres Completes de Auguste Brizeaux”, Paris

1860; Gustave Flaubert, „L’education sentimentale”, Paris 1870; „Cours de

litterature dramatique”, Paris, 1867; „Histoire de la litterature dramatique” par

M. Jules Jonin; „Paris pendant les Deux Sieges” par Louis Veuillat, Paris, 1871;

„Cours de littterature francais” par M. Villemain, Paris, 1858; „Notre Dame de

Paris” par Victor Hugo”, Paris, 1836; „Voyage en Italie”, par H. Taine, Paris,

1874; Al Pages, „Les grands poetes francais”, Paris, 1874; „Letres sur

L’Egypte” par J. Barthelemy Saint-Hillaire, Paris, 1857; Racine „Theatre

Complet”, Paris, 1846; P. Corneilles, „Oeuvres Completes”, Paris, 1877; „La

Roumanie” par J.A. Vaillant, Paris 1844 (3vol.); „Histoire de la Litterature

Allemande”, Paris, 1877; Lamartine, „La Chute d’une ange”, Bruxelles, 1858;

Blaise Pascal „ Pensees, Fragments et Lettres”, Paris, 1844; „Ouevres

Complettes de Stendhal Promenades dans Rome”, Paris, 1855; „Les Fleurs du

Mal”, par Charles Baudelaire, Paris, 1864; „Causerie Litteraire”, Paris, 1854;

„Critique et litterature musicale”, Paris 1859 etc. Rămâne ca bibliografii să

stabilească care sunt cărţile ce au aparţinut lotului T. Maiorescu.

Sperăm ca acest studiu să trezească atenţia asupra necesităţii de a reevalua

anumite pagini de istorie literară şi de a adânci interesul faţă de probleme

considerate de mult rezolvate.

Dan Toma Dulciu

39

Bucureşti

24.01.2014