Motivul hanului în literatura naţională

Bădic Sorina-ElenaAbrudan Ana-Maria

Cuprins Motivul hanului în literatura naţională

Scurt plan al ideilor de bază:

„La hanul lui Mânjoală” nuvela ca specie a genului epic naratologie analiza la nivelul personajelor trăsături ale fantasticului curentul literar critica literară

„Hanu-Ancuţei” povestirea naratologie curent literar palimsest critica literară

„La hanul lui Mânjoală”

Nuvela „La hanul lui Mânjoală” de I.L.Caragiale s-a publicat pentru

prima oară în 1 898, în Revista ilustrată “Gazeta Săteanului”.

Nuvela este o specie a genului epic în proză cu un singur fir narativ,

înfăţişând un episod semnificativ din viaţa unuia sau mai multor personaje.

Acestea sunt caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la

desfăşurarea acţiuni. Nuvela este mai amplă şi mai complexă decât schiţa

sau povestirea dar mai scurtă şi mai simplă decât romanul. Naraţiunea

nuvelei este compactă şi în ordine cronologică. În nuvele putem vorbi de o

logică a atitudinilor, a evenimentelor şi de aceea trebuie respectate anumite

reguli retorice care privesc exordiul, expunerea, peroraţia. Tehnica

compoziţională se bazează pe selectare şi eliminare, se sugerează cât mai

multă viaţa într-un spaţiu cât mai restrâns şi cu o mare economie de

amănunte. Acţiunea nuvelei începe foarte aproape de deznodământ,

întâmplările anterioare din viaţa personajelor fiind narate pe scurt în exordiu.

Nuvela se clasifică după tematică în nuvelă: istorică, nuvelă

psihologică, nuvelă fantastică, nuvelă filosofică, nuvelă anecdotică, iar ca

specie în: romantică, realistă, naturalistă, umoristică.

Nuvelele lui Caragiale descriu amănunţit viaţa interioară a omului cât

şi procesele sufleteşti ce duc la tulburări psihice (spre exemplu alienarea

mintală). Datorita lucidităţii şi rafinamentului în scriere, a viziunii realist-

naturaliste cât şi a utilizării sondajului psihologic şi a stilului analitic în

studierea faptelor umane, nuvelele lui Caragiale au făcut obiectul mai multor

studii critice. Trebuie menţionat că în analiza unei nuvele se va urmări

crearea unei baze psihologice şi ştiinţifice.

„La hanul lui Mânjoală” este o nuvelă fantastică, naturalistă.

Acţiunea se desfăşoară pe două planuri, unul real şi unul fantastic. Arta

narativă ilustrează un singur fir fabulativ, urmărind un conflict concentrat,

peripeţiile prin care trece Fănică la hanul lui Mânjoală, în drumul său spre

însurătoare. Începutul nuvelei se situează în planul real, printr-un monolog al

naratorului care este şi personaj, fiind printre puţinele creaţii ale lui

Caragiale scrise la persoana I. Călatorul, se îndreaptă către Popeştii-de-sus,

la pocovnicul Iordache, unde cu tot cu popasul la hanul lui Mânjoală, avea să

ajungă cel mai târziu la zece seara. Punctele de suspensie folosite în

calcularea orelor necesare până la destinaţie, dau monologului o

discontinuitate a gandurilor şi, împreună cu expresiile din limba vorbită,

creează stilului o oralitate sugestivă.

Hanul era, de fapt, al Mânjoloaii, căci bărbatul său murise cu

cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia reuşise să le plătească, ba

mai dresese şi acareturile, ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte parale.

Lumea zicea că a găsit o comoară sau că umblă cu farmece, fiindcă atunci

când o atacaseră nişte tâlhari, unul murise pe loc, iar fratele său rămăsese

mut. Acest exordiu (o pagină) narează foarte pe scurt întâmplările petrecute

până la poposirea drumeţului la han şi face totodată trecerea în mod direct în

spaţiul fantasticului, Marghioala fiind banuită de vrăjitorie deşi nu existau

nici un fel de dovezi concludente.

Una dintre trăsăturile fantasticului este aceea că poate să depindă de

interpretarea cititorlui, astfel se lasă la latidtudinea lectorului să decidă dacă

coana Marghioala “umblă cu farmece”. Atât călătoria cât şi hanul la care

poposeşte îl încadrează pe narator într-un spaţiu al supranaturalului.

Secvenţa următoare ilustreaza planul real, naratorul descriind cu

detalii aglomeraţia de la han. Dând calul în grija unui argat, călătorul intră în

cârciumă unde făceau "refenea oameni mulţi" şi cântau olteneşte "doi ţigani

somnoroşi", unul cu lăuta şi altul cu cobza. Cocoana Marghioala era la

bucatarie, unde un "abur de pâne caldă" il ademeneşte pe Fănică, pe care

femeia îl întampină cu bucurie. Apoi ea da poruncă "unei cotoroanţe" să-i

aşeze masa în odaie. Marghioala era femeie "frumoasă, voinică şi ochioasă",

dar parcă niciodată nu-i plăcuse atat de mult călătorului ca acum. Între timp,

el crescuse, se făcuse un tânăr "curaţel şi obraznic, mai mult obraznic decât

curaţel" şi îndrăzneşte s-o ciupească şi să-i spună ce ochi frumoşi are.

Spre mirarea tânărului, cocoana Marghioala ştia că el se ducea la

pocovnicul Iordache pentru a se însura cu fata lui cea mare şi-1 mustra

pentru obraznicie, ameninţându-l cu viitorul socru, dar în acelaşi timp îl

previne: "- Ia nu ma-ncânta". Fănică o percepe pe coana Marghioala mai

frumoasă ca oricând iar aceasta deşi ştia în mod misterios de logodna lui îl

roagă să nu o “încânte”. Cunoştinţele pe care le posedă hangiţa şi atitudinea

ei faţa de Fănică pot fi o altă interpretare a supranaturalului.

De aici, întâmplările scapă logicii fireşti, planului real şi se

înscriu intr-un cadru fantastic. Odaia în care il duce hangiţa este curată, totul

este "alb ca laptele", este "cald ca sub o aripă de cloşcă" şi miroase a mere şi

gutui. Asezandu-se la masă, tânărul vrea să se închine, dar observă cu uimire

că pe peretele de la răsărit nu se afla nici o icoană, despre care cocoana îi

spune că nu ar folosi la nimic: "- Da-le focului de icoane! ". Când tânărul işi

face totuşi cruce, după obicei, izbucneşte "un răcnet" şi el crede că a călcat

"cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă". Cocoana se

repede şi deschide uşa ca să iasă afară "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge

lampa. Credinţele populare spun că pisica neagră este una din înfăţişările

pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide uşa insinuează un

element al vrăjitoriei. În intuneric, tânărul începe s-o mângâie şi s-o sărute

pe hangiţa ("Eu, obraznic, o iau bine-n braţe şi-ncep s-o pup. Cocoana mai

nu prea vrea, mai se lasă"), până cand îi intrerupe jupâneasa, care aducea

"tava cu demancare si cu o lumanare". Mâncarea foarte bună şi vinul ii dau

tânărului "un fel de amorţeală pe la incheieturi", dar când află ca afară a

început viscolul, se dezmeticeste brusc, intra în realitate şi constată că

statuse la han "două ceasuri şi jumătate". Argaţii se culcaseră şi, iesind pe

prispa hanului, vede cu ingrijorare că "este o vreme vajnică”. Deşi cocoana

Marghioala încearcă să-1 convingă să nu plece pe asa un "vifor mare",

tanarul era de neclintit. Se intoarce în odaie să-si ia rămas bun şi o găseşte pe

femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea",

întrebând de plată, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi

uitandu-se la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", că are să achite

atunci când va trece înapoi, sugerând noi elemente ale colaborării femeii cu

forţele malefice şi farmecele pe care aceasta le face călătorului care voia să-

şi urmeze drumul. Tânărul încalecă iar când îşi face cruce pentru drum,

călăreţul aude usa hanului trântindu-se şi "un vaet de cotoi" şi se gândeşte că

Marghioala îl apucase cu uşa. Viscolul se dezlanţuise cu putere, iar frigul îl

pătrundea nemilos, îngheţându-i mâinile şi picioarele. Fănică începe să simtă

durere la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi şi se gândeşte

că băuse prea mult. Dar starea lui se înrăutăţea vertiginos, îl ardea sub

coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot coşul pieptului de colo pana colo" şi,

cu toate ca era viscol, îşi scoate căciula, care ii strângea capul "ca o

menghinea". Calul se împleticea, de parcă ar fi băut şi el. Când vremea se

mai domoleşte tânărul îşi pune din nou căciula pe cap, dar brusc "sângele

începe iar  sa-mi arză pereţii capului". Zăreşte pe drum "o mogâldeaţă mică

sărind si ţopăind" şi când scoate pistolul aude "un glas de căpriţa". Calul se

sperie, se-ntoarce şi porneşte înapoi, spre han. Tânărul îl struneşte,

descalecă, ia iedul si îl pune în desaga din dreapta, peste nişte haine. Se

sugerează că diavolul luase, de data aceasta, infăţişarea unei caprite negre.

Calatorul încalecă şi calul porneşte năuc, fără să mai poată fi

oprit. Cu trupul îngheţat, cu capul fierbinte, uitându-se la cer, tânărul îşi dă

seama că, în loc să meargă la deal, o luase la vale şi că se rătăcise într-o

"porumbişte cu cocenii netăiaţi". Calul cade în genunchi şi drumeţul, speriat,

işi face cruce. Imediat simte "o zvâcneală puternică lângă piciorul drept", şi

işi dă seama că pierduse iedul. De la un paznic la coceni, află cu stupoare că

era în Hăculeşti, deci foarte aproape de hanul lui Mânjoală, deşi mersese

prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumină la odaia cocoanii

Marghioala iar când intră se împiedică în prag de ied, tot ăla. Bucuros că a

scăpat cu bine şi obosit de drum, călătorul duce mâna la frunte să se închine,

dar cocoana i-a apucat repede mana şi 1-a îmbrăţişat strâns. El se simte din

nou încântat de odaia albă şi nu mai ştie cât ar fi rămas ca vrăjit la hanul

Mânjoloaii dacă n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care l-a scos de acolo

cu scandal. Faptele sunt relatate în ordine cronologică,

personajele fiind caracterizate succint şi selectiv conform principiilor

nuvelei. Prin caracterizare directă, Mânjoloaia era o femeie "frumoasă,

voinică şi ochioasă" iar Fănică un tânăr "curăţel şi obraznic, mai mult

obraznic decât curăţel". Prin caracterizare indirectă putem deduce că

Marghioala era o femeie muncitoare care agonisise bani după moartea

soţului, dar din punct de vedere al credinţei populare era o femeie de natură

obscură care se ocupa cu lucruri necurate.

Aşadar nuvela denotă dualitate, "se transferă în real un

fapt de magie vrăjitorească până la a-l crede o întâmplare banala" Conform

afirmaţiei lui Mihai Ungheanu şi din punct de vedre al fantasticului in opera

„La hanul lui Manjoală” se presupune plăsmuirea unui orizont care nu există

in realitate. Putem vedea personajul Marghioalei drept o femeie obişnuită iar

întâmplările de la han drept coincidenţe bizare, însă nuvela selectează

acţiunile şi detaliile în aşa fel încât cititorul este introdus în spaţiul

fantasticului cu sau fără voia sa. Simbolurile magice prezente în operă fac

trecerea de la spaţiul real la cel fabulos: lipsa icoanelor; cotoiul şi iedul,

animale care în credinţa populară sunt aducătoare de ghinion, pisica neagra

te întoarce din drum, iedul cel negru este o înfăţişare a necuratului (apare

dedublarea); ochii hangiţei care sticleau; focul care mistuie hanul, element

primordial cu valoare demonică în opera „La hanul lui Mânjoală”.

Naratologia în opera „La hanul lui Mânjoală”

Naratologia este un termen propus de teoreticianul francez de origine

bulgară Tzetan Todorov, definit de G. Genette ca studiul mecanismelor

povestirii; tot Genette afirmă că există 2 naratologii: una tematică (analiză a

conţinuturilor narative) şi alta formală (analiză a modului de reprezentare

narativă, a discursului narativ). Altfel spus, ne interesează, în aspectul de

fabulă al unei naraţiuni, ce se povesteşte, iar când urmărim latura de subiect,

cum se povesteşte.

Bernard Valette delimitează din punct de vedere al ritmului faptelor

narate trei tipuri de povestiri:

Povestirea singulară (se povesteşte o singură dată ceea ce s-a

întâmplat o singură dată)

Povestirea repetitivă (se povesteşte de mai multe ori ceea ce s-a

întâmplat o singură dată)

Povestirea iterativă (se povesteşte o singură dată ceea ce s-a

întâmplat de mai multe ori)

In nuvela „La hanul lui Mânjoală” de I.L.Caragiale întâlnim o

povestire singulară. Aceasta debutează cu planul real, prin monologul

naratorului care este şi personaj în ipostaza călătorului. Fănică (personajul-

narator), se îndreaptă către Popeştii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde

urma să se însoare cu fiica acestuia. Naraţiunea este ulterioară, în ordine

cronologică, Fănică rememora de pe vremea când a fost tânăr. Exista

numeroase repere cronologice: „Un sfert de ceas până la hanul lui

Mânjoală”, „un ceas şi jumătate”, „zece şi aproape trei sferturi”, „mâine”.

Pe aproape toată durata textului T.P (timpul povestirii) este mai

mic decât T.I (timpul istoric). Avem deci un rezumat in cadrul căruia

punctul de vedere al naratorului este puternic implicat. Pe toata durata

rătăcirii drumeţului in afara hanului, naratorul povesteşte ce consideră mai

important, prin selecţii şi eliminări, timpul rătăcirii fiind dezvăluit la sfârşit

şi anume patru ore, care in ochii cititorului nu puteam părea mai mult de

şaizeci de minute. Acesta alegerea a naratorului denotă caracterul fantastic al

nuvelei, fantasticul presupune o relatare care nu deformează realitatea ci

aruncă o privire inedită asupra lumii.

Al patrulea element al naratologiei este instanţa narativă. Diegeza este

istoria relatată de discursul naratorului, din acest punct de vedere distingem

în nuvela „La hanul lui Mânjoală” un narator omodiegetic. Fănică povesteşte

întâmplările de la hanul lui Mânjoală la persoana I, fiind chiar el eroul

acestora.Perspectiva narativă presupune trei tipuri de focalizare: zero,

internă, externă. Opera „La hanul lui Mânjoală” prezintă o focalizare

internă. Acest tip de focalizare urmăreşte gândurile personajului şi pătrunde

în conştiinţa acestuia, dă cititorului impresia că percepe şi judecă fiinţele şi

lucrurile, recurge la verbe de percepţie (a vedea, a auzi, a simţi, a dori, a

crede ), naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj.

Bădic Sorina

“Hanu-Ancutei”

Povestirile ce alcatuiesc “Hanu-Ancutei” au fost scrise aproximativ in

perioada 1921-1928.Prima bucata din acest ciclu “Iapa lui Voda” s-a

publicat in 1921,in revista “Adevarul literar si artistic” iar ultima in “Viata

Romaneasca” catre sfarsitul anului 1927,asadar Hanul Ancutei a fost

elaborate in aproape sapte ani si este un volum de 9 povestiri.

Opera “Hanu Ancutei” este o povestire in rama deoarece tehnica

utilizata de Sadoveanu este aceea de a evidential o structura multinaratoriala,

cu o perspective multipla asupra faptelor petrecute si de ai transforma pe

povestitori in personaje ale naratiunii.Cele noua povestirii din opera se

rostesc de catre un povestitor care este si personaj in acelas timp,implicand

un cadru scenic-hanul si grupul de ascultatori.Prin aceasta tehnica, a

“povestirii in povestire”,unde un rol decisive il are naratorul

intradiegetic,conform terminologiei lui Gerard Genette, relatarea faptelor se

realizeaza sub imperativul memoriei naratorului si de aici rezulta o tehnica a

enuntului discontinuu, ce serveste,prin intreruperi,reveniri, la precipitarea

dramatica a actiunii, la cresterea starii de tensiune a momentelor.Prin modul

in care sunt povestite faptele se creeaza impresia ca acestea sunt autentice,

reale si de aici aspectul aproape autobiografic.

Ritmul naratiunii este lent. Rememorarea este un act ce provoaca o

intoarcere la trecut pentru a evidential legaturi intre fapte si destine. Cadrul

povestirii este hanul iar primul moment este asemanator unui prolog,care

poate fi un comentariu reflexive(o meditatie despre om, generalizarea unei

experiente) iar auditoriul , in cazul nostru –mesenii de la han, este indemnat

sa circumscrie viitoarea intamplare.

Timpul povestirii este subordonat viziunii spatiale, imprecizia

temporala , nedeterminarea exacta augumenteaza dimensiunile intamplarilor.

Universul privirii este infinit. Personajul intervine strict conventional , fara

pretentii in ordinea amanarii evenimentului iar personajul-ascultator poate

devenii un potential narator.

In viziunea lui Sadoveanu , personajele sunt de un timp si spatiu mitic,

pare ca nimic nu se schimba indiferent de cat timp trece si trasaturile lor se

transmit la urmasi iar natura e neschimbata, precum si trasaturile

fundamentale ale oamenilor raman la fel. El creaza arheotipuri, oameni

nemuritori,ce nu se lasa schimbati, incercand sa exprime permanenta

sufletului moldovenesc. Eroii de la tara ai lui Sadoveanu, vorbesc foarte

natural si in limitele exigentelor pe care le implica dialogul artistic.

Hanul, ca motiv literar, nu a fost descoperire a lui Sadoveanu, el fiind

intalnit inainte la Caragiale si Slavici. Spre deosebire de hanul acestora din

urma, unde se petrec lucruri bizare, ciudate, aflate la interferenta realului cu

imaginarul, la hanul sadovenian se petrec lucruri reale. Timpul in acre se

petrec faptele nu este acel „a fost odata” specifica basmelor, ci acel „illo

tempore” adica acel timp mitic, care include in sine prezentul, trecutul si

viitorul.

Opera lui Sadoveanu nu poate fi incadadrata unui curent artistic

anume, intrucat in operele sale se imbina elemente ale romantismului, ale

realismului, ale umanismului, ale naturalismului si nu in ultimul rand ale

samanatorismului.Arta lui este vizionara;perceptia lumii este patrunsa la el

de atatea valori ale fanteziei,incat lumea care ni se lamureste prin ea nu

poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri calauzite de obiectivitatea

stiintei.

O caracteristica a realismului estea oglindirea realităţii contemporane, lumea

de la tara prezentata intr-un mod realistic in vremurile de demult. Omul este

prezentat in mediul sau social,privit ca un ansamblu de circumstante

exterioare in cazul nostru in han. Personajele au rolul de a observa si de a

reflecta moral asupra evenimentelor.Acestea sunt tipice,prezentate in

imprejurari tipice

Hanuri presadoveniene sunt hanurile lui Slavici şi Caragiale, unde se

întâmplă ceva, chiar dacă în închipuirea personajelor principale, dar prin

recurenţă, hanul devine o temă literară o dată cu Sadoveanu. Caragiale

vorbeste in “La hanul lui Manjoala” despre un spatiu mitic, inchis unde se

face trecerea de la real la miraculous, predispozitia la superstitii si confuzia

întreţinută de o vreme potrivnică creează şi întreţin impresia

supranaturalului. Un alt spaţiu închis şi deschis în acelaşi timp este hanul

Ancuţei. Locul evocărilor rămâne unul şi acelaşi: hanul care ne este descris

în câteva rânduri de către naratorul-evocator. În Hanu Ancutei, când printr-

un semnal - nechezatul iepei comisului Ioniţă - ritualul somnului este adus

în atenţie, drumeţii părăsesc spaţiul încăperii, la Caragiale, sustragerea din

spaţiul închis nu poate fi decât agresivă: prin arderea hanului.

„Temele natura, taranul, provincia, trecutul istoric arata ca Sadoveanu nu

scrie despre o lume, el creaza o lume care nu este produsul memoriei , dupa

cum nu este al observatiei.

Povestirea sadoveniana opreste timpul, creând in jurul omului-povestitor sau

ascultator-un spatiu magic care-l protejeaza. Eroii nu povestesc spre a-si

usura sufletul, ori spre a reda viata : ci pentru a se sustrage vietii si mortii.

Hanu Ancutei este metafora imaginariului sadovenian, obiectivare a locului

secret unde-si afla originea insasi imensa forta plasmuitoare a scriitorului.

Hanul nu este pur si simplu locul unde se spun povestile; este locul de

origine al imaginarului sadovenian.”(Nicolae Manolescu)

“Lumea lui Sadoveanu este vazuta in fantezie si dintr-un unghi cu totul

subiectiv, prin perdeaua agitate de sentimentul sau nelinistit sau prin valurile

acelui farmec cu care, in productia lui mai noua, scriitorul se regaseste

printre oameni si lucruri. Oamenii din Hanu Ancutei sunt naturi elementare

in alt inteles decat acela care poate fi dat atitora din figurile create de un

Zola cu o varsta de om mai inainte; chipurile lui Sadoveanu exprima forma

suprema a expansiunii vietii si reprezinta m in cadrul de legenda cu care ii

inconjoara scriitorul, tipuri de creatori, fiinte care isi croiesc soarta lor.

Pentru aceasta parte a operei lui Sadoveanu s-a intrebuintat epitetul eroico-

romantic. Incadrarea scriitorului in curentul realismului artistic si liric se

cuvine a se face, asadar, cu unele rezerve”(Tudor Vianu)

Abrudan Ana-Maria

9 iunie 2011