Noile educaţii

În contextul schimbărilor din spaţiul social, educaţiei îi revin omultitudine de sarcini inedite şi dificile. O direcţie de evoluţie a acesteia o reprezintă şi ceea ce numim „noile educaţii”. Conturate ca răspunsuri pe plan internaţional în raport cu problemele majore care delimitează problematica lumii contemporane, noile educaţii sunt reprezentate de: educaţia pentru mediu, educaţia pentru pace şi cooperare, educaţia pentru participare şi democraţie, educaţia pentru comunicare şi mass-media, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru tehnologie şi progres, educaţia demografică, educaţia sanitară modernă.

Educaţia pentru mediu sau educaţia ecologică vizează ameliorarea calităţii mediului ambiant, consumarea şi utilizarea raţională a resurselor naturale, formarea unei conduite ecologice.

Educaţia pentru pace şi cooperare îşi propune să formeze şi să cultive aptitudini şi atitudini civice de abordare a problemelor sociale, prin dialog şi participare la rezolvarea conflictelor care apar în contextul comunităţii locale, zonale, naţionale sau chiar internaţionale.

Educaţia pentru comunicare şi mass-media urmăreşte formarea capacităţii de valorificare culturală a informaţiei furnizată prin presă, radio, televiziune, în condiţiile unei oferte diversificate şi nu întotdeauna din perspectiva unor valori autentice.

Educaţia pentru participare şi democraţie îşi propune responsabilizarea individului, pentru a deveni un cetăţean conştient de drepturile şi responsabilităţile sale.

Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare are în vedere formarea capacităţii de adaptare rapidă şi responsabilă a omului la reformele, inovaţiile, transformările petrecute în diferite sectoare ale vieţii sociale.

Educaţia pentru tehnologie şi progres este necesară în condiţiile progreselor tehnologice şi vizează formarea unor aptitudini şi atitudini deschise în direcţia aplicării acestora într-o societate dinamică.

Educaţia demografică urmăreşte cultivarea responsabilităţii civice a indivizilor în raport cu problemele specifice populaţiei (creştere, scădere, migraţie, etc.).

Educaţia sanitară modernă vizează formarea unor competenţe de organizare raţională a vieţii în condiţiile rezolvării unor probleme

1

specifice educaţiei nutriţionale, educaţiei sexuale, educaţiei casnice, etc.

Noile educaţii generează noi obiective şi conţinuturi în practica educaţională. În principiu s-au conturat patru modalităţi sau demersuri de introducere a noilor educaţii în sistemele moderne de învăţământ: demersul disciplinar, modular, infuzional şi transdisciplinar.

Demersul disciplinar presupune introducerea de discipline centrate pe un anumit tip de educaţie. De exemplu, educaţia ecologică apare ca disciplină de studiu în planurile de învăţământ la nivelul unui sistem şcolar, cu obiective şi conţinuturi reflectate în programele şcolare. Alte exemple de asemenea discipline: educaţia civică, educaţia pentru drepturile omului, educaţia sanitară, educaţia demografică, educaţia tehnologică, etc. Dificultăţile sau obstacolele unui asemenea demers constau în: supraîncărcarea planurilor de învăţământ, costuri implicate în pregătirea profesorilor care să predea astfel de discipline, etc.

Demersul modular/disciplinar implică crearea de module specifice noilor educaţii în cadrul disciplinelor tradiţionale. De exemplu, educaţia ecologică este abordată ca modul în cadrul biologiei. Dificultăţi: posibilitatea reală de a corela diferitele module.

Demersul infuzional vizează transmiterea de mesaje ce ţin de noile educaţii în aria unor discipline diferite. De exemplu, problemele educaţiei ecologice sunt abordate simultan la biologie, fizică, chimie, geografie. Dificultăţi: riscul de a fi tratate ca „anexe” la disciplinele clasice.

Demersul transdisciplinar presupune abordarea noilor educaţii sub forma unor sinteze ştiinţifice, realizate semestrial sau anual de echipe de profesori. De exemplu, problemele ecologice sunt abordate de o echipă de profesori (de filosofie, sociologie, economie, biologie sau chimie) în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii, conferinţe, dezbateri, concursuri. Dificultăţi: mobilizarea şi responsabilizarea socială a educatorilor, abordarea globală a tematicii.

Preocuparea de a asimila aceste noi educaţii în curriculum-ul şcolar este în creştere. În învăţământul românesc s-au făcut câţiva paşi în această direcţie, aceste noi conţinuturi fiind abordate la orele de dirigenţie, precum şi la cele de consiliere şi orientare. Educaţia tehnologică şi educaţia civică întrunesc rigorile demersului disciplinar şi apar ca obiecte de studiu distincte. Curriculum-ul la decizia şcolii

2

oferă o altă posibilitate de integrare a noilor educaţii în şcoala românească.

Educaţia permanentăEducaţia permanentă este un concept pedagogic fundamental

care înglobează toate aspectele, dimensiunile sau formele actului educativ, realizabile pe întreaga durată de viaţă a unui individ Educaţia nu se mai limitează la instituţia şcolară şi nici la anii copilăriei, adolescenţei sau tinereţii, pentru că în condiţiile unui dinamism existenţial evident pentru fiecare dintre noi, şcoala nu mai poate transmite cunoştinţe valabile pentru o viaţă de om. Pe de altă parte, capacitatea şi posibilitatea omului de a învăţa toată viaţa vin să întărească idea educaţiei permanente.

Educaţia permanentă vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin corelarea mai multor resurse: stadiile educaţiei (realizabile în ciclurile de viaţă: copilărie, preadolescenţă, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe); conţinuturile educaţiei (dimensiunile: intelectuală, morală, estetică, fizică, tehnologică); formele educaţiei (formală, nonformală, informală) şi factorii educaţiei (familie, şcoală, comunitate).

Educaţia permanentă este considerată un principiu organizator al sistemelor educaţionale moderne. Educaţia permanentă tinde să devină o paradigmă pentru organizarea educaţiei contemporane, presupunând o expansiune pe verticală şi orizontală sub aspectul duratei de desfăşurare şi a multiplicării situaţiilor de învăţare (Cucoş, 1996).

Paradigma educaţiei permanente

3

Educaţia

informală

Educaţia

formală

Educaţia

nonformalăStadii de instruire:- universitar- şcolar- preşcolar

autoeducaţiaeducaţia adulţilor

Realizarea unei educaţii permanente presupune trecerea de la heteroeducaţie (educaţia prin alţii) la autoeducaţie. Educaţia (prin alţii) dezvoltă condiţiile esenţiale (atitudini, motivaţii, capacităţi, deprinderi, cunoştinţe, tehnici de muncă intelectuală) pentru apariţia autoeducaţiei, ca activitate desfăşurată în scopul perfecţionării propriei personalităţi.

Necesitatea educaţiei permanente decurge din mai multe aspecte, cum ar fi: procesul de accelerare a schimbărilor din diferite sfere ale vieţii sociale, dezvoltarea în ritm accelerat a ştiinţei şi tehnicii, intensificarea mobilităţii profesionale, creşterea gradului de tehnologizare a profesiilor, confruntarea cu probleme ecologice, economice, demografice, etc. Educaţia permanentă apare ca o modalitate de a ţine pasul cu ritmul schimbărilor din viaţa socială, dar şi ca o cale spre perfecţionare, spre desăvârşirea personalităţii. Educaţia permanentă devine „o necesitate pentru orice om şi o posibilitate pentru toate vârstele şi pentru toată viaţa” (Salade, 1995, p.143).

Obiectivele educaţiei permanente, acestea vizează: însuşirea deprinderilor intelectuale fundamentale (lectură, scriere, calcul matematic), dezvoltarea capacităţii de adaptare la societate, cultivarea unor trăsături de personalitate care asigură o nouă calitate a vieţii (capacitatea de opţiune responsabilă, angajare socială, capacitate de autodepăşire, însuşirea şi reînnoirea cunoştinţelor), dezvoltarea capacităţii de a învăţa să înveţi, perfecţionarea profesională, etc. (Dave, 1991). Realizarea acestor obiective presupune acţiuni convergente ale factorilor educaţiei permanente (şcoală, familie, mass-media, asociaţii cultural-educative, instituţii cultural-artistice, fundaţii, etc.), eforturi de armonizare a formelor de instruire (sistematice sau ocazionale, colective sau individuale), precum şi un sistem educaţional global, coerent, care să asigure continuitatea între educaţia şcolară şi cea a adulţilor, între educaţie şi autoeducaţie. Valorificarea educaţiei permanente constituie o a doua direcţie de evoluţie a educaţiei. Analiza acestei direcţii impune cunoaşterea conceptului pedagogic de educaţie permanentă.

Educaţia permanentă reprezintă capacitatea acţiunii educaţionale de integrare funcţional-structurală a tuturor dimensiunilor (morală – intelectuală tehnologică – estetică – fizică) şi formelor educaţiei (formală – nonformală – informală), pe tot parcursul şi în fiecare

4

moment al vieţii, pe coordonata verticală şi orizontală a sistemului şi a procesului de învăţământ.

Analiza educaţiei permanente, în calitate de concept pedagogic fundamental, cu implicaţii importante angajate la nivel de politică generală a educaţiei, presupune evidenţierea celor două coordonate de acţiune, valabile pe termen lung, mediu şi scurt: dimensiunea verticală, temporală – dimensiunea orizontală, spaţială.

Coordonata verticală a educaţiei permanente probează deschiderea temporală nelimitată a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii, desfăşurată longitudinal, pe toată durata vieţii. În această perspectivă educaţia valorifică resursele pedagogice ale fiecărui "ciclu al vieţii" – copilăria, (pre)adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea – resurse pedagogice dependente de "rolurile şi statutele" naturale şi sociale, dobândite sau proiectate, reale sau virtuale, retrospective sau prospective, tipice personalităţii umane (vezi Şchiopu, Ursula; Verza, Emil, 1995, pag.42-49). Activitatea de educaţie "evoluează astfel atât ca formare şcolară iniţială cât şi ca formare extraşcolară şi postşcolară (postuniversitară etc.) continuă" (vezi Dictionnaire encyclopédique de l'éducation et de la formation, 1994, vezi pag.348).

Coordonata orizontală a educaţiei permanente probează deschiderea spaţială nelimitată a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii desfăşurată transversal în fiecare moment al vieţii. Ea valorifică simultan, intensiv sau extensiv, acţiunile şi influenţele posibile la nivel de educaţie şcolară – educaţie extraşcolară – familie – comunitate – mass-media – loisir etc.

La nivel teoretic, educaţia permanentă reprezintă, pe de o parte, un concept pedagogic fundamental, de tip integrator, care "înglobează toate aspectele actului educativ", iar, pe de altă parte, un concept pedagogic operaţional, care extinde aplicaţiile sale "asupra tuturor aspectelor educaţiei" (vezi Thomas, Jean, 1977, pag.79-81).

La nivel de politică a educaţiei, educaţia permanentă devine un principiu de acţiune care proiectează transformarea societăţii într-o "cetate educativă". Această operă care conferă responsabilitate pedagogică tuturor organizaţiilor sociale şi comunităţilor umane presupune realizarea a două obiective fundamentale: a) crearea

5

structurilor şi a metodelor favorabile formării-dezvoltării personalităţii umane pe tot parcursul vieţii; b) pregătirea personalităţii umane pentru autoinstruire şi autoeducaţie (vezi Lengrand, Paul, 1973). Ea anticipează astfel "sistemul de învăţământ de mâine care va fi mai mult decât juxtapunerea a două părţi astăzi separate: instituţia şcolară, pe de o parte, educaţia adulţilor, pe de altă parte, constituind un singur proces continuu" (Thomas, Jean, pag.79-80).

Valorificarea autoeducaţiei

Valorificarea autoeducaţiei constituie o a treia direcţie fundamentală de evoluţie a educaţiei angajată ca urmare a proiectelor pedagogice / didactice calitativ superioare, realizabile în perspectiva educaţiei / instruirii permanente.

Autoeducaţia reprezintă produsul unor cicluri de educaţie permanentă proiectate la niveluri de realizare superioară, într-o perioadă de timp semnificativă psihosocial pentru valorificarea la maximum a potenţialului de autoformare – autodezvoltare al personalităţii umane. În această perspectivă, "a educa în perspectiva educaţiei permanente înseamnă, în esenţă, a determina un autentic proces de autoeducaţie" (Toma, Steliana, 1983, pag.40).

Ca tendinţă de evoluţie a educaţiei, autoeducaţia evidenţiază posibilitatea transformării obiectului educaţiei în subiect al propriei sale formări. Aceasta presupune stimularea capacităţii obiectului educaţiei de: interiorizare a acţiunii educaţionale; reali-zarea a unor circuite de conexiune inversă internă; autoevaluare; autoproiectare pedagogică (vezi Structura acţiunii educaţionale).

Valorificarea resurselor de autoeducaţie ale personalităţii umane permite reali-zarea unui nou echilibru între factorii externi şi factorii interni ai activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii. Astfel educaţia, aflată iniţial alături de mediu în ipostaza unui factor extern, devine treptat - prin educaţie permanentă şi autoeducaţie – un factor intern stabil, care reflectă la nivel funcţional şi structural capacitatea intrinsecă a personalităţii umane de (auto)perfecţionare continuă a activităţii sale individuale şi sociale.

Educaţia asigură, la acest nivel, atingerea "scopului final" al organizaţiei şcolare moderne şi postmoderne: "a face din obiectul educaţiei subiectul propriei sale educaţii, din omul care capătă educaţie omul care se educă el însuşi" (Faure, Edgar, 1974,

6

pag.220). Autoeducaţia apare astfel ca o activitate sistematică, stabilă, cu scop de autoperfecţionare continuă, asumat printr-o decizie socială sau / şi personală care angajează şi orientează deplin toate resursele de formare-dezvoltare ale personalităţii umane (vezi Toma, Steliana,1983, pag.20-21).

7