Motivul iubirii imposibile oglindit în opere literare

"Iubirea înseamnă a fi doi și a nu fi decât unul. Un bărbat și o femeie ce se topesc într-un

înger." (Victor Hugo)

Creanga de Aur - Mihail Sadoveanu

În anul 780 trăia în Dacia de atunci cel de-al 33-lea decheneu, pe nume Kesarion Breb. În același an, preotul Zamolxis a decis că trebuia să fie schimbat cu cel de-al 33-lea. Preotul l-a ales, dar i-a încredințat o misiune care însemna ca Breb să plece în Egipt. Misiunea era secretă, și obiectivele ei erau aflarea dacă religia nou apărută, creștinismul, era mai bună sau putea înlocui în vreun fel vechile legi.

Localitatea încotro Kesarion și slujitorul lui se îndreptau a fost Amnia. Pe drum ei au poposit la un han de unde au aflat de cuviosul Filaret. La casa lui Filaret, Kesarion a cunoscut-o pe Maria, nepoata lui Filaret căreia i-a dat să probeze conturul împărătesc, care i s-a potrivit perfect. Astfel Maria a fost dusă la palat spre a fi prezentată lui Constantin și Irina (împărăteasa și mama lui Constantin). Scopul era o întrecere între fete pentru a deveni soția lui Constantin. Astfel, la palat mai erau încă nouăsprezece fete frumoase de viță nobilă. Însă acest lucru nu a împiedicat-o pe Maria de la Amnia să câștige, care, după un lung concurs, a reușit să ajungă lângă Constantin ca soție.La nuntă a participat, firesc, și familia Mariei care, în cele din urmă s-au mutat la curtea împărătească.

Însă Constantin a fost necredincios soției sale dar și

mamei, împotriva căreia a uneltit. Constantin a renegat-

o pe soția lui, Maria, și s-a căsătorit cu Teodota. Maria a

fost alungată în insula Principelor unde aceasta a

fost obligată să se prostitueze. Dar în tot acest

timp, în Bizanț poporul aflase de nelegiuirile lui Constantin

și l-au detronat în cele din urmă. Kesarion Breb a

devenit ultimul decheneu și a binecuvântat oamenii Daciei.

Fata în grădina de aur

Un împărat avea o fată de o frumuseţe

fără pereche. Ca să o pună la adăpost o

duce împreună cu roabele ei într-o vale ştearpă

între munţi, şi o închide într-un palat cu grădină de aur.

De ea se îndrăgosteşte un zmeu, care se metamorfează în stea şi sub chipul unui tînăr frumos pătrunde în castel şi o invită pe fată să-l urmeze în nori, aproape de soare.Aceasta îl refuză deoarece o ardea căldura soarelui. Zmeul se metamorfozeză apoi în ploaie şi tot sub forma unui tânăr frumos o invită pe fată în fundul mării. Fata îl refuză din nou,

datorită senzaţiei de răceală.

În acest timp un fecior de împărat află de frumuseţea ei şi ajutat fiind

de sfînta Miercuri, Vineri şi Duminică intră în palat şi îi propune acesteia să fugă cu el. Fata

acceptă.

Răzbunarea zmeului diferă în basm şi în versificaţie. În basm zmeul din ochii căruia curg mărgăritare răstoarnă o stîncă peste fată, iar pe fecior îl lasă să moară în valea

aducerilor-aminte. În versificaţie M. Eminescu îndulceşte finalul, zmeul blestemînd pe cei

doi: "un chin s-aveţi de a nu muri deodată".

“Luceafărul” de M. Eminescu

„Pentru Eminescu iubirea este leagăn de gingăşii

erotice, o necesitate spirituală de a trăi viaţa

speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior.”

(George Călinescu)

Tabloul central al acestei opere este o poveste

fantastică de dragoste, deoarece se manifestă

între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite, cea

terestră şi cea cosmică şi tocmai de aceea este şi o

iubire imposibilă. Fata contemplă Luceafărul de la

fereastra castelului, iar acesta, la rându-i, privind

spre “umbra negrului castel ” o îndrăgește pe

fată și se lasă copleșit de dor.

Întâlnirea dintre cei doi este posibilă doar în vis și

așa cum omul comun este însă incapabil de a se desprinde de lumea

sa, chemarea Luceafărului presupune

mereu coborâre, apropiere de planul

omenesc.

Luceafărul înțelege limitele visătoarei și în cele două apariții ale sale își ia chip omenesc și de fiecare dată el îi

propune fetei un statut unic, de neînchipuit pentru muritor. Ea înțelege pasiunea arzătoare a Luceafărului și refuză să-l urmeze. Pentru fată, nemurirea este o noțiune negativă, ea

având ca prim element al vieții chiar viața.

Dacă fata nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul este capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția de muritor. Motiv pentru care apelează la ajutorul Demiurgului. Luceafărul îsi dorește dezlegarea de nemurire pentru descifrarea tainei iubirii absolute. Acesta este refuzat și se întoarce în lumea sa, iar Demiurgul îi dovedește încă o dată Luceafărului superioritate sa.

În final, geniul constată, cu durere, că viața cotidiană a omului urmează o mișcare

circulară, orientată spre accidental.

“Strigoii” de Mihai Eminescu

Spre deosebire de celelalte opere în care apare mitul iubirii

imposibile, în “Strigoii”, la început, iubirea este imposibilă

şi se înfăptuieşte spre sfârşitul poeziei. Cei doi fiind inițial din lumi diferite, Maria pe lumea de-apoi iar Arald “stăpân peste Avari” în

lumea celor vii. La începutul operei este

prezentată Maria, logodnica lui Arald, în timpul înmormântării. Nu

se precizează cauza morții, ci îl prezintă pe Arald plângând lângă logdnica sa.

Arald precizează că Maria este cea care l-a schimbat dintr-un om care

vroia să stăpânească toată lumea într-un om

care este dispus să facă orice pentru a-şi ține logodnica în brațe.De aceea Arald merge la un batrân druid care

trăia în mijlocul naturii:

“Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,/

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;”

Pe acest bătrân îl roagă să-i aducă impreună. În urma unui ritual, Maria

apare ca un înger mort semănând mult cu

Luceafarul: “părul i-ajunge la călcâie”, “și buza viorie”, “ca varul este albă”.

Această transformare a dezechilibrat lumea .Lucrul ironic este că Maria îl cheamă pe Arald în lumea sa și acesta este

transpus în lumea Mariei printr-un sărut: “Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,/

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,/ Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă... “

În ultimul cadru al poeziei sunt prezentați cei doi iubindu-se în noaptea eternității, fiind fericiti