1
O ipoteză:
Cărţi din Biblioteca lui Mihai Eminescu
la colegiul Naţional Gh. Şincai - Bucureşti ?
Moto:
„ Habent sua fata libelli”
Cunoaşterea esenţialităţii şi organicităţii vieţii spirituale a lui Eminescu,
în postura de spirit tutelar al culturii române, îndreptăţeşte efortul de restituire şi
reconstituire a fecundelor lecturi cu caracter enciclopedic, ce au contribuit la
devenirea sub specie eternă a Luceafărului.
Tabla de materii a genialităţii lui Eminescu este convingătoare prin
diversitate şi complementaritate, imună oricăror demersuri detractoare.
Parametrul afectiv al operei lui Eminescu, dublat de factorul cognitiv al
existenţei sale, au creat imaginea unei fiinţe cogitabunde, inconfundabilă prin
unicitate şi remanentă prin universalitate.
Acest eseu propune cititorului o proiecţie analitică a unor secvenţe din
biografia lui Eminescu, o hipostază a termenilor dezbaterii şi o reconsiderare a
teoriilor enunţate anterior de titularii dreptului de monopol în domeniul
eminescologiei.
Fără a fi o răstălmăcire a realităţii şi conştienţi de riscul la care ne
supunem, studiul acesta - etalând pe alocuri accente de neverosimiltate-, se
doreşte a avea rigorile unei lucrări de cercetare, cu indicarea bibliografiei
consultate (amintirile unor apropiaţi ai lui Mihai Eminescu, studiile ştiinţifice
ale unor reputaţi cercetători, sursa documentelor etc).
Demersul nostru propune o ipoteză de lucru, ce va fi validată sau nu de
cercetările ulterioare ale specialiştilor, menită a retuşa anamorfoza1 indusă de o
1 Anamorfoză (fr. Anamorphose): imagine deformată, grotescă (dată de exemplu de o oglindă curbă).
2
istorie literară ancilară, tributară criticii din perioada interbelică, refractară altor
păreri şi opinii, mai ales când este contribuţia neofiţilor.
Definit ca un punct nodal al studiilor lor, demersul criticilor literari în a
explica sagacitatea intelectuală a Luceafărului a fost dublat, în acelaşi timp, de
efortul istoricilor literari de stabilire a acestui vast „datum” gnoseologic, a
surselor vastei sale erudiţii, prin stabilirea indexului bibliografic al cărţilor,
dicţionarelor, tratatelor, incunabulelor, codicelor, manuscriselor citite sau
păstrate în biblioteca sa umblătoare, încropită cu atâtea sacrificii, înstrăinată,
expropiată, împăştiată sau distrusă de vicisitudinile unei istorii nemiloase.
Fără îndoială, opera lui Eminescu este o adevărată gnomologie, în care
autorii, operele, citatele şi teoriile menţionate în articolele de presă ori cuprinse
în manuscrisele sale îşi au sursa în lecturile din vremea studenţiei dar mai ales în
cărţi şi manuscrise vechi, aflate în propria sa bibliotecă, pe care le înghesuia în
celebrul cufăr, alături de caiete-ciornă, traduceri, manuscrise diverse, o
adevărată bibliotecă ambulantă.
De aceea, vom începe să demonstrăm în eşafodajul care urmează, care a
fost traiectul şi evoluţia contactelor lui Eminescu cu lumea cărţilor, modul în
care s-a constitut biblioteca lui Eminescu (denumire generică în care vom
include atât cărţi, dicţionare, codice precum şi diverse alte materiale cu caracter
bibliofil: caiete, file disparate, manuscrise, documente, ciorne etc,) care a fost
alcătuirea acesteia, dimensiunea numerică, ce s-a întâmplat cu acest tezaur şi,
mai ales, descoperirea unei posibile locaţii necunoscute până în prezent, unde
am putea să regăsim o parte din biblioteca lui Eminescu.
Ipoteşti – prima bibliotecă a lui Eminescu
Lecturile Poetului încep de timpuriu, fiindcă în vremea copilăriei lui
Mihai Eminescu, tatăl său, Căminarul Gheorghe Eminovici avea o frumoasă
colecţie de cărţi, al cărei inventar era ţinut cu minuţiozitate într-o condică (astăzi
de negăsit). Aşadar, abordând demersul enunţat mai sus, în ordine cronologică,
vom avea în vedere justa constatare a lui G. Călinescu : „ O bună parte din
3
cărţile ce i-au aparţinut în anii şcolăriei sale cernăuţene fuseseră desigur ale
căminarului Gh. Eminovici, care ştia franţuzeşte, nemţeşte, ruteneşte, leşeşte,
ruseşte şi evreeşte cu accent.” 2
Date sumare privind o parte dintre titlurile acestei biblioteci ne sunt
oferite de Octav Minar, care tipăreşte o scrisoare a lui Costache Balş, unde sunt
menţionate lucrări din literatura universală, în traducere românească: „Istoria
cavalerului de Grie(sic) şi a iubitei sale Manon”, traducere Alecu Beldiman;
„Alzira sau Americanii”, „Meropa” de Voltaire, traducere Grigore
Alexandrescu; „Antony” de Alexandre Dumas-Tatăl, traducere Alexandru
Hrisoverghi şi precuvântare C.Negruzzi; „Moartea lui Socrat” de Lamartine,
traducere G.Sion; „Mizantropul” de Moliere, traducere G. Sion; „Mettella şi
Orbul” de George Sand, traducere George Baronzi; „Speronare” de Alexandre
Dumas-Tatăl, traducere Ion Heliade-Rădulescu; „Femeia bună şi bărbatul bun”
de Marmontel, traducere Ion Heliade-Rădulescu; ,,Crucea de argint” de Eugen
Sue, traducere Ion Heliade-Rădulescu; „Lacul Dracului” de George Sand,
traducere George Baronzi; „Meropa” de Voltaire, traducere Grigore
Alexandrescu.
Este greu de reconstituit traseul acestor cărţi, mai ales că lor trebuie să le
adăugăm şi cărţile din biblioteca extrem de valoroasă a lui Nicolae, fratele
Poetului3, despre care nu avem astăzi nici un fel de ştire.
Din nefericire, vizitatorul de azi al casei natale a lui Eminescu poate
avea doar o palidă idee privitoare la salonul de lectură ipoteştean. Cărţile s-au
pierdut şi nu mai sunt şanse de a fi recuperate vreodată:
2 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu
3 Henriette Eminovici se plânge într-o scrisoare adresată lui T. Maiorescu ( datată Ipoteşti, martie
18/30 1884) că, după moartea lui Gh. Eminovici, Matei şi-a însuşit „biblioteca lui Neculai de mare
valoare” (cf. George Muntean, Eminescu O sută de documente noi, Editura Eminescu, Bucureşti,
2000, Doc XL, p. 114-115)
4
„Astăzi, din biblioteca lui Gheorghe Eminovici nu este mai nimic la
Ipoteşti, darmite consistentul ei fond. Dar, parcă din marile biblioteci şi colecţii
ale lui Teodor Callimachi şi Teodor Boyan, alţi doi pionieri notabili ai
bibliofiliei botoşănene, se mai păstrează ceva? Nu o spunem deloc ca o
consolare4.”
Biblioteca lui Aron Pumnul
În anul 1858, nu mai puţin de cinci fii ai căminarului Gheorghe Eminovici
( Şerban, Neculai, Gheorghie, Ilie şi Mihai) se aflau la studii la Cernăuţi. Timp
de 8 ani, Mihai va învăţa, cu intermitenţe, mai întâi la Şcoala primară
National-Hauptschule, unde termină clasa a treia şi a patra (1858-1860) şi care,
negreşit avea şi ea biblioteca sa. O bibliotecă asemănătoare va găsi şi la Ober
Gymnasiu, frecventat din toamna anului 1860 până în primăvara anului 1866.
Teodor Stefanelli, fost coleg cu Eminescu la Cernăuţi şi la Viena,
colaborator al revistei Convorbiri Literare, este printre puţinii condeieri care
oferă informaţii de o inegalabilă valoare privind preocupările juvenile ale lui
Eminescu privind istoria şi literatura, precum şi pasiunea pentru citit şi poezie a
Luceafărului.
„ Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria
românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi
în care află ce-i trebuie”, mărturiseşte Stefanelli.5
În casa lui Aron Pumnul, unde Mihai Eminescu a stat în gazdă, exista o
mult mai valoroasă bibliotecă, a gimnaziştilor români, parcursă cu nesaţ de acest
şcolar atipic, devenind chiar îngrijitorul ei, într-un timp, şi ale cărei cărţi le ştia
pe de rost.
4 Ionel Bejenaru, Un focar de cultură – biblioteca lui Gh. Eminovici Căminarul, Luceafărul, 20
Ianuarie 2011.
5 Teodor Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914
5
„ Mai cu seamă în zilele de duminici şi sărbători îl aflam pe Eminescu
regulat în bibliotecă, răsfoind, cetind şi luând acasă tot cele mai vechi cărţi”.
„Aceasta a fost întâia bibliotecă consultată de Eminescu”, scrie acelaşi
Teodor Stefanelli în „Amintiri despre Eminescu”, neştiind însă de existenţa
bogatei biblioteci aflate în casa părintească de la Ipoteşti.
„Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era
alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri
istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât
cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem
că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de
atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul
autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar
spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații
bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura”.6
Teodor Stefanelli spune că, în 1865, Eminescu a dăruit bibliotecii
studenţilor romîni o carte privind mitologia grecilor şi a romanilor, iscălind actul
de danie cu mâna proprie, Eminoviciu 7
Acum, la această fragedă vârstă, Eminescu deprinde obiceiul de a procura
cărţi de la diverşi anticari, chiar cu preţul de a nu avea bani pentru traiul său
zilnic: „ Pentru a-şi cumpăra cărţi de la anticar sau de la ofertanţi hămesiţi,
copilul Eminescu uita de foame 8.” Prin astfel de jertfe acesta înţelegea să dăruie
lumină şi celorlalţi tineri, însetaţi de cunoaştere9. La fel se întâmpla şi în vremea
6 Ion Ionescu-Bucovu, Viaţa lui Mihai Eminescu între mistificare şi adevăr. (cf. Cronopedia,
27.12.2012)
7 „Mithologie für Nichtstudierende von G. Reinbeck. Professor an der deutschen Hauptschule zu St.
Petersburg. Mit 16. Abbildungen. Wien im Verlage bei R. Sammer.
8 Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 57
9 În a doua parte a anului 1865, Eminescu dăruia „Bibliotecii Gymnasiştilor Români”, zece cărţi,
înregistrate ca atare în „Cunsemnăciunariu”.
6
studenţiei la Viena: „când vara avea lipsă de bani, el punea zălog hainele de
iarnă şi le scotea abia târziu toamna. Stau mai bine acolo şi sunt scutite de
molii”, spunea Eminescu prietenilor săi.
Revăzând în 1875 Cernăuţii10, cu o misiune secretă, şi vizitând locul
unde a stat în gazdă, Eminescu mărturiseşte bunului său prieten, Teodor
Stefanelli: „Uite, acolo am locuit eu şi în căsuţa cea mică era şi biblioteca... la
care am fost şi eu bibliotecar un timp”.
La Blaj – centrul de lumină al Transilvaniei
În vara anului 1866, Eminescu poposeşte la Blaj, oraşul ce a cunoscut
lumina marile figuri ale renaşterii poporului român din Transilvania: Gh.Şincai,
Micu- Klein, Petru Maior, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţiu sau Aron Pumnul.
Gimnaziul şi seminarul teologic, Catedrala din acest oraş au lăsat o impresie de
neuitat tânărului însetat de cunoaştere, dar, dintre toate, „ Biblioteca era locul
cel mai pasionant pe care Blajul i l-a oferit lui Eminescu”11. Creată de Samuel
Micu – Klein, la 1727, ctitor de asemenea şi al şcolilor din Blaj, biblioteca
poseda codice greceşti, latine şi slavone dar şi cărţi în limba română şi în limbi
străine, lucrări teologice sau filosofice, dar mai ales manuscrise aparţinând
10 La începutul lunii octombrie 1875, serbându-se inaugurarea Universităţii din Cernăuţi şi totodată
centenarul anexării Bucovinei la Austria, Eminescu îndeplini o misiune destul de riscantă: aduse
într-un mare lădoi de lemn mai multe sute de exemplare dintr-o lucrare intitulată Răpirea Bucovinei,
scrisă de un anonim, pe baza unor documente scoase din Arhivele de la Viena. Ca să mascheze aceste
manifeste incendiare, Eminescu aşeză deasupra lor cărţi vechi, precum psaltiri, ceasloave, biblii şi
multe hârţoage vechi. La plecare, Eminescu luă cu el aceleaşi cărţi vechi, însă românii erau satisfăcuţi:
manifestele fuseseră trecute graniţa şi erau citite cu nesaţ. Presupunem că Eminescu , în urma acestei
acţiuni curajoase, a intrat şi mai mult în atenţia serviciilor de informaţii din Austro-Ungaria.
11 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, p.42
7
corifeilor Şcolii Ardelene. Deşi avea doar 16 ani, contactul cu aceste valori ale
culturii române va avea o mare influenţă asupra formării sale ulterioare.
Bucureşti, 1869 - din nou printre cărţi.
Angajat cu sufleor (pe o simbrie de 7 galbeni pe lună) în teatrul de vodevil
a Iorgu Caragiale, trupă ce îşi avea sediul în fosta sală Cornescu, din centrul
Capitalei, Eminescu fusese descoperit la Giurgiu. Acolo, locuia în condiţii
precare în curtea unui hotel, angajat ca rândaş şi grăjdar, şi tare le-a fost mirarea
actorilor să audă un tânăr, tolănit în fân, recitând din Schiller12. Acesta avea un
singur gemantan, păstrat ca o comoară de preţ, plin de cărţi, păstrat la fereală, în
paiele din ieslea grajdului. Cele mai multe erau în limba germană. Era perioada
când tânărul acesta firav „citea enorm şi cu pasiune multă lirică clasică şi
romantică, germană 13.”
Unul dintre prietenii de la Blaj ai lui Eminescu, Ştefan Cacoveanu, îşi
amintea de locuinţa lui Pascaly, din spatele Hotelului Hugues, de pe Podul
Mogoşoaiei, unde se aciuase pentru un timp Poetul. Acesta traducea din
germană pentru Pascaly o carte a autorului Th. Rötscher, privind arta teatrală,
motiv pentru care patronul trupei de teatru îi oferi o cămăruţă, la etaj, în aceeaşi
clădire. Camera destul de întunecată, ai fi zis, păşindu-i pragul, că este un
depozit de cărţi. Aici se aflau sute de volume vechi, în limba germană şi română,
aşezate iarăşi în grămezi pe podea, într-o ordine numai de Eminescu cunoscută.
„ Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de 4
paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa,
în fund, era fereastra. Intrând pe uşă, de-a stânga, o canapea mică, care servea
de pat; în el dormea cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese
odinioară roşie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă
12 De altfel, în aprilie 1867, Eminescu traduce din Schiller poezia Resignaţiune.
13 Zoe Dumitrescu – Buşulenga, op. cit. p. 49
8
mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca
şi masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de
la fereastră până lângă masă, pe padiment. Vor fi fost până la 200 de volume,
mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte. Pe masă erau tot felul
de hărţulii scrise şi nescrise.”14
Aşadar, acest izvor ne oferă o dimensiune numerică (200 de volume) a
bibliotecii tânărului Eminescu.
Fiindcă lucra mai mult noaptea, ziua străbătea străzile oraşului, oprindu-se
la anticari, aflaţi pe cheiul Dâmboviţei, în Piaţa Teatrului, pe Str. Doamnei,
umblând după vechituri, unde citea cu nesaţ, fiindcă nu avea bani să le cumpere
întotdeauna. „ Îi plăcea să meargă în Cişmigiu şi să se oprească pe la anticari,
unde citea, dar mai niciodată nu cumpăra.15”
Vremea studenţiei la Viena
Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, din perioada studiilor
sale la Viena, Ioan Slavici, recunoaşte la aproape patru decenii după prima lor
întâlnire, că Eminescu era la acea vârstă un adevărat fenomen: „ citise cronicarii
şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei”, 16”
cunoştea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în
Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Budha”17 .
14 Ştefan Cacovean, Eminescu la Bucureşti în a. 1868/69 în Luceafărul, anul IV, nr. 3, 1905. Citatul
este reprodus după Amintiri despre Eminescu, Antologie şi ediţie îngrijită de Ion Popescu, Editura
Junimea, 1971, p.27
15 Idem, p. 32
16 Ioan Slavici, Eminescu – omul, în Omagiu lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec
&Co., Societate Anonimă, 1909, p. 9
17 Ioan Slavici, op. cit. p. 12. Cunoştinţele despre budhism şi confucianism şi le dobândise citind din
Revista „L’Orient Pittoresque”
9
La acea vârstă, Eminescu lucra la traducerea operei lui Kant privind
raţiunea pură, citea opera lui Schopenhauer, Fichte şi Spinozza, dialogurile lui
Platon, traduse în franceză.
Acelaşi Ioan Slavici ne dezvăluie câteva detalii esenţiale privind modul în
care îşi satisfăcea Eminescu setea de cunoaştere, relaţiile sale cu anticariatele şi
bibliotecile publice: „ El citea, înainte de toate, mult şi cu o repeziciune
uimitoare, nu vorbă cu vorbă, cu cuprinzând cu privirea fraze întregi. Era deci
în curent şi cu publicaţiile noi, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. În
acelaşi timp ţinea să citească în tihnă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice.
Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile
nu-l mai vedea nimeni…..Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia îl silea
să înceapă a vinde dintre cărţile citite pe la anticari…..”18.
Teodor Stefanelli („Amintiri despre Eminescu”) descrie cu lux de
amănunte modul în care trăia studentul Eminescu la Viena: „uneori era atât de
adâncit în lucru, că scris până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea
seara la cină.”
Când nu scria, Eminescu se adâncea în citit şi citea foarte mult, felurite
cărţi. Sta lungit pe o canapea, ori aşezat la masă sau chiar în pat. Masa îi era însă
plină de cărţi româneşti şi nemţeşti. „ În româneşte citea mai cu seamă scrierile
vechilor cronicari şi Convorbiri Literare, iar în limba germană operele celor
mai însemnaţi scriitori” spune Teodor Stefanelli, care dezvăluie şi numele
autorilor preferaţi de Eminescu: „Lenau era un poet predilect al lui Eminescu,
iar pe filosoful Schopenhauer 19îl citea foarte adesea şi cu multă atenţie.”
De asemenea, Poetul citea cu nesaţ traduceri în germană din literatura
indică şi persană, iar când avea cu cine, discuta principiile religiei budhiste.
Citise atunci Ramaiana, Mahabharata, apoi Sakontala (amintind adesea
18 Idem, p. 15
19 Iacob Negruzzi, redactorul şef al Convorbirilor Literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui
Schopenhauer, astfel încât acestea erau în permanenţă pe masa poetului.
10
subiecte legate de Budha-Sakhia-Muni ori Nirvana), inclusiv versurile lui
Hafiz din literatura persană.
Ca student audient, fără drept de împrumut, se ducea rar la Biblioteca
Curţii Imperiale, dar „cumpăra multe, foarte multe cărţi….Cumpăra deci
volumele de care avea nevoie….şi reţinea numai pe acelea la care ţinea foarte
mult. Restul erau vândute, pe măsură ce banii i se împuţinau.20” Din nou,
acelaşi tablou al cărţilor ce invadau interiorul camerelor!
În timpul uceniciei lui Mihai Eminescu în capitala Austriei este constituită
Societatea Academică Literară „ România Jună” (20 martie 1871), una dintre
cele mai ilustre organizaţii aparţinând studenţilor români din Viena, capitala
Imperiului Austro-Ungar. Ioan Slavici este ales preşedinte iar Mihai Eminescu
bibliotecar (20 martie/1 aprilie 1871). Prin această desemnare, i se recunoaşte,
desigur, tânărului student calitatea de veritabil cărturar.
Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi
Revenit în ţară, după şederea timp de aproape doi ani la studii în
Germania, la data de 1 septembrie 1874 obţine postul de director al Bibliotecii
Centrale din Iaşi. Aici, Eminescu pune ordine în inventarul de cărţi, propunând
îmbogăţirea zestrei acestui locaş cu manuscrise şi carte veche românească.
După cum aflăm din documentele păstrate, printr-un raport adresat lui
Titu Maiorescu, la 6 martie 1875, Mihai Eminescu prezintă o lungă listă de
tipărituri si manuscrise vechi pentru achiziţionare, pe care ministrul le aprobă,
desigur cu destulă zgârcenie, ţinând cont de bugetul destul de sărac.
Din salariul său de 200 de lei noi, Eminescu cumpăra documente şi cărţi
vechi, o uimitoare colecţie de rarităţi bibliofile: “ Din privaţiuni, Eminescu a
cumpărat totuşi pentru sine câteva manuscrise şi tipărituri vechi, între care
20 Zoe Dumitrescu – Buşulenga, op. cit. p. 101
11
Iliodor (devenit Mss românesc BAR 3142) şi Elisabeta sau adică Istoria celor
surguniţi, de la moştenitorii lui Gh. M. Stihi şi ai lui C. Carp”.21
Intrat în vârtejul unor jocuri de culise şi a unor răzbunări politice,
Eminescu va fi chemat să dea socoteală în faţa legii pentru o aşa zisă
defectuoasă gestionare a cărţilor aflate în scriptele bibliotecii.
Procedurile legale au demarat la 22 iunie 1875, când D. Petrino, prin
raportul său către Ministerul Invăţământului, a cerut ca Eminescu, fost
bibliotecar, sa fie urmărit penal pentru obiecte şi cărţi "sustrase". Ministerul a
înaintat raportul Parchetului din Iaşi, iar la 2 iulie Eminescu predă biblioteca.
Evident, adevărul a prevalat iar Eminescu nu va avea de suferit.
Poetul revine la Biblioteca Centrală din Iaşi în toamna anului 1884, fiind
numit în funcţia de sub-bibliotecar al acesteia.
Cu perioade de întrerupere, este menţinut în funcţie pânul în anul 1886,
îndeplinind roluri ingrate, de conţopist: completa statele de plată, întocmea
diverse adrese, copia formulare de restituire a cărţilor împrumutate, ori pentru
convocarea comisiei bibliotecii.
Pentru că în acele timpuri, în România nu existau suficiente instituţii
publice destinate lecturii, Eminescu îşi procura cărţile trebuincioase de la
anticari, alteori împrumutându-le din bibliotecile personale ale unor amici sau
achiziţionându-le de ici-colo.
În vremea când era în slujba bibliotecii din Iaşi, Eminescu obişnuia să
cutreiere anticariatele, pentru achiziţionarea de lucrări valoroase, trebuincioase
acestei instituţii. Oraşul avea anticari renumiţi, printre ei Fraţii Şaraga (ulterior
s-au mutat în Capitală) sau Izrael Kuppermann.
Ziaristul V. Scânteie relata în 1909 că Poetul petrecea ore bune în
anticariatul lui Hain Şmelkes, din Piaţa Unirii, situat în vecinătatea fostei
21 Augustin Z. N. Pop, op. cit. p. 168
12
cafenelei „Bruxel”, din centrul Iaşului, unde obişnuia să îşi vândă o parte dintre
piesele bibliofile, de care nu mai avea trebuincioasă nevoie.
Acelaşi obicei îl avea Eminescu şi la Bucureşti, unde Poetul vizita adesea
anticariatele lui Pohl, Julius Pach, Leon Alcalay dar mai ales pe acela al lui
Albert Zwiebel.
Unele din cărţile şi manuscrisele cumpărate, adevărate rarităţi bibliofile,
erau, la rândul lor, împrumutate unor cunoştinţe sau prieteni, precum Moses
Gaster, care găseau la Eminescu adevărate comori. Acest „corpus documentar”
era pur şi simplu transportat de veşnicul chiriaş grăbit, dintr-o locuinţă în alta,
constituind singura valoare la care ţinea în mod special.
Un martor al existenţei lui Eminescu din perioada ieşeană, A.C. Cuza,
spune că în timp ce sta în gazdă într-o cămăruţă din curtea Hotelului România
(Hotelul Petrea Bacalul) „ cărţile şi ziarele sale erau aruncate pe jos”. 22 Nu
era un semn de împuţinare a discernământului ci o perseverenţă în neglijarea
ordinii şi bunei gospodăriri.
Din nou la Bucureşti 1877 – 1883
Avem cîteva note desluşitoare privind cărţile ce constituiau valoroasa sa
bibliotecă în corespondenţa Poetului cu diverse persoane, cum ar fi, de exemplu,
misiva adresată lui Maiorescu, în urma propunerii acestuia de a deveni redactor
la ziarul „Timpul”, Eminescu urmând să se mute de la Iaşi la Bucureşti: „ Am
adunat multe vechituri, manuscripte şi tipărituri vechi româneşti, pe care le-aş
lua bucuros cu mine”, răspunde acesta ocrotitorului său23.
Într-o scrisoare trimisă lui Slavici, datată 12 oct. 1877, Eminescu se
lamentează:„ Am bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi
22 A.C. Cuza, Kamadeva Amintiri, în Neamul Românesc Literar, 1/1909, p. 408.
23 C. Botez, Notă Biografică privind-l pe M. Eminescu, p. XIX – XXIX, în M. Eminescu Poezii,
Craiova, 1935
13
molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să
transport aceste soiuri de avere mobilă în sensul larg al cuvântului ?” 24
De reţinut pluralul „lăzi”, fiindcă mai târziu se face vorbire doar de o
singură ladă, de un cufăr cu cărţi şi manuscrise eminesciene.
I.Slavici, întâlnindu-l pe Eminescu în odaia boltită de la Caimata, un fel
de chilie călugărească, descrie camera „în care stăteau aruncate, una peste alta,
lăzi, cărţi, manuscripte, ziare (s.n.) şi haine vechi. După ce n-a mai putut s-o
ducă aici, şi-a luat două odăi în Piaţa Sf. Constantin, una ca iatac de dormit, în
care n-avea să intre peste zi, iar alta un fel de birou, în care-şi avea biblioteca
şi-şi petrecea ziua.25” Iarăşi, este vorba de pluralul „lăzi”, ba chiar de o cameră
specială cu funcţie de bibliotecă !
Despre locuinţa pitorească de la Caimata îşi aduce aminte şi Ioniţă
Scipione Bădescu: „ înăuntru un pat de scânduri, cu o velniţă albă, în colţ o
masă de brad, cu un scaun de lemn, iar în jurul pereţilor policioare acoperite
cu cărţi.(s.n.)”
Era perioada în care, cum spunea acelaşi Slavici „ Stăpânit de o o
neastâmpărată sete de ştiinţă, el studia mereu, şi nu era nici o ramură de ştiinţă
omenească pe care nu ţinea să o aprofundeze.” 26
De altfel, Al.Vlahuţă, în 1879, făcându-i o vizită lui Eminescu, la
domiciliul său aflat pe Podul Mogoşoaiei, descrie odaia largă, unde se găseau
multe cărţi: „cărţi multe ticsite pe nouă poliţi, lungi ca de vre-o patru metri.27”
Mai tărziu, Al.Vlahuţă consideră că Eminescu era un „cititor pasionat,
unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii, literaturii şi istoriei noastre, din
cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii
24 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, 1924, p.122-123
25 I. Slavici, Eminescu – omul, p. 16
26 Idem, p. 22
27 Al. Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, 1889, în vol. Din goana vieţii, Ed. a 3-a, Bucureşti, 1892,
p. 213.
14
pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucegăite
ale vreunui buchinist.”28
Al.Vlahuţă ştia că Eminescu citea în original pe clasicii antici, şi avea „ o
evlavioasă admiraţie pentru operele lor mari, liniştite, perfecte. Când mi-i capul
greu şi ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează.”
Prezenţa „dulapului de cărţi”, ca o prezenţă statornică în viaţa de zi cu zi
este consemnată chiar de Eminescu. Acesta notează pe unul dintre manuscrisele
sale, aflate azi la Academie (între conceptele Mai am un singur dor şi Codrule,
Măria Ta), inventarul uneia dintre cele două odăiţe, pe care le ocupa, în 1879, în
locuinţa închiriată de la Stelian Chiriţescu, aflată pe Str. Segmentului nr.1, nu
departe de Parcul Cişmigiu: „ o oglindă, o sofa, două scaune, un dulap de cărţi
(s.n.)…..”
Într-o scrisoare către Veronica Micle, datată 3 martie 1882, prin care
Eminescu îi destăinuie acesteia planul de a se muta împreuna cu ea într-o
locuinţă mai încăpătoare, situată pe Calea Victoriei, aflăm că acesta dorea să
aibă neapărat cu o cameră unde să îşi depoziteze cărţile, chiar în pod, dacă nu ar
fi cu putinţă altfel: „Aici ţi-oi putea aranja pentru tine un salonaş şi o cameră
de culcare şi pentru mine asemenea s-ar găsi o odăiţă….lângă bucătărie sau în
pod în care să-mi ţin cărţile.29”
De unde atâtea cărţi ? Un răspuns edificator ni-l oferă acelaşi I. Slavici:
Eminescu obişnuia să cumpere „ un întreg şir de cărţi, cu privire la o chestiune
care îl preocupa, şi după ce le citea, le returna anticarului Leon Alcalay.”30
Mite Kremnitz confirmă în scrierile sale că poetul „îşi punea paltonul
amanet, în toiul iernii, ca să cumpere un manuscris vechi”.
28 Al.Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, 1889, în Revista Nouă, nr. 7, 15 iulie 1889, p.252
29 I.E.Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, p. 149
30 Idem, p.127 - 128
15
În acelaşi fel, Poetul obişnuia să îşi depună valorosul său ceas, marca
Breguet, la muntele de pietate, unde „şedea cu chirie la părintele Strul Avrum”,
de unde îl răscumpăra (fapt evocat şi în scrisorile din 17 februarie şi 21 martie
1882, adresate V. Micle).
Atent la atmosfera lugubră în care îşi ducea traiul, Eminescu foloseşte
propria experienţă, descriind în „Sărmanul Dionis” una dintre locuinţele sale din
Bucureşti:
„ Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie, ce curgeau prin pod şi un
mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub
presiunea zidurilor vechi şi gratiile sunt rupte; numai rădăcinile lor ruginite se
iveau în lemnul putred. În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte,
păienjenii îşi executau paşnica lor industrie; într-un colţ al casei la pământ,
dorm una peste alta câteva sute de cărţi vechi. Multe din ele greceşti, pline de
învăţătură bizantină…”
La rândul lor, cei ce l-au cunoscut pe Eminescu în acea perioadă descriu
în memoriile lor interiorul camerelor cu aer de debandadă şi impardonabilă
dezordine, în care atenţia îţi era atrasă, de la bun început, de teancurile de cărţi,
răspândite peste tot. Neîncăpând pe rafturile atârnate de pereţi, opusculele zac
întinse pe podea, creând impresia unei totale harababuri. De vină, desigur,
pentru această neorânduială este nu numai caracterul grăbit al chiriaşului
Eminescu, veşnic neatent cu detaliile nesemnificative, dar mai ales lipsa de
spaţiu necesar depozitării atâtor cărţi şi manuscrise.
La câteva decenii după moartea Poetului, col. Marin Ionescu-Dobrogianu
(1866 -1938), cel ce avusese şansa ca în tinereţe să îi cunoască personal pe
Mihai Eminescu, G. Dem. Teodorescu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Al.
Vlahuță, I. L. Caragiale, Nicolae Grigorescu şi alţii, descrie impresiile sale din
ziua în care l-a vizitat pe Poet, în strada Speranţei31 : „ În odaie, afară de cărţile
31 Datarea iulie – august 1884 este probabil eronată, scuzabilă, ţinând cont de trecerea unei perioade
îndelungate de la momentul evocat sau este vorba de o greşeală tipografică.
16
aşezate în rafturi împrejurul a 3 pereţi, încolo domnea o neregulă înfiorătoare.
La mijloc, o masă mare, neânfăţată, de brad, plină de cărţi, unele deschise, cele
mai multe aşezate în teancuri”.32
În ciuda acestei aparente lipse de respect faţă de modul în care se
depozitează cărţile, Eminescu le iubea nespus de mult, era îngrijorat de soarta
lor. Mai ales după revenirea din sanatoriul de la Oberdöbling, el scria lui
A. Chibici-Revneanu, la 12/24 ianuarie 1884: „Ceea ce aş voi să ştiu de la tine
este dacă cărţile şi lada mea (s.n.) sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera
să le revăd. În ladă trebuie să fi aflând şi ceasornicul pe care l-am fost scos de
la Simţion."
Din acest pasaj am putea deduce că lucrurile mai valoroase (ceasornicul,
documentele vechi, manuscrisele, cărţile preţioase etc) erau păstrate în ladă,
separat de cărţile sale personale, mult mai numeroase desigur, altminteri
Eminscu ar fi scris, desigur, „cărţile din lada mea…”.
Aşadar, cărţile sale se aflau, la data de 28 iunie 1883, în locuinţa lui I.
Slavici, de unde au fost transportate la ing. C. Simţion iar de aici la T.
Maiorescu. Aflând acest fapt, Eminescu îl roagă pe acelaşi A. Chibici-Revneau
(20 octombrie 1884) „să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să
stea acolo”.
De altfel, încă de la sosirea lui Eminescu la Iaşi, Petre Missir îi comunica
lui T. Maiorescu (13 mai 1884) că Poetul "Regretă că n-are biblioteca lui
lângă dânsul; îi spun să scrie el, să i se trimeată sau să scriem noi; el ne
obiectează însă că degeaba scriem, că s-a împrăştiat totul şi nu se mai ştie ce
s-a făcut."33
32 Col. Ionescu – Dobrogeanu, Cum l-am cunoscut pe Eminescu, în Preocupări Literare, 1(1936), p.
97
33 Eminescu în corespondenţă, IV, (Scrisori şi acte oficiale despre M. Eminescu), Notă asupra ediţiei,
Note şi comentarii, Postfaţă: Lucian Chişu, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p.
110
17
Din aceeaşi scrisoare aflăm că P. Missir nu cunoştea, la acea dată, care era
soarta cărţilor lui Eminescu. El propunea lui Maiorescu ca acestea să fie strânse
la un loc, eventual depozitate la A.Chibici-Revneanu, în nici un caz la Burlă,
care nu este prea gospodar şi nici nu are spaţiu corespunzător: „ Despre partea
cărţilor lui n-ar fi rău dacă s-ar da de urma lor, şi s-ar aduna la un loc, de
exemplu la Chibici şi i s-ar scrie lui de-a dreptul că i se ţin cărţile la dispoziţie
şi că le poate avea oricând va voi. A se trimete acum aice n-ar fi bine, fiindcă
Burlă, în casa căruia şede Eminescu, nu prea e gospodar şi n-are unde să le
pună; ş-apoi în vacanţă, poate că Eminescu să se mute în locul lui Pompiliu,
care pleacă (la Keşkemet), sau în odaia mea.”34
Ar fi fost de datoria lui Maiorescu, ca om de onoare, să îi confirme lui
Missir că biblioteca lui Eminescu se află în păstrarea sa, dar el nu o face, iar
această tăcere, nefirească şi vinovată, ne dă de gândit. Tot astfel, trei ani mai
târziu, T. Maiorescu nu răspunde nici suplicei Poetului, deşi Eminescu îi ceruse
oficial restituirea cărţilor, după cum reiese din corespondenţa sorei sale,
Henriette, cu Cornelia Emilian (20 noiembrie 1887):
„ Are lipsă de cărţi de citit, el a scris d-lui Maiorescu să-i trimeată
biblioteca lui dar până în prezent nu a primit nici un răspuns.”
În data de 27 februarie 1888,Cornelia Emilian primeşte o altă scrisoare de
la Henriette, în care aceasta îi mărturiseşte că Eminescu „ e cam supărat pe dl.
Maiorescu, că i-a scris recomandat, rugându-l foarte călduros pentru biblioteca
lui şi nişte manuscrise pe care ar voi să le mântuie. Şi nici un răspuns nu a
primit până acum…. De-aş putea i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine ştie
de mai sunt şi de nu sunt irosite de mult….Mihai îmi pune că, în Bibliotca din
Iaşi, are un dicţionar lucrat de dânsul din limba sanscrită, aproape iarăşi gata,
şi doreşte să ştie de mai este sau nu. „35
34 Idem, p. 111
35 Idem, p. 161
18
Aici, încă o dată, se evocă existenţa unei „biblioteci” şi nu doar a unui
număr oarecare de cărţi.
Din nefericire, după moartea lui Eminescu, la câteva luni s-a stins şi sora
acestuia. Într-o scrisoare a lui Ion Păun-Pincio, adresată unui necunoscut,
aflăm că, la „câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada
teatrului din Botoşani, se scoteau la vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo
două sofale şi niscaiva (s.n.)cărţi. Era mobilierul lui Eminescu”36. Oare aceasta
ar fi fost şi soarta Bibliotecii Poetului şi a manuscriselor sale, dacă ar fi fost
restituită de T. Maiorescu ? Ştiind ce trist destin au avut manuscrisele lui I.
Creangă, vândute în piaţă, ca hârtie de ambalaj, îi mai iertăm lui Maiorescu
voracitatea proverbială.
În legătură cu conţinutul bibliotecii lui Eminescu, este posibilă o
reconstituire, aşa cum meritoriu o face în zilele noastre domnul N. Barbu,
pornind de la sursele ei primare.
Profesorul Ion Stoica, analizând printre primii acest subiect, în special
problema reconstituirii bibliotecii lui Eminescu, îşi exprima însă scepticismul,
subliniind: „ Eminescu şi-a adunat o bibliotecă pe care vicisitudinile unei vieţi
zbuciumate au risipit-o însă atât de fără urmă, încât azi sunt puţine cărţile
despre care putem afirma cu certitudine că au făcut parte din colecţia
poetului.”37
Înainte de a prezenta modul în care au intrat unele cărţi din biblioteca lui
Eminescu în posesia Bibliotecii Fundaţiei Universitare, în anul 1895, vom arăta
demersurile făcute de Matei Eminescu în sensul recuperării acestor cărţi.
36 Idem, p. 187
37 I. Stoica, Biblioteca lui Mihai Eminescu Date recente, în Revista Bibliotecilor, 1/1969, anul XXII,
nr. 1/1 Ianuarie 1969, p.31-34
19
La sfârşitul anului 1894, Matei Eminescu38 iniţiază o acţiune în justiţie,
pentru a reintra în posesia bunurilor rămase de pe urma fratelui său. Începe, de
asemenea, un demers legal împotriva editorului Socec, avertizându-l să înceteze
„publicarea şi vinderea scrierilor fratelui meu poetul Michail Eminescu”39, atât
printr-o scrisoare de somaţie, transmisă prin Corpul Portăreilor Tribunalului din
Buzău, dar şi prin intermediul unui anunţ publicat în Monitorului Oficial: „
Subsemnatul, domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are
dreptul a edita şi vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate poetul
Michail Eminescu, şi că voi urmări şi sechestra oriunde voi găsi asemenea
ediţii, apărute după moartea dânsului încoace. Matei Eminescu”40.
Concomitent, la data de 2/14 feb. 1895, trimite lui T. Maiorescu o
scrisoare prin care solicită să îi restituie biblioteca fratelui său. Scrisoarea este
remisă criticului de ing. S. Dumitriu, persoana de încredere a lui Matei
Eminescu, cu care acesta va edita o carte cu poeziile lui Eminescu.
T. Maiorescu oferă emisarului citat mai sus un răspuns aspru, ceea ce îl
nemulţumeşte pe Matei Eminescu. Totuşi, în urma unei negocieri încheiate cu
succes, Soccec capătă dreptul de a publica în continuare opera lui Eminescu iar
procesul încetează.
În acelaşi efort de refacere a bibliotecii lui Mihai Eminescu, astfel încât
cărţile acesteia să devină un bun public, la 6 mai 1895, Matei Eminescu a
prezentat o ofertă de carte, sub forma unei donaţii, destinată Bibliotecii
Fundaţiei Universitare Carol I (BCU), însoţind-o cu o listă de titluri.
Adresată lui Gh. Dem. Teodorescu, ce fusese proaspăt numit în fruntea
Bibliotecii Fundaţiei Universitare, lista enumera titluri din domeniul istoriei,
geografiei, ştiinţelor naturale, matematicii. Fratele Poetului promitea să facă o
38 Prin anunţul publicat în „Monitorul Oficial” din 31 oct. 1892, Matei Eminovici devine Matei
Eminescu.
39 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc. LXXIX, p. 181
40 „ Monitorul Oficial”, 09.12.1894, p. 6791
20
nouă selecţie, ulterioară, conţinând lucrări („uvraje”) de filozofie, religie etc,
iarăşi din biblioteca lui Eminescu, ceea ce nu s-a întâmplat.
La 12/24 mai 1895, C. Rădulescu –Motru, bibliotecarul de atunci al
Fundaţiei Universitare Carol I, mulţumeşte protocolar lui Matei Eminescu,
apreciază mărinimia gestului, dar roagă să se şteargă din lista donaţiei un anumit
număr de cărţi, „ ce le avem deja şi pe care Vă rugăm dar a nu ni le trimite”41.
În lista cărţilor prezentată de Matei Eminescu se reuneau 37 de titluri, cu
142 de volume, din care însă nu au fost selectate decât 16 titluri, în total 52 de
volume.
Deşi cărţile oferite de Matei Eminescu au fost acceptate doar parţial,
în mod selectiv, de către Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I, presa
anunţa deja această donaţie: „ Eminescu a lăsat o frumoasă bibliotecă, compusă
din manuscrise româneşti, franţuzeşti şi nemţeşti. Nu s-au găsit manuscrisele. În
ceea ce priveşte volumele, în număr de 400, fratele Poetului, căpitanul
Eminescu, le-a donat Fundaţiei Universitare.”42
Desigur, presa nu avea cum să ştie de refuzul conducerii Bibliotecii
Fundaţiei Universitare, însă numărul estimativ al lucrărilor în limba română,
franceză şi germană (400), ce i-ar fi aparţinut lui Eminescu, trebuie avut în
vedere. În acest număr impresionant trebuie să includem probabil şi cărţile din
biblioteca părintească, eventual cele ce au aparţinut fraţilor lui Eminescu, altfel
persoane cu studii superioare, cărora cititul unor opere în limbi străine le era
în obicei. Evident, nu vom include aici lucrările şi manuscrisele aflate în posesia
lui T. Maiorescu sau la alţi prieteni ai lui Eminescu.
Unde se află exemplarele refuzate, cât şi cele promise în cel de-al doilea
lot de carte ?
41 Augustin Z. N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1983, Despre Biblioteca lui Eminescu, p. 175
42 Cf. L' Independence Roumaine, 17 mai 1895.
21
Bibliologul I. Stoica, intuia, în urmă cu peste 4 decenii, unde ar trebui să
se caute, pentru a da de urma acestor cărţi: „ Poate că, printr-o cercetare
amănunţită a actelor de familie care s-au păstrat de la căpitanul Matei
Eminescu, s-ar putea da de urma celor 90 de volume respinse de bibliotecarii
Fundaţiei, după cum s-ar putea afla şi care a fost soarta celei de a doua donaţii
promisă de fratele Poetului, dar netransmisă Bibliotecii Fundaţiei
Universitare.” 43
În consens cu părerea exprimată de I. Stoica se pronunţă şi Augustin Z. N.
Pop, care afirmă că „parte din biblioteca lui (Matei Eminescu. n.n.), amestecată
cu cărţi de-ale lui Mihai Eminescu, s-a păstrat în familie.”44
Eminescologul A.Z.N. Pop oferă, în anul 1883, răspunsul la această
întrebare: cărţile amintite mai sus au fost dăruite peste decenii de către Matei
Eminescu fiului mezin, Gheorghe Eminescu, precum şi fiicei Ecaterina
Eminescu, căsătorită Persu. Dar, adaugă Augustin Z. N. Pop, „ la Tohan (Jud.
Buzău), textele pe care le citise şi din care se documentase rapsodul
„nepereche” al românilor s-au risipit şi mistuit pentru de-apururi în
calamităţile celui de-al doilea război mondial…”45
Aceste mărturii ar părea că pun capăt cercetărilor referitoare la
descoperirea cărţilor ce au aparţinut bibliotecii lui Mihai Eminescu. Şi, totuşi,
mai există o şansă de a reîntregi, cel puţin parţial, biblioteca lui Mihai Eminescu,
în ciuda nenumăratelor distrugeri accidentale a unora dintre exemplarele de carte
şi documente eminesciene (cum ar fi cele produse în timpul celui de al Doilea
Război Mondial sau în criminala incendiere a Bibliotecii Centrale Universitare,
în decembrie 1989).
43 Ion Stoica, Biblioteca lui Mihai Eminescu, în Revista Bibliotecilor, anul XXII, nr. 3, martie 1969,
p. 170-171
44 Augustin Z. N. Pop, op. cit., p. 164
45 Idem, p. 175-176
22
T. Maiorescu, salvatorul tezaurului eminescian
Şansa găsirii unei părţi a tezaurului lui Eminescu se numeşte T.
Maiorescu, cel care a păstrat şi valorificat, cu voia sau fără voia lui Mihai
Eminescu ori a lui Matei Eminescu, manuscrisele şi cărţile lui Eminescu.
Cum au ajuns cărţile lui Eminescu în posesia lui T. Maiorescu ? Există
două păreri exprimate în literatura memorialistică. În prima dintre ele se susţine
că ing. Constantin Simţion ar fi dus lada cu manuscrise şi cărţi acasă la T.
Maiorescu, în str. Mercur nr. 1
Într-o altă variantă, Slavici afirmă însă că în timpul şederii lui Eminescu la
Floreşti, pe malul Gilortului, în locuinţa junimistului N. Mandrea, în conacul
său din Câmpia Cerbului, din aprilie şi până la sfârşitul lunii august 1878,
obiectele personale ale Poetului se găseau în casa lui Maiorescu, „într-un iatac
luminos, puse în cea mai mare rânduială”46.
Cu certitudine, tezaurul de cărţi şi manuscrise eminesciene a rămas în
custodia lui Maiorescu, timp de aproape două decenii. Dintre manuscrisele aflate
în această „Bibliotecă Eminescu”, la 25 ianuarie 1902, Maiorescu face prima
donaţie către Academia Română, lotul predat bibliotecii conţinând 44 de
manuscrise. Maiorescu declară în scris că manuscrisele donate fac parte din
cele „ dăruite mie de dânsul cu diferite ocaziuni”47.
Pentru început facem următoarea precizare: trezeşte serioase semne de
întrebare modalitatea în care Maiorescu ar fi vrut să „strecoare” acest prim lot
de manuscrise în inventarul Bibliotecii Academiei Române. La data de 25
ianuarie 1902, I. Bianu, directorul Bibliotecii Academiei, îi cere lămuriri: „ Nu
ştiu dacă veţi veni la şedinţa de astăzi – în orice caz mă rog să-mi repetaţi dacă
întru adevăr doriţi ca manuscriptele Eminescu să nu se prezinte în şedinţă –
precum mi se pare că mi-aţi spus, dar nu sunt sigur – ci să se pună în colecţiune
46 I. Slavici, op. cit. p.125
47 Cf. Analele Academiei Române, S. II, 24(1901-1902), p. 95
23
fără obicinuita publicitate. Vă rog să-mi daţi o vorbă de răspuns în această
privinţă, pentru ca să nu se facă altfel de cum doriţi.”48
Cum să se treacă sub tăcere un asemenea eveniment ? Este de presupus că
avocatul T. Maiorescu voia să nu fie tracasat din nou de Matei Eminescu,
printr-un proces răsunător, ţinând cont de primele sale declaraţii, conform cărora
nu se afla în posesia nici unui document sau carte din biblioteca Eminescu ?
În al doilea rând, aserţiunea conform căreia documentele sunt din cele
dăruite lui Maiorescu de însuşi Eminescu stă şi aceasta sub semnul echivocului:
este puţin plauzibil ca pudicul, discretul, sfiosul Eminescu să fi îndrăznit să-i
dăruiască mentorului său spiritual, sobrului şi moralistului Titu Maiorescu,
documente şi însemnări atât de personale, chiar „horribile dictu”, unele cu
caracter pur administrativ, gospodăresc, cum ar fi, de exemplu, chitanţe privind
plata chiriei, inventar al obiectelor de folosinţă intimă, etc. Din conţinutul
acestor hârtii personale se deduce că hârţoagele au intrat fără voia lui Eminescu
în posesia criticului, altminteri ar rezulta că Poetul dorea cu tot dinadinsul ca
Maiorescu să ştie toate intimităţile operei sale, toate dedesubturile şi picanteriile
cu iz biografic ale existenţei sale, concluzie ce nu se poate accepta !
Vom înregistra această afirmaţie pe seama unei scăpări de condei sau a
unei omeneşti pierderi de memorie. Erare, humanum est…..
Din păcate, aşa cum vom demonstra în continuare, marele critic a
perseverat în omisiunea dezvăluirii adevărului, acesta nefiind prima faptă de
malonestitate, vis-à-vis de cărţile şi documentele lui Eminescu.
Astfel, aşa cum am arătat mai sus, la cererea expresă a lui Matei Eminescu
moştenitorul legal al bunurilor rămase de pe urma fratelui său, de restituire a
bibliotecii ce a aparţinut lui Mihai Eminescu, enunţată în 1895, criticul comite
48 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc. LXXXVII, p. 191
24
un prim fals: comunică lui Matei că nu se află în posesia acestor bunuri, fapt
consemnat şi în Jurnalul său.49
Acelaşi neadevăr rezultă şi dintr-o mărturie convergentă. În scrisoarea lui
Matei Eminescu, adresată lui T. Maiorescu, la 14 aprilie 1895, se arată că
emisarul său, ing. S. Dimitriu, a fost „aspru tratat”, spunându-i-se că „acea
bibliotecă nu e la Dumneavoastră50”, şi că Maiorescu este supărat că editorii
Socec, Morţun şi Şaraga ar fi fost chemaţi în instanţă să dea socoteală de
publicarea operelor lui Eminescu, cu încălcarea dreptului de autor.
Cuprins de remuşcări, sau poate la presiunile celor ce ştiau adevărul în
legătură cu manuscrisele şi lucrările din tezaurul lui Eminescu, T. Maiorescu
donează Academiei Române, la data de 28 mai 1904, un al doilea rând de cărţi şi
manuscrise eminesciene. Documentul de predare – Procesul Verbal –
menţionează cu claritate că: „ Dl. T. Maiorescu prezintă în dar 25 volume
manuscripte şi 72 de volume şi broşuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui
d-sale Ioan Maiorescu (s.n.), zicând că ele nu pot avea un loc mai bun şi o mai
bună întrebuinţare decât în Biblioteca Academiei. Lista acestor lucrări a fost
întocmită de dl. Iuliu Tuducescu”.51
Din nefericire şi a doua donaţie maioresciană ascunde un grav neadevăr:
cele 72 de volume şi broşuri tipărite nu făceau parte din bunurile proprii, adică
din cărţile moştenite de la răposatul său părinte Ioan Maiorescu.
Constatarea aceasta, care afectează onoarea lui Titu Maiorescu în mod
definitiv, alimentând şi prin acest discutabil gest repulsia unor detractori ai
marelui critic, mergând până la acuzaţii grave privind maşinaţiuni obscure ce au
condus la internarea lui Eminescu în mod abuziv în stabilimente de boli psihice,
49 „Răspuns oral aducătorului acestei scrisori că în urma morţii lui M.Eminescu nu mi s-a remis
nimic din partea lui Em. (s.n.) 5/17 Febr.1895 T.M. „ . Exprimarea vicleană („nu mi s-a remis
nimic..”), este formal corectă, dare ea demonstrează că avocatul T.M. ştie să escamoteze adevărul.
50 Cf. Eminescu 100 de documente noi, Doc.LXXXV, p. 188 – 189.
51 Analele Academiei Române, S. II, 27 (1904-1905), p. 18
25
a fost pusă în circuitul lumii ştiinţifice de către academicianul Alexandru Elian,
încă din anul 1955. Iată ce scrie acesta: „ Maiorescu se simte probabil stânjenit
să se vadă că mai păstrase încă, aproape 15 ani după moartea lui Eminescu, şi
alte bunuri ale acestuia, pe care nici măcar nu le putea restitui în întregimea
lor. Recurge atunci la calea pe care am discutat-o pe larg mai sus (n.n. este
vorba de prima donaţie şi suspiciunile legate de faptul că manuscrisele i-au fost
dăruite de însuşi Eminescu): atribuirea lor, fără temei, bibliotecii răposatului
său tată, cunocut ca un om de cultură. Indicaţiile lui Maiorescu nu puteau fi
bănuite de nimicuri şi astfel – manuscrise sau cărţi – cumpărate cu sacrificii,
studiate cu iubire, de marele dispărut, au fost încorporate, sub un nume străin,
colecţiilor Academiei Române, unde au rămas, până azi, nebăgate de nimeni în
seamă.”52
Academicianul G.Ştrempel, fost director al Bibliotecii Academiei, îşi
manifestă, la rândul lui, nedumerirea: „Nu putem pricepe de ce a recurs
Maiorescu la această formulă, ce nu concordă cu adevărul, la această
mistificare, căci avem de-aface în realitate cu rămăşiţe din Biblioteca lui
Eminescu, cuprinzând numeroase însemnări autografe, cercetate şi ele mai
târziu.53”
Pentru a argumenta o asemenea acuzaţie extrem de gravă, academicianul
A. Elian analizează un document de netăgăduit, şi anume lista cu titlurile
manuscriselor împrumutate de Eminescu lui M.Gaster54, constatând că „ 7 din
cele 10 manuscrise Eminescu, împrumutate de Gaster, figurează în lista cu
52 Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi Cercetări de Bibliologie, vol.1,
1955, p.156
53 G. Ştrempel, Catalogul Manuscriselor Româneşti (vol. IV), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.
448
54 M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883; idem, Chrestomaţie română, vol. I-II,
Leipzig, Bucureşti, 1891.
26
Donaţia Maiorescu, din 1904.” 55 Cu alte cuvinte, cărţile sunt ale lui Eminescu
şi nu au aparţinut niciodată lui Ioan Maiorescu.
Pentru a fi şi mai puternică acuzaţia de rapt, Alexandru Elian lansează o
afirmaţie gravă, mai severă decât un verdict juridic: „ Încheierea noastră e că
nici unul dintre cele 25 de manuscrise dăruite Academiei Române în anul 1904,
de Titu Maiorescu, nu a aparţinut tatălui său şi că, pentru marea lor majoritate,
avem dovezi peremptorii că au aparţinut lui Eminescu sau măcar au trecut prin
mîinile lui.”56
Mai există, însă şi alte situaţii, cel puţin tenebroase, care trezesc
suspiciuni, legate de apariţia misterioasă, la mulţi ani după moartea lui T.
Maiorescu, a numeroase documente din arhiva personală a lui Eminescu. Astfel,
în Catalogul Manuscriselor Româneşti (vol. IV), Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1992, conţinând ultimul lot de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii
Academiei, cotele B.A.R. 4414 – 5920, academicianul Gabriel Ştrempel prezintă
conţinutul Ms BAR 4850 (Doc. Eminesciene), o mapă format 34 x 21,5 cm,
având 64 de file şi cuprinzând scrisori, acte, chitanţă, adrese, precum şi scrisori
ale lui Eminescu către T. Maiorescu, din anii 1871 – 1884 (f.2,3,12,14v, 18),
I.A. Samurcaş, din anul 1874, etc. precum şi copii ale scrisorilor trimise de V.
Micle către M.Eminescu, din perioada 1877-1880, unele în limba franceză
(f.18-48). Anumite piese dintre aceste scrisori au fost publicate de O. Minar în
cartea sa „Cum a iubit Eminescu Pagini intime”, Librăria Nouă, f.a.
Mapa mai conţine şi alte documente, post 1884, ceea ce înseamnă că au
provenit din alte surse decât Maiorescu.
Parcurgând această lucrare, ne-a atras atenţia însemnarea domnului
academician G. Ştrempel: „ Ms. A fost constituit din piese intrate în colecţiile
Academiei Române, pe diferite căi, între 1913-1930” (op. cit. p. 137), ceea ce
55 Alexandru Elian, p. 150.
56 Idem, p. 153
27
înseamnă că donaţia lui T. Maiorescu, din anii 1902 şi 1904, nu a avut calitatea
de a fi completă ( probabil nu s-a putut sau nu s-a dorit a fi exhaustivă), de
vreme ce aceste scrisori ale lui Eminescu vor intra în custodia Academiei, abia
în perioada 1913 -1930.
Dar să vedem în continuare cine s-a mai înfruptat din tezaurul lui
Eminescu, din fericire documentele ajungând în cele din urmă la Academie sau,
cum vom vedea mai jos, în alte fonduri muzeale.
Acelaşi G. Ştrempel ne face cunoscut conţinutul Ms BAR 5186, care
conţine 27 file, majoritatea documentelor fiind poezii de M. Eminescu (ex.
Scrisoarea a V, Nu mă înţelegi, Renunţare, precum şi culegere de versuri
populare). Faptul că, în mod explicit, cel puţin un asemenea document
eminescian a fost în mâinile criticului este însemnarea lui T. Maiorescu
dedesubtul unei poezii în limba germană: „Copie scrisă de M. Eminescu” 57.
Şi în cazul acestui lot de documente, fostul Director al Bibliotecii Academiei
Române, precizează: manuscrisele au intrat ulterior în patrimoniul Academiei,
prin donaţii provenind de la Iacob Negruzzi (23 mai 1919), Marin Nicolau –
Golfin (17 august 1950) şi I. Perieţeanu (18 nov. 1958).58
În consecinţă, putem putem enunţa o ipoteză, luată însă sub titlu de
beneficiu de inventar: aceste documente puteau să fi figurat printre „hârţoagele”
bibliotecii lui Eminescu, fiind dobândite de terţi, după moartea lui.
Chestiunea se complică şi mai mult dacă analizăm Ms. 5453 (1888), 62 f.
care conţine piesa Laïs, comedie antică, într-un act, în versuri, tradusă de
Eminescu din franţuzeşte, după Le joueur de flûte. „Titlul şi persoanele de pe f.
1 sunt scrise de mâna lui T. Maiorescu, ca şi unele intervenţii cu creionul, în
prima parte a mss.”59 Aceasta înseamnă că T. Maiorescu a avut acces, de
57 G. Strempel, Catalogul…., vol. IV, p. 228.
58 Ibidem, p. 228
59 Cf. M. Eminescu, Opere V, Teatru, Ediţie critică, note şi variante, de Aurelia Rusu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979, p. 101-158, 725-741.
28
asemenea, la manuscrise eminesciene, post 1884, pe care nu le-a dăruit însă
Academiei Române, documentul autograf fiind oferit Bibliotecii Academiei
Române abia la 26 ianuarie 1942 de I. E. Torouţiu. 60
O altă situaţie, similară celor relatate mai sus, care ne dovedeşte că T.
Maiorescu nu a donat toate manuscrisele eminesciene la începutul veacului XX,
este şi mărturisirea sa stupefiantă, din „Însemnări Zilnice”: „ Marţi, 3/16 aprilie
1912. Le cer voie (lui Ferdinand şi Mariei) să dăruiesc prinţesei Elisabeta un
manuscript al lui Eminescu”. În prezent, nu se ştie, însă, unde se află acest
manuscris dăruit prinţesei Elisabeta.
Dar T. Maiorescu nu este singurul posesor precar de manuscrise
eminesciene care procedează într-o manieră cel puţin discutabilă. Se pare că
însuşi Ion Rădulescu-Pogoneanu61, unul dintre discipolii apropiaţi ai lui Titu
Maiorescu, ar fi „smântânit” câteva manuscrise eminesciene, pe care nu le-a
mai înapoiat Academiei Române.
Iată doar un singur exemplu: la Casa Dosoftei din Iaşi, care adăposteşte
un muzeu al culturii vechi moldoveneşti, este expus un cronograf, datând din
secolul al XVIII-lea, având pe el însemnări aparţinând lui Eminescu. Se credea
mult timp că acest vechi manuscris s-ar fi pierdut, că singurul care s-ar mai fi
păstrat din această categorie de manuscrise este cel aflat la Biblioteca Academiei
Române (Ms. Rom 2769)62. Cu toate acestea, o fişă a documentului, semnată
de G.T. Kirileanu, colecţionar de cărţi rare şi manuscrise vechi, atestă că acest
cronograf s-a aflat în posesia colecţionarului, până la moartea sa. Iată ce scrie în
acest preţios act cu valoare de probă: „ Cronograf fost al lui Eminescu folosit
60 G. Ştrempel, Catalogul, Vol. IV,… p. 303.
61 Ion Rădulescu-Pogoneanu, membru corespondent al Academiei Române, a fost executor
testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu, împreună cu soţia sa, Elena, cu Simion
Mehedinţi şi cu Iacob Negruzzi.
62 Vezi Paul Cernovodeanu, Eminescu şi cronografele româneşti, în Caiete eminesciene, II,
Bucureşti, 1974, p. 55-74
29
de M. Gaster în Crestomaţie, vol. II, p. 70-71, rămas la T. Maiorescu la moartea
lui Eminescu. Maiorescu l-a dat lui I. Rădulescu – Pogoneanu. Iar acesta mi l-a
dat mie, care l-am cetit comparându-l cu Cronograful mai vechi din
Sigmaringen în anul 1925, când am început a copia părţile mai însemnate. G. T.
Kirileanu”.63
I. Rădulescu - Pogoneanu a fost unicul cercetător ce a primit din partea
lui T. Maiorescu permisiunea de a studia manuscrisele lui Eminescu, înainte ca
acestea să fie donate Academiei Române.
În ciuda acestor activităţi dolosive, Ion Rădulescu-Pogoneanu nu poate fi
acuzat de rele intenţii, el fiind autorul unor notabile contribuţii în domeniul
studiului operei lui Eminescu.
Este printre primii cercetători ai manuscriselor Luceafărului, depuse de
Maiorescu la Academie, publicând în 1903 „Cîteva pagini inedite din tinereţea
lui Eminescu”, precum şi a unor documente din corespondenţa lui Eminescu cu
T. Maiorescu şi Ion Creangă. Eugen Lovinescu îl alătură lui Simion Mehedinţi
spunând despre acesta că a întreţinut „ortodoxia cultului” pentru Maiorescu,
căruia îi editează Jurnalul, perioada 1855 -1891, sub titlul „Însemnări zilnice”
(I-III, 1937-1943) precum şi ediţiile „Istoria contimporană a României
(1866-1900)”, respectiv „Critice” (vol. I-III).
Pentru a închide acest capitol, Alexandru Elian estompează reproşurile
sale privind modul în care a înţeles T. Maiorescu să doneze Bibliotecii
Academiei Române tezaurului manuscriselor eminesciene, spunând că nu
mistificarea adevărului este importantă, ci obstrucţionarea cunoaşterii interesului
lui Eminescu faţă de vechiul scris românesc.: „ Ciudată mistificare a adevărului
– pentru a folosi o expresie pe care Maiorescu însuşi a întrebuinţat-o cu o
căutată distincţie, venită din partea cunoscutului critic-, a împiedicat o vreme
63 Apud, Augustin Z.N. Pop Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, p. 68-69.
30
atât de îndelungată posteritatea să cunoască îndeaproape şi mai complet (sic !)
un aspect al interesului lui Eminescu pentru vechiul scris românesc.”64
Întrucât asupra lui T. Maiorescu planau acuzaţii dintre cele mai grave, mai
ales în anul 1950, când, în plin proletcultism şi dogmatism ideologic, la
sărbătorirea centenarului naşterii lui Eminescu, s-au auzit voci cârtitoare la
adresa criticului, dar şi a Junimii, cum ar fi aceea a lui Cezar Petrescu, care îl
„gratula” pe Maiorescu, numindu-l „scorţosul”, apar şi voci în apărarea
maestrului.
Într-o edificatoare scrisoare adresată de G. T. Kirileanu lui Perpessicius,
datată 22 august 1950, acesta scrie: „ Pericle Martinescu scrie despre
acapararea manuscriselor Eminescu şi nu vrea să înţeleagă că dacă Titu
Maiorescu nu avea grijă de buna lor păstrare, ele ajungeau să fie
comercializate şi împrăştiate de lăcomia nevrednicilor moştenitori, ca şi
autografele poeziilor ajunse la anticarul Şaraga, şi astfel am fi fost lipsiţi de
nepreţuita comoară aflătoare acum la Academia Română, servind la
cunoaşterea personalităţii şi operei nemuritorului poet.”65
Acelaşi vechi colaborator al Junimii şi admirator al lui T. Maiorescu,
cărturarul, bibliofilul, folcloristul şi editorul G.T. Kirileanu (1872-1960), unul
dintre primii îngrijitori ai scrierilor politice ale lui Eminescu (1905), se adresa
din nou lui Perpessicius, la data de 17 ianuarie 1956, semnalându-i acestuia
articolul academicianului Alex. Elian: „ În frumoasa publicaţie editată de
Academie: „Studii şi cercetări de bibliologie” este adâncita lucrare a
prof. Alex .Elian Eminescu şi vechiul scris românesc, în care se face şi
procesul acuzator cu privire la mss. lui Eminescu, rămase în păstrarea lui T.
Maiorescu, trecându-se cu vederea faptul că numai datorită grijii sale părinteşti
a putut fi salvată de împrăştiere această comoară culturală prin lăcomia
64 Al. Elian, op. cit. p. 158
65 Eminescu în corespondenţă, vol. V, Editori, exegeţi, critici şi istorici literari, traducători, Editura
Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2001, p. 174
31
inconştientă a unuia dintre moştenitori, precum mi-a mărturisit T.
Maiorescu.”66
Acest act de restaurare a adevărului privind soarta cărţilor şi
manuscriselor lui Eminescu nu este un „ proces acuzator” cum îl numeşte G.T.
Kirileanu. Subiectul a interesat cu adevărat pe mulţi cercetători şi îi preocupă şi
astăzi, chiar articolul de faţă fiind o modestă contribuţie.
Liceul Şincai – depozitarul unei părţi a tezaurului eminescian ?
În acest context al semnelor de întrebare referitoare la onestitatea şi
probitatea acţiunilor lui T. Maiorescu privind manuscrisele şi cărţile lui
Eminescu apar date noi. Ca absolvent al Liceului Gh. Şincai din Bucureşti (1968
-1972) am fost interesat de istoria trecută sau recentă a acestei prestigioase
instituţii de învăţământ, ai cărei profesori sau elevi au avut contribuţii
importante pe tărâmul ştiinţei, inclusiv pe acela al eminescologiei, dacă ar fi să
amintim doar două nume de profesori: G. Călinescu şi Eugen Lovinescu.
Una dintre cele mai interesante descoperiri pe care am făcut-o se referă la
prezenţa unei donaţii de carte, făcută de T. Maiorescu, la începutul secolului
XX, proaspăt înfiinţatei biblioteci a Gimnaziului Gh. Şincai (1901).
Este aşadar vorba de un număr de 250 de cărţi, majoritatea în limba
franceză şi limba română, aparţinând lui T. Maiorescu, care au intrat în fondul
de aur al liceului, dar ceea ce este mai straniu este legenda care a însoţit,
de-alungul deceniilor, această necunoscută donaţie de carte.
Dar, înainte de a lansa ipoteza conform căreia donaţia de carte a lui
Maiorescu, făcută liceului Gh. Şincai, ar putea să fie legată şi de restul cărţilor
bibliotecii lui Eminescu, vom evoca glorioasa istorie a acestei şcoli celebre.
Această renumită instituţie de învăţământ a luat fiinţă la 8 decembrie
1892 sub forma unui gimnaziu de tip clasic, devenind liceu abia în anul 1919.
66 Idem, p. 178
32
Până în anul 1890, în Bucureşti funcţionau doar trei gimnazii: Gh. Lazăr, D.
Cantemir şi Mihai Viteazu, şi doar două licee: Sf. Sava şi Matei Basarab.
Deoarece în acel an gimnaziul Gh. Lazăr a devenit liceu, se mută în noul său
local de lângă Parcul Cişmigiu, astfel încât în spaţiile de învăţământ devenite
libere, aflate într-o clădire din curtea Bisericii Sf. Gh. Vechi 67 , vor fi
transferate câteva clase ale Liceului Matei Basarab.
La data de 7 decembrie 1892, Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii
Publice şi Cultelor, înaintează un memoriu prin care propunea înfiinţarea
gimnaziului clasic Gh. Şincai, act care este semnat în ziua următoare de
suveranul României (Decretul Regal 3913/8 dec. 1892).
Biserica Sf. Gheorghe Vechi a fost un vechi locaş de cultură, de un
prestigiu recunoscut, aici fiinţând timp de 30 de ani scaunul arhieresc al
Mitropoliei Ţării Româneşti.
Din nefericire, la un deceniu şi jumătate de la înfiinţare, liceul a suferit o
primă lovitură. Trupele de ocupaţie germane au rechiziţionat localul, la
începutul anului 1917, transformând clădirea şcolii în bucătărie de campanie.
Profesorii îşi amintesc cum o parte din mobilierul şi cărţile bibliotecii acestui
locaş de învăţământ au fost puse pe foc, spre marea durere a elevilor şi
dascălilor Gimnaziului Gh. Şincai. Astfel, din biblioteca şcolii, înfiinţată în
anul 1901, prin donaţii şi contribuţii benevole ale elevilor şi profesorilor (câteva
zeci de cărţi), cu un număr de 502 volume în anul 1905, 850 în 1907, etc. vor
dispărea pentru totdeauna cărţi extrem de preţioase.
Ca urmare, Gimnaziul Gh. Şincai a cunoscut calvarul bejeniei, rătăcind
din loc în loc, între 1916 şi 1924: Calea Moşilor, Str. Scaune, Str. Ştirbei Vodă.
67 Corpul neînsufleţit al lui Mihai Eminescu a fost depus în biserica Sf. Gheorghe Vechi, de unde
cortegiul funerar a plecat pe ultimul drum al Luceafărului. Aici avea să se nască, 3 ani mai târziu,
gimnaziul Gh. Şincai, doi dintre profesorii săi având un rol important în cunoaşterea vieţii şi operei
poetului: G. Călinescu şi Eugen Lovinescu.
33
Cine ştie câte lucrări valoroase s-au rătăcit sau au dispărut cu acest prilej
nefericit ?68
Din manuscrisul prof. N.Furtună, dascăl al acestui liceu în ultima jumătate
de secol XX, o valoroasă monografie, intitulată „ O şcoală cu renume: Lic.
Gh. Şincai 1892-1972”, aflăm că în rândul celor care au înzestrat cu titluri de
cărţi şi publicaţii recent înfiinţata bibliotecă gimnazială s-au numărat câteva
importante personalităţi de la începutul secolului XX: A.F. Robescu (primar al
Capitalei), cu 40 de volume şi fascicole, P.V. Năsturel, 40 de volume, P.S.
Aurelian, 20 de volume etc.
Printre aceşti donatori s-a aflat T. Maiorescu, cu un număr de 250 de
volume! De acum încolo încep marile semne de întrebare, pornind de la o
legendă evocată atât în lucrarea profesorului N. Furtună, deja amintită69 , dar şi
în manuscrisul prof. Felicia Haica, una dintre longevivele directoare ale acestui
liceu, care întocmise, la rândul ei, un voluminos studiu monografic. Conform
acestor mărturii de prim ordin, lucările donatorilor au intrat în fondul de aur al
liceului, au fost păstrate cu sfinţenie timp de multe decenii, neputând fi
înstrăinate, cercetate sau împrumutate, fiind puse sub cheie, în cabinetul
directorului liceului. Tezaurul de carte de la Şincai era învăluit în mister, se ştia
valoarea acestuia, astfel încât, după cum relatează prof. Felicia Haica, prin
deceniul al şaptelea al secolului trecut au existat presiuni venite de la foruri
înalte pentru predarea acestor valoroase cărţi, dar direcţia liceului nu a cedat
presiunilor.
68 În timpul celui de al Doilea Război Mondial, clădirea liceului a adăpostit un spital militar, pentru
400 de răniţi evacuaţi de pe front. Pentru a evita o altă catastrofă, arhiva liceului şi mai ales preţioasele
sale cărţi au fost transportate la Liceul Comercial Sălişte- Sibiu, pentru a le feri de bombardamentele
asupra Capitalei. Ele vor reveni după război, dar cine ştie dacă iarăşi nu s-au rătăcit sau pierdut în
timpul acelor vremuri tulburi.
69 Manuscrisul va fi tipărit după anul 1990, fiind singura carte de referinţă privind istoria liceului
Gh. Şincai.
34
Aceasta este legenda celor 250 de cărţi ale lui T. Maiorescu, aflate în
biblioteca liceului Gh. Şincai. Ne punem fireasca întrebare: de ce a fost ales
acest liceu pentru a primi o importantă donaţie, când a avut loc predarea cărţilor
şi care este lista titlurilor donate de T. Maiorescu. Nu cumva ele fac parte din
lotul cărţilor lui Eminescu, pe care criticul nu le-a predat în 1902 şi 1904 la
Academie ?
Să analizăm pe rând aceste întrebări. Întâi, să vedem dacă este plauzibil
ca T. Maiorescu să doneze cărţi, din propria sa bibliotecă ? Da, criticul
obişnuia să facă donaţii de carte, şi avem dovada existenţei unor asemenea cărţi,
provenind din biblioteca lui T. Maiorescu, aflate la Biblioteca Pedagogică
Naţională „I. C. Petrescu”, la Biblioteca Facultăţii de Drept din Bucureşti,
Biblioteca Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti70 sau la Biblioteca
Fundaţiilor (devenita Biblioteca Carol I, ex- BCU), unde T. Maiorescu era un
apropiat al acestor aşezăminte 71.
Legat de acest aspect, ar trebui să stabilim de ce a ales T. Maiorescu un
gimnaziu fără faimă, la acea oră, neavând un local propriu, pentru a dona un
70 Prof. Ion Stoica aminteşte de existenţa unei însemnări autografe, Ex libris meis, M. Eminovici,
făcută între anii 1867-1868 pe manualul lui KHM AKENBORN, intitulat „LERBUCH DER
ARITHMETIK MIT EINSCHLUS DER ALGEBRRA UND DER NIEDERN ANALYSIS”, Berlin, 1867,
donată de T. Maiorescu Bibliotecii Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (cf. Ion Stoica, Un -
ex libris eminescian în Biblioteca lui Titu Maiorescu, în România Literară, an II, nr. 10(22), joi, 6
martie, 1969, p.12)
71 T. Maiorescu a donat BCU aproximativ 10 000 de volume, multe dintre ele făcând parte din
fondul de carte Eminescu, cu adnotări aparţinând acestuia. Tot la BCU, până în anul 1989 se aflau şi
cele 52 de volume din Biblioteca lui Eminescu, oferite acestei instituţii de către fratele său, Matei
Eminescu, lucrări ce au ars în decembrie 1889 . Atunci au fost mistuite 500 000 volume, dintre care 12
000 volume de carte bibliofilă şi au dispărut 3700 de manuscrise aparţinând lui M. Eminescu, T.
Maiorescu, I.L. Caragiale,George Coşbuc, Lucian Blaga, Mircea Eliade, G. Enescu. Din păcate, în
timpul bombardamentelor din vara anului 1944, biblioteca Carol I (BCU) a fost distrusă parţial.
Conform inventarelor făcute imediat după evenimente, au dispărut pentru totdeauna 13 500 de cărţi şi
1000 volume de periodice. Pentru a se proteja ceea ce a mai rămas, un număr de 45 000 de titluri,
dintre cele mai valoroase, au fost încărcate în camioane şi transportate între 30 septembrie şi 8
octombrie 1944 la Sinaia, unde au fost adăpostite în casa familiei Cantacuzino (cf. Victoria
Curcăneanu, Mărturisiri, în lucrarea „Biblioteca Centrală din Bucureşti, Scurt Istoric: 1895 – 1970”,
BCU, 1970, p. 120)
35
volum impresionant de cărţi ? Credem că răspunsul trebuie căutat într-o
eventuală legătură afectivă, poate şi de rudenie, între profesorul Colceag, primul
director al gimnaziului Şincai, originar din Săcele, de lângă Braşov, şi
Maiorescu, prin rudele sale din familia Popazu. De altfel, la Scheii Braşovului se
află un manuscris Eminescu şi ar trebui făcută o conexiune între Maiorescu şi
Popazu, pentru a explica modul în care a ajuns acolo un asemenea manuscris.
O altă întrebare se referă la perioada în care aceste cărţi ar fi putut intra în
patrimoniul Bibliotecii Gimnaziului Gh. Şincai ? Se cunoaşte că, în anul 1914,
Maiorescu a vândut casa din Str. Mercur nr. 1, cărţile sale fiind dăruite
Bibliotecii Fundaţiei Universitare Carol I, altele sunt oferite unor prieteni, el
mutându-se la nepoţii din partea Anei (Nicolae şi Maria Racota), pe str.
Lustrului nr. 8, pe lângă actualul Bv. Dacia. Firesc ar fi fost să lase aceste cărţi
fiicei sale, Livia (căsătorită Dymsza), dar aceasta se afla cu copiii în Rusia,
urmându-şi soţul.
Considerăm că aceste valoroase cărţi nu au intrat în patrimoniul bibliotecii
gimnaziale de la Şincai, în anul 1914, ci în perioada 1905 – 1907, când numărul
de exemplare al bibliotecii sporeşte cu aproximativ 250 – 300 de volume,
coincidenţă sau nu, chiar numărul cărţilor din donaţia lui T. Maiorescu.
Suntem tentataţi să acceptăm această ipoteză, ţinând cont şi de cele două
donaţii făcute Academiei Române, în 1902 şi 1904, când T. Maiorescu este
hotărât să rezolve, într-un fel sau altul, această sâcâitoare problemă a bibliotecii
Eminescu.
Cercetătorii care au analizat subiectul cărţilor şi bibliotecii mentorului
Junimii au observat că „ marea majoritate a cărţilor lui Maiorescu nu poartă
semne de proprietate, cum era la modă în epocă” 72 , cu excepţia cărţilor
procurate în copilărie şi adolescenţă, care purtau o pecete ovală, imprimată cu
72 Ion Stoica, „Ex-libris-ul lui Titu Maiorescu”, în Revista Bibliotecilor, nr. 6/69, anul XXII, nr.6,
iunie 1969, p. 376 -377
36
tuş verzui, având pe marginea sa cuvintele Biblioteca Titu Liviu Maiorescu, iar
în partea centrală a acestei stampile literele stilizate BTLM.
Făcând o analiză sumară a exemplarelor aflate în fondul de aur al
Bibliotecii Colegiului Naţional Gh. Şincai, nu am depistat aceste semne de
proprietate maioresciană, dar ţinând cont de constatarea de mai sus, nu înseamnă
că aceste lucrări nu puteau să aparţină criticului.
Pe paginile de gardă ale unor cărţi am observat însă existenţa unor
ştersături atât de puternice şi de dinadins voite, deci nu accidentale, care au avut
ca rezultat dispariţia fizică a porţiunii de hârtie pe care s-a aplicat această
masacrare inadmisibilă a înscrisului. Procedeul este similar cu acela relatat de
Petru Creţia 73 în ceea ce priveşte unele cărţi ce i-au aparţinut lui Eminescu:
„ D. Vatamaniuc m-a informat că a găsit la BCU cărţi aparţinând lui
Eminescu, ale căror însemnări marginale, autografe ale lui Eminescu, au fost,
cel puţin în câteva cazuri, şterse de bibliotecari”.
Nu suntem de aceeaşi părere cu privire la autorii sau autorul faptei
descrise mai sus. Este ilogică o asemenea concluzie. Ce interes ar fi avut
bibliotecarii să masacreze o însemnare preţioasă, ei care ştiu ce valoare are o
lucrare bibliofilă. Dimpotrivă, ar fi avut interesul să pună în evidenţă o
însemnare eminesciană. Nu putem arunca vina pe seama bibliotecarilor, fără
probe ! Dar, de ce nu am presupune, şi mi se pare mult mai plauzibil, că
posesorul precar al acelui volum, a încercat, înainte de a dona cartea, să şteargă
semnătura, scrisul sau însemnarea adevăratului proprietar al volumului, pentru a
nu se şti că acesta i-a aparţinut, să presupunem, lui Eminescu ?
Ce conţine „ fondul de aur”de la Biblioteca Colegiului Naţional Gh.
Şincai Bucureşti ?
73 Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 144
37
Condica de inventar, consemnând cărţile Bibliotecii Gimnaziului Gh.
Şincai este de dată recentă, iar documente vechi privitoare la donaţiile de carte
nu se mai păstrează în arhivele consultate. Din observaţiile făcute, împreună cu
doamna bibliotecar, Luciana Dumitru, rezultă că sunt aproximativ 320 de cărţi
tipărite în secolul XIX, aflate în rafturile bibliotecii acestui gimnaziu. Dacă
presupunem că donaţia T. Maiorescu a avut un număr de 250 de cărţi, înseamnă
că restul de 70 de lucrări ar putea proveni din donaţiile A.F. Robescu, P.S.
Aurelian şi P.V. Năsturel. De asemenea, aceste 320 de volume coincid cu
intervalul 1905 – 1907, când, aşa cum am mai spus, inventarul bibliotecii
liceului sporeşte prin donaţii cu exact numărul de unităţi bibliografice
menţionat.
Cărţile sunt în limba română, franceză, germană şi engleză. O parte dintre
ele formează aşa numitul „ fond de aur” al liceului, despre care vorbesc cei doi
istorici amintiţi mai sus, aflându-se în cabinetul Direcţiei şcolii.
Studiind exemplarele aflate în cabinetul direcţiei liceului, am descoperit
lucrări valoroase, de secol XIX, dar şi câteva enciclopedii, lexicoane, etc. datând
din prima jumătate a secolului al XX-lea, despre care se face vorbire în paginile
monografiilor citate.
Aceste cărţi, aflate în bună stare, au coperte orginale, frumos realizate,
sunt în marea lor majoritate în limba franceză. Faptul că au fost păstrate în
cabinetul directorului liceului, explică condiţia excelentă în care se află, spre
deosebire de cărţile din fondul de împrumut, multe dintre ele de asemenea de
secol XIX, care necesită unele operaţiuni de restaurare.
În biblioteca propriu-zisă a liceului, în corpul administrativ, se află de
asemenea cărţi de secol XIX, în limbile română, franceză, germană, engleză, etc.
Pe primele pagini ale unor asemenea lucrări am întâlnit şi însemne
aparţinând donatorilor, cum ar fi de exemplu: „ Donaţiunea Maria şi Nicolae
Predescu” Primului Institut al Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor
Române”, stampilă aplicată pe lucrarea „Peinture italienne Les Chefs d’oeuvres,
38
1870” Acest fapt înseamnă că exemplarele amintite au aparţinut, iniţial, unei
alte instituţii, fiind donate ulterior bibliotecii gimnaziului Gh. Şincai.
Fără a face un inventar exhaustiv al acestor cărţi, ne-au atras atenţia doar
câteva titluri, din care amintim: „Dictionariulu Limbei Române” de A.T.
Laurian şi J. C. Massim, Bucureşti, 1871; Papiu Ilarian „ Viaţa operele şi ideile
lui Giorgio Şincai”, Bucureşti, 1869; C.-A. Sainte Beuve „ Le Clou d’Or”,
Paris, 1881; Le General Jonini, „ Etude sur Sainte-Beuve”, Paris, 1869; „Poesie
de Sainte Beuve”, Paris 1865; „Oeuvres Completes de Auguste Brizeaux”, Paris
1860; Gustave Flaubert, „L’education sentimentale”, Paris 1870; „Cours de
litterature dramatique”, Paris, 1867; „Histoire de la litterature dramatique” par
M. Jules Jonin; „Paris pendant les Deux Sieges” par Louis Veuillat, Paris, 1871;
„Cours de littterature francais” par M. Villemain, Paris, 1858; „Notre Dame de
Paris” par Victor Hugo”, Paris, 1836; „Voyage en Italie”, par H. Taine, Paris,
1874; Al Pages, „Les grands poetes francais”, Paris, 1874; „Letres sur
L’Egypte” par J. Barthelemy Saint-Hillaire, Paris, 1857; Racine „Theatre
Complet”, Paris, 1846; P. Corneilles, „Oeuvres Completes”, Paris, 1877; „La
Roumanie” par J.A. Vaillant, Paris 1844 (3vol.); „Histoire de la Litterature
Allemande”, Paris, 1877; Lamartine, „La Chute d’une ange”, Bruxelles, 1858;
Blaise Pascal „ Pensees, Fragments et Lettres”, Paris, 1844; „Ouevres
Complettes de Stendhal Promenades dans Rome”, Paris, 1855; „Les Fleurs du
Mal”, par Charles Baudelaire, Paris, 1864; „Causerie Litteraire”, Paris, 1854;
„Critique et litterature musicale”, Paris 1859 etc. Rămâne ca bibliografii să
stabilească care sunt cărţile ce au aparţinut lotului T. Maiorescu.
Sperăm ca acest studiu să trezească atenţia asupra necesităţii de a reevalua
anumite pagini de istorie literară şi de a adânci interesul faţă de probleme
considerate de mult rezolvate.
Dan Toma Dulciu