monografia comunei berceni din judetul prahova

Cuprins:

INTRODUCERE…………………………………………………………………pag. 4

ISTORICUL CERCETĂRILOR…………………………………………………pag. 7

1. CAPITOLUL 1 – Poziţia şi aşezarea geografică………….................................pag. 8

2. CAPITOLUL 2 – Cadrul fizico- geographic…………………………………...pag. 12

2.1. Elemente de ordin geologic şi particularităţi ale reliefului...........................pag. 12

2.2. Caracteristici climatice...................................................................... ...........pag. 14

2.3. Hidrografia....................................................................................................pag. 16

2.4. Potenţialul biopedogeografic........................................................................pag. 17

2.1.1. Vegetaţia............................................................................................pag. 17

2.1.2. Fauna..................................................................................................pag. 20

2.1.3. Solurile...............................................................................................pag. 22

3. CAPITOLUL 3.....................................................................................................pag. 25

3.1. Istoricul populării şi evoluţiei habitatului în zona de localizare a

comunei.........................................................................................................pag. 25

3.1.1. Întemeierea satului.............................................................................pag. 25

3.1.2. Secolele XVIII- XIX..........................................................................pag. 28

3.1.3. Satul Berceni în secolul al XIX-lea....................................................pag. 32

3.1.4. Secolul al XX-lea...............................................................................pag. 34

3.2. Evoluţia şi geneza teritorială ale componentelor comunei...........................pag. 38

3.2.1. Şoplea. Bătăliile de la Şoplea.............................................................pag. 38

3.2.2. Corlăteşti............................................................................................pag. 40

3.2.3. Moara Nouă.......................................................................................pag. 41

4. CAPITOLUL 4 – POPULAŢIA..........................................................................pag. 42

4.1. Dinamica populaţiei......................................................................................pag. 42

4.1.1. Evoluţia numerică..............................................................................pag. 42

4.1.2. Mişcarea naturală...............................................................................pag. 44

4.1.3. Mişcarea migratorie...........................................................................pag. 47

4.2. Structuri geodemografice.............................................................................pag. 51

4.2.1. Structura populaţiei pe grupe de vârsta şi sexe.................................pag. 51

4.2.2. Structura populţiei pe naţionalităţi....................................................pag. 53

1

4.2.3. Structura populaţiei după starea civilă...............................................pag. 54

4.2.4. Structura populaţiei active pe ramuri ale economiei naţionale..........pag. 55

4.2.5. Gradul de cultură al populaţiei...........................................................pag. 57

4.2.6. Structura populaţiei pe religii.............................................................pag. 62

5. CAPITOLUL 5 – Economia locală......................................................................pag. 64

5.1. Scut istoric privind evoluţia economiei locale..............................................pag. 64

5.2. Activităţile primare.......................................................................................pag. 69

5.2.1. Mutaţii în structura utilizării terenurilor agricole...............................pag. 69

5.2.2. Structura producţiei animaliere..........................................................pag. 78

5.3. Industria........................................................................................................pag. 81

5.4. Căile de comunicaţie şi transporturile...........................................................pag. 85

6. CAPITOLUL 6 – Tipologia morfostructurală şi zonarea funcţională a

vetrelor.................................................................................................................pag. 86

6.1. Tipuri morfostructurale.................................................................................pag. 86

6.2. Zona construită..............................................................................................pag. 87

6.3. Echiparea tehnico-edilitară şi probleme de sistematizare – amenajare........pag. 88

6.4. Funcţiile localităţilor.....................................................................................pag. 89

7. CAPITOLUL 7 – Pobleme de mediu în judeţul Prahova....................................pag. 91

7.1. Resursele naturale.........................................................................................pag. 91

7.1.1. Resurse naturale neregenerabile.........................................................pag. 91

7.1.2. Resurse naturale regenerabile............................................................pag. 93

7.2. Aerul.............................................................................................................pag. 97

7.3. Radioactivitatea...........................................................................................pag. 99

8. CAPITOLUL 8 – Problematica cu care se confruntă comunitatea locală şi

posibilităţile de dezvoltare ale acestora..............................................................pag. 101

8.1. Realizări ale consiliului judeţean pentru comuna Berceni în anul 2004-

2008.............................................................................................................pag. 101

8.1.1. Realizări în anul 2004......................................................................pag. 101




2

8.2. Proiecte în curs de desfăşurare....................................................................pag. 102

8.3. Priorităţile pentru perioada 2008- 2012......................................................pag. 102

CONCLUZII………………………………………………...............................pag.105

Bibliografie……………………………………………….................................pag.111

3

INTRODUCERE

Studiul de monografie geografică a comunei Berceni din judeţul Prahova reprezintă o

lucrare realizată in scopul susţinerii examenului de licenţă al Facultăţii de Ştiinţe ale

Naturii şi Ştiinţe Agricole, specializarea Geografie, din cadrul Universităţii Ovidius

Constanţa.

Acest studiu este prima lucrare de monografie geografică ce se referă exclusiv la

teritoriul acestei comune. De asemena s-a realizat un studiu ce vrea să aducă contribuţii la

monografia comunei Berceni, studiu centralizat pe istoricul comunei („Contribuţii la

monografia comunei Berceni”, Dorin Stănescu, Editura Scrisul Prahovean).

Utilizând numeroase date statistice, date bibliografice, materiale cartografice şi

fotografice şi chiar simple păreri ale locuitorilor satelor componente ale comunei s-a

ajuns la realizarea acestei lucrări.

Acest studiu al elementelor geografice fizice şi economice al comunei Berceni

reliefează interdependenţa dintre cadrul natural şi comunitatea umană de pe acest

teritoriu, şi de asemenea evoluţia particulară a personalităţii teritoriului faţă de comunele

vecine, care s-au confruntat cu condiţii fizice, istorice şi economice mai mult sau mai

puţin asemănătoare.

Studiul are la bază cercetări pe teren, incursiuni de observare şi cartare, precum şi de

fotografiere ce acoperă întreg teritoriul comunei. De un real ajutor a fost consultarea

materialului bibliografic, enumerat în capitolul de bibliografie şi care a completat

numeroase pasaje rămase neclare în urma studiului de teren. Partea ştiinţifică este

completată de hărţi generale şi speciale, grafice şi fotografii, realizate în scopul înţelegerii

mai exacte a textului, evidenţierii trăsăturilor cadrului natural şi uman.

Lucrarea oferă şi o bogată colecţie de date statistice referitoare la elementele

hidrografice, soluri şi mai ales la dinamica şi structurile demografice ale populaţiei şi

activităţile economice.

Monografia doreşte să găsească răspuns la unele întrebări specifice perioadei istorice

actuale sau chiar, să pună unele întrebări. Astfel, lucrarea se vrea a fi şi un semnal de

alarmă pentru cei ce deţin posibilitatea îmbunătăţirii tehnologiilor de transformare şi

conservare a cadrului natural şi mai ales a celui antropic. Lucrarea se doreşte a fi utilă

4

celor interesaţi de aspectele geografice ale comunei Berceni. Scopul general al lucrării

constă în prezentarea datelor sistematizate şi analizate ştiinţific unor persoane interesate

de caracteristicile teritoriului comunei.

Nu în ultimul rând se doreşte a aminti cititorilor că acest studiu este perfectibil şi că

se doreşte a constitui un punct de plecare pentru viitoare studii mai complete şi mai

aprofundate.

Elemnte generale de cartografie. Necesitatea utilizării diferitelor produse grafice

şi cartografice

Produsele cartografice rezultă în urma tuturor operaţiunilor ştiinţifice şi tehnice, care

constau în observaţii directe sau consultarea unei documentaţii. Cartografia a devenit o

ştiinţă separată de Geografie, alcătuită din ramuri cum ar fi Cartografia matematică,

Întocmirea hărţilor, Cartoreproducerea, Cartometria şi Cartologia. Aceste ramuri studiază

procedeele de reprezentare a suprafeţei terestre cu ajutorul formulelor matematice,

metodele de realizare a originalului, de editare şi multiplicare,instrumentele şi

măsurătorile ce se pot efectua pe hărţi şi planuri şi istoricul acestei discipline.

În timp, s-au individualizat cartografia topografică sau generală şi cea tematică sau

specială, din care fac parte cartografia fizico-geografică, geologică şi economico-

geografică. Acestea se împart la rândul lor în mai multe ramuri. Astfel, hărţile speciale

social-economice cuprind hărţi ale populaţiei, hărţi economice - ale repartiţiei industriei,

ale modului de utilizare al terenurilor, ale repartiţiei resurselor, hărţi de sistematizare,

hărţi politico-administrative etc.

Produsele cartografice sunt indispensabile în studiul geografic, fizic sau economic,

deoarece oferă o cantitate mult mai mare de informaţii, într-un mod mult mai explicit.

Prin interpretarea hărţilor se înţelege identificarea semnelor convenţionale şi

determinarea relaţiilor dintre elementele de pe teren reprezentate aici. Interpretarea

hărţilor presupune analiza datelor generale despre hartă, cum ar fi titlul, teritoriul

reprezentat, scara, proiecţia utilizată, destinaţia etc.; analiza conţinutului hărţii. Astfel, se

studiază elementele de altimetrie (relief, reţea hidrografică, vegetaţie) şi de planimetrie -

reţea de localităţi, reţea de comunicaţii şi utilizarea terenurilor. Studiul acestora se referă

la metodele de reprezentare - specifice fiecărui element, semnele convenţionale, culorile,

5

alte date explicative aflate pe hartă. Pentru reţelele de aşezări umane se vor urmări

numărul acestora, tipul, structura şi textura, localitate cea mai importantă, relaţiile de

interdependenţă dintre localităţi şi relief sau cadrul natural în general, căile de

comunicaţii, reţeaua hidrografică, frecvenţa gospodăriilor izolate şi alţi factori

determinanţi ai localităţilor. Căile de comunicaţii vor fi studiate din punctul de vedere al

categoriilor, al datelor caracteristice ce se pot afla pe hartă sau deduce, al altor

particularităţi - cum ar fi ramblee, deblee, poduri etc. De asemenea se vor face precizări

în ceea ce priveşte categoriile de utilizare a terenurilor, accentuarea categoriei

predominante şi relaţiile de interdependenţă cu relieful. Important mai este şi studiul

exploatării resurselor naturale - tipul acestora, mărimea, importanţa, relaţia acestora cu

centrele de prelucrare şi felul transporturilor speciale. În această operaţie de analiză şi

interpretare a hărţii un rol foarte important îl deţine legenda hărţii, care nu poate lipsi de

pe nici o hartă. De asemenea o hartă, pentru a putea fi interpretată trebuie să fie lizibilă şi

redactată conform normelor de cartografiere specifice hărţii respective, care are o

anumită scară, temă, destinaţie etc.

Orice hartă, în timp, trebuie reambulată, în funcţie de schimbările produse pe teren -

acestea fiind mult mai dese în cazul unor harţi cu caracter uman şi economic. Mai mult în

cazul hărţilor speciale umane şi economice, reambularea periodică permite şi o

monitorizare a evoluţiei în timp a diferiţilor factori.

6

ISTORICUL CERCETARILOR

Câmpia Română a făcut obiectul de cercetare al celor mai renumiţi geologi şi

geografi români încă de la sfârştul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,

dar despre Câmpia Vlăsiei şi mai ales despre cea a Snagovului s-a scris foarte puţin,

existând doar studii răzleţe şi neaprofundate.

Există trei teze de doctorat cu subiectul Câmpia Română în primele decenii ale

secolului trecut, şi anume Emm. de Martone (1904), Al. Dumitrescu-Aldem (1911) şi G.

Vâlsan (1915). Există şi lucrarea lui Em. Protopopescu-Pache, care a avut tot scopul unei

lucrări de doctorat, dar care nu a putut fi prezentată datorită războiului.

În 1934, N. Cernescu determină factorii climatici şi zonele de sol din cadrul Câmpiei

Române. În 1936, I. P. Voiteşti localizează un lac cuaternar pe teritoriul Câmpiei

Române.

Între anii 1944 şi 1966 apare o nouă orientare sub raport metodologic, teoretic şi pe

teren. Astfel, cercetările geologice, geomorfologice, hidrogeologice, pedologice,

geotehnice şi agronomice iau o mare dezvoltare prin numeroase colective şi institute de

specialitate. Apar acum cercetări de amănunt, sinteze, proiecte geotehnice şi de

dezvoltare a agriculturii.

În 1947 apare lucrarea lui N. M. Popp, intitulată „Formarea Câmpiei Române”.

I. Conea, în 1970 şi 1972 şi N. Spirescu, în 1970 studiază depozitele superficiale şi

analizează paleosolurile şi loessul, folosind metode moderne de laborator. În 1960, 1968

şi 1972, N. Macarovici efectuează studii asupra moluştelor şi mamiferelor şi analizează

polenul pentru fixarea depozitelor cuaternare.

Importante sunt şi studiile arheologice efectuate de C. N. Plopşor între 1930 şi 1959,

în strânsă legătură cu depozitele cuaternare.

N. Botzan efectuează studii ale conductelor de irigaţii, desecări şi agroamelioraţii

între anii 1956 şi 1966.

7

CAPITOLUL 1

POZIŢIA ŞI AŞEZAREA GEOGRAFICĂ

Teritoriul comunei Berceni se află situat, din punct de vedere fizico-geografic în

partea central- sud- estica a României (fig. 1 – Poziţia geografică în cadrul României), în

zona norică a unitătii Câmpia Română (fig. 2 – Poziţia geografică a Câmpiei Ploieştiului

în cadul Câmpiei Românei). Mai exact, teritoriul comunei ocupă o parte a Câmpiei

piemontane a Ploieştilor.

Comuna Berceni se află situată, din punct de vedere administrativ, în partea central-

sudică a judeţului Prahova (fig. 3 – Judeţul Prahova).

(Fig. 1 - Poziţia geografică a comunei în cadrul României)

8

BERCENI

(Fig. 2 - Poziţia geografică a Câmpiei Ploieştiului în cadul Câmpiei Românei)

(Fig. 3– Poziţia geografică a comunei în Judeţul Prahova)

9

BERCENI

Teritoriul se află în zona de influenţă economică a oraşului Ploieşti, aflându-se la o

distanţă de doar 9 kilometri de centrul acestuia, şi la o distanţă de 13 kilometri de paralela

de 45°.

Suprafaţa judeţului este de 4.716 km², ceea ce reprezintă 1,97% din suprafaţa ţării. De

asemenea, alături de comuna Berceni în administraţia judeţului Prahova se mai află 2

municipii, 12 oraşe şi 86 comune.

Din punct de vedere topografic punctele extreme ale comunei Berceni au următoarele

coordonate: cel mai nordic punct se află la latitudinea de 44°57’15” N şi la longitudinea

de 26°05’3” E, cel mai sudic punct se află la latitudinea de 44°53’8” N şi la longitudinea

de 26°08’27” E, cel mai vestic punct se află la latitudinea de 44°55’33” N şi la

longitudinea de 26°03’51” E, cel mai estic punct se află la latitudinea de 44°54’9” N şi la

longitudinea de 26°09’9” E.

De asemenea, este bine de amintit coordonatele centrelor satelor, componente ale

comunei: satul Moara Nouă se află la latitudinea de 44°56’47” N şi longitudinea de

26°06’15” E, satul Berceni se află la latitudinea de 44°55’57” N şi longitudinea de

26°07’21” E, satul Dâmbu se află la latitudinea de 44°55’27” N şi longitudinea de

26°04’15” E, satul Corlăteşti se află la latitudinea de 44°54’47” N şi longitudinea de

26°05’21” E, iar satul Cătunu se află la latitudinea de 44°53’55” N şi longitudinea de

26°08’3” E.

Având un teritoriu administrativ de 3102,3 ha din care 95,30 ha reprezinta suprafaţa

ocupată de locuinţe, şi o populaţie de 6107 locuitori (adica 0,74% din populaţia totala a

judeţului Prahova), comuna Berceni se situează printre localităţile rurale medii ale

judeţului.

Comuna este alcătuită din satele: Moara- Nouă, Berceni, Corlăteşti, Cătun, Dâmbu,

satul Berceni fiind reşedinţa de comună (fig. 4).

10

(Fig. 4 – Satele componente ale Comunei Berceni)

11

CAPITOLUL 2

CADRUL FIZICO - GEOGRAFIC

2.1. Elemente de ordin geologic şi particularităţi ale reliefului

Din punct de vedere geomorfologic terasa aluvială din dreapta râului Teleajen, ca

principală vatră a aşezărilor din comuna Berceni, pune în evidenţă toate caracteristicile de

bază ale unei campii piemontane sau subcolinare ce se situează în imediata apropiere a

liniei de contact dintre zona piemontană si Subcarpaţi; câmpia face parte din unitatea

morfologică denumită Câmpia Înaltă a Ploieştiului. Altitudinea medie este de 144 metri,

iar în Lunca Teleajenului valoarea este de 15 metri.

Comuna este încadrată pe interfluviul Teleajenului si pârâului Dâmbu, adăpostind în

interior o zona de şes ce a permis ca aici să fie un habitat prielnic pentru oameni.

Din punct de vedere litologic această câmpie a Ploieştiului este alcătuită dintr-o

alternanţă de pietrişuri, bolovănişuri si nisipuri cu intercalaţii argiloase. Această câmpie,

la rândul ei, face parte din unitatea de relief numită Câmpia Română.

Câmpia Română, care se încadrează din punct de vedere geologic şi geomorfologic în

Platforma Moesică, apare ca o mare depresiune (in sens geologic), puternic sedimentată.

Ea este o regiune de platformă , relativ rigidă (parte a platformei moesice). Fundamentul

Câmpiei Române, situat la adâncimi variabile, dar care cresc in faţa arcului carpatic e

alcătuit din şisturi cristaline foarte vechi (proterozoice si paleozoice); acest fundament

este o microplacă tectonică aflată intr-o uşoara subducţie, sub placa ce poartă arcul

carpatic. Pătura de sedimente e formată din roci mezozoice si neozoice , intr-o

continuitate de sedimentare spre suprafaţă, ceea ce arată că umplerea depresiunii din

Câmpia Română s-a facut relativ continuu.

La sfarşitul Pliocenului (sfarşitul neozoicului) şi în Cuaternar s-au depus nisipuri,

pietrişiur, argile şi loess care au dus la transformarea lacului pontic în uscat, de la vest

către est şi de la nord spre sud. În unele părţi ale Câmpiei Române au avut loc scufundări

lente, subsidente, cea mai cunoscută fiind cea de pe cursul Siretului Inferior, care se

continuă şi în prezent. Cuvertura de loess care acopera interfluviile ajunge in partea de est

la grosimi considerabile (40 de metri in estul Campiei Baraganului).

12

Structura platformei este dată de fundamentul cristalin şi cuvertura sedimentară,

depusă în mai multe cicluri de sedimentare, ce reflectă condiţiile în care a evoluat în

diferite etape. Cu excepţia Dobrogei Centrale unde fundamentul aflorează, restul

platformei este cunoscut din câteva foraje de referinţă. Gradul de cunoaştere al cuverturii

sedimentare este mult mai accentuat, prin cele circa 5000 de sonde de exploatare a

petrolului.

Fundamentul cristalin este alcătuit din şisturi cristaline, roci magmatice, roci

mezometamorfice şi epimetamorfice, Soclul sau fundamentul cristalin s-a constituit, pe

de o parte, în orogeneza careliana, iar pe de alta, în orogeneza cadomiană.

După datele geofizice I. Gavăt, R. Botezatu şi M. Visarion (1973) interpretează că

fundamentul platformei valahe din jumătatea sudică are vârstă precambriană (carelină) şi

că se prelungeşte până în Dobrogea de Sud, iar în jumătatea nordică cuprinde o serie

epimetamorfică de vârstă Proterozoic superior - Cambrian inferior, ce corespunde

orogenezei cadomiane. Contactul dintre cele două zone , după aceeaşi autori, este de

natura unei falii crustale orientate aproximativ E-V. În orice caz, structura fundamentului

cristalin din sectorul valah al platformei Moesice este diferit faţă de cel din Dobrogea de

Sud, diferenţa fiind dată de numeroasele intruziuni magmatice (granodioritice, granite

gabroice), care după ultimele date, ar fi hercinice şi nu precadomiene, cum se credea.

Cuvertura sedimentară. După etapa de consolidare, platforma a suferit mai multe

mişcări de basculare care au determinat transgresiuni si regresiuni, rezultând mai multor

cicluri de sedimentare: paleozoic, permo-triasic, Jurasic mediu – Cretacic, Badenian

inferior – Cuaternar.

Încă de la început trebuie remarcat că sedimentarea s-a derulat pe un paleorelief

destul de accidentat, ce a avut ca rezultat depunerea unei cuverturi cu grosime foarte

variabilă şi dispusă inegal. Această morfologie indică comportamentul casant al

platformei introdus de mişcările oscilatori pe care le-a suferit diferitele compartimente

încă din orogeneza cadomiană. Aceasta înseamnă că suprafaţa platformei este marcată de

o serie de ridicări, separate de depresiuni în care depozitele sedimentare au grosimi

considerabile, de până la 10000 m (D. Paraschiv, 1979). Datorită complexităţii

condiţiilor de sedimentare succesiunea cuverturii poate fi separată în şapte unităţi

litofaciale de roci clastice şi carbonatice cu o anumită repetabilitate: complexul detritic

13

inferior al intervalului Cambrian – Devonian inferior, complexul carbonatic din intervalul

Devonian superior – Carbonifer inferior, complexul detritic al Carboniferului superior –

Triasic inferior, complexul carbonatic Triasic, complexul detritic Triasic superior –

Jurasice mediu, complexul carbonatic Jurasic superior – Cretacic inferior şi seria detritică

a Neogenului. Complexele litologice reprezintă ecouri a principalelor evenimente de

tectogeneză ale orogenezelor, ce s-au derulat în vecinătatea platformei.

Tectonica. Din datele cunoscute asupra fundamentului cristalin al Platformei

Moesice rezultă că acesta este împărţit în două: sectoare cu structură diferită de falia

intramoesică, şi anume: sectorul dobrogean, la E şi NE, şi sectorul valah, la V şi SV.

Sectorul dobrogean conţine un soclu vechi svecofeno – carelian, în partea sudică,

format din şisturi catazonale şi mezozonale, şi unul mai nou cadomian, format din şisturi

ankimetamorfice şi faciesul şisturilor verzi. La vest de falia intramoesică, de asemenea

este întâlnit un soclu vechi arhaic – Proterozoic inferior, care în partea nordică a fost

remobilizat în orogeneza hercinică, având în vedere vârsta intruziunilor magmatice şi

slabul metamorfism al cuverturii sedimentare paleozoice.

Constituirea ca regiune rigidă s-a produs după orogeneza cadomiană însă suprafaţa

Platformei Moesice avea un relief destul de accidentat. Astfel, sedimentarea s-a produs în

condiţii diferite funcţie de distribuţia sectoarelor afundate sau ridicate sau de mişcările

oscilatorii sau de basculare ale platformei. În primul ciclu de sedimentarea depozitele

paleozoice s-au depus în condiţiile în care partea nordică era mult ridicată în raport cu

partea sudică. Ultimele două cicluri de sedimentare (Jurasic – Cretacic şi Neozoic)

poziţia se inversează, prin coborârea treptată a platformei spre avanfosa carpatică de la N,

iar sedimentarea are o dispoziţie monoclinală. Constituirea ca regiune ridicată s-a

conturat încă din cadomian, când s-au produs intruziuni magmatice de tip granitoid şi

când Platforma Moesică a devenit o regiune rigidă.

2.2. Caracteristici climatice

Clima este temperat- continentală moderată, cu ierni geroase, reci, cu ninsori relativ

abundente, cu veri calde, secetoase, primăverile sunt scurte, iar toamnele reci. Climatul

este tipic de câmpie, iar din punct de vedere al etajului climatic prezintă o nuanţă de

ariditate datorită influenţelor continentale. Clima păstrează caracteristicile generale ale

14

climatului Câmpiei Române, caracterizat printr-o largă desfăşurare a elementelor

meteorologice ( temperatură, precipitaţii, vânturi) cu aceeaşi valoare.

Sumele anuale ale radiaţiei solare şi mediile anuale de temperatură (+10o → +11oC)

ating valori dintre cele mai ridicate din ţară.

Temperatura medie anuală pe raza comunei este de +10,6°C, iar temperatura medie

multianuală în luna ianuarie este de -2,1°C, iar în luna iulie de +22°C (conform Arhivei

Primăriei Berceni, dosar 11/1974, fila 1). Temperatura minimă absolută înregistrată aici

la 25 ianuarie 1942 este de -30°C, iar cea maximă este de 42°C in august 1999 în

condiţiile unei stagnări a maselor de aer tropical. De asemenea, amplitudinile dintre

sezonul rece şi cel cald ating 22o-26oC. Amplitudinile anuale ale valorilor absolute sunt

de 70o-74oC. Valoarea medie a umezelii relative multianuale a aerului a fost calculată ca

fiind de 40-45% iarna, 15-20% primăvara, 5-10% vara şi sub 20% toamna.

Precipitaţiile sunt mult mai slabe decât în restul ţării. Influenţa sistemelor barice

determină nuanţări climatice mai accentuate decăt în zone montane sau deluroase. Media

anuală a precipitaţiilor este de 588 mm/m², ele sunt frecvente în general primăvara şi la

începutul verii.

Regimul eolian se caracterizează prin predominarea vânturilor de nord-est, care

reprezintă un procent de 21,6% din totalul vânturilor, apoi sunt cele de est care reprezintă

19,7%, cele de sud-vest - 16,8%, şi de vest - 13,8%. Vitezele vânturilor ating valori, în

general, între 2 şi 2,5 m/sec., dar iarna crivăţul care bate dinspre nord-est şi est atinge

valori foarte mari.

Nebulozitatea se caracterizează prin valori medii de 6 - 5,5 iarna şi de 3,5 vara.

Anual, în zona comunei Berceni sunt înregistrate, în medie, 100-110 zile senine şi 120-

140 zile cu cer acoperit de nori.

Astfel în Câmpia Ploieştilor vara se caracterizează printr-un climat uscat şi foarte

călduros şi un cer senin, ceea ce rezultă din continentalizarea maselor de aer. Valoarea

bilanului radiativ se datorează maselor de aer tropical-uscat şi fierbinte din Africa de N şi

continental uscat şi fierbinte din E - anticiclonii părţii europene a Federaţiei Ruse.

Precipitaţiile sunt în cantităţi reduse şi au un caracter torenţial şi variabilitate în timp.

Numărul zilelor de vară, adică cu temperaturi mai mari de 25oC sunt în jur de 100 de zile,

15

iar numărul celor tropicale sunt de 40, şi atunci se înregistrează temperaturi mai mari de

30oC.

Iernile sunt reci datorită maselor de aer continental rece din E sau arctic din N, astfel

temperaturile sunt, în medie de -10o→ -20oC. Stratul de zăpadă este instabil şi

discontinuu, iar vântul de NE (crivăţul) troieneşte zăpada în vâlcele, crovuri, văi şi

păduri. Precipitaţiile solide reprezintă 16% din cantitatea totală a precipitaţiilor. Primul

îngheţ apare, de obicei, între 19 octombrie şi 1 noiembrie, iar ultimul îngheţ din iarnă are

loc între 1 şi 13 aprilie.

Primăvara începe în februarie cu topirea bruscă a zăpezii. Ploile provocate de norii

cumuliformi de convecţie se desfăşoară mai ales spre sfărşitul acestui sezon, când cade

cea mai importantă cantitate de precipitaţii şi într-un moment prielnic culturilor agricole.

Astfel, luna iunie, urmată, ca valoare de lunile mai şi iulie, asigură 40% din totalul

precipitaţiilor, iar în perioada de vegetaţie a plantelor, adică între lunile martie şi

septembrie cad aproximativ 70% din totalul precipitaţiilor.

2.3. Hidrografia

Din punct de vedere hidrografic comuna Berceni este străbătută de două ape

curgătoare: râul Teleajen şi pârâul Dâmbu.

Teleajenul izvorăşte din Masivul Ciucaş (în culoarul superior se numeşte "Pârâul

Berii"), izvoarele sale aflându-se la altitudinea de 1760 m. Râul Teleajen are o suprafaţă a

bazinului de 1656 km², o lungime de 122 km şi se varsă în râul Prahova la altitudinea de

80 m. În depresiunea Cheia primeşte ca afluent pârâul Tâmpa, apoi, la ieşirea din munţi,

un afluent mai important, pârâul Telejenel. La confluenţă, în nordul comunei Măneciu, se

află lacul de acumulare Măneciu. Numele Teleajen are o origine îndepărtată, însemnând

"vale cu drum de care te legi". Încă din vremea romanilor, "drumul de la Teleajen"

străbătea munţii, pornind din Transilvania pe Valea Buzăului superior, urcând în Poiana

Fetii şi coborând pe lângă Telejenel.

În zona comunei Berceni râul Teleajen este situat la limita nordică, nu are un debit

constant, acesta variind în funcţie de ploi, albia sa nu este ocupată in intregime, decât în

anumite perioade ale anului, dar în trecut probabil avea un debit şi o laţime mai mare,

lucru arătat de actuala albie. Debitul mediu este în jurul valorii de 9 m³/s. Râul Teleajen

16

determină aspectul morfologic al zonei, trecerea între formele de relief, între câmpia

înaltă şi lunca mijlocie, facându-se prin praguri de 4- 5 m.

Pârâul Dâmbu este singurul afluent din zona de câmpie a râului Teleajen, fiind

localizat pe partea dreaptă a acestuia. Are o lungime de 39 km şi o suprafaţă de 188 km².

Îşi are izvoarele la o altitudine de 340 m, şi se varsă în râul Teleajen la o altitudine de 100

m. Apa pârâului Dâmbu, se încadreaza fara rezerve în clasa a V-a de calitate si este

responsabilul principal si permanent de deteriorarea calita.ii râului Teleajen în partea din

aval. El străbate zona Dâmbu si Corlăteşti, având un debit permanent, dar este destul de

mic. Valea largă şi adâncă, pentru puterea sa de eroziune, a pus intrebări dacă nu cumva

aici a fost un curs mai vechi al Prahovei sau Teleajenului. Pârâul transportă reziduuri

petrolifere din zona industrială a oraşului Ploieşti,

apa sa având un grad foarte ridicat de poluare,

reziduurile afectând pânza freatică de aici.

2.4. Potenţialul biopedogeografic

2.4.1. Vegetaţia

Pe baza analizei repartiţiei geografice a

diferitelor elemente floristice, al procentului lor în

cadrul covorului vegetal au fost efectuate mai multe

regionări fitogeografice corespunzătoare întregului

teritoriu al ţării.

Acestea se bazează pe situarea României la

intersecţia celor trei mari regiuni fitogeografice ale

Europei (centrală estică şi sudică). Din punctul de

vedere al trăsăturilor regionale ale florelor,

specificului compoziţiei, genezei şi dependenţei lor

de diversitatea condiţiilor fizico-geografice au fost

delimitate următoarele regiuni: regiunea central-

europeană cu provincia est-carpatică, regiunea

macronezo-mediteraneană (subregiunea

submediteraneană), cu provincia dacică, provincia

17

Foto 1 – Stejarul Pedunculat

(Quercus Robus)

Foto 2 – Teiul (Tilia Cordata)

daco-ilirică şi panono-ilirică, regiunea ponto-

caspică cu provincia ponto-dunăreană.

Analizând vegetaţia comunei s-a constatat că

actuala înfăţişare este rezultatul transformărilor

seculare şi acţiunilor antropice pentru că aici nu

era o câmpie chiar lină, în amintirea oamenilor

păstrându-se denumirea de „Movila Şoplea”,

movilă ce a fost nivelată in secolul al XX- lea, iar

pădurile din zonă au dispărut. De exemplu, la

1653 aici aspectul zonei era acela de pădure cu

dumbrăvi, iar lângă râul Teleajen creşteau pe

suprafeţe mari arini, sălcii, plopi. (Comşa Maria,

„Cultura materialelor veche românească”, Ed.

Academiei RSR, 1978, Bucureşti, pag. 10)

Defrişări masive au avut loc până în secolul al

XIX-lea, întrucât pe harta rusească de la 1852 nu

figurează zona Berceni ca având pădure. Tăierea

pădurilor a modificat vegetaţia, dar mai ales fauna

locală care a sărăcit, multe specii retrăgându-se

spre alte locuri datorită acţiunilor umane.

(Giurcăneanu Claudiu, „Geografia RSR”, Ed.

Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag.

86).

Teritoriul comunei Berceni corespunde, din

punct de vedere teritorial, subzonei pădurii de

stejar termofil prezentă în Câmpia Ploieştilor,

stepei şi silvostepei. Azi mai întâlnim puţine

petice de pădure pe raza comunei, cum ar fi

18

Foto 3 – Jugastrul (Acer Campestre)

Foto 4 – Carpenul (Carpenus Betulus)

Foto 5 – Salcâmul (Robinia Pseudocacia)

pădurea Raiosu

şi pădurea Cătunu

în sudul

acesteia. Aici au

fost identificate

speciile: stejarul

pedunculat (quercus robur) predominant aici, la care se

adaugă teiul (tilia cordata), jugastrul (acer campestre), carpen

(carpenus betulus), iar ca dovadă a influenţelor de ariditate

sunt prezenţi şi arbori adaptaţi condiţiilor de uscăciune,

precum salcâmul (robinia pseudocacia). Condiţiile locale

asigură şi dezvoltarea în bune condiţii a pomilor fructiferi.

Plantele ierbacee aparţin asociaţiilor xerofile specifice

stepei: pirul (agropyron cristatum), firuţa (poa bulbosa),

lumânărica (verbascum), colilia (stipa), obsiga (bromus

inermis) şi alte specii. Specifice sunt şi tufişurile ghimpoase

şi mărăcinişurile de măceş (rosa canina), mur (rubus).

De asemenea aici se întâlnesc şi păşuni şi fâneţe rezultate

în urma defrişărilor

străvechi formate din

speciile cynodon

dactyolon, lolium

perene etc.

2.4.2. Fauna

19

Foto 6 – Lumânărica (Verbascum)Foto 7 – Colilia (Stipa)

Foto 8 – Pirul (Agropyron

Cristatum)

Foto 9 – Firuţa (Poa Bulbosa)Foto 10 – Mure (Rubus)

Foto 11 – Obsiga (Bromus Ineremis)Foto 12 – Măceş (Rosa Canina)

Fauna este de asemenea caracteristică zonei Câmpiei Române şi cuprinde o mare

varietate de specii de mamifere (care nu sunt locuitori specifici ai acestei zone şi ajung

până la munte sau în stepă ): mistreţi (sus scrofa), căpriori (Capreolus capreolus), veveriţe

(Sciurus Vulgaris), vulpi (vulpes vulpes); specii de păsări: mierla, graurul, coţofana,

turturica domestică o perioadă, apoi re-sălbăticită,

piţigoiul (specifice pădurilor de foioase); specii de reptile:

şarpele comun, şopârla cenuşie (lacerta agilis), guşterul.

Acestea sunt specifice zonei de pădure.

20

Foto 13 – Mistreţ (Sus Scrofa)

Foto 14 – Căpriori (Capreolus Capreolus)

Foto 15 – Veveriţa (Sciurus Vulgaris)Foto 16 – Coţofana (Pica Pica)

Foto 17 – Vulpea (Vulpes Vulpes)Foto 18 – Turturica (Streptopelia Decaocto)

Foto 19 – Piţigoiul

(Parus Cristatus)

Foto 20 – Graurul (Sturnus Vulgaris)Foto 21 – Mierla (Turdus Merula)

În zonele

cultivate se

întâlnesc

specii de

rozătoare ca:

popândăii

(Citellus citellus), hârciogii (Cricetus cricetus), şoarecii

şi şobolanii de câmp (Microtus arvalis, Apodemus

agrarius), orbetele (Spalax leucodon), cârtiţele, iepurii

de câmp (Lepus europaeus) şi dihorii (Putorius

putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), hermelina

(Mustele erminea), reptile (şarpele comun, şopârla

cenuşie, guşterul). Printre păsările de aici se pot observa prepeliţele (Coturnix coturnix),

pasărea ogorului (Bushinus vericnernus), prigoriile

(Merpos apiaster), presura (Emberiza calaudra),

privighetorile, ciocârliile de câmp (Melanocorypha

calandra), heretele alb (Circus macrourus), dropia (Otis

tarda), şorecarii, ulii, vrăbiile, porumbeii, guguştiucii.

O mare varietate de insecte îşi găsesc aici habitatul

propice dezvoltării şi reproducerii.

Numărul

speciilor de

insecte

depăşeşte cu

mult numărul

celorlalte specii

de mamifere sau

păsări.

21

Foto 22 – Şarpele ComunFoto 23 – Şopârla Cenuşie (Lacerta Agilis)

Foto 24 – Guşterul (Lacerta Viridis Viridis)

Foto 29– Orbetele (Spalax Leucodon)

Foto 25 – Popândăul (Citellus Citellus)

Foto 26 – Hârgiogul (Cricetus Cricetus)Foto 27 – Şoarecele de Câmp (Microtus

Arvalis)

Foto 28 – Şobolanul de Câmp (Apodemus

Agrarius)

2.4.3. Solurile

Structura geologică a comunei are ca fundal o gresie,

la suprafaţă aluviuni argiloase prăfoase, iar stratul

aluvionar este format din pietrişuri şi bolovănişuri în

masa de nisip. Pietrişul apare la 0,80 m şi se întâlneşte

până la 3,20 m.

Tipurile de sol specifice sunt cele din clasa

molisoluri, anume cernoziomurile levigate, iar in luncă

solurile aluviale.

Cultivarea cerealelor, a plantelor tehnice, a

legumelor şi a furajelor are o bază pedologică dintre cele

mai favorabile.

Solurile se diferenţiază în funcţie de criterii

regionale, cele mai importante fiind particularităţile

bioclimatice şi mai puţin altitudinale, deci dispunerea

zonală orizontală luând locul celei pe verticală.

Clima mai caldă şi mai puţin umedă, amplitudinile

termice mai mari şi apariţia unor perioade îndelungate

de uscăciune determină o slabă fertilizare a scoarţei de

alterare.

Principalele caractere ale procesului pedogenetic

sunt determinate de condiţiile de climă. Substanţa

organică depusă anual la partea superioară a solului se

mineralizează rapid şi, de aceea, se formează cantităţi

relativ mici de acizi humici, care nu pot fi neutralizaţi

complet. Sub acţiunea humusului slab acid, compuşii minerali din substrat suferă o

alterare pronunţată, formând minerale argiloase secundare şi chiar hidroxizi ce precipită

pe locul formării lor.

În perioada uscată şi caldă a anului, lunile iulie-septembrie, acizii hidroxizi se

deshidratează parţial, iar culoarea lor ruginie sau roşcată dă nuanţa generală a solului.

22

Foto 30 – Iepurele de Câmp (Lepus

Europeanus)

Foto 31 – Cârtiţa (Talpa Europea)

Foto 32 – Dihorul (Mustela Potorius)

Foto 33 – Nevăstuica (Mustela Nivalis)

Aciditatea slabă a soluţiei favorizează migrarea parţială a coloizilor minerali (argilă,

sesquioxizi de fier). Aceştia se acumulează în orizontul B, care devine astfel mai argilos

şi cu o pigmentare ruginie-roşcată mai pronunţată.

Regimul hidric periodic transpercolativ al solului determină levigarea completă a

sărurilor solubile într-un orizont C inferior. Acestă levigare este mai puternică decât la

solurile din silvostepă, dar mai slabă decât la cele formate în condiţii climatice central-

europene. Solurile rezultate astfel sunt de tipul argiloiluvial brun-roşcat de pădure, socotit

ca un termen de tranziţie între solurile brune de pădure ale zonei temperate din vest şi

cele roşcate mediteraneene din zona sudică. Ele pot evolua, în condiţiile creşterii

umidităţii climatice, determinată de relief, până la stadiul de sol argiloiluvial podzolic.

Însuşirile interne fizico-chimice le conferă o productivitate mai mare faţă de cele

brune de pădure, însă au nevoie de umezire suplimentară în timpul verii.

Solurile brun-roşcate de pădure sunt specifice vegetaţiei alcătuite din cerete, gârniţe,

frasin, tei. Defrişarea pădurii atrage dezvoltarea procesului de înţelenire secundară şi

modificări însemnate în distribuirea luminii, căldurii, umezelii, ceea ce duc la însemnate

modificări morfologice şi fizico-chimice.

De asemenea, lucrările hidroameliorative, cum ar fi cele de desecare, drenaj, irigare,

modifică regimul hidric al solului şi provoacă mutaţii morfologice şi fizico-chimice, mai

ales dacă sunt aplicate neraţional sau fără măsuri preventive. Solurile îndiguite şi irigate

din luncile râurilor pot să se degradeze prin procese de salinizare secundară.

Roca mamă predominantă o formează luturile loessoide. Aceste soluri se

caracterizează printr-un conţinut de humus redus, de aproximativ 3-9%, o

argilizare accentuată a orizontului B şi prezenţa orizontului C. De asemenea

prezintă o tasare uşoară şi o porozitate scăzută.

Orizont Ad.(cm) Argilă % CO3Ca % T° (med) V % Ph Humus

A 0-17 31 - 23,95 85,2 6,7 2,5

A/B 35-50 37,1 - 29,44 85,1 7,0 1,7

B1 50-68 38,7 - 29,84 86 7,5 1,4

B2 125-145 36,2 - 29,46 92,1 - 0,6

23

C 18-200 33 16 23,28 100 - -

Tabelul 1 - Profilul solului brun-roşcat de pădure

Solurile brun-roşcate închise de pădure fac tranziţia spre cernoziomuri levigate cu un

conţinut de humus mai bogat.

Cernoziomurile levigate sunt specifice condiţiilor climatice ce se găsesc în această

zonă, adică precipitaţii relativ slabe, continentalism accentuat şi evapotranspiraţie

accentuată.

Orizontul A este gros de 40-50 cm, negru sau brun, cu structură grăunţoasă. Spre

deosebire de cernoziomurile propriu-zise, cele levigate au şi orizontul B foarte bine

dezvoltat, de culoare brun-cenuşie; acesta are o structură uniformă până la prismatică.

Orizontul C prezintă pete şi concreţiuni de CO3Ca (carbonat de calciu).

Orizont Ad.(cm) Argilă CO3Ca T° (me) V % Ph Humus

A 0-10 33 - 31,65 91,1 6,91 3

A/B 40-50 36,3 - 32,71 91,9 7,36 3,5

B1 55-65 36,4 - 32,03 92,5 7,65 3,2

B2 80-90 35,1 - 31,18 93,8 7,72 3,1

C 130-140 28,5 13,8 23,44 100 7,93 2,7

Tabelul 2 – Profilul solului cernoziom levigat

Roca mamă a cernoziomurilor levigate este constituită tot din loess sau depozite

loessoide, argile, nisipuri etc. Cernoziomurile levigate formate pe loessuri au o bună

permeabilitate şi un bogat conţinut de humus, de aproximativ 2,8-4,8%. Cele formate pe

argile sunt cunoscute şi sub numele de cernoziomuri levigate zlotoase; apar în zonele de

divagare şi sunt nestructurate. Mai fertile sunt cernoziomurile levigate formate pe

loessuri.

24

CAPITOLUL 3

3.1. Istoricul populării şi evoluţiei habitatului în zona de localizare a comunei

3.1.1. Întemeierea satului

Începuturile satului Berceni reprezintă o problemă destul de dificilă pentru cel care

abordează acest subiect. Ca în toate localităţile româneşti şi aici există o tradiţie orală

privind întemeierea satului; tocmai această legendă a comunei Berceni a indicat o pistă

greşită întrucât se spune ca satul ar fi fost întemeiat de un grup de 20 de familii, venit aici

pe la 1814- 1816 în timpul celebrei „Ciumă a lui Caragea”. Acest grup şi-ar fi părăsit

vechea aşezare decimată de ciumă şi a venit pe locul actualului sat („Tradiţia orală şi

documentul scris despre întemeierea satului Ciumaţi în Anuarul Arhivelor Statului

Ploieşti”, volumul VII, 1995, pag 169).

O altă legendă spune că satul ar fi fost întemeiat de boierul Berceanu (un boier

neatestat documentar in această zona). Desigur, un sâmbure de adevăr există în aceste

legende, iar epidemia de ciumă din vremea lu Caragea este un fapt istoric incontestabil.

Cercetările efectuate privind epidemiile de ciumă sau holeră din secolul al XIX- lea au

arătat că într- adevăr în zona Munteniei ciuma şi holera au făcut ravagii periodic. De

exemplu in 1831 holera a avut un caracter violent (Baicu St. Ion, Paul D. Popescu,

„Istoria Prahovei în date”, Ploieşti 1977, pag. 66), înregistrându-se 2113 morţi în

Prahova, existând şi localitaţi în care mortalitatea a atins cote foarte ridicate. În mod sigur

holera a atins şi comuna Berceni, fiind posibil ca vatra satului să fi fost mutată fie pentru

a preveni fie pentru a stopa epidemia.

Doctorul Constantin Caracaş nota în secolul al XIX- lea despre zona de şes a

Munteniei: „Clima este bolnăvicioasă din cauza murdariilor, a apelor stătătoare şi a

căldurii exagerate a soarelui care arde prea tare... Din aceste pricini locuitorii suferă de

friguri intermitente, de guturai şi alte inflamaţiuni...” (Samarian Pompei, „O veche

monografie sanitară a Munteniei: ‹‹Topografia Ţării Româneşti›› de doctor Constantin

Caraş”, Institutul de Arte Grafice, Bucovina, Bucureşti 1937, pag. 200). Deci nu este de

mirare faptul că populaţia se imprăştie pe zone întinse spre a fugi de ciumă, de holeră sau

de alte boli epidemice, în 60 de ani având loc trei mari epidemii: 1792-1795, 1813, 1828-

25

1830 (Samarian Pompei, „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc”, „Topografia

Modernă Călăraşi”, 1938, vol. II, pag. 355).

În 1831 epidemia de holeră a avut un caracter violent în Prahova unde s-au înregistrat

74,3%- 85,5% decese (Boncu Constantin, „Din istoria luptei antiepidemice în România”,

în „Studii privind Unirea Principatelor”, pag. 274), iar la Româneşti 100%. Nu este de

mirare faptul că memoria colectivă a exagerat aceste evenimente din secolul al XIX- lea,

mutând începuturile aşezării în acel teribil început de secol. Probabil şocul provocat de

aceste epidemii a fost profund, transmiţându-se urmaşilor informaţii eronate.

Referitor la boierul Berceanu acesta nu este atestat documentar, moşia Berceni fiind

stăpânită de familia boierilor Creţulescu.

Celelalte persoane enumerate în doument par a fi ţărani liberi care în condiţiile

vitrege ale secolului al XVI- lea îşi vând ocinile pentru o sumă derizorie de 800 de aspri,

fapt ce reflectă procesul de aservire treptatăa ţăranilor liberi şi a obştilor săteşti, proces ce

se va accentua şi mai mult în secolul următor când sunt foarte multe documente de

vânzări de pământuri ale ţăranilor liberi.

Numele de Berceni va mai apărea apoi într-un document redactat 100 de ani mai

târziu. De unde vine numele de Berceni nu se ştie cu precizie, se pare că este legat de o

funcţie – „ perceptor, strângător de biruri”, denumire ce indica poziţia socială a

stăpânului aşezării; „birciul”, cuvântul de la care derivă, înseamna „strângător de biruri”.

În privinţa legendei care spune că satul şi-a luat numele de la un boier Berceanu sau

de la o familie Berceanu, Henri h. Stahl a demonstrat că „teoria eroului eponim fondator

de sate este greşită” (Henri H. Stahl, „Satele Devălmaşe”, Ed. Catrea Românească 1998,

Bucureşti, vol. I, pag. 47). Deşi Nicolae Iorga a afirmat că după moşul care a colonizat

satul numele acestuia se termină în „eşti” şi „eni”, acest lucru a fost demonstrat de autorul

mai sus citat, în mod sigur numele vine de la poziţia socială a stăpânului aşezării şi nu de

la numele de familie al acestuia (Henri H. Stahl, „Satele Devălmaşe”, Ed. Catrea

Românească 1998, Bucureşti, vol. I, pag. 54). O sursă ( „Marele Dicţionar Geografic al

României”, Lahovary Alexandru) indică faptul că Berceni-ul a purtat şi numele de

„Moara din Cupe”, probabil în legătură cu vreo moară de pe râul Teleajen. Documentle

găsite în diferite secole nu au atestat însă acest nume, deşi schimbările de nume ale

satelor sunt foarte frecvente pe tot parcursul Evului Mediu românesc, însă acest nume nu

26

apare în niciun document din secolul al XIX- lea (când au loc foarte multe schimbări ale

denumirilor aşezărilor) şi nimeni nu pomeneşte satul sub numele enunţat mai sus.

Satul Berceni apare undeva în secolul al XVI- lea când au loc defrişări masive de

păduri, fapt ce duce la ivirea unor aşezări în tot spaţiul românesc. Aşezarea a fost creată

pe malul râului Teleajen, prezentând fenomenul denumit roire polinucleară: satul are

casele alungite de-a lungul râurilor, când jos lângă albie, când pe terase marginale,

întrucât amplasamentul vetrei vechi a satului păstrată în amintirea bătrânilor indică acest

fapt, însă în timpul secolului al XIX-lea, probabil în timpul epidemiilor, vatra a fost

mutată pe locul actual, astfel explicându-se „legenda întemeierii” satului în secolul al

XIX-lea. Revenind la succesiunea documentelor despre sat, în secolul al XVII-lea sunt

foarte puţine documente despre Berceni (doar o singura menţionare a unui Popa Ursu din

Berceni în 1686), satul era unul foarte mic probabil 10-20 de case, şi niciun drum

comercial nu trecea pe aici, totuşi ciudat este faptul că aici spătarul Mihai Cantacuzino

(1650-1716) ), un om important al vremii sale, ar fi avut o curte boierească şi ruinele

palatului său se mai vedeau şi în 1914 („România Viitoare” anul I, numărul 12, Ploieşti, 7

septembrie 1914, f. 2), iar documentele, izvoarele vremii ocolesc pomenirea satului.

Probabil reşedinţa de aici era temporară şi vizitată foarte rar, funcţiile importante deţinute

de Mihail Cantacuzino (mare stolnic, mare spătar), implicarea sa în politică (care-i va

aduce moartea în 1716, fiind ucis de turci), nu-i permiteau trecerea prin zonă.

La 17 mai 1608 este atestat şi satul Cătunul, lucru dovedit de un document prin care

domnitorul Radu Şerban confirma mânăstirii Mărgineni o mosie în Cătunu dotată de

Buica postelnicul de la Şoplea (D.I.R, B. „Ţara Românească”, vol. I, pp. 307- 308). În

1626 aflăm veşti despre Radu Comisul din Corlăteşti a cărui fiică pe nume Florica s-a

căsătorit cu un boier din Glogova, iar un alt document din 1667 ne pomeneşte de Ionaşcu

din Corlăteşti, martor într-un zapis de vânzare a unor vii.

27

3.1.2. Secolele XVIII- XIX

Secolul al XVIII-lea este cel mai bogat în documente privind istoria comunei Berceni.

Documentele desigur dau puţine informaţii despre oameni, viaţa lor fiind greu de

reconstituit.

Acum este perioada în care are loc un „neîncetat proces de unificare a tipurilor de

moşie rasfirate şi de formare a latifundiilor” (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la

origini până în zilele noastre”, Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 96). Ţăranii sunt

afectaţi neîncetat de războaiele între ruşi, austrieci şi turci: 1711, 1716-1718, 1736-1739

etc., încă mai fug de pe o moşie pe alta, fapt ce obligă factorii conducători ai ţării să

regândească esenţa relaţiilor agrare (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la origini

până în zilele noastre”, Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 97), o soluţie fiind

desfiinţarea servituţii personale în 1746. Astfel obligaţiile ţăranilor dependenţi (rumâni)

care erau mulţi au fost reglementate, renta în muncă fiind de 12 zile anual.

Interesantă este poziţia politică a boierilor ce stăpâneau zona; astfel Iordache

Creţulescu (1680- 1746) mare vornic şi ginere al lui Constantin Brâncoveanu, spătarul

Mihai Cantacuzino sunt oamenii ce fac parte din acea partidaă naţională ce luptă pentru

schimbarea regimului politic al ţării şi în special după 1750, devin parte integrantă a

clasei boiereşti ce era ancorată în spiritul iluminist, reformator al perioadei. Spătarul

Cantacuzino (Stoicescu Nicolae, „Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi

Moldova”, sec. XIV- XVI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1971, pag. 140- 142) mai ales

este victimă a acestei politici, fiind ucis de turci la scurt timp după martiriul lui

Constantin Brâncoveanu.

Revenind la cadrul particular, la zona comunei Berceni, primele documente ale

secolului al XVIII-lea se referă la satul Corlăteşti; în 1707 (Indice cronologic, nr. 1,

Arhiva mitropoliei Ţării Româneşti, 1365- 1890, Bucureşti, 1961, pag. 323) există o foaie

de zestre a Ancuţei de la tatăl său Popa Vlad din Coslegi ce stăpânea pământ şi în

Corlăteşti. Pe 10 aprilie 1722 există o învoire între Calotă şi Dumitrana, fosta soţie a lui

Pătraşco Corlătescu privind bunurile ce au rămas de la acesta (Indice cronologic, nr. 1,

Arhiva mitropoliei Ţării Româneşti, 1365- 1890, Bucureşti, 1961, pag. 380).

28

În 1732 Mitropolitul Ţării Româneşti, Ştefan, poruncea „megieşilor şi altor

împrejureani dupe prejurul moşiei Cătunu ot Sud Prahova” să spună care sunt hotarele

moşiei Cătunu, proprietatea marelui logofăt Constantin Văcărescu.

Cel mai complet şi mai amplu document din secolul al XVIII-lea este o copie de la

1832 din „condica casei răposatului boier biv vel ban Constantin Bălăceanu” („Revista

Istorică”, an XVIII, nr. 1-3, ianuarie- martie, 1932, pp. 155- 157): „Noi şase boieri din

gios suntem iscăliţi datam cartea noastră dumnealui Tomiţi biv vt. Spătar pentru ca, viind

sluga Mării Sale Vladul Log. Post. Cu luminata carte a Mării Sale Ioan Constantin

Nicolae Vvd. De ne-au strâns la moşiia Bercenilor, a dumnealui Iordache Creţulescu cel

Voinic, poruncindu-ne Măria Sa Vodă ca să vedem şi să căutăm pă unde sânt puse

pietrele hotarmoşii Bercenilor după Teleajăn ot Sud Prahova de către moşia Cozlaciul

Tomiţi Spătar. Acele pietre stau bine şi sânt nestrămutate din locul lor au nu sânt, pentru

ca, având Tomiţă Spătarul mare bănuială, încă dând şi cuvânt ca acela, zicând că acele

pietre ale moşii Bercenilor nu sânt pă la locurile lor, şi din pricina acelor pietre încălca

oamenii dumnealui Vel Vornic din moşiia Cozlaciului şi-l ia dijma făr nicio dreptate. La

care noi, după porunca Mării Sale, strâns toţi la moşiia Bercenilor, şi au fost de faţă

dumnealui Tomiţa Spătar şi Păun Isprăvnicelul d. Vel Vornic şi alţi oameni bătrâni, şi,

fiind şi carte de blestem a Sfinţii Sale părintelui Mitropolitului, făcută cu mare şi

groaznică afurisanie asupra oamenilor celor bătrâni din Berceni şi din Cozalciu, ca cine

ce vor fi ştiind să spue şi să mărturisească tot adevărul, atât a pietrilor, cât şi a moşii, au

Berceni, au Cozlaciu, de am mers cu toţi dinpreună la acele pietre, pă care d. Tomiţă

Spatr., având bănuiala cum s’ar fi strămutat din locurile lor, de au fost puse mai dinnainte

vreme, şi noi n’am găsit nicio piatră strămutată din locurile lor, fără decaât o peatră din

malul Teleajenului micind apa malul, au căzut acea peatră în apă, noi am făcut semn în

deal, iar altă piiatră ce este pusă în dealul mărcii cel vechi al Teleajenului o am găsit-o iar

în locul ei, numai, fiind strâmbă într-o parte, noi am întreptat-o şi am pus-o tot în locul ei,

la care găsind noi pietrile fără de nicio pricină, mers-am iar cu toţi pă moşie ca să vedem

unde bănuieşte Tomiţa Spătar cum că l-ar fi împrezurind dim moşiia Cozlaciul. Deci de

spre parte d. Tomiţi au avut un om foarte bătrân, anume Radu Moruz din Cozlaciu, şi au

avut şu Păun Isprăvnicelu dumnealui cel Vornic. Alt om, iar bătrân, anume Stănilă din

Berceni, şi aşa ne-au arătat toate crivinile câte sânt de Berceni şi câte sânt de Cozlaciu.

29

Numai noi am cunoscut pă aceşti doi oameni cum că nu ne spun adevărul şi cu dreptate,

ci am mersu în malul Teleajenului din sus, ca să ne spue şi să ne arate matca Teleajenului

vechiu, pă unde este, şi am pus de le-a cetit cartea cea de blestem. Iar uncheaş Stănilă din

Berceni n-au rpimit cartea de blestem, ca să o ia, iar uncheaş Radu Moruz au primit

cartea de blestem şi au luat de au pos-o în capul lui. Şi nici pă carte nu l-am lăsat, ci i-am

pus de au umplut o traistă cu pământ şi au luat şi traista la umere, şi ne-am dus pe matca

Teleajenului cea veche până aproape de susul biseric Bercenilor, şi au rămas un codru de

loc de tot de Berceni, iar o crivina ce este pă din giosul matchii Teleajenului vechiu au

rămas moşie de Cozlaciu, să o ţie Tomiţă Spătaru, iar altă crivină ce este mai jos,

dincoace de apa Teleajenului, singur uncheaş Stănilă au mărturisit cum este Cozlaciu, şi

s-au dat să o ţie Tomişţă Spătar. Iar isprăvniceii boereşti ce vor fi la moşiia Bercenilor

treabă la acea crivină să nu aibă. Iar crivina ce este peste apa Teleajenului, dincolo, de

spre casele Cozlaciului, să o ţie iar de Berceni, măcar că acea crivină, aşa au mărturisit

cum că acea crivină nici nu ştiu ce este a Cozlaciului, nici a Bercenilor, iar, cât pentru

dijmă, au mărturisit cum că tot isprăvnicel boereşti de la Berceni o au luat. De aceasta au

yis Tomiţă Spătar cum că are cărţi şi va răspunde. Noi, cerindu-i cărţile, au că nu-i sânt

prilej, iar cu vreme şi le va aduce, ca stăpâni Tomiţa Spătar; iar, de nu, ramîne cum s-au

dat, să fie moşie tot la Berceni. Aceasta scriem.

Septvr. 18, 7248, 1740

Dumitrache Pahrc. Rîfoveanu Iane Căpitan ot Trestieni

Paraschiva Mircescu Stoica ceanuşu ot Ploieşti

Radu logf. Sin Tănase Post. Is.....din Netoţi

(Copie de la 1832; originalul la „condica casi răposatului boer biv Vel Ban

Constandin Bălăcean” Pecetea „Judecătoriei judeţului Prahovi”, cu căprioara şi

cumpăna)”

Dintre numeroasele informaţii, doua ne reţin atenţia: una este aceea prin care

documentul care arată graniţele moşiei a fost copiat dintr-o condică a familiei Bălăceanu

şi indica prezenţa acestora în zona Berceni, iar faptul că aveau pământuri aici îi face să

fie direct interesaţi de hotarele moşiilor vecinilor; cealaltă informaţie este referitoare la

Păun isprăvnicelul administratorul moşiei şi la Stănilă „om bătrân” probabil şeful

comunităţii locale. Ambele personaje făceau parte din pătura înstărită a satului. Acest

30

Stănilă din 1740 este cu siguranţă acelaşi Stănilă care face o donaţie bisericii: „Această

Evanghelie a cumpărat-o robul lui Dumnezeu, Stănilă ot Berceni şi a dat-o la Biserica ot

Berceni în anul 1749.” (Stoica Nicoleta, „Mânăstirea Ghighiu”, Ploieşti 2001, pag. 66).

O lucrare (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la origini până în zilele noastre”,

Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 124) prinvind această perioadă ne arată că între

1700- 1800 românii au tipărit „799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în

greceşte...” deci din 617 cărţi una a ajuns la Berceni fapt ce arată o dată în plus că acest

Stănilă nu era un ţăran sărac, ci unul din conducătorii comunităţii, un personaj cât de cât

înstărit.

Revenind la biserică, boierii Creţulescu înzestraseră lăcaşul cu trei icoane splendide

pictate de nimeni altul decât artistul la modă al vremii Pârvu Mutu, lucrări ce pot fi

văzute şi astăzi la muzeul mânăstirii Ghighiu.

La data de 1 noiembrie 1771 din motive economice se face succesiunea răposatului

Iordache Creţulescu.

Grigore Ghica Voievod dă „la la mâna boieriloru Creţulescu Radu, Constantin, Toma

I, Nicolae, fiii lui Iordache Creţulescu ca să le fie a lor şi să aibă a ţine şi stăpâni satul

Berceni ot Prahova cu casele şi cu ţiganii Şoplea, Cernăteştii şi cu morile ot Dâmbu...”

(Biblioteca Academiei Române, Zeucianu Pericle, „Carte de hotărnicie a moşeiei Berceni

din Jud. Prahova”, 1866).

Destre fiii lui Iordache Creţulescu nu se ştiu prea multe, doar despre Toma care a fost

mare ban între 1764- 1776, şi Constantin mare ban între 1756- 1757.

La sfârşitul secolului XVIII în Corlăteşti se zideşte biserica care şi astăzi serveşte ca

locaş de cult locuitorilor satului; biserica a fost ridicată de Eustaţie logofăt, ginerele

boierului Corlătescu, şi sfinţită la 28 mai 1792 (Lecca O. George, Dicţionar istoric,

arheologic şi geografic al României”, Ed. Universul, Bucureşti 1937, pag. 291).

Tot acum boierul Constantin Corlătescu este amestecat în „pricinile” târgoveţilor

Ploieştiului cu Ianache Moruz cel care încerca să le răpească primilor libertatea. Se pare

că boierul Corlătescu ar fi deţinut (Popescu D. Paul, „Inima Prahovei”, manuscris

dactilografiat aflat la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga, vol. I, f. 46) documentele ce

atestau că Ploieştiul era un oraş liber; aceste vechi documente ar fi fost amanetate de

orăşeni boierului pentru suma de 50 de lei. Se pare că boierul corlăteştean cuprins de

31

remuşcări pentru soarta ploieştenilor le-a restituit documentele care le-au fost de mare

ajutor, dar la fel de bine se poate ca ploieştenii să fi plătit o sumă mai mare pentru a-şi lua

documentele vitale la acea vreme.

3.1.3. Satul Berceni în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea este o perioadă de timp bogată în documente şi evenimente în

viaţa micului sat numit Berceni.

O descriere a satului românesc în secolul al XIX-lea este dată într-o lucrare recentă

(Barbu Daniel, „Firea Românilor”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, pag. 76): „Intrând

cineva între acele locuri care se numesc sate, nu se vedea nici biserica nici casa, nici gard

împrejurul casei, nici bou, nici vacă, nici oaie nici pasăre, nici pătul cu semănăturile

omului pentru hrana familiei lui şi în scurt timp nimic, ci numai nişte odăi în pământ, în

cât poate încăpea cu nevasta şi copiii împrejurul vetrei... Şi după sobă o altă gaură, prin

care trebuie el să scape fugind, cum va simţi că a venit cinevaş la uşai; căci ştie că nu

poate fi decât un trimis spre împlinire de bani.”

Autorul acestor rânduri este boierul Dinicu Golescu în lucrarea sa, „Însemnări a

călătoriei mele”.

O descriere la fel de interesantă a judeţului Prahova şi a zonei din care făcea parte

actuala comună Berceni este realizată în 1828 de doctorul Constantin Caracaş care ne

vorbeşte despre elementele climatice şi influenţa lui asupra mentalului şi sănătăţii

populaţiei (Samarian Pompei, „O veche monografie sanitară a Munteniei: ‹‹Topografia

Ţării Româneşti›› de doctor Constantin Caraş 1800- 1828”, Institutul de Arte Grafice,

Bucovina, Bucureşti 1931, pag. 196- 199): „partea câmpeană a judeţului este pădureană

însă are multe câmpii întinse şi fertile cu toate că are ape multe [...] unele lacuri sunt

băltoase şi nesănătoase, ceea ce fac ca locuitorii să sufere de friguri intermitente, iar iarna

de guturaiuri şi peripneumonii [...]. În marginea oraşului curge cu repezeală râul Teleajen

care când plouă mult inundă câmpiile din prejur...”.

Aceste imagini, împreună, ne dau o imagine de ansamblu relativ a vieţii săteşti din

Ţara Românească, dar şi de aici. Nu trebuie uitat că primele două decenii ale secolului al

XIX-lea din punct de vedere istoric sunt încadrate în epoca fanariotă care pe lângă

elementele pozitive s-a caracterizat în special prin fiscalitate excesivă, nesiguranţă,

32

corupţie şi mai ales sărăcia ţăranului stors de bani prin orice mijloc şi prin orice cale,

imagini conturate în romanul „Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon, cel care o

perioadă a adolescenţei sale şe-a petrecut-o la Bărcăneşti, deci în zonă, şi probabil din

personajele sale răzbat şi caracteristici ale oamenilor întâlniţi pe aceste meleaguri. Între

1800- 1838, existenţa ţăranilor din Berceni a fost ruptă din tiparele ei de teribilele

cutremure din 1802 şi 11 ianuarie 1838, de ciuma din 1813- 1814, 1828- 1830, holera din

1831 şi venirea în zonă a eteriştilor lui Alexandru Ipsilanti, intrarea turcilor în ţară în

1821, venirea ruşilor care în 1833 erau stabiliţi la Ploieşti şi care s-a materializat prin

abuzuri şi rechiziţii de hrană.

Acum are loc şi mutarea vetrei satului care se pare că a fost generată de două cauze:

fuga de frica flagelului ciumei care i-a determinat pe oameni să-şi părăsească vechile

locuinţe (Samarian Pompei, „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc”, Tipografia

Modernă, Călăraşi, 1931, vol. I, pag. 27) şi posibile inundaţii. Acum are loc

sistematizarea care va fi desăvârşită sub ocupaţia austriacă de după 1854, când aceştia vor

impune şi aici numerotarea caselor, ordonarea străzilor, cum au făcut şi în satele vecine

precum Bucovul.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea satul Berceni era un mic cătun cu vreo 30-

40 de case aşa cum reiese din lista satelor din Prahova redate în harta din 1835 întocmită

de ruşi, listă în care sunt redate date şi despre aşezările vecine; Cătunul Ghighiu avea 20

de gospodării (Giurescu C. Constantin, „Principatele Române la începutul sec. Al XIX-

lea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 258); Corlăteşti avea 32 de gospodării, iar

Pantazi avea 20 de gospodării.

În plan social şi economic până la 1850 nu sunt mari deosebiri faţă de secolul al

XVIII-lea.

La 1831 structura economică a Ţării Româneşti nu se deosebea prea mult de ceea ce

fusese anterior, agricultura era în mod evident principala ocupaţie economică a

românilor, lucru reliefat şi de recensământul de la 1838.

Structura socială a satului era aceeaşi ca în urmă cu 100 sau 200 ani, iar după 1831

prin introducerea Regulamentelor Organice, situaţia ţăranului s-a agravat prin mărirea

clăcii, atât ca număr de zile cât şi ca normă din 14 ocupaţii atestate la Berceni (Arhivele

istorice centrale Bucureţti, Fond 501 Catagrafii, partea I, vol. 72, f. 220) (clăcaşi,

33

arendaşi, muncitori, preoţi, dorobanţi, pădurari, morari, băcani, olari, căruţaşi, croitori,

slugi, paracliseri, ciobani), 70- 80% din locuitori se ocupau cu agricultura, fiind clăcaşi.

Situaţia precară a ţăranilor era agravată şi de evenimentele politice prin care Principatele

Române treceau fără voia lor în conflictele ruso- turco- austricece pentru supremaţia în

zonă.

Catagrafia din 1838 (Arhivele naţionale istorice centrale, Fondul 501 Catagrafii, vol.

72, f. 220- 228) este prima imagine detaliată a localnicilor astfel aflându-se cine erau, cu

ce se ocupau, averea lor, starea de sănătate, vârsta.

În secolul al XIX-lea până în 1850, două evenimente atrag atenţia. Unul este efortul

de materializare a organizării, înfiinţării de şcoli la sate (astfel în 1843 este numit ca

învăţător în Berceni Ene Pârvu (Boncu Constantin, „Şcoala Prahoveană, Secolele X-

XIX”, Ed. Didactică şi Pedagogică 1976, Bucureşti, pag. 54); episodul şcolii este scurt,

datorită unor împrejurări politice). Cel de-al doilea eveniment este legat de Revoluţia

română de la 1848.

După 1859 în întreaga societate românească au loc importante transformări generate

de suflul reformator adus de primul domn al românilor Alexandru Ioan Cuza, care la 31

martie 1864 promulgă Legea nr.394 pentru comunele urbane şi rurale prin care Berceni şi

Corlăteşti devin unităţi administrative distincte conduse de un primar şi un consiliu local,

aleşi de localnici. Totuşi, cel mai important eveniment al epocii lui Cuza este Reforma

Agrară din 1864 (Zeucianu Pericle, „Carte de hotărnicie a moşiei Berceni”, 1886, f. 18-

20).

3.1.4. Secolul al XX-lea

Primele două decenii decurg liniştite în satele Berceniului, lucru ce reiese din

documentele cercetate. Agricultura a rămas principala preoupaţie şi sursă de venit a

locuitorilor. Acum se desfiinţează o serie de construcţii, cum ar fi şcolile din Berceni,

Corlăteşti, adiacent localităţii se dau în exploatare în 1903 (Popescu D. Paul, „Pagini din

biografia deloc romanţată a oraşului Ploieşti, vol. I, f. 157, manuscris dactilografiat aflat

la Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga) linia CFR Ploieşti- Slobozia, după 1914, linia

Ploieşti- Buzău care în timp vor servi şi locuitorilor.

34

În 1907 au loc răscoale ţărăneşti generate de situaţia grea a acestei categorii sociale.

Nivelul de trai al ţăranilor era jalnic întrucât reforma agrară din 1864 nu a rezolvat

problemele lor. O analiză ( Neagu Ion, „Starea sanitară şi asistenţa medicală a populaţiei

din Judeţul Prahova în anul 1907”, extras din „Aspecte ale medicinii în mediul rural”, Ed.

Medicală, Bucureşti 1973, pag. 263- 265) din 1907 arăta urmările sărăcii ţăranilor: bolile

lor erau pelagra, sifilisul, tuberculoza, scabia, din când în când epidemii de scarlatină,

febra tifoidă, reujeola; hrana lor era formată din mămăligă, cirbă de teci de fasole, orez

fiert cu apă, un sfert de pâine pe zi; actul medical era săzut calitativ din lipsă de fonduri,

erau prea puţine cadre sanitare, aproximativ 30 agenţi sanitari la care se adăugau 32 de

moaşe, adică un cadru mediu la 5117 locuitori.

Nu este deci de mirare că şi în Prahova, ca în toată ţara, răscoala a avut un caracter

violent. Pe 7 martie, în satul Ploieştori încep tulburările care între 10- 13 martie se extind

la Filipeşti, Măgureni, Pleaşa, Bucov, Salcia. Pe 14 martie (Boncu Constantin, “Răscoala

ţăranilor în 1907 în Judeţul Prahova”, în “Studii privind Unirea Principatelor”, Ed.

Academiei RPR, Bucureşti 1960, pag. 382) încep agitaţiile la Berceni şi Corlăteşti unde

ţăranii adunaţi la primărie impun arendaşului moşiei învoieli agricole favorabile lor.

Apogeul răscoalei are loc la Sângeru pe 15 martie când 1000 de ţărani devastează curţile

câorva proprietari din zonă. Pentru tulburările produse în Prahova, 200 de ţărani au fost

judecaţi iar prefectul de la acea vreme, Luca Ionescu, şi generalul Harjeu au primit

cuvinte de mulţumire şi laudă pentru energia de care au dat dovadă pentru înfrângerea

răscoalei.

Problemele ţăranilor vor fi rezolvate după anul 1918 când va avea loc marea reformă

agrară (1921).

În anul 1914, Constantin Zagoriţ vine în Berceni şi întrepreinde primul demers de

cercetare a istoriei localităţii, publicând într-un ziar local (Zagoriţ C., “Monumentele

istorice ale oraşului Ploieşti şi ale împrejurimilor lui” în România Viitoare, anul I, nr. 12,

Ploieşti, 7 septembrie 1914, pag. 2) câteva date (“Cine ese pe bariera Gogoase spre

Berceni va vedea Movila Şoplii. Această movilă acoperă după spusele bătrânilor din

Berceni, ruinele palatului lui Mihai Spătarul Cantacuzino din timpul lui Constantin

Brâncoveanu. Temeliile se văd prin multe locuri şi prin arături se văd cărămizi, bucăţi de

teracotă smălţuită, ce au servit ca decoraţie interioară palatului…”).

35

Evenimentele tulburi ale anilor 1914- 1918 au anulat posibilele săpături arheologice

sau cercetări privind Şoplea şi casele Cantacuzinilor de aici.

În 1918 se construieşte sediul actual al primării, sediu ce a fost extind în anul 1949.

Sfârşitul războilui a însemnat noi provocări pentru societatea română, dar şi pentru

comunitatea locală, întrucât pe plan local, prin reforma agrară din anul 1921 ţăranii îşi

îmunătăţesc starea materială. Se formează o burghezie locală alcătuită din negustori,

intelectuali şi ţărani înstăriţi.

Pătura burgheză a satului încă mai păstra legătura cu vechii boieri ai satului, retraşi la

Bucureşti, moşia fiind arendată către ţărani ulterior, o parte vândută acestora. În

Corlăteşti marii proprietari, fraţii Constantinescu, locuiau în casele din sat, astăzi aflate

lângă blocurile construite după 1950.

Anii ’50 şi ’60 au însemnat, pe lângă distrugerea proprietăţii ţărăneşti, şi niste

realizări pentru comună astfel: se electrifică satele, se începe procesul de asfaltare al

şoselei principale ce străbate satul Berceni. Atăt electrificarea cât şi asfaltarea drumurilor

s-au făcut în special prin contribuţia majoră a cetăţenilor care au fost mobilizaţi de

deputaţii Sfatului Popular pentru realizarea acestor obiective majore pentru comunitatea

locală.

În 1960 electrificarea era încheiată, deşi acest obiectiv trebuia sa fie terminat încă din

1955 (Arhiva Primăriei Berceni, Fond Primăria Corlăteşti, Dosar 1/1959, f. 25).

„Fişa satului electrificat” Berceni Moara NouăLocuitori cu domiciliul stabil 1833 454Nr. Total al gospodariilor din registrul agricole 422 86Nr. Gospodariilor eletrificate 270 30Nr. De abonati/ gospodarie si intit. Intreprinzatoare 274 32Anul electrificarii 1957 1958Lungimea drumurilor din interiorul satului 10 km 2 kmlungimea totala a linie de joasa tensiune 8 km 1.5 kmLungimea linie de joasa tensiune din interiorul satului 8 km 1.5 kmPuterea instalata a sursei de alimentare KWA 25000 25000sursa de alimentare IREC IRECConsumul total de energie electrica pe sat 1959 Kw 1959 KwNr. Aparate electrocasnice 292 8.5Venitul mediu anual in anul 1959 calculat in medie la totalul gospodarii, raportat la pct. 2- 1 5000000 700000

36

Venitul mediu anual pe gospodarii electrificate calculat in medie la totalul de gospodarii, raportat la pct 3-1 3240000 210000Venitul cel mai scazut pe gospodarii in 1959 din sat 5000 lei 5000Venitul cel mai ridicat realizat de o gospodarie in 1959 din sat 12000 lei 10000

Perioada de la începutul regimului comunist aduce şi crearea a două cămine culturale

atât la Berceni cât şi la Corlăteşti. În Berceni căminul cultural nu a avut un sediu stabil şi

deşi au existat încercări de a se construi un sediu (1984) acest lucru nu s-a rezolvat nici

până astăzi (Arhiva Primăriei Berceni, dosar “Schiţa de sistematizare a comunei

Berceni”, f. 5). În Corlăteşti căminul cultural ce purta numele Tudor Vladimirescu a

primit un sediu nou cu o capacitate de 240 locuri. Aceste cămine au coordonat activitatea

culturală a localităţii prin organizarea diverselor manifestări, precum: conferinţe,

programe artistice, seri de întrebări şi răspunsuri pe diverse teme sociale etc.

Trebuie menţionat faptul că la activităţile culturale ale epocii şi şcoala a jucat un rol

important, de multe ori directorii căminelor culturale erau profesori sau învăţători, iar

programele artistice se realizau cu elevii de la şcolile din sat.

În 1964 s-a introdus conducta pentru alimentarea cu apă potabilă.

În anul 1968 prin nouă lege de organizare administrativă a României, comuna

Corlăteşti se desfiinţează, iar aşezările Corlăteşti şi Dâmbu intră în componenţa comunei

Berceni al cărui centru este satul Berceni unde se afla şi primăria.

Anii ’70 reprezintă o perioadă liniştită pentru locuitorii comunei Berceni, dar

cutremurul din 1977 se poate spune că a fost un eveniment prin efectele produse. Şcolile

sunt puternic afectate de seism la Cătunu, Moara Nouă, dar şi Berceni, inspectoratul

şcolar îl transferă ca director aici pe prof. Viorel Preotesa pentru a ajuta la refacerea

şcolilor. După 1977 începe construirea sau adăugarea unor săli de clasă. Astfel la Moara

Nouă, clădirea şcolii este demolată şi construită una nouă, la Cătunu se ridică o clădire

P+1 (doua săli de clasă şi grădiniţă), la Berceni se ridică grădiniţa şi aripa nouă cu etaj a

şcolii care era în construcţie încă din 1974- 1975. În anii ’80, în perspectiva comunistă,

viziunea asupra comunei Berceni era definită astfel: Berceni – “Centru de producţie agro-

zootehnică”.

37

Sediul Primăriei Berceni – 1976

3.2. Evoluţia şi geneza teritorială ale componentelor comunei

3.2.1. Şoplea. Bătăliile de la Şoplea

Aşa cum am precizat anterior, pe teritoriul actual al comunei Berceni a mai existat un

sat care a dispărut undeva în cursul secolelor XVII- XVIII.

Şoplea este atestat în 1542, 1545 şi 1548 ca făcând comerţ cu Braşovul; la aceste date

au fost 5 localnici participanţi la schimburile comerciale (Manolescu Radu, „Comerţul

Ţării Româneşti şi al Moldovei cu Braşovul”, Ed. Ştiinţifică 1995, Bucureşti, pag. 132).

În mod sigur, satul era unul prosper ce servea drept reşedinţă unor boieri mai mult sau

mai puţin importanţi precum: Buică Postelnicul, Pavel Postelnicul atestaţi în documentele

vremii.

Cele mai importante evenimente petrecute pe raza comunei Berceni sunt legate de

evenimente tumultuoase din lunga domnie a lui Matei Basarab (1632- 1654). După cum

se ştie, Matei Basarab a fost unul din domnitorii importanţi ai secolului XVII, sub domnia

lui Ţara Românească cunoscând o perioadă de înflorire economică si culturală, tulburată

din când în când de pretenţiile domnitorului Moldovei Vasile Lupu (1634- 1653) ce dorea

38

impunerea familiei sale pe tronul ambelor ţări. Astfel s-a ajuns la invadarea Ţării

Româneşti şi la bătălia de la Finta unde Matei Basarab a biruit. Vasile Lupu a reuşit să

fuga în Moldova dar, la scurt timp, a pierdut tronul.

În 9 aprilie 1654 bătrânul voievod Matei Basarab a încetat din viaţă, moartea fiindu-i

grăbită de agitaţiile provocate de seimenii şi dorobanţii care se răsculaseră cerând

triplarea lefurilor, după cum le promisese domnul în urma luptei de la Finta (Ştefănescu

Ştefan, „Istoria Românilor, De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu”, Ed.

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 1996, pag. 63).

După moartea lui Matei Basarab, ca domn al Ţării Româneşti a fost înscăunat

Constantin Şerban (1654- 1658) care a trebuit să facă şi el faţă violentei tulburări a

seimenilor din 1655, dar primind ajutor din Transilvania a reuşit să pună capăt revoltei.

Şoplea este legată de aceste evenimente, întrucât aici au avut loc două bătălii care

constituie probabil cele mai importante evenimente din istoria comunei Berceni, deşi

bătăliile nu sunt prea cunoscute (neavând rezonanţa unui Călugăreni de exemplu).

În 1653 când Vasile Lupu invadează Ţara Românească, Diicu Buicescu, comandantul

oştilor lui Matei Basarabse angajează într-o hărţuială cu armata lui Vasile Lupu. Miron

Costin nota: „Părut-au şi lui Vasile Vodă şi lui Timuş că va fi acolo Matei Vodă sângur

cu toată oastea, la Teleajina. Apoi dacă s-au vădzut că iese oaste puţină, au dat oştenii lui

Vasilie Vodă pre tri locuri preste apă şi n-au stătut muntenii, ce s-au dat înapoi, iar

gonaşii îndată au ajunsu şi pe seimenii şi aceia dăndu-să înnapoi, s-au apărat pe nişte

dumbrăvi ce sântu acolo...” („Cronicari Moldoveni”, ed. Militară, 1978, pag. 172- 173).

Respectând ordinele domnitorului Matei Basarab, Diicu Spătarul angajează scurte

hărţuieli, dar „oastea lui se risipeşte fiind alcătuită din oameni de strânsură din partea

locului” (Rosetti Radu, „Istoria Artei Militare a Românilor”, Ed. Monitorul Oficial, 1947,

Bucureşti, pag. 539).

În mod sigur risipirea acestora s-a datorat şi obiceiurilor vremii ca soldaţii să

părăsească rândurile pentru a-şi pune la adăpost familiile şi bunurile, numai soldaţii

profesionişti (seimenii) se retrag încetul cu încetul până ce ajung în luncile de lângă râul

Prahova, bătălia decisivă având loc la Finta.

În 1655 la 26 iunie Şoplea este menţionată ca zona unde are loc o luptă între seimenii

şi „darabanii” răsculaţi impotriva domniei care nu le plătise lefurile. Sub conducerea lui

39

Hrizea Vodă fost mare spătar ei poartă o bătălie la Şoplea cu oastea lui Constantin Şerban

sprijinit de domnul ardelean Gheorghe Rokoczi II, conducătorul oastei fiind Pană

Filipescu mare spătar. Seimenii au fost înfrânţi iar conducătorul lor a fugit fiind prins mai

târziu de turci.

Aici la Şoplea în amintirea acestei lupte s-a ridicat o cruce de piatră din ordinul

domnitorilor Gheorghe Rakoczi II şi Constantin Şerban care undeva pe la 1871 a fost

mutată la Drăgăneşti unde se află şi astăzi.

În 1658 Mihnea al III-lea (1658- 1659), încercând după modelul lui Mihai Viteazu o

răscoală antiotomană, îşi retrage oştile în Prahova, „mai întâi la Şoplea şi apoi urcă pe

Teleajen” (Baicu St. Ion, Paul D. Popescu, „Istoria Prahovei în date”, Ploieşti 1977, pag.

41), dar acţiunea acestuia a fost efemeră şi sortită eşecului.

După această dată Şoplea nu mai apare în niciun document cercetat de oamenii de

ştiinţă. Când a dispărut şi de ce, greu de spus. Se pot lansa însă câteva ipoteze emise şi de

alţi cercetători (Matei Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi în Moldova”, Ed.

Academiei RSR 1973, Bucureşti): în secolele XVI- XVII are loc „spargerea” şi pustiirea

unor sate întregi datorită robiilor, jafurilor, foametei, epidemiilor, fiscalităţii etc.

Pentru Şoplea se poate ca cele două lupte să fi însemnat distrugerea şi jefuirea lui

succesivă în 1653 de moldoveni şi cazaci şi iîn 1655 de seimeni, iar locuitorii care au mai

scăpat din aceste evenimente s-au retras în Berceni sau alte sate vecine. Le fel de bine se

poate lua în calcul şi o epidemie sau fiscalitatea excesivă care ar fi putut genera exodul

localnicilor spre alte părţi.

3.2.2. Corlăteşti

Satul Corlateşti se pare că şi-a luat numele de la familia boierilor Corlătescu. Există şi

aici o istorioară amuzantă ce explică numele aşezăriiŞ în zonă, specific construcţiei

caselor ar fi fost nişte aplecători cum se spune la ţară, mai exact nişte bucătării de vară

numite „carlote” satul luându-şi de aici numele, desigur realitatea fiind diferită.

Într-un document din 4 iulie 1476 apare un boier Corlat din zona Bărcăneşti despre

care se bănuieşte că este creatorul aşezării, fiind strămoşul boierilor Corlăteşti ce au

stăpânit satul până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un alt Corlat care se judeca cu Dragul

40

din Bărcăneşti este menţionat pe la 1560 (Documente privind Istoria României, Ed.

Academiei RPR, 1952, Bucureşti, vol III, pag. 130- 131).

Primul document concret în care apare numele localităţii Corlăteşti este datat 5

septembrie 1626. Este vorba despre comisul Radu din Corlăteşti a cărui fiică Florica s-a

căsătorit cu Necula din familia boierilor din Glogova.

3.2.3. Moara Nouă

Moara Nouă în trecut a purtat numele de Bălăcanu de la de la proprietarul sau

membrul vestitei familii a boierilor Bălăceanu care în trecut au stăpânit moşii aici în zona

de la Berceni pana la Scăieni unde se pare că îşi aveau reşedinţa. Chiar există documente

ce atestă prezenţa Bălăcenilor în zonă (un document din 1740 – Revistă istorică, an

XVIII, nr. 1- 3, ianuarie- martie 1932, pag. 154-157 – privind comuna Berceni, este

preluat din condica familiei Bălăceanu) dar se pare că iniţial pământurile din zonă ar fi

fost proprietatea Cretzuleştilor şi probabil l-au vândut Bălăcenilor, care au întemeiat un

sat aducând aici robi. Nu se cunoaşte în ce împrejurări numele satului a fost schimbat din

Bălăceanu în Moara Nouă. Satul se pare că a fost făcut undeva în secolul al XVIII-lea.

Singurul document epigrafic totuşi care aminteşte despre vechimea aşezării şi o

legitimeată este o cruce, probabil piatră de hotar datată 1811 care în prezent se află în

cimitirul de la marginea satului.

41

CAPITOLUL 4

POPULAŢIA

4.1. Dinamica populaţiei

4.1.1. Evoluţia numerică

Numărul exact de locuitori, la o anumită dată, se poate afla numai în urma

recensămintelor. Informaţii şi aprecieri asupra numărului de locuitori există însă, încă din

antichitate. Este cunoscut faptul că spaţiul comunei Berceni a fost locuit încă din cele mai

vechi timpuri, dar datele despre populaţia aşezată aici nu sunt precise.

La recensământul din anul 1930 au fost oferite primele date referitoare exclusiv la

comună şi la satele acesteia şi nu la regiune sau provincia istorică. Comuna Berceni

adăpostea un număr de 4502 de persoane. Astfel, satul Moara Nouă număra 1220 de

locuitori ceea ce reprezenta o pondere de 27,09% din populaţia totală a comunei. Satul

Berceni număra 1577 de locuitori, adică 35,04% din totalul populaţiei comunei, în satul

Corlăteşti locuiau 490 de persoane, adică 10,88% din populaţia comunei, în satul Cătunu

locuiau 970 de persoane, adică 21,55% din populaţia comunei, iar în Dâmbu locuiau 245

persoane care reprezentau doar 5,44% din populaţia comunei.

În anul 1966, la recensământ, populaţia comunei număra un total de 6206 persoane,

dintre care 1589 în satul Moara Nouă adică 25,6% din totalul populaţiei, 1169 în satul

Berceni adică 18,84% din total, 1557 locuiau în satul Corlăteşti adică 25,09% din total,

1360 în satul Cătunu adică 21,91% din totalul populaţiei, şi 531 în satul Dâmbu adică

8,56% din populaţia totală.

De-a lungul timpului, datorită factorilor sociali şi naturali, populaţia a evoluat de-a

lungul unei curbe sinusoidale, menţinându-se aproximativ numărul de locuitori. Astfel, la

recensământul de la 7 ianuarie 1992, populaţia comunei număra 5861, dintre care 1520 în

satul Moara Nouă adică 25,93% din totalul populaţiei comunei, 1100 în satul Berceni

adică 18,77% din total, 1488 în satul Corlăteşti adică 25,39% din total, 1291 în satul

Cătunu adică 20,03% din total şi 462 în satul Dâmbu adică 7,88% din total.

Evoluţia numerică a populaţiei se caracterizează prin numeroase creşteri şi scăderi ale

populaţiei mai line sau mai bruşte.

42

(Fig. 5- Evoluţia numerică a populaţiei)

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus (Fig. 5- Evoluţia numerică a

populaţiei), între primul şi cel de-al doilea an de referinţă nu este o diferenţă foarte mare,

întrucât în anul 1989 s-a înregistrat o creştere a populaţiei comunei Berceni cu 26 de

persoane faţă de anul 1966. În schimb, între 1989 şi 1992, populaţia a cunoscut o scădere

bruscă, până la 5861, şi asta în doar 3 ani. Cu timpul, populaţia a început sa cunoască

creşteri seminifcative, pentru ca în anul 2002 să numere 6087 persoane.

43

(Fig. 6- Evoluţia densităţii populaţiei)

Evoluţiile indicatorilor geografici au modificat valorile densităţii totale a populaţiei în

cadrul suprafeţei totale a comunei.

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus privind „Evoluţia densităţii populaţiei

în cei 4 ani de referinţă: 1966, 1989, 1992, 2002 (loc/km²)”, densitatea populaţiei a suferit

modificări, mai mari sau miai mici: în perioada 1966-1989 s-a menţinut între 2,00- 2,01

loc/km², în perioada 1989- 1992 a urmat o scădere bruscă până la 1,89 loc/km², pentru ca

în perioada imediat următoare, 1992- 2002, să ajungă la 1,96 loc/km².

4.1.2. Mişcarea naturală

Mişcarea naturală a populaţiei este unul dintre factorii ce influenţează direct sensul

evoluţiei numerice a populaţiei şi a altor indicatori demografici, cum ar fi structurile pe

grupe de sexe, de vârstă etc.

Gradul de dezvoltare socio-economic determină valorile numerice ale mişcării

naturale dar şi invers. Indicii care determină mişcarea naturală, respectiv sporul natural,

sunt natalitatea şi mortalitatea.

Natalitatea este reprezentată de numărul născuţilor vii, într-un an, raportat la 1000 de

locuitori.

44

(Fig. 7- Evoluţia natalităţii)

De-a lungul timpului, respectiv din 1966 până în 2002, indicele natalităţii cunoaşte o

evoluţie sinusoidală determinată de diferiţi factori socio- economici. Astfel, după cum

reiese din graficul de mai sus, în anul 1966 natalitatea avea valoarea de 12,72, în anul

1989 avea valoarea de 14,28, în anul 1992 a scăzut la 11,43, pentru ca până în anul 2002

să ajungă la valoarea de 12,98.

Mortalitatea reprezintă numărul persoanelor decedate, de orice vârstă, în decurs de

un an, raportat la 1000 de locuitori.

45

(Fig. 8- Evoluţia mortalităţii)

Valoarea mortalităţii s-a menţinut, în general, mai mică decât cea a natalităţii,

indicând un spor natural pozitiv, excepţie făcând anul 1992. Astfel, după graficul de mai

sus privind „Evoluţia mortalităţii (‰) în cei 4 ani de referinţă: 1966, 1989, 1992, 2002”,

indicele mortalităţii avea o valoare de 10,63 în anul 1966, a scăzut la 9,63 până în anul

1989, crescând apoi la 12,11până în anul 1992, pentru ca în următorii 10 ani să scadă la

11,01 cât s-a inregistrat în anul 2002.

Sporul natural este indicele demografic care caracterizează creşterea sau scăderea

numărului unei populaţii. Acesta reprezintă diferenţa dintre valorile natalităţii, respectiv a

numărului născuţilor vii şi valorile mortalităţii, respectiv a numărului persoanelor

decedate, în cursul unui an.

46

(Fig. 9- Evoluţia valorii sporului natural demografic)

Evoluţia sporului natural în cei 4 ani de referinţă (1966, 1989, 1992 şi 2002) a

cunoscut o linie sinusoidală, de oscilaţii ale creşterilor şi ale scăderilor valorilor sporului

natural, după cum reiese din graficu de mai sus. Astfel că, în anul 1966 sporul natural

înregistrat a avut o valoare de 2,09, crescând în anul 1989 la valoarea de 4,65. În anul

1992 a suferit o scădere, atingând valoarea negativă de -0,68, pentru ca în anul 2002 să

crească la valoarea de 1,97.

4.1.3. Mişcarea migratorie

Mişcarea migratorie se referă la procesele de plecare a populaţiei comunei spre alte

teritorii administrative şi de sosire a unor persoane în cadrul comunei. Aceste plecări şi

sosiri pot fi permanente, sezoniere sau navetiste.

47

(Fig. 10- Ponderea populaţiei plecate)

Ponderea populaţiei plecate a înregistrat în cei 4 ani de referinţă următoarele valori,

după cum reiese şi din graficul de mai sus: 13,37 în anul 1966, 11,39 în anul 1989, 17,74

în anul 1992 şi 16,43 în anul 2002.

Valoarea populaţiei plecate scade de la 83 de persoane care au plecat în anul 1966 la

71 de persoane care au plecat în anul 1989. După anul 1989, populaţia care pleacă este de

104, număr înregistrat în anul 1992, iar 10 ani mai rârziu, în 2002, numărul persoanelor

care pleacă este de 100. Majoritatea populaţiei plecate era tânără, în căutarea unui loc de

muncă.

48

(Fig. 11- Ponderea populaţiei sosite)

Populaţia sosită din alte regiuni, respectiv întoarsă în locurile natale contribuie la

realizarea sporului migratoriu şi la temperarea scăderii numărului populaţiei comunei.

Totuşi, numărul celor sosiţi nu poate acoperi numărul celor decedaţi sau plecaţi.

Astfel, ponderea celor sosiţi în comună a înregistrat în cei 4 ani de referinţă

următoarele valori: 12,09 în anul 1966, scăzând pâna la 0,80 în anul 1992, urcând apoi

rapid la 36,51 în anul 1992 şi ajungând la 32,53 în anul 2002.

În anul 1966 numărul celor sosiţi a fost de 75 persoane, în anul 1989 s-au întors doar

5 persoane, iar după 1989, în anul 1992, cei sosiţi numărau 214 persoane. În ultimul

recensământ, adică în anul 2002, populaţia sosită nu a scăzut foarte mult faţă de anul

1992, cei sosiţi fiind în număr de 198.

Soldul migratoriu reprezintă diferenţa dintre numărul persoanelor sosite şi cel al

persoanelor plecate.

49

(Fig. 12- Soldul migratoriu)

Din analiza evoluţiei sporului migratoriu în cei 4 ani de referinţă se poate observa că

valoarea sporului migratoriu cea mai scăzută, de -66 s-a înregistrat în anul 1989, iar

valoarea maximă, de 110 s-a înregistrat în anul 1992, de 110. În ceilalţi doi ani, adică în

anul 1966 şi 2002 s-au înregistrat valorile de -8, respectiv 98.

Se poate observa că în perioada 1966- 2002, numărul persoanelor sosite este mai

mare decât cel al persoanelor plecate.

50

4.2. Structuri geodemografice

4.2.1. Structura populaţiei pe grupe de vârsta şi sexe

(Fig. 12- Structura populaţiei pe grupe de vârstă)

Structura populaţiei pe grupe de vârstă. În cadrul comunei Berceni structura

populaţiei pe grupe de vârstă se evidenţiază printr-un număr minim de persoane cu vârsta

cuprinsă între 0-3 ani şi un număr maxim de persoane cu vârsta cuprinsă între 23-60 ani.

Astfel, categoria de vârstă 0-3 ani deţine cele mai mici valori în toţi cei 4 ani de referinţă

studiaţi (202 persoane în 1966, 150 persoane în 1989, 359 persoane în 1992, 388

persoane în 2002), fiind urmată, ca şi valori, de categoria de vârstă 4-6 ani (268 persoane

în 1966, 248 persoane în 1989, 362 persoane în 1992 şi 392 persoane în 2002), pe care o

urmează, ca valori, categoria de vârstă 19-22 ani (252 persoane în anul 1966, 270

persoane în anul 1989, 500 persoane în anul 1992 şi 474 persoane în anul 2002).

Urmează apoi, în funcţie de valorile înregistrate, categoria de vârstă >60 ani (1032

persoane în 1966, 1183 persoane în 1989, 1040 persoane în 1992, 1047 persoane în

2002), categoria de vârstă 7-8 ani (2072 persoane în 1966, 1821 persoane în 1989, 852

51

persoane în 1992 şi 846 persoane în 2002) şi categoria de vârstă 23-60 ani care a

înregistrat cele mai ridicate valori de-a lungul anilor: 2380 persoane în anul 1966, 2560

persoane în anul 1989, 2748 persoane în anul 1992 şi 2940 persoane în anul 2002.

Reiese de aici că în comuna Berceni predomină populaţia matură datorită scăderii

numărului de naşteri şi creşterii numarului decedaţilor, cu toate că sporul natural

demografic a rămas, în general, pozitiv, cu excepţia anului 1992.

(Fig 13- Structura populaţiei pe sexe)

Structura populaţiei pe sexe. În cadrul comunei Berceni se evidenţiază de asemenea

o preponderenţă a numărului femeilor faţă de numărul bărbaţilor.

Astfel, din graficul de mai sus, reiese că, în cei 4 ani de referinţă, valorile înregistrau

următoarele cifre: în anul 1966 numărul bărbaţilor era de 2977, în timp ce numărul

femeilor era de 3229; până în anul 1989 numărul bărbaţilor a ajuns la 3001, în timp ce

numărul femeilor a crescut la 3231; în anul 1992 numărul bărbaţilor s-a apropiat foarte

mult de cel al femeilor, astfel că, în acest an, s-au înregistrat 2911 bărbaţi şi 2950 femei;

52

la recensământul din anul 2002 cei doi indicatori au avut valori mai mari decât în anul

1992, diferenţa dintre acestea fiind destul de mică (3036 bărbaţi şi 3051 femei).

Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe reprezintă o problemă deosebit de

importantă pentru funcţionarea mecanismului social din cadrul comunei Berceni. Valorile

mari ale mortalităţii şi scăderea fertilităţii reprezintă cauze principale ale procesului de

depopulare. Proporţia dintre populaţia masculină şi cea feminină a rămas aceeaşi, femeile

fiind mai numeroase decât bărbaţii, în ciuda valorilor apropiate dintre cei doi indici

înregistrate în 1992 şi în 2002.

4.2.2. Structura populţiei pe naţionalităţi

Analiza structurii naţionalităţii populaţiei ce locuieşte într-un teritoriu administrativ

poate explica multe caracteristici ale indicilor demografici, cum ar fi natalitatea şi

mişcarea migratorie, precum şi gradul de dezvoltare şi cultură a societăţii respective.

În cadrul comunei Berceni populaţia de naţionalitate română a reprezentat o pondere

majoritară, în toate perioadele istorice.

(Fig. 14- Structura populaţiei pe naţionalităţi)

53

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus, în anul 1966, 6158 persoane erau de

naţionalitate română si 48 persoane erau de alte naţionalităţi, în anul 1989, 6231 persoane

erau de naţionalitate romană şi 1 persoană era de altă naţionalitate, în anul 1992, 5855

persoane erau de naţionalitate română şi 6 persoane erau de alte naţionalităţi, iar în 2002,

6080 persoane erau de naţionalitate română şi 7 persoane erau de alte naţionalităţi.

4.2.3. Structura populaţiei după starea civilă

Populaţia se analizează în funcţie de starea civilă a locuitorilor, respectiv necăsătoriţi,

căsătoriţi, văduvi şi divorţaţi.

(Fig. 15- Structura populaţiei în funcţie de starea civilă)

În anul 1966, 2862 persoane din populaţia comunei erau necăsătorite, 2084 persoane

erau căsătorite, 491 persoane divorţate şi 769 persoane văduve. În anul 1989, numărul

persoanelor necăsătorite primează din nou, astfel că, în comună locuiau 2763 persoane

necăsătorite, 2463 persoane căsătorite, 356 persoane divorţate şi 650 persoane văduve.

54

După 1989, la recensământul din 1992, în comuna Berceni locuiau 2776 persoane

căsătorite, 1998 persoane necăsătorite, 404 persoane divorţate şi 683 persoane văduve.

Zece ani mai târziu, la recensământul din 2002, situaţia suferă moficicări, astfel: 2533

persoane erau necăsătorite, 2810 persoane erau căsătorite, 219 persoane erau divorţate şi

525 persoane erau văduve.

4.2.4. Structura populaţiei active pe ramuri ale economiei naţionale

Populaţia activă este un element important în definirea profilului economic al unităţii

teritoriale studiate. În funcţie de numărul populaţiei ocupate în fiecare ramură a activităţii

productive sau neproductive economice se poate determina caracteristica unităţii

teritoriale.

(Fig. 16- Ponderea populaţiei active)

55

Urmărind ponderea populaţiei active din totalul populaţiei se observă că, aceasta

atinge valoarea de 37,54% din totalul populaţiei comunei de 6206 în anul 1966, 41,59%

din totalul populaţiei comunei de 6232 în anul 1989, 30,83% din totalul acesteia de 5861

în anul 1992 şi 24,56% din totalul de 6087 în anul 2002.

(Fig. 17- Structura populaţiei active)

În anul 1966, în comuna Berceni, populaţia activă reprezenta 2330 dintre care 1722

lucrau în domeniul industriei, 120 persoane lucrau în domeniul transporturilor, 280

56

persoane lucrau în domeniul agriculturii, 160 persoane lucrau în comerţ şi 48 lucrau în

învăţământ.

În anul 1989, populaţia activă era de 2592, din care 1986 persoane lucrau în industrie,

236 ocupate în transporturi, 20 în construcţii, 185 în agricultură, 135 în comerţ, 40 în

învăţământ şi 12 în alte domenii.

În anul 1992, la recensământ, s-a constatat că populaţia activă din comună era de

1807, din care 1649 persoane din lucrau în industrie, 5 persoane lucrau în transporturi,

64 persoane lucrau în agricultură, 6 persoane lucrau în comerţ, 52 persoane lucrau în

învăţământ şi 31 persoane lucrau în alte domenii.

În anul 2002, populaţia activă număra doar 1495 persoane, din care 786 lucrau în

industrie, 114 lucrau în transporturi, 127 lucrau în construcţii, 193 lucrau în agricultură,

132 lucrau în comerţ, 58 lucrau în încăţământ şi 85 lucrau în alte domenii.

4.2.5. Gradul de cultură al populaţiei

Şcoala din Cătunu

57

Şcoala din Berceni

Şcoala din Corlăteşti

58

Şcoala din Moara Nouă

Gradul de cultură al populaţiei comunei Berceni, respectiv nivelul şcolilor absolvite

are foarte mare legătură cu domeniul preponderent al ocupaţiei locuitorilor. Important

este şi modul în care populaţia matură actuală încurajează învăţământul.

(Fig. 18- Gradul de cultură al populaţiei)

59

Astfel, în cei 4 ani de referinţă situaţia se prezenta astfel:

- În anul 1966, 42 de persoane absolviseră învăţământul superior (atât de lungă

durată, cât şi de scurtă durată), 98 de persoane absolviseră învăţământul

postliceal, 823 persoane absolviseră învăţământul profesional, 548 persoane

absolviseră învăţământul liceal, 1855 persoane absolviseră învăţământul primar,

12 persoane erau nedeclarate din acest punct de vedere, iar 85 persoane erau

declarate fără şcolală absolvită.

- În anul 1989, 63 persoane absolviseră învăţământul superior (de scurtă/lungă

durată), 85 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 935 persoane absolviseră

învăţământul profesional, 896 persoane absolviseră învăţământul liceal, 1542

persoane absolviseră învăţământul primar şi 73 persoane erau declarate fără

şcoală absolvită.


durată), 90 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 1205 persoane

absolviseră învăţământul profesional, 790 persoane absolviseră învăţământul

liceal, 1300 persoane absolviseră învăţământul primar, 11 persoane erau

nedeclarate din acest punct de vedere, iar 86 persoane erau declarate fără şcoală

absolvită.


durată), 104 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 1266 persoane

absolviseră învăţământul profesional, 917 persoane absolviseră învăţământul

liceal, 1487 persoane absolviseră învăţământul primar, 6 persoane erau

nedeclarate din acest punct de vedere şi 29 persoane erau declarate fără şcoală

absolvită.

60

(Fig. 19- Populaţia şcolară)

Populaţia şcolară, de asemeni, se prezenta astfel:

- În anul 1966, 268 persoane erau la grădiniţă, 368 persoane erau în clasele 1 – 4,

220 persoane erau în clasele 5 – 8, 175 persoane studiau la licee (dinafara

comunei) şi 77 persoane erau studente (tot înafara comunei).


298 persoane erau în clasele 5 – 8, 186 persoane erau la licee (dinafara comunei)

şi 84 persoane erau studente (tot înafara comunei).







61

Aceşti indici geodemografici se caracterizează prin relaţii de interdependenţă şi oferă

răspunsul unor probleme atât sociale, cât şi geografice, cum ar fi răspândirea populaţiei în

teritoriu, evoluţia populaţiei şi altele.

4.2.6. Structura populaţiei pe religii

Structura populaţiei în funcţie de religie se află într-o strânsă legătură cu

naţionaliatea populaţiei. Astfel, populaţia română majoritară este de religie ortodoxă.

Dovadă stau şi lăcaşele de cult, care sunt în totalitate biserici ortodoxe.

(Fig. 20- Structura populaţiei pe religii)

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus, în cei 4 ani de referinţă, populaţia

majoritară este de religie ortodoxă, ponderea fiind de peste 99%. Dovadă stau şi lăcaşele

de cult, care sunt în totalitate biserici ortodoxe.

62

Biserica din Berceni

Biserica din Corlăteşti

Biserica din Moara Nouă

63

CAPITOLUL 5

Economia locală

5.1. Scut istoric privind evoluţia economiei locale

Înainte de a aborda aspectele vieţii economice din Berceni în diverse perioade

istorice, trebuie făcute câteva scurte precizări.

Viaţa economică de aici nu este una spectaculoasă, dinamică, iar aşezarea nu s-a

ridicat sau decăzut datorită aspectelor economice; se pare că factorul economic a fost

unul constant în istoria acestui sat.

Drumurile comerciale importante au ocolit comuna Berceni şi de aceea aceasta a

rămas chiar şi astăzi o localitate cu economie periferică.

Până în secolul al XX-lea localitatea a fost încadrată în categoria “sate mici”

(Constantin C. Giurescu, “Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea”, Ed.

Ştiinţifică 1957, Bucureşti, pag. 84), având 81 gospodării în 1831, Corlăteşti avea în 1835

doar 32 gospodării (Constantin C. Giurescu, “Principatele Române la începutul secolului

al XIX-lea”, Ed. Ştiinţifică 1957, Bucureşti, pag. 158), fiind un cătun potrivit încadrării

făcute de istoricul Constantin Giurescu. Nici în secolul al XX-lea comuna Berceni nu a

devenit o forţă economică majoră în judeţ, dar se poate remarca o creştere a ritmului

dezvoltării comparativ cu epocile anterioare. Apariţia actualului Matizol a fost un pion al

dezvoltării zonei, iar afirmarea oraşului Ploieşti ca un important centru industrial-

petrolier a impulsionat pe anumite segmente şi dezvoltarea vieţii economice a satului,

oferind locuri de muncă pentru oameni şi o piaţă largă de desfacere a produselor agricole

cultivate aici.

Încă de la începuturile aşezării, agricultura a fost ocupaţia principală a locuitorilor.

Satul Şoplea dispărut în împrejurări arătate în paginile anterioare s-a remarcat la

începutul secolului al XVI-lea ca o zonă agricolă foarte dinamică pentru acele vremuri,

fapt ce rezida din intensele schimbări comerciale cu Braşovul, în actele căruia apare cu

denumirea germană de “Scheplesch”.

Din actele Braşovului reiese că negustorii şopleni vindeau vite, grâu şi au participat

intens la schimburi în 1542, 1545 şi 1548 ultima dată figurând 5 localnici ca părţi active

64

(Apud Manolescu Radu, “Comerţul Ţării Româneşti şi al Moldovei cu Braşovul”, Ed.

Ştiinţifică 1965, Bucureşti, pag. 132).

Primul document în care apare numele de Berceni, datat pe 5 septembrie 1578

vorbeşte de altfel de o vânzare- cumpărare de pământ în zonă, dovedind în plus că

agricultura era ocupaţia de bază; de altfel aproape toate documentele din secolele XVI-

XVIII fac pe larg referiri la vânzări- cumpărările de terenuri agricole confirmând încă o

dată că agricultura a fost principala ocupaţie a locuitorilor din Berceni.

Viaţa micului sat, format probabil din 15-20 de familii s-a desfăşurat aidoma cu cea a

tuturor satelor româneşti medievale, munca şi ocupaţiile lor fiind periclitate de recolte

slabe, foamete, ciumă, năvăliri sau mai grav, ca la sfârşitul secolului al XVII-lea (anii

1681-1686) când au avut loc “calamităţi naturale”, cutremure, secetă, invazii de lăcuste şi

nelipsitul, în asemenea împrejurări - flagel- ciuma. Perioadelor de calamităţi naturale, de

războaie de pustiiri, le-au urmat şi perioade de relativă linişte, de redresare economică, de

belşug favorabile (Ştefănescu Ştefan, “Istoria Românilor de la Mihai Viteazul la

Constantin Brâncoveanu”, Ed. Universităţii, Bucureşti 1965, pag. 15).

Începând cu secolul al XVII-lea, viaţa economică a satului a fost perturbată de doi

factori: creşterea obligaţiilor fiscale şi aservirea ţăranilor.

Creştera obligaţiilor fiscale a dus la “spargerea satelor”, deci pur şi simplu la

desfiinţarea lor, în secolul al XVII-lea de exemplu, când probabil dispare satul Şoplea;

numai între 1636-1650 (Ştefănescu Ştefan, “Istoria Românilor de la Mihai Viteazul la

Constantin Brâncoveanu”, Ed. Universităţii, Bucureşti 1965, pag. 24), 50 de sate sunt

consemnate ca “sparte”. Ţăranii dependenţi de aici lucrau pe moşiile boierilor ce

stăpâneau zona. Spătarul Mihail Cantacuzino, familia Creţulescu, familia Corlătescu din

Corlateşti.

Aceşti boieri nu au avut interesul dezvoltării altor ramuri economice decât

agricultura, iar meşteşugarii şi eventualele meşteşuguri aveau un caracter domestic pentru

reşedinţa boierească şi într-o mică măsură pentru localnici.

Catagrafiile din 1838 arată că procupaţia majoră a locuitorilor capi de familie era

agricultura (54 erau clăcaşi), iar ca meşteşugari figurau: 2 morari, un olar, un croitor,

confirmând încă o dată complementaritatea şi slaba dezvoltare a activităţilor

meşteşugăreşti. Creşterea animalelor a fost fără îndoială prezentă în comuna Berceni, dar

65

primele date despre acest domeniu apar tot în Catagrafia din 1838 când aici erau: 905 oi,

99 vaci, 81 porci, 138 boi, 49 stupi de albine etc.

Se pare că în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea creşterea oilor a fost

o ocupaţie importantă, probabil că înainte de 1853 au lo defrişări întrucât e o hartă din

acel an în spaţiul comunei Berceni nu figurează păduri (Mihăilescu Vintilă, “Aşezările

omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul secolului al XIX-lea” în

memoriile Secţiunii “Istorie”, seria III, Tom. IV, MEM. II, Cultura Naţională, 1924), iar

spaţiul obţinut este transformat în păşuni. La 1877 în Berceni figurează un anume

Ivăncioiu care este proprietarul unei turme de 1000 de oi, fapt ce confirmă încă o dată

faptul că ocupaţia creşterii animalelor ocupa un loc important în economia aşezării, iar la

1852 unitatea administrativă Plasa Câmpului din care făcea parte comuna Berceni era

remarcată pentru bogăţia sa în fân.

Alături de cultivarea porumbului, a cerealelor, locuitorii din Berceni cultivau şi viţa

de vie, ţăranii având în posesie şi câteva hectare de viţă de vie.

O statistică inedită de la 1852, descoperită în arhivele ploieştene de regretata

specialistă Elisabeta Negulescu oferă un tablou complet al vieţii economice prahovene la

jumătatea secolului al XIX-lea (Arhivele Naţionale Judeţene Prahova, Fond prefectura

Prahova, dosar 23/1852): se cultiva orz, grâu, porumb, mei, ovăz, rapiţă, cartofi, sfeclă,

fasole, linte, bob, varză, ceapă, usturoi, praz, napi, bame, existau livezi de meri, peri,

pruni, cireşi, zarzări, nuci, vişini etc., existau şi numeroase fâneţe. Locurile cele „mai cu

osebire îmbelşugate” sunt în plasa Câmpului Cricovului, Târguşorului. Cultivarea

pământului se făcea pe loturi în care culturile erau rotite la câţiva ani, „puind orz, grâu,

secară, unde a fost porumb şi altele”.

Se poate spune şi remarca din acest document că în anii imbelşugaţi, produsele se

puteau comercializa la Brăila şi Braşov. În 1864 are loc binecunoscuta reformă agrară a

lui A. I. Cuza prin care 117 locuitori din Berceni sunt împroprietăriţi cu 430 hectare, iar

40 de locuitori din Corlăteşti cu 82 de hectare de pe moşia Ghighiu şi a Elenei Creţulescu

(Cf. Lahovary Alexandru, „Marele dicţionar geografic al României”, vol. I, pag. 373 şi

vol. II, pag. 674). Această reformă a ameliorat parţial situaţia ţăranilor.

Sfârşitul secolului al XIX-lea nu aduce schimbări majore în viaţa economică,

locuitorii se ocupă nu numai cu agricultura, iar produsele muncii le desfac în oraşul

66

Ploieşti. Zestrea economică a locuitorilor era la 1894 pentru CorlăteştiŞ 30 cai, 189 boi,

1001 oi, o moară şi o pivă (Camera de Comerţ şi Industrie, Raport general pe anul 1894,

pf. 70).

Tot acum se dezvoltă şi comerţul local prin apariţia unor mici prăvălii sau cârciumi;

pe un „Tabel cu numele comercianţilor din Prahova” la plasa Crivina figurează Ion

Niculae din Corlăteşti care avea o cârciumă înregistrată în 1891, iar la plasa Cricovului

figurează Nae Ştefănescu din Berceni, cârciumar, cârciuma fiind înfiinţată în 1893

(Marele Dicţionar geografic, pag 373).

După 1900 progresul economic îşi pune amprenta şi asupra Berceniului când pătrund

elemente moderne: maşini, tehnici noi de cultivare a pământului, comerţul local se

dezvoltă, structura ocupaţiilor populaţiei începe să se transforme datorită apropierii faţă

de dinamicul oraş Ploieşti. Există astfel aici mai mulţi comercianţi: Gheorghiu

Ghiculescu, Gheorghe Alecu, Dumitru Alecu, Petre Bucoveanu, Lazăr Drăghici, apar şi

doi notari în comună (Râpeanu Ştefan, Gheorghe M. Nicolae); pe lângă agricultori, în

Berceni şi Corlăteşti apar şi cizmari, fierari, zidari, şoferi, tinichigii, mecanici etc.

În perioada interbelică, în Berceni apare chiar şi o bancă populară sau cooperativă

numită „Societatea Viitorul de Aur” (Cf. Ghidul General al Municipiului Ploieşti şi

Judeţului Prahova” 1939-1940, Tipografia Mercur, Oradea, pag. 45). Cu toate acestea

structura economică a localităţii a rămas în esenţă agrară. Datele despre agricultura din

Berceni sunt mai dese şi mai numeroase dovedind superioritatea acesteia asupra celorlalte

ocupaţii ale localnicilor.

La începutul secolului al XX-lea, în Berceni (Camera de Comerţ şi Industrie, Raport

general pe anul 1869, pag. 45- 53) se cultivaseră 217 hectare de grâu, 496 hectare

porumb, 100 hectare de rapiţă, 7 hectare de orz şi 33 hectare de ovăz, iar la Corlăteşti 196

hectare grâu, 191 hectare de porumb, 2 hectare de orz, 26 hectare de ovăz, iar ţăranii

deţineau în Berceni: 240 vite mari şi 1362 vite mici, cei din Corlăteşti aveau 220 vite

mari şi 1200 vite mici. După primul război mondial proprietatea ţărănească s-a întărit prin

reformele agrare din 1921 şi 1945.

În anii ’20 în Berceni se crează obştea de cumpărare „Movila Şoplii”, asociaţie de

cetăţeni liberi ce avea ca scop activităţi agricole (achiziţionări terenuri, producţie şi

desfacere). Obştea era fondată de notarul Ştefan Râpeanu, Vasile M. Ion, Tudor Marin ca

67

membri ai Comitetului de administraţie, alături de care se mai aflau 20 membri fondatori:

Dumitru P. Costea, Vasile Anghelache, Constantin M. Iancu, Dumitru P. Bucur,

Constantin Părăşcan, Gheorghe Gologan.

Până în 1945 Berceni şi Corlăteşti au avut în principal funcţia economică de localităţi

ce aprovizionau cu produse agrare oraşul.

Evenimentele anilor 1944-1948 au dus la modificarea structurii economice a

comunei, modificare ce s-a reflectat în principal în schimbarea structurii proprietăţii.

În martie 1945, ţăranii din Berceni şi Corlăteşti sunt împroprietăriţi cu 150 de hectare

provenind din moşiile proprietarilor Gamba-Cantili, fraţii Constantinescu, Cantacuzino-

Râfov. La Corlăteşti după război în 1946 şeptelul se prezenta astefl: 201 cabaline, 210

bovine, 980 ovine, 22 porcine, 1234 păsări; scăderea este explicabilă comparativ cu alţi

ani şi se justifică prin contextul nefavorabil, inclusiv cel climatic, având în vedere seceta

din perioada 1946-1947.

În 1948 se naţionalizează casa din Corlăteşti a fraţilor Constantinescu, iar tot atunci

începe şi procesul de transformare a proprietăţii private în proprietate de stat prin

fenomenul numit colectivizare. Atât la Berceni cât şi la Corlăteşti au existat cooperative

agricole de producţie.

Anii ’60 au însemnat o mutaţie profundă în viaţa economică a localităţii întrucât forţa

de muncă a început să migreze spre sectorul industrial din oraş sau din vecinătatea

acestuia, astfel că în agricultură a scăzut tot mai mult procentul forţei de muncă.

În 1974 o dare de seamă a primăriei Berceni semnala următoarele (Primăria comunei

Berceni, Fond Primăria Berceni, dosar 11/1974, f. 16 şi dosar 1/1989, f. 10- 12):

„Majoritatea locuitorilor sunt stabili, iar cei apţi de muncă lucrează la IMI Berceni,

Rafinăria Teleajen, Uzina de Reparat Utilaj Petrolier Teleajen, Fabrica Dorobanţu

Ploieşti, Feroemail, Dacia Ploieşti.”

Pe teritoriul comunei, unităţile economice erau cele agricole la care se adăugau unităţi

de industrie mică sau comerciale (Complex comercial în Berceni cu magazin alimentar,

croitorie, tricotaje, reparaţii TV, ateliere croitorie; în Corlăteşti magazin universal cu

frizerie şi bufet; la Dâmbu magazin mixt; la Cătunu magazin mixt şi bufet; iar la Moara

Nouă magazin alimetar).

68

În anii ’80 pe teritoriul comunei existau următoarele unităţi economice (Arhiva

Primăriei Berceni, dosar „Schiţa de sistematizare a comunei Berceni”, f. 10):

întreprinderea de materiale izolatoare Berceni, CAP Berceni, sector zootehnic (fermă

bovine, taurine, păsări, dispensar veterinar), ferma Corlăteşti (fermă porci, păsări, o

brutărie), ferma 9 Bălăceanu (fermă porcine), ferma 12 Corlăteşti, IAS Valea (fermă

bovine), sediu fermă legumicolă Cătunu (crescătorie) Balastiere, unităţi de industrie mică

(confecţii textile, brutărie, băuturi răcoritoare, cărămidărie, moară).

Terenul agricol era organizat şi împărţit între următoarele unităţi agricole principale

(Arhiva Primăriei Berceni, dosar „Schiţa de sistematizare a comunei Berceni”, f. 8):

CAP Berceni (1154 ha), IAS (582 ha), anexa PCR Scăieni (243 ha), CRCCR (hipodrom,

cu 53 ha), loturi în folosinţa membrilor CAP (264 ha).

Tot în anii ’80, ca în toate localităţile ţării, a fost elaborat şi aici planul de

sistematizare, plan ce însemna demolarea caselor şi construcţia unor blocuri

nefuncţionale pentru a se căştiga căteva zeci de hectare de teren arabil. Se dorea

construirea a 100 apartamente la Berceni, 60 la Corlăteşti, o casă de cultură de 255 locuri,

o creşă de 82 de locuri, o baie publică şi un parc în centrul comunei Berceni. Din fericire

revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt acestui plan aberant (după unii) şi a încercat să

reaşeze viaţa pe făgaşul ei normal.

5.2. Activităţile primare

5.2.1. Mutaţii în structura utilizării terenurilor agricole

În condiţiile unui relief de câmpie piemontană cu altitudinea medie de 144 de metri,

puţin fragmentat, zonarea şi parcelarea terenului este relativ simplă.

Structura modului de utilizare a terenului comunei a variat în decursul timpului.

Dacă în secolele trecute cea mai mare parte a suprafeţei comunei era acoperită de

păduri, în timp, întinse suprafeţe silvice au fost defrişate şi înlocuite de culturi agricole.

În prezent se observă un fenomen deosebit ce constă în extinderea suprafeţelor

destinate construcţiilor în detrimentul celor destinate culturilor agricole. Astfel, vetrele

satelor se măresc, datorită funcţiei rezidenţiale predominante.

Astăzi, suprafaţa totală a teritoriului comunei este de 3102 ha. Mai mult trei sferturi

din această suprafaţă este agricolă, restul fiind destinată locuirii şi pădurilor (Pădurea

69

Raiosu şi Pădurea Cătunu, despărţite printr- o cale ferată, localizate in partea central-

sudică a comunei).

În privinţa apelor, în comuna Berceni nu sunt lacuri de niciun tip, singura sursă de

apă fiind râul Teleajen ce traversează comuna pe partea estică, pe direcţia nord-est – sud-

est.

Suprafeţele agricole deţin o pondere importantă de 76,98%, măsurând 2388 ha.

Aceste suprafeţe se găsesc în imediata apropiere a vetrelor satelor, pentru a putea fi

accesibile lucrătorilor. Suprafeţele cele mai îndepărtate aflate la limita pădurilor sunt cele

mai noi teritorii defrişate.

În privinţa pomiculturii, România dispune de un vechi şi important patrimoniu

pomicol, condiţiile naturale şi economice fiind favorabile dezvoltării pomilor şi arbuştilor

fructiferi. Documente istorice consemnează existenţa livezilor în Valahia încă din secolul

al XIV-lea, tot de atunci datează şi altoirea pomilor pădureţi pentru obţinerea soiurilor

superioare de fructe. România, înainte de primul război mondial era considerată „ţara

pometurilor” şi a doua ţară europeană după Franţa în ceea ce priveşte producţia de fructe

pe locuitor. Deşi altitudinile cuprinse între 300 şi 500-800 metri sunt propice culturilor,

întălnim şi la altitudini mai joase de 100 metri, culturi de piersic, cais şi cireş.

Cerinţele acestor specii pot fi satisfăcute de condiţiile naturale din acestă zonă,

respectiv temperaturi medii ridicate, de 20-22oC în sezonul cald, respectiv în perioada de

vegetaţie, precipitaţii mai scăzute, de 200-300 mm (aceste specii de caişi şi piersici sunt

adaptaţi la condiţiile de secetă), iar solul brun-roşcat de pădure este foarte fertil.

Totuşi, alte specii, cum ar fi merii şi prunii, mai ales, nu găsesc condiţii propice de

dezvoltare datorită precipitaţiilor scăzute, îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară

care sunt foarte frecvente.

Problemele ce se doresc a fi rezolvate de către speciliştii în pomicultură constau în

producerea materialului săditor, în îmbunătăţirea proporţiilor dintre specii şi mai ales

extinderea plantaţiilor pe terenurile degradate pentru combaterea eroziunii solului.

70

(Fig. 21- Suprafaţa agricolă după modul de utilizare)

După cum reiese din graficul de mai sus, în cei 4 ani de referinţă statisticile stau în

felul următor:

- În anul 1966 suprafaţa agricolă era de 2381 ha, din care: suprafaţa arabilă era de

2257 ha, suprafaţa destinată livezilor şi pepinierelor se întindea pe o suprafaţă de

9 ha, viile şi pepinierele viticole ocupau o suprafaţă de 46 ha, în timp ce paşunile

şi fâneţele naturale se întindeau pe o suprafaţă de 69 ha. Suprafaţa totală

neagricolă era de 721 ha, din care pădurile deţineau 310 ha, apele 99 ha,

construcţiile 186 ha, restul de 126 ha fiind destinate altor necesităţi.

- În anul 1989 şi în anul 1992 suprafaţa agricolă era de 2388 ha, fiind împărţită la

fel în ambii ani, adică: 2261 ha faceau parte din teritoriul arabil, 9 ha erau

destinate livezilor şi pepinierelor, 45 ha erau ocupate de vii şi pepiniere viticole,

în timp ce păşunile şi fâneţele naturale ocupau 73 ha.

71

- În anul 2002 situaţia nu se schimbă foarte mult deoarece suprafaţa agricolă este

tot de 2388, din care însă: 2148 ha reprezentau suprafaţa arabilă, 9 ha erau

destinate livezilor şi pepinierelor, 45 ha erau ocupate de vii şi pepiniere viticole,

iar 186 ha erau destinate păşunilor şi fâneţelor naturale.

Suprafaţa arabilă, la rândul ei, este destinată diverselor culturi.

(Fig. 22- Structura culturilor agricole)

Astfel că, în anul 1966, din cele 2257 ha, 500 ha erau cultivate cu grâu, 150 ha erau

cultivate cu orz, 720 ha erau cultivate cu porumb, 17 ha erau cultivate cu cartofi timpurii,

100 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 50 ha erau cultivate cu fasole, 50 ha erau

însămânţate, 200 ha erau cultivate cu legume (din care: 30 ha cultivate cu tomate, 30 ha

cultivate cu ceapă, 30 ha cultivate cu rădăcinoase, 25 ha cultivate cu mazăre păstăi, 12 ha

cultivate cu ardei, 10 ha cultivate cu castraveţi, 30 ha cultivate cu pepeni şi 20 ha

cultivate cu varză) şi 470 ha erau cultivate cu furaje (din care: 210 ha cultivate cu

72

lucernă, 110 ha erau destinate spaţiului furajer, 120 ha cultivate cu porumb siloz şi 40 ha

de pajişti).

(Fig. 23- Suprafaţa cultivată cu legume)

(Fig. 24- Suprafaţa cultivată cu plante furajere)

73

În anul 1989, din cele 2261 ha, 300 ha erau cultivate cu grâu, 130 ha erau cultivate cu

orz, 933 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 20 ha erau cultivate cu cartofi

timpurii, 80 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 70 ha erau cultivate cu fasole, 60 ha

erau însămânţate, 58 ha erau cultivate cu legume (din care: 6 ha cultivate cu tomate, 5 ha

cultivate cu ceapă, 9 ha cultivate cu rădăcinoase, 10 ha cultivate cu mazăre păstăi, 6 ha

cultivate cu ardei, 4 ha cultivate cu castraveţi, 13 ha cultivate cu pepeni şi 5 ha cultivate

cu varză), 460 ha erau cultivate cu plante furajere (din care: 220 ha cultivate cu lucernă,

110 ha spaţiu furajer, 100 ha cultivate cu porumb pentru siloz, 30 ha spaţiu destinat

pajiştilor) şi 150 ha erau cultivate cu floarea- soarelui.

În anul 1992, din acelaşi număr total de 2261 ha, 232 ha erau cultivate cu grâu, 120

ha erau cultivate cu orz, 1028 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 30 ha erau

cultivate cu cartofi timpurii, 70 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 53 ha erau

cultivate cu fasole, 90 ha erau însămânţate, 57 ha erau cultivate cu legume (din care: 5 ha

erau cultivate cu tomate, 4 ha erau cultivate cu ceapă, 12 ha erau cultivate cu rădăcinoase,

7 ha erau cultivate cu mazăre păstăi, 5 ha erau cultivate cu ardei, 8 ha erau cultivate cu

castraveţi, 10 ha erau cultivate cu pepeni şi 6 ha erau cultivate cu varză), 420 ha erau

cultivate cu plante furajere (din care: 210 ha erau cultivate cu lucernă, 100 ha erau spaţiu

furajer, 80 ha erau cultivate cu porumb pentru siloz şi 20 ha erau pajişti ), 161 ha erau

cultivate cu floarea- soarelui.

În anul 2002, din totalul de 2148 ha teren arabil, 209 ha erau cultivate cu grâu, 60 ha

erau cultivate cu orz, 1191 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 38 ha erau cultivate

cu cartofi timpurii, 50 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 60 ha erau cultivate cu

fasole, 80 ha erau însămânţate, 50 ha erau cultivate cu legume (din care: 12 ha erau

cultivate cu tomate, 9 ha erau cultivate cu ceapă, 8 ha erau cultivate cu rădăcinoase, 5 ha

erau cultivate cu mazăre păstăi, 6 ha erau cultivate cu ardei, 3 ha erau cultivate cu

castraveţi, 2 ha erau cultivate cu pepeni şi 5 ha erau cultivate cu varză), 310 ha erau

cultivate cu plante furajere (din care: 170 ha erau cultivate cu lucernă, 80 ha erau spaţiu

furajer, 50 ha erau cultivate cu porumb pentru siloz şi 10 ha erau pajişti) şi 100 ha erau

cultivate cu floarea-soarelui.

Având în vedere faptul că peste trei sferturi din suprafaţa comunei este teren agricol,

producţiile agricole sunt şi ele destul de semnificative.

74

(Fig. 25- Producţia medie de cereale)

(Fig. 26- Producţia medie de legume)

75

(Fig. 27- Alte producţii medii agricole)

În anul 1966, de pildă, din recolta de cereale s-au obţinut 5 tone de grâu la hectar, 6,4

tone de orz la hectar, şi 8,7 tone de porumb boabe la hectar. Din recolta de legume s-au

obţinut: 31,5 tone de tomate la hectar, 20 tone de ceapă la hectar, 16 tone de rădăcinoase

la hectar, 8,2 tone de mazăre păstăi la hectar, 18,6 tone de ardei la hectar, 7,2 tone

castraveţi la hectar, 19 tone de varză la hectar, 11 tone de cartofi timpurii la hectar, 33

tone de cartofi de toamnă la hectar şi 3,52 tone de fasole la hectar. În ceea ce priveşte

celelalte producţii, s-au obţinut următoarele cantităţi: 0,5 tone de însâmănţate la hectar,

25 tone de fibre la hectar, 45,1 tone de furaje la hectar, 124 tone seminţe de floarea-

soarelui la hectar, 39 tone de fructe la hectar şi 35 tone de pepeni la hectar.

Spre deosebire de anul 1966, în anul 1989 , din recolta de cereale s-au obţinut 476

tone de grâu la hectar, 13 tone de orz la hectar şi 3851 tone de porumb boabe la hectar;

din reculta de legume s-au obţinut 43,6 tone de tomate la hectar, 57,6 tone de ceapă la

hectar, 45 tone de rădăcinoase la hectar, 27,6 tone de mazăre păstăi la hectar, 26,4 tone de

76

ardei la hectar, 55 tone de castraveţi la hectar, 48,9 tone de varză la hectar, 80 tone de

cartofi timpurii la hectar, 70 tone de cartofi de toamnă la hectar şi 6,7 tone de fasole la

hectar; din celelalte recolte s-au obţinut: 3 tone de însămânţate la hectar, 29 tone de fibre

la hectar, 48 tone de uraje la hectar, 357 tone de seminţe de floarea- soarelui, 70 tone de

fructe la hectar şi 68 tone de pepeni la hectar.

Între anul 1989 şi anul 1992, în privinţa producţiilor au fost diferenţe semnificative,

având în vedere perioada foarte scurtă dintre aceştia. Asfel că, în anul 1992, din producţia

de cereale s-au obţinut 738 tone de grâu la hectar, 18 tone de orz la hectar şi 4734 tone de

porumb boabe la hectar; din producţia de legume s-au obţinut 93 tone de tomate la hectar,

85 tone tone de ceapă la hectar, 79 tone de rădăcinoase la hectar, 74,2 tone de mazăre

păstăi la hectar, 56,3 tone de ardei la hectar, 89,1 tone de castraveţi la hectar, 30 tone de

varză la hectar, 230 tone de cartofi timpurii la hectar, 130 de cartofi de toamă la hectar,

13,7 tone de fasole la hectar; din restul recoltelor s-au obţinut 6 tone de însămânţate la

hectar, 35 tone de fibre la hectar, 43 tone de furaje la hectar, 187 tone de seminţe de

floarea-soarelui la hectar, 50 tone de fructe la hectar şi 96,4 tone de pepeni la hectar.

Zece ani mai târziu, în 2002, producţia scade, astfel că în acest an din recolta de

cereale s-au obţinut 367 tone de grâu la hectar, 10 tone de orz la hectar şi 1474 tone de

porumb boabe la hectar; din recolta de legume s-au obţinut 80 tone de tomate la hectar,

69 tone de ceapă la hectar, 65,8 tone de rădăcinoase la hectar, 39,6 tone de mazăre păstăi

la hectar, 93,4 tone de ardei la hectar, 78,6 tone de castraveţi la hectar, 54,3 tone de varză

la hectar, 180 tone de cartofi timpurii la hectar, 150 tone de cartofi de toamă la hectar şi

15,3 tone de fasole la hectar; iar din restul de recolte s-au obţinut 8 tone de însămânţate la

hectar, 30 tone de fibre la hectar, 5,6 tone de furaje la hectar, 83 tone de seminţe de

floarea- soarelui la hectar, 60 tone de fructe la hectar şi 84,2 tone de pepeni la hectar.

Din aceste rezultate reiese că dintre cei patru ani de referinţă la producţia de cereale

primează anul 1992, urmat de anii 1989, 2002 respectiv 1966, la producţia de legume

primează tot anul 1992, urmat în schimb de anii 2002, 1989 respectiv 1966, iar în privinţa

celorlalte recolte, primează anul 1989, urmat de anii 1992, 1966 respectiv 2002.

77

5.2.2. Structura producţiei animaliere

Există o legătură organică între agricultură şi păstorit, ele existând împreună şi

dezvoltându-se într-o strânsă legătură de interdependenţă, mai ales că acestea două sunt

ocupaţiile de bază ale poporului român.

Păşunile carpatice ofereau condiţii de hrană vara, iar cele din Ţara Românească,

iarna, ofereau o completare necesară. Păşunile naturale şi efectivul de animale cel mai

mare aparţineau domnului, marilor latifundiari sau mănăstirilor, de asemenea şi prisăcile.

Tipul de bază furajeră din zonele de câmpie este caracterizat prin preponderenţa

nutreţurilor verzi şi însilozate, urmate de concentrate şi de grupa paie-coceni, şi în

proporţie mai mică de fân. Participarea în mod redus a fânului şi în volum destul de mare

a paielor şi cocenilor a influenţat nivelul de furajare al ierbivorelor, în special în lunile de

iarnă, dar cantităţile relativ mari de porumb boabe produse în acestă zonă au dat

posibilitatea să se realizeze o furajare mai bună a porcinelor şi a păsărilor şi să se

completeze cea a bovinelor şi a ovinelor.

Creşterea păsărilor este una din cea mai veche activitate umană. Avicultura este foarte

dezvoltată în sudul ţării, în zonele cerealiere. Aici 80% din totalul păsărilor crescute sunt

găinile, dar în unităţile lacustre se cresc cu precădere palmipedele � raţele şi gâştele.

78

(Fig. 28- Efectivele de animale)

Efectivul de animale este de obicei în creştere, dar nu şi în ultimul an studiat, astfel că

în anul 1966 s-au înregistrat 660 capete bovine, 3291 capete porcine, 1030 capete ovine

şi 5563 capete păsări; în anul 1989 s-au înregistrat 611 capete bovine (scade faţă de anul

1966), 3847 capete porcine, 277 capete ovine (acestea scad iar faţă de anul 1966) şi 9976

capete păsări; în anul 1992 s-au înregistrat 629 capete bovine (numărul lor creşte faţă de

anul 1989), 6068 capete porcine, 219 capete ovine şi 22055 capete păsări; iar în anul

2002 s-au înregistrat 966 capete bovine, 4150 capete porcine, 285 capete ovine şi 15200

capete păsări. Se concluzionează că în cei 4 ani de referinţă unele efective de animale au

fost în creştere, altele în descreştere.

79

(Fig. 28- Producţia animalieră)

Producţiile efectivelor de animale, în cei 4 ani de referinţă se prezentau astfel:

- În anul 1966 s-au obţinut 293 tone carne, 14360 hl de lapte de vacă şi bivoliţă,

558 kg de lână şi 900 mii ouă.

- În anul 1989 s-au obţinut 414 tone carne, 7268 hl de lapte de vacă şi bivoliţă, 700

kg de lână şi 552 mii ouă.

- În anul 1992 s-au obţinut 701 tone carne, 10367 hl de lapte de vacă şi de bivoliţă,

400 kg de lână şi 812 mii ouă.

- În anul 2002 s-au obţinut 536 tone carne, 14034 hl de lapte de vacă şi de bivoliţă,

590 kg de lână şi 1304000 ouă.

Apicultura este o ramură cu vechi tradiţii în ţara noastră, aşa cum rezultă din

documentele vechi istorice. Astăzi se practică pe scară largă, condiţiile naturale fiind

foarte favorabile.

Prin condiţii propice se înţelege o bogată şi variată bază meliferă asigurată de

pădurile de tei, dar şi de păşuni şi fâneţe. În judeţele din sudul ţării producţia de miere

80

reprezintă 1/3 din producţia totală. Numărul de familii de albine este de aproximativ

250-300 şi au crescut în ultimii zeci de ani.

5.3. Industria

Funcţia preponderentă a comunei Berceni este cea agricolă, chiar dacă cea mai mare

parte a populaţiei lucrează în industrie. Industria, propriu-zis, este foarte slab reprezentată

în cadrul comunei.

Numărul mare al salariaţilor în industrie este explicat de procesul de navetism, astfel,

muncitorii din industrie lucrează în unităţile industriale din Ploieşti.

Unităţile industriale din terioriul comunei Berceni au un capital majoritar particular şi

au capacităţi mici de producţie.

Matizol S.A.

La 2 km de vatra comunei Berceni, în vecinătatea apropiată a satului Moara Nouă, de

aproape 70 de ani se află principala unitate economică a localităţii, care în lunga sa

existenţă s-a identificat cu aceasta; este vorba desigur, despre firma „Matizol S.A.”.

Istoria aceste unităţi are trei etape diferite: prima – înfiinţarea (1939- 1947), a doua etapă,

cea comunistă (1948- 1989) şi a treia etapă cea contemporană.

Către sfârşitul anilor ’30, începe cea mai prosperă etapă, din punct de vedere

economic, a perioadei interbelice, pe fondul unei acumulări pozitive a industriei

româneşti. Se înfiinţa în 1939 „Societatea anonimă Teleajen – Fabrica de hârtie şi carton

asfaltat” ce avea ca obiectiv al producţiei fabricarea cartonului celulozic din deşeuri.

Capitalul iniţial de pornire al afacerii a fost de 20 milioane lei, o sumă destul de mare

având în vedere raportul leu- dolar al anului de vârf (1938) pentru cotaţia leului pe piaţa

valutară, probabil depăşind suma de 1 milion de dolari. Cu aceşti bani s-a cumpărat un

teren de la Societatea Româno- Americană, dar şi maşinile şi instalaţiile necesare

funcţionării. De remarcat este faptul că majoritatea utilajelor au fost aduse din Elveţia şi

Ungaria, iar unele au fost realizate în ţară, după planurile tehnicienilor fabricii, iar câteva

materiale au fost cumpărate şi de la Fabrica de Hârtie şi Celuloză Carei. În august 1939

începe construirea fabricii care în decembrie a fost inaugurată.

81

Dintr-o descriere din acea vreme reies următoarele informaţii: fabrica se găseşte

izolată pe teritoriul comunei Berceni, judeţul Prahova, la o distanţă de 2 km de comuna

Berceni şi 7 km de Ploieşti; fabrica este alimentată de o linie de înaltă tensiune de 25000

de volţi şi este legată de staşia CFR Teleajen printr-o linie ferată în lungime de 1,6 km.

Mâna de lucru se recrutează din comunele din împrejurimi pe o rază de 15 km şi

anume: Ploieşti, Berceni, Coslegi, Valea Călugărească etc. Important de reţinut este

faptul că muncitorii erau şi din Berceni, iar prosperitatea satului şi ridicarea lui a fost

sprijinită şi de această investiţie.

În 1942 în incinta fabricii s-a înfiinţat o nouă secţie de producţie prin venirea

Societăţii „Ruberoid” (societate cu capital german), care a încheiat un contract de

închiriere a instalaţiei speciale pentru impregnarea cartonului.

Panta ascendentă pe care se înscrie „Fabrica de Hârtia şi Carton Asfaltat”este curmată

brusc de apropierea războiului, dar mai ales de bombardamentele crâncene ale aviaţiei

anglo- americane asupra importantului punct strategic petrolier care a fost Ploieştiul.

Bombardamentele din aprilie 1944 şi din lunile următoare au distrus o mare parte din

fabrică. În decursul acestor evenimente instalaţiile şi sala maşinilor de hârtie şi-au pierdut

funcţionalitatea (6 bombardamente au distrus fabrica).

S-a hotărât atunci oprirea producţiei şi încetarea activităţii până după terminarea

războiului. În iunie 1947 producţia reîncepe cu mijloace precare datorită pagubelor

provocate de război. Evenimentele tulburi de după 1944, se vor reflecta pregnant în

traiectoria activităţii „Fabricii de Hârtie şi Carton Asfaltat”. Cotitura se produce în 1948

când au loc două evenimente ce schimbă statutul unităţii. URSS a declarat toate bunurile

germane, utilajele de provenienţă germană de pe teritoriul ţării noastre fiind ale sale în

contul despăgubirilor de război pentru pagubele provocate de Germania fascistă, sau le

considera trofee de război pe baza ideilor enunţate şi înscrise chiar în „Convenţia de

Armistiţiu” încheiată între Naţiunile Unite (URSS, USA, Anglia). În septembrie 1944

Societatea Ruberoid a trecut în patrimoniul sovietic, instalaţiile au fost demontate şi

trimise în URSS.

Al doilea eveniment întâmplat în 1948 este legea din 11 iunie privind naţionalizarea

prin care fabrica intra în posesia Statului.

82

Patrimonil Fabricii de Carton se prezenta astfel în acea perioadă: în 1946 se constituie

o nouă secţie de asfaltare a cartonului celulozic cu bitum, oferită de rafinăria Teleajn.

Utilajele de producţie erau cele iniţiale din 1939 şi scăpate la bombardamente.

Mijloacele de transport erau: un turism Playmouth cu 5 locuri, un Buick cu 5 locuri, un

autobuz Dodge cu 25 locuri, trei camioane de 5 tone şi două de 3 tone, o drezină

Henschel cu capacitate de 5 tone ce transporta vagoanele de la gară în fabrică şi retur.

Aşezăminte sociale: infirmarie, baie, cantină, sală de festivităţi cu 150 locuri.

Personal: 134 muncitori productivi, 37 indirect, 25 muncitori auxiliari, 6 maiştri, 6

ingineri şi tehnicieni, 3 persoane în serviciul administrativ de consultanţă, 31 persoane

personal de execuţie, 4 persoane personal administrativ auxiliar, 25 persoane personal de

pază şi securitate, 3 persoane personal social- cultural, 23 persoane personal de

transporturi, un total de 302 persoane.

Până în 1962 fabrica va cunosşte o stagnare a dezvoltării, acest lucru fiind dovedit

prin lipsa investiţiilor concrete în noi linii de producţie, în noi tehnologii.

De altfel prin „Convenţia de armistiţiu”, România trebuia să plătească despăgubiri de

război şi în produse, iar Fabrica de Hârtie şi Carton se va înscrie şi ea la acest capitol.

O mare parte din cartonul asfaltat era destinat numai exportului în URSS, iar calitatea

acestuia era în conformitate cu caietul de sarcini prescrise de reprezentantul comercial al

URSS.

La începutul anilor ’60 situaţia s-a schimbat şi datorită noilor rapoarte politice cu

URSS. Între 1960- 1969 se introduc noi capacităţi de producţie: se redeschide secţia de

vată minerală, se pune în cfuncţiune o linie de fabricare a împâsliturii din fibre de sticlă,

un cuptor pentru baghete din sticlă. Foarte importantă este dezvoltarea între 1968- 1969 a

sectorului de materiale termoizolatoare fapt ce conferea un nou status fabricii, şi anume

acela de cel mai mare producător din ţară de produse termoizolatoare.

Fabrica îşi va schimba numele devenind „Întreprincerea de Materiale Izolatoare –

IMI”. Criza economică prin care treca România la sfârşitul anilor ’80 s-a reflectat şi în

cadrzl IMI Berceni prin scăderea exporturilor, unele produse erau necompetitive şi la

acestea se adăugau costurile mari de producţie generate de un personal numeros iar

utilajele erau învechite aparţinând anilor ’60- ’70.

83

După 1989 istira fabricii intră intr-o perioadă nouă de complete şi radicale

transformări. Numele fabricii se schimbă la 1 martie 1991. IMI devine S.C. MATIZOL

S.A., iar după 1997 devine societate cu capital privat, pentru ca în 1998 grupul elveţian

ALCOPOL GROUP (Elveţia) să devină acţionar majoritar. Gama de producţii şi servicii

se diversifică după 1994 când se achiziţionează din Germania o instalaţie modernă pentru

produse hidroizolatoare pe bază de bitum modificat, ce a costat 7- 8 milioane USD.

Nr. Crt. Unit. Măs.- mii metri 1960 1965 1970 1974

1 Producţia de materiale

hidroizolatoare

35106 51098 76214 115098

Termo şi fonoizolatoare 13318 20682 23759 28127

2 Număr salariaţi 586 857 1466 2051

3 Export Hidroizolatoare 10175 17736 17736 26958

Termo şi

fonoizolatoare

4335 4335 3063

Tabelul 3- Statistica Matizol

Aceste investiţii şi prezenţa prestigiosului grup elveţian au îmbunătăţil locul Matizol

în cadrul sectorului de produse hidro, termo, fenoizolatoare în plan internaţional.

Rentabilizarea şi noua expansiune se produce şi pe fondul restructurării personalului, în

prezent aici funcţionănd 575 angajaţi.

Potrivit unei statistici a „Asociaţiei Internaţionale a Producătorilor de Hidroizolaţii”

cu sediul în Anglia, Matizolul este unul din marii producători din Europa Centrală şi de

Est, produsele sale acoperind 60% din necesarul intern, în domeniul extern exportându-se

15% din producţia anuală. Un impuls pentru creşterea producţiei şi prezenţei pe piaţa

externă l-a avut şi acordarea în 1998 a Certificatului de calitate a Sistemului de

management al calităţii ISO 9002 de către firma germană GERMANISCHER LLOYD

CERTIFICATION GM BH ce a însemnat o recunoaştere a muncii oamenilor de aici.

Şi în noul mileniu Matizolul îsi continuă procesul de înnoire şi transformare

structurală pe fundalul unei concurenţe tot mai acerbe.

Impactul pe care Matizolul l-a avut şi îl are asupra comunităţii din Berceni este unul

excepţional, având în vedere faptul că 25- 30% din angajaţii societăţii erau din comună,

84

fapt ce a însemnat că un procent cel puţin egal de locuitori depindeau de aceasţă

intreprindere.

După 1989 în condiţiile restructurării, mulţi angajaţi din zonă au fost trimiţi în şomaj,

dar rolul firmei în viaţa comunităţii a crescut şi mai mult întrucât aproximativ 20% din

bugetul de venituri al primăriei Berceni provine de la impozitele plătite de Matizol.

Directorii firmei au înţeles rolul şcolii în viaţa comunităţii, acordând sponsorizări

generoase într-o perioadă în care era mare nevoie de susţinere financiară. Astfel că

Matizol a contribui decisiv la organizarea şi modernizarea importantului cabinet de

informatică şi a sprijinit în modul cel mai activ pregătirea sportivă a copiilor din şcoală.

În concluzie se poate spune că istoria îndelungată a S.C. Matizol S.A. va continua în

aceleaşi condiţii de succes generate de tradiţia şi experienţa celor care au muncit şi

muncesc aici.

(Informaţiile şi datele statistice sunt preluate din arhiva Matizolului prin amabilitatea

domnului director economic Nicolae Negrea)

5.4. Căile de comunicaţie şi transporturile

Drumurile care străbat comuna Berceni nu au contribuit în trecut la ridicarea ei

economică, nefiind drumuri principale, ci doar secundare.

În prezent, majoritatea drumurilor ce străbat comuna Berceni sunt asfaltate. Reţeaua

de şosele asfaltate este reprezentata de centura DN de sud- est a municipilui Ploiesti ce

leagă direct DNC de DNB. Centura trece prin vestul comunei prin Corlăteşti, vestul

comunei Berceni şi satul Moara Nouă.

De asemenea, teritoriul acesteia este tranzitat de liniile feroviare Ploieşti- Urziceni la

care are acces prin staţia Corlăteşti, şi linia de tranzit CF Ploieşti- Buzău.

Aşezările şi transporturile reprezintă un factor determinant în evoluţia unei societăţi,

reflectând, în acelaşi timp gradul de dezvoltare şi personalitatea societăţii respective.

85

CAPITOLUL 6

Tipologia morfostructurală şi zonarea funcţională a vetrelor

Studiul fizionomiei unei comune constă în analiza aspectului exterior dar şi a texturii

şi structurii reţelei de căi de comunicaţii şi a densităţii locuinţelor şi a construcţiilor în

general, sub influenţa factorilor fizico-geografici şi economico-sociali. Astfel topografia

reliefului incluzând izolarea sau legătura cu aşezările vecine, dar şi tradiţiile au o

influenţă hotărâtoare asupra aspectului general al comunei.

6.1. Tipuri morfostructurale

Comuna Berceni este alcătuită din cinci sate aşezate pe graniţele comunei, fiind

separate între ele de suprafeţe agricole. Cele cinci sate sunt Berceni, Moara Nouă,

Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu.

Sistemul aşezărilor rurale determină structura teritorială a producţiei materiale şi

oferă premise pentru dezvoltarea ulterioară a producţiei, respectiv zone de amplasare a

unităţilor economice, resurse de muncă şi infrastructură socială.

Forma exterioară este datorată suprafeţei topografice pe care s-au dezvoltat, precum şi

condiţiilor istorice. Satele comunei, Dâmbu, Corlăteşti şi Cătunu au o formă alungită,

fiind considerate, din punctul de vedere al formei, ca fiind sate lineare sau sate drum,

foarte adunate, iar Berceni şi Moara Nouă au o suprafaţă întinsă, fiind la fel de adunate.

Aceste aşezări sunt dispuse pe direcţia nord- vest – sud- est, pe două linii principale de

dezvoltare.

În cele 3 sate lineare extinderile de vetre, în urma evoluţiei satelor sau a reconstrucţiei

acestora au fost tot lineare, deoarece nu a existat un plan de organizare şi sistemetizare a

teritoriului. În ceea ce priveşte celelalte 2 sate, şi ele au avut aceeaşi evoluţie de la

început până în prezent: adunate cu suprafeţe intinse.

Textura vetrelor satelor este reprezentată de fizionomia reţelelor de drumuri

modernizate sau nu. Textura depinde de condiţiile topografice ale terenului, planul

cvasiorizontal al acestuia fiind propice dezvoltării reţelei de comunicaţii şi a vetrei

satelor, dar şi de perioada mai mare sau mai mică a existenţei vetrei.

86

Locuinţele sunt dispuse pe ambele părţi ale drumurilor. În timp, extinderea vetrelor

nu a beneficiat de un plan de sistematizare, astfel că localnicii au determinat, prin

construcţii noi, o textură mai neregulată, dar nu întâmplătoare. Noile construcţii încă mai

ţin cont de specificul satului adunat.

Structura satelor se referă la modul de grupare al locuinţelor în cadrul vetrei, sub

influenţa factorilor fizico-geografici şi socio-economici. Structura morfologică a satelor

din această zonă este dată de caracterul adunat al acesteia.

Astfel, locuinţele sunt construite pe o parte şi pe alta a drumurilor, una lângă alta,

pentru a câştiga cât mai mult teren agricol. Evoluţia vetrei se face prin construirea caselor

spre periferie în continuarea celorlalte, fapt ce va duce, în viitor, la o contopire a satelor.

6.2. Zona construită

Clădirile, mai ales cele care au o vechime mai mare de câteva decenii, cu destinaţie

de locuit, sunt construite din paiantă sau chirpici. Clădirile noi sunt construite cu structuri

de rezistenţă din zidărie sau beton armat cu planşeu din beton armat.

Fundaţia poate fi din beton, piloţi, radier, lemn etc, iar pereţii pot fi din cadre de beton

armat, diafragmă mixtă, lemn, zidărie portantă etc.

Acoperişul poate fi realizat din tablă mai ales, dar şi din şindrilă, ţiglă, olane,

azbociment, bituminoase. De asemena acoperişul poate fi o terasă circulabilă sau nu.

La construcţia clădirilor, mai ales a locuinţelor se folosesc materiale moderne,

rezistente, uşoare şi ieftine, cum ar fi prefabricate, beton-armat, cărămidă, lemn şi altele.

Aspectul şi forma exterioară a caselor sunt variate, mai ales la cele noi, care nu mai

respectă stilul tradiţional, dar care sunt caracterizate de diferite funcţionalităţi.

Numărul de încăperi, dar şi numărul nivelelor este diferit şi depinde de situaţia

materială a proprietarilor. Regimul de înălţime este, însă, pentru casele din ultimul

deceniu, de parter+1 etaj sau parter+2 etaje faţă de cele mai vechi care se caracterizează

printr-un singur nivel – parter. Curţile acestora sunt spaţioase, cu grădini în spatele

caselor, iar dependinţele tind să fie incluse în corpul principal al casei. De asemenea,

noile case au fost dotate cu canalizare şi încălzire centrală.

La recensământul din 2002 existau în comuna Berceni 1773 de locuinţe ce ocupau o

suprafaţă de 73474 mp. Aceste clădiri ofereau un număr de 5758 de camere de locuit.

87

Satul Nr. Locuinţe Nr. Camere Suprafaţa mp

Berceni 638 1816 28234

Corlăteşti 268 1462 13320

Moara Nouă 525 1498 21291

Dâmbu 82 147 2294

Cătunu 260 835 8035

Tabelul 4- Clădirile

În ultimul deceniu se observă o amplificare a procesului de construire a locuinţelor

permanente moderne şi dotate cu toate utilităţile necesare unui trai modern. Datorită

acestui fenomen, de amplificare a funcţiei rezidenţiale a comunei, mari suprafeţe

destinate în trecut culturilor agricole au intrat în cadrul intravilanului.

6.3. Echiparea tehnico-edilitară şi probleme de sistematizare – amenajare

Teritoriile administrative necesită anumite dotări tehnico-edilitare care permit

desfăşurarea în bune condiţii a vieţii locuitorilor.

Teritoriul comunei Berceni se află în cadrul spaţiului periurban al municipiului

Ploieşti. Acest lucru face ca analiza organizării teritoriale să fie foarte complexă, mai ales

datorită dinamicii accelerate şi ireversibile. Spaţiul periurban este definit de cele trei

caracteristici principale: caracterul rezidenţial şi recent, caracterul navetist şi cel de

subansamblu al oraşului.

Organizarea spaţiului periurban din comuna Berceni ca şi din alte zone de altfel,

presupune mai multe măsuri şi acţiuni complexe referitoare la structura administrativă a

fiecărei localităţi, precum şi a oraşului Ploieşti. Aceste măsuri constau în realizarea

sistemului recreativ al municipiului, în restrucurarea reţelei de aşezări, organizarea

activităţii comerciale şi zonarea producţiei agricole.

Suprafaţa locuibilă a comunei este de 73474 m² dintre care 11319 m² sunt aflaţi în

proprietate publică, iar 62155 m2 sunt proprietate privată. Pe aceste terenuri sunt

88

construite 1773 de clădiri, dintre care 1620 sunt proprietate particulară, iar 153 de clădiri

sunt proprietate publică.

Cei 6087 locuitori ai comunei au la dispoziţie mai multe dotări edilitare publice.

Astfel, Primăria comunei Berceni se află în satul Berceni. Există patru şcoli primare şi

gimnaziale una în fiecare sat în afară de Dâmbu şi 5 grădiniţe de copii. În cadrul acestor 9

instituţii de învăţământ există 18 de săli de clasă, 4 laboratoare şcolare şi 1 atelier şcolar.

De asemenea, comuna dispune de 3 biblioteci dintre care 1 este publică şi 4 unităţi

P.T.T.R. Există 2 dispensare teritoriale şi un cabinet stomatologic particular. Farmaciile

din comună aparţi sectorului privat.

Reţeaua de distribuţie a apei potabile măsoară 17,4 km lungime şi se află răspândită

pe întreaga suprafaţă a intravilanului, iar lungimea simplă a conductelor de distribuţie a

gazelor are o lungime de 0,8 km. Aceste reţele trebuie completate pe o suprafaţă mai

mare. Există încălzire centralizată în anumite locuinţe datorită minicentralelor termice.

6.4. Funcţiile localităţilor

Localităţile comunei Berceni sunt caracterizate de anumite funcţii specifice unui

teritoriu administrativ, în care se desfăşoară anumite activităţi economice, culturale, în

care se desfăşoară viaţa.

Principala funcţie a celor cinci sate este cea agricolă şi industrială dată de majoritatea

populaţiei ce lucrează în aceste ramuri economice.

Majoritatea populaţiei este implicată direct sau indirect în agricultură, chiar dacă un

număr foarte mare de oameni sunt salariaţi în industrie, în municipiul Ploieşti. Aceştia

din urmă produc necesarul agricol pentru consumul propriu în gospodării, nefiind

salariaţi ai unei asociaţii agricole sau ai unei ferme de exploatare agricolă.

Funcţia comercială este de asemenea prezentă în toate localităţile şi, prin aceasta se

asigură necesarul de produse locuitorilor, prin intermediul magazinelor universale, în

majoritate alimentare. Populaţia navetistă, care are acces la magazinele variate din cadrul

oraşului, nu se aprovizionează din sate.

Funcţia sanitară a localităţilor este foarte importantă. Există 2 dispensare teritoriale în

Berceni şi Corlăteşti. De asemenea există şi un cabinet medical veterinar în Berceni.

Farmaciile aparţin sectorului privat şi sunt în număr de două. Cabinetul stomatologic este

89

tot particular şi este deservit de doi medici stomatologi. De asemenea există 3 medici şi 4

asistenţi medicali.

Funcţia culturală este determinată de desfăşurarea activităţilor de învăţământ,

culturale şi de recreere intelectuală. Există nouă unităţi de învăţământ, dintre care cinci

grădiniţe de copii şi patru şcoli din învăţământul primar şi gimnazial. Aceste săli

adăpostesc 18 de săli de clasă, 4 laboratoare şcolare şi 1 atelier şcolar. Totalul elevilor

înscrişi în şcoli este de 1083, iar totalul personalului didactic este de 51. De asemenea,

comuna dispune de 3 biblioteci dintre care 1 este publică.

Populaţia deţine 713 abonamente radio şi 1198 abonamente la televiziune.

Funcţia administrativă este deţinută de satul Berceni. Tot aici se află şi sediul Poliţiei.

Aceste sate au centre administrative unde sunt comasate principalele instituţii de interes

public.

90

CAPITOLUL 7

Probleme de mediu în judeţul Prahova

7.1. Resursele naturale

Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esenţială a bogăţiei

judeţului. Valorificarea acestei resurse prin exploatarea materiilor prime şi prelucrarea lor

în produse, cunoaşterea limitelor utilizabile ale acestui capital, determină în mare masură

posibilităţile dezvoltării teritoriale economice şi sociale şi a stării mediului. Evaluarea

posibilitaţilor utilizabile existente în mediul natural reprezintş în primul rând interes

economic, dar datorită efectelor de poluare, rezultate în urma activitaţii economice,

necesitatea cunoaşterii stării (calitaţii) mediului, a capacitaţii de reproducere a

potenţialului natural, aparţine sferei de interes a protecţiei mediului. Abordarea generală a

problemei resurselor naturale, a potenţialului natural utilizabil, cuprinde enumerarea (si

evaluarea) posibilităţilor oferite de mediu prin sistemul complex de condiţii litologice

(geomorfologice, climatice), hidrologice, de sol, de floră şi faună (cantitatea de biomasă)

în regiunea respectiva. Prin „resurse naturale” se înţelege: totalitatea elementelor naturale

ale mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:

1. resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili;

2. resurse regenerabile – apa, aer, sol, floră, faună sălbatică.

7.1.1. Resurse naturale neregenerabile

Principalele resurse naturale neregenerabile ale judeţului Prahova sunt: petrolul,

gazele naturale, exploatate în cinci aliniamente (Copăceni-Gura Vitioarei, Apostolache-

Mehedinţa-Măgurele, Filipeştii de Pădure-Floreşti-Băicoi-Ţintea, Podenii Vechi-Boldeşti

Scăeni şi Urlaţi-Ceptura), cărbunele (Mina Siliştea Dealului, lânga Filipeştii de Pădure, şi

mina Ceptura), sarea (masivul de sare de la Slănic), calcarele şi marnele calcaroase

(Sinaia, Comarnic, Gura Beliei şi Şotrile), nisipul cuarţos. Acestea sunt resurse ale căror

tehnologii de exploatare şi prelucrare au condus la poluarea factorilor de mediu în multe

zone ale judeţului.

Din punct de vedere geologic, zona care cantoneaza zăcămintele de hidrocarburi face

parte din marea unitate a Carpaţilor Orientali, respectiv zona alungită spre nord în direcţia

91

lanţului muntos, denumită zona neogenă sau precarpatică a Carpaţilor Orientali.

Formaţiunile din zona aparţin Neogenului, mai precis Cuaternarului, reprezentat prin

seria Pleistocen inferior.

Meoţianul este alacătuit dintr-o formaţiune nisipoasă, slab cimentată, cu intercalaţii

de marne. Ponţianul, dispus discordant, cuprinde o formaţiune marno-nisipoasă, fiind

reprezentat prin marne friabile si nisipuri cenuşii, slab micafere. Dacianul grupează

depozite reunite sub denumirea de formaţiunea nisipoasă, ce prezintă bazal marne

cenuşii, iar superior nisipuri cenuşii-galbui, micafere.

Romanianul este alcătuit din două unitaţi distincte: formaţiunea argilelor pătate,

reprezentată prin argile si marne cenuşii, cu pete roşcate, şi formaţiunea cu pietrişuri şi

nisipuri. Cuaternarul este reprezentat prin seria Pleistocen inferior, cu strate de nisipuri,

pietrişuri şi argile. Din punct de vedere morfologic, zacamântul de cărbuni (lignit) de la

Filipeştii de Pădure se încadrează în regiunea dealurilor subcarpatice, la contactul cu zona

de câmpie. Regiunea este caracterizată, de altfel, prin prezenţa zăcămintelor de petrol şi

cărbuni (lignit). Din punct de vedere structural, zăcământul Filipeştii de Pădure este

cantonat in depozitele cutei anticlinale Siliştea Dealului, ce se încadrează în zona

neogena subcarpatică a Carpaţilor Orientali. Primele date referitoare la zăcământul

Filipeştii de Pădure datează de la sfârşitul sec. Al XIX-lea (exploatări particulare în zona

de afloriment a stratelor de cărbune), ceea ce atestă prezenţa cărbunilor dacieni din zona

subcarpatică (trei strate de lignit îin Dacianul anticlinalului Silistea Dealului, in care este

cantonat zăcământul Filipeştii de Pădure).

Lucrările de explorare a zăcământului au început în 1943, prin foraje şi galerii

executate de C.F.R. În baza acestor rezultate sumare s-au inceput lucrările principale de

deschidere în vederea exploatării lignitului.

Primele deschideri miniere pentru exploatarea lignitului au fost făcute de către

particulari, pe V. Roşioara si V. Palanga (Minele Dinescu, Rujescu, Fiala, Stoenescu şi

Avramescu). Ulterior, a fost deschisă Mina Palanga, în anii 1941 – 1942, dată în

exploatare în anul 1943, iar în anul 1944 a fost deschisă Mina Măgureni, situată pe

flancul vestic al văii Proviţa, unde s-au exploatat stratele superioare. În timp, s-au

exploatat parţial rezervele stratelor I, II, III, Ivbinf, Ivbsup, Ivc, Vinf, Vsup, VII şi XXIII,

aferente câmpurilor miniere Cervenia, Palanga, Roşioara şi Roşioara Est – Măgureni,

92

câmpuri miniere ce alcătuiesc zăcământul Filipeştii de Pădure. De asemenea, începând cu

anul 1978, s-au valorificat prin lucrări miniere la zi (microcariere) rezervele situate în

zonele de afloriment ale stratelor menţionate (mai puţin str. XXIII). În anul 1998

activitatea de exploatare a încetat în câmpurile Cervenia si Roşioara Est – Magureni.

Zăcământul de lignit Filipeştii de Pădure se găseşte cantonat în depozitele argilo-

marnoase – nisipoase daciene din regiune. Dacianul este constituit din nisipuri marnoase,

argile, marne, nisipuri silicioase şi cărbuni. Stratele de cărbune ce se exploatează la

Filipeştii de Pădure prezintă o variaţie mare în ceea ce priveşte alcătuirea lor, grosimea

utilului şi a intercalaţiilor, precum şi calitatea.

În stratele de lignit se observş rare intercalaţii lemnoase, formate din xilit curat cu

grosimi ce nu depăşesc 15 cm. Se mai întâlnesc noduli de lemn carbonizat, cu forme

neregulate de până la 20 cm grosime. Datorită intercalaţiilor de steril, conţinutul de

cenuşă al stratelor de cărbune este, în general, ridicat.

7.1.2. Resurse naturale regenerabile

Resursele de apă reprezintă elementul indispensabil al vieţii. Apa este materia de

construcţie a organismelor vii (om, plante, animale), mijlocul de transport si reglator de

temperatură, fără de care nu există viaţă; sub forma de precipitaţii poate fi cauza

secetelor, inundaţiilor. Apa poate propaga boli şi epidemii. Resursa de apă este una din

bogaţiile vitale pentru dezvoltarea economică şi socială. În privinţa apei, a dominat

concepţia că rezervele de apă nu reprezintă un factor de limită a dezvoltării, presupunând

că se dispune din belşug de apa curată şi ieftină.

În concepţia actuală însă apa dulce este privită ca o resursă naturală vulnerabilă, cu

disponibilitate limitată şi care are valoare economică, exprimată în Declaraţia de la

Dublin privind principiile de bază ale “politicii apei în viitor”. În sensul principiului

gospodăririi durabile cu resursele de apă, datorită apariţiei în spaţiu şi timp, a condiţiilor

ei cantitative şi calitative, apa este o resursă naturală limitată cu consecinţa necesităţii

coordonarii cerinţelor cu rezervele utilizabile (ţinând cont şi de posibilitaţile regenerării a

rezervei).

Din punct de vedere al încadrării în categoriile de calitate situaţia râului Teleajen

rămane aproximativ constantă în anul 2007.

93

Privind însă evoluţia indicatorilor de calitate, aceştia au scăzut, mai ales la încarcarea

organică. Calitatea râului Teleajen se încadrează în clasa I-a de calitate pe primul tonson

amonte, pâna în zona localitaţii Cheia unde se modifică la clasa a II-a, ajungând la clasa a

III-a probabil amonte Drajna. Trecerea în clasa a IV-a este localizată la confluenţa cu

pârâul Dâmbu, aval de municipiul Ploieşti.

Valorile măsurate în anul 2007 comparativ cu anul 2006 au prezentat o scădere la

încarcarea organică a apei reprezentată de indicatorii CCO-Mn si CBO5, la metale grele

(Fe, Cd) şi la indicatorii chimici de poluare ai apei (NH3, NO2-, NO3- , PO4-3). Acestea

pot fi observate din graficele următoare.

(Fig. 29- Variaţia medie a indicatorului CCO-Mn)

94

(Fig.30- Variaţia medie a indicatorului CBO5)

(Fig. 31- Variaţia medie a indicatorului NH4 pozitiv)

95

(Fig. 32- Variaţia medie a indicatorului PO4(-3))

(Fig. 33- Variaţia medie a indicatorului Fe)

96

(Fig.34- Variaţia medie a indicatorului Cd)

În punctul de prelevare Moara Domnească, valorile analizate sunt superioare valorilor

din celelalte puncte de prelevare, acestea încadrându-se în clasa III si IV de calitate

conform Ordinului 161/2006 – privind clasificarea calităţii apelor de suprafaţă.

7.2. Aerul

Atmosfera este unul dintre cele mai fragile subsisteme ale mediului datorită

capacităţii sale limitate de a absorbi şi de a neutraliza substanţele eliberate continuu de

activităţi umane. Aerul atmosferic este unul din factorii de mediu dificil de controlat,

deoarece poluanţii, odată ajunşi în atmosferă, se dispersează rapid şi nu mai pot fi captaţi

pentru a fi epuraţi-trataţi. Pătrunţi în atmosferă, poluanţii pot reacţiona chimic cu

constituenţii atmosferici sau cu alţi poluanţi prezenţi rezultând astfel noi substanţe cu

agresivitate mai mare sau mai mică asupra omului şi mediului.

Compoziţia atmosferei s-a schimbat ca urmare a activitaţii omului, emisiile de noxe

gazoase, pulberi şi aerosoli conducând la grave probleme de mediu, ca: poluarea urbană,

ploile acide, modificarea climei. Starea atmosferei este evidenţiată prin prezentarea

următoarelor aspecte: poluarea de impact cu diferite noxe, calitatea precipitaţiilor

97

atmosferice, situaţia ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră şi

unele manifestări ale schimbărilor climatice.

Sursele de poluare ale mediului ambiant se împart în două mari categorii: surse de

impurificare cu particule solide; surse de impurificare cu gaze şi vapori.

Acestea pot fi surse naturale şi surse artificiale. Sursele naturale de poluare a aerului

nu provoacă decât în mod excepţional poluări importante ale atmosferei. Cea mai comună

dintre poluările naturale este poluarea cu pulberi provenite din erodarea straturilor

superficiale ale solului, ridicate de vânt până la o anumită altitudine. Furtunile de praf pot

constitui uneori factori de poluare care pot influenţa şi sănătatea populaţiei, în apropierea

unor zone aride sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice s-au semnalat

transporturi masive de praf până la distanţe apreciabile de locul de producere.

Între sursele naturale de poluare se pot menţiona erupţiile vulcanice, emanaţiile de

gaze din sol, şi poluarea produsă de procese naturale de descompunere în sol a

substanţelor organice, incendiile din păduri etc.

Sursele de origine artificială sunt în special întreprinderile industriale, centralele

termoelectrice şi termice, mijloacele de transport, instalaţiile de încalzit pentru locuinţe,

incineratoarele de reziduuri etc. Emisiile poluante se clasifică după mai multe criterii,

astfel:

după periodicitate:

- emisii regulate;

- emisii periodice;

- emisii accidentale;

după starea de agregare:

- particule materiale: solide şi lichide;

- gazoase.

Emisiile gazoase sunt de natură:

-organică

-anorganică

Începând cu anul 2000, Serviciul Monitorizare, Sinteza şi Coordonare din cadrul

98

Inspectoratului de Protecţie a Mediului Ploieşti elaborează inventarul anual de emisii

ale poluanţilor atmosferici conform metodologiei în vigoare (anexa la Ordinul 524/2000

şi metoda CORINAIR). Sunt inventariate urmatoărele emisii:

- acidifianţi (NH3, NOx, SOx);

- precursori ai ozonului;

- gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O );

- metale grele ( As, Cd, Cr, Cu, Hg, Ni, Pb, Se, Zn );

- poluanţi organici persistenţi ( PAH, PCB, Dioxină ).

S-a urmărit creşterea numărului de agenţi economici inventariaţi, însă nu toţi agenţii

economici au răspuns repetatelor solicitări, iar mulţi dintre ei şi-au redus activitatea.

7.3. Radioactivitatea

Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM) face parte

din sistemul integrat de supraveghere a poluării mediului pe teritoriul României, din

cadrul Agenţiei Naţionale de Supravegherea Mediului (ANPM), Ministerului Mediului şi

Dezvoltării Durabile (MMDD). Organizarea si funcţionarea RNSRM se realizează în

baza Legii 265/2006, pentru aprobarea OUG 195/22/12/2005, cu modificări şi completări

ulterioare prin OUG 57/2007 si OUG 114/2007. Prin complexitatea sa RNSRM

reprezintă un sistem specializat în monitorizarea continuă a radioactivităţii factorilor de

mediu ce au ca scop îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin MMDD. Coordonarea ştiinţifică,

tehnică şi metodologică a RNSRM este asigurată de către Laboratorul Naţional de

Referinţă pentru Radioactivitatea Mediului (LRM) din cadrul Agenţiei Naţionale pentru

Protecţia Mediului.

Structura organizatorică, precum şi procedurile şi instrucţiunile de lucru pentru

situaţii de rutină şi urgenţă aplicate în cadrul RNSRM, sunt conforme cu standardele şi

recomăndarile internaţionale, avându-se în permanenţă în vedere documentele tehnice ale

Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (de ex. TECDOC-1162; TECDOC-

1092). Staţiile de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (SSRM) au o dotare cu

echipamente unitară şi o metodologie unică de prelevare, pregatire şi analiză a probelor

de mediu.

99

Tehnicile de prelevare, pregătire şi analiză, calculul activităţilor specifice beta

globale, a limitelor de detecţie şi a impreciziilor rezultatelor sunt caracteristice fiecărui

tip de proba. Infiinţată în anul 1962, RNSRM constituie o componentă specializată a

sistemului naţional de radioprotecţie, care realizează supravegherea şi controlul

respectării prevederilor legale privind radioprotecţia mediului şi asigură îndeplinirea

responsabilităţilor MMDD privind detectarea, avertizarea şi alarmarea factorilor de

decizie în cazul unor evenimente cu impact radiologic asupra mediului şi sănătăţii

populaţiei.

La nivelul anului 2007, RNSRM a cuprins un număr de 37 de staţii din cadrul

Agenţiilor de Protecţie a mediului, coordonarea stiinţifică şi metodologică fiind asigurată

de laboratorul naţional de referinţă pentru radioactivitatea mediului din cadrul ANPM –

Laboratorul Radioactivităţii Mediului (LRM) Bucureşti.

Pe teritoriul judeţului Prahova există două staţii de supraveghere a radioactivităţii

mediului: staţia RA 36 Ploieşti şi staţia RA 07 Babele, staţii ce fac parte din Reţeaua

Naţională de Supraveghere a Mediului, prevăzută cu o dotare unitară de echipamente şi în

care programele de supraveghere a radioactivităţii mediului se fac după o metodologie

specifică de prelevare, pregătire şi măsurare a probelor de mediu.

Staţia de Supraveghere a Mediului RA 36 – Ploieşti (staţie de câmpie situată la o

altitudine de 217 m) este o staţie de lucru cu program de 11 ore şi efectuează prelevări şi

măsurări de aerosoli atmosferici, depuneri atmosferice, apă potabilă, apă brută din râul

Teleajen, sol necultivat şi vegetaţie spontană, în scopul detectării creşterilor nivelelor de

radioactivitate în mediu şi realizării avertizării / alarmării factorilor de decizie.

Staţia de Supraveghere a Mediului RA 07 – Babele este situată în Munţii Bucegi, la

2206 m altitudine şi, dată fiind importanţa ei în cadrul reţelei naţionale, are un program

de lucru de 24 ore şi efectuează prelevări şi măsurări de aerosoli atmosferici, depuneri

atmosferice, sol necultivat şi vegetaţie spontană, în scopul detectării creşterilor nivelelor

de radioactivitate în mediu şi realizării avertizării / alarmării factorilor de decizie.

100

CAPITOLUL 8

Problematica cu care se confruntă comunitatea locală şi posibilităţile de dezvoltare

ale acestora

1. Realizări ale consiliului judeţean pentru comuna Berceni în anul 2004- 2008

8.1.1. Realizări în anul 2004

- Continuitatea programului SAPARD vizând modernizarea unui drum comunal

(km 0,000- km 8,750); valoarea totală a investiţiei a fost de 3300000 RON.


- Extinderea sediului Primăriei comunei cu sală de şedinţe.

- Realizarea grupurilor sanitare la Şcoala cu clasele I- IV din satul Moara Nouă.

- Reţea de alimentare cu gaze în comuna Berceni.


- Proiect pentru sistemul de încălzire la sala de protocol de la Primărie în valoare de

53000 RON.

- Începerea lucrărilor la centrala termică de la Şcoala cu clasele I- VIII de la

Corlăteşti.

- Întocmirea mai multor Studii de Fezabilitate (SF) pentru reabilitarea şi extinderea

cu grupuri sanitare la următoarele unităţi: Şcoala din Moara Nouă, Şcoala

Corlăteşti, Grădiniţa Corlăteşti şi Şcoala Cătunu; pentru acestea s-a investit suma

de 65000 RON.

- Poiect pentru sistemul de încălzire centrală de la Dispensarul Medical din satul

Berceni.

- Împrejmuirea parcului Berceni.

- SF şi Proiect Tehnic pentru sala polivalentă (40000 RON).

- Proiect Tehnic pentru instalaţia de gaze de la Căminul Cultural din satul Dâmbu

(660 RON).

- Se continuă lucrările la reţeaua de alimentare cu gaze.

- SF şi Proiect Tehnic pentru extinderea şi modernizarea reţelei de alimentare cu

apă în comuna Berceni (138000 RON).

- SF pentru canalizare şi sistem de tratare a apelor reziduale (10000 RON).

101

- SF şi Proiect Tehnic pentru podul peste pârâul Dâmbu- tarlaua Balotina.

- Execuţie canale pentru eliminarea excesului de apă (22000 RON).


- Centrala termică la Şcoala Corlăteşti.

- Centrala termica la Şcoala Moara Nouă (58000 RON).

- Reabilitarea şi extinderea cu grupuri sanitare (continuare) – Şcoala Moara Nouă –

50000 RON.

- Reabilitarea şi extinderea cu grupuri sanitare (continuare) – Şcoala Corlăteşti –

194000 RON.

- Reabilitare Şcoala Berceni (139000 RON).

- Finazilarea alimentării cu gaze în Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu (780000 RON).

- Extinderea şi modernizarea alimentării cu apă cu finanţare pe Ordonanţa nr. 7

(715000 RON).

- SF pentru reţeaua de canalizare şi tratarea apelor reziduale (195000 RON).

- SF pentru modernizarea şi reabilitarea drumurilor comunale (73400 RON).

- SF pentru reabilitarea drumului comunal DC157 Berceni- Corlăteşti (15000

RON).

- Au fost continuate lucrările de execuţie a canalelor de eliminare a excesului de

apă (32000 RON).

2. Proiecte în curs de desfăşurare

- Modernizarea drumului judeţean DJ 139 dintre Berceni- Cătunu- Râfov-

Chetrosani.

- Proiectul referitor la transportul în comun dintre Berceni şi Ploieşti.

3. Priorităţile pentru perioada 2008- 2012

- Modernizarea drumurilor comunale şi a străzilor în toate satele comunei, proiect

ce prevede: asfaltare, şanţuri dalate, podeţe pentru acces la proprietăţi, şi trotuare

prin accesarea fondurilor structurale şi de coeziune.

- Realizarea sistemelor de canalizare şi staţiilor de tratare a apelor uzate în toate

satele comunei prin aceste fonduri (structurale şi de coeziune).

102

- Modernizarea şi extinderea sistemului de iluminat public în toate satele.

- Reabilitarea drumului comunal dintre Berceni şi Corlăteşti (DC 157).

- Finalizarea sistemului de alimentare cu gaze naturale a satelor Berceni şi Moara

Nouă prin cofinanţare cu S.C. DISTRIGAZ Sud S.A.

- Construirea unei săli polivalente destinate activităţilor sportive şcolare,

activităţilor specifice căminului cultural şi bibliotecă comunală din satul Berceni

prin accesarea fondurilor europene alocate prin programul FEADR.

- Construirea podului peste pârâul Dâmbu către satul Corlăteşti.

- Înfiinţarea serviciului public de transport local Berceni care să satisfacă nevoile

transportului public pentru toate satele.

- Realizarea şi/sau modernizarea bazelor sportive în fiecare sat.

- Realizarea lucrărilor de modernizare a şcolilor şi grădiniţelor din toate satele.

- Extinderea şcolii cu clasele I- VIII din Berceni, cu 4 săli de clasă (obiectiv major).

- Alocarea locurilor de casă pentru tinerii căsătoriţi sub 35 de ani.

- Realizarea străzilor aferente şi a utilităţilor din fiecare sat al comunei Berceni.

- Sprijinirea autorităţilor pentru reabilitarea bisericilor din satele Corlăteşti şi

Berceni.

- Executarea unui trotuar cu sistem de iluminare şi a unei piste de biciclişti dintre

Berceni şi Ploieşti.

- Reabilitarea drumului judeţean DJ 139 dintre Ploieşti- Berceni- Cătunu în

parteneriat cu consiliul judeţean Prahova.

- Introducerea în intravilan a unor suprafeţe de teren în vederea construirii de

locuinţe prin actualizarea Planului Urbanistic General.

- Stimularea apariţiei microfermelor de produse agro- alimentare.

- Stimularea micilor proprietari de terenuri agricole pentru înfiinţarea de ferme

agro- zootehnice.

- Înfiinţarea unui punct farmaceutic în satul Cătunu.

- Dezvoltarea de către primărie a activităţii de mică producţie cu crearea de locuri

de muncă pentru cetăţenii din comună.

- Atragerea de fonduri de la bugetul de stat şi fondurile europene pentru dezvoltarea

comunei.

103

- Furnizarea serviciilor de consiliere şi îngrijire la domiciliu precum şi plata de

alocaţii sau prestaţii sociale pentru persoanele aflate în dificultate.

- Înfiinţarea proietelor de sugestii şi reclamaţii privind activitatea funcţionarilor

publici în toate satele comunei.

- Constituirea unui birou de informare şi consiliere a cetăţenilor comunei, cu privire

la activităţile agricole şi la fondurile europene la care pot avea acces.

- Gestionarea judicioasă, raţională şi eficientă a banului public.

104

CONCLUZII

În urma efectuării studiului geografic uman şi economic asupra teritoriului comunei

Berceni şi a satelor acesteia s-a ajuns la diferite concluzii privind specificul geografic al

unităţii teritoriale.

Teritoriul comunei Berceni se află situat, din punct de vedere fizico-geografic în

partea central- sud- estica a României, în zona norică a unitătii Câmpia Română, mai

exact, teritoriul comunei ocupă o parte a Câmpiei piemontane a Ploieştilor.

Comuna Berceni se află situată, din punct de vedere administrativ, în partea central-

sudică a judeţului Prahova. Teritoriul se află în zona de influenţă economică a oraşului

Ploieşti, aflându-se la o distanţă de doar 9 kilometri de centrul acestuia, şi la o distanţă de

13 kilometri de paralela de 45°.

Din punct de vedere topografic punctele extreme ale comunei Berceni au următoarele

coordonate: cel mai nordic punct se află la latitudinea de 44°57’15” N şi la longitudinea

de 26°05’3” E, cel mai sudic punct se află la latitudinea de 44°53’8” N şi la longitudinea

de 26°08’27” E, cel mai vestic punct se află la latitudinea de 44°55’33” N şi la

longitudinea de 26°03’51” E, cel mai estic punct se află la latitudinea de 44°54’9” N şi la

longitudinea de 26°09’9” E.

Având un teritoriu administrativ de 3102,3 ha din care 95,30 ha reprezinta suprafaţa

ocupată de locuinţe, şi o populaţie de 6107 locuitori (adica 0,74% din populaţia totala a

judeţului Prahova), comuna Berceni se situează printre localităţile rurale medii ale

judeţului.

Din punct de vedere geomorfologic terasa aluvială din dreapta râului Teleajen, ca

principală vatră a aşezărilor din comuna Berceni, pune în evidenţă toate caracteristicile de

bază ale unei campii piemontane sau subcolinare ce se situează în imediata apropiere a

liniei de contact dintre zona piemontană si Subcarpaţi; câmpia face parte din unitatea

morfologică denumită Câmpia Înaltă a Ploieştiului. Altitudinea medie este de 144 metri,

iar în Lunca Teleajenului valoarea este de 15 metri.

Comuna este încadrată pe interfluviul Teleajenului si pârâului Dâmbu, adăpostind în

interior o zona de şes ce a permis ca aici să fie un habitat prielnic pentru oameni.

105

Din punct de vedere litologic această câmpie a Ploieştiului este alcătuită dintr-o

alternanţă de pietrişuri, bolovănişuri si nisipuri cu intercalaţii argiloase. Această câmpie,

la rândul ei, face parte din unitatea de relief numită Câmpia Română.

Câmpia Română, care se încadrează din punct de vedere geologic şi geomorfologic în

Platforma Moesică, apare ca o mare depresiune (in sens geologic), puternic sedimentată.

Ea este o regiune de platformă , relativ rigidă (parte a platformei moesice). Fundamentul

Câmpiei Române, situat la adâncimi variabile, dar care cresc in faţa arcului carpatic e

alcătuit din şisturi cristaline foarte vechi (proterozoice si paleozoice); acest fundament

este o microplacă tectonică aflată intr-o uşoara subducţie, sub placa ce poartă arcul

carpatic. Pătura de sedimente e formată din roci mezozoice si neozoice , intr-o

continuitate de sedimentare spre suprafaţă, ceea ce arată că umplerea depresiunii din

Câmpia Română s-a facut relativ continuu.

Din punct de vedere hidrografic comuna Berceni este străbătută de două ape

curgătoare: râul Teleajen şi pârâul Dâmbu.

Teleajenul izvorăşte din Masivul Ciucaş (în culoarul superior se numeşte "Pârâul

Berii"), izvoarele sale aflându-se la altitudinea de 1760 m. Râul Teleajen are o suprafaţă a

bazinului de 1656 km², o lungime de 122 km şi se varsă în râul Prahova la altitudinea de

80 m. În depresiunea Cheia primeşte ca afluent pârâul Tâmpa, apoi, la ieşirea din munţi,

un afluent mai important, pârâul Telejenel. La confluenţă, în nordul comunei Măneciu, se

află lacul de acumulare Măneciu. Numele Teleajen are o origine îndepărtată, însemnând

"vale cu drum de care te legi". Încă din vremea romanilor, "drumul de la Teleajen"

străbătea munţii, pornind din Transilvania pe Valea Buzăului superior, urcând în Poiana

Fetii şi coborând pe lângă Telejenel.

Structura geologică a comunei are ca fundal o gresie, la suprafaţă aluviuni argiloase

prăfoase, iar stratul aluvionar este format din pietrişuri şi bolovănişuri în masa de nisip.

Pietrişul apare la 0,80 m şi se întâlneşte până la 3,20 m.

Tipurile de sol specifice sunt cele din clasa molisoluri, anume cernoziomurile

levigate, iar in luncă solurile aluviale.

Cultivarea cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor şi a furajelor are o bază

pedologică dintre cele mai favorabile.

106

Solurile se diferenţiază în funcţie de criterii regionale, cele mai importante fiind

particularităţile bioclimatice şi mai puţin altitudinale, deci dispunerea zonală orizontală

luând locul celei pe verticală.

Clima mai caldă şi mai puţin umedă, amplitudinile termice mai mari şi apariţia unor

perioade îndelungate de uscăciune determină o slabă fertilizare a scoarţei de alterare.

În contextul acestui cadru fizico-geografic, de-a lungul timpului, a evoluat o grupare

specifică a populaţiei, care astăzi reprezintă locuitorii satelor comunei Berceni. Numărul

exact de locuitori, la o anumită dată, se poate afla numai în urma recensămintelor.

La recensământul din anul 1930 au fost oferite primele date referitoare exclusiv la

comună şi la satele acesteia şi nu la regiune sau provincia istorică. Comuna Berceni

adăpostea un număr de 4502 de persoane.

În anul 1966, la recensământ, populaţia comunei număra un total de 6206 persoane.

De-a lungul timpului, datorită factorilor sociali şi naturali, populaţia a evoluat de-a lungul

unei curbe sinusoidale, menţinându-se aproximativ numărul de locuitori.

Evoluţiile indicatorilor geografici au modificat, astfel că densitatea populaţiei a

suferit modificări, mai mari sau miai mici: în perioada 1966-1989 s-a menţinut între 2,00-

2,01 loc/km², în perioada 1989- 1992 a urmat o scădere bruscă până la 1,89 loc/km²,

pentru ca în perioada imediat următoare, 1992- 2002, să ajungă la 1,96 loc/km².

De-a lungul timpului, respectiv din 1966 până în 2002, indicele natalităţii cunoaşte o

evoluţie sinusoidală determinată de diferiţi factori socio- economici: în anul 1966

natalitatea avea valoarea de 12,72, în anul 1989 avea valoarea de 14,28, în anul 1992 a

scăzut la 11,43, pentru ca până în anul 2002 să ajungă la valoarea de 12,98.

Valoarea mortalităţii s-a menţinut, în general, mai mică decât cea a natalităţii,

indicând un spor natural pozitiv, excepţie făcând anul 1992: indicele mortalităţii avea o

valoare de 10,63 în anul 1966, a scăzut la 9,63 până în anul 1989, crescând apoi la

12,11până în anul 1992, pentru ca în următorii 10 ani să scadă la 11,01 cât s-a inregistrat

în anul 2002.

Sporul natural a cunoscut o linie sinusoidală, de oscilaţii ale creşterilor şi ale

scăderilor valorilor sporului natural.Astfel că, în anul 1966 sporul natural înregistrat a

avut o valoare de 2,09, crescând în anul 1989 la valoarea de 4,65. În anul 1992 a suferit o

107

scădere, atingând valoarea negativă de -0,68, pentru ca în anul 2002 să crească la

valoarea de 1,97.

Valoarea populaţiei plecate scade de la 83 de persoane care au plecat în anul 1966 la

71 de persoane care au plecat în anul 1989. După anul 1989, populaţia care pleacă este de

104, număr înregistrat în anul 1992, iar 10 ani mai rârziu, în 2002, numărul persoanelor

care pleacă este de 100. Majoritatea populaţiei plecate era tânără, în căutarea unui loc de

muncă.

Populaţia sosită din alte regiuni, respectiv întoarsă în locurile natale contribuie la

realizarea sporului migratoriu şi la temperarea scăderii numărului populaţiei comunei:

12,09 în anul 1966, scăzând pâna la 0,80 în anul 1992, urcând apoi rapid la 36,51 în anul

1992 şi ajungând la 32,53 în anul 2002.

Din analiza evoluţiei sporului migratoriu în cei 4 ani de referinţă s-a ajuns la

concluzia că valoarea sporului migratoriu cea mai scăzută, de -66 s-a înregistrat în anul

1989, iar valoarea maximă, de 110 s-a înregistrat în anul 1992, de 110. În ceilalţi doi ani,

adică în anul 1966 şi 2002 s-au înregistrat valorile de -8, respectiv 98.

În cadrul comunei Berceni structura populaţiei pe grupe de vârstă se evidenţiază

printr-un număr minim de persoane cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani şi un număr maxim

de persoane cu vârsta cuprinsă între 23-60 ani. În ceea ce priveşte structura pe sexe a

locuitorilor comunei se evidenţiază de asemenea o preponderenţă a numărului femeilor

faţă de numărul bărbaţilor, iar în ceea ce priveşte structura populaţiei pe naţionalităţi,

populaţia de naţionalitate română a reprezentat o pondere majoritară, în toate perioadele

istorice.

În privinţa ponderii populaţiei active din totalul populaţiei se concluzionează faptul că

aceasta atinge valoarea de 37,54% din totalul populaţiei comunei de 6206 în anul 1966,

41,59% din totalul populaţiei comunei de 6232 în anul 1989, 30,83% din totalul acesteia

de 5861 în anul 1992 şi 24,56% din totalul de 6087 în anul 2002. În anul 1966, în comuna

Berceni, populaţia activă reprezenta 2330 dintre care 1722 lucrau în domeniul industriei,

120 persoane lucrau în domeniul transporturilor, 280 persoane lucrau în domeniul

agriculturii, 160 persoane lucrau în comerţ şi 48 lucrau în învăţământ. În anul 1989,

populaţia activă era de 2592, din care 1986 persoane lucrau în industrie, 236 ocupate în

transporturi, 20 în construcţii, 185 în agricultură, 135 în comerţ, 40 în învăţământ şi 12 în

108

alte domenii. În anul 1992, la recensământ, s-a constatat că populaţia activă din comună

era de 1807, din care 1649 persoane din lucrau în industrie, 5 persoane lucrau în

transporturi, 64 persoane lucrau în agricultură, 6 persoane lucrau în comerţ, 52 persoane

lucrau în învăţământ şi 31 persoane lucrau în alte domenii. În anul 2002, populaţia activă

număra doar 1495 persoane, din care 786 lucrau în industrie, 114 lucrau în transporturi,

127 lucrau în construcţii, 193 lucrau în agricultură, 132 lucrau în comerţ, 58 lucrau în

încăţământ şi 85 lucrau în alte domenii.

Comuna Berceni este alcătuită din cinci sate aşezate pe graniţele comunei, fiind

separate între ele de suprafeţe agricole. Cele cinci sate sunt Berceni, Moara Nouă,

Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu.

Forma exterioară este datorată suprafeţei topografice pe care s-au dezvoltat, precum şi

condiţiilor istorice. Satele comunei, Dâmbu, Corlăteşti şi Cătunu au o formă alungită,

fiind considerate, din punctul de vedere al formei, ca fiind sate lineare sau sate drum,

foarte adunate, iar Berceni şi Moara Nouă au o suprafaţă întinsă, fiind la fel de adunate.

Aceste aşezări sunt dispuse pe direcţia nord- vest – sud- est, pe două linii principale de

dezvoltare.

O caracteristică dominantă a localităţilor de aici o constituie continuitatea locuirii

acestui spaţiu, fapt datorat îndeosebi condiţiilor fizico-geografice.

Clădirile, mai ales cele care au o vechime mai mare de câteva decenii, cu destinaţie

de locuit, sunt construite din paiantă sau chirpici. Clădirile noi sunt construite cu structuri

de rezistenţă din zidărie sau beton armat cu planşeu din beton armat.

Fundaţia poate fi din beton, piloţi, radier, lemn etc, iar pereţii pot fi din cadre de beton

armat, diafragmă mixtă, lemn, zidărie portantă etc.

Principala funcţie a celor cinci sate este cea agicolă şi industrială dată de majoritatea

populaţiei ce lucrează în aceste ramuri economice.

Funcţia comercială este de asemenea prezentă în toate localităţile şi, prin aceasta se

asigură necesarul de produse locuitorilor, prin intermediul magazinelor universale, în

majoritate alimentare. Populaţia navetistă, care are acces la magazinele variate din cadrul

oraşului, nu se aprovizionează din sate.

Funcţia sanitară a localităţilor este foarte importantă. Există 2 dispensare teritoriale în

Berceni şi Corlăteşti. De asemenea există şi un cabinet medical veterinar în Berceni.

109

Farmaciile aparţin sectorului privat şi sunt în număr de două. Cabinetul stomatologic este

tot particular şi este deservit de doi medici stomatologi. De asemenea există 3 medici şi 4

asistenţi medicali.

Funcţia culturală este determinată de desfăşurarea activităţilor de învăţământ,

culturale şi de recreere intelectuală. Există nouă unităţi de învăţământ, dintre care cinci

grădiniţe de copii şi patru şcoli din învăţământul primar şi gimnazial.

Funcţia administrativă este deţinută de satul Berceni. Tot aici se află şi sediul Poliţiei.

Aceste sate au centre administrative unde sunt comasate principalele instituţii de interes

public.

În prezent, majoritatea drumurilor ce străbat comuna Berceni sunt asfaltate. Reţeaua

de şosele asfaltate este reprezentata de centura DN de sud- est a municipilui Ploiesti ce

leagă direct DNC de DNB. Centura trece prin vestul comunei prin Corlăteşti, vestul

comunei Berceni şi satul Moara Nouă.

De asemenea, teritoriul acesteia este tranzitat de liniile feroviare Ploieşti- Urziceni la

care are acces prin staţia Corlăteşti, şi linia de tranzit CF Ploieşti- Buzău.

Cu ajutorul consilierilor locali, al cosiliului judeţean, al fondurilor economice dar şi al

cetăţenilor s-au realizat mai multe obiective prioritare printer care se numără şi:

modernizarea şi extinderea sistemului de iluminat public în toate satele, reabilitarea

drumului comunal dintre Berceni şi Corlăteşti (DC 157), finalizarea sistemului de

alimentare cu gaze naturale a satelor Berceni şi Moara Nouă prin cofinanţare cu S.C.

DISTRIGAZ Sud S.A., construirea unei săli polivalente destinate activităţilor sportive

şcolare, activităţilor specifice căminului cultural şi bibliotecă comunală din satul Berceni

prin accesarea fondurilor europene alocate prin programul FEADR etc.

Prin poziţia sa geografică, comuna Berceni şi împrejurimile acesteia favorizează

existenţa permanentă a unui bioclimat favorabil organismului uman şi a desfăşurării

eficiente a activităţilor economice, mai ales agricole şi prezintă interes pentru

reconfortare şi asigurarea odihnei şi refacerea capacităţii de muncă.

110

Bibliografie:

1. Baicu, I., Popescu, P. „Istoria Prahovei în date” Ploieşti 1977

2. Boeru, S. „Lucrări de îmbunătăţiri funciare”, Rev. „Terra”, IV, XXIV, nr. 2,

Bucureşti, 1975

3. Băcănaru, I., Ştefănescu, Ioana, Deică, P., Bugă, D. „Contribuţii la studiul

clasificării funcţionale a aşezărilor rurale din România”, Rev. „Probl. de geogr.”, X,

Bucureşti, 1963

4. Bonchis, M. „Prezenţe Cantacuzine în Prahova”, în Anuar vol. VII, an 1995.

5. Boncu, C. „Răscoala ţăranilor din 1907 în judeţul Prahova” în „Studii privind

Unirea Principatelor”, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1960

6. Boncu, C. „Şcoala Prahoveană, secolele X- XIX”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 1976

7. Chiriţă, C. „Zona forestieră din Câmpia Română cu soluri brun-roşcate de

pădure”, Rev. „Cercetări de pedologie”, Bucureşti, 1975

8. Chiriţă, C. „Pădurile României - studiu monografic”, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1981

9. Chiţu, C-tin. „Relieful şi solurile României”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,

1975

10. Comşa, M. „Cultura materială veche românească”, Ed. Academiei R.S.R.,

Bucureşti 1978.

11. Coteţ, P., V. „Câmpia Română − Studiu de Geomorfologie Integrată”, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1976

12. Coteţ, P., V. „Irigarea terenurilor din ţara noastră”, Rev. „Terra”, XXI, nr.2,

Bucureşti, 1976

13. Debie, N. C. „ O cronică ploieşteană 1825- 1978”, tom. 4, manuscris aflat la

biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga.

14. Donciu, C. „Studiul secetelor din România”, Rev. „Met. hidr. gosp. Apelor”, nr.

3, Bucureşti, 1975

15. Dr. Diaconovich, C-tin. „Enciclopedia Română”, vol. I, Ed. W. Kraft, Sibiu 1892.

16. Erdeli, G., Melinda Cândea, Costache, S. „Dicţionar de geografie umană”, Ed.

Corint, Bucureşti, 1999

111

17. Filiti, C. I. „Aredna moşilor în Muntenia la 1831 şi 1833”, Atelierele Grafice

Socec, Bucureşti 1932.

18. Florea, N. „Resursele de soluri ale României”, Rev. „Natura”, nr. 1, Bucureşti,

1967

19. Fotino, D. „Istoria Generală a Daciei”, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1859

20. Frunzescu, D. „Dicţionar topographic şi statistic al României”, Bucureşti 1872

21. Gâştescu, P., Zăvoianu, I., Octavia Bogdan „Excesul de umiditate din Câmpia

Română N-E”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970

22. Georgescu, V. „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, Ed.

Humanitas, Bucureşti 1992

23. Ghinea, D. – „Enciclopedia geografică a României”, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 1996

24. Giurascu, C. „Istoria României”, vol. II- III, ediţia a IV-a, Bucureşti

25. Giurcăneanu, C. „Geografia RSR”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981

26. Henri, H. S. „Satele Devălmaşe”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1998

27. Hrisoavele Prahovei, Ploieşti 1971

28. Ionescu Şişeşti, Gh. „Cultura grâului”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980

29. Ionescu Siseşti, Gh. „Cultura porumbului”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980

30. Ionescu Siseşti, Gh. „Irigarea culturilor”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982

31. Iordan, I. „Geografia umană şi economică - Geografia României”, vol. II, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1984

32. Iordan, I. „Nume de locuri româneşti”, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1952

33. Iorga, N. „Istoria armatei româneşti”, Bucureşti 1919

34. Iorga, N. „Revelaţii toponimice pentru istoria naţională a românilor”, Bucureşti,

1941

35. Lahovary, G. „Marele Dicţionar geographic al României”, Tipografia Socec,

Bucureşti 1989

36. Lecca, O. G. „Dicţionar istoric, arheologic şi geographic al României”, Ed.

Universul, Bucureşti 1937

37. Manolescu, R. „Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească şi Braşov” în

„Studii şi material de istorie medie”, vol. I, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1957

112

38. Martiniuc „Câteva probleme de geografie fizică în sprijinul agriculturii în ţara

noastră”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980

39. Mehedinţi, S. „Geografie umană”, Ed. Naţională S. Ciornei- Bucureşti, 1937

40. Mehedinţi, S. –„Geografie economică”, Ed. Naţională S. Ciornei- Bucureşti,

1930

41. Mihăilă, M., Corcodel, Gh., Chirilov, I. „Cadastrul general şi regimul funciar din

România” , Ed. Ceres, Bucureşti, 1995

42. Mihăilescu, V. „Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul

secolului al XIX-lea”, Rev. „Mem. Acad. Rom.”, secţ. ist., III, IV, nr. 2, Bucureşti, 1924

43. Mihăilescu, V. „Cartografierea populaţiei prin metoda punctului şi cea a sferelor

proporţionale”, Rev. ”Bul. Soc. Rom. Geogr.”, XLIX, Bucureşti, 1931

44. Moţoc, M., Trăsculescu, Fl. „Eroziunea solului pe terenurile agricole şi

combaterea ei”, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1959

45. Neagu, I. „Starea sanitară şi asistenţa medicală în judeţul Prahova, în anul 1907”,

în „Aspăecte istorice ale medicinii în mediul rural”, Ed. Medicală, Bucureşti 1973

46. Papina, C. S. „Mişcarea Economică în judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa”,

Tipografia Concurenţa, Ploieşti 1925

47. Paul, D. P. „Prahova şi Ploieşti, în timpul epopeii lui Mihai Viteazul”, Ed.

Prahova S.A., Ploieşti 1997

48. Petrescu, N. „Eficienţa economică a lucrărilor de îndiguiri, desecări şi irigaţii”,

Rev. „Problemele agriculturii”, nr. 6, Bucureşti, 1965

49. Popescu, D.P. „Inima Prahovei, Pagini din biografia neromanţată a oraşului

Ploieşti”, manuscris aflat la biblioteca N. Iorga- Ploieşti

50. Rădulescu, N. „Consideraţiuni geografice asupra fenomenelor de secetă din

România”, Rev. „Natura”, nr. 1, Bucureşti, 1964

51. Rădulescu, N., Petrescu, I., Velcea, I. „Geografia agriculturii României”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

52. „Recensământul General al Populaţiei României”, Ed. I.C.S., Bucureşti 1930

53. „România Viitoare”, anul I, nr. 12

54. Rotaru, M., Anculete, Gh. „Sistemul cadastral şi regimul funciar din România,

Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996

113

55. Stănescu, D. „Un vechi târg stins Bucovul”, Ceraşu 2001, Ed. Scrisul Prahovean

56. Stănescu, D. „Contribuţii la monografia comunei Berceni”, Ed. Scrisul Prahovean

2003

57. Tălângă, C. „Transporturile şi sistemele de aşezări din România”, Ed. Tehnică,

Bucureşti, 2000

58. Tufescu, V. „Contribuţia geografiei la studiul utilizării terenului în agricultură”,

Rev. “„Natura”, nr. 6, Bucureşti, 1966

59. Tufescu, V.„Evoluţia tipurilor de agricultură din România”, Rev. „Natura”, nr. 6,

Bucureşti, 1966

60. Tufescu, V. „Studiul utilizării terenurilor în organizarea teritoriului şi dezvoltarea

agriculturii României”, Rev.„Natura”, nr. 6, Bucureşti, 1963

61. Vâlsan, G. „Câmpia Română”, Rev.„Bul. Soc. Rom. Geogr.”, Bucureşti 1916

114

monografia comunei berceni din judetul prahova

Documents