MANA DE DIMINEAŢĂ

1NOIEMBRIE EVREI 12:12"întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi"Textul acesta este scos din Isaia 35, un capitol mesianic în care proorocul descrie întoarcerea Domnului Hristos la poporul Său în suferinţă şi zugrăveşte transformarea care va rezulta din aceasta, după ce dreptatea va fi fost făcută. "Spuneţi celor slabi de inimă: "Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni......El însuşi va veni, şi vă va izbăvi." (Isaia 35:4) În acest pasaj de la Evrei, apostolul îndeamnă pe credincioşi să nu-şi piardă curajul când Dumnezeu îi mustră. Şi cei care primesc disciplina Domnului sunt îndemnaţi să vegheze pentru ca viaţa lor de slujire şi de rugăciune să nu slăbească, ci dimpotrivă să se întărească.Genunchii noştri care ar trebui să se îndoaie în rugăciune, au slăbit? Ei ar trebui să fie într-o stare bună ca să ne ajute la mersul pe cale. A devenit rugăciunea un efort? Este pentru că genunchii s-au slăbit. Sunt mâinile noastre lâncede, moleşite, mâinile care sunt simbolul slujirii? Simţim oboseala şi apăsarea vrăjmaşului care atacă tot ce este dumnezeiesc? Daniel descrie una din metodele lui Anticrist în cuvintele acestea: "El va epuiza pe sfinţi." (Dan 7:25. Darby). Încercăm şi noi acum această epuizare? Dacă nu înţelegem motivul pentru care el face aceasta, vom chema Numele Domnului împotriva lucrărilor vrăjmaşului şi vom fi uşuraţi. Să învăţăm să luptăm lupta cea bună a credinţei!Dar mai este şi o altă pricină care poate duce la starea descrisă în textul nostru. Poate că este o fisură, o crăpătură îngustă în viaţa noastră, ceva poate care ar trebui revăzut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea semenilor noştri poate chiar cu fraţi şi surori în Domnul.. Ce har faţă de noi când Dumnezeu ne atrage atenţia asupra acestei slăbiri crescânde în viaţa noastră spirituală. Căci dacă primim ca Domnul să ne mustre şi dacă ne întoarcem la ascultarea de Cuvântul Lui, vom avea o vindecare imediată. Să veghem deci asupra mâinilor şi genunchilor noştri.Rugăciunea şi mijlocirea să nu-şi piardă nici prospeţimea, nici continuitatea, iar slujirea şi mersul nostru să rămână totdeauna sub binecuvântarea şi călăuzirea Domnului nostru în simplitatea care este în Hristos. în felul acesta vom putea se trăim, să umblăm şi să ne rugăm în împrejurările de acum, fie ele cât de potrivnice, fără să slăbim; şi rugăciunile noastre vor primi cu siguranţă răspunsul binevoitor al Domnului căci: "...dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu, şi orice vom cere vom căpăta de la El..." (1 Ioan 3:21,22)2 NOIEMBRIE IOAN 16:1

"Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare."Unul din lucrurile cele mai impresionante care sunt spuse despre Duhul Sflnt este acesta: "El nu va vorbi de la Sine." Aici, toată slava Domnului Hristos este scoasă în evidenţă căci Duhul nu numai că nu va vorbi de la Sine, dar va lua din tot ce va fi al Domnului Isus şi ne va descoperi.Ce contrast cu atâţia creştini care vorbesc de ei înşişi, care lucrează pentru slava lor înşişi, şi care, fără-ndoială, nu slăvesc pe Domnul Isus. În domeniul lucrării lui Dumnezeu, viaţa proprie este de o subtilitate extraordinară; ea ştie bine să se îmbrace cu un exterior spiritual şi să-l folosească pentru scopuri personale. Ea se slujeşte de Numele binecuvântat al Domnului pentru a urmări slava sa personală. Şi oamenii fără discernământ se lasă înşelaţi, închipuirea se întinde, dar... Duhul Sfânt Se retrage din ce în ce mai mult. De aici vine duhul de moarte care se vede în atâtea adunări.A-ţi spune părerile asupra Duhului Sfânt este un lucru extrem de solemn, căci înseamnă a vorbi de Acela care nu vorbeşte despre El însuşi! Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Mângâietorul, puterea executivă a Sfintei Treimi, nu vorbeşte de la Sine însuşi în toată marea şi vitala Sa lucrare. El stă în umbră înaintea Aceluia care împarte darurile cu toate că El le inspiră oriunde este nevoie. El caută în mod exclusiv interesele Domnului Hristos, descoperindu-le credinciosului pe care-l călăuzeşte în tot adevărul şi căruia îi face cunoscut lucrurile viitoare. El face lucrarea, El este trimisul Tatălui, dar pentru a preamări pe Fiul Său. De aceea El Se întristează din pricina inconsecvenţelor şi a infidelităţii credincioşilor.O, de L-am lăsa pe Duhul Sfânt să Se manifeste întâi în viaţa noastră personală şi apoi în Adunare! Câte pagube ireparabile au fost în viaţa personală a credincioşilor cât şi în viaţa Adunării, din pricină că nu s-au lăsat călăuziţi în toate lucrurile de Duhul Sfânt. Şi cugetul nostru, care este solul lui Dumnezeu în noi, a fost întotdeauna înştiinţat de Duhul Său într-o privinţă sau alta, fie în ce priveşte mersul nostru pe cale, fie locul şi participarea noastră în Adunare. Pentru că nu s-a luat seama la îndemnurile delicate dar precise ale Celei de a treia Persoană a dumnezeirii, mulţi credincioşi şi chiar adunări întregi au ajuns într-o stare de ruină, în care numai Dumnezeu mai poate interveni pentru o ridicare. Biblia este plină de astfel de situaţii.

3 NOIEMBRIE MATEI 12:34"Căci din prisosul inimii vorbeşte gura."Cuvintele acestea ale Domnului Isus au o îndoită aplicaţie. Ele pot fi o referire la mărturia bucuroasă şi activă a copilului lui Dumnezeu, căruia fiindu-i plină inima de bucuria mântuirii, aceasta îl împinge să mărturisească pe Domnul lui iubit. În împrejurarea, însă, în care Domnul Isus spune cuvintele acestea,

El Se referă la aspectul negativ al vorbirii, şi în acest caz la vorbirea Fariseilor care, din ură şi invidie faţă de El, comit cel mai grav păcat, hula împotriva Duhului Sfânt, care "...nu va fi iertată oamenilor nici în veacul acesta, nici în cel viitor." El cunoştea adevăratele lor gânduri, ascunse sub prestigiul lor religios şi în profesiunea lor de credinţă exterioară, şi le arăta astfel, până în ce grad, inima omenească "...este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea." (Ier. 17:19) Din prisosul unei astfel de inimi vorbeşte gura.Să ne cercetăm în lumina acestor cuvinte. Să ne gândim la cuvintele pe care le-am pronunţat, la cuvintele care, sunt roadă şi expresia gândurilor noastre şi pe care le-am spus cu uşurătate, dar care au fost auzite şi repetate, cuvinte capabile să facă atâta rău, să înşele pe alţii şi să dea naştere la atitudini ostile. Inima, ne spune Domnul, este plină peste măsură de astfel de lucruri şi gura este gata să le rostească. Câte pagube, cât rău, câte situaţii ireparabile şi câtă ocară adusă Domnului Isus şi Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu consacră nenumărate locuri şi în Vechiul şi în Noul Testament, cu privire la păcatul acesta, iar Iacov spune că "...Limba este o lume de nelegiuiri." Dar ceea ce este foarte grav, este faptul că deşi am citit de atâtea ori aceste locuri din Scriptură, noi totuşi continuăm să fim, uneori, fără frâu în vorbirea noastră. Şi credem că lucrul acesta va putea continua aşa? Este un verset de o extremă gravitate în Prov. 13:13: "Cine nesocoteşte (sau dispreţuieşte) Cuvântul Domnului se pierde." Ce este de neapărată urgenţă? Trebuie Hristos cel răstignit să fie izvorul gândurilor din inima noastră, ca acolo să fie răstignită capabilitatea de răutate şi de invidie a inimii noastre fireşti.Numai atunci Duhul Sfânt nu va mai fi întristat şi numai atunci, celălalt aspect al vorbirii noastre izvorând din abundenţa unei inimi pline de bucuria mântuirii şi a părtăşiei cu Domnul Isus, îl va preamări pe El.Ce minunat va fi când între credincioşi va domni o atmosferă caldă de dragoste, de înţelegere, de apreciere a unuia pentru celălalt şi nu vor mai fi pagubele triste generate de o limbă rea. Domnul să pună o strajă înaintea inimii şi gurii noastre.

4 NOIEMBRIE FILIPENI. 1:21"Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig."Iată care trebuie să fie ţelul fiecărui credincios care-L iubeşte pe Domnul Isus. Pentru Pavel, centrul vieţii lui era Domnul Hristos. Şi noi cităm adesea: "...pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig..." dar în realitate suntem departe de starea de spirit a lui Pavel; este doar o formulă, idee abstractă, un clişeu frumos dar nereal. Cine prezintă o astfel de copie care nu se potriveşte cu realitatea, vrea să atragă atenţia asupra lui însuşi. Este uşor să te strecori de la slujirea Domnului Isus şi să treci la slujirea de tine însuţi. Putem să fim foarte activi şi totuşi în realitate să nu-I slujim Lui. Putem sluji

idealuri, principii, adevăruri, metode, oameni, şi totuşi să nu slujim Domnului. Putem face multe lucrări, dar cu dragostea dintâi părăsită. Este bine să ne liniştim şi să ne gândim sincer dacă în adevăr slujim Domnului, dacă viaţa noastră este Hristos. Când Pavel a spus cuvintele de care ne ocupăm, el era deplin convins că Domnul Isus nu Şi-a dat numai trupul pentru el, ci S-a dat pe Sine însuşi, cu inima Lui cu tot. Numai atunci a putut să aibă o astfel de exclamaţie: pentru mine, Hristos este totul! Şi aşa a fost toată viaţa lui. Să ne gândim că noi suntem în Hristos Domnul; noi îl reprezentăm pe El în lumea aceasta în timpul absenţei Lui. Ce cinste enormă ni s-a dat, dar şi ce răspundere! Ni s-a dat favoarea să stăm aici ca martori ai Domnului Isus având acelaşi conflict, aceeaşi luptă pe care a avut-o El. Nu este uşor să mergi pe urmele Lui. Este într-adevăr o luptă şi nu uşoară, dar este şi bucuria de a trăi pentru El. Oricine ar dori să aibă un câştig din ceea ce face, dar câţi sunt dintre aceia care, ca Pavel, să-şi facă un câştig din moarte? Oamenii în general se agaţă de viaţă, oricât de mizerabilă ar fi ea şi caută orice posibilitate care li se oferă ca să-şi mai lungească puţintel exisistenţa. Ce nebunie! Să vrei să mai trăieşti în suferinţe trupeşti, în necazuri de tot felul şi într-o lume care nu a găsit pentru Domnul Isus decât o cruce, mai ales când Scriptura ne spune ce aşteaptă pe cei credincioşi după înviere: slavă, bucurie şi fericire veşnică, nu suferinţă, nu lacrimi, nu dureri, dar mai ales cel mai scump lucru, de a fi mereu, fără întrerupere, fără sfârşit, în prezenţa Aceluia care ne-a iubit atât de mult şi care a zis: "Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu..." (Ioan 17:24). Nu numai undeva în cerul imens, ci împreună cu El, să-L contemplăm toată veşnicia, să-I sorbim cuvintele şi să-L adorăm în adevăr aşa cum se cuvine. Iată gloriosul câştig care ne aşteaptă! Ce ne-ar mai putea reţine pe pământul acesta? Da, ne reţine dragostea pe care Domnul nostru o are pentru toţi oamenii şi pe care vrea s-o manifesteze prin noi care spunem că: "...pentru mine a trăi este Hristos." Câştigarea sufletelor pentru Dumnezeu, zidirea credincioşilor sunt lucruri preţioase pentru El, dar ţinta noastră este Domnul Hristos, El este răsplata noastră cea foarte mare. Ce adevăr sublim este în cuvintele: "Vom fi ca El."! "Pentru a renunţa la noi înşine, trebuie să avem un alt obiectiv decât "sine" şi acesta este Hristos." J.N.D.5 NOIEMBRIE ISAIA 41:21"Apăraţi-vă cauza," zice Domnul, aduceţi-vă motivele ca martori..."În Canada trăia o credincioasă irlandeză care era numită "sfânta Ana".Ea a trăit până la o sută de ani. Când a fost o fată tânără, a lucrat într-o familie pentru un salariu foarte mic, la nişte stăpâni foarte nemiloşi. Ei o puneau să care apă de la o milă distanţă, sus pe un deal abrupt. Odată era acolo sus o fântână, dar a secat cu toate că a existat acolo an după an. Într-o seară Ana era foarte obosită, şi îngenunghind a strigat către Dumnezeu, şi cum stătea pe genunchi, a citit aceste cuvinte: "Voi face să ţâşnească

râuri pe dealuri... voi preface pământul uscat în izvoare de apă... Apăraţi-vă cauza... aduceţi motivele cele mai tari." (vs.18 şi 21). Cuvintele acestea au impresionat-o pe "sfânta Ana", şi a adus pricina ei înaintea Domnului. Ea i-a spus ce mare nevoie aveau stăpânii ei de apă şi ce greu era pentru ea să care apa sus pe dealul abrupt; apoi s-a întins şi a adormit. Ea şi-a susţinut cauza şi a adus ca îndreptăţire motive puternice. A doua zi de dimineaţă a fost văzută că lua o găleată şi se îndrepta către fântâna secată. "Unde te duci?", a întrebat-o cineva. "Mă duc să scot apă din fântână", a răspuns ea. "De ce, nu ştii că este secată?" Dar aceasta nu a oprit-o pe "sfânta Ana." Ea ştia în cine a crezut şi mergea mai departe: şi iată, în fântână erau circa douăzecişipatru de metri în adâncime, de apă curată şi rece şi, povestea ea mai târziu, fântâna nu a mai secat. Acesta este felul în care îşi împlineşte Domnul făgăduinţele. Apăraţi-vă pricina înaintea Domnului şi aduceţi-vă motivele cele mai tari, şi veţi vedea cum lucrează El în favoarea copiilor Lui a căror pricină este dreaptă şi care se încred în El. Cât de puţin folosim noi metoda aceasta de a aduce înaintea lui Dumnezeu pricina noastră, prezentându-I argumentele drepte însoţite de o credinţă sfânta. Avem în Scriptură destule exemple de astfel de cazuri. Avraam, Iacov, Moise, Ilie, Daniel, şi văduva pe care a dat-o Domnul Isus ca pildă de rugăciune stăruitoare. Poate chiar mulţi dintre noi am experimentat intervenţia lui Dumnezeu în favoarea noastră, când în smerenie şi respect, I-am prezentat motivele cu care ne susţineam cauza înaintea Lui. Fie ca exemplul minunat al acestei femei de serviciu, dar sfânta, să ne umilească pentru necredinţa şi neîncrederea noastră în Acela care ne iubeşte şi poate totul! Un exemplu de rugăciune stăruitoare cu prezentarea de argumente este David care îşi pleda cu încredere pricina înaintea Domnului Său în care se încredea.A fi în pustiu este o dovadă de izbăvire. Dumnezeu ne conduce acolo, ca să nu găsim acolo pe nimeni decât pe El însuşi; fără El nu este nici putere, nici hrană, nici băutură, nici drum. Înţelepciunea omenească nu se poate sprijini pe Dumnezeu; numai credinţa poate, pentru că ea nu posedă nimic decât încrederea că Dumnezeu poate şi vrea să intervină în ajutorul credincioşilor Lui, fie că ei aduc argumente care să le susţină cauza, fie că nu aduc, pentru că argumentul suprem care pledează pentru ei este DRAGOSTEA LUI.

6 NOIEMBRIE PROVERBE 16:28"Defăimătorul dezbină pe cei mai buni prieteni."Îl vedeţi? Cu vocea joasă, el vorbeşte de cineva; se înconjoară cu mister si cere să se ţină secret, deşi în realitate doreşte mai degrabă să afle cât mai mulţi şi chiar el însuşi se grăbeşte să răspândească mai departe "noutatea" care este poate chiar o minciună.

Când şi-a depus veninul, imputând acelora pe care-i defăimează, sentimentele rele care sunt chiar în el, pleacă satisfăcut că şi-a uşurat nevoia de a vorbi de rău. Când Domnul Isus a spus că: "...ce iese din gură, întinează pe om...", S-a referit, fără îndoială şi la astfel de cazuri. În acest proverb, calomniatorul este comparat cu omul pervers care seamănă certuri. Un alt proverb scoate în evidenţă contrastul dintre cele două feluri de a fi al oamenilor în relaţiile dintre ei: "Cine acopere o greşeală, caută dragostea, dar cine o aminteşte mereu dezbină pe cei mai intimi prieteni." (Prov. 17:9)Câte şoapte la ureche! Parcă n-ar fi auzite de Cel ce a sădit urechea, uitându-se că Domnul a spus: "...orice aţi şoptit la ureche în cămăruţe, va fi vestit de pe acoperişul caselor." Câte vorbiri de rău sunt în aceste şoapte -trebuie s-o spunem spre ruşinea noastră - chiar între aceia care se numesc creştini! Şi în felul acesta se face un rău incalculabil şi ireparabil. Nici un cuvânt n-ar fi prea aspru pentru a osândi aceste calomnii josnice, adevărate "săgeţi arzătoare" ale Celui Rău şi care fac răni crunte. Vorbirea defăimătoare este "aprinsă de focul gheenei"; ea perverteşte duhurile altora şi le contaminează gândurile.Şi din gura care seamănă tot felul de blestemăţii, când nevoile religioase o cer, ies cuvinte de "binecuvântare"! Pentru a dăuna altuia, pentru ca să-şi păstreze o reputaţie închipuită şi pentru a se preţui pe sine însuşi, se dedau la această meserie nelegiuită, se fac pagube ireparabile, se rănesc şi se zdrobesc victime nevinovate. Cine este neatins, cine este nepăgubit din astfel de situaţii? Să ne mărturisim Domnului păcatul vorbirii noastre de rău, ca să ne ierte şi să ne izbăvească de el. Dar va trebui deasemenea, să reparăm râul făcut semenilor noştri, să ne recunoaştem vina şi faţă de aceia care au auzit calomniile noastre. "Voi veghea asupra căilor mele ca să nupăcătuiesc cu limba......ascultă-mi rugăciunea Doamne." (Ps. 39:1,12)Dacă aceia care defăimează cu atâta uşurinţă pe fraţi, ar şti care este în greceşte echivalentul cuvântului "defăimător", s-ar îngrozi poate. In limba greacă este cuvântul "Diabolos" care înseamnă "diavol" şi înţelesul este "unul care acuză în mod fals şi dezbină pe oameni fără nici un motiv". El este un calomniator ( vezi 2Tim. 3:3); şi este numit astfel pentru că la început, el, diavolul, a defăimat pe Dumnezeu în paradis şi el este şi astăzi la fel, dar, vai, prin gura acelora care se consideră credincioşi. Domnul Isus îl numeşte astfel pe Iuda. (Ioan 6:70)

7 NOIEMBRIE LUCA 7:41-42"Un cămătar avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi: Spune-Mi care din ei îl va iubi mai mult?"Domnul i-a spus pilda aceasta lui Simon fariseul ca un răspuns la gândul lui dispreţuitor faţă de o femeie păcătoasă care a venit într-o stare de pocăinţă

ca să spele picioarele Domnului cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Domnul ştia mai bine decât Simon starea ei de păcătoşenie, dar gândurile lui Simon criticau nu numai pe femeie ci şi pe Domnul. Desigur, femeia era simbolizată în datornicul cu cinci sute de dinari, iar Simon care se considera mult mai bun decât femeia, în cel cu cincizeci de dinari. Totuşi era şi el datornic. Şi el avea nevoie de iertare ca şi femeia aceea. Iertarea era disponibilă pentru amândoi. Simţământul îndurării iertătoare a Domnului a atras la El pe această femeie zdrobită şi i-a dat imboldul să facă ce a făcut! Domnul Isus apoi, compară pe Simon cu femeia în ce priveşte atitudinea amândorura faţă de El. Desigur că Simon va fi lăsat capul în jos ruşinat. Oare se va fi gândit el serios că, deşi considera că are mai puţine păcate şi poate mai puţin grave decât femeia aceasta, avea totuşi şi el nevoie de iertare? Îl iubea el pe Domnul Isus cât de cât? Faptul că L-a invitat la el la masă nu spunea lucrul acesta. Nu ni se potriveşte şi nouă tot atât de bine, astăzi, această pildă? De câte ori poate, vom fi privit pe alţii cu dispreţ, socotindu-ne mai buni, mai sfinţi, mai curaţi, mai vrednici de cinste! Dar chiar dacă nu datorăm cinci sute de dinari, nici cincizeci, nici cinci, ci doar unul, tot avem nevoie de pocăinţă şi de iertare. O, dacă am realiza însă cât de mare a fost datoria noastră faţă de Dumnezeu şi cât de mare a fost si este harul Lui faţă de noi care ne rabdă aşa cum suntem. Femeia păcătoasă a realizat lucrul acesta! La început în casa lui Simon nu s-a auzit nici un cuvânt. Invitaţii erau tăcuţi, în surprinderea lor, Domnul era tăcut în har, femeia era tăcută în zdrobirea inimii ei. Nici un sunet nu întrerupea tăcerea ci doar suspinul şi plânsul unei păcătoase. Ce scenă impresionantă! Dacă totuşi nu s-a spus nimic, s-a întâmplat însă mult: inima păcătoasei a fost zdrobită şi inima ei a fost câştigată; lacrimile fierbinţi ale unei inimi zdrobite şi săruturile recunoştinţei ale unei inimi câştigate!! Ce i-a zdrobit ei inima şi ce i-a câştigat-o? Văzând harul şi sfinţenia Mântuitorului în lumina slavei Şale, a realizat ca niciodată mai înainte, păcătoşenia vieţii ei şi aceasta i-a zdrobit inima.Ba şi mai mult, ea a realizat că deşi era o păcătoasă plină de păcate, totuşi El era Mântuitor plin de har faţă de cel care este plin de păcat. Ea şi-a dat seama că este în prezenţa Unuia care cunoştea viaţa ei decăzută şi totuşi a iubit-o, şi i-a dăruit iertarea, şi aceasta i-a câştigat inima.Când în prezenţa Domnului Isus, ne odihnim în harul Lui, nimic nu ne poate tulbura, aşa cum, pe femeia păcătoasă, n-a tulburat-o nici dispreţul lui Simon şi desigur a celorlalţi invitaţi, nici chiar păcătoşenia ei mare, pentru că se găsea la picioarele Aceluia care nu numai că nu a dispreţuit-o, ci Şi-a arătat public dragostea faţă de Ea. O, Prezenţa slăvită şi plină de har a Domnului Isus!

8 NOIEMBRIE IOAN 11:6"...a mai întârziat două zile în locul în care era."

Domnul ştia că Lazăr era bolnav, chiar pe moarte... El, care vindecase atâţia bolnavi, nu era indiferent faţă de faptul acesta. A aşteptat două zile... apoi Lazăr a murit fără ca El să fi intervenit! Totuşi Domnul iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr. Erau prietenii Lui; şi când boala fratelui lor s-a agravat, cele două surori s-au adresat unde trebuia, şi-au încredinţat durerea lor Domnului şi învăţătorului lor. Însă numai după două zile Domnul a venit în ajutorul lor. Care poate fi deci motivul?Ca Mesia, Domnul Isus vindecase tot felul de boli, chiar mortale. Dar la Betania, El voia să Se descopere nu numai ca Mesia, ci ca Fiul lui Dumnezeu care este învierea şi Viaţa. Dacă Domnul Isus ar fi ascultat pe cele două surori la timpul necesar ca să împiedice moartea lui Lazăr, El nu S-ar fi putut manifesta ca Fiul slăvit al lui Dumnezeu, şi familia din Betania ar fi rămas în limitele mesianismului fără să cunoască lucrarea cea mai de seamă a creştinismului, preînchipuită prin învierea lui Lazăr şi anume: viaţa veşnică dăruită omului mort în păcate şi fărădelegi. "Eu sunt învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi." (Ioan 11:25). Aceste două zile de aparentă întârziere erau deci necesare, pe deoparte ca să ne arate slava lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus, şi pe de altă parte, pentru ca cele două surori şi ucenicii şi norodul să credă în El. "Şi Mă bucur că n-am fost acolo pentru voi, ca să credeţi."Aşteptaţi voi o ascultare a rugăciunii voastre fierbinţi, o rugăciune care este după voia Lui? Şi voi ca şi surorile din Betania, v-aţi vărsat inimile înaintea lui Dumnezeu, şi lucrurile au rămas cum erau sau poate s-au înrăutăţit. Nu vă îndoiţi, nu ascultaţi şoapta vrăjmaşului care are grijă să semene îndoiala în inimile voastre. Nu cădeţi în desnădejde ca Toma care a zis: "...Haidem să mergem să murim şi noi cu El." Nu! Aceste "două zile" nu sunt inutile. Fiţi siguri că Domnul a primit cererile voastre, dar El ştie exact când trebuie să intervină ca să-Şi realizeze planul Său şi să-Şi împlinească făgăduinţele, care în El sunt numai "Da"."Isus plângea." Da, El simte cu noi şi pentru noi şi este totdeauna gata să ne vină în ajutor, dar vrea să ne ajute să credem. "Nu te teme, crede numai."Textul vorbeşte de două zile şi nu de patru. Cred că "două zile" se referă la cei 2.000 de ani (aprox.) de la naşterea Lui până la venirea pentru împărăţia de 1.000 de ani.Atunci va aduce El învierea tuturor ce sunt ai Lui, împreună cu viaţa veşnică şi faptul acesta este ilustrat în însăşi cuvintele Lui: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi..."

9 NOIEMBRIE IOAN 1:43"Te-am văzut înainte ca să te fi chemat Filip."Un răspunsul pe care Domnul Isus i-l dă lui Natanael la întrebarea lui "de unde mă cunoşti", este enunţat marele şi preţiosul adevăr, baza oricărei chemări veritabile şi care este cristalizat în aceste două cuvinte: "înainte

ca...". înainte ca uneltele omeneşti pe care Domnul le foloseşte pentru chemarea unui suflet să-şi facă lucrarea lor, El era prezent, El ştia. El a ales. El a destinat pe acela care avea să devină copilul Său "înfiat prin Isus Hristos după buna plăcere a voiei Sale." (Efes.l:5). Domnul care cunoaşte inima omului, ştia că în adâncul inimii lui Natanael, era dorinţa adevărată şi sinceră ca să-L cunoască. Înainte ca împrejurările şi persoanele folosite de Dumnezeu să contribuie la chemarea noastră, şi să intre în scenă, înainte de orice... "Te-am văzut." Să reflectăm puţin la acest mare har. Să adorăm pe Domnul nostru, să ne aşezăm viaţa pe acest nivel atât de ridicat şi anume, că am fost în inma Lui şi în planul şi sfatul Său veşnic mai înainte de veşnicii şi să ne bucurăm că El ne-a văzut şi ne-a cunoscut. "Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său..." (Rom.8:29). Natanael a fost deci hotărât mai dinainte, Dumnezeu l-a ales ca să intre în falanga oamenilor care, la timpul Său, aveau să clatine lumea. Pentru noi, "Te-am văzut", ilustrează pe deoparte, imensul har pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să devenim copii ai Lui "fără să-L fi cunoscut" personal pe Domnul Isus ca primii ucenici, iar pe de altă parte, ne spune că noi nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci lui Dumnezeu şi lucrării Sale.Ce trist că adevărul acesta aşa de preţios al alegerii mai dinainte, a ajuns să fie clătinat în inimile legaliste cu privire la siguranţa unei mântuiri atât de desăvârşite pe care o avem în desăvârşitul nostru Mântuitor care a zis: "Oile Mele ascultă glasul Meu... Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi NIMENI nu le va smulge din mâna Mea." (loan 10:27, 28). Dar deşi această nesiguranţă a lor, cu privire la mântuirea lor, nu le răpeşte dreptul de copii ai lui Dumnezeu, ei se frământă şi se îngrijorează la gândul că vor putea pierde mântuirea şi în loc să trăiască plini de bucuria acestei mântuiri depline, se amărăsc pe ei înşişi, amărăsc şi pe fraţii care au siguranţa mântuirii, crează lupte şi despărţiri; dar ceea ce este cel mai dureros este că întristează şi dezonorează pe Domnul Isus care ne-a câştigat prin suferinţele Lui o mântuire aşa de mare.Crezând în desăvârşita lucrare de la cruce, intrăm în bucuria, pacea şi siguranţa binecuvântatului fapt că înainte de orice, Domnul ne-a cunoscut, ne-a văzut şi ne-a destinat să fim ai Lui.

10 NOIEMBRIE ISAIA 51:9,10"Oare n-ai doborât Tu Egiptul, şi n-ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu Acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit, în adâncimile mării, un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi?'În zilele noastre se umblă după minuni, dar nu este nici o minune aşa cum o caută oamenii. Şi totuşi noi înşine suntem o minune a harului lui Dumnezeu, o minune smerită şi ascunsă. Dumnezeul nostru este singurul care face

minuni. Dar noi avem tendinţa de a alerga după ceva spectaculos, după situaţii în care noi înşine să jucăm un rol, mai degrabă, decât să căutăm slava Domnului însuşi şi voia Sa.Iată de pildă, un copil al Său, răscumpărat, în faţa unui obstacol, un obstacol îngăduit de Dumnezeul său. El îşi pune încrederea în El şi nădăjduieşte în El. Şi în curând se deschide înaintea lui un drum croit pentru ca să poată trece... Aceasta este o minune!Sau iată pe copilul Său, chemat să-L urmeze, găsindu-se în faţa unei "mări" de trecut, în faţa unei masse inerte de "imposibil"! Dar el ştie că Dumnezeul său poate şi vrea să facă exact ce credinciosul nu poate să facă el însuşi şi că nimic nu-I este cu neputinţă. Şi atunci, la ceasul lui Dumnezeu, i se deschide un drum croit pentru ca să poată trece pe el: această masă de "imposibil" se despică, scoţând la iveală un drum de trecere pentru copilul Său... Nu-i aceasta o minune?Nu este Dumnezeul nostru totdeauna Acelaşi, ieri, astăzi şi în veci? (Evr. 13:8). Puterea şi îndurarea Lui nu sunt totdeauna la fel de mari? De ce să umblăm după lucruri spectaculoase şi să ne abatem de la drumul strâmt al vieţii obişnuite, în care Dumnezeu binecuvintează mărturia noastră şi căruia îi place să Se arate ca Dumnezeul minunilor? Dacă facem o scurtă incursiune în viaţa noastră cu Dumnezeu, va trebui să recunoaştem atâtea minuni, atâtea izbăviri minunate, atâtea drumuri croite când poate nu vedeam nici o ieşire, şi totuşi, aproape le-am uitat.Nu este El Acela care a doborât Egiptul? Nu a străpuns El balaurul? Vrăjmaşul îsuşi a fost biruit la cruce! Domnul Isus a pus această putere la dispoziţia credinţei noastre, ca să biruim lumea, firea pământească şi pe diavolul. Aceasta este viaţa miraculoasă a copilului lui Dumnezeu.Dar întoarcerea la Dumnezeu a unui suflet, este în adevăr cea mai mare minune. Un om căzut în păcate de tot felul să fie schimbat într-unul nou? Fiecare din noi avem o istorie a minunii făcute de Dumnezeu în viaţa noastră. Să-L slăvim pentru ea

11 NOIEMBRIE EFESENI 2:4-7"Dumnezeu......ne-a adus la viaţă împreună cuHristos......ca să arate în veacurile viitoare, nemărginitelebogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus."Dumnezeu a înviat pe Hristos dintre cei morţi (Ef. 1:20) şi în plus, "El care a înviat pe Hristos dintre cei morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare" (Rom. 8:11). Dar înţelesul textului de care ne ocupăm, merge chiar mai adânc şi spune că Domnul Hristos şi noi am fost înviaţi împreună, şi aceasta însemnează că ni s-a dat, pur şi simplu, acelaşi fel de viaţă pe care Domnul Isus a manifestat-o în învierea Sa. Prin urmare, noi avem viaţa veşnică ca o

reală şi prezentă posesie şi, deci, învierea noastră dintre cei morţi este tot atât de sigură cum a fost a Lui.Dar de ce Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos? Răspunsul nostru egoist tinde să fie: "Pentru că El ne iubeşte şi vrea să ne bucurăm de viaţă în cer în loc să suferim moartea a doua pentru veşnicie." Acesta este un adevăr minunat! Dar nu acesta este scopul arătat de acest versert. Aici, nu noi ci Dumnezeu este centrul acestui gând. Deci răspunsul corect ar fi că, prezenţa noastră în cer va expune lucrarea mâinilor Lui pentru ca s-o vadă toţi spre slava Lui. Da, noi vom fi etalaţi, ca să spunem aşa, în faţa întregului cer, în faţa heruvimilor şi serafimilor, în faţa fiilor lui Dumnezeu (Iov 1:6 şi 2:1), în faţa domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti "...pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască astăzi prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Ef. 3:10) în faţa a miliarde de îngeri, ca o slavă pentru Domnul Isus care ne-a răscumpărat cu sângele Său. Întregul univers ne va privi cu admiraţie, nu pentru vreun merit al nostru, ci va slăvi pe Domnul Hristos pentru lucrarea măreaţă şi unică pe care a cunoscut-o Creaţiunea. Vom fi în trupuri ca al Lui; "...asemenea trupului slavei Sale..." (Fii. 3:21), îmbrăcaţi cu hainele neprihănirii. Vom avea aceeaşi slavă pe care a dat-o Tatăl Domnului Isus şi vom fi una, cum El şi Tatăl sunt una (Ioan 17:21-22). Nemărginite bogăţii, într-adevăr!Cum ar trebui să fie umbletul nostru aici pe pământ, acum, gândindu-ne permanent la Harul imens care ni s-a dat, când, efectiv, n-am fost cu nimic mai buni decât cei mai răi, şi totuşi, Dumnnezeu a binevoit să ne aleagă "...dinainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, în dragoste." (Ef. 1:4)

12 NOIEMBRIE 1IOAN 4:19"Noi îl iubim, pentrucă El ne-a iubit întâi..."Acela care ne iubeşte până la capăt, ne-a iubit din toată veşnicia.Din dragoste pentru noi, El a luat chipul de rob; S-a arătat ca un simplu Om, fiind ascultător toată viaţa Sa şi S-a dăruit oamenilor până la moartea pe cruce. Din dragoste pentru noi, El a suferit împotrivirea, brutală şi grosolană a păcătoşilor din ludea, Galileia şi Samaria. Din dragoste pentru noi, El a îndurat agonia şi terorile crucii. EI a suportat ruşinea şi ticăloşia oamenilor ca să fie înlocuitorul nostru. Din dragoste pentru noi, a biruit mormântul şi a dus toată eficacitatea şi puterea acestei lucrări desăvârşite, în slava în care domneşte acum. Şi mai mult, aceeaşi dragoste pentru noi ne dă roadele lucrării Sale de răscumpărare: iertarea de păcate, pacea cu Dumnezeu, viaţa veşnică împreună cu toate binecuvântările duhovniceşti, în locurile cereşti "...în Hristos..." (Ef. 1:3) şi dreptul de copii ai lui Dumnezeu.Această dragoste este manifestată bărbaţilor şi femeilor pe care Mântuitorul nostru îi cunoaşte perfect şi pentru care El are o deplină nădejde, cu care să umple inimile; iar dragostea Lui nu face deosebire, fie că este vorba de păcătoşi, de îndărătnici, care au dat înapoi sau poate chiar au căzut, fie că

este vorba de credincioşi slabi sau chiar cei tari care au şi ei o permanentă nevoie de dragostea Domnului Isus. Ce minunat! El ne iubeşte, deşi ne cunoaşte aşa cum suntem, înţelegându-ne pe fiecare şi nerespingând pe nimeni!Este adevărat că noi suntem în Domnul Hristos şi că Dumnezeu ne vede prin Fiul Său; dar El ştie cât valorăm noi, ne cunoaşte inima cu pornirile ei de răzvrătire, de cârtire şi de răutate; El ştie firea noastră decăzută şi vinovată. Descoperindu-Se nouă în persoana Domnului Hristos, dragostea dumnezeiască s-a dezvăluit, făcându-ne să cunoaştem preţul mântuirii noastre în tot ce a îndurat Mântuitorul nostru ca să ne salveze şi să ne ducă la Dumnezeu. O, această dragoste care se dă în întregime, este desăvârşită în dreptate, desăvârşită în har. El ne-a iubit întâi... El să ne ajute ca şi noi să-I putem oferi o dragoste dintr-o inimă întreagă, căutând cu tot dinadinsul ca "...să-I fim plăcuţi în orice lucru şi să ne iubim şi noi unii pe alţii cum ne-a iubit El!"Noi îl iubim fiindcă El ne-a iubit întâi." "Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, ca noi să trăim prin El." (Ioan 4:9).13 NOIEMBRIE ROMANI 8:28"Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemaţi după planul Său."Să considerăm cu atenţie fiecare parte din versetul de astăzi ca să ştim ce vrea să ne spună în realitate. Mai întâi Pavel spune: "...toate lucrurile LUCREAZĂ împreună spre bine...". Nu accidental sau la întâmplare, ci prin Dumnezeu care lucrează în vieţile noastre. În Filipeni 2:13, Pavel spune: "Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi..." nu unele lucruri uşoare şi plăcute, ci TOATE lucrurile. Nu spune că au lucrat sau vor lucra ci lucrează acum, astăzi în împrejurările prin care trecem. Pavel continuă: Toate lucrurile lucrează "ÎMPREUNĂ...". Când privim împrejurările vieţii noastre, izolat, adesea nu ni se par bune. Dar dacă le încredinţăm lui Dumnezeu, El le va lucra împreună, spre binele nostru. Poate că astăzi ne mirăm de ele şi poate că îl rugăm pe Dumnezeu să le îndepărteze. Dar El doreşte să-Şi împlinească scopul pentru viaţa noastră. Tiparul lui Dumnezeu poate nu este încă clar pentru noi, dar putem fi siguri că El lucrează şi nu doreşte nimic mai puţin decât cel mai bine pentru noi: Ieremia 29:11 spune: "Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi.......gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde." Ce asigurare este aceasta pentru noi, astăzi! Aceia care lasă totul în mâna lui Dumnezeu, vor vedea mâna lui Dumnezeu în totul. Pavel ne spune în continuare, nu numai că toate încercările lucrează împreună, dar "...toate lucrurile lucrează împreună spre BINE." Este tragedia bună? Este boala bună? Este nenorocirea bună? Este paguba bună? Cum poate ceva dureros să fie bun? De obicei noi socotim că este bun confortul,

sănătatea, o viaţă uşoară şi plină de plăceri. Socotim că este bine să nu avem dureri, să avem o casă frumoasă şi confortabilă, o maşină bună şi nouă. Noi măsurăm binele în raport cu succesul, cu realizarea ţelurilor în viaţă. Dar nu este aceasta, neapărat, calea lui Dumnezeu de a-Şi demonstra bunătatea faţă de noi. Rezultatele de la urmă sunt cele bune. Binele pe care l-a făgăduit Dumnezeu poate nu ni se pare chiar bine când trecem prin el, pentru că privim numai la ce se vede imediat, pe când Dumnezeu cunoaşte rezultatele de la urmă ale planurilor Lui pentru noi. Este important ce facem în împrejurările grele din viaţa noastră. Lăsându-L pe Dumnezeu să le lucreze împreună, El va scoate bine din ele. Acestea toate stat făgăduite acelora care îl iubesc pe Dumnezeu şi care stât chemaţi după planul Său. Un fel de a ne arăta dragostea faţă de Tatăl nostru este şi de a nu cârti, ci de a-I mulţumi pentru toate. Dumnezeu lucrează, dar nu Se grăbeşte, ci are răbdare să vadă că noi am învăţat ceva şi am înţeles căile Lui. Planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră este ca să ne facă să fim asemenea Fiului Său. Punând toate împrejurările în tiparul Lui, El ne va transforma tot mai mult în asemănare cu Fiul Său.

14 NOIEMBRIE 1 IOAN 2:12"Vă scriu copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Său."„Copilaşilor..." Ce exprimare gingaşă! Ea nu micşorează pe nimeni, nu vorbeşte de incapacitate, ci este un cuvânt de intimitate, de afecţiune familiară. Nu presupune nici o inferioritate, ci mai degrabă confirmă o poziţie în familia lui Dumnezeu.În context, apostolul vorbeşte de copilaşi, tineri şi părinţi, imaginea unei dezvoltări spirituale din etapă în etapă, în care creştem din putere în putere, până la maturitate. Este deasemenea, vorba de un program de viaţă; dacă am început cu Dumnezeu, este pentru ca să continuăm cu El. Să nu ne oprim pe drum! Ceea ce începe Domnul Isus într-o viaţă, El vrea să ducă la bun sfârşit. "...Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. Fără îndoială că Dumnezeu îşi va face partea Lui ca să ne desăvârşească în vederea întâlnirii noastre cu Domnul Isus şi a veşniciei pe care o vom petrece cu Tatăl şi cu Fiul. Dar creşterea noastră spirituală, maturitatea noastră în Domnul Hristos, atârnă într-o măsură şi de noi. După cum creşterea firească a unui copil depinde şi de mama care-l creşte dar şi de el care primeşte ce-i dă ea, tot aşa şi în creşterea noastră duhovnicească avem şi noi partea noastră: să ne hrănim conştient cu lectura Cuvântului lui Dumnezeu, să mergem la Adunarea lui Dumnezeu, să citim cărţi bune care ne lămuresc mai detailat planul, căile şi voia lui Dumnezeu şi să ne rugăm neîncetat. Într-un cuvânt, să ne hrănim cu Domnul Hristos. Această creşterea spirituală este deci în continuă înaintare "...până vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la

starea de om matur, la înălţmea plinătăţii lui Hristos." (Ef.4:13). Întoarcerea la Dumnezeu este o minune de moment, creşterea spirituală a unui sfânt este lucrarea unei vieţi. Altfel rămânem piperniciţi."Vă scriu..." Iată temelia vieţii creştine. Nu numai că Dumnezeu a vorbit, dar El a făcut să ne rămână scris ce a spus, ca să ne dea o asigurare şi o protecţie împotriva oricărei îndoieli! Astfel ştim nu numai că păcatele ne sunt iertate, dar şi că teribila putere a răului a fost zdrobită. Ispita este încă, dar ispita nu este păcat, ea devine numai când îi cedăm. Domnul Isus a zdrobit puterea păcatului şi a biruit pe vrăjmaş şi biruinţa Lui este a noastră dacă o luăm de la El.În Cuvântul lui Dumnezeu găsim învăţătură pentru tot ce avem nevoie ca să devenim maturi în Hristos. Dar din nefericire mulţi credincioşi sunt încă nedezvoltaţi deşi s-au întors la Dumnezeu de ani de zile şi abia de cunosc ABC-ul Evangheliei şi de aceea nu pot fi de folos în Lucrarea Evangheliei.15 NOIEMBRIE IOAN 1:12"Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu."Ioan adresează epistola lui "copilaşilor". Suntem în adevăr mici, microscopic de mici şi de slabi. Aici însă în Evanghelia sa, el ne vorbeşte de un rang, de un titlu pe care ar trebui să ştim să-l apreciem cu toată demnitatea: "copii ai lui Dumnezeu". Peste tot şi întotdeauna, acasă , la biserică, la cimp şi la birou, să ştim să ne menţinem acest rang, în mijlocul acestui "neam viclean şi preacurvar în care strălucim ca nişte lumini în lume."Primind pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor personal, El care este Viaţa şi Lumina, Cuvântul veşnic, noi am devenit copii ai lui Dumnezeu. Dar noi suntem minoritatea şi noi care trăim în lumină trebuie să facem contrast cu lumea care trăieşte în întuneric. Căci cuvintele noastre şi profesiunea noastră doctrinală n-au nici o valoare pentru lume, dacă nu sunt bazate pe o viaţă care să reflecte rangul nostru ridicat, rangul de copii ai lui Dumnezeu, născuţi de sus. Purtând acest titlu avem mari responsabilităţi; fie că suntem tineri sau în vârstă, rangul nostru exclude orice inconsecvenţă, tot ce este nedemn de el. Noi suntem nespus de favorizaţi că am fost ridicaţi la acest rang spiritual: ne rămâne nouă să-l purtăm cu demnitate, nu într-un duh de superioritate, ci fiind plini de recunoştinţă faţă de Tatăl nostru ceresc.Evanghelia după Ioan nu are introducere; ea ne aşează imediat în prezenţa Fiului veşnic al lui Dumnezeu locuind printre noi plin de har şi de adevăr, manifestând slava lui Dumnezeu şi comunicând plinătatea Sa de har peste har acelora care posedă rangul de copii ai lui Dumnezeu. Şi plinătatea aceasta nu constă în ceea ce am putea face noi prin capacităţile noastre, ci în ceea ce ar putea face El prin noi, prin Duhul Sfânt pe care ni L-a dat.Iubiţi copii ai lui Dumnezeu, să ne rugăm să ne ajute El să nu dezonorăm frumosul nume pe care-l purtăm şi înaltul rang la care ne-a ridicat.

"Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!... Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este." (lloan 3:1-2)"însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi... împreună moştenitori cu Hristos..." (Rom. 1:16-17)

16 NOIEMBRIE ROMANI 5:5"Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat."Toţi copii lui Dumnezeu cunosc mai mult sau mai puţin această dragoste a lui Dumnezeu, în primul rând pentru că aşa cum o spune textul nostru, ea ne-a fost turnată în inimă şi apoi pentru că am experimentat-o de mii de ori în viaţa noastră; ea ne înconjoară din toate părţile cu braţele ei veşnice şi aşa se explică faptul că am rămas credincioşi de când ne-am întors la El. Ea este însuşi Dumnezeu care locuieşte în noi prin Duhul Său. "Dumnezeu este dragoste." (1loan 4:8)Prin textul acesta, Dumnezeu ne cheamă la binecuvântata experienţă a dragostei Sale, răspândindu-se din plin în inimile noastre. Dorinţa noastră profundă, suspinul întregii noastre fiinţe, este de a fi umpluţi de dragostea lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt? Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu. (2Tes. 3:5). Dar când suntem în afara controlului Duhului Dumnezeiesc, inima noastră este "rea şi înşelătoare", capabilă, sub o aparenţă pioasă, de toate manifestările vieţii proprii. Ea adeseori înlocuieşte dragostea care era în Domnul Isus, adevărata dragoste a lui Dumnezeu, cu un sentimentalism firesc căruia îi place să se numească "milă, îngăduinţă" dar care este ireal şi periculos în lucrurile sfinte, adică în orice activitate sfântă.Dragostea lui Dumnezeu este puternică, adevărată şi gata pentru jertfă, excluzând din inimile noastre, tot ceea ce nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu şi semenii noştri. Ea "sparge ghiaţa" care s-a aşezat între fraţi, o topeşte cu căldura dragostei Lui şi face să dispară împietrirea şi egoismul dintre credincioşi. Dacă nu se întâmplă aşa, ea nu există în noi.Dragostea aceasta a lui Dumnezeu în noi este într-un continuu progres până la desăvârşire şi procesul acesta este strâns legat de trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. "Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită" (lloan 2:5). Şi păzirea Cuvântului Lui nu însemnează să ne mobilăm mintea cu ideile frumoase şi cu doctrina cea mai strictă şi mai exclusivistă, oricât de bune ar fi acestea. Importantă este trăirea zi de zi după Cuvântul lui Dumnezeu, învăţând "să nu trecem peste ce este scris", înseamnă să iubim ca Domnul Isus, care din dragoste pentru Tatăl Său, nu a ieşit din Cuvântul Lui.

Astfel fiinţa noastră este transformată fără efort şi fără zgomot, simplu prin prezenţa şi influenţa acestei dragoste dumnezeieşti.Domnul Isus este manifestarea reală şi puternică a dragostei lui Dumnezeu: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu..." (Ioan 3; 16).

17 NOIEMBRIE ZAHARIA 12:12"Fiecare familie separat"Dumnezeu a făcut pe bărbat şi pe femeie, instituind astfel în Eden prima familie care să reflecte voia Lui. Familia trebuia deci să fie un cămin de binecuvântare şi Satan ştia bine acest lucru. Aici a atacat el în primul rând. Femeia a ieşit din locul ei şi a cedat ispitei. Bărbatul n-a păzit şi n-a protejat nici grădina nici pe femeie, cum îi poruncise Dumnezeu. Şi de aici a urmat tragedia pe care omenirea o trăieşte şi astăzi. În prima familie, şarpele cel vechi, şi-a început lucrarea lui seculară iar manevrele lui de înşelare au câştigat şi pe copii prin invidie. Cain a omorât pe fratele său Abel. Şi acţiunea vrăjmaşului s-a extins în descendenţa lui Cain, şi apoi asupra întregei rase omeneşti, încât lui Dumnezeu a ajuns să-I pară rău că a făcut pe om, nimicind prin potop lumea de atunci în care instituţia familiei era ruinată. Dar slavă Domnului că o familie a fost salvată şi această familie era o familie de credincioşi: Noe cu toţi ai lui. Mii de ani au trecut şi acest dar al lui Dumnezeu, familia, încă dăinuieşte. Dar vai, nu toate familiile sunt credincioase lui Dumnezeu, de aceea nu toate vor fi salvate de la pieirea care va veni peste cei necredincioşi care au ales calea largă care duce la pierzare (Mat. 7:13).În mijlocul imensei confuzii de acum, a decadenţei morale fără precedent, Dumnezeu are nevoie de un punct de plecare ca să-I slujească drept câmp de lucru: este "familia separată" de lume şi manifestările ei. Familii creştine, bărbaţi, soţii şi copii, ascultaţi apelul Cuvântului în acest din urmă ceas al zilei de har. "Să nu fie între voi nici bărbat nici femeie, nici familie... a căror inimă să se abată de la Domnul..." (Deut. 29:18).Dumnezeu vrea să-Şi reia lucrarea Sa acolo unde a început-o, în familie. El intervine în fiecare familie separat, acolo unde membrii ei sunt înt-o stare de pocăinţă şi smerenie. Şi atunci, izvorul ţâşneşte de la Cruce, acest izvor care nu şi-a pierdut eficacitatea de altă dată. Fiecare familie va fi curăţită separat şi din ea va ieşi un izvor de apă vie care va câştiga o parte din societatea în care trăim ca să nu fie nimicită în întregime. Iată planul lui Dumnezeu pentru fiecare familie care s-a separat de lume şi doreşte să se consacre lui Dumnezeu şi lucrării Sale.Scumpe familii creştine cu adevărat, dorim noi să ne separăm în adevăr de lume şi de lucrările şi manifestările ei, şi să ne punem cu toată inima la dispoziţia lui Dumnezeu? Rezultatul va fi fără îndoială consolidarea familiilor noastre si a multor familii ruinate!

18 NOIEMBRIE PSALM 40:7, 8 "Atunci am zis: "Iată-ma, vin...... desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu."Dumnezeu i-a arătat lui Israel că toate formele şi ceremoniile lor, inclusiv jertfele lor, erau departe de a-I fi plăcute Lui. Apoi, la urmă s-au auzit cuvintele Unuia cu totul diferit de toţi care au fost înainte: "Iată-Mă, vin." "Sulul cărţii, toate profeţiile Vechiului Testament, au vorbit de acest Unul, ca singurul care ar putea să facă plăcere lui Dumnezeu. Nimeni, înainte, nu a împlinit voia lui Dumnezeu în lume: Dar Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit, la împlinirea vremii, ca să aducă la bun sfirşit, buna plăcere a lui Dumnezeu într-o lume care s-a îndepărtat de El. Cuvintele din psalmul acesta îl arată că El este împlinirea a tot ce cuprinde "arderea de tot" care a fost oferită lui Dumnezeu în mod deplin. Este de mare preţ pentru noi că Domnul Isus este "jertfa pentru păcat", care a întrunit în mod deplin neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu în judecata Lui împotriva păcatului pe cruce; El este "jertfa pentru vină" purtând vina tuturor păcatelor pentru curăţirea noastră faţă de Dumnezeu; El este deasemenea "jertfa de mulţumire", sau "jertfa pentru pace", care ne pune în acord cu Dumnezeu. în virtutea acelei jertfe neasemuite, "arderea de tot", este simbolul jertfei Domnului Isus, pentru că ea ne spune că marea lucrare de la Cruce a fost întâi pentru Dumnezeu, şi că Dumnezeu a fost slăvit mai presus de toţi. El a împlinit buna plăcere a lui Dumnezeu. Minunat şi preţios este faptul că Dumnezeu a fost deplin satisfăcut. În toată istoria lumii, a fost un singur Rob ascultător în totul şi în mod desăvârşit dependent de Dumnezeu - Omul Isus Hristos. Mâncarea şi băutura Lui era să asculte. El Şi-a găsit bucuria în ascultare. Ce-ar fi putut să facă Satan cu un astfel de Om? Absolut nimic. El a încercat să-L sustragă de pe calea ascultării şi de pe poziţia dependenţei, dar în zadar. In întreaga ispitire, nimic nu a putut să-L sustragă pe Cel Binecuvântat de pe drumul unei simple şi depline ascultări. "Este scris" a fost singurul şi invariabilul Său răspuns. Şi El nu a fos numai în mod desăvârşit de ascultător şi dependent, dar a fost cu totul şi neîncetat în mâna lui Dumnezeu, de la leagăn până la crucea de pe Golgota şi când a terminat totul, Şi-a încredinţat sufletul în mâna Tatălui Său. Ascultarea şi atârnarea de Dumnezeu a fost sursa Lui de autoritate şi putere.Şi noi avem autoritate şi putere pentru toate greutăţile, luptele şi ispitele pe care le întâmpinăm în trecerea noastră prin scena lumii acesteia.Dar să ne amintim că dacă Dumnezeu ne-a dat autoritate, trebuie să fim ascultători şi dacă ne-a înzestrat cu putere, trebuie să fim dependenţi de El. Chemarea şi rostul adevărat al unui rob este să asculte. Aceasta este desăvârşirea morală a celui ce slujeşte. Dar vai! Ce rară este astăzi! Dumnezeu îl numeşte pe Domnul Isus "Robul Meu cel neprihănit", iar apostolul Pavel se socotea rob al lui Hristos pentru că asculta şi depindea de El. Să nu ne temem a asculta de voia lui Dumnezeu niciodată să nu dăm

înapoi în faţa consecinţelor acestei ascultări de voia Lui. Ascultarea ne apropie de Dumnezeu şi ne aşează în lumină. Prin ascultare, un Om a biruit pe Satan. Ce exemplu pentru noi! Noi ascultăm de voia Domnului Isus nu ca să fim mântuiţi ci pentru că suntem mântuiţi.19 NOIEMBRIE EFESENI 5:18"Fiţi plini de Duh."Subiectul plinătăţii Duhului preocupă pe orice copil al lui Dumnezeu care doreşte să slăvească pe Stăpânul său; căci dacă el ajunge să realizeze acest grad de avansare spirituală, cuvintele sale, gândurile şi faptele sale vor fi toate spre slava lui Dumnezeu, spre zidirea sfinţilor şi spre mântuirea sufletelor. Să observăm bine că aceasta nu este un adevăr abstract, un ideal de nerealizat, ci un cuvânt de ordine, o poruncă: "Fiţi plini de Duh." Şi pentru că voia Domnului este ca toţi copiii Lui să fie umpluţi de Duhul Sfânt, vom vedea care sunt condiţiile de împlinit pentru ca fiecare din noi să ajungă la această stare binecuvântată.1. Trebuie să fim adânc pătrunşi de gândul că Dumnezeu vrea să ne dea plinătatea Duhului Său. Vai! sunt credincioşi care nu cred şi nu caută această plinătate. Un adevărat alpinist nu va fi niciodată mulţumit atâta vreme cât un vârf oarecare n-a putut fi escaladat, şi creştinul care crede în Duhul Sfânt nu va putea niciodată să fie fericit deplin fără să cunoască dumnezeiasca plinătate a Duhului.2. Orice Copil al lui Dumnezeu trebuie să fie umplut de Duhul. Şi cel care s-a întors ieri la Dumnezeu, şi cel matur în Hristos, şi unul şi celălalt trebuie să dorească această plinătate. Aici nu este vorba de revelaţii speciale, de cunoştinţe dobândite, de progrese realizate, ci de primirea imediată a celei de a treia Persoană a Sfintei Treimi în plinătatea Sa. Propriu zis, Dumnezeu nu ne pune condiţii în privinţa aceasta, ci pur şi simplu ne porunceşte să fim plini de Duh. Acest fapt ne este arătat în Cuvânt: a) "Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie... " dar El "...spunea aceasta despre Duhul..." (Ioan 7:38,39). b) Apa (Duhul) pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor ţâşnind în viaţă veşnică." (Ioan 4:14)3. Trebuie ca cel credincios să părăsească orice lucru neîngăduit şi orice fel de păcat. Mii de copii ai lui Dumnezeu nu vor şti niciodată ce înseamnă a fi plin de Duh, pentru că L-au întristat prin lumescul lor, prin lipsa de dreptate, prin îngustimea duhului lor şi prin acel păcat care "...înfăşoară aşa de lesne...". Trebuie să se facă distincţia între pecetea Duhului şi plinătatea Duhului. Orice copil al lui Dumnezeu este pecetluit cu Duhul Sfânt şi în consecinţă îl posedă din ziua răscumpărării lui şi pentru totdeauna, dar nu toţi sunt umpluţi de El, pentru că păcatul, comis sub o formă sau alta şi nemărturisit şi nepărăsit, îl împiedică să fie umplut.Trebuie să părăsim orice aşa zise păcate mici pe care le purtăm, să judecăm orice lucru neîngăduit, cunoscut şi să le abandonăm în mod hotărât. Cum ar putea Duhul să umple un vas necurăţit?

4. În sfârşit, trebuie ca fiecare credincios să aducă trupul lui ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. (Rom. 12:1). Când vom sacrifica eul nostru în întregime, apa vie va începe să curgă din inma noastră. Dumnezeu ne face să simţim absenţa unei vieţi din Duhul Sfânt, lipsa de putere, uscăciunea şi sterilitatea. Dar când există dorinţă după această plinătate, deja este dovadă că Dumnezeu lucrează, nu va mai fi nevoie de disciplinare şi vom fi plini de putere. Când ispita vine, n-o putem respinge ocupându-ne de ea ci fiind plini de Duhul şi hrănindu-ne cu Domnul Hristos.

20 NOIEMBRIE GENEZA 21:15,19"Când a terminat apa din burduf,... Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă."Roaba Agar, era singură cu fiul ei în mijlocul pustiei, şi burduful ei era gol... Nu este aceasta imaginea multor creştini? Ştim cu toţii că apa este sursa şi susţinătoarea vieţii. Uscăciunea marelui deşert se întinde în jurul nostru, şi cum să facem faţă setei când mai sunt doar câteva picături de apă în burduf? Ce este mai trist însă, este că noi nici nu suferim de sete; ne-am obişnuit cu uscăciunea, cu buruienile din deşert, care neavând rădăcini, sunt uşor luate de vânturile care bântuie mereu în pustie şi aruncate departe. De multă vreme este gol acest burduf al rutinei, al formalismului religios, al vieţii noastre străină de puterea şi plinătatea Duhului Sfânt. Apa lipseşte din burdufurile de clişee, de fraze biblice pronunţate în afara realităţii, fără să ne vibreze inima şi fără ca alţii să primească vreo binecuvântare. Apa lipseşte din viaţa care se învârteşte în jurul ei însăşi, dacă hrănim o plângere, o nemulţumire, şi dacă trăim independenţi de orice părtăşie cu copiii lui Dumnezeu şi chiar cu El însuşi.Nu vedem uscăciunea, în pustia vieţii noastre? Nu realizăm sterilitatea în care trăim şi din care nici Dumnezeu nu are nici o cinste, nici oamenii din jurul nostru nu au nici un folos, nici noi înşine nu avem decât un burduf gol şi nefolositor.Dar Dumnezeu care cunoaşte această tristă stare, ca aceea a Agarei şi a fiului ei, are un remediu! Biblia este unică în zugrăvirea de contraste: "Când apa din burduf s-a terminat... Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă. Când ne simţim uscăciunea, setea spirituală şi neputinţa eforturilor noastre, Dumnezeu ne deschide ochii şi ne face să vedem Izvorul de apă vie. "Cine crede în Mine...", a spus Domnul Isus, "...din inima lui vor curge râuri de apă vie..." (Ioan 7:38) Noi nu putem nimic, dar El poate tot. Dar Dumnezeu nu numai că ne face să vedem izvorul, El face să şi curgă din abundenţă. Când vom ieşi din egoismul şi din somnul nostru, El ne va face să bem din apa Sa vie. Ochii noştri se vor deschide în acelaşi timp şi asupra imenselor nevoi ale unei lumi care, din lipsă de apa care dă viaţă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o pierzare veşnică, şi atunci nu vom mai avea vreme să ne învârtim în jurul nostru înşine. Vom înţelege atunci că apa care

ţâşneşte din acel izvor, care este Domnul Isus, este destinată nu numai nouă ci şi tuturor acelora din jurul nostru în această pustie şi ne vom grăbi să le-o aducem pentru ca să fie mântuiţi.Iubite cititor, din ce sursă de apă te adapi? Dacă bei din izvoare omeneşti, pe care Biblia le numeşte "puţuri crăpate", nu vei ajunge niciodată să-ţi potoleşti setea. Dumnezeu ne oferă apa vie în Domnul Isus care a zis: "...oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete." (Ioan 4:14). "...Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată." (Apoc. 22:17).

21 NOIEMBRIE GALATENI 2:20"Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine..."Domnul Isus a murit pentru păcătosi dar Epistola către Galateni ne spune că viaţa proprie a păcătosului mântuit şi justificat înaintea lui Dumnezeu, trebuie să moară pe cruce. Crucea este, ca să spunem aşa, transportată de la Golgota, în viaţa celui credincios şi aproape toate luptele vieţii copilului lui Dumnezeu sunt legate de faptul acesta.Nimeni nu este silit să primească iertarea crucii, dar aceia care nu o primesc, rămân sub mânia lui Dumnezeu şi sunt posibile toate consecinţele care pot ieşi de aici până la pierzarea veşnică. Nici creştinul nu este forţat să se lase răstignit împreună cu Domnul Hristos; dar dacă el se sustrage de la cruce, este expus la toate ispitele, la toate închipuirile şi toate relele care se întâmplă, vai, chiar în sânul Bisericii.Viaţa proprie cu ambiţiile ei nu este nicăieri atât de tare, de înşelătoare şi periculoasă ca în lucrurile sfinte. Ea poate să "slujească" lui Hristos, poate pretinde că este credincioasă, este în stare să arate multă râvnă şi capabilitate, dar omul firesc este vrăjmaş lui Dumnezeu. Când această viaţă proprie pretinde că slujeşte lui Dumnezeu, se înşeală pe ea însăşi şi înşeală şi pe alţii. Ea este totdeauna un teren propice pentru vrăjmaş. Atâţia creştini care îşi păstrează viaţa lor personală egoistă şi mândră, dăunează lucrării lui Dumnezeu şi chiar o sabotează.Mai este de mirare că diavolul face tot ce-i stă în putinţă ca să împiedice pe cel credincios să experimenteze crucea Domnului Hristos în viaţa sa? Este de mirare că viaţa proprie a credinciosului face totul ca să scape de cruce şi s-o înlocuiască cu aşa zisa activitate pentru Hristos? El ştie că crucea ar pune capăt tuturor ambiţiilor şi pretenţiilor lui şi l-ar face să realizeze că el nu este nimic, ci numai Domnul Hristos este totul. Şi el tocmai aceasta vrea să evite. Sărmane suflete, ce dezamăgire cruntă vor avea şi ce pagube imense şi ireparabile şi pentru el şi pentru aceia pe care i-a înşelat prin falsa lor credinţă închipuită, nereală.Marele apostol ne spune care este singura condiţie de slujire, singurul secret al adevăratei vieţi dumnezeieşti: "Am fost răstignit împreună cu Hristos; dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine." Dacă acest secret, deşi acum nu mai este secret câtă vreme Biblia ni l-a descoperit, dacă această condiţie este împlinită, creştinul va umbla într-un fel nou de vieţuire, şi va putea să

slujească lui Dumnezeu. El va depăşi condiţia omului natural Existenţa lui este în Domnul Isus. Trăieşte Domnul Isus cu adevărat în fiecare dintre noi? Dacă nu, şi lucrul acesta îl dă pe faţă viaţa noastră, atunci suntem mai nenorociţi decât cei necredincioşi. Dar dacă El trăieşte în noi, atunci ne aşteaptă slava veşnică, pentru că este scris: "Hristos în voi, nădejdea slavei." (Col. 1:27)

22 NOIEMBRIE PLÂNGERILE LUI IEREMIA 3:25"Domnul este bun cu cine se aşteaptă la El."Cel fără ajutor trebuie să aştepte. Cel răbdător, aşteaptă. Dar ce greu este pentru cel nerăbdător şi pentru cel tare ca să aştepte! Să aştepţi pentru mântuirea unui suflet când inima îţi este zdrobită în aşteptare; să aştepţi consacrarea unei vieţi în ogorul lui Dumnezeu când vezi că lumea înlătură ca un gunoi ce este de preţ; să aştepţi pe Dumnezeu să intervină şi să vezi ravagiile pe care le face Satan în timp ce tu aştepţi; astfel de aşteptări cer o mare credinţă. Şi totuşi credinţa care aşteaptă va vedea cu siguranţă, slava lui Dumnezeu care va veni peste acela care aşteaptă. Ai plecat într-o lungă şi obositoare călătorie cu trenul. Ai călătorit prin praf şi căldură. La miezul nopţii te-ai trezit de încetineala trenului. O ciocnitură, o zdruncinătură, un scârţâit şi apoi trenul se opreşte. Aştepţi şi aştepţi. Străpungi cu privirea în întuneric cu fruntea lipită de geam. Cinci, zece, douăzeci de minute trec greu. Totuşi e linişte, nu se mişcă nimic. Te întorci obosit şi plictisit în compartiment. Te întrebi când se va sfârşi aşteptarea obositoare. Deodată se aude un sunet în depărtare. Şuieratul şi zdrăngănitul se apropie; apoi o goană, un uruit şi locomotiva ca un monstru şi cu coada ei de vagoane se năpusteşte pe lângă tine într-o clipă şi este înghiţită în întunericul care o înconjoară. Ai aşteptat mult. Acum poţi vedea care a fost cauza aşteptării. Poţi să-ţi imaginezi teribila moarte care te-ar fi aşteptat dacă trenul în care erai ar fi plecat. Poţi vedea motivul înţelept care te-a ţinut în aşteptare pe şină. Era un tren care trebuia să treacă şi singurul lucru sigur de făcut era să aştepţi cu răbdare. Dacă ai fi plecat, ar fi fost moarte şi rămăşiţele unei ciocniri înfiorătoare.Îţi dă inima ghes să faci ceva? Eşti nerăbdător pentru slujire şi totuşi împiedicat din toate părţile? Îţi este orizontul vieţii atât de îngust din pricina împrejurărilor care au devenit aproape de nesuportat? Totuşi, timpul de aşteptare al lui Dumnezeu este cel mai bun pentru tine acum. Aşteaptă şi vei vedea bariera ridicându-se. Aşteaptă şi vei vedea cum împrejurările se schimbă. Aşteaptă şi vei vedea cum Dumnezeu lucrează peste aşteptările şi dorinţele tale. Aşteaptă şi vei vedea "cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce aşteaptă totul de la El (Isaia. 64:4). "Bine este să aştepţi în tăcerea ajutorul Domnului. (Plâng. Ier. 3:26)Când inimile noastre realizează ce este Dumnezeu, şi ce este El pentru noi, avem odihnă. Este odihnă cerească; când căutăm odihna în pustiu, uităm Canaanul.

Dacă un credincios are încă încredere în el însuşi, va fi greu să-l convingi de neputinţa lui şi de nevoia de a se încrede în Dumnezeu.El va găsi rezolvarea problemelor când va fi învăţat să spună: "Trebuie să rămân liniştit căci eu nu pot face nimic." J.N.D."Dacă nu ştii ce să faci, nu fă nimic; dacă nu vezi clar soluţia, este mai bine să stai liniştit şi să nu faci nici o mişcare, asteptând călăuzirea de sus." C.H.M.

23 NOIEMBRIE EZECHIEL 22:30"Am căutat printre ei un om care să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea..."Dumnezeu caută printre copiii Săi pe cineva care să stea în spărtură ca să mijlocească înaintea Lui pentru lume, pentru ca mila Lui divină să se manifeste faţă de sufletele pierdute. De aceea El caută oamneni predaţi şi doritori ca să slujească Domnului Isus. Pe astfel de oameni El îi trimite la alţii, aceasta fiind calea cea mai directă, căci "...cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului, inimii omului." Numai un păcătos iertatat poate să înţeleagă cum să se apropie de un păcătos pierdut şi să-i prezinte pe Acela în care el a găsit salvarea sufletului său, pacea şi fericirea. Domnul caută astăzi astfel de oameni, şi la drept vorbind, acolo unde ne găsim, unde ne-a aşezat El, este o breşă în mijlocul căreia El vrea să ne plaseze. Spărturile din zidurile cetăţilor de odinioară erau locurile cele mai vulnerabile, cele mai expuse vrăjmaşilor. Spărtura este mare, şi pericolul fiind mare, necesită mijlocitori care au înţeles natura puterilor spirituale cu care avem a face dar care cunosc şi puterea divină a tronului de har. Ei fac astfel apel la autoritatea infailibilă a Numelui care este mai presus de orice nume. Ei ştiu că Duhul Domnului este gata să intervină împotriva vrăjmaşului care-şi concentrează atenţia şi atacul tocmai la spărtură, silindu-se să facă spărtura tot mai mare. Cu cât mai mare era făcută spărtura în zidul unei cetăţi, cu atât mai uşor era de cucerit. Când Domnul Isus privea Ierusalimul, a plâns din pricina lui. Astăzi, Dumnezeu are nevoie de mijlocitori ale căror inimi să plângă de mila oamenilor şi să-i aducă în legătură cu El prin Domnul Isus Hristos. Numai o inimă simţitoare şi plină de milă poate să fie de folos înt-o lucrare atât de mare. Un evanghelist, vorbind într-o biserică din New-York, a invitat, după predică, într-o cameră alăturată pe aceia care doreau mai multe lămuriri. O persoană din cei invitaţi, o tânără femeie, n-a vrut să meargă. Ea spunea că a auzit tot ce a vrut să audă. Evanghelistul, foarte înţelept, i-a spus: "Pot să mă rog pentru dumneata? După aceea poţi pleca." In timp ce se ruga a fost atât de adânc mişcat de nevoia ei spirituală, încât vocea i-a fost înăbuşită de lacrimi. "M-am rugat," i-a zis el, "acum poţi pleca." Tânăra a răspuns: "Am să stau ca să-mi vorbeşti pentru că am văzut că simţi pentru mine."

Domnul S-a mirat pentru că nu era nici un mijlocitor.(Isaia 59:16) El Se miră că mulţi din copii Lui se lasă acaparaţi de tot felul de lucruri şi avansează tot felul de scuze, când nevoia este atât de mare şi când adevărata mijlocire poate să meargă până la izvorul răului, putând să declanşeze prin mijlocirea lor intervenţia lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Această lucrare de mijlocire îşi are însă o aplicaţie imediat necesară în familiile noastre şi în adunări. Câte spărturi, vai, a făcut vrăjmaşul în multe familii şi în multe adunări ale copiilor lui Dumnezeu, spărturi care poate dăinuiesc încă, din lipsa de mijlocitori.Dumnezeu să ne dea astăzi viziunea clară a nevoii urgente de oameni devotaţi care să se aşeze în spărtură. Eşti tu gata? Sunt eu gata? Domnul aşteaptă ca să ne trimită. "Am căutat un om..." Domnul Isus a fost primul care a răspuns: "Iată-Mă, trimite-Mă..."

24 NOIEMBRIE GENEZA 24:27"Când eram pe drum, Domnul m-a îndreptat..."Eliezer era pe drumul voii lui Dumnezeu şi în părtăşie cu El; de aceea el a fost condus mai departe, în siguranţă şi într-un succes deplin în misiunea lui. Ceea ce contează este punctul nostru de plecare. După ce am început bine, dacă veghem ca nimic să nu ne abată din drum, Domnul călăuzeşte, protejează şi binecuvintează pe copilul Său care se încrede în El şi care nu se abate din drum.Petru nu era "pe drum", când se încălzea în faţa focului, printre vrăjmaşii învăţătorului său, în timp ce El apărea în faţa tribunalului, şi unde avea să fie condamnat. Pentru că era în afara drumului, a făcut experienţa amară de a se lepăda de Domnul său.Avraam nu era "pe drum" când a acceptat să intre la Agar; greşeala lui şi-a pus amprenta pe viaţa lui şi urmaşii lui culeg până în ziua de azi roadele acelei abateri, cum bine vedem din conflictele, agitaţia şi tulburările continui din Orientul Mijlociu. Numai venirea Domnului va pune capăt la toate acestea.Un creştin care este în afara drumului şi poziţiei pe care i le-a rânduit Domnul, este totdeauna în pericol şi devine un pericol şi pentru alţii. Cine vorbeşte cu uşurinţă de călăuziri de sus, de la Dumnezeu, şi îşi închipuie că este pe "cale", când de fapt este pe propriul său drum, făcând ce i se pare lui că este bine, fiindcă aşa-i spune lui inima, un astfel de om uită ce spune Cuvântul despre inima noastră: "...înşelătoare şi de deznădăjduit de rea." Un astfel de om chiar citează versete biblice ca să se justifice, dar la urmă recoltează roade amare: pentru că nu a vegheat şi nu s-a rugat, a fost biruit de ispită ca să iasă din drum.Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să rămânem fermi pe calea voiei lui Dumnezeu, pe acest drum pe care ni-l indică Dumnezeu şi pe care ne călăuzeşte El. Să căutăm cu smerenie să cunoaştem care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră şi s-o facem chiar şi în cele mai mici

amănunte, întrebându-ne mereu: "Doamne, Tu ce zici?" sau "Ce-ai face Tu în locul meu?" "Poţi fi tu cu mine în locul acesta pe drumul acesta?" Numai în felul acesta drumul nostru va fi sigur chiar dacă el nu este prea uşor. Domnul nu ne-a promis o trecere uşoară prin lumea aceasta, dar ne asigură o debarcare neabătută în cer. Să nu dispreţuim ziua începuturilor slabe, căci dacă începutul l-am făcut cu El şi rămânem pe calea voiei Lui, vom avea şi un sfârşit plin de succese ca al lui Eliezer. Să nu ignorăm ce mult înseamnă prezenţa lui Dumnezeu pe drumul renunţării. Fiind ascunşi cu Domnul Hristos în Dumnezeu, vom fi la adăpost de orice pericol şi ne vom adăpa din izvorul tuturor binecuvântărilor harului dumnezeiesc. Sunt aşa de multe şi câtă nevoie avem de ele, pentru că ne sunt date cu mână largă în Domnul Isus: "Voi aveţi totul deplin în El..." (Col. 2:10). Domnul nostru cunoaşte sfârşitul chiar de la început şi El vrea ca să fie spre slava Lui şi spre binele nostru.

25 NOIEMBRIE PSALM 112:7, 8"El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezându-se în Domnul... El nu se teme."Veştile rele! Acolo aşteaptă vrăjmaşul să ne întâlnească! Când veştile sunt bune, când toate merg bine, suntem fericiţi şi uşuraţi, pentru că ne bazăm pe ele şi nu pe Acela care le-a făcut posibile. Dar când vin veştile rele, iată-ne cu totul abătuţi: ne frământăm, ne îngrijorăm, ba chiar ne speriem având tendinţa de a le exagera, pierzând sensul proporţiei şi al realităţii, dar ce este mai trist, pierzându-ne încrederea în Tatăl nostru care ne-a făcut atâtea făgăduinţe în Cuvânt. Psalmistul a trecut prin astfel de experienţe, dar din ele a învăţat lecţia de a se încrede în Domnul. Nu este o vagă noţiune despre Dumnezeu sau o teorie obscură a superiorităţii binelui asupra răului care ne va sprijini în momentul veştilor rele. Ne trebuie ceva mai mult, mai precis, mai real! Dumnezeu nu este departe de noi, El ne-a înştiinţat mai dinainte cu privire la viitor. Inima noastră va rămâne deci tare, bazându-ne pe făgăduinţele Lui neschimbătoare. Pentru copilul său, Tatăl ceresc întăreşte această stabilitate, pentru ca atunci când vin veştile rele, să nu se clatine. "Inima lui este tare, încrezându-se în Domnul...", care îl învaţă prin Cuvântul Său şi îl întăreşte prin făgăduinţele Sale.Trăim astăzi zile pline de tot felul de surprize, zvonuri şi veşti sumbre care ne înconjoară în fiecare zi, încât, dacă nu am avea o inimă tare, încrezătoare în Domnul, ne-am îngrijora până la disperare. Cel credincios ştie că Satan mai are puţină vreme şi că este înfuriat. Lumea stăpânită şi condusă de el este într-o tot mai mare agitaţie: războaie şi veşti de războaie, cutremure de pământ, boli incurabile şi extrem de contagioase, crime de tot felul, răsturnări de guverne, războaie civile, atentate, într-un cuvânt, haos cum n-a fost niciodată. Dar ce este mai trist este că Biserica merge cu paşi repezi spre apostazia totală. "Nu trebuie să ne temem nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua (gloanţe, bombe), nici de ciuma care

umblă în întuneric, (boli contagioase şi incurabile). O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia... Pentru că zici: "Domnul este locul meu de adăpost, şi faci din Cel-Prea-Inalt locuinţa ta, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici un rău nu se va apropia de cortul (casa, trupul) tău " (Ps.91:5-ll). Trăim în vremea când trebuie să apară Anticrist, care, pretinzând ca va aduce soluţia salutară a tuturor problemelor lumii, va pregăti calea Fiarei (împăratul roman) de care vorbeşte Apoc. 13:1; 14:9; 15:2; 16:2,10; 19:20.Toate acestea ne vorbesc de extrem de apropiata venire a scumpului nostru Mântuitor şi Domn. Acela care ne-a vorbit în Cuvântul Lui şi în care credem, nu este El începutul şi sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Alfa şi omega? El vrea să ne dea această încredere neclătinabilă, această credinţă statornică care nu se teme, ci crede în El, oricare ar fi evenimentele din aceste zile din urmă. Făgăduinţele lui Dumnezeu care sunt garantate de Domnul Isus, ne lipesc tot mai strâns de Tatăl nostru şi ne aşează în prezenţa Lui. Unde poate fi un loc mai sigur? încrederea noastră îl slăveşte, inimile noastre strigă: "Vino Doamne Isuse!"

26 NOIEMBRIE IOAN 14:13"Orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul."Făcând această promisiune, Domnul anunţa ziua sau calea ceanouă şi vie care se va deschide prin perdeaua dinăuntru sfâşiată, adică trupul Său. Răstignirea şi învierea Sa marchează timpul în care lucrarea rugăciunii va fi un dar al harului, prin Duhul Sfânt care a fost dat răscumpăraţilor Domnului. În Numeri 18:7, citim: "Vă dăruiesc slujba preoţiei" şi aceasta este slujba de mijlocitor în rugăciune. Ce am făcut noi cu acest dar în adunare, în legătura personală cu El? Ce am făcut în familie , în întâlnirile noastre familiale? Astăzi mulţi oameni cred în rugăciune, dar nu se roagă. Unii se roagă dar nu aşteaptă răspuns. Ei merg la adunările de rugăciune dar nu se roagă dintr-o inimă fierbinte şi plină de credinţă, ci mai mult de formă, de datorie, sau ca să fie auziţi de alţii. Rugăciunea este definită în Scriptură prin cuvinte simple ca: a cere, a striga, a chema. "Cere şi ţi se va da."(Mat,17:7) Aceasta ne aşează într-o stare de totală dependenţă de Dumnezeu. "Strig către Tine căci m-asculţi Dumnezeule." (Ps 17:6). Aceasta nu înseamnă literalmente a striga ca să audă Dumnezeu, ci o rugăciune smulsă dintr-o inimă zdrobită şi în mare nevoie. "Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi..." (Ps.50:15). Aceasta, deasemenea, nu înseamnă a-L chema pe Dummnezeu numai când avem necazuri, ci este mai degrabă o încurajare că Dumnezeu aşteaptă numai să-L chemăm în ajutor şi El este gata să ajute plin de iubire pe copilul Său. Tot ce vom cere vom primi, dar sunt trei condiţii: 1) Cererea noastră să fie în acord cu voia Sa. 2) Să fie făcută în Numele Domnului Isus. Dacă este inspirată de un scop interesat sau alt motiv care nu

urmăreşte slava Mântutorului, mântuirea sufletelor, făgăduinţa textului nu mai este valabilă. 3) Rugăciunea noastră să slăvească pe Tatăl prin acţiunea de mijlocire a Fiului Său. Rugăciunea în Numele Său pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru, urcă treptele tronului de har şi atinge sceptrul de aur care ni se întinde. Rugăciunea în NUMELE Domnului Isus dă autoritate rugăciunilor noastre. Recunoscând că în noi înşine nu avem nici un merit, ne prezentăm înaintea Tatălui în virtutea meritelor Domnului Hristos, şi aceasta atinge inima lui Dumnezeu care onorează prin răspunsurile Lui, Numele care este mai presus de orice nume. Să ne rugăm totdeauna cu convingerea că Dumnezeu ascultă şi cu dorinţa sinceră ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Rugăciunea nu este o datorie, o obligaţie, sau doar un aspect al vieţii creştine.Ea este un har, o favoare care ni s-a făcut şi prin care putem avea marea cinste de a ne apropia de Tatăl nostru. Dacă ne pierdem timpul în eforturi inutile, în activităţi ale firii, chiar religioase fiind ele, şi ne furăm din timpul rugăciunii, noi suntem mult păgubiţi iar Duhul Sfânt va fi întristat.În rândurile acestea nu ni se indică un tipar de rugăciune sau un regulament. Sunt doar nişte gânduri care să ne facă să preţuim şi să folosim harul care ni s-a făcut de a veni înaintea Tatălui nostru în virtutea a ce este Domnul Isus pentru noi înaintea Lui.

27 NOIEMBRIE 1 IOAN 3:16"Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi."În timpul vieţii Sale pământeşti, Domnul nostru S-a descoperit lumii ca Fiul lui Dumnezeu venit ca să mântuiască pe oameni şi să le schimbe felul de viaţă. El le-a făcut cunoscut dragosteaTatălui şi le-a anunţat jertfa pe care avea s-o aducă pentru ispăşirea păcatelor lor. Dar oamenii n-au vrut să vină la El ca să aibă viaţa, şi împotrivindu-se chemării Sale şi nepăsându-le de dragostea Lui, au ajuns să nu poată să creadă, Ioan 12:37-40)Noi trăim acum la sfârşitul zilei de har pe care Domnul Isus a inaugurat-o când a venit pe pământ. Timp de două mii de ani, cei mai mulţi oameni n-au vrut să primească darul lui Dumnezeu; ei au preferat întunericul în locul luminii, plăcerile păcatului în locul unei vieţi curate şi sfinte, chiar moartea în locul vieţii veşnice; au criticat Cuvântul Său şi inima li s-a împietrit. Nu-i ajută la nimic să-şi închidă ochii faţă de grozava realitate a judecăţii care va veni. Aceasta este atitudinea struţului care când simte că vine furtuna, îşi ascunde capul în nisip. Judecata, precedată de împietrirea inimii, este gata să cadă ca un giulgiu peste aceia care se numesc creştini, dar tăgăduiesc cu viaţa numele pe care îl poartă. Dar copiii Lui răscumpăraţi prin sângele Său, regeneraţi prin Duhul Său, îl urmează şi sunt obiectul dragostei şi al purtării de grijă a acestui Mântuitor lepădat de mulţi, vai, chiar şi de aceia care pretind că sunt ceea ce nu sunt în

realitate. Domnul însă Se roagă şi mijloceşte pentru credincioşii Lui, îi protejează şi face din ei culmea dragostei Lui, dându-le din plinătatea Sa şi "...har peste har." Noi care Ii aparţinem, trăim în îmbrăţişarea acestei dragoste care nu se va muta niciodată de la noi. Dumnezeu foloseşte încercarea şi necazurile ca şi chemările şi înştiinţările Cuvântului Său ca să ne ţină conştienţi de dragostea Lui şi să creeze în noi inimi simţitoare care să răspundă acestei iubiri. Dumnezeu nu încetează să ne dea tot felul de dovezi de dragostea Lui, şi aceasta în fiecare zi. Ii suntem noi recunoscători? Aţi mulţumit vreodată pentru aerul pe care-l respiraţi, pentru apa pe care o beţi, pentru adăpostul în care locuiţi şi pentru atâtea binecuvântări pe care le primiţi ceas de ceas, zi de zi, luni şi ani în şir cu o consecvenţă pe care numai Dumnezeu o poate avea? Noi poate credem că este normal să le primim. Nu ni se cuvine nimic. Trebuie să recunoaştem că nu am fost întotdeauna la înălţimea harului Său. Dumnezeu Se bucură să fie pentru noi un singur lucru: Dragoste. "Dumnezeu vrea ca harul să ne fie de ajuns şi aceasta este mult mai de preţ decât să ni se scoată ţepuşul din carne. Acest har are scopul şi efectul de a ne introduce în părtăşia cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne facă să-L cunoaştem în adevăr, şi să-L iubim cu adevărat." J.N.D.

28 NOIEMBRIE FILIPENI 4:11-13"M-am deprins ( am învăţat)... ştiu să trăiesc... pot totul..."Apostolul Pavel ne desvăluie prin Duhul Sflnt, trei lucruri spirituale. "Am învăţat să fiu mulţumit în mine însumi cu starea în care mă găsesc." Iată, în adevăr un lucru greu de învăţat şi aceasta pentru că a fi mulţumiţi cu împrejurările în care ne găsim nu înseamnă a avea o stare superficială de nepăsare, ci o convingere deplină că oricare ar fi situaţia prin care trecem, Domnul Isus o cunoaşte, El este cu noi în împrejurările noastre, oricât de grele ar fi ele, şi aceasta ne dă pace, mângâiere şi nădejde. Marele apostol al Neamurilor a trebuit să înveţe el însuşi lucrul acesta de-a lungul vieţii lui cu Dumnezeu. El primea cu evlavie şi mulţumire învăţăturile pe care i le dădea unele experienţe, şi învăţa de la Acela care este blând şi smerit cu inima. Viaţa lui a fost în felul acesta îmbogăţită, sfinţită şi întărită în omul lăuntric. Mulţumirea în orice situaţie este deci satisfacţia lăuntrică şi evlavioasă care nu se uită la împrejurări ci la Acela care le-a îngăduit şi care ştie pentru ce le îngăduie, dar care ştie deasemenea să le îmbrace în dragoste şi în protecţia Lui. Am învăţat noi să fim mulţumiţi? A poseda lucruri materiale, sau o poziţie socială, faimă sau talente, nu ne vor da niciodată o mulţumire adevărată ci doar o satisfacţie trecătoare. Dar putem fi mulţumiţi astăzi, indiferent unde ne găsim, ce avem sau ce nu avem, prin Domnul Isus Hristos. "Voi aveţi totul deplin în El." (Col. 2:10). Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig."Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug." Ce supleţe sufletească de a şti să te acomodezi cu orice situaţie! Şi aceasta este un har, mai ales atunci când de la o situaţie prosperă şi îmbelşugată se întâmplă să ajungi într-o situaţie smerită şi plină de privaţiuni de tot felul. Şi atunci, fără cârtire, îţi

ocupi locul pe care l-a ocupat Domnul Isus, care "...S-a smerit pe Sine însuşi..." şi care "...măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi.""Pot totul în Hristos care mă întăreşte." Iată un alt har spiritual şi cât de mare nevoie avem toţi de un astfel de har, mai ales acum, în aceste cele mai de pe urmă zile ale actualei dispensaţiuni ale Harului! Fiind fără întrerupere în voia lui Dumnezeu şi urmând îndemnurile Domnului său, apostolul ştia că nimic nu este imposibil.Nici o împrejurare, nici o greutate nici o încercare nu rămânea fără o soluţie şi el făcea faţă la toate acestea în puterea Domnului Hristos care îl întărea. El ştia că nu va fi abandonat şi că Domnul Isus era cu el în toată realitatea. Puterea lui Dumnezeu! Slăbiciunea lui Pavel! Ce îmbinare desăvârşită, şi ce asemănare cu Domnul Isus care "...a fost răstignit în slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu." (2Cor.l3:4). Astfel, puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită în slăbiciune. Dumnezeu nu foloseşte puterea omenească când lucrează cu noi, ci slăbiciunea omenească. În felul acesta noi schimbăm slăbiciunea noastră cu puterea Lui. O, adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu!

29 NOIEMBRIE PSALM 31:24"Fiţi tari, îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi (aşteptaţi) în Domnul."În viaţa febrilă a acestei lumi care ne antrenează în curentultumultos al diferitelor sale activităţi, fizice, intelectuale sau religioase, Dumnezeu Se adresează acelora care ascultă "...ce zice Bisericilor Duhul." Aşteptaţi; aşteptaţi pe Dumnezeu să intervină, o aşteptare strâns înrudită cu nădejdea, căci aşteptarea n-ar avea sens dacă n-ar fi nădejde.Copii ai lui Dumnezeu, "...întristaţi în toate felurile..." nu luaţi nici o hotărâre pripită; aşteptaţi încă, în părtăşia cu Domnul Isus, sfatul şi conducerea Lui... El vine şi va interveni. A aştepta! Numai Dumnezeu ne poate da înţelesul acestei aşteptări. A aştepta înseamnă a fi activ şi nicidecum pasiv, nici nepăsător; nu înseamnă în nici un caz a căuta o portiţă de scăpare în faţa responsabilităţilor sau a situaţiilor încurcate şi dificile, mai ales când vrem cu tot dinadinsul să ne păstrăm un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Aşteaptă! este expresia unei depline şi active părtaşii cu Tatăl nostru, este supunerea filială faţă de voia Sa binecuvântată. Aşteaptă, înseamnă a sluji. A sluji înseamnă a aştepta. Avem nevoie de disciplină ca să ştim să aşteptăm mişcarea "...stâlpului de nor...", să aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi facă cunoscută voia Sa, cum au făcut ucenicii când Duhul Sfânt le-a interzis să-şi continuie călătoria şi le-a schimbat planurile (F.Ap. 16:6-7).În aşteptare, părtăşia noastră cu Dumnezeu se adânceşte; El ne pregăteşte, ne maturizează şi ne înarmează pentru lupta în care ne va conduce. Când toate împrejurările din afară ar spune că este imposibil să înaintăm, atunci este timpul lui Dumnezeu ca să intervină: şi chiar dacă aceasta ar necesita o minune, El o va face la timpul Său. Oliver Cromwell a spus soldaţilor lui, chiar

cu puţin înaintea unei mari bătălii: "Să ştiţi voi toţi ostaşii mei că Dumnezeu vine totdeauna în jurul omului, tocmai la timp. "O, ce mult înseamnă harul de a aştepta şi a privi la Dumnezeu! Timpul pregătit de El va veni. Avem nevoie de răbdare. Răspunsurile la rugăciune întârzie uneori pentru întărirea credinţei noastre în Dumnezeu şi prentru împlinirea exactă a planului Lui. Aşteaptă în linişte!Intăreşte-te şi îmbărbătează-te" şi aşteaptă! Aici este secretul şi condiţia celor mai mari declanşări ale harului si slavei lui Dumnezeu.Vieţile care au fost cele mai roditoare şi asupra cărora Dumnezeu Şi-a manifestat aprobarea şi binecuvântarea Sa, sunt acelea care au ştiut să aştepte pe Domnul să lucreze în felul şi la timpul Său. Câte înfrângeri nu s-au întâmplat în cursul vieţii noastre pentru că nu am ştiut să aşteptăm ora strategică a lui Dumnezeu, dar şi câte biruinţe au avut aceia care nu s-au pripit ci L-au aşteptat pe El."Dacă cred că Dumnezeu este împotriva mea din pricina prezenţei răului în inima mea voi fi fără putere în luptă. Ba mai mult, voi fi cu totul descurajat şi voi geme, îndoindu-mă de primirea mea. Dar dacă sunt sigur că Dumnezeu este pentru mine, această siguranţă îmi va da curaj şi mă va face să câştig biruinţa."

30 NOIEMBRIE EVREI 11:4"Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a primit el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort."În acele zile de la începutul omenirii, şi Cain şi Abel au adus ojertfă lui Dumnezeu. Cain, fiind plugar, a adus ceva din produsele pe care le dă pământul; Abel, fiind păstor, a adus un miel. Poate cineva ar spune: Aceasta este foarte logic. Fiecare a adus ce avea. Dar logica omenească o ia totdeauna înaintea înţelepciunii lui Dumnezeu şi din pricina aceasta, mulţi s-au poticnit şi au lepădat orice noţiune sau credinţă despre Dumnezeu. Aşa se întâmplă când mintea mărginită şi afectată de păcat, încearcă să înţeleagă pe nemărginitul Dumnezeu şi Creator, şi să stabilească legi şi teorii filozofice.false care au dus milioane de oameni în rătăcire şi la pierzare.Din pricina păcatului omului, Dumnezeu a blestemat pământul şi a spus că va da "...spini şi pălămidă...". Cain deci, a adus lui Dumnezeu roadele acestui pământ blestemat. În contrast cu el, Abel a adus un miel pe care l-a junghiat şi aceasta ne arată că el a luat seama la ce i-au spus părinţii săi, că Dumnezeu a blestemat pământul din pricina păcatului neascultării de voia Lui. Şi pentru că pământul era blestemat, Cain trebuia să-l muncească cu sudoarea frunţii şi astfel, jertfa lui se referea la eforturile lui de care realmente Dumnezeu nu avea nevoie. El a nesocotit faptul că Dumnezeu a osândit pe om socotindu-l păcătos şi a căutat să se apropie de El prin ce a

putut să realizeze el însuşi; căutând să-şi obţină în felul acesta aprecierea şi primirea lui Dumnezeu prin ce a putut să facă el. Religia lui Abel este mult mai mult decât o religie. Este viaţă. Domnul Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi astfel încât fiecare poate veni la El spunând: "Sunt un păcătos(ă) vinovat. Nu am nimic de adus sau de oferit decât o viaţă plină de păcate. Dar vin la Tine în virtutea sângelui Tău vărsat şi pentru mine...Care din aceste două religii este a dumitale acum? Este religia neprihănirii personale a lui Cain? încerci cumva să capeţi primire şi apreciere din partea lui Dumnezeu prin a fi membru la o biserică, prin mersul regulat la adunare, prin botez şi prin fapte bune, sau prin "a face asta şi a nu face alta"? El nu va accepta aşa ceva! Vei fi dezamăgit(ă) exact ca şi Cain. Să nu uităm; Cain din pricină că nu a fost primită jertfa lui, s-a mâniat şi a ajuns un ucigaş.Dacă vii la Dumnezeu ca un păcătos vinovat, cu toată activitatea religioasă pe care ai avut-o până acum şi care nu ţi-a adus siguranţa că eşti primit(ă) de El, şi dacă crezi că sângele Domnului Isus Hristos s-a vărsat şi pentru dumneata, ca fiind singura cale de a fi primit de Dumnezeu, vei căpăta "neprihănirea care se capătă prin credinţă"(vezi Rom.4:2). Atunci vei cunoaşte pacea cu Dumnezeu fiind socotit Neprihănit nu prin ce ai făcut dumneata până acum, ci prin ce a făcut Domnul Isus la Golgota, pe cruce, pentru noi.