ministerul public 2 parchetul de pe lÂng Înalta 0...

2 0 1 5

PRO

LE

GE

3-4

MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA

CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

PRO LEGE NR. 3-4/2015

ISSN – 1224 - 2411

R O M Â N I A MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia de resurse umane şi documentare

PRO LEGE

3-4/2015

În conformitate cu art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Opiniile exprimate de autori nu reprezintă punctul de vedere oficial al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu au caracter obligatoriu pentru magistraţii Ministerului Public.

3

PRO LEGE NR. 3-4/2015

CUPRINS

ANALIZE, STUDII, COMENTARII *

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Pag. Codruţ Olaru Exploatarea unei persoane în

contextul actualelor dispoziții ale Codului penal ……………………..

13

Constantin Sima

Pluralitatea de infractori …………

24

Dan Cristian Tătar

Discuţii privind infracţiunea de contrabandă simplă (varianta asimilată) prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 ……….

41

Cornelia-Camelia Şoica-Duma Ioan-Dorel Şoica-Duma

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - procedura în faţa instanţei de fond. Calea de atac. ……………….……

59

Pavel Palcu Cercetarea criminalistică la locul faptei în noile condiţii procedural penale ………………………….…

68

Liviu Popescu Neconstituţionalitatea normei de incriminare. Natura juridică. Efecte. Aplicaţie: Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015 referitoare la art. 6 din Legea nr. 241/2005 ………………………..

83

4

Valentin Trif Examen teoretic asupra infracțiunii de deturnare a licitațiilor publice…...

103

Marcel Sandu Înşelăciune – cazuri concrete în care investigaţiile financiare au contribuit la probarea faptelor ….……….……

114

Valentin Trif Diferenţe între evaziunea fiscală legală (tax avoidance) şi frauda fiscală (tax evasion) incriminată ca infracţiune ……………….…...…….

126

Constantin Strat

Infracțiunea continuată săvârșită din culpă ………………………..……...

140

Cristinel Hriţcu Unitatea legală de infracţiune. Justificare teoretică şi practică. Capitolul I. Conceptul de unitate legală de infracţiune. ………………

156

Cristian-Valentin Ştefan

Succinte consideraţii asupra noii concepţii referitoare la trăsăturile infracţiunii …………………………

194

Controverse

Liviu Popescu Declinarea înapoi după preluare, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale ……….……..……

207

Constantin Sima

Preluarea unei cauze penale de către parchetul ierarhic superior ……..…

224

2. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Florentina Baltă Calea de atac ce poate fi exercitată

împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor

5

pentru declararea morţii şi rectificarea datei morţii. Termenul în care poate fi exercitată această cale de atac .............................................

227

Nicoleta Alina Sirca

Momentul dobândirii calităţii de parte civilă în procesul penal ….….

233

3. VARIA

Daniela Maftei Proiecte recente de cercetare în

domeniul respectării drepturilor copilului implicat în proceduri judiciare. Rezultate şi recomandări...

237

Constantin Sima

Necrolog Victor Popescu ………….. 248

6

PRO LAW NO. 3-4/2015

CONTENTS

ANALYSIS, STUDIES, COMMENTS *

1. CRIMINAL LAW AND CRIMINAL PROCEDURAL LAW

Page Codruţ Olaru Exploiting a person in the context of

the current stipulations of the Criminal Code ……………………..

13

Constantin Sima

Plurality of offenders …..……….…

24

Dan Cristian Tătar

Discussions regarding the offence of simple contraband (assimilated version) provided by art. 270 par. (30) of Law no. 86/2006 …..………

41

Şoica-Duma Cornelia-Camelia Şoica-Duma Ioan-Dorel

The agreement of guilt recognition – procedure in front of the court of first instance. The appeal..….………

59

Pavel Palcu Forensics investigation at the crime scene in the new criminal procedure conditions ……………………….…

68

Liviu Popescu Non-constitutionality of the incrimination rule. Judicial nature. Effects. Application: Decision of the Constitutional Court no. 363/2015. referring to art. 6 of Law. 241/2005

83

7

Valentin Trif Theoretical exam over the offence of public auctions embezzlement ….....

103

Marcel Sandu Fraud – concrete cases in which the financial investments contributed at the probation of the facts …….……

114

Valentin Trif Differences between legal tax evasion (tax avoidance) and tax evasion incriminated as offence …...

126

Constantin Strat

Continued offence committed by fault ………………..………..……...

140

Cristinel Hriţcu Legal unity of offence. Theoretical and practical justification. Chapter I. The concept of legal unity of offence

156


Brief considerations over the new conception referring to the features of the offence ………………………

194

Controversies

Liviu Popescu Declination after taking over, for execution or supervision of the prosecution ……….………....……..

207

Constantin Sima

Taking over of a criminal case by the hierarchically superior prosecutor’s office ………….......…

224

2. CIVIL AND CIVIL PROCEDURE LAW

Florentina Baltă The appeal that may be exercised against court judgements pronounced in solving the requests for declaring death and ratifying the

8

time (date) of death. The deadline in which it may be exercised this kind of appeal..........................................

227


The time of receiving the quality of civil side in the criminal trial ……...

233

3. VARIA

Daniela Maftei Recent projects of research in the field of respecting the rights of the children involved in judicial procedures. Results and recommendations…………………..

237

Constantin Sima

Obituary Victor Popescu …………. 248

9

PRO LOI NO. 3-4/2015

SOMMAIRE

ANALYSES, ETUDES, COMMENTAIRES *

1. DROIT PENAL ET PROCESSUEL PENAL

Page

Codruţ Olaru L’exploitation d’une personne dans le contexte des dispositions actuelles du Code Pénal ……………………..

13

Constantin Sima

La pluralité de criminels ………..…

24

Dan Cristian Tătar

Discussions sur l’infraction de contrebande simple (variante assimilée) prévue à l’art. 270 alinéa (3) de la Loi no. 86/2006…………...

41

Şoica-Duma Cornelia-Camelia Şoica-Duma Ioan-Dorel

La négociation de peine – procédure devant la cour de première instance. La voie d’appel ……………….……

59

Pavel Palcu L’investigation scientifique au lieu du crime dans les nouvelles conditions procédurales-pénales ….

68

Liviu Popescu L’inconstitutionnalité de la norme d’incrimination. Nature juridique. Effets. Application: la Décision de la Cour Constitutionnelle no. 363/2015 sur l’art. 6 de la Loi no. 241/2005 …

83

10

Valentin Trif Examen théorique sur les infractions de détournement des enchères publiques ……………………….….

103

Marcel Sandu La fraude – cas concrets où les investigations financières ont contribué à prouver les faits .……..

114

Valentin Trif Différences entre l’évasion fiscale légale (tax avoidance) et l’évasion fiscale (tax evasion) incriminée comme infraction …………….…….

126

Constantin Strat

Infraction continue commise par négligence ………………..……...

140

Cristinel Hriţcu L’unité légale d’infraction. Justification théorique et pratique. Chapitre 1er. Le concept d’unité légale d’infraction. ……..…………

156


Brèves considérations sur les nouvelles conceptions portant sur les traits de l’infraction ……………….

194

Controverses

Liviu Popescu Décliner une affaire après l’avoir assumée afin d’effectuer ou de surveiller la poursuite pénale ..……

207

Constantin Sima

Le fait de prendre une affaire pénale par le parquet hiérarchiquement supérieur ……………...….……..….

224

2. DROIT CIVIL ET PROCÉDURAL CIVIL

Florentina Baltă La voie d’appel qui peut être exercée contre les décisions judiciaires

11

livrées pour la résolution des demandes pour la déclaration de la mort et la rectification de la date de la mort et le délai pendant lequel cette voie d’appel peut être exercée.............................................

227


Le moment d’acquérir la qualité de partie civile dans le procès pénal ….

233

3. VARIA

Daniela Maftei Projets récents de recherche dans le

domaine du respect des droits de l’enfant impliqué dans des procédures judiciaires. Résultats et recommandations…………………..

237

Constantin Sima

Nécrologie Victor Popescu ………... 248

COLEGIUL DE REDACŢIE

CONSTANTIN SIMA, Procuror şef

Serviciul de documentare şi statistică judiciară coordonator,

LIVIU POPESCU,

Procuror

REMUS JURJ-TUDORAN, Procuror

DORINEL OANCEA,

Procuror

Secţia de resurse umane şi documentare

Codruț Olaru

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Exploatarea unei persoane în contextul actualelor dispoziții ale Codului penal

Dr. Codruț Olaru

Adjunct al Procurorului General al României

Abstract Trafficking in human beings, as a national crime

phenomenon and transnational, constitutes a serious violation of the human rights, an impairment of the dignity and integrity of human beings, but also a threat to the individual security, social and moral values. This kind of criminality directly affects the individual, by the direct impact it has over one of the fundamental rights of the human being – the individual freedom – bat, at the same time, the community bears the negative influences resulted by creating some criminal mechanisms which generate significant illegal profits, affecting the economic stability and the regional security.

După intrarea în vigoare a noului Cod penal1, incriminarea şi sancţionarea traficului de fiinţe umane se realizează în mod unitar, prin includerea unor noi dispoziții în Titlul I – „Infracţiuni contra persoanei”, Capitolul VII – „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”, fapt ce s-a realizat prin preluarea majorității normelor de incriminare prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi

13

1Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 510 din 24 iulie

2009).


14

combaterea traficului de persoane2, dar cu stabilirea unui regim sancţionator mai redus, caracteristică generală a pedepselor din actualul cod.

În aceste condiţii, incriminarea faptelor conform reglementării anterioare devine inaplicabilă după data intrării în vigoare a Codului penal, legea specială continuând să legifereze doar unele aspectele vizând măsurile cu caracter de prevenţie a faptelor de acest gen, entitățile responsabile sau aspectele referitoare la consilierea victimelor supuse traficării.

Normele de incriminare și sancționare nu au suferit modificări conceptuale semnificative comparativ cu legea specială. Astfel, incriminarea infracţiunii-standard prevăzute de noul Cod penal este o preluare în cvasitotalitatea sa a art. 12 din Legea nr. 678/2001, aşa cum rezultă din analiza art. 210 C.pen., potrivit căruia constituie infracţiunea de trafic de persoane:

„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită:

a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;

b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;

c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane”.

Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, traficul de persoane săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.

2 M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.

Codruț Olaru

15

Infracţiunea de trafic de minori păstrează veche formă

de incriminare, astfel că dispoziţiile legii speciale îşi găsesc corespondentul în art. 211 C.pen, potrivit căruia:

„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Din analiza celor două texte de lege se poate observa în mod neechivoc, că noţiunea fundamentală în jurul căreia au fost concepute normele de incriminare este cea de „exploatare”, care, în capitolul corespunzător explicării înţelesului unor termeni sau expresii în legea penală, este definită în art. 182 sub sintagma „exploatarea unei persoane” ca fiind:

„a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;

b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine

umană, în mod ilegal”.

În contextul analizei acestui concept, trebuie arătat și faptul că în ceea ce priveşte acceptul victimei pentru exploatarea sa, aşa cum legea specială nu înlătura răspunderea


16

penală ca urmare a consimţământului persoanei exploatate, şi actuala reglementare menţine aceleaşi dispoziţii, prevăzând expres în art. 210 alin. (3), respectiv art. 211 alin. (3) C.pen.: „Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”.

De asemenea, prin preluarea în totalitate a dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 678/2001, şi actualul Cod penal incriminează şi sancţionează fapta unei persoane care utilizează serviciile de orice natură ale unei victime a traficului de persoane, făcându-se astfel aplicabile dispozițiile art. 19 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane3. Astfel, potrivit art. 216 C.pen., „Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”.

Analiza formelor de exploatare prevăzute de actuala reglementare penală își propune nu tratarea acestora din perspective criminologică sau statistică, elemente cunoscute și în mare parte, general valabile tuturor formelor de exploatare, ci își dorește a fi o formă punctuală de realizare a unor interpretări asociative între cele patru forme diferite de exploatare prevăzute și corespondentul de ordin legislativ și sancționator din Codul penal în vigoare (textele de lege aplicabile).

Pentru evitarea confuziei, trebuie precizat faptul, că în opinia noastră, deși art. 182 lit. a) - e) C.pen. prevede cinci modalități alternative de realizare a exploatării unei persoane, în fapt avem de a face cu doar patru astfel de forme, în contextul în care - atât sub aspectul formei de redactare cât și

3 Codruț Olaru, Particularitățile criminalității organizate în România,

Editura Hamangiu, 2014, pag. 181.

Codruț Olaru

17

pe argumente de ordin practic, cazuistic - supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat alături de ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire - presupun deopotrivă același gen de modalități de comitere, dar și obținerea aceluiași rezultat final pentru autorii unor astfel de fapte, respectiv îndeplinirea sau executarea unor activități împotriva voinței celui care le execută.

1. Exploatarea prin/pentru muncă. Specificitatea de ordin cazuistic generată de

soluționarea la nivel judiciar a unor astfel de cauze generează o serie de particularități deja cunoscute pentru această formă de exploatare; astfel, se menţin modurile de operare clasice - recrutarea sub pretextul oferirii de locuri de muncă bine plătite în străinătate, transportul şi obligarea la muncă forţată preponderent în agricultură sau construcţii fără plata salariului promis iniţial, sub pretextul unor datorii generate de transport, cazare, masă.

Liberalizarea pieţei muncii europene pentru muncitorii români poate conduce la o consolidare a manifestării traficului de persoane în scopul exploatării prin muncă, chiar dacă în ultima perioadă, România a devenit și o țară de destinație pentru victime ale exploatării pentru muncă recrutate din America de Sud, Africa, Asia.

Normele de legiferare corespondente exploatării prin/pentru muncă sunt cele prevăzute de art. 182 C.pen, respectiv lit. a) - supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat și lit. b) - ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire, norme care se completează cu o serie de infracțiuni prevăzute de legislația penală în vigoare.

În primul rând, trebuie adus în atenție art. 209 C.pen. care incriminează și sancționează infracțiunea de sclavie,


18

respectiv - „Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Geneva din 25 septembrie 1926 referitoare la sclavie4 și a Convenţiei suplimentare de la Geneva din 6 septembrie 1956 privitoare la abolirea sclavajului, a traficului de sclavi5, sclavia trebuie înțeleasă ca fiind statutul sau condiţia unei persoane asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile ataşate drepturilor de proprietate.

Complementar acestui text de lege, asocierea juridică a acestei forme de exploatare trebuie realizată și cu dispozițiile art. 212 C.pen., care incriminează supunerea la muncă forţată sau obligatorie, ca fiind - „Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.”

Pe acest palier al analizei trebuie supuse atenției și dispozițiile constituționale referitoare la munca forțată. Astfel, conform art. 42 din Constituţia României,

„(1) Munca forţată este interzisă. (2) Nu constituie muncă forţată: a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare,

precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;

4 România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76

din 1 aprilie 1931). 5 România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 375/1957 (B. Of. nr. 33

din 1 aprilie 1957).

Codruț Olaru

19

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.”

2. Exploatarea sexuală. Cea mai des întâlnită formă de exploatare a fost și

rămâne exploatarea sexuală, comisă cel mai adesea prin inducerea în eroare, rezultatul unor promisiuni false privind locuri de muncă bine plătite în străinătate sau prin câştigarea încrederii victimelor prin mijloace de aservire sentimentală, cu evitarea pe cât posibil a modalităţilor de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane prin folosirea de ameninţări urmate de punerea în practică a actelor de violenţă extremă, răpire şi lipsire de libertate totală.

În cazuistica recentă, s-a constatat frecvent utilizarea internetului pentru promovarea unor servicii sexuale şi/sau pentru a realiza recrutări de persoane în acest scop.

În condițiile dezincriminării în actualul Cod penal a infracţiunii de prostituţie - fostul art. 328 C.pen. - este posibilă o creștere a fenomenului de trafic intern în scopul exploatării sexuale.

Norma juridică de bază corespunzătoare acestei forme de exploatare este art. 182 lit. c) C.pen, sub forma obligării la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală.

Prin practicarea prostituţiei se înţelege conform art. 213 alin. (4) C.pen. întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

Sub aspectul incriminării și sancționării, noțiunii de exploatare sexuală îi corespunde infracțiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 C.pen., sub următoarea formă:


20

„1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.”

3. Exploatarea la practicarea cerșetoriei. Articolul 182 lit. c) C.pen. prevede obligarea la

practicarea cerşetoriei ca formă distinctă de exploatare a unei persoane, știut fiind faptul că, spre alte forme de exploatare, cerşetoria se manifestă într-o pondere mai redusă, de multe ori regăsindu-se sub forma unor elemente izolate, fără a îmbrăca un cadru infracțional organizat.

Abordarea investigativă a acestui fenomen trebuie raportată și la actualele dispoziții penale, care ca și în cazul infracțiunii de prostituție, nu mai sancționează infracțiunea de cerșetorie - fostul art. 326 C.pen. - motiv pentru care corelarea cu textele de lege în vigoare se realizează în principal cu dispozițiile art. 214 referitoare la exploatarea cerșetoriei, respectiv:

„1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări:

Codruț Olaru

21

- de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește;

- prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani".

În subsidiar, ca o consecință derivată din analiza acestui text de lege, asocierea trebuie în mod necesar realizată și cu dispozițiile art. 215 C.pen. - folosirea unui minor în scop de cerșetorie - infracțiune înțeleasă ca și „Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

4. Exploatarea pentru prelevare de organe. Cu certitudine, exploatarea pentru prelevare de organe

rămâne forma de exploatare a unei persoane cu cea mai redusă arie manifestare, acest lucru neechivalând însă cu lipsa incriminărilor corespondente.

În primul rând, această formă de exploatare este menționată ca și modalitate distinctă de dispozițiile art. 182 lit. e) C.pen. sub forma prelevării de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cadrul sancționator aplicabil, exploatarea pentru prelevare de organe cunoaște o particularitate aparte față de celelalte forme de exploatare anterior prezentate, în sensul că toate normele juridice aplicabile nu se regăsesc în actualele dispoziții ale Codului penal, ci în dispoziții ale unei legi speciale.

Este vorba de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii6, act normativ care consacră Agenţia Naţională de Transplant drept autoritate națională cu atribuții exclusive în materia operațiunilor cu organe sau celule umane.

6 M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.


22

În acest sens, art. 159 alin. (1) din lege prevede că „Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi ori celule de origine umană fără autorizaţia specială emisă de Agenţia Naţională de Transplant constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Sub aspectul strict al incriminării, legea specială prevede într-o manieră exhaustivă diferitele forme de comitere a faptelor antisociale din domeniul în discuție. Astfel,

Art. 155 - „Prelevarea sau transplantul de organe, ţesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viaţă fără consimţământ dat în condiţiile legii constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Art. 157 - „(1) Fapta persoanei de a dona organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale, pentru sine ori pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Constrângerea unei persoane să doneze organe, ţesuturi sau celule de origine umană constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(3) Publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obţinerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Art. 158 - „(1) Organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material pentru

Codruț Olaru

23

donator sau organizator, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi cumpărarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în scopul revânzării.”

Constantin Sima

Pluralitatea de infractori

Procuror şef serviciu Constantin Sima Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

The author presents the particularities of the judicial institutions of plurality of offenders in the regulation of the new criminal legislation, but also from the perspective of the compared criminal law.

Secţiunea I-a Generalităţi privind pluralitatea de infractori § 1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de

infractori 270. Noțiunea de pluralitate de infractori.

Pluralitatea de infractori este situaţia în care două sau mai multe persoane au comis prin eforturi conjugate o faptă prevăzută de legea penală.1

Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, în cazul pluralităţii de infractori, aceeaşi infracţiune este săvârşită de două sau mai multe persoane (concursus plurium ad idem delictum).2

Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o contribuţie efectivă a doi sau mai mulţi subiecţi activi la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, iar sub raportul laturii subiective, voinţa acestora de a coopera la comiterea faptei respective.3

24

1 G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală,

op. cit., p. 704 2 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 453 3 I. Pascu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I, op. cit., p.

488


25

Aşadar pluralitatea de infractori se caracterizează, pe de o parte, prin prezenţa mai multor infractori şi, pe de altă parte, prin existenţa unei singure fapte prevăzute de legea penală.

Contribuţia fiecărei persoane în cazul pluralităţii de subiecţi activi, se înscrie în antecedenţa cauzală care a condus la producerea urmării imediate. Fapta fiind săvârşită prin contribuţia tuturor făptuitorilor răspunderea penală a acestora este, în general, aceeaşi. Unicitatea infracţiunii face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârşirea ei o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie o pluralitate de infractori în măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie în forma cerută de lege de cel puţin doi dintre făptuitori ori chiar de către un singur făptuitor care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu una sau mai multe persoane care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie.4

Prin urmare, ceea ce este caracteristic pluralităţii de infractori este unicitatea faptei prevăzută de legea penală, existenţa mai multor subiecţi activi şi voinţa comună a acestora de a contribui la săvârşirea faptei.5

§ 2. Formele pluralităţii de infractori 271. Noțiunea de forme ale pluralităţii de infractori.

Modul în care două sau mai multe persoane contribuie la săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de forme ale pluralităţii de infractori. Diversitatea de forme ale pluralităţii de infractori este determinată de modul de constituire, de rolul făptuitorului în cadrul acestora şi al răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită. În teoria dreptului penal se admite că pluralitatea de infractori prezintă trei forme principale: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională sau participaţia penală.

4 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 454 5 I. Pascu, op. cit., p. 489

Constantin Sima

26

272. Pluralitatea naturală. Este acea formă a pluralităţii de infractori determinată de natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. Din acest motiv pluralitatea naturală este numită şi pluralitate necesară.6

O primă categorie de infracţiuni săvârşite în condiţii de pluralitate naturală sunt cele care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia a două persoane fizice şi din acest motiv sunt numite infracţiuni bilaterale: bigamia (art. 376 C.p.), incestul (art. 377 C.p.), luarea de mită şi darea de mită (art. 289 şi art. 290 C.p.) etc.. O altă categorie de infracţiuni săvârşite în condiţii de pluralitate naturală sunt infracţiunile ce implică cooperarea unui mai mare număr de persoane, din această cauză fiind numite de unii autori infracţiuni colective: încăierarea (art. 198 C.p.), infracţiunile împotriva ordinii constituţionale (art. 397 C.p.) etc.. Referitor la pluralitatea naturală colectivă legiuitorul nu face nici o referire în privinţa numărului minim de persoane care trebuie să coopereze la săvârşirea faptei. Unii autori au exprimat opinia că două persoane sunt suficiente pentru toate formele de pluralitate naturală, alţi autori au susţinut că numărul participanţilor în cazul unor infracţiuni cu pluralitate naturală de infractori, ar trebui să fie de cel puţin trei persoane, dacă textul nu precizează că este vorba de minim două persoane.7

Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârşirea faptei este privit ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi participanţi şi răspunde de rezultatul produs, dar nu toţi participanţii trebuie să aibă şi calitatea de infractori, fiind necesar ca cel puţin unul să acţioneze cu vinovăţie şi să aibă această calitate.8

6 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 477 7 I. Pascu, op. cit., p. 491 8 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 456


27

273. Pluralitatea constituită. Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin aceea că ia naştere prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, indiferent dacă această asociere sau grupare a fost sau nu urmată de punerea în practică a unuia din proiectele lor infracţionale.9

Spre deosebire de pluralitatea naturală în care gravitatea faptei este apreciată în raport de ceea ce săvârşesc în mod concret participanţii, în cazul pluralităţii constituite gravitatea faptei este determinată de simplul fapt al asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni, de potenţialul criminogen al asocierii.

Infracţiunea se comite prin simplul fapt al asocierii şi este incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai datorită caracterului periculos al grupării, structurate, de regulă, în trepte sau nivele de comandă, cu sarcini precise, ierarhizări exacte, disciplină şi subordonare.10

Ţinând seama de necesitatea combaterii a unor asemenea structuri infracţionale, Codul penal român în vigoare, a incriminat constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C.p.), constituirea de structuri informative ilegale (art. 409 C.p.), înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid [art. 438 alin. (3) C.p.].

Dacă iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat este urmată de săvârşirea unei infracţiuni se aplică regulile de la concursul de infracţiuni, potrivit art. 367 alin. (3) C.p..

Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite sunt următoarele:

9 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 456; I. Pascu, op. cit., p. 492 10 V. Pasca, op. cit., p. 356

Constantin Sima

28

a) să existe o grupare de mai multe persoane. Art. 367 alin. (6) defineşte grupul infracţional organizat ca fiind grupul format din trei sau mai multe persoane. În practică s-a reţinut că fapta inculpaţilor, deţinuţi într-un penitenciar, de a se fi asociat, întocmind un plan amănunţit, cu determinarea rolului fiecăruia - pentru a lovi şi imobiliza pe angajaţii însărcinaţi cu paza, pentru a lua uniformele, armele şi a evada, urmând ca ulterior să-şi procure alimente şi haine din furt, întruneşte toate elementele asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (1) C.p. anterior.11

Dimensiunea grupului este determinată de scopul pe care îl urmăreşte, de natura infracţiunilor pe care şi le propune, de împrejurările sau condiţiile în care urmează să acţioneze.

b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp, să nu aibă caracter ocazional.

Aceasta înseamnă că între membrii grupării trebuie să existe o înţelegere care conferă stabilitate şi durabilitate.

Instanţa supremă a stabilit că infracţiunea prevăzută de art. 323 C.p. anterior presupune o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană. De aceea, dacă mai multe persoane dintre care una vrea să se răzbune pe un duşman al său, care se află într-un grup - au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiesc acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu şi asociere pentru comiterea de infracţiuni.12

c) gruparea să aibă un program şi o structură ierarhică. Numai având un program şi o structură ierarhică gruparea poate acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni aşa cum prevede art. 367 alin. (6) C.p..

11 T.S., s.p. d. 4182/1971, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 813 12 T.S., s.p. d. 2635/1971, RRD nr.9/1971, p. 163


29

Jurisprudenţa a statuat ca 5 inculpaţi care au săvârşit împreună mai multe infracţiuni de furt calificat, nu au alcătuit o grupare cu caracter organizat întrucât nu au avut un program de activitate şi nici nu a existat o repartizare a atribuţiilor între membrii grupului, împrejurări ce ar denota o structură organizatorică. Chiar dacă, uneori, înainte de săvârşirea unor fapte ei s-au întâlnit şi au discutat cum să procedeze - în timp ce alteori au acţionat la întâmplare, stabilind, la locul infracţiunii, aportul fiecăruia, niciodată inculpaţii nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica şi a pregăti săvârşirea infracţiunilor, întâlnirile şi discuţiile lor având un caracter spontan, fără nicio organizare, astfel că nu se poate reţine în sarcina lor asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni.13

274. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). În

majoritatea enunţurilor legale, legiuitorul se referă la „autor” plecând de la ideea că infracţiunea este, în general, comisă de o singură persoană. În rare cazuri face trimitere la o pluralitate de persoane.

Participaţia penală se referă, în principiu, la infracţiuni care, potrivit enunţului legal, pot fi săvârşite de o singură persoană, dar care în realitate sunt rezultatul acţiunii conjugate a două sau mai multe persoane. Cum intervenţia acestora se poate prezenta sub diverse forme, răspunderea penală este diferenţiată în raport cu gradul lor de participare.14

Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, cunoaştere o reglementare amplă în legea penală şi necesită o examinare detaliată.

§ 3. Participația penală propriu-zisă (perfectă)

13 T.m. Bucureşti, s. II-a p., d. 394/199, Dreptul nr. 5/1992, p. 9 14 J. Hurtado Pozo, Droit pénal, partie générale, Schulthess, 2008, p.

343

Constantin Sima

30

275. Noțiunea de participație penală propriu-zisă. Participația penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acel gen de participație obișnuit sau comun, la care toți participanții la infracțiune (autori, instigatori, complici) acționează cu intenție (idem animus), iar în cazul infracțiunilor de culpă toți făptuitorii (coautorii) acționează din culpă (eadem culpa).

Participația penală propriu-zisă este formă tipică și frecvent întâlnită în practică, ce constă în cooperarea la săvârșirea unei infracțiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul cât și ceilalți participanți acționează cu intenție.

Orice contribuție neintenționată este incompatibilă cu ideea de participație penală proprie, la infracțiunile din culpă participația apare ca o conlucrare din culpă, a două sau mai multe persoane la săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.

276. Natura juridică. Formele participației penale

proprii. Participația penală ca formă ocazională a pluralității de făptuitori constituie, în principiu, potrivit celor mai multe din opiniile doctrinare exprimate și din soluțiile legislative adoptate, o circumstanță in rem având ca efect agravarea regimului sancționator.

În doctrina penală s-au conturat trei concepții privind participația penală.

O primă teorie elaborată sub influența școlii clasice pornește de a existența unui singur fapt penal săvârșit prin cooperarea mai multor persoane, unității materiale, de fapt, corespunzându-i o unitate subiectivă concretizată în coeziunea psihică dintre participanți. Această teorie, cunoscută sub denumirea de teoria unității de infracțiune sau teoria monistă, dominantă în doctrină, cuprinde două curente. Un prim curent susține ideea unei sancțiuni identice pentru toți participanții (teoria parificării pedepsei), în timp ce un al doilea curent, fără


31

a nega unitatea materială a infracțiunilor, susține necesitatea diversificării sancțiunilor (teoria diferențierii) pornind de la contribuția diferită a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.

O a doua concepție este reprezentată de teoria pluralității de infracțiune potrivit căreia există atâtea infracțiuni câți participanți sunt, fiecare realizând o activitate care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, motiv pentru care, fiecare din acestea va răspunde ca autor al unei infracțiuni distincte (teoria autonomiei participanților). O parte din adepții acestei teorii admiteau totuși că în cazul participației secundare (complicitatea) aceasta să fie incriminată ca delict distinct (teoria complicității delict distinct).

A treia concepție, dezvoltată sub influența școlii pozitiviste, este teoria psihologică. Aceasta pornește de la ideea că în orice grup de infractori există o persoană cu puternice inclinații criminogene, care exercita o puternică influență și sugestie (incubul), asupra unor persoane ușor influențabile (sucubul), care comit infracțiuni numai datorită influenței primului.

În această concepție participația penală trebuie să fie considerată întotdeauna o circumstanță agravantă.

În știința dreptului penal există mai multe clasificări ale participației penale.

În funcție de atitudinea psihică a participanților distingem între participație proprie, când toți participanții acționează cu o poziție subiectivă identică, fie cu intenție, fie din culpă și participație improprie, când unul dintre participanți (autorul) săvârșește fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără vinovăție, iar cealaltă – instigatorul, complicele – determină, înlesnesc sau ajută în orice mod, cu intenție, la săvârșirea ei.

Constantin Sima

32

După felul contribuției participanților, putem avea participație omogenă, când toți participanții contribuie la săvârșirea infracțiunii în aceeași calitate – coautor – și participație eterogenă, când participanții, având o contribuție diferențiată, cooperează la săvârșirea faptei în calități diferite: autor, instigator, complice.

După felul participării există participație spontană, la care contribuția este dată de participanți în mod spontan, în timpul exercitării faptei, fără o înțelegere prealabilă și participație preordinată, la care contribuția este dată în urma unei înțelegeri prealabile.

În sfârșit, distingem între participație anterioară, când contribuția este dată înainte de a se trece la executarea faptei și participație concomitentă, când contribuția are loc în timpul executării faptei.

277. Condițiile participației penale. Pentru a reține că

săvârșirea infracțiunii s-a realizat în condițiile participației penale se cere a fi îndeplinite următoarele condiții:

a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, care să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii pentru cel puțin unul dintre făptuitori.

Prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

b) fapta să fie săvârșită prin contribuția mai multor persoane.

Nu are relevanță dacă aceasta a contribuit la cauzalitatea fizică a faptei săvârșite a fost directă sau indirectă, imediată sau mediată, materială sau morală.

Această condiție este îndeplinită dacă există cel puțin doi participanți care cooperează la săvârșirea aceleiași


33

infracțiuni, fără ca acest număr de participanți să fie cerut de conținutul legal al infracțiunii.

c) să existe o legătură psihică între participanți cu scopul de a coopera la aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Pentru existența coeziunii psihice, fără de care nu poate fi concepută participația penală, trebuie să se constate, pe de o parte, o voință comună care presupune ca fiecare participant să fi voit să-și coreleze acțiunea sa cu acțiunea celorlalți, în săvârșirea aceleiași fapte (identificate în privința factorului volitiv), iar pe de altă parte, aceeași conștiință, adică fiecare participanți să fi conceput și evaluat la fel ca ceilalți urmările faptei la căror producere cooperează.

278. Formele participației penale proprii. Formele

tipice de cooperare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sunt următoarele:

a) efectuarea de acte prin care se realizează însăși fapta prevăzută de legea penală - acte de executare.

b) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârși fapta și de a trece la realizarea acestei hotărâri - acte de determinare.

c) prin efectuarea de acte prin care se ajută la săvârșirea faptei - acte de sprijinire.

În dreptul penal contribuția dată prin executarea faptei este denumită autorat sau executare, iar persoana care săvârșește astfel de acte este autor sau executant; contribuția dată prin acte îndreptate spre formarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este denumită instigator sau autor moral, contribuția dată prin acte de sprijinire a săvârșirii faptei poartă denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârșit astfel de acte este numit complice.

Constantin Sima

34

279. Autoratul. În doctrina penală străină autorul este definit ca persoana care a îndeplinit actele materiale constitutive ale infracţiunii15 sau orice persoană care realizează în întregime sau în parte acţiunea descrisă în enunţul faptei incriminate sau care începe punerea în executare a acesteia.16

Doctrina penală franceză mai recentă a achiesat la definiţia legală prevăzută în art. 124-4 din Codul penal francez: autor este persoana care comite faptele incriminate sau încearcă să comită o crimă, ori un delict, în cazurile prevăzute de lege.17

În doctrina penală română autoratul este acea formă de participare care constă în săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală.18

Potrivit art. 46 alin. (1) autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

Prin contribuţia autorului la săvârşirea infracţiunii coautoratul are un caracter esenţial şi necesar, autoratul fiind singura formă de contribuţie la infracţiune care poate exista şi în afara participaţiei.19

Cercetarea autoratului oferă criterii pentru o diferenţiere netă de celelalte forme de participaţie, în special de complicitatea concomitentă.

Autoratul constituie contribuţie directă la săvârşirea infracţiunii, fără interpunerea altei persoane şi totodată constituie o contribuţie prin acte de executare.

Prin aceste trăsături autoratul se deosebeşte în mod evident de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi aduce o contribuţie indirectă la săvârşirea acesteia.

15 R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 677 16 J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 351 17 Y. Mayaud, op. cit., p. 420 18 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 463 19 Ibidem, p. 463


35

În acelaşi timp, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care este de asemenea o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii incriminate.

Criteriul executării acţiunii incriminate nu este suficient pentru existenţa autoratului.

Când prin norma de incriminare sunt prevăzute unele condiţii referitoare la vârstă, profesiune (funcţionar, medic, militar etc.) sau la relaţiile existente între autor şi victimă (ascendent, soţ etc.) aceste condiţii trebuie să le îndeplinească autorul în momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii), fără a se lua în considerare dobândirea sau pierderea lor după comiterea faptei.20

În cazul infracţiunilor proprii numai executarea faptei de către persona care are calitatea cerută de lege este considerată autorat, nu şi contribuţia identică a unei persoane fără calitate. O astfel de contribuţie, săvârşită de o persoană fără calitatea cerută de lege este considerată complicitate şi nu coautorat.

Din punct de vedere al laturii subiective, autoratul poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie, datorită specificului său de contribuţie esenţială constând în săvârşirea nemijlocită a faptei incriminate.21

280. Coautoratul. Prin coautorat înţelegem acea formă

de participaţie constând în săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane care devin astfel coautor al acelei fapte. Potrivit art. 46 alin. (2) C.p. coautorii sunt persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

20 M. Basarab, op. cit., vol. I., p. 408 21 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 464

Constantin Sima

36

Coautoratul presupune existenţa unei legături subiective între persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În lipsa unei legături subiective între coautori, fiecare participant va răspunde în calitate de autor şi nu de coautor la săvârşirea infracţiunii.22

Astfel, acţiunile infractorilor, cu toate că au fost determinate de acelaşi mobil – răzbunarea – deoarece acestea nici în acelaşi timp, nici ca urmare a unei înţelegeri de a acţiona împreună, există infracţiuni distincte cu autori diferiţi.23

Contribuţiile coautorilor la săvârşirea infracţiunii nu trebuie să fie identice. Există coautorat chiar dacă numai lovitura dată de un participant este mortală, iar cele aplicate de ceilalţi nu.24

Există tentativă la infracţiunea de omor comisă în coautorat, cu toate că numai unul dintre infractori a produs cele două leziuni ce au pus în pericol viaţa victimei, din moment ce ambii inculpaţi au atacat-o simultan cu cuţitele, după o înţelegere prealabilă.25 Faptul că numai unul dintre coinculpaţi a exercitat violenţe asupra paznicului care i-a surprins, nu înseamnă că numai acesta se face vinovat de infracţiunea de tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop, care s-a şi finalizat, să se asigure scăparea pentru ambii inculpaţi precum şi păstrarea bunurilor furate.26

281. Condiţiile coautoratului. Pentru existenţa

coautoratului se cer a fi îndeplinite anumite condiţii, unele de ordin obiectiv, altele de ordin subiectiv.

22 A. Boroi, op. cit., p. 363 23 T.S., c.p., d. 2123/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157 24 T.S., c.p., d. 2113/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157 25 T.S., c.p., d. 21/1976, C.D. 199, p. 1976, p. 276 26 C.A. Constanţa, d.p. 80/1944, Dreptul nr. 9/1994, p. 94


37

a) O primă condiţie, de ordin obiectiv, este unitatea de faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că toţi coautorii să contribuie nemijlocit la executarea aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală, activitatea lor să fie îndreptată asupra aceluiaşi obiect juridic, în sensul de a leza aceleaşi relaţii sociale protejate de norma de incriminare a faptei respective.27

b) A doua condiţie, de ordin obiectiv constă în săvârşirea de către participanţi, în mod nemijlocit, împreună, a faptei prevăzută de legea penală.

Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se execută direct acţiunea sau inacţiunea realmente periculoasă incriminată de lege.28

Există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide.29

Este coautor la infracţiunea de omor şi acela care – prevăzând şi acceptând rezultatul letal survenit a lovit cu muchia unui topor imobilizând-o, nu pe victimă, ci pe o persoană din apropierea acesteia care sărise să o apere pe victimă.30

Există coautorat doar atunci când participanţii acţionează împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordant, când ei contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei, iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă.

Simpla prezenţă fizică a unei persoane alături de inculpat, la locul şi momentul săvârşirii de către acesta din urmă a unui omor, nu constituie coautorat.31

27 I. Pascu, op. cit., p. 324 28 A. Boroi, op. cit., p. 364 29 T.S., s.p., d. 1362/1983, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 61 30 T.S., s.p., d. 1689/1977, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 62 31 T.S., s.p., d. 2819/1982, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 62

Constantin Sima

38

Sunt incluse în sfera actelor de executare şi acelea care, fără a fi parte din acţiunea tipică descrisă de norma de incriminare contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin contribuţia sa, coautorul înlătură obstacolele din calea autorului şi facilitează săvârşirea faptei.32

c) O a treia condiţie priveşte legătura subiectivă dintre coautori. În lipsa unei legături subiective între participanţi, nu va exista coautorat, deşi între acestea a avut loc o cooperare materială. Ca urmare, fiecare persoană va putea fi considerată autor al unei infracţiuni distincte, iar actele lor vor putea fi doar conexe.33 Astfel, legătura subiectivă nu se realizează în caz de omor, când un inculpat a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale, mai înainte ca alt inculpat să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a existat o înţelegere prealabilă între ei şi nici prevederea de către primul a infracţiunii săvârşită de către acesta din urmă. Într-o asemenea situaţie sunt două infracţiuni distincte, vătămarea integrităţii corporale săvârşită de primul, şi omor săvârşit de ultimul.34

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său – au hotărât să lovească pe cei care constituiau grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii.35

Dacă în timp ce inculpatul lovea victima au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească şi ele, unele cu cuţitele iar altele cu obiecte şi cu picioarele, acţionând simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, legătura

32 I. Pascu, op. cit., p. 325 33 M. Basarab, op. cit., p. 412 34 T.S., c.p., d. 877/1965, C.D. 1965, p. 328 35 T.S., s.p., d. 2635/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 163


39

subiectivă dintre participanţi s-a stabilit în timpul executării acţiunii.36

În cazul în care realizarea legăturii subiective între persoanele respective are loc ulterior consumării infracţiunii nu mai putem vorbi de coautorat. Spre exemplu, infracţiunea de furt s-a consumat în momentul sustragerii unor bunuri din întreprindere care au fost ascunse în puţul liftului în vederea scoaterii lor, în timpul nopţii, din incinta unităţii. Dacă ulterior inculpatul este ajutat de către o altă persoană să scoată bunurile respective, primind o parte din ele, comite infracţiunea de tăinuire în calitate de autor, nefiind coautor la furt.37

282. Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. Există infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. a) Infracţiunile cu autor unic. În cazul acestor

infracţiuni acţiunea tipică nu poate fi realizată decât de un singur autor: mărturie mincinoasă (art. 273 C.p.), uciderea şi vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.p.), conducerea unui vehicul fără permis (art. 335 C.p.), absenţa nejustificată (art. 413 C.p.), dezertarea (art. 414 C.p.) etc.

b) Infracţiunile omisive. Aceste infracţiuni nu pot fi săvârşite în forma coautoratului întrucât elementul lor material constă în îndeplinirea unor obligaţii impuse de lege şi care au un caracter personal că, de exemplu, nedenunţarea (art. 266 C.p.) omisiunea sesizării (art. 267 C.p.), abuzul în serviciu prin neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu [art. 297 alin. (1) C.p.], abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) C.p.] etc.

c) infracţiuni cu subiect calificat. În cazul infracţiunilor la care legea cere ca subiectul nemijlocit să aibă o anumită calitate (funcţionar public, cetăţean român, militar, gestionar, administrator etc.) pentru existenţa coautoratului este necesar

36 T.S., c.p., d. 32/1977, R.R.D. nr. 9/1977, p. 63 37 T.J. Timiş, d. 521/1975, R.R.D. nr. 2/1976, p. 68-69

Constantin Sima

40

ca cei care au săvârşit în mod nemijlocit fapta trebuie să aibă această calitate.

Dan Cristian Tătar

Discuţii privind infracţiunea de contrabandă simplă (varianta asimilată) prevăzută de art. 270 alin. (3) din

Legea nr. 86/2006 Dr. Dan Cristian Tătar

Prim procuror Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj

The author of this material presents important aspects of the crime of simple smuggling (assimilated variant) required by art. 270 of the. 3 of Law no. 86/2006.

During article refers to inconsistent judicial practice of prosecution in such situations and are used by final decisions of the Court of Appeal Timisoara.

It makes speech about Decision No. 17/2013 of the High Court of Cassation and Justice and the view of the author on the special quality of the active subject of the crime under debate, namely the authorized contractor to hold a tax warehouse are described in concise definitions of law in this context.

Also, the material is presented views expressed by the Criminal justice service of the Prosecutor's Office attached to High Court of Cassation and Justice by note no. 6444/1720/III-13/2014 dated 05.19.2014 and concluded in accordance with the aforementioned note.

Finally bringing into question the fact that Romania's general prosecutor has notified the Supreme Court to unravel the question of law on the notion of contraband.

41

Discuţii privind infracţiunea de contrabandă simplă (varianta asimilată) prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006

Având în vedere amploarea cu care s-a dezvoltat fenomenul infracţional privind infracţiunea de contrabandă îndeosebi cu ţigări nemarcate, marcate necorespunzător ori cu marcaje false ne-am propus în materialul de faţă să abordăm această problemă din perspectiva interpretării textului de lege din aliniatul (3) al art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.

42

Textul de lege supus discuţiei este următorul : (3) Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se

pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.

Art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României prevede următoarele dispoziţii :

(1) Introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal constituie infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Constituie, de asemenea, infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte potrivit alin. (1):

a) introducerea în sau scoaterea din ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri.

b) introducerea în sau scoaterea din ţară, de două ori în decursul unui an, prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă

Dan Cristian Tătar

43

valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri;

c) înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal.

În cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj procurorii au două viziuni distincte cu privire la interpretarea articolului menţionat mai sus.

Astfel, potrivit unor procurori din cadrul unităţii noastre infracţiunea întruneşte elementele constitutive doar în condiţiile în care cantitatea de ţigări identificată în vreuna din modalităţile prevăzute de textul incriminator, este peste limitele prevăzute de lege.

Această opinie se argumentează pe dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1 care prevăd:

„ fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării sau fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă constituie infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României.”

Dispoziţiile privind limitele prevăzute de lege în situaţia descrisă mai sus sunt descrise la art. 2961 lit. “l”din Legea nr. 571/2003 astfel:

„deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limita a 10.000 ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase

1 Decizia nr. 17/2013


44

peste 200 litri, produse intermediare de alcool peste 300 litri, băuturi fermentate,altele decât bere şi vinuri,peste 300 litri”.

Dimpotrivă, într-o altă opinie (care o consider a fi corectă) şi care este agreată şi de alte unităţi de parchet de pe raza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara – spre exemplu Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta, Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş – se apreciază că atâta timp cât făptuitorului i se poate face dovada că ţigările netimbrate (timbrate necorespunzător ori cu marcaje false) provin din contrabandă, indiferent de cantitatea de ţigări găsită asupra acestuia, în una din modalităţile expuse prin textul art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă simplă.

De altfel, chiar într-un punct de vedere2 exprimat de Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi transmis unităţilor de parchet din teritoriu s-a concluzionat că „fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal fie şi un singur pachet de ţigări nemarcat sau marcat necorespunzător cunoscând că acesta provine din contrabandă, constituie infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006”.

În acelaşi punct de vedere s-a concluzionat că doar în condiţiile în care nu a fost cunoscută provenienţa din contrabandă a pachetului de ţigări nemarcat, fapta reprezintă o contravenţie şi anume cea prevăzută de art. 2213 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal.

Prin urmare, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii este necesar a se face dovada că pachetul sau pachetele de ţigări identificate la făptuitor în vreuna din modalităţile prevăzute de lege provin din contrabandă.

Ori, acest lucru este, din punctul meu de vedere, simplu de realizat în condiţiile în care făptuitorul depistat nu poate 2 Nota nr. 6444/1720/III-13/2014 din data de 19.05.2014

Dan Cristian Tătar

45

face dovada existenţei bonului fiscal de cumpărare şi nici a achiziţiei propriu zise a produsului atâta timp cât este de notorietate că în România pachetele de ţigări destinate comercializării sunt marcate cu timbru şi se vând doar în unităţi autorizate şi nu în mod ambulant la târguri, pieţe ori chiar pe străzi.

Pe de altă parte, dar în acelaşi context, apreciez că Decizia nr. 17/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la o calitate specială a subiectului activ respectiv cea de antreprenor autorizat a deţine un antrepozit fiscal.

Cele de mai sus rezultă din sintagma „deţinerea în afara antrepozitului fiscal” evident de către persoana cu calitate specială respectiv cea de antreprenor fiscal.

Potrivit art. 2063 din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal antrepozitul fiscal este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii sale, în condiţiile prevăzute de prezentul capitol şi de normele metodologice, iar antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea competentă, în cadrul activităţii sale, să producă, să transforme, să deţină, să primească sau să expedieze produse accizabile în regim suspensiv de accize într-un antrepozit fiscal.

Textul de lege al art. 20661 din Legea nr. 571/2003 arată :

(1) Prevederile prezentei secţiuni se aplică următoarelor produse accizabile:

a) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, produse intermediare şi alcool etilic, cu excepţiile prevăzute prin normele metodologice;

b) tutun prelucrat. (2) Nu este supus obligaţiei de marcare orice produs

accizabil scutit de la plata accizelor.


(3) Produsele accizabile prevăzute la alin. (1) pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul României numai dacă acestea sunt marcate conform prevederilor prezentei secţiuni.

46

În art. 20663 din Legea nr. 571/2003 se descriu proceduri de marcare:

(1) Marcarea produselor se efectuează prin timbre sau banderole.

(2) Dimensiunea şi elementele ce vor fi inscripţionate pe marcaje vor fi stabilite prin normele metodologice.

(3) Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat, expeditorul înregistrat sau importatorul autorizat are obligaţia să asigure ca marcajele să fie aplicate la loc vizibil, pe ambalajul individual al produsului accizabil, respectiv pe pachet, cutie ori sticlă, astfel încât deschiderea ambalajului să deterioreze marcajul.

(4) Produsele accizabile marcate cu timbre sau banderole deteriorate ori altfel decât s-a prevăzut la alin. (2) şi (3) vor fi considerate ca nemarcate.

Tutun prelucrat,conform art. 20615 din Legea nr. 571/2003 reprezintă:

a) ţigarete; b) ţigări şi ţigări de foi; c) tutun de fumat: 1. tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în ţigarete; 2. alte tutunuri de fumat. (2) Se consideră ţigarete: a) rulourile de tutun destinate fumatului ca atare şi

care nu sunt ţigări sau ţigări de foi, în sensul alin. (3); b) rulourile de tutun care se pot introduce într-un tub

de hârtie de ţigarete, prin simpla mânuire neindustrială; c) rulourile de tutun care se pot înfăşura în hârtie de

ţigarete, prin simpla mânuire neindustrială;

Dan Cristian Tătar

47

d) orice produs care conţine total sau parţial alte substanţe decât tutunul, dar care respectă criteriile prevăzute la lit. a), b) sau c).

(3) Se consideră ţigări sau ţigări de foi, dacă, având în vedere proprietăţile acestora şi aşteptările obişnuite ale clienţilor, pot şi au rolul exclusiv de a fi fumate ca atare, după cum urmează:

a) rulourile de tutun cu un înveliş exterior din tutun natural;

b) rulourile de tutun cu umplutură mixtă mărunţită şi cu înveliş exterior de culoarea obişnuită a unei ţigări de foi, din tutun reconstituit, care acoperă în întregime produsul, inclusiv, după caz, filtrul, cu excepţia vârfului în cazul ţigărilor de foi cu vârf, dacă masa unitară, fără a include filtrul sau muştiucul, nu este mai mică de 2,3 g şi nici mai mare de 10 g, şi circumferinţa a cel puţin o treime din lungime nu este mai mică de 34 mm;

c) produsele alcătuite parţial din substanţe altele decât tutun şi care îndeplinesc criteriile prevăzute la lit. a) şi b);

(4) Se consideră tutun de fumat: a) tutunul tăiat sau fărâmiţat într-un alt mod, răsucit

ori presat în bucăţi şi care poate fi fumat fără prelucrare industrială ulterioară;

b) deşeuri de tutun puse în vânzare cu amănuntul care nu intră sub incidenţa alin. (2) şi (3) şi care pot fi fumate. În sensul prezentului articol, deşeurile de tutun sunt considerate ca fiind resturi de foi de tutun şi produse secundare obţinute la prelucrarea tutunului sau fabricarea produselor din tutun.

c) orice produs care constă total sau parţial din alte substanţe decât tutunul, dar care îndeplineşte, pe de altă parte, criteriile prevăzute la lit. a) sau b).

(5) Se consideră tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în ţigarete:


a) tutunul de fumat aşa cum este definit la alin. (4), pentru care mai mult de 25% din greutate o reprezintă particulele de tutun ce au o lăţime de tăiere sub 1,5 mm;

48

b) tutunul de fumat pentru care mai mult de 25% din greutate o reprezintă particulele de tutun care au o lăţime de tăiere mai mare de 1,5 mm sau mai mult, dacă tutunul de fumat este vândut ori destinat vânzării pentru rularea în ţigarete.

(51) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (2) lit. d) şi alin. (4) lit. c), produsele care nu conţin tutun şi care sunt utilizate exclusiv în scopuri medicale nu sunt tratate ca tutun prelucrat, potrivit prevederilor din normele metodologice.

(6) Un rulou de tutun prevăzut la alin. (2) este considerat, pentru aplicarea accizei, ca două ţigarete, atunci când are o lungime, excluzând filtrul sau muştiucul, mai mare de 8 cm, fără să depăşească 11 cm, ca 3 ţigarete, excluzând filtrul sau muştiucul, când are o lungime mai mare de 11 cm, fără să depăşească 14 cm, şi aşa mai departe.

(7) Toţi operatorii economici plătitori de accize pentru tutunul prelucrat, potrivit prezentului capitol, au obligaţia de a prezenta autorităţii competente liste cuprinzând date cu privire la produsele accizabile eliberate pentru consum în conformitate cu prevederile din normele metodologice.

În legătură cu tema supusă prezentei dezbateri, am constatat faptul că pe raza de competenţă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de contrabandă simplă varianta asimilată prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, chiar în condiţiile în care numărul de ţigarete de contrabandă era sub cantitatea de 10.000 de bucăţi.

Pe de altă parte, aşa cum am menţionat, procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, interpretând infracţiunea prin prisma deciziei instanţei supreme (Decizia nr.

Dan Cristian Tătar

49

17/2013) au dispus, în astfel de situaţii, clasarea cauzei, în temeiul art. 16 lit. „b” C.p.p..

Având în vedere cele enunţate cu privire la sintagma “peste limitele prevăzute de lege” şi din verificările efectuate la nivel de comunitate în mun. Lugoj şi localităţile aflate în raza de competenţă am constatat faptul că, printr-o astfel de practică a soluţiilor, s-a creat un grav precedent în rândurile contrabandiştilor, care au devenit vigilenţi, în sensul de a nu avea asupra acestora (în momentul identificării în vreuna din modalităţile cerute de lege,) produse nemarcate sau marcate necorespunzător decât sub limitele prevăzute de lege, tocmai spre a fi invocate ulterior dispoziţiile contravenţionale în materie.

Chiar dacă în extremis am admite o practică a soluţiilor bazate pe Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2013 şi nu s-ar lua în considerare argumentele privind subiectul calificat,trebuie să remarcăm faptul că în cuprinsul acestei hotărâri este prevăzută doar o singură modalitate prevăzută de lege şi anume doar deţinerea (… „fapta de a deţine…”) pe când contrabanda simplă varianta asimilată are o multitudine de modalităţi pe lângă cea menţionată şi anume „de a colecta, produce, transporta, prelua, depozita, preda, desface şi vinde bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal”.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte identificate din practica judiciară a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi instanţele teritoriale competente.

Menţionăm faptul că toate cauzele pe care le vom prezenta mai jos sunt soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara nr. 13887/P/2013, înregistrat la data de 06.02.2014 pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 3841/325/2014, a fost trimis în judecată inculpatul R.V., pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă simplă (varianta asimilată) în modalitatea


normativă privitoare la colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă, faptă prevăzută în art. 270 alin. (3) teza a I-a din Codul Vamal al României (Legea nr. 86/2006).

50

În sarcina inculpatului s-a reţinut că la data de 07.11.2013, în jurul orelor 0815, a fost depistat în flagrant, de către organele de cercetare penală ale politiei judiciare din cadrul I.P.J. Timiş - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în timp ce deţinea şi transporta în zona Pieţei Agroalimentare ,,700” din Timişoara, cu autoturismul marca Renault Megane cu nr. de înmatriculare TM ...... (n.n. omis de autor), cantitatea de 30 pachete ţigarete marca Winston şi 40 de pachete marca Viceroy producţie externă, ţigarete de contrabandă, care erau timbrate cu banderole de marcaj de provenienţă Republica Moldova.

Prin sentinţa penală nr. 2562 din data de 19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 3841/325/2014 s-a dispus, în baza art. 270 alin. (3) teza a I-a din Codul Vamal al României (Legea nr. 86/2006), cu aplicarea art. 375 C.p.p. raportat la art. 396 alin. (10) C.p.p., condamnarea inculpatului R.V, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă simplă (varianta asimilată) în modalitatea normativă privitoare la colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă.

În baza art. 71 alin. (2) Cod penal din 1969 rap. la art. 5 C.p., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.”a” teza a II-a şi lit.”b”, Cod penal din 1969.

În baza art. 81 Cod penal din 1969 rap. la art. 5 C.p., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.

Dan Cristian Tătar

51

În baza art. 82 Cod penal din 1969 rap. la art. 5 C.p., s-a stabilit în sarcina inculpatului un termen de încercare cu durata de 3 ani şi 4 luni, calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 2562/19.06.2014.

În temeiul art. 404 C.p.p. a fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen din 1969, în sensul că, săvârşirea în termenul de încercare a unei infracţiuni intenţionate, are drept urmare revocarea suspendării condiţionate, cu consecinţa executării în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţiunea ulterioară.

În baza art. 71 alin. (5) Cod penal din 1969 rap. la art. 5 C.p., a fost suspendată executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 112 alin. (1) lit. a) C.p. au fost confiscate de la inculpat 30 pachete ţigarete marca Winston şi 40 de pachete marca Viceroy producţie externă, netimbrate cu banderole de marcaj fiscale emise de autorităţile române.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C.p. a fost confiscat de la inculpat autoturismul Renault Megane, modificat de inculpat în scopul săvârşirii infracţiunii.

În baza art. 72 C.p. s-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea din data de 07.11.2013.

În baza art. 397 alin. (1) C.p.p. raportat la art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p. şi cu aplicarea art. 1357 C.civ., art. 1382 C.civ. a fost respinsă acţiunea civilă, formulată de partea civilă şi s-a constatat că prejudiciul a fost achitat integral.

În temeiul art. 275 alin. (2) C.p.p., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.400 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Inculpatul a declarat apel împotriva sentinţei penale menţionate mai sus, însă la data de 27.10.2014, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.p.p. Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale


nr. 2562 din 04.06.2014 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 3841/325/2014.

52

Decizia este definitivă. Într-un alt caz similar, prin Decizia penală nr. 468/a din

data de 29.04.2015 Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 1, lit. b) C.p.p., a respins apelul declarat de inculpatul I.R.L, împotriva sentinţei penale nr. 201/03.02.2015, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 21621/325/2014.

Referitor la cele menţionate mai sus, instanţa de control judiciar a constatat că prin sentinţa penală expusă anterior, Judecătoria Timişoara, în temeiul art. 270 alin. (3) teza I din Legea nr. 86/2006 (Codul Vamal), cu aplic. art. 5 C.p. şi a art. 396 alin. (10) C.p.p., a condamnat inculpatul I.R.L, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă simplă (varianta asimilată) în modalitatea normativă privitoare la colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă.

În esenţă, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara instanţa de judecată a fost sesizată cu privire la fapta inculpatului I.R.L. care, la data de 16.07.2013, a deţinut şi comercializat 77 pachete ţigarete marca MARBLE fără timbru; 59 pachete ţigarete marca FAST cu timbru de Serbia; 44 pachete ţigarete marca VICEROY cu timbru de Serbia, 22 pachete ţigarete marca 7 PECT cu timbru Republica Belarus; 137 pachete ţigarete marca Jing Ling, mărfuri netimbrate cu banderole de marcaj fiscale emise de autorităţile române, ţigarete de contrabandă, care nu au putut fi justificate prin acte de provenienţă legale, ţigaretele fiind mărfuri accizabile supuse unui regim vamal şi despre care inculpatul cunoştea că provin din contrabandă.

Dan Cristian Tătar

53

Decizia Curţii de Apel menţionată mai sus este definitivă.

Tot printr-un act de sesizare emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 14.07.2014 sub nr. 21811/325/2014, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului N.A., pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă simplă (varianta asimilată) în modalitatea normativă privitoare la colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă, faptă prevăzută în art. 270 alin. (3) teza a I-a din Codul Vamal al României (Legea nr. 86/2006).

În fapt, prin actul de inculpare, s-a reţinut că, în data de 05.06.2014, în jurul orelor 0640, inculpatul N.A. a fost depistat în flagrant, în timp ce deţinea şi transporta cu autoturismul marca Renault Laguna cu nr. de înmatriculare … (n.n. omis de autor) cantitatea de 32 pachete de ţigări marca Marble şi respectiv 35 pachete de ţigări marca Jing Ling, care erau netimbrate cu banderole de marcaj fiscale emise de autorităţile române (respectiv Compania Naţională Imprimeria Română, instituţie aflată sub autoritatea Ministerului Finanţelor Publice), de către organele de cercetare penală ale politiei judiciare din cadrul I.P.J. Timiş - Serviciul de Investigare a Fraudelor, ţigarete de contrabandă, care nu au putut fi justificate prin acte de provenienţă legale, ţigaretele fiind mărfuri accizabile supuse unui regim vamal şi despre care inculpatul cunoştea că provin din contrabandă.

Prin sentinţa penală nr. 166 din 29.01.2015, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în temeiul art. 396 alin. (1), alin. (2), cu aplic. art. 396 alin. (10) C.p.p. a fost condamnat inculpatul N.A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de contrabandă simplă (varianta


asimilată) în modalitatea normativă privitoare la colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă, faptă prevăzută în art. 270 alin. (3) teza I din Codul Vamal al României (Legea nr. 86/2006).

54

În temeiul art. 91 C.p. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate în cauză, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C.p., ce începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C.p. a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a

permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 93 alin. (3) C.p., pe parcursul termenului de

supraveghere, s-a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul SC Pieţe SA Timişoara sau SC Horticultura SA Timişoara, instituţie ce urmează a fi desemnată de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 404 alin. (2) C.p.p. rap. la art. 91 alin. (4) C.p. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C.p., respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite

Dan Cristian Tătar

55

de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C.p.p., rap. la art. 72 C.p. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din data de 05.06.2014, ora 11:00 până în data de 06.06.2014, ora 11:00.

În temeiul art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (1), art. 68 alin. (1) lit. b) C.p., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b) C.p., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) C.p. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b) C.p., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe durata şi în condiţiile prev. de art. 65 alin. (3) C.p..

În temeiul art. 397 alin. (1), art. 25 C.p.p. s-a luat act că persoana vătămată ANAF - prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiş, Direcţia Regională Vamală Timişoara nu s-a constituit parte civilă în cauză, ca urmare a recuperării prejudiciului.

În temeiul art. 112 alin. (1), lit. a) C.p. s-a dispus confiscarea, în folosul statului a cantităţii de 32 pachete de ţigări marca Marble şi 35 pachete de ţigări marca Jing Ling, aflată în posesia DGFP Timiş – SSCV - BSCVF Timişoara în baza adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. 188A seria M nr. 0223500 din data de 05.06.2014.

În temeiul art. 404 alin. (4), lit. c) rap. la art. 249 şi urm. C.p.p. s-a menţinut măsura asigurătorie luată în vederea confiscării, în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 4034/P/2014 din data de 06.06.2014 a Parchetului de pe lângă


Judecătoria Timişoara cu privire la cantitatea de 32 pachete de ţigări marca Marble şi 35 pachete de ţigări marca Jing Ling.

56

În temeiul art. 404 alin. (4), lit. c) rap. la art. 249 şi urm. C.p.p. s-a ridicat sechestrul asigurător aplicat în vederea confiscării speciale asupra autoturismului marca Renault Laguna cu nr. de înmatriculare ... (n.n. omis de autor), prin ordonanţa nr. 4034/P/2014 din data de 06.06.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi în temeiul art. 397 alin. (3) rap. la art. 255 C.p.p. s-a dispus restituirea către inculpatul N.A a autoturismului sus-arătat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.p.p. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 272 alin. (1) C.p.p. s-a dispus plata sumei de 200 lei, reprezentând onorariu avocat din oficiu, din fondurile MJLC către Baroul Timiş.

Curtea de Apel Timişoara prin decizia penală nr. 372/31 martie 2015 în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.p.p. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 166 din 29.01.2015 a Judecătoriei Timişoara, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C.p. impune inculpatului N.A. obligaţia de a frecventa, pe durata termenului de supraveghere, un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate. În baza art. 275 alin. (3) C.p.p. a dispus cu privire la

cheltuielile judiciare cu apelul procurorului, în sensul că acestea rămân în sarcina statului.

Hotărârea este definitivă. În concluzie apreciez că „fapta persoanei fizice

(juridice) ce nu are calitatea de antreprenor autorizat a unui

Dan Cristian Tătar

57

antrepozit fiscal de a colecta, deţine, produce, transporta, prelua, depozita, preda, desface şi vinde produse accizabile supuse marcării sau fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false sau de bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia, indiferent de cantitatea identificată, constituie infracţiunea prev. în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006.

Desigur, în completarea acestui material ar fi fost relevantă şi decizia instanţei supreme cu privire la solicitarea emiterii unei decizii conforme cu concluziile3 formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2265/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

1. Dacă noţiunea de „contrabandă” folosită de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă” se referă la infracţiunea de contrabandă în sensul definit de art. 270 alin. (1), (2) din Legea nr.86/2006 sau la noţiunea de contrabandă în sens larg ?

2. În cazul în care se stabileşte că textul prevăzut de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 se referă la infracţiunea de contrabandă, care din cele două modalităţi urmează a fi avute în vedere: aceea prevăzută de art. 270 alin. (1) sau aceea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006?

Este de precizat faptul că şi în materialul prezentat de Procurorul General s-a concluzionat că noţiunea de contrabandă utilizată de art. 270 alin. (3) din Codul vamal se referă la fapta/faptele prevăzute de art. 270 alin. (1) şi (2) din

3 http://www.mpublic.ro/concluzii_hp/2015/c24.pdf Cabinet Procuror General, Lucrarea nr. 1555/C/1452/III-5/2015


acelaşi cod, mai puţin pragurile valorice prevăzute în alin. (2) al art. 270.

58

Concretizând, cu privire la noţiunea de „contrabandă”, se arată în studiul Procurorului General „în raport cu sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă (...)”, înseamnă că bunurile/mărfurile care trebuie să fie plasate sub un regim vamal (singurele care fac obiectul infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Codul vamal) să fi fost introduse în ţară, prin orice mijloace, prin alte locuri decât cele stabilite de controlul vamal ori să fi fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora, respectiv să fi fost înstrăinate sub orice formă atunci când se aflau în tranzit vamal”.

Până la elaborarea acestui material instanţa supremă nu s-a pronunţat.

Şoica-Duma Cornelia-Camelia, Şoica-Duma Ioan-Dorel

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - procedura în faţa instanţei de fond. Calea de atac.

Prim procuror

Şoica-Duma Cornelia-Camelia Procuror

Şoica-Duma Ioan-Dorel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brad

The real limits of closing the agreement of guilt recognition.

1. Consideraţii generale Acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o

procedură specială, reglementată în art. 478 – 488 N.C.p.p.. Este o instituţie de drept procesual penal, introdusă în

noul Cod de procedură penală în scopul soluţionării cu celeritate a procesului penal, fiind aplicabilă infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani.

Este considerat un drept al inculpatului, pe care organul judiciar trebuie să i-l aducă la cunoştinţă, conform art. 108 alin. (4) N.C.p.p., în cursul urmăririi penale, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei.

Acordul poate fi încheiat numai atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existenţa faptei, pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt procurorul şi inculpatul [art. 478 alin. (3) N.C.p.p.], cu excepţia inculpatului minor, care nu poate încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei [art. 478 alin. (6) N.C.p.p.].

59


60

Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei este cea scrisă [art. 481 alin. (1) N.C.p.p.], iar conţinutul trebuie să cuprindă toate datele cerute de art. 482 lit. „a”- „i” N.C.p.p..

Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordului este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Procurorul sesizează instanţa de fond cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei potrivit art. 483 N.C.p.p..

2. Procedura în faţa instanţei (art. 484 N.C.p.p.) La instanţă este verificată valabilitatea acordului,

respectiv avizarea efectelor acordului de către procurorul ierarhic superior [art. 478 alin. (2) N.C.p.p.], îndeplinirea condiţiilor de formă şi de conţinut, menţionate mai sus.

S-a apreciat că lipsa avizării prealabile a limitelor acordului (referatul cu propunere de încheiere a unui acord în cursul urmăririi penale) nu afectează valabilitatea acordului,acesta putând fi cerut chiar şi verbal ori în formă scrisă, succint.

În cazul în care se constată eventuale omisiuni, acestea pot fi acoperite.

Astfel, art.484 alin. (1) N.C.p.p., instituie un termen de decădere, de cel mult 5 zile, pentru acoperirea omisiunilor, în cazul în care nu au fost respectate condiţiile privind conţinutul acordului şi dispoziţiile privind sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, situaţie în care este sesizat conducătorul parchetului care a emis acordul.

În practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Brad au fost încheiate trei acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, în materia infracţiunilor la regimul circulaţiei rutiere (conducere sub influenţa alcoolului). Acordurile s-au încheiat cu inculpaţii aflaţi în stare de libertate şi au vizat aplicarea unor pedepse cu amenda, cu executarea efectivă a acesteia (dosarele nr. 164/P/2013, nr. 961/P/2013 şi nr. 490/P/2014).


61

Soluţiile pronunţate au fost de admitere a acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei, potrivit art.485 alin. (1) lit. „a” N.C.p.p..

În cazul dosarului nr. 961/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brad, prin încheierea nr. 2525/195/2014 din 17.12.2014, s-a constatat că acordul nu conţine menţiunea obligatorie, potrivit art. 483 lit. „h” N.C.p.p., privind felul şi cuantumul pedepsei stabilite, în sensul că, în conformitate cu Decizia nr. 25, dată în dosarul nr. 27/1/2014/HP/P a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) N.C.p.p., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, pentru infracţiunea săvârşită şi, în baza art. 484 alin. (1) N.C.p.p., s-a dispus acoperirea, în termen de 5 zile, a omisiunii strecurate în acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Ca urmare, s-a procedat la încheierea unui nou acord, în data de 18.12.2014, fiind înlăturată aplicarea art. 396 alin. (10) N.C.p.p., text de lege care a fost, iniţial, reţinut, pornind de la ideea că pedeapsa trebuie stabilită în funcţie de încadrarea juridică a faptei, cauze de atenuare sau de agravare, cauze legale de reducere a pedepsei etc..

Ca urmare a acestei decizii, în practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Brad nu s-a mai optat pentru o astfel de modalitate de soluţionare a cauzelor.

Situaţii de nerespectare a dispoziţiilor privind sesizarea instanţei cu acord de recunoaştere a vinovăţiei nu s-au întâlnit.

Potrivit dispoziţiilor legale, sesizarea separată a instanţei are loc atunci când se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte/unii inculpaţi, iar pentru celelalte fapte/inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, situaţie în care procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală


62

care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Dacă se încheie o tranzacţie sau un acord de mediere, procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.

La fond, art. 484 alin. (2) N.C.p.p. a prevăzut o procedură necontradictorie, în şedinţă publică, instanţa urmând să se pronunţe, prin sentinţă, după ascultarea procurorului, a inculpatului, a avocatului inculpatului, a părţii civile, dacă este prezentă, asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Inculpatul se ascultă numai în ce priveşte conţinutul acordului şi nu se audiază cu privire la faptă, încadrarea juridică (a fost acceptată de către inculpat) etc..

Prin Decizia nr. 235/07.04.2015 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 484 alin. (2) N.C.p.p., care exclud persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, au fost declarate neconstituţionale. De asemenea, dispoziţiile art. 488 N.C.p.p., care reglementează calea de atac a apelului, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, au fost declarate în întregime neconstituţionale.

Decizia este definitivă şi general obligatorie, de la data de 26.05.2015, când a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.364.

I. Explicitarea, pe scurt, a motivelor deciziei: A. Curtea a fost sesizată de către Curtea de Apel

Ploieşti, din oficiu, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) N.C.p.p.. De asemenea, în alt dosar, Curtea a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea art.488 alin. (1) şi alin. (2) N.C.p.p., prin excepţia ridicată de către reprezentantul Ministerului Public, într-un dosar al Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a declara neconstituţionalitatea acestor prevederi, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:


63

- art. 29 coroborat cu art. 77-87 N.C.p.p., include între participanţii la procesul penal suspectul, persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;

- prin Decizia nr. 482 din 9.11.2004, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. „d” C.p.p din 1968 sunt neconstituţionale, în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului, în ce priveşte latura penală, având în vedere faptul că restrângerea dreptului părţii civile şi părţii civilmente responsabile de a face apel, în ce priveşte latura penală, le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile interese;

- faptul că, potrivit regulilor generale de procedură penală [art. 409 alin. (1) N.C.p.p.], partea civilă poate face apel, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, partea responsabilă civilmente poate face apel în ce priveşte latura civilă şi latura penală, în măsura în care soluţia influenţează soluţionarea laturii civile, iar persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale;

- faptul că, potrivit procedurii comune, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel.

Examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) N.C.p.p., Curtea, analizând în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482/2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul acestui articol încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, referitoare la egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, în referire la posibilitatea exercitării căilor de atac în conţinutul dreptului la apărare, Curtea constată că prevederile art. 488 alin. (1) N.C.p.p.


64

încalcă prevederile art. 16, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României.

B. Totodată, Curtea reţine, pentru aceleaşi argumente, că şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) N.C.p.p. sunt neconstituţionale şi contravin prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, din cauza restrângerii motivelor de apel, numai la cele privitoare la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, deoarece exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile.

C. Curtea a constatat că, prevederile art. 488 alin. (1) şi (2) N.C.p.p., „în mod necesar şi evident nu pot fi disociate de prevederile art.488 alin. (4) N.C.p.p.” şi, prin urmare, şi-a extins controlul de constituţionalitate şi asupra acestor din urmă prevederi. Constată aşadar că, printre soluţiile acceptate de art.488 alin. (4) N.C.p.p., nu se regăseşte soluţia admiterii apelului, privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a lipsei competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau a viciat consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

D. În aceeaşi decizie şi în baza aceloraşi argumente, extinzându-şi controlul de neconstituţionalitate, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că şi prevederile art. 488 alin. 3 N.C.p.p. sunt neconstituţionale, impunându-se reglementarea, în mod corelativ, a dreptului participanţilor, anterior enumeraţi, de a fi citaţi în procedura de soluţionare a căii de atac.

E. Curtea a mai constatat, având în vedere aceleaşi argumente, şi faptul că prevederile art. 484 alin. (2) N.C.p.p.


65

sunt neconstituţionale, impunându-se ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente.

II. Implicaţii ale Deciziei nr. 235/2015 a Curţii Constituţionale:

În primul rând, se constă că, decizia Curţii Constituţionale nu se referă la condiţiile şi modalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în cursul urmăririi penale, astfel încât dispoziţiile art. 478 - 483 N.C.p.p. rămân valabile. Cu siguranţă, dacă Curtea ar fi sesizat vreun element de neconstituţionalitate şi-ar fi extins controlul şi asupra acestor prevederi. Mai mult, Curtea reiterează prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, observând că Ministerul Public, în procesele penale, este titularul acţiunii penale şi mai departe că, exercitarea personală de către partea civilă sau partea civilmente responsabilă a dreptului de a ataca o hotărâre judecătorească nu diminuează ci, dimpotrivă, completează rolul şi atribuţiile Ministerului Public în interesul aplicării corecte a legii.

În al doilea rând, se observă că, după sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, aceasta ar trebui să procedeze la citarea persoanei vătămate, părţii civile şi a persoanei responsabile civilmente şi la ascultarea acestora, dacă sunt prezente, urmând să dea o soluţie (art. 485 - 486 N.C.p.p.).

În acest context, apreciem că aceşti subiecţi procesuali nu pot iniţia încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Mai departe, dacă unul dintre aceşti subiecţi procesuali, inculpatul sau procurorul, consideră că soluţia instanţei de fond este netemeinică sau nelegală, ar trebui să poată sesiza instanţa de control. Prin sesizarea instanţei de control ar trebui, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, să se poată ataca hotărârea


66

instanţei de fond, atât cu privire la felul şi cuantumul pedepsei, ori forma de executare a acesteia, cât şi cu privire la nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile, toate aceste aspecte putând constitui temei al nulităţii absolute sau relative a acordului.

Referitor la soluţiile pronunţate de instanţa de apel, în opinia Curţii, ar trebui să se regăsească o soluţie de admitere a apelului, privind modul de soluţionare a laturii civile şi o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis, pentru aspecte referitoare la nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei, care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Se constată, aşadar, o lărgire a cadrului procesual referitor la subiecţii procesuali, care au dreptul de a face apel împotriva soluţiei instanţei de fond (nu doar procurorul şi inculpatul), privitoare la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, precum şi a motivelor pentru care sentinţa fondului ar putea fi verificată în control judiciar, cât şi extinderea competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii, decât cele prevăzute la art.488 alin. (4) lit. „a” - „c” N.C.p.p..

Observăm că, soluţiile pronunţate de instanţa de fond, potrivit art. 485 alin. (2) N.C.p.p., nu se referă şi la situaţia în care inculpatul este lipsit de discernământ, ori pentru acest motiv nu se poate respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei în fond, chiar dacă consimţământul ar fi viciat, deşi s-ar putea


67

ataca sentinţa. Din acest punct de vedere, apreciem că, în art. 478 alin. (6) N.C.p.p., ar trebui stipulat că inculpaţii minori, inculpaţii lipsiţi de discernământ ori cu discernământ diminuat nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei.

Cercetarea criminalistică la locul faptei în noile condiţii procedural penale


Procuror Dr. Pavel Palcu

Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad Conf. Univ. la Universitatea de Vest Vasile Goldiş Arad,

Facultatea de Ştiinţe Juridice

1. Consideraţii generale privind cercetarea la faţa locului

Abstract Among the major activities contributing to the

criminal process purpose, in order to establish the truth, there is also on-site investigation. Without timely and properly performing of these activities, there is always a risk that in the criminal proceedings taking place, the truth is not found, and consequently, many crimes are not discovered or remain with unidentified authors.

Research on this issue is vast and highly complex, necessarily involving a multidisciplinary approach regarding tangential elements, both by criminal procedural law and from forensics point of view.

Keyword: forensics investigation, crime scene, judicial organs, crime suspect, victim.

Din punct de vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa locului, cu tot caracterul ei auxiliar, are o semnificaţie deosebită, de ea depinzând inclusiv identificarea autorului infracţiunii.

Concluziile desprinse dintr-o vastă jurisprudenţă, arată că autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act iniţial de urmărire penală, cu o largă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate soluţionării unor cauze penale

68

Pavel Palcu

69

presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis infracţiunea.1

În conformitate cu disp. art. 192 alin. (1) C.p.p. „cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”

Se observă că această definiţie este mult simplificată faţă de cea dată de dispoziţiile art. 129 din vechiul C.p.p., care indica unele din activităţile care urmau să fie efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului (ex: descoperire, fixare, ridicări urme, audieri etc.), deşi activităţile concrete care se impuneau a fi făcute nu erau prestabilite sau obligatorii, ci erau rezultatul unor concluzii şi convingeri rezultate după observarea şi cunoaşterea locului faptei.

Este de observat că legiuitorul indică exact numai scopul cercetării la faţa locului, adică aflarea adevărului, lăsând organului de urmărire penală libertatea de a alege activităţile concrete de cercetare directă, pentru clarificarea împrejurărilor pe care le consideră importante în acest sens.

Cercetările se fac în limitele permise ale normelor procesual penale, dar criminalistica elaborează regulile tactice care dau eficienţă activităţilor desfăşurate, realizându-se în final, cunoaşterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea,

1 Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept Procesual penal, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 19-20; N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1994, p. 278.


70

fixarea şi ridicarea urmelor precum şi ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor.2

În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincţie netă între cercetarea la faţa locului (denumită în occident şi scena infracţiunii)3, şi locul săvârşirii faptei, întrucât cercetarea la faţa locului are o sferă mai largă, incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al comiterii infracţiunii, cât şi alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a infractorilor.4

1.1. Importanţa efectuării cercetării la faţa locului Marea majoritate a autorilor din literatura de

specialitate recunosc şi subliniază că cercetarea la faţa locului atât din punct de vedere procesual penal cât şi criminalistic reprezintă un procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului.5 De rezultatele ei este condiţionată nu numai direcţia, ci şi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.6

Sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii o constituie locul unde făptuitorul şi-a desăvârşit activitatea criminală, locul unde s-au produs consecinţele infracţiunii sau se conservă date şi urme legate de comiterea faptei.

Dacă ţinem seama de împrejurarea că atunci când este efectuată de organele de urmărire penală, de îndată ce acestea au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni, cercetarea la

2 Emilian Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de

Criminalistică, Universitatea din Bucureşti, 1986, pag 16; E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Univers juridic, Bucureşti, 2002, p. 308.

3 Michael J. Palmiatto, Criminal Investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, SUA, 1996, p. 167.

4 Vasile Bercheşan, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar, Bucureşti, 2001, p. 251.

5 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.226. 6 A. Swensson, D. Wendel, Descoperirea infracţiunilor. Metode

moderne de investigaţie criminală, Stockholm 1954, p. 31.

Pavel Palcu

71

faţa locului reprezintă activitatea cu care debutează investigaţiile, că natura infracţiunilor şi identitatea făptuitorilor nu sunt cunoscute, de regulă, că datele în posesia cărora se află organul judiciar sunt foarte sumare sau inexistente este lesne de înţeles de ce locul care păstrează nealterate toate modificările ce constituie un rezultat al săvârşirii infracţiunii are semnificaţia unei inegalabile surse de informare atât sub raportul cantităţii de date ce pot fi verificate, cât şi sub aspectul încrederii ce li se poate acorda.7

Dacă vechea reglementare procedural penală lăsa la latitudinea organului de urmărire penală aprecierea oportunităţii cercetării la fata locului, în noul Cod de procedură penală, în disp. art. 192 alin. (1) se prevede că aceasta se dispune „... precum şi ori de câte ori există suspiciuni privind decesul unei persoane”.

Conform regulilor tanatologiei, moartea este considerată suspectă în următoarele situaţii:

- moarte subită (deces survenit brusc, în plină stare de sănătate aparentă la o persoană fără afecţiuni cronice patologice cunoscute);

- decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată periodic din punct de vedere medical;

- deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituţii;

- deces care survine în custodie (moartea persoanelor aflate în detenţie sau private de libertate, în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliţiei);

- moartea asociată cu activităţile poliţiei sau ale armatei în cazul în care survine în cursul manifestaţiilor publice sau

7 Vasile Bercheşan, Cercetarea penală (criminalistică - Teorie şi

practică). Îndrumar complet de cercetare penală, Ed şi tipografia Icar, Bucureşti, 2002, p. 251.


72

orice decese care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau orice altă formă de tratament violent sau inuman;

- multiple decese, repetate, în serie sau concomitente într-o colectivitate;

- cadavre neidentificate sau scheletizate; - decese survenite în locuri publice sau izolate; - când moartea survine la scurt timp (de regulă până la

24 de ore) de la intrarea într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se poată explica decesul), care să excludă o moarte violentă;

- când moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în acordare asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecţie a muncii;

- decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală;

2. Măsuri ce se impun a fi luate de către organul judiciar sau alte organe sau persoane, primele sosite la faţa locului.

De obicei, de săvârşirea unei infracţiuni iau cunoştinţă partea vătămată sau rudele acesteia, o persoană ajunsă întâmplător la locul faptei sau organele îndrituite de lege pentru constatarea faptei. În practică însă, primele sesizate cu săvârşirea faptei sunt Posturile sau Birourile de Poliţie din raza de competenţă a locului comiterii infracţiunii, sau în lipsa acestora sunt anunţate despre eveniment, organele zonale ale administraţiei de stat.8. Analiza măsurilor ce se impun a fi luate de către organul judiciar care soseşte primul la faţa locului trebuie făcută diferenţiat, funcţie de competenţa pe care acesta o are din punct de vedere procedural penal:

Acestea trebuie obligatoriu să-şi verifice atât competenţa materială cât şi după calitatea persoanei, după care

8 Ciopraga A., Iacobuţă I., op.cit., p. 221; C. Suciu, op.cit., p. 509.

Pavel Palcu

73

vor proceda la desfăşurarea următoarelor activităţi, funcţie de situaţia concretă:

a) Dacă sunt competente procedural pot începe efectuarea cercetării la faţa locului, însă atât cu respectarea regulilor de procedură cât şi a celor de tactică criminalistică; în acest sens vor întocmi procesul-verbal de sesizare (art. 288 şi urm. C.p.p.), vor începe urmărirea penala “in rem” (art. 305 C.p.p.) şi vor dispune prin ordonanţă efectuarea cercetării la faţa locului.

Noua structură procesual penală nu mai prevede o fază a actelor premergătoare, ci doar două faze, faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei, astfel de la momentul luării la cunoştinţă de comiterea infracţiunii dacă nu există impedimente care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 16 C.p.p.) organele de urmărire penală sunt obligate să înceapă urmărirea penală şi să stabilească cadrul legal în vederea respectării garanţiilor procesuale recunoscute.

b) Dacă nu sunt competente din punct de vedere procedural penal (la unele infracţiuni efectuarea urmăririi penale dată conform art. 56 C.p.p. în competenţa exclusivă a procurorului) se va da eficienţă dispoziţiilor art. 293 C.p.p., în sensul că este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu le este în competenţă. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent;

Oricum se vor lua măsuri de executare întocmai a dispoziţiilor pe care le primesc de la organul competent să efectueze urmărirea penală, conform legii, pe care va trebui să-l informeze de îndată despre evenimentul survenit.

În cazul infracţiunilor flagrante conform art. 293 din noul C.p.p. - adică atunci când infracţiunea este descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, respectiv făptuitorul este urmărit ori prezintă urme care justifică


74

suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea ori este surprins aproape de locul faptei cu arme, instrumente sau obiecte de natură a îl presupune ca participant la infracţiune -, organele de ordine publică sau de poliţie sau de siguranţă naţională au obligaţia să constate fapta şi activităţile desfăşurate pe care le vor consemna într-un proces-verbal şi pe care îl vor înainta organului competent de urmărire penală alături de plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii.

Aşadar, activitatea impusă nu va mai conţine, ca în reglementarea anterioară, şi luarea declaraţiilor suspectului sau altor persoane, ci va reflecta strict aspectele constatate şi activităţile desfăşurate de organele care au procedat la prinderea în flagrant a făptuitorului.

Noul Cod de procedură penală nu mai prevede o procedură specială de judecată în cazul infracţiunilor flagrante.

Indiferent de modalitatea în care au fost înştiinţate de săvârşirea unei infracţiuni, organele judiciare competente în efectuarea cercetării la faţa locului, pe lângă măsurile de pregătire în vederea deplasării urgente au obligaţia de a transmite telefonic sau prin staţie, persoanelor sau organelor prezente la locul faptei, activităţile pe care trebuie să le întreprindă pentru evitarea unor modificări din câmpul infracţional. Măsurile frecvent întâlnite în practică, care trebuiesc luate de urgenţă, sunt cele referitoare la starea de sănătate a victimei, limitarea efectelor infracţiunii, nealterarea locului faptei, identificarea eventualilor martori oculari sau a făptuitorului etc., ordinea priorităţii lor fiind stabilită funcţie de însemnătatea valorilor sociale ameninţate.

2.1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medical.

Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medical reprezintă, alături de limitarea efectelor infracţiunii, o

Pavel Palcu

75

prioritate faţă de toate celelalte măsuri care se impun a fi luate, determinând amânarea acestora, chiar cu riscul modificării aspectului locului faptei. Atunci când viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a unei persoane sunt în faţa unui pericol iminent, nu pot intra în competiţie cu alte interese, ele reprezentând cele mai importante valori ocrotite de lege.9

În realizarea acestei măsuri, trebuie avute în vedere leziunile suferite de partea vătămată, gravitatea acestora, dar nu în ultimul rând, posibilitatea de ordin medical existentă în apropiere, instrumente sau persoane cu pregătire medicală.

În situaţia leziunilor grave, victima trebuie deplasată la un dispensar sau spital. Şi în acest caz, se vor lua măsuri minime de conservare a urmelor din jurul locului unde a fost găsită victima, dar şi a celor existente pe corpul ei. Înainte de ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se conturează cu creta locul exact ocupat, indicându-se poziţia membrelor, în sensul depărtării sau apropierii acestora de corp.10

În situaţia în care victima este în stare să răspundă, înainte de a fi transportată la spital este întrebată de semnalmentele infractorului sau despre alte împrejurări ce au legătură cu fapta. În timpul transportului, este necesar ca victima să fie însoţită de un poliţist şi de un martor ocular, în ideea că pot da relaţii necesare medicului cu privire la modul şi împrejurările în care au survenit vătămările. Aceste aspecte pot fi de folos personalului medical în aplicarea tratamentului, sau pot înlesni identificarea unor leziuni interne, care pot agrava boala, sau pot provoca, inclusiv, decesul.

După luarea măsurii transportării victimei, trebuie notat unde a fost condusă, cine a condus-o, iar personalului medical i

9 Ciopraga A., Iacobuţă I., op.cit., p. 222; Mircea I., op.cit., p. 228. 10 Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1972, p. 506.


76

se va explica că îmbrăcămintea şi urmele de pe acestea trebuie să fie păstrate cu grijă în vederea examinării şi ridicării lor.11

În foarte multe cazuri, după un accident rutier, victima trebuie transportată la spital, însă din lipsa altor mijloace, transportul se va efectua cu autoturismul implicat în evenimentul rutier. Organul judiciar, în asemenea situaţii are posibilitatea de a însoţi victima, sau de a atrage atenţia conducătorului auto că are obligaţia legală să revină, de îndată la locul faptei în vederea efectuării cercetărilor ce se impun.12

Obiectele ce vor fi deplasate, precum şi poziţia victimei, vor fi fixate cu ajutorul fotografiei judiciare şi vor fi marcate cu ajutorul cretei şi benzilor aflate în dotarea organelor judiciare.

În procesul-verbal şi schiţa ce se întocmesc se va preciza starea îmbrăcăminţii victimei, dacă aceasta a suferit modificări impuse de măsurile de acordare a primului ajutor (nasturi descheiaţi, anumite articole de îmbrăcăminte au fost rupte, şi tot astfel se vor preciza obiectele care au fost deplasate sau atinse).

2.2. Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea măsurilor de conservare a urmelor şi mijloacelor de probă.

Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea tuturor măsurilor pentru a nu se modifica poziţia obiectelor, este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât se diminuează posibilitatea modificării aspectului iniţial lăsat de către făptuitor după ce a desăvârşit activitatea infracţională. Atingerea unor obiecte sau modificarea poziţiei altora este total contraindicată şi nu trebuie acceptată de către organele sosite primele la faţa locului, decât în cazuri extreme, când situaţia o impune cu necesitate pentru salvarea victimelor, sau pentru limitarea efectelor unei infracţiuni, care pot constitui pericole

11 Ciopraga A., Tratat de tactică, Ed. Gama, 1992, p. 37. 12 Boştină P., Voinea D., op.cit., p. 40.

Pavel Palcu

77

cercetă

ă: hârtii, pânze,

lui oricăre

şi specialiştii ce alcătuiesc echipa de cerceta

importante pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a altor persoane.

Menţinerea aspectului iniţial al locului fapte şi luarea tuturor măsurilor pentru conservarea urmelor sunt determinante pentru evitarea unor acţiuni distructive a factorilor subiectivi (pătrunderea în acel loc a unor persoane), precum şi a intervenţiei factorilor obiectivi (naturali, atmosferici).

Urmele de la locul faptei pot fi distruse, deteriorate şi modificate de intervenţia unor factori atmosferici ca ploaia, ninsoarea, vântul, dar acţiunea acestor factori poate fi anihilată sau în orice caz mult diminuată, astfel încât faţa locului să nu sufere modificări de natură a compromite rezultatul

rii13. Protejarea urmelor formate în locuri deschise, expuse

primejdiei distrugerii sau degradării provocate de intervenţia factorilor atmosferici se realizează prin fotografierea neîntârziată a acestora, măsură ce va fi urmată de acoperirea urmelor cu diferite obiecte sau materiale găsite în zon

cutii, lădiţe, cartoane, folii de plastic. Având în vedere primejdia schimbării aspectului locului

infracţiunii datorită intervenţiei unor persoane, se impune izolarea locului ce conservă urme ale săvârşirii faptei şi îndepărtarea tuturor acelora a căror prezenţă nu este justificată de interesele cercetării, precum şi interzicerea accesu

i persoane ce ar încerca să pătrundă la locul faptei.14 Accesul la locul săvârşirii infracţiunii este limitat nu

numai persoanelor ce nu au legătură cu cauza cercetată, ci şi persoanelor ce exercită atribuţii ale organelor judiciare, altele decât organele judiciare

re la faţa locului.

13 Ioan Mircea, op.cit., p. 232; A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op.cit., p.

223. 14 E. Stancu, op.cit., p. 315; I. Mircea, op.cit., p. 232.


78

înfăţişării acestor

adecvate acestor circum

circulaţie) şi altor co

Pătrunderea pe locul ce conservă urmele infracţiunii a unor persoane care în mod întâmplător s-au aflat în acel loc în momentul comiterii infracţiunii; persoanele sosite după acest moment atrase de fapta săvârşită – aşa numitul ,,val al curioşilor”, al amatorilor de senzaţii, persoane apropiate victimei, făptuitorului sau complicii acestuia şi însăşi organele judiciare – pot avea drept consecinţă distrugerea, degradarea sau modificarea unor urme sau mijloace materiale de probă, deplasarea unor obiecte, modificarea sau schimbarea

a, astfel încât faţa locului poate dobândi o cu totul altă configuraţie în urma intervenţiei factorilor subiectivi.

Anumite consecinţe ale infracţiunii, sau anumite circumstanţe în care aceasta a fost comisă, au prin natura lucrurilor o existenţă limitată în timp ori sunt susceptibile a fi modificate ca urmare a curgerii timpului. De aceea, acestea se vor consemna, sau preciza prin mijloace

stanţe importante şi de natură a contribui la soluţionarea unor aspecte privind săvârşirea infracţiunii.15

Astfel, se impune consemnarea mirosurilor caracteristice constatate la locul faptei (exemple tot mai numeroase fiind oferite de morţile violente produse în locuinţă prin asfixiere cu gaze naturale sau cu monoxid de carbon în cazul sobelor defecte), temperatura mediului ambiant (a interioarelor), starea timpului, natura şi intensitatea luminii (deosebit de importantă în cazul accidentelor de

nsecinţe sau fenomene asemănătoare expuse, odată cu trecerea timpului, degradării sau modificărilor.16

Uneori în practică, mirosul perceput la locul faptei poate reprezenta chiar un indiciu asupra identităţii persoanei. Fiecare individ prezintă un miros propriu rezultat din amestecul transpiraţiei diverselor părţi ale corpului (palme, picioare), cele

15 I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei,

Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, op.cit., p. 315. 16 C. Suciu, op.cit., p. 511.

Pavel Palcu

79

este deosebit de importantă, întrucât cu ajutorul câinilo

i este îndepărtarea persoanelor neaven

ri, unele persoane care-l pot identifica pe auto

obligaţ

produse de îmbolnăviri (stomac, rinichi, pancreas), mirosuri profesionale la locul de muncă, mirosul alimentelor ingerate etc. Mirosul individual al fiecărei persoane nu poate fi distrus intenţionat sau împiedicat să apară. Consemnarea acestor mirosuri

r special dresaţi poate fi detectat purtătorul acelui miros.17

2.3. Identificarea şi reţinerea făptuitorului. Identificarea martorilor oculari şi a altor persoane.

Aşa după cum, de regulă, se procedează în practică, una dintre primele activităţi aflate în atenţia organului judiciar primul sosit la faţa loculu

ite sau cel puţin ţinerea acestora la distanţă, pentru a nu distruge urmele infracţiunii.

De multe ori, însă, desfăşurarea acestei activităţi este dusă la extreme, fiind îndepărtate toate persoanele fără o selectare prealabilă.18 Trebuie obligatoriu avut în vedere că, de multe ori la faţa locului există un mare număr de persoane printre care martori ocula

r, sau chiar autorul şi complicii acestuia rămaşi să vadă cum decurge cercetarea.

Măsurile luate la faţa locului nu au caracterul unor acte de cercetare penală, organele de cercetare ale poliţiei au

ia de a încunoştinţa de îndată procurorul competent a efectua cercetarea la faţa locului care se va sesiza din oficiu.19

De mare importanţă este identificarea şi reţinerea martorilor oculari până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului. La martorii oculari se impune, pe de o parte, precizarea tuturor datelor de identificare (nume, prenume, domiciliu, loc de muncă), pe de altă parte, luarea măsurii menite a împiedica

17 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, p. 29. 18 I. Mircea, op.cit., p. 229. 19 Art. 292 C.p.p.


80

-se 2 persoane care îi înţeleg

araţi şi invitaţi în încăperi sau locuri

, înaintea sosirii organelor judiciare sau

influenţarea reciprocă. Nu trebuie de asemenea, minimalizată sau apreciată subiectiv valoarea vreunui martor indiferent că este îmbrăcat urât sau are vreun handicap. Astfel, este relevant cazul în care autorul unui omor a fost descoperit în Municipiul Arad abia la 6 ani de la săvârşirea faptei, când nu s-a dat importanţă unui martor surdo-mut, care cu ocazia cercetării locului faptei şi la autopsie se apropia tot mai des de cei care compuneau echipa de cercetare şi manifesta un interes deosebit faţă de caz. Cauza a stagnat cu autor nedescoperit timp de 6 ani, până când examinându-se atent fotografiile judiciare s-a constatat că, în foarte multe apare şi un anume surdo-mut. Fiind ulterior identificat şi găsindu

eau limbajul, acesta l-a indicat pe autorul crimei şi împrejurările în care a comis fapta.20

Organul judiciar trebuie să se abţină a face constatări şi să-şi exprime convingerile sale în prezenţa martorilor, iar dacă este posibil, martorii vor fi sep

diferite, pentru a nu se influenţa în timpul în care îşi aşteaptă rândul pentru audiere.

Este recomandată identificarea şi reţinerea până la sosirea echipei de cercetare a acelor persoane care au luat cunoştinţă din propriile simţuri de infracţiune şi împrejurările în care aceasta s-a consumat (cel ce a descoperit cadavrul victimei pe un teren deschis, instrumentele abandonate sau ascunse, obiecte ce constituie un produs al infracţiunii, precum şi acele persoane care au participat la acţiunile de prim-ajutor, la ridicarea, transportarea victimei sau la luarea unor măsuri ce nu sufereau amânare

20 Dosar .../P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad (speţă

nepublicată).

Pavel Palcu

81

împreu

i unitate cu organul judiciar care e

sunt utili cercetării crimina

t capitol, ce revin

ă aştepte sosirea echipei de cercetare şi să aducă la cunoşti

ncunoştinţeze procurorul care exercit

nă cu acestea, acţiuni care au produs anumite modificări ale locului faptei).21

2.4. Asigurarea participării martorilor asistenţi. Până la sosirea echipei competente, care să efectueze

cercetarea criminalistică la faţa locului, primul organ sosit la locul faptei trebuie să asigure prezenţa mai multor martori asistenţi, dintre care aceştia vor selecţiona pe cei care îndeplinesc toate condiţiile legii. Trebuiesc respectate următoarele reguli: numărul martorilor asistenţi trebuie să fie cel puţin doi; să nu fie minor sub 14 ani; să nu fie interesat de cauză; să nu facă parte din aceeaş

fectuează actul procedural; să nu facă parte dintre martorii oculari, deoarece aceştia

listice prin declaraţiile lor. 2.5. Încunoştinţarea organului judiciar competent să

efectueze cercetarea la faţa locului. După luarea măsurilor prevăzute în acesprimilor sosiţi la faţa locului, este obligatorie

încunoştinţarea organului de urmărire penală competent de pe raza teritorială unde s-a săvârşit fapta.22

Organele care au luat primele măsuri la faţa locului sunt obligate s

nţa şefului acesteia măsurile întreprinse şi rezultatele obţinute şi modificările suferite de locul faptei până în acel moment.

Când pe lângă măsurile de pază şi conservare al locului faptei, organul necompetent a efectuat şi acte de cercetare penală, acestea trebuie să î

ă supravegherea activităţii celui ce a efectuat actele de

21 Deri Pal, Primele măsuri la faţa locului - ,,Rendorsegi szemle”- 11

nov. 1960 – traducere în lb. română – manuscris – citat din A. Ciopraga, Criminalistică, p. 37.

22 I. Mircea, op,cit., p. 228; A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. cit., p. 225.


82

Pentru a oferi posibilitatea organului competent de a se orienta celor tehnico-ştiinţifice necesare, precum şi asu

eriri cu priviri

a situaţia victimei, la întinderea suprafe

ldovan, Drept Procesual penal, E

nal, Ed. Paideea

ncu, Tratat de criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Univer

hicago, SUA, 1996

d. Icar, Bucureşti, 2001 Lex,

BucureD. Wendel, Descoperirea

infracţi

(10) Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 2000

(11) Palcu Pavel, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Ed. University press, “V. Goldiş” Arad, 2006

cercetare, iar prin intermediul acestuia, lucrările efectuate se trimit procurorului competent.

asupra mijloapra specialiştilor ale căror cunoştinţe sunt utile la

efectuarea cercetării la faţa locului, trebuie făcute refla natura infracţiunii săvârşite, la principalele aspecte ale

comiterii infracţiunii, lţei de teren pe care sunt dispuse urmele infracţiunii.

Bibliografie (1) Gr. Theodoru, Lucia Moditura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979

(2) N. Volonciu, Tratat de drept procesual pe, Bucureşti, 1994 (3) E. Stas juridic, Bucureşti, 2002 (4) J. Palmiatto, Criminal Investigation, Ed. Nelson-

Hall Publishers, C(5) Vasile Bercheşan, Cercetarea penală, Îndrumar

complet de cercetare penală, E(6) I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina şti, 2008 (7) A. Swensson, unilor. Metode moderne de investigaţie criminală –

Stockolm, 1954 (8) Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1972 (9) Ciopraga A., Tratat de tactică, Ed. Gama, 1992

Pavel Palcu

83

entru protecţia dreptur ţia internă şi in 8-50.

(12) S. Murgu, N. M. Stoicu, Cadrul legal pilor omului în legisla

ternaţională, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012, p. 4

Liviu Popescu

84

Nec

Aplicaţie re

The emergthrough abecause it

onstituţionalitatea normei de incriminare. Natura juridică. Efecte.

: Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015 feritoare la art. 6 din Legea nr. 241/2005

Liviu Popescu ency of completion of the legislative void created decision of non-constitutionality is relative is political, same as any other legislative initiative.

Prin ţionale nr. 363 din 7 mai 201201 te de voturi, că dispprevneco Art„Code lîn creprsurs

* * Sediul materiei

Decizia Curţii Constitu5, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 6 iulie 5, s-a constatat, cu majoritaoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru enirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt nstituţionale.

. 6 din Legea nr. 241/2005 stipulează: nstituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare a un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, el mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor ezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la ă”.

*

. „În România Constituţiei, a

regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei

, respectareasupremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” [art. 1 alin. (5) din Constituţie]. „(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din

Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

Neconstituţionalitatea normei de incriminare. Natura juridică. Efecte. Aplicaţie : Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015 referitoare la art. 6 din Legea nr. 241/2005

85

poziţiile

rt. 147 alin. (1) din

general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. [art. 147 alin. (4) din Constituţie].

. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

ai

acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, disconstatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. [aConstituţie]. „(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt

„Art

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mfavorabilă.” [art. 5 alin. (1) din Codul penal]. „(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când

* * p ip e relevante:

acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.” [art. 5 alin. (2) din Codul penal]

*

În analiză, natura juridică şi efectele situaţiei survenite rin constatarea neconstituţionalităţii unei norme dencriminare, corespunzător celor trei intervale de timp create rin evenimentele 1 juridic

onsiderăm „evenimente relevante”: pronunţarea/comunicarea deciziei,1 C publicarea acesteia în Monitorul Oficial şi împlinirea termenului constituţional de 45 de zile.

Liviu Popescu

86

icarea deciziei şi până la publicarea acesteia în Monitorul Oficial.

Opi

I. De la pronunţarea/comun

II. De la publicarea deciziei în Monitorul Oficial şi până la a 45-a zi, inclusiv.

III. După a 45-a zi de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dacă Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

* * *

nii.

A. ră,

r, după cea de-a 45-a zi, îşi

O primă orientare a doctrinei, majoritaprocedează precaut: prin citarea legii, prin descrierea situaţiei create în chiar termenii legii:

De la publicarea deciziei în Monitorul Oficial şi până la a 45-a zi, norma neconstituţională e suspendată de drept iaîncetează efectele juridice dacă … 2 etc.

aru, Elena Simona Tănăsescu, „Drept constituţional şi olitice”, vol. II, Ed. C.H. Beck, Buc., 2012, p. 283. , E. S. Tănăsescu

2 Ioan Murinstituţii p

I. MuraruComentari

Gheorghe IBeck, Buc.,Constanţa

politice”, Ştefan DeacBianca Selejan - Guţan, „Excepţia de neconstituţionalitate”, Ed. All

p. 348. e Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, „Drept

Dp. 717.

(coordonatori), „Constituţia României. u pe articole”, Ed. C.H. Beck, Buc., 2008, p. 1420. ancu, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. C.H.

2014, p. 603. Călinoiu, Victor Duculescu, „Drept constituţional şi instituţii Lumina Lex, Buc., 2005, p. 243-244. onu, „Instituţii politice”, Ed. C.H. Beck, Buc., 2012, p. 361.

Beck, Buc., 2005, p. 223-224. Marieta Safta, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Ed. Hamangiu, 2015,Maria Năstas

constituţional şi instituţii politice”, Universul Juridic, Buc., 2011, p. 59. an Claudiu Dănişor, „Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală. Tratat”, vol. I, Ed. C.H. Beck, Buc., 2007,


87

B.

ă mai existe la modul general şi absolut. Decizia de neconstituţionalitate semnifică o formă

norme juridice neconstituţionale … prin efectul lor abrogativ” 4. „… după care lege ă”. 5

rea este mai mult decât o noţiune iza

nfiguraţie proprie, consacrată sti

ţie) şi „încetarea efectelor juridice” [prevăzut e art. 147 alin. (1) teza I din Constituţie] su şi egal eficace, o

Astfel, nu aflăm nimic nou.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a arătat că „o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează s

atipică de abrogare, iar abrogarea, prin definiţie, produce efecte erga omnes”. 3 În acelaşi sens, un alt autor consideră că „…deciziile sale (ale Curţii Constituţionale, n.n.) pot duce la abrogarea unor

a se consideră abrogatC. În opinia noastră, în timp ce prima orientare

nu poate face obiectul unei analize nefiind propriu-zis o interpretare ci o citare a legii, cea de a doua nu poate fi primită pentru că produce o confuzie de identitate a noţiunilor. Astfel, abrogautil tă în doctrină (unde conotaţiile subiective sunt îngăduite), ci chiar o instituţie juridică de sine stătătoare, având o cocon tuţional. 6 Chiar dacă, în esenţă, şi „abrogarea” (prevăzută de art. 153 din Constitu

ă dnt ireversibile

identitate a celor două noţiuni este exclusă prin eleanu, „Justiţia constituţională”, Lumina Lex, Buc., 1995, p. 280.

aşca, „Curs de drept pena2, p. 19.

3 Ion D4 V. P l. Partea generală”, Ed. Universul Juridic, Buc., 2015 Ibidem, p. 71.

rogată

6 Art. 153 din Constituţie consacră : „Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime ab ”.

Liviu Popescu

88

chiar terminologia Constituţiei întrucât, în

În Consabrogori a se

Aşneconconstanatură ormativă existentă fiind amendată/modificată printr-un sistem gradual de

conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „…în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”.

mod formal, „… ea (decizia Curţii tituţionale, n.n.) nu are, însă, ca efect, area (nici explicită, nici implicită) a unor legi unor dispoziţii legale, deoarece Curtea nu

poate substitui Parlamentului”. 7 *

* * a după cum se va arăta mai jos, decizia de stituţionalitate a unei norme nu are doar o natură tatoare, declarativă şi lipsită de efecte juridice, ci o penalizatoare, ordinea n

sancţiuni succesive : a) mai întâi, mai blând şi temporar,

suspendarea de drept a normei neconstituţionale;

b) ulterior, sub condiţie, culminant şi ireversibil, încetarea efectelor juridice ale acesteia.

* * *

Corespunzător celor trei intervale de timp menţionate anterior, în ordinea cronologică inversă (III, II, I), constatarea neconstituţionalităţii unei norme generează următoarele efecte :

heorghiţă Mateuţ, „Controlul jurisdicţiei cons7 G tituţionale şi implicaţiile ei asupra procesului penal”, în Dreptul nr. 5/2000, p. 41 (în acelaşi sens, a se vedea şi Marieta Safta, idem).


89

III. D

CnC

neconstituţionalitatea este atât o

upă a 45-a zi de la publicarea deciziei Curţii onstituţionale în Monitorul Oficial, dacă norma econstituţională nu a fost pusă de acord cu onstituţia :

„… sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative.”8

În opinia noastră, prin ireversibilitatea9 şi eficacitatea erga omnes a acestei încetări a efectelor juridice ale unei norme, ipoteza prevăzută în art. 147 alin. (1) teza I din Constituţie reprezintă un alt mod de ieşire din vigoare a legii alături de ajungerea la termen, căderea în desuetudine, modificare şi abrogare. 10

8 Decizia Cur9 Dan Claud

reversibilănorme pe calea constatîncetează efectele juridice poate să le redobândească prin schimbarea

ngherit, în acest

oziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în i obligatorie.”. În aceste condiţii, rămâne datoria

posibilă

in vigoare o astfel

ţii Constituţionale nr. 223/13.03.2012. iu Dănişor, într-o opinie rămasă singulară, apreciază ca fiind şi temporară sancţiunea încetării efectelor juridice ale unei

ării neconstituţionalităţii „căci o lege care-şi

jurisprudenţei constituţionale fără a fi necesară revotarea sa de către Parlament …” (op. cit., p. 718). Autorul nu pare a fi stiraţionament, de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stipulează: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispvigoare este definitivă şautorului să informeze, în următorul Tratat, cum anume e„schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale” în privinţa unei norme anterior constatate, definitiv şi general obligatoriu, ca fiind neconstituţională. Cine şi în ce condiţii are drept de sezină contrar art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (care stipulează: „Nu pot face obiectulexcepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.”) ?

10 „Deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea … au capacitatea de a scoate d

Liviu Popescu

90

ionale nu mai pot fi puse de Din acest motiv (pentru că au ieşit din vigoare), prevederile neconstituţacord cu Constituţia după împlinirea termenului de

(în care rămân în vigoare, fiind suspendate de drept) .

constatării

„fapta

45 de zile evocat, ci numai în interiorul acestui termen

Despre deciziile Curţii Constituţionale ca izvoare ale dreptului penal, şi doctrina s-a pronunţat în mod repetat. 11 - În această etapă, efectul neconstituţionalităţii normei de incriminare este, sub aspect penal, ca şi în cazul abrogării, dezincriminarea faptei12, abolitio criminis, ceea ce, sub aspect procesual-penal, impune soluţia clasării (în cursul urmăririi penale) sau, după caz, achitarea13 (în cursul judecăţii) pe motiv că nu e prevăzută de legea penală” [art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]. - O sesizare având acest obiect (de exemplu art. 6 din Legea nr. 241/2005) nu va mai putea fi înregistrată penal pentru că nu îndeplineşte

de normă” (Florin Streteanu, Daniel Niţu, „Drept penal, Partea generală”, vol. 1, Universul Juridic, Buc., 2014, p. 75).

11

12 De rămase în vigoare, de exemplu : este scoasă din vigoare în

e situaţii vor impune schimbarea încadrării juridice ; consecutiv,

13 I l Juridic, Buc., 2014, p. 272-273.

A se vedea şi V. Paşca, op. cit., p. 69 care adaugă în enumerare „încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia legii”, dar exclude desuetudinea.

V. Paşca, op. cit., p. 69. În acelaşi sens, Florin Streţeanu, Daniel Niţu, op. cit., p. 75. esigur, nu vizăm situaţiile în care incriminarea subzistă în cadrul unei

alte normlegea specială, dar menţinută în legea generală sau se constituie în continuare ca modalitate de săvârşire a unei alte infracţiuni. Acestorice soluţie legală este posibilă (în funcţie de particularităţile cauzei).on Neagu, Mircea Damaschin, „Tratat de procedură penală, Parteagenerală”, Universu


91

II.

lemă de interes în doctrină a privit momentul

ără a fi susţinută, de

, fără a produce, în mod

condiţiile prevăzute de lege (art. 288-292 din Codul de procedură penală).

De la publicarea în Monitorul Oficial şi până în a 45-a zi :

- O probde la care deciziile Curţii Constituţionale sunt general-obligatorii, respectiv de la care norma neconstituţională este suspendată de drept. Din analiza sistematică a art. 147 alin. (4) din Constituţie raportat la art. 78 din acelaşi act normativ 14 a rezultat, pe bună dreptate, că „în lipsa unei prevederi exprese … nu putem extinde efectul art. 78 din Constituţie şi asupra deciziilor Curţii Constituţionale fără a adăuga la Constituţie”.15 Interpretarea contrară (evocată, fcătre un autor16) nu are argumente de text. - În acest interval de timp, norma neconstituţională nu a ieşit din vigoare ci există fiind suspendată de drept, există ca şi cum nu ar existatemporar, efecte juridice.

din Constituţie stipulează : „Legea se publică în Monitorul 14 Art. 78

Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Constituţie stipulează : “Deciziile Curţii Art. 147 alin. (4) dinConstituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru

., p. 224. Vezi şi Dan Cimpoeru, „Actele risdicţionale ale Curţii Constituţionale”, Ed. Walters Kluver, 2010, p. 9.

16 T

viitor”. 15 Bianca Selejan - Guţan, op. cit

ju19. Drăganu, „Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite”, în Revista de drept public nr. 1/2004, p. 90.

Liviu Popescu

92

enaleEste, după cum s-a arătat în doctrină, un caz de inaplicabilitate a legii p . Câtă petensuspe

17

vreme temeiul juridic al procesului penal, causa di (norma de incriminare pretins încălcată), este ndat „…instanţa trebuie să păstreze măsura ndării judecăţii suspe şi pe perioada celor 45 de

zile”.18 Autorul avansează această soluţie în anul 2006, pe vechea reglementare şi cu depăşirea acesteia [art. 303

e : norma de

alin. (6) din Codul de procedură penală anterior 19], pe fondul unui vid legislativ (intervalul de 45 de zile după publicarea deciziei în Monitorul Oficial nu este acoperit în norma precitată) menţinut şi în actualul Cod, ca singură posibilitate logică de reflectare procesual-penală a premisei obiectivincriminare pretins încălcată (generatoarea întregului proces) este suspendată de drept. Suspendarea procedurilor ca amânare în fapt a lor timp de 45 de zile ni se pare şi nouă singura variantă logic posibilă şi neprejudiciabilă (exceptând celeritatea), în sărăcia legii. Similar, şi în cursul urmăririi penale se va dispune

suspendarea procedurilor pentru existenţa unui impediment legal temporar (suspendarea temporară de drept a normei de incriminare), în conformitate cu

17 V. Paşc18 Ion Del ale - în dreptul român şi

în dreptul com ”, C.H. Beck, Buc., 2006, p. 865. 19 Art. 303 din 2006) : „Suspend

… …

6) instanţa suspendă judecata, prin încheierea motivată, şi în cazul în neconstituţionalitate până la

a, op. cit., p. 71. eanu, „Instituţii şi proceduri constituţion

paratCodul de procedură penală anterior (valabil în anul area judecăţii.

care a fost ridicată o excepţie de soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei”.


93

dispopenal

ediment legal

începută.

pseşte, aşadar, unul dintre elementele

al-penal, impune clasarea.

ră penală care

legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în

ziţiile art. 312 alin. (3) din Codul de procedură ă care stipulează : „Suspendarea urmăririi penale se dispune şi în situaţia în care există un imptemporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană”.

- Sesizările privind încălcarea normei de incriminare neconstituţionale vor continua să fie înregistrate penal însă urmărirea penală nu va putea fi- Suspendarea de drept a normei de incriminare neconstituţionale împiedică sau, după caz, întrerupe curgerea termenului prevăzut în norma de incriminare (art. 6 din Legea nr. 241/2005) fără a avea însă incidenţă asupra unor eventuale obligaţii fiscale (dobânzi, penalităţi de întârziere etc.). - Faptei săvârşite în cadrul termenului constituţional de 45 de zile îi liconstitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (depăşirea termenului de 30 de zile), nefiind prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] ceea ce, sub aspect procesu- Imediat după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituţionalitate20 devin admisibile21 cererile de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedustipulează : Art. 453. Cazurile de revizuire:

… f) „hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere

21 D eplinite. 20 Conform art. 457 alin. (1) din C.proc.pen.

acă şi celelalte condiţii prevăzute de lege sunt înd

Liviu Popescu

94

zuire, se asigură o aplicare

gi) decât dacă

AstfretroobieceretemDe retroîn mCon- Spre deosebire de cazul abrogării (care semnifică

n rii

situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.

- Într-o opinie, s-a apreciat că, „prin instituirea acestui caz de reviretroactivă a deciziei prin care Curtea Constituţională a stabilit că o anumită procedură legală încalcă dispoziţiile legii fundamentale”. 22 Nu împărtăşim această interpretare întrucât incidenţa ex nunc a deciziilor Curţii Constituţionale este consacrată constituţional [art. 147 alin. (4) din Constituţie], neputându-se institui derogări/excepţii prin acte juridice de putere inferioară (leacestea sunt în mod expres permise prin actul juridic de putere superioară [de exemplu, prin art. 53 alin. (1) din Constituţie].

el, nu decizia Curţii Constituţionale se va aplica, activ, hotărârii judecătoreşti definitive ce face ctul revizuirii, ci hotărârea instanţei investite cu rea de revizuire (cale extraordinară de atac), în eiul legii. altfel, o critică referitoare la un aşa-zis caracter activ al efectelor deciziilor Curţii Constituţionale ateria revizuirii a fost respinsă prin decizia Curţii stituţionale nr. 1106/2010 (pct. II).

doar o schimbare a politicii normative), ieşirea divigoare a unei norme pe calea constăneconstituţionalităţii acesteia reprezintă o sancţiune

on Neagu, Mircea Damaschin, „Tratat de procedură penală. Partea specială”, Universul Juridic, Buc., 2015, p. 419.

22 I


95

ultimcătr 5) din Constituţie], una dintre coreformărrevizuiri lde proceSoluţia lde revizneconstideciziei ale (abia atunci a fost consnecosuprei să- Dconform art. 462 alin. (1) din C.proc.pen., în

ilă fiind mitior lex,

ă23 a nerespectării preeminenţei Constituţiei de e legiuitor [art. 1 alin. (

nsecinţe fiind aceea a posibilităţii anulării şi ii hotărârilor judecătoreşti definitive pe calea i, în temeiu art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul dură penală. egislativă prin care a fost introdus un nou caz uire („f”) este logică, pentru că viciul de tuţionalitate nu s-a născut la data pronunţării Curţii Constituţion

tatat), ci la data instituirii normei nstituţionale, fiind contrar principiului emaţiei Constituţiei ca o normă viciată în temeiul continue să-şi producă efectele 24. upă anularea hotărârii judecătoreşti definitive

rejudecare soluţia depinde de reacţia legiuitorului : a) dacă, în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie cât timp norma declarată neconstituţională este în vigoare dar este suspendată de drept, legiuitorul a adoptat o nouă lege penală pentru a pune de acord prevederile neconstituţionale cu Constituţia, rezultă o succesiune de norme penale (cea neconstituţională şi cea nouă, prezumată a fi constituţională), legea aplicab

23 Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/13.03.2012 precitată (a se vedea

nota de subsol nr. 8). O „sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ” (Dec. C.C.R. nr. 414/2010 şi nr. 1039/2012).

24

ăscute anterior punerii în curgere a procesului în faţa

rte, se va considera că… fapta săvârşită nu a , p. 87).

„…Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe asupra unei situaţii juridice ninstanţei a quo, astfel încât, dacă excepţia de neconstituţionalitate este admisă de această cuconstituit niciodată infracţiune” (Tudor Drăganu, loc. cit.

Liviu Popescu

96

în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din C.pen. care stipulează :

„Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile” 25.

b) dacă, în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul nu a adoptat o nouă lege penală, norma neconstituţională a ieşit din vigoare, consecinţa fiind dezincrimina 26rea faptei ca şi în cazul

25 Cum anume ar putea constitui temei al răspunderii penale încălcarea unei

norme de incriminare declarate neconstituţională pe motiv că nesocoteşte art. 1 alin. (5) din Constituţie (principiul legalităţii) pe considerentul că „nu întruneşte condiţiile de calitate a legii, respectiv claritate, previzibili normei nu poate să

tate şi accesibilitate, astfel că destinatarul

îşi ordone tivă a legii” (cum este cazul art. Constituţia art. 5 alieste imperativ necesar să se împiedice ca o lege neconstituţională să fie aplicată” (Tudor Drăganu, loc. cit., p. 91).

avijun

ze conduita în funcţie de ipoteza norma6 din Legea nr. 241/2005, conform par. 25-30 din decizia Curţii onale nr. 363/7.05.2015) – numai raţiunea adâncă şi insondabilă n. (2) din C.pen. o poate şti, cu toate că „… într-un stat de drept

În opinia noastră, pe această premisă nu se poate dispune decât soluţia chitării pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C.proc.pen. (lipseşte novăţia), întrucât „ […] puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele risdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu

umai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. oluţia este aceeaşi şS i pentru efectul general obligatoriu al deciziilor

1M utandis, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale soluţia nu

26 E 12.

Curţii Constituţionale” (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. I din 7 ianuarie 1995). utatis m

poate fi decât clasarea. xcluzând ipotezele menţionate supra în nota de subsol


97

; legea

ale

plinirea termenului

mai favorabilă decât cea

I.

abrogării, decizia Curţii Constituţionale constituind izvor de drept penal27

aplicabilă în rejudecare va fi norma28 dezincriminatoare (decizia Curţii Constituţion ), adică legea lato senso în semnificaţia consacrată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului [care include şi jurisprudenţa naţională general obligatorie şi cunoscută (publicată) 29], ca lege mai favorabilă [art. 5 alin. (1) din C.pen.], chiar dacă, după încetarea suspendării de drept a normei neconstituţionale [la îmconstituţional prev. de art. 147 alin. (1)], legiuitorul a adoptat, totuşi, o nouă lege penală (eventual neconstituţională).

În intervalul de la pronunţarea/comunicarea deciziei şi până la publicarea acesteia în Monitorul Oficial :

- Problema nu este controversată. Majoritar este evitată. Un autor consideră că „în această perioadă, prin interpretarea art. 147 alin. (4), deciziile Curţii nu

27 „… acest n.) au

caracter me de incrimina citatea de a scoate din vigoare o astfel de normă. De acee at că deciziile Curţii Constituţionale constituie izvoare formale directe cu caracter negativ.” (Florin Streteanu, Daniel Niţu, op. cit., p. 75)

28 „… decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea

e decizii (prin care se constată neconstituţionalitatea, n. de izvoare de drept penal, căci, deşi ele nu creează norre, au capa

a s-a afirm

juridică normativă …” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 847/8 iulie

29 D45 (2).

2008). el Rio Prada împotriva Spaniei, par. 91; Cantoni împotriva Franţei, par. 29 (2); Coeme ş.a. împotriva Belgiei, par. 1

Liviu Popescu

98

produc efecte general-obligatorii, ci doar faţă de instanţa şi părţile procesului a quo. …”.30 Firesc, pentru că „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea … este definitivă şi obligatorie” 31 şi se comunică „instanţei care a sesizat Curtea Constituţională” [art. 31 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992], iar „în cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia” [art. 31 alin. (5) din Legea nr. 47/1992]. Ce efecte, însă, vor fi obligatorii inter-partes (la

ă ulterioară certă de declanşare

e la

instanţa sau la acel „alt organ judiciar unde se comunică”) ? Neputând fi vorba despre „încetarea efectelor juridice” [concepută ca efect culminant şi condiţionat, cu dat(după a 45-a zi de la publicarea în Monitorul Oficial, dacă…)], apreciem că, inter-partes, ddata comunicării, nu poate fi obligatorie decât inaplicarea temporară a normei declarat neconstituţionale. Altfel ar rămâne fără justificare, pe de o parte, caracterul „obligatoriu” (dar încă nu „general-obligatoriu”) al deciziei coroborat cu, pe de altă parte, comunicarea acesteia către instanţa a quo. Ar fi suficientă publicarea în Monitorul Oficial. Aşadar, sub aspect procedural, instanţa amână.

- Totuşi !

elejan Guţan, Ibidem, p. 225. 30 Bianca S

31 „Obligatorie” inter-partes, unde se şi comunică, dar încă nu „general-

rm art. 147 alin. (4) din Constituţie]. obligatorie” [cum va fi abia după publicarea în Monitorul Oficial, confo


99

incidenţa general-obligatorie a

iale prin care o

publicitatea acteşi sCon199În RomÎn aanul 1991: fiecare decizie prin care Curtea ConnormoficConintrachiapub- Sede până la publicarea în Monitorul Oficial, se pot

judiciare restrângătoare de drepturi

Raţiunea art. 78 şi art. 147 alin. (4) ambele din Constituţie (referitoare la intrarea în vigoare a legii, şi, respectiv, la deciziilor Curţii Constituţionale - fixate în raport de momentul publicării în Monitorul Oficial) are în vedere una dintre calităţile substanţdispoziţie normativă trebuie să fie caracterizată (şi anume accesibilitatea, posibilitatea de a fi cunoscută de către destinatari) pentru a fi conformă conceptului extins de „lege” rezultat din jurisprudenţa C.E.D.O.32 (în aplicarea art. 20 din Constituţie). Tradiţional, Monitorul Oficial asigură

lor normative, realitate factuală pe care o reflectă oluţiile normative [art. 78 şi 147 alin. (4) din stituţie, precitate] ale Adunării Constituante din 1. anul 1991 internetul încă nu pătrunsese în ânia decât, eventual, numai în laboratoare.

nul 2015, realitatea factuală este însă alta decât în

stituţională constată neconstituţionalitatea unei e face obiectul unui comunicat de presă

ial, afişat pe site-ul oficial al Curţii stituţionale, de unde este preluat în reţelele net ale tuturor instituţiilor publice interesate şi

r de către mass-media, ca informaţie de interes lic. naşte întrebarea: în aceste condiţii, în intervalul la pronunţare (comunicat oficial de presă) şi

dispune măsuri

32 Muller şi alţii împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1988, par. 29 (3).

Liviu Popescu

100

(sectemnecoFormCondata onitorul Oficial.

hestre, măsuri preventive, condamnări) pe eiul unei norme de incriminare declarate, totuşi, nstituţională ? al - da, pentru că deciziile Curţii

stituţionale sunt general-obligatorii doar de la publicării în M

Substanţial, însă, iniţierea sau continuarea procedurilor în cadrul acestui interval, pe baza unui temei juridic (norma de incriminare pretins încălcată) de notorietate declarat în mod oficial neconstituţional, ridică o problemă de etică interinstituţională33 anterior sesizată şi sancţionată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale:

„Or, împrejurarea că instanţa constituţională a fost pusă în situaţia de a respinge, ca devenită inadmisibilă, sesizarea formulată cu privire la dispoziţiile art. 173 din Regulament, în temeiul unor norme cu caracter procedural (dispoziţiile în forma cr neconstituţionalitate

eciziei prin care s-a realizat controlul de

Dimpotrivă, aceste aspecte ridică problema

iticată pentru încetând a mai fi în vigoare la data pronunţării dconstituţionalitate), precum şi împrejurarea că dispoziţiile din Legea nr. 96/2006 au fost modificate în sensul punerii lor în acord cu Legea fundamentală nu pot avea ca efect indirect validarea unui act al Parlamentului, adoptat anterior modificărilor menţionate în temeiul acestor dispoziţii contrare Constituţiei.

caracterului loial al colaborării între instituţiile

instanţei de contencios

33 Summum jus, summa injuria. În speţă, aplicarea riguroasă a legii, în regim de urgenţă, de către o instituţie publică cu scopul de a evita cenzuraconstituţional.


101

statului şi al raportării acestora la principiile şi valorile constituţionale … În concluzie, Curtea constată că hotărârea Senatului este

u nu ar fi cunoscută (!), făcându-se abstracţie de

oziţiilor art. 16

Monitorul Oficial face diferenţa. *

* *

neconstituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie”.34

Până la asimilarea acestei raţiuni, însă, sesizările noi vor fi înregistrate penal iar cauzele pe rol îşi vor continua cursul ca şi cum decizia Curţii nu ar exista sa„veninul anticonstituţional”35 constatat şi declarat public, în divergenţă evidentă cu situaţia cauzei a quo (care a generat excepţia de neconstituţionalitate), cu riscul nesocotirii flagrante a dispalin. (1) din Constituţie (egalitatea în faţa legii) pentru că faptul administrativ al publicării în

Urgenţa măsurilor de complinire a vidului legislativ.

Spre deosebire de Parlament (legiuitor pozitiv) care, legiferând, creează o arhitectură normativă bazată pe elemente care, deşi au funcţionalităţi diferite, se susţin reciproc, Curtea Constituţională funcţionează ca un „legiuitor negativ” , decupând şi înlăturând din legislaţie, din

36

motive superioare (de neconformitate cu Legea fundamentală), blocuri normative a căror viitoare

34

35

36

Decizia Curţii Constituţionale nr. 341/2015, par. 36. Tudor Drăganu, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol. I, Lumina Lex, 1998, p. 329. V. Paşca, op. cit., p. 19.

Liviu Popescu

102

abse ,37 creează o prob

in legile de abrogare, Parlamentul

funcînlăturând o normlegiferării (dacă o f el context este ireleimplicit, un nou sisieşi.

evacuând, prin invlegiferării pozitive) creează vid legi

Practica a arătapentru că este politic ivă legislativă.

Un exemplu :

adr membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, singura garanţie

nţă, întotdeauna şi în mod necesarlemă sistemului în care fuseseră integrate.

Chiar şi prţionează tot ca un legiuitor pozitiv pentru că,

ă din sistem, având prerogativa oloseşte sau nu în ac

vant) şi, menţinând ceea ce rămâne, creează, stem, prezumtiv articulat şi suficient

Deciziile de neconstituţionalitate însă, extrăgând şi alidare (şi fără a avea prerogativa , blocuri normative,

slativ care se cere urgent complinit. t însă că această urgenţă este relativă ă, la fel ca orice iniţiat

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 196 din 4 prilie 2013 a fost constatată neconstituţionalitatea ispoziţiilor art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2014 eferitoare la revocarea

a bunei funcţionări a instituţiei a cărei principală responsabilitate este garantarea independenţei justiţiei [art. 133 alin. (1) din Constituţie].

37 În conformitate cu disp. art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, deciziile

Curţii Constituţionale pronunţate în condiţiile alin. 1 (prin care se constată

de iniţiativă legislativă.

neconstituţionalitatea unei legi) se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, ceea ce exclude necesitatea unor atenţionări suplimentare şi redundante din partea altor instituţii publice (nu întâmplător) lipsite


103

Însă vidul r ea întârzie şi azi.

O statistică :

de admitereneconstituţionalitate;

neconstituţionalitate; - în anul 2011: 12 decizii ale Curţii Constituţionale

Maximă importanţă, maximă urgenţă. ămâne vid, complinir

- în anul 2008: 27 decizii ale Curţii Constituţionale a excepţiei de

- în anul 2009: 26 decizii ale Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate;

- în anul 2010: 18 decizii ale Curţii Constituţionalede admitere a excepţiei de

de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate;

- în anul 2012: 3 decizii ale Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate;

În niciunul dintre aceste cazuri nu a fost respectat termenul de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (cu o singură excepţie, o ordonanţă de urgenţă din anul 2011)38.

38 Attila Varga, „Eficienţa excepţiei de neconstituţionalitate şi efectele sale

asupra legiferării”, în Elena Simina Tănăsescu (coordonator), „Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa”, Universul Juridic, Buc., 2013, p. 216-217.

Valentin Trif

Examen teoretic asupra infracțiunii de deturnare a licitațiilor publice

Procuror Valentin Trif

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Trucarea sau fraudarea licitației (licitație frauduloasă)

apare atunci când companiile, c

The apparition of a new criminal regulation to sanction the situations in which the participants in auction procedures, has raised the practical problem concerning the domain of enforcement of these criminal procedures.

are în alte privințe se aşteaptă să fie c

buabililor, scad încrederea publică în procesele compet

oncurente, se înţeleg în mod secret să crească prețurile ori să scadă calitatea produselor sau a serviciilor pentru clienții care doresc să achiziționeze produse ori servicii prin intermediul unei licitații. Organizațiile publice şi private se bazează deseori pe o licitație competitivă pentru a obţine un preț mai bun. Sunt dorite prețurile mici și/sau produsele mai bune deoarece ele rezultă în economisirea sau disponibilizarea unor resurse care pot fi utilizate pentru alte bunuri sau servicii. Procesul competitiv poate avea ca rezultat prețuri mai mici sau calitate mai bună şi inovaţie numai atunci când companiile concurează cu adevărat (de ex., stabilesc termenii și condiţiile în mod corect și independent). Înțelegerile secrete pot avea un impact negativ în special dacă ele afectează licitaţiile publice.

Astfel de înțelegeri diminuează resursele cumpărătorilor și a contri

itive și subminează beneficiile unei piețe competitive. Fraudarea licitației poate lua forme multiple, toate

împiedicând eforturile cumpărătorilor – adesea autorități

104


105

e urmează a fi câș

rității contractante care, p

urma prețului obținut

naționale și locale - de a obține produse și bunuri la cel mai mic preț posibil. Deseori, competitorii decid de comun acord cine va face oferta câştigătoare pentru un contract car

tigat printr-o licitație. Unul din obiectivele generale ale unei înțelegeri secrete de trucare a licitației este acela de a crește prețul licitației și, în acest mod, de a crește suma pe care o vor câștiga ofertanții.

Această condiție presupune existența unor înțelegeri prealabile între participanții la licitație, fără intervenția unor factori extrinseci. În fapt, pot exista situații în care la formarea acordului de voință al participanților la trucarea licitațiilor să contribuie chiar persoane din cadrul auto

rin demersurilor acestora, comunică în cursul derulării procedurii cu participanții spre a-i coordona cu privire la valoarea de ofertare cât și cu privire la întreprinderea care urmează a-și adjudeca licitația.

Înțelegerile în vederea denaturării prețului de adjudecare includ adesea mecanisme de repartizare și împărțire, între cei care realizează înțelegerea, a profitului suplimentar, obținut ca rezultat al creșterii prețului final contractat. De exemplu, concurenții care decid să nu liciteze sau să oferteze un preț mai mic pot obține subcontracte ori contracte de furnizare de la ofertantul care este desemnat să câștige pentru a împărți profitul rezultat în

ilegal prin licitație. De asemenea, aranjamentele pe termen lung pot folosi metode mult mai elaborate de stabilire a câștigătorilor contractelor, de monitorizare și distribuire a câștigurilor de la licitații, pe o perioadă de câteva luni sau de câțiva ani. Fraudarea licitației poate include, de asemenea, compensații bănești din partea ofertantului care este desemnat să câștige.

În majoritatea cazurilor, compensațiile vor fi facilitate de folosirea unei facturi false pentru lucrări subcontractuale, deși în realitate nu a existat nicio astfel de lucrare. De

Valentin Trif

106

i în diverse modalit

ent prin care sunt implementate strategiile de frau

are pentru a putea fi acceptată sau (3) un compet

ă se abțină de la ofertare sau să retragă

a ofertei,

asemenea, în acest scop pot fi folosite și contracte de consultanță prin care diferite sume de bani să revină participantului care a favorizat adjudecarea licitației.

Deși persoanele fizice sau companiile pot decide să implementeze schemele de fraudare a licitație

ăți, în mod specific ele implementează una sau mai multe strategii comune, fără ca acestea să fie exclusive. De exemplu, ofertele închise pot fi utilizate în legătură cu o schemă de alternare a ofertei. La rândul lor, aceste strategii au ca rezultat tipare pe care oficialii in domeniul achizițiilor publice le pot detecta și care pot fi apoi utilizate pentru a descoperi schemele de fraudare a licitației.

Ofertare închisă. Ofertarea închisă (denumită și ofertare complementară, de curtoazie, fiduciară sau simbolică) este modul cel mai frecv

dare a licitațiilor. Ea apare atunci când persoane fizice sau companii decid să prezinte oferte care implică cel puțin una din următoarele situații: (1) un competitor este de acord să prezinte o ofertă care este mai mare decât oferta câștigătorului desemnat, (2) un competitor prezintă o ofertă care se știe că este mult prea m

itor prezintă o ofertă ce conține termeni speciali care se știe că nu vor fi acceptaţi de către client. Ofertarea închisă este menită a da impresia unei competiții veritabile.

Reținere de la ofertare. Schemele de reținere de la ofertare implică acorduri între competitori în care una sau mai multe companii consimt s

o ofertă prezentată anterior, astfel încât oferta câștigătorului desemnat să fie acceptată. În esență, reținerea de la ofertare înseamnă că o companie nu prezintă o ofertă pentru adjudecarea finală.

Alternarea ofertei. În cadrul schemei de alternare companiile continuă să oferteze, dar consimt să fie, pe

rând, ofertantul câștigător (respectiv cea mai mică ofertă


107

bani din cadrul unui anumit grup de contrac

lasă de clienți

cțiuni pentru implementarea acestui acord, să monito

ate diverse caracteristici ale industr

ia înțelegerilor între participanții la licitație

companii au intrat recent sau este posibil să intre pe piața, din

calificată). Modul în care sunt implementate acordurile de alternare a ofertei poate varia. De exemplu, s-ar putea alege să aloce aceeași sumă de

te fiecărei companii ori să aloce volume corespunzătoare dimensiunilor fiecărei companii.

Alocarea pe piață. Concurenții împart piața și decid să nu concureze pentru anumiți clienți ori într-o anumită zonă geografică. De exemplu, firmele concurente pot aloca diverselor companii clienți specifici sau tipuri de clienți astfel încât concurenții să nu oferteze (sau să prezinte numai oferte de acoperire) pentru contractele oferite de o anumită c

potențiali care sunt alocați unei companii anume. La rândul său, respectivul competitor nu va oferta competitiv împotriva unui grup desemnat de clienți alocați altor companii în cadrul acordului.

Pentru ca firmele să implementeze cu succes un acord de înțelegere secretă, trebuie să cadă de acord asupra unui curs comun de a

rizeze dacă alte companii se supun acordului și să stabilească o modalitate de sancționare a companiilor care încalcă acordul.

Deși au fost determiniei sau ale produselor care să vină în sprijinul

înțelegerilor secrete, nu este necesar să fie toate prezente pentru ca firmele să controleze cu succes licitațiile. Dintre cauzele care favorizează apariț

, pot fi menționate: Număr mic de companii. Este mult mai probabil ca

fraudarea licitațiilor să apară atunci când un număr mic de companii furnizează bunurile sau serviciile. Cu cât este mai mic numărul de vânzători, cu atât le este mai ușor acestora să încheie un acord referitor la modul de fraudare a licitațiilor.

Puține intrări sau nicio intrare. Atunci când doar puține

Valentin Trif

108

iață sunt protejate de presiunea competitivă a posibil

privind fraudarea licitațiilor. O cerere constantă, predict

od ei încearcă să înlocui

e a ofertării să își repartiz

za câştigarea unei licitaţii. Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a penală, prin sentinţa nr. 506/06.10.1999 (nepublicată), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap 1 1

cauză că este prea scump, dificil sau greu de pătruns, firmele din acea p

ilor nou-veniți. Condiții de piață. Modificările semnificative ale

condițiilor de cerere și ofertă tind să destabilizeze acordurile în derulare

ibilă din sectorul public tinde să crească riscul de înțelegere secretă. În același timp, în perioadele de nesiguranță sau de schimbări economice, crește interesul competitorilor de a manipula licitațiile, deoarece în acest m

ască afacerile pierdute cu câștiguri frauduloase. Ofertare recurentă. Achizițiile recurente sporesc șansa

de înțelegere între participanții la licitație. Frecvența ofertării ajută membrii unui acord de manipular

eze între ei contracte. Astfel, contractele regulate și periodice de bunuri și servicii ar putea necesita instrumente speciale și o precauție specială pentru a descuraja licitațiile frauduloase.

Cu privire la fraudarea licitațiilor publice, până la apariția reglementării speciale prevăzute de art. 246 C.p., încadrarea juridică era aceea de abuz în serviciu, luare de mită, fals intelectual sau înșelăciune.

1. Astfel, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C.p.

În fapt, s-a reţinut că, la 26.02.1999, inculpatul, în calitate de contabil la UM *****, a primit de la patronul unei firme zece milioane de lei pentru a favori

ortat la art. 10 lit. b ) C.p.p. şi art. 18 C.p., a dispus achitarea inculpatului, considerând că fapta, fiind lipsită în mod


109

vădit d

in. (2) C.p..

are a unei înțelegeri dintre asociații firmei

De asemenea, s-a reținut comiterea infracțiunii de luare d

e importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, prin decizia nr. 651/27.12.1999 (nepublicată), a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat în baza art. 254 alin. (1) şi (2) C.p..

2. Prin sentinţa penală nr. 123/15.06.1998 (nepublicată), Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), cu aplicarea art. 41 al

S-a reţinut că, în perioada februarie-aprilie 1997, inculpatul, administrator la o societate, a pretins mai multor clienţi sume de bani şi alte bunuri pentru selectarea lor în vederea participării la o licitaţie restrânsă.

3. S-a reținut comiterea infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C.p. (vechi), pentru faptul că la data de 10 octombrie 1995, ca urm

SC A.T. SRL Suceava, M.V., M.A. și M.Ș., aceștia au participat la o licitație organizată de Judecătoria Fălticeni, adjudecându-se în favoarea societății spațiul comercial B., situat în mun. Fălticeni, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal și a fost completată o factură fiscală1.

4.e mită împrejurarea că, cu prilejul organizării licitaţiei

pentru vânzare a unui atelier la E.M. Cavnic, inculpatul M.V., membru al comisiei de licitaţie, a pretins de la martorul S.M., prin intermediul și cooperarea celorlalţi inculpaţi, suma de 50 de milioane de lei pentru a-l ajuta să-i fie adjudecate bunurile licitate la un preţ apropiat celui de pornire2.

1 Decizia penală nr. 1363/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secția penală pe site-ul www.scj.ro

nală pe site-ul www.scj.ro 2 Decizia penală nr. 2708/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secția pe

Valentin Trif

110

-a apreciat că art. 246 C.p., având denumirea margin

cută pe o altă cale mai convenabilă creditorului. S-a apr

conside

a unui anunţ d

După apariția Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în doctrină s

ală ,,deturnarea licitațiilor”, este aplicabil doar în cazul licitațiilor publice organizate de către executorii judecătorești sau de alte organe de executare, fără a fi incident în cazul procedurilor de licitație publică organizată în baza O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, în lipsa unei norme exprese care să dea un alt sens decât cel prevăzut de Codul de procedură civilă noţiunilor de licitaţie publică și preț de adjudecare.

S-a mai arătat că licitația este un mijloc procedural care asigură valorificarea bunurilor debitorului prin vânzarea silită a acestora, la care se recurge ori de câte ori recuperarea creanței nu poate fi fă

eciat că pentru argumentele arătate, licitația publică nu este o noțiune echivalentă cu licitația electronică reglementată de O.U.G. nr. 34/20063.

Fără a contesta argumentarea judicioasă a opiniei, r că prevederile art. 246 C.p. sunt aplicabile și în cazul

procedurilor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Potrivit art. 18 şi art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, „procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică sunt licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, dialogul competitiv, negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, negocierea fără publicarea prealabilă

e participare, cererea de ofertă, concursul de soluţii”. La acestea se adaugă alte 3 proceduri speciale de atribuire,

3 C. Duvac, Deturnarea licitațiilor publice, Revista Dreptul, nr. 8/2012,

pag. 87


111

prin care o persoană fizică sau jur

În practica economică, achiziţi

ul argumentelor arătate anterior este de mențio

respectiv acordul cadru, sistemul de achiziții dinamic și licitația electronică4.

Conform dicţionarului de marketing, termenul de achiziţie este considerat un concept propriu al teoriei economice, definit ca operaţiunea

idică (achizitor) dobândeşte de la o altă persoană fizică sau juridică (vânzător) proprietatea asupra unui bun. Dobândirea presupune acordul liber exprimat (oral şi/sau scris) al ambelor părţi, precum şi achitarea unei sume de bani într-un cuantum negociat ori prestabilit în diverse reglementări obligatorii pentru ambii parteneri.

a apare drept o cumpărare şi are ca sinonime termenii: cumpărare, procurare, dacă toate acestea au fost întreprinse cu titlu oneros.

Procesul de achiziţii publice reprezintă ansamblul activităţilor ce se întreprind pentru: atribuirea, încheierea, îndeplinirea unui contract de achiziţie publică şi prin care se dobândesc, definitiv sau temporar, produse, lucrări sau servicii.

În sprijinnat că însuși legiuitorul, în expunerea de motive în

vederea elaborării noului Cod penal, a apreciat că ,,în ceea ce priveşte deturnarea licitaţiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puţine cazuri, participanţii la o licitaţie publică au recurs la diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali participanţi, alterând astfel preţul de adjudecare. Faptele de aceasta natură sunt incriminate și de alte legislaţii, cum este cazul art. 313 C.p. francez, art. 230 C.p. portughez, art. 262 C.p. spaniol”.

În aceste condiții, în practica judiciară s-a ridicat problema cu privire la încadrarea juridică care urmează a se da faptei funcționarului, membru al comisiei de licitație, care, în

4 În acest sens, a se vedea Dumitru A. P. Florescu, Coman Lucică,

„Achizițiile publice. Reglementare, atribuire, audit financiar, jurisprudență”, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pag. 93

Valentin Trif

112

rticipante la licitație cu privire

al art. 63 alin. (1)] din Legea

”.

d legea penală mai fav

cursul derulării celei de-a doua faze a procedurii de licitație, a coordonat reprezentanții firmelor pa

la valoarea ofertei care trebuia licitată de către fiecare participant astfel încât adjudecarea să fie făcută în favoarea unei anumite societăți comerciale.

S-a apreciat că fapta acestuia ar putea constitui infracțiunea de prevăzută de art. 60 [actu

concurenței nr. 21/1996 comisă în modalitatea participării cu intenţie frauduloasă şi în mod determinant la conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege5.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care „…stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare

Apreciez că, aparent, fapta ar putea fi încadrată juridic ca fiind infracțiunea de abuz în serviciu, însă, prin prisma noilor reglementări, introduse prin Legea nr. 286/2009, prin care a fost reglementată distinct infracțiunea de deturnare a licitațiilor (art. 246 C.p.), încadrarea juridică ar trebui să fie aceea oferită de aceste din urmă prevederi legale pentru participanții la licitație care au realizat înțelegerea ce avea ca scop denaturarea prețului de adjudecare, ca fiin

orabilă, iar în cazul funcționarului public urmând a se reține o formă a participației penale (alta decât autoratul) la comiterea infracțiunii de deturnare a licitațiilor, respectiv instigare, în situația în care hotărârea de a realiza înțelegerea nu a fost stabilită anterior începerii procedurii, sau complicitate, în situația în care prin demersurile sale funcționarul a ajutat

5 Rezoluția nr. 337/D/P/2012 a DIICOT - Structura Centrală


113

fracțiunea în discuție este susceptibilă de pagubă. Susțin acest lucru avându-se în vedere că din textul

legal rezultă că modalitățile alternative ale elementului material, respectiv înlăturarea prin constrângere sau corupere a unui participant ori înțelegerea dintre participanți, sunt de natură a denatura prețul de adjudecare. În cazul în care este atins scopul urmărit, respectiv prețul de adjudecare a fost denaturat, consider că se cauzează un prejudiciu autorității contractante.

Desigur nu avem în vedere situațiile disproporționate, acolo unde achiziția publică este realizată la un preț, de pildă, dublu triplu etc. față de prețul pieței de profil, în această situație prejudiciul fiind de domeniul evidenței. Analizăm ipoteza frecventă în care autoritatea contractantă atribuie un asemenea contract unei anumite societăți, iar între prețul oferit de respectiva societate și prețul de referință al pieței nu sunt valori disproporționate.

Apreciez că întreaga contravaloare achitată, reprezentând serviciile prestate sau bunurile livrate către autoritatea contractantă, reprezintă un folos necuvenit dobândit de societatea cu care s-a contractat, iar acest lucru se datorează tocmai faptului că societatea a beneficiat de un folos injust cauzat prin nerespectarea prescripțiile legale ce guvernează acest tip de procedură. Se acreditează uneori ideea că, dacă

participanții să pună în executare înțelegerea de fraudare stabilită anterior derulării procedurii.

O altă problemă care s-ar putea ridica în practică este aceea dacă infracțiunea de deturnare a licitațiilor este susceptibilă de a cauza un prejudiciu material. În doctrină s-a apreciat că această infracțiune este una de pericol, astfel că nu este susceptibilă de a produce o pagubă.

Avându-se în vedere că această infracțiune este reglementată în cuprinsul Capitolului III ,,Infracțiuni contra patrimoniul prin nesocotirea încrederii” al Codului penal, apreciez că in

Valentin Trif

114

exist rate și cont poate considera faptul că societatea a beneficiat de un folos necuvenit. Chiar și în ipoteza existențfolosul necuvenit constă atâautoritatea contractantă a plătineconformă a acestei societăț Oportunitatea derulării unei

roceduri e conc s necu ie patri

ă un echilibru just între serviciile prestate/bunurile livravaloarea încasată în urma acestora, nu se

ei unei asemenea situații, t în suma de bani pe care t-o, dar și, subsidiar, în selecția i.

p cu o autoritate contractantă, cu degrevarea durență comercială, este, prin sine însăși, un folovenit, nefiind de esența folosului ca acesta să fmonial.

Marcel Sandu

115

În ne – cazuri concrete în care investigaţiile

şelăciufinanciare au contribuit la probarea faptelor

Procuror Marcel Sandu,

Direcţia Naţională Anticorupţie Secţia de Combatere a Corupţiei

Vor fi prezentate două cazuri concrete de înşelăciuni, în

a căror probare un rol decisiv l-au avut rezultatele investigaţiilor financiare. Prin investigaţie, este evident pentru oricine, se înţelege orice formă de cercetare, de anchetă ce are ca scop stabilirea unor fapte anterioare. Noţiunea de financiar, conform DEX, ține de organizarea finanțelor, circulația banilor ori a creditului. Aşadar, investigaţia financiară reprezintă cercetarea modului de derulare a operaţiunilor financiare, de creditare şi a celor cu privire la circulaţia banilor.

Fraud, in any of its variants, is a serious offence against the patrimony, consisting in deceiving the trust of the participants in the patrimony judicial reports, an absolutely intolerable fact within these judicial reports. In all the law systems fraud or scam is an incriminated act and severely sanctioned. The offence of fraud, cannot be confused with the non-execution of contractual obligations. That is why, invoking the provisions of art. 11 from the International Pact regarding the civil and political rights concerning the interdiction of criminal sanctioning for the non-execution of contractual obligations is totally irrelevant.”, The decision of the Constitutional Court no. 709/2006 published in the Official Gazette of Romania no. 905/07.11.2006., www.ccr.ro.

Înşelăciune – cazuri concrete în care investigaţiile financiare au contribuit la probarea faptelor

116

. 215 alin. (4) din Codul

Caz 1 Într-o cauză penală s-a reţinut că inculpatul N.S., în

perioada august-octombrie 2011, prin firma sa M. S.R.L., de la S.C.C., cu sediul în Olanda, a cumpărat legume şi fructe pentru care a emis un număr de 88 de bilete la ordin, ca mijloc de plată. Inculpatul nu a asigurat provizionul pentru biletele la ordin emise, inducându-l în eroare pe numitul A.B., reprezentantul societăţii comerciale C., cu privire la achitarea la termenele stabilite a bunurilor achiziţionate, premeditând sustragerea de la plata obligaţiilor prin lăsarea fără disponibil a conturilor bancare aferente biletelor la ordin şi nealimentarea acestora cu bani încasaţi de firmă în perioada de timp menţionată mai sus. Prin această inducere în eroare s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 1.294.499,62 euro, aceasta fiind suma totală menţionată în cele 88 de bilete la ordin.

În ce priveşte înşelăciunea realizată prin intermediul biletelor la ordin, instanţa supremă din România a statuat că aceasta nu poate fi încadrată la prev. art

penal anterior [art. 244 alin. (1) C.p.]1, întrucât

1 Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 338/2004: „Aşadar,

fapta de a emite un bilet la ordin pentru onorarea căruia la scadenţă nu există disponibilităţile băneşti necesare efectuării plăţii, are natură civilă sau penală, după caz, în măsura stabilirii folosirii sau nefolosirii de manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei de plată, într-unul din cele două momente avute în vedere de legiuitor, respectiv cel al asumării obligaţiei la încheierea contractului şi/sau neexecutării obligaţiei de plată contractual asumate. Cum, însă, atitudinea psihică a subiectului activ al infracţiunii de înşelăciune, respectiv voinţa de a săvârşi fapta şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia, ca temei al imputabilităţii intrând sub incidenţa legii penale, nu pot fi stabilite ca atare, acestea urmează a fi constatate deductiv din mijloacele de probă administrate, privitoare la comiterea faptei, cu referire la emiterea biletului la ordin, prin raportare la obligaţia legală de a asigura acoperirea la scadenţă. Or, sub acest aspect, constituie probe pertinente, în raport cu obligaţiile legal stabilite pentru comercianţi, privitoare la activitatea documentară, bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul fluxurilor financiare.” www.scj.ro

Marcel Sandu

117

necesar plăţii sumei de bani avută

obligaţiilor contractuale de către emitentul-debitor

în judecată a înşelăciunilor comise prin bi

să rezulte din mijloace de probă ce relevă, de o manieră convingătoare, că

incriminarea de la acest text vizează strict inducerea în eroare realizată cu ocazia emiterii de cecuri. Nu sunt necesare discuţii ample cu privire la diferenţele dintre cecuri şi bilete la ordin, ambele fiind mijloace de plată frecvent întrebuinţate în domeniul relaţiilor comerciale. Ca mijloc de protecţie a raporturilor comerciale, utilizarea cecurilor are un grad considerabil mai mare de garantare a corectitudinii emitentului, dat fiind obligaţia ca în momentul emiterii cecului, contul aferent să aibă disponibil suma menţionată în înscrisul ce reprezintă mijloc de plată. Această cerinţă nu este specifică şi biletelor la ordin. În cazul biletelor la ordin, emitentul nu este obligat să asigure provizionul

în vedere de părţi, iar beneficiarul îşi asumă riscul neexecutării

. Practic, riscurile de prejudiciere materială sunt mult mai mari pentru comercianţii care acceptă biletele la ordin ca modalitate de garantare a achitării sumelor de bani ce li se cuvin pentru bunurile ori serviciile livrate.

În urma acestei decizii a instanţei supreme, s-a creat o mare reticenţă în trimiterea

lete la ordin, dat fiind marea uşurinţă în considerarea faptelor comise de emitent ca fiind simple neexecutări de obligaţii contractuale. Dovada înşelăciunii trebuie

emiterea biletelor la ordin fără acoperire şi nealimentarea acestora au fost circumscrise unei induceri în eroare realizată cu intenţie.

În probarea înşelăciunii reţinute în sarcina inculpatului N.S.2 au fost audiaţi, în calitate de martori, angajaţii firmei prin

2 Prin sentinţa din 01.07.2013, pronunţată în dosarul nr. 266/93/2013,

Tribunalul Ilfov, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C.p., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a), alin. (2) C.p., a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, cu consecinţe deosebit de grave. În


118

interme

diul căreia inculpatul a realizat infracţiunea, s-au obţinut actele contabile ale firmei M., rulajele pe conturile inculpatului, ale societăţii sale comerciale şi ale unei persoane în favoarea căreia a transferat, în perioada comiterii infracţiunii reţinute în dosar, o sumă mai mare de 600.000 euro. De asemenea, au fost procurate informaţii de la Banca Naţională, Registrul Comerţului şi Inspecţia Muncii, în cadrul verificărilor relative la societatea comercială M., dovedindu-se înscrierea biletelor la ordin, menţionate în actul de începere a urmăririi penale, în centrala incidentelor de plată, calitatea inculpatului de unic administrator şi asociat al firmei M. şi situaţia angajărilor de personal în firmă.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în dosar au rezultat următoarele:

- În perioada inducerilor în eroare (august-octombrie 2011), inculpatul a dispus vânzarea produselor cumpărate de la partea vătămată din dosar, sub preţul celui de achiziţie, relevându-se dorinţa acestuia de a obţine cât mai repede bani, în cadrul demersurilor sale de abandonare a relaţiilor contractuale din România.

- Inculpatul a vândut autovehiculele societăţii comerciale ce a condus-o, cu puţin timp înainte de plecarea din ţară, tot în perioada realizărilor inducerilor în eroare.

baza art. 65 C.p. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C.p. (asociat sau administrator al unei societăţi comerciale) pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 71 C.p. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C.p..

În urma apelului exercitat de D.N.A., Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin decizia nr. 55/A din 06.02.2014, în baza art. 386 C.p.p., schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C.p. din 1968 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C.p. în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (2) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.p.. În baza art. 244 alin. (2) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.p. a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare. www.portal.just.ro

Marcel Sandu

119

ea locuinţei ce o folosise în oraşul B., renunţa

inirii obligaţ

ilicit penal), inculpatul a plătit s

- Inculpatul a plecat din ţară, a abandonat firma şi toate relaţiile comerciale şi civile. A mai rezultat şi renunţarea de către inculpat la închirier

rea nefiind adusă la cunoştinţa proprietarului care, după expirarea contractului, a intrat prin efracţie în apartamentul său şi a înlocuit sistemul de închidere, dat fiind nerestituirea cheilor de către chiriaş. Deşi acest din urmă aspect pare fără legătură cu înşelăciunea din dosar, conduita inculpatului se include în tiparul demersurilor sale de abandonare a firmei şi a relaţiilor contractuale, fără înştiinţarea prealabilă a creditorilor săi, date ce relevă intenţia infracţională, bineînţeles în coroborare cu ansamblul probelor administrate.

Declaraţiile din dosar, informaţiile ce au rezultat din extrasele de pe conturile bancare şi actele obţinute au mai demonstrat că, în perioada august-octombrie 2011, menţionată în rezoluţia de începere a urmăririi penale din dosar3 ca fiind intervalul de timp în care s-au realizat inducerile în eroare (fiind vorba de mai multe livrări de produse şi de emiterea mai multor bilete la ordin, urmate de angajări asupra îndepl

iilor contractuale şi solicitări de amânare a valorificării lor, infracţiunea s-a comis prin mai multe induceri în eroare ce se includ într-o unitate naturală de

ume mari de bani în baza unui antecontract de vânzare-

3 Conform Codului de procedură penală anterior denumirea actului era rezoluţie; în prezent începerea urmăririi perezultând că una dintre principalele pre

nale se dispune prin ordonanţă, ocupări ale celor implicaţi în

proiectel odurile penale actuale a fost modificarea de denumiri, nu doar penpentru u

re a organelor judiciare, fiind plasată ca sonoritate mai aproape de infracţiunile de rezultat materializate prin induceri în eroare.

e pentru ctru acte – de ex. autorizaţia de percheziţie ca denumire normală n asemenea act a devenit mandat de percheziţie -, ci şi pentru

calităţi procesuale – de ex. învinuitul a fost înlocuit cu suspectul, deşi se putea opta, pentru simplificarea procedurii penale, pentru singura calitate, din momentul acuzării in personam, de inculpat -, şi infracţiuni – nefondat au fost schimbate denumirile mai multor infracţiuni, de ex. denunţarea calomnioasă, mult apropiată ca denumire de esenţa incriminării, a devenit inducerea în eroa


120

cumpăr

bilatera

patrimonial pentru cel ce a virat b

a urmărit lăsarea fără disponibil a conturilor bancare pentru

l oraşului B., primind de la aceştia, în mai

are neurmat de transmiterea dreptului de proprietate. Suma totală virată de inculpat în baza acestui antecontract a fost de 642.417,23 euro.

În cauză a fost efectuată şi expertiză contabilă. În raportul de expertiză s-au explicat relaţiile comerciale derulate de S.C. M. S.R.L. şi s-a concluzionat că inculpatul a plătit, în perioada 18.07.2011 - 21.10.2011, suma totală de 642.417,23 euro, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. X din 15.07.2011, autentificat la un BNP. Această promisiune

lă de vânzare-cumpărare a avut ca obiect înstrăinarea unui teren în suprafaţă de 10.000 m2 din Comuna A., Jud. I., pentru suma de 4.500.000 lei (aproximat 1 milion euro), plătibilă în rate de la data încheierii antecontractului până la data de 12.12.2011. Înţelegerea nu a fost urmată de transmiterea proprietăţii imobiliare, fiind achitată o sumă foarte mare de bani fără vreun avantaj

anii. În raportul de expertiză contabilă se arată că plata celor 642.417,23 euro s-a făcut în baza unui antecontract cu mare grad de risc, suma fiind practic pierdută de inculpat.

Expertiza a concluzionat că aceste date relevă că inculpatul

care emisese bilete la ordin. Expertul contabil a mai reliefat că biletele la ordin

emise părţii civile au fost refuzate la plată în perioada 22.12.2011 - 28.12.2011, iar valoarea totală a prejudiciului material este de 1.294.499,62 euro.

Caz 2. Într-o altă cauză s-a reţinut că, în perioada mai-iulie

2010, inculpata T. I., avocat în Baroul B., a indus în eroare 5 investitori cu privire la închirierea şi ulterior achiziţionarea a 7 spaţii comerciale din centru

multe tranşe, prin transfer bancar şi cash, suma totală de 100.000 euro.

Marcel Sandu

121

obile, privind compartimentarea lor şi, la momentul primiri

domiciliară la locuinţa folosită de inculpa

golite de disponibil ori închise. Din simpla expune

că inculpata a folosit banii primiţi de la părţile civile în interes

Inculpata a precizat, în mod mincinos, persoanelor vătămate că cele 7 imobile se află în proprietatea Primăriei Mun. B. care nu mai are bani să le întreţină, că intenţionează să le închirieze în întregime şi să le vândă la scurt timp. Referitor la reţinerea inducerii în eroare prin afirmaţiile făcute de către inculpată, s-a reţinut că aceasta a prezentat, cu intenţie, date neconforme cu realitatea, făcând afirmaţii lipsite de orice bază faptică că a obţinut exclusivitate pentru încheierea de contracte de închiriere spaţii comerciale din centrul istoric al oraşului B..

Ca manopere dolosive, inculpata a folosit schiţe ale acestor im

i banilor a emis, de fiecare dată, bilete la ordin prin care garanta restituirea sumelor primite în caz că nu se perfectau contractele, pentru a convinge persoanele păgubite de corectitudinea afacerilor, bilete la ordin cu privire la care s-a constatat că nu exista disponibil.

În dovedirea acestei situaţii de fapt au fost obţinute rulajele pe conturile inculpatei, răspunsuri de la Primăria oraşului B., au fost audiate părţile civile şi martori şi s-a efectuat percheziţie

tă. Actele primite de la unităţile bancare la care inculpata

avea conturi au relevat că aceasta a primit, de la părţile civile, prin transfer bancar, mare parte din suma de 100.000 euro şi a folosit banii la scurt timp de la intrarea lor în cont. A mai rezultat că, după câteva luni de la consumarea infracţiunii, toate conturile ei au fost

re a rulajului cu privire la primele două încasări de bani de către inculpată a reieşit că aceasta a cheltuit peste 99,3 % din ei în interes personal, în perioada imediat următoare, fiind exclusă vreo depozitare sau vreun transfer în alt cont al ei aşa cum a declarat ea în cauză.

Numai din studierea rulajului pe conturi s-a evidenţiat


122

-i restitui

6.09.2010 (la scurt timp după consum

e cu bani obţinuţi de la pă

personal şi imediat intrării lor în cont, date ce nu corespund afirmaţiilor făcute de ea că banii i-a încasat cu intenţia de a

dacă nu se reuşea închirierea imobilelor respective. Folosinţa rapidă a banilor de către inculpată a contribuit la dovada relei credinţe a acesteia la momentul încheierii contractelor de asistenţă juridică cu părţile civile şi probează că inducerea în eroare, prin folosire de mijloace frauduloase, s-a comis în scopul obţinerii pentru sine de avantaje patrimoniale. Inculpata a achitat datorii ce le avea faţă de unităţi hoteliere sau de turism, precum şi pentru plata furnizorului de telefonie mobilă.

Din extrasele de cont a mai reieşit că inculpata a plătit, în perioada 27.07.2010 - 1

area infracţiunii de înşelăciune), suma de 37.740 lei pentru cazare şi servicii conexe la Hotelul E. din staţiunea E.N. din România. Actele primite de la unităţi bancare nu dovedesc ca inculpata să fi avut în conturi disponibil ce excede banilor primiţi de la cele 5 părţi civile, concluzia fiind că aceste servicii pe litoral, avocatul T.I. le-a plătit din bani rezultaţi din înşelăciunea comisă.

La percheziţia domiciliară efectuată în cauză s-a ridicat registrul de contracte de asistenţă juridică avocaţială, deţinut de inculpată. Din studiul acestuia (f. 145-172, vol. 2) reiese că inculpata nu a primit bani de la alte persoane după momentul consumării înşelăciunii din dosar, fapt ce contribuie la aprecierea că serviciile pe litoral au fost plătit

rţile civile. De la locuinţa inculpatei a mai fost ridicat un contract

de închiriere pentru spaţii cu alte destinaţii decât aceea de locuinţe, purtător de amprentă a Primăriei mun. B., Direcţia de Achiziţii Concesionări şi Contracte, o încheiere de autentificare şi plan de situaţii pentru imobilul din str. I, mun. B. Acest contract avea şters prin fotocopiere cu acoperire parte din

Marcel Sandu

123

t contractul de închiriere cu primăria.

u pot fi considerate ca apărări temeinice. Ca mo

n esenţă, părţile civile au declarat că au încheiat cu inculpa

au fost încheia

înscris, câmpul unde se menţiona societatea comercială din oraşul B care a încheia

Nu se pot găsi argumente plauzibile pentru o folosire legală a acestor acte, iar afirmaţiile inculpatei că le avea ca modele de contracte, n

dele în întocmirea de contracte pot fi avute în vedere acte ce au toate menţiunile originale, fără ştersături de câmpuri cu datele uneia din părţile contractante. La momentul găsirii unor astfel de înscrisuri cu albirea rubricilor uneia din părţile contractante, se justifică suspiciuni cu privire la o activitate infracţională. De la domiciliul inculpatei s-au mai ridicat schiţe cu privire la compartimentarea şi situarea unui imobil din centrul istoric al oraşului B..

Îta, avocat în Baroul Bucureşti, contracte de asistenţă

juridică cu privire la şapte imobile din centrul istoric. Pentru fiecare imobil inculpata a pretins câte 15.000 euro cu titlu de parte din onorariu pentru intermedierea închirierii. Pentru două imobile ce se aflau în stare de degradare accentuată, inculpata a precizat că le acordă reducere la avansul plătit, astfel că pentru fiecare din acestea s-au plătit 12.500 euro. S-au achitat de către părţile civile, în favoarea inculpatei câte 15.000 euro pentru cinci imobile şi câte 12.500 euro pentru două imobile degradate, totalul fiind de 100.000 euro. În concret

te cinci contracte de asistenţă juridică, două din aceste contracte vizând câte două imobile alăturate.

Părţile civile au precizat că inculpata a afirmat cu insistenţă că imobilele sunt în proprietatea Primăriei Mun. B., că aceasta doreşte le înstrăineze pentru că nu mai are fonduri să le întreţină şi că se doreşte închirierea şi înstrăinarea lor rapidă. Un rol esenţial în plata, de către părţile civile, a banilor către inculpată au avut afirmaţiile acesteia că imobilele sunt în întregime în proprietatea Primăriei Mun. B., că aceasta doreşte să le înstrăineze pentru că nu mai are fonduri să le întreţină,


124

.

ăriei mun. B. care vrea să le înstrăineze e bani să le întreţină, că a obţinut exclusivitate

din par i şi că, la scurt timp după închiriere, spaţiile comerc

asumate în contractele de asistenţă juridică, a obţinut, ulterior încheierii acestora, schiţele pentru imobilele vizate de părţile

dată fiind şi criza economică şi că se doreşte închirierea şi vânzarea lor urgentă.

Din răspunsurile primite în cauză a rezultat că Primăria mun. B. nu avea dreptul la închirierea celor 7 imobile şi că nu le avea în proprietate

Pentru a masca inducerea în eroare şi a conferi aparenţă de legalitate primirii banilor de la părţile civile, inculpata a încheiat contracte de asistenţă juridică în care au fost menţionate obligaţiile sale: redactarea cererii către PMB în vederea încheierii unor contracte de închiriere; înregistrarea cererii; asistenţa la operaţiunile de măsurători şi evaluări spaţiu în vederea închirierii şi asistenţă la încheierea contractului de închiriere, precum şi sumele primite în concret pentru fiecare imobil.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că inculpata a deţinut schiţe ale imobilelor anterior încheierii contractelor de asistenţă juridică şi primirii banilor de către ea şi le-a precizat părţilor civile, în mod repetat, că imobilele sunt în proprietatea Primpentru că nu ar

tea primărieiale vor fi vândute chiriaşilor. Mai reies afirmaţii ale

inculpatei cu privire la preţuri standard atribuite de primărie acestor imobile, în vederea închirierii şi achiziţionării.

Inculpata a declarat că, în baza contractelor de asistenţă juridică încheiate cu părţile civile din cauză, avea obligaţia de a face verificări cu privire la proprietatea şi folosinţa imobilelor, de a stabili cine este proprietarul şi dacă imobilele fac obiectul unor litigii de orice natură. Mai arată că, în cadrul obligaţiilor

civile şi că banii i-a primit cu titlu de depozit, aceştia aflându-se în conturile cabinetului de avocatură. Inculpata a precizat că la momentul discuţiilor cu părţile civile din dosar nu ştia cine

Marcel Sandu

125

Prin sentinţa penală nr. 683/23.12.2013, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C.p. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p., art. 74 alin. (1) lit. a), art. 74 alin. (2) C.p., art. 76 alin. (1) lit. a) C.p., art. 80 C.p. a condamnat4 pe inculpata T.I, avocat în Baroul B., la pedeapsa de 3 ani închisoare. În temeiul art. 65 alin. (2) rap. la art. 215 alin. (5) C.p., a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C.p., pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 861 C.p. şi al art. 71 alin. (5) C.p., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principală şi accesorie, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C.p.. Sentinţa a rămas definitivă prin neexercitarea căii ordinare de atac din acea perioadă, recursul.

Concluzii „Înşelăciunea, în oricare dintre variantele sale, este o

gravă infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestor raporturi juridice. În toate sistemele de drept înşelăciunea sau escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 11 din

este proprietarul imobilelor şi că ea urma să afle aceste aspecte. Cu privire la banii primiţi de la părţile civile, a recunoscut încasarea sumei de 90.000 euro şi a precizat că de fiecare dată când a primit bani a emis bilet la ordin în care s-a menţionat exact suma primită.

4 Condamnarea s-a dispus în al doilea ciclu procesual. Prima instanţa de

fond, prin sentinţa penală nr. 517/F din 9 decembrie 2011, o condamnase pe aceiaşi inculpată la pedeapsa închisorii de 5 ani cu executare. În urma recursului acesteia, instanţa supremă a dispus rejudecarea cauzei, prin dec 012 din 06.09.2012. www.portal.just.ro; www.scj.ro izia nr. 2686/2


126

P priunei obligaţii contractuale este total nepertinentă.” , decizia Curţii Constituţionale nr. 709/2006, Oficial a

actul internaţional cu privire la drepturile civile şi politicevitoare la interzicerea sancţionării penale a neexecutării

5

publicată în Monitorul l României nr. 905/07.11.2006.

5 www.ccr.ro

Valentin Trif

127

Diferenţe între evaziunea fiscală legală (tax avoidance) şi frauda fiscală (tax evasion) incriminată ca infracţiune.

Procuror Valentin Trif

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Evaziunea fiscală se poate defini ca fiind totalitatea

procedeelor

The tax payer is not obliged to follow the spirit or the purpose standing at the basis of the Fiscal Code, but only the point of law. Usually, the tax evasion contains special activities with the unique purpose of reducing fiscal obligations. These activities may take illegal or legal forms, in the last case being exploited the deficiencies of the fiscal law.

licite sau ilicite prin care cei interesaţi sustrag în total sa

are îl pot determina pe contribuabil la o anumită disimu

or defectuoase de aplicare, a neprev tr-o fiscalitate excesiv e.

reflex econom

u în parte materia lor impozabilă obligaţiilor stabilite prin legile fiscale1.

În afară de spiritul de fraudă care creşte din simplul joc al intereselor, oricare ar fi cota impozitului pus în cauză, există şi alte motive c

lare. Evaziunea fiscală este în primul rând rezultanta logică a lacunelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rău asimilate, a metodel

ederii şi nepriceperii legiuitorului care prină, vinovată prin ea însăşi, instigă la evaziunExistă în mod evident o strânsă corelaţie între cele două

elemente, respectiv o cotă excesivă a impozitului şi evaziunea fiscală. Când sarcinile fiscale apasă prea greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Este un

ic care face să dispară capitalurile pe care fiscul vrea să le impună prea mult.

1 Şaguna D.D., Tutungiu M., Evaziunea fiscală (pe înţelesul tuturor), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1995, pag. 20.


128

cu cât această bogăţie este mai fugitivă".

de fisc, fără nici o ezitare. Natura omenea

eori ca o probă de abilitate, nu de necinste. A plăti ceea c

cestea pot fi împărţi

ă penală, şi evaziunea fiscală propriu-zisă, care nu implică fapte care să înt ţiuni.

un

Un echilibru în materie este dat de vechea regulă a lui Sismonde, potrivit căreia: "Impozitul nu trebuie niciodată să pună pe fugă materia pe care el o loveşte. El trebuie să fie cu atât mai moderat

Spiritul de evaziune, indiferent de cota impozitului, este o formă de egoism omenesc. Această mentalitate există la omul cel mai cinstit: unii cărora nici nu le-ar veni vreodată ideea cea mai nedelicată asupra proprietăţii aproapelui, se vor sustrage de la îndatoririle lor faţă

scă are întotdeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului particular. Ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca un prejudiciu decât ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice. A înşela fiscul este un act apreciat des

e fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate.

De aceea, lupta împotriva practicilor evazioniste va fi neîncetată, pentru că niciodată nu se va putea realiza nici acel ideal etic al contribuabilului având conştiinţa deplină a datoriilor sale către stat şi nici ca interesul bănesc să nu treacă înaintea eticii.

Mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se prezintă sub infinite forme, însă a

te în două categorii: - ilicite (evaziunea fiscală frauduloasă); - licite (evaziunea fiscală legală, tolerată). Se poate face prin urmare o distincţie între frauda

fiscală, care constituie un fapt ilicit, chiar de natur

runească elementele constitutive ale unei infracPrin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea

contribuabilului de a ocoli legea în materie fiscală datorită unor erori sau inadvertenţe de reglementare. Este vorba de folosirea

or procedee juridice pentru evitarea obligaţiilor fiscale, fără

Valentin Trif

129

încălca

ă se înţeleagă prin extensiunea lor. Deci nu se poate

rin astfel de mijloace este doar

le de evaziune fiscală legală, rii de

persoan

vederilor legale cu

enţiile

rea legii, de unde şi denumirea de evaziune tolerată. Prin urmare, acest gen de fraude se situează la graniţa legalităţii, fiind utilizate mijloacele pentru „a trece cu uşurinţă pe deasupra legii”2.

Regula dominantă în materia dreptului fiscal este că textele nu pot s

aplica prin analogie un impozit la o anumită situaţie nereglementată, această lacună făcând obiectul speculaţiei din partea evazionistului.

Procedând în acest fel, contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor şi statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie aprofundată, clară şi precisă. Singurul vinovat de producerea evaziunii plegiuitorul.

În practică, ca exempapar: impunerea veniturilor realizate de anumite catego

e fizice pe baza unor norme medii de venit, care creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă3; folosirea în anumite limite a preprivire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, situaţii ce conduc de multe ori la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere etc.4.

Concluzionăm că legislaţia fiscală impune sarcini particularilor în folosul statului. În cazurile de echivocitate, aceştia trebuie exoneraţi de răspundere, aşa cum este admis şi în materia dreptului civil, care afirmă următoarele: convtrebuie interpretate în sensul favorabil debitorului5.

2 C. Scailteur, Le contribuable et l'etat, 1961, pag. 65. 3 Vizitiu Gh., Evaziunea fiscală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 şi

Clocotici D., Gheorghiu Gh., Dolul, frauda şi evaziunea fiscală, Editura Lu

ina Lex, 2001. mina Lex, Bucureşti, 1996. 4 Vizitiu Gh., Evaziunea fiscală, Bucureşti, Editura Lum5 Şaguna D.D., Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001, pag. 1057;


130

în tot sau în parte plăţii impozitelor şi,

ă, clară, precisă, ştiinţifică.

gea fiscală asigură ea însăşi evaziunea printr-un

de piaţă, sunt:

conomic, micşorând astfel veniturile impozabile;

ozitului pe venit, m

Ca urmare, contribuabilii găsesc anumite procedee prin care se sustrag speculând tocmai imperfecţiunile şi insuficienţele legislaţiei6, se folosesc în mod „legal” de prevederile fiscale, sustrăgându-se de la plata impozitelor, tocmai datorită acestor insuficienţe ale legislaţiei.

Procedând astfel, contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor şi statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie bine studiat

În concepţia autorilor N. Hoanţă, D. D. Şaguna, evitarea impozitului poate avea loc prin următoarele modalităţi:

a. leregim fiscal de favoare;

b. abţinerea contribuabilului de a îndeplini (desfăşura) activitatea supusă impozitării;

c. folosirea lacunelor sistemului fiscal7. Astfel, profesorul D. D. Şaguna susţine că cele mai

frecvente cazuri de evaziune fiscală, în care se uzează de interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale în vigoare în practica statelor cu economie

- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere e

- practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale imp

ăsură care este menită să stimuleze acumularea; - asocierile de familie, precum şi societăţile oculte

dintre soţia şi copiii întreprinzătorului şi acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora,

6 Balaban C., Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie ş

practică judiciară, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 8 i

practică judiciară, Bucureşti, Editura Rosetti, 2003, pag. 9. 7 Balaban C., Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi

Valentin Trif

131

pentru contractele de cercetare ce au ca obiect programe priorita

od frecvent tranzac

vitarea taxelor fiscale este

repartizarea veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale;

- venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe această cale obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit care este datorat statului;

- constituirea unor depozite de păstrare şi administrare de către părinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor;

- folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu;

- un contribuabil are posibilitatea să opteze fie pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, fie pentru sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de o corporaţie;

- luarea în consideraţie a unor facilităţi legale cu privire la excluderea din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională şi practica în producţie, a sumelor plătite

re de interes naţional; - scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de

protocol, reclamă sau publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;

- interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale, care prevăd importante facilităţi pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiinţifice şi sportive.

Evaziunea fiscală legală exprimă exploatarea din punct de vedere legal a sistemului de impozitare, în scopul reducerii obligaţiilor fiscale curente sau viitoare prin anumite mijloace care nu sunt prevăzute de către Parlament. Această „sustragere” de la plata taxelor implică în m

ţii artificiale menite să genereze un avantaj fiscal. Instanţele de judecată din numeroase ţări s-au pronunţat

în mod clar asupra faptului că e


132

legală,

ea diferitelor amenda

în UK pot să îşi aranjez

sau stabilirea unei companii offshor

e sustragere, arătând

plă atunci când o persoană denaturează sau ascund

onstituie Elveţia, unde mai mu

dar evaziunea fiscală este ilegală. Astfel, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a menţionat că în ceea ce priveşte viclenia contribuabililor de a-şi gestiona afacerile astfel încât să obţină minimizarea taxelor, aceştia pot să meargă în demersul lor în mod intenţionat până la limita legii, dar fără să încalce legea. De asemenea, se afirmă că nicio persoană care are o datorie publică nu trebuie să plătească mai mult decât îi cere legea: „Taxele sunt plăţi obligatorii, nu contribuţii voluntare”.

Deşi în termeni legali diferenţa dintre evaziune fiscală licită şi evaziune fiscală ilicită apare ca fiind foarte clară, în practică este mai greu de observat. Prin introducer

mente la legi, evitarea legală a taxelor se poate transforma oricând în evaziune fiscală ilegală. Ignorarea sau necunoaşterea acestei diferenţe poate fi extrem de gravă. Spre exemplu, rezidenţii care nu au domiciliul

e afacerile astfel încât toate veniturile lor offshore să fie scutite de taxe, cu excepţia celor repatriaţi pentru cheltuieli de trai.

Aceste practici de evaziune fiscală legală se materializează în deduceri fiscale, schimbarea structurii de afaceri a unei întreprinderi

e într-un paradis fiscal. Într-un raport al HMRC (departamentul din cadrul guvernului britanic responsabil cu colectarea taxelor), s-au denunţat aceste practici d

u-se că se urmăreşte sancţionarea acestor persoane. Pe de altă parte, evaziunea fiscală are drept scop

sustragerea de la plata impozitelor, dar în mod ilegal. Acest lucru se întâm

e adevărata situaţie a afacerilor sale faţă de autorităţile fiscale, spre exemplu raportarea fiscală necinstită.

O excepţie de la aceste reguli o clte acte tratate drept cazuri de evaziune fiscală în alte

ţări sunt considerate cazuri civile.

Valentin Trif

133

opul de a nu plăti obligaţiile fiscale cuvenit

ile sau fol

cerea în ţară, prin intermediul unor firme fantom

bligaţii prin nedeclararea tuturor

ei de impozitare prin includerea în costuri

stora;

determinării taxelor vamale

are, cheltuieli de protocol, fond de rezervă

decât cele corespunzătoare mărfurilor şi produs

Evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) se poate defini ca o acţiune conştientă a contribuabilului ce violează o prescripţie legală, cu sc

e. În acest scop se recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozab

osirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat. Determinarea tuturor formelor de evaziune de această natură nu este posibilă, dar dintre procedeele folosite în practică putem enumera:

- introduă, de mărfuri din import, fără acte de provenienţă,

pentru a fi sustrase de la plata obligaţiilor fiscale; - sustragerea de la aceleaşi o

mărfurilor la vamă sau prin subevaluarea acestora, urmată de valorificarea la preţuri de piaţă mult mai mari, şi sustragerea de la impozitare a unor venituri;

- reducerea baz a unor cheltuieli fără documente justificative sau fără

bază legală (amenzi, penalităţi, cheltuieli preliminare etc.); - înregistrarea în evidenţele financiar-contabile a unor

cheltuieli care nu sunt aferente veniturilor realizate, sau delimitarea în timp a ace

- subevaluarea bazei impozabile şi îndeosebi a produselor provenite din import, supuse

, accizelor, taxei pe valoarea adăugată etc.; - înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau

peste limita admisă de lege (amortizări, cheltuieli socio-culturale, cheltuieli de deplas

etc.); - menţinerea pe sold a unor cheltuieli sau diferenţe de

preţ mai mici elor nevândute, existente în stoc; - supraevaluarea cheltuielilor aferente veniturilor şi a

celor care se scad din rezultate, cuprinderea pe costuri a unor


134

turi pentru investiţii;

eînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntoc

uieli etc.);

e către „societatea mamă” sau diminuarea cifrei de afaceri

prinderea în declaraţiile de impunere a veniturilor ce se v

icat după î

ate, fie prin înscrier

cheltuieli ce nu privesc activitatea societăţii, ci a altor societăţi ale aceloraşi patroni, în scopul de a mări profitul societăţii neplătitoare de impozit;

- includerea în costuri a unor cheltuieli de natura investiţiilor şi a dobânzilor la împrumu

- includerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor sau a dobânzilor la împrumuturi acordate de patron propriei societăţi, în cazul agenţilor economici cu capital privat, de regulă împrumuturile fiind folosite în scop personal şi nu în interesul firmei;

- supradimensionarea costurilor de producţie sau a cheltuielilor activităţii desfăşurate, în scopul diminuării profitului sau a venitului impozabil;

- nmirea documentelor de evidenţă primară, fie prin

înscrierea în acestea a unor date nereale (cu privire la cantităţi, preţuri, chelt

- transferul veniturilor impozabile la societăţi nou create de acelaşi agent economic, aflate în perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de pierderi d

, în acelaşi scop; - neevidenţierea şi nevirarea taxei pe valoare adăugată

aferentă avansurilor încasate de la clienţi; - necu

or realiza prin toate subunităţile (filiale, depozite, puncte de lucru etc.), diminuând pe această cale veniturile totale realizate supuse impozitării;

- diminuarea procentului de adaos comercial practncheierea operaţiunilor comerciale, prin folosirea de

evidenţe duble; - neînregistrarea integrală a veniturilor realizea în documente a unor preţuri de livrare sub cele

practicate în mod real (de regulă, furnizorul întocmeşte numai

Valentin Trif

135

a beneficiarul să ruleze marfa şi sumele rezulta

iţi, aflaţi într-o reţea de inte

a sau calitatea bunurilor vândute şi dim

iminuării veniturilor supuse impozit

agentul economic să fie plătitor (deci fictive), fără să înr

aviz de expediţie şi nu întocmeşte factura pe luna respectivă, dând posibilitatea c

te din vânzare; furnizorul poate ulterior să anuleze toate exemplarele avizelor de expediţie şi să-şi însuşească suma ce reprezintă contravaloarea mărfurilor);

- transferul veniturilor impozabile la societăţi nou-create scutite de plata impozitelor, având ca asociat acelaşi patron sau la societăţi ale unor patroni difer

rese, transferarea profitului de la o societate comercială la altă societate scutită de impozite, înregistrarea de pierderi care în realitate nu s-au produs, iar contravaloarea acestora este însuşită de cei interesaţi, cu acelaşi scop, de a transfera veniturile impozabile la societatea ce beneficiază de scutiri sau reduceri;

- necalcularea de către unele organizaţii şi fundaţii non-profit a impozitului aferent a veniturilor realizate din activităţi economice;

- înscrierea în documentele de livrare a unor date nereale în legătură cu cantitate

inuarea scriptică a veniturilor şi, implicit, a bazei de impozitare;

- ţinerea unor evidenţe contabile duble ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj sau a altor mijloace de stocare a datelor, în scopul d

ării; - sustragerea de la plata TVA aferentă importurilor de

bunuri prin prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte de cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a TVA amânată la plata în vamă;

- emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu TVA, fără ca

egistreze şi să vireze TVA în evidenţa contabilă; - desfăşurarea de activităţi producătoare de venituri

(comercializare de bunuri, lucrări agricole), fără autorizaţie


136

e săvârşeşte cu încălca

raţiei în baza căreia urmează a i se stabili cota impozi

ata impozitului datorat

contribuabilul alunecă uşor

legală sau fără documente legale de provenienţă a mărfurilor comercializate etc.

Astfel, evaziunea fiscală frauduloasă srea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în

care se face impunerea. Prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă (violează) prescripţia legală, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului8.

Evaziunea fiscală este frauduloasă, subliniază D. D. Şaguna, când contribuabilul, obligat să furnizeze date în sprijinul decla

tului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.

Alţi autori, între care D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu, definesc evaziunea fiscală frauduloasă drept acea activitate realizată prin încălcarea dispoziţiilor legale, iar cei care o săvârşesc sunt pasibili de răspundere juridică, sub formă contravenţională ori penală9.

Deci, în cazul în care are loc disimularea obiectului impozabil, se subevaluează cuantumul materiei impozabile sau se folosesc alte mijloace de eschivare de la pl

, ne aflăm în domeniul evaziunii fiscale frauduloase sau, cu alte cuvinte, al fraudei fiscale.

Aşadar, se observă clar că în legătura care conduce de la legal (evaziune) la ilegal (fraudă) nu există ruptură, ci continuitate. Deci, între comportamentele legale şi comportamentele ilegale există o „zonă de interferenţă”. La rândul său, această zonă, aflată între legal şi ilegal, este o treaptă uşor şi frecvent trecută, iar

8 Şaguna D.D., Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001, pag. 1058. 9 Clocotici D., Gheorghiu Gh., Dolul, frauda şi evaziunea fiscală, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 55.

Valentin Trif

137

şi prog

frauda ilegală, de evaziune internaţională, de evaziun

ca o u

ine de la distincţ

rauda legală

resiv de la eroarea utilizării opţiunilor fiscale, de la simpla abţinere de a încălca legea la abilitatea de a o face şi de la abuz faţă de lege la fraudă fiscală calificată.

Dacă se vorbeşte într-adevăr de fraudă, constată J. Martinez, se vorbeşte în aceeaşi măsură de frauda legală sau legitimă, de

e legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economică subterană”10.

Confuzia terminologică este, de altfel, cu atât mai importantă cu cât aceleaşi cuvinte au sensuri diferite de la autor la autor. Totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează, în sens strict, o infracţiune la lege (prevăzută şi sancţionată de lege) şi se distinge de evaziunea fiscală legală, care se defineşte

tilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Sunt însă cazuri când anumiţi autori asimilează în parte cele două noţiuni. Imprecizia vocabularului este, de altfel, agravată prin comparaţiile între ţări, deoarece denumirile folosite diferă. Astfel, în ţările anglo-saxone tax evasion desemnează fraudă, iar tax avoidance reprezintă evaziunea fiscală.

Imprecizia noţiunii de fraudă fiscală provia care se face uneori între frauda zisă legală şi frauda

ilegală. Frauda legală este utilizată frecvent în ţările francofone (Franţa, Elveţia, Belgia). Ea are o dublă semnificaţie. Uneori desemnează subestimarea materiei impozabile prin anumite regimuri fiscale de favoare. Cel mai adesea, totuşi, f

desemnează procedeele juridice care permit scăparea de impozitare fără a contraveni legii.

Menţionez că în Europa noţiunea de evaziune fiscală este reglementată în mod diferit.

10 Martinez J.C., La fraude fiscale, PUF, Paris, 1990, pag. 5.


138

lă simplă, care are un caracter involun

seşte prin amenzi a căror sumă depinde de aprecierea admini

cşoreze impozi

egea, recurgerea la combin

Astfel, în Olanda se reţine ca fiind evaziune fiscală întocmirea în mod deliberat a unei declaraţii inexacte, prezentarea de documente false ori nerespectarea obligației legale de a furniza administraţiei anumite informaţii asupra controlului impozitului, frauda fiscală fiind sancţionată cu închisoarea.

În Luxemburg, evaziunea fiscală este reglementată în două forme: frauda fisca

tar şi este comisă prin neglijenţă de oricine are calitatea de contribuabil, sancţiunea fiind amenda, al cărui cuantum variază în funcţie de gravitate, și frauda fiscală agravată, care se pedep

straţiei, fără a fi limitată prin lege, existând reglementată chiar şi pedeapsa închisorii cu un maxim de 2 ani la care se poate adăuga, facultativ, privarea de drepturi civile şi politice doar în situaţia în care cel în cauză a fost închis cel puţin 3 luni.

În Irlanda pentru activitatea de evaziune fiscală realizată intenţionat pentru a se sustrage plăţii impozitului, sancţiunile sunt mai mari în cazul în care delictele sunt comune tuturor impozitelor şi taxelor percepute de către administraţia fiscală (ex. stabilirea unei declaraţii inexacte sau comunicarea de documente inexacte, opunerea controlului fiscal, refuzul de a păstra sau furniza documentele prescrise de lege).

În dreptul german se consideră fraudă fiscală faptul de a omite deliberat dovedirea în faţa administraţiei a elementelor care condiţionează calcularea impozitului sau de a furniza documente inexacte sau false dacă ar fi cazul să se mi

tarea sau de a obţine avantaje fiscale nejustificate. Apreciem că frauda fiscală legală şi evaziunea fiscală

legală nu implică mari diferenţe, întrucât ambele privesc acţiunea contribuabilului de a ocoli l

aţii neprevăzute ale legilor şi deci tolerate prin scăpare din vedere.

Valentin Trif

139

Deşi legea nu discerne între cele două situaţii, ar fi util să se delimiteze, sub aspectul caracterului penal, mai ales, între cele două situaţii, contribuind, astfel, la formarea unei morale fiscale.

Pentru combaterea evaziunii fiscale este necesar să existe în plan economic o situaţie echilibrată a bugetului de stat, care ar conduce la echilibrarea macroeconomică şi la asigurarea condiţiilor unei dezvoltări economice. Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar să se impună nişte sancţiuni drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem legislativ viabil şi poate, în primul rând, o educaţie fiscală a cetăţenilor. Legile fiscale trebuie să fie simple, clare, precise şi relativ stabile, să se facă o deosebire între cazurile când legile sunt încălcate cu intenţie de fraudă sau când sunt încălcate din culpă, din neglijenţă sau din cauze independente de voinţa contribuabilului. Este necesar să se reorganizeze controlul şi verificările fiscale, să se elaboreze de către B.N.R. norme clare cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite şi documentele ce trebuie prezentate de persoanele fizice.

În consecinţă, dacă privim îndeaproape această problemă, se constată că un factor determinant cu privire la apariţia şi dezvoltarea evaziunii şi fraudelor fiscale în cadrul oricărei economii este presiunea fiscală.

Prin presiune fiscală se înţelege, de fapt, domeniul integrant al oricărei economii care se ocupă cu impozitele şi taxele, cu reglementarea şi modul acestora de aplicare.

Concluzionând asupra diversităţii de opinii vis-à-vis de noţiunile de evaziune fiscală legală şi ilegală, de fraudă fiscală legală şi ilegală, apreciez că există un singur fenomen care aduce atingere veniturilor fiscale ale bugetului de stat, acela al evaziunii fiscale care, în funcţie de raportul faţă de lege al acţiunii de atingere a acestor drepturi fiscale, poate fi evaziune fiscală licită şi evaziune fiscală ilicită (nelegală), care este sinonimă cu frauda fiscală.


140

Indiferen se vede us în permanenţă în situaţia de a echilibra o balanţă care are

pe de o parte interesele proprii statuo presitatului şi, pe de altă parte, interesele cetăţeanului care din otive evi . ric ă tu

t de intensitatea acestei presiuni, orice guvern p

lui cu privire la buget, deci une fiscală cât mai mare capabilă de a acoperi interesele

sm dente doreşte o presiune fiscală cât mai mică

um privim însă problema, presiunea fiscală reprezintşi o idee de obligaţie, prin taxe şi impozite faţă de stat.

Oto

Constantin Strat

141

pă

Infracțiunea continuată săvârșită din cul

Procuror Constantin Strat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti

1. Introducere Se poate afirma, potrivit prevederilor din Codul penal în

vigoare, că se poate comite o infracțiune continuată cu praeterintenție sau din culpă? Dacă în cazul unei pluralități de acte materiale (săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții), care, luate fiecare în parte, ar constitui câte o infracțiune distinctă săvârșită cu praeterintenție, se poate susține cu ușurință că ar constitui o infracțiune unică continuată comisă cu forma de vinovăție a praeterintenției1, în cazul în care actele sunt comise

1 O infracțiune continuată săvârșită cu praeterintenţie se săvârșește atunci când făptuitorul ia hotărârea să săvârșească infracțiuni ce constituie primum delictum, dar se află în culpă față de urmarea imediată a infracţiunilor ce constituie majus delictum (față de urmarea imediată mai gravă sau în plus) și comite, în baza aceleiași rezoluții, acte materiale ce constituie fiecare în parte infracțiuni praeterintenționate. Dacă nu s-ar considera așa, făptuitorul unei astfel de fapte ar beneficia de un tratament mai ușor în ceea ce privește intervenirea prescripției pentru anumite acte materiale (în situația când, datorită întinderii în timp, unele acte materiale s-ar putea considera prescrise, dacă ar fi considerate infracțiuni unice, față de situația când, săvârșind-se o infracțiune continuată alcătuită numai din acte materiale intenționate ce ar întruni fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiunii simple primum delictum, cursul prescripției s-ar considera că începe să curgă de la data săvârșirii ultimului act material).

The legal literature is unanimous regarding the fact that the continued offence cannot be committed by negligence. However, some of the solutions from the judicial practice lead us to a contrary conclusion. This article tries to explain this conclusion, by effecting a rigorous analysis of the concepts used in the analysis of the objective part ant the subjective part of the offence.

Infracțiunea continuată săvârșită din culpă

142

l 1999 aceste obligații de serviciu

din culpă, răspunsul pare a fi preponderent negativ. Cu toate acestea, anumite spețe, spre exemplu

următoarele două, unite cu un anume raționament și a anumită interpretare a art. 35 alin. (1) noul C.p. [art. 41 alin. (2) din vechiul C.p.], par a ne conduce spre un alt răspuns.

Astfel, într-o speță, prin sentința penală nr. 49 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p.. Instanța a reținut că inculpatul lucra ca subofițer de poliție la Poliția orașului Moinești, având, între alte obligații de serviciu, ținerea evidenței proceselor-verbale de contravenție și a contestațiilor, înregistrarea acestora, trimiterea lor la circumscripțiile fiscale și la judecătorie pentru definitivare și încasarea sumelor prin darea în debit. Începând cu anu

nu au mai fost îndeplinite în mod corespunzător de către inculpat, iar ca urmare, sancțiunile contravenționale aplicate nu au fost puse în executare și s-au prescris la trecerea unui an de la data aplicării sancțiunii, alte contravenții s-au prescris după trecerea unei perioade de o lună de la data întocmirii proceselor-verbale, ori înștiințările de plată ale amenzilor nu au fost comunicate contravenienților în termenul prevăzut de lege, consecința fiind și în aceste cazuri prescrierea executării lor. Expertiza efectuată în cauză a stabilită că valoarea totală a contravențiilor prescrise a fost de 153.895.000 lei. Sentința de condamnare a inculpatului a rămas definitivă prin respingerea apelurilor declarate de inculpat și procuror (inculpatul susținând, printre altele, că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni). Astfel, s-a reținut că potrivit art. 249 C.p., infracțiunea de neglijență în serviciu constă în încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de

Constantin Strat

143

peță, prin sentința penală nr. 161 din 13 februar

r de bilete. eîndeplinindu-și corespunzător aceste atribuții, mai ales prin

neefect

.000 de lei, iar, pentru a ascunde delapid

stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C.p., sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Pentru stabilirea culpei este necesar să se constate că făptuitorul, în raport cu aptitudinile, cu pregătirea sa, cu condițiile concrete în care a comis fapta, putea să aibă reprezentarea consecințelor acțiunii sau inacțiunii sale, rezultatul dăunător. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dat dovadă de delăsare în îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, timp de peste un an nu a depus nici o activitate pentru valorificarea proceselor-verbale de constatare a contravențiilor, cauzând prin aceasta o pagubă de peste 150 milioane de lei, date și fapte în raport cu care fapta inculpatului nu poate fi considerată ca lipsită de pericolul social al unei infracțiuni, în consecință recursul inculpatului fiind respins.

Într-o altă sie 2001 a Tribunalului Galați, inculpata P.L. a fost

condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p.. Instanța a reținut că inculpata, angajată la Stația C.F. Tecuci, avea ca atribuții de serviciu să verifice lunar gestiunea stației, vărsarea zilnică a numerarului din încasări, întocmirea și înaintarea conturilor de gestiune și verificarea inopinată a caseloN

uarea verificărilor lunare ale gestiunii casei de bilete, inculpata P.L. A înlesnit păgubirea părții civile de către casieră, inculpata G.L., care, în perioada 1998 – 1999, și-a însușit din gestiune contravaloarea unui mare număr de bilete de călătorie vândute, în sumă de 121.643

area, a falsificat situațiile lunare de gestiune pe perioada menționată. Ambele inculpate au fost obligate în solidar la plata despăgubirilor. Prin decizia penală nr. 334/ A din 29 iunie 2001, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de inculpată și a dispus suspendarea condiționată a executării


144

iat de bani de

le a ambelor inculpate, ele sunt ținute împreună să răspund

constatat că, ă

ctul 3 al lucrării

nt material, acțiune, inacțiune. Condiții preexis

cele privind imputabilitatea şi caracterul nejustificat, potrivit

pedepsei. Inculpata a declarat recurs, susținând că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, iar obligarea ei în solidar cu inculpata G.L. la acoperirea prejudiciului este nejustificată, de vreme ce nu a benefic

lapidați de aceasta. Recursul a fost respins ca nefondat, reținându-se că prin neglijența sa, inculpata a contribuit la crearea unui prejudiciu important, în sumă de peste o sută douăzeci de milioane lei la valoarea din anul 1999, deoarece, prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor sale de serviciu, a dat posibilitatea casierei să își însușească banii; referitor la cea de-a doua critică se constată că în mod corect instanțele au obligat pe inculpate, solidar, la plata prejudiciului, câtă vreme paguba a fost produsă ca urmare a activității infracționa

ă pentru repararea integrală a prejudiciului potrivit regulii solidarității.

Ce formă a unității de infracțiune au considerat instanțele din spețele de mai sus că au fost săvârșite în cauză? Infracțiune simplă? Infracțiune continuă? Sau au în fapt, a fost săvârșită o infracțiune continuată din culpîncadrată juridic într-o altă formă de infracțiune unică? Urmează să răspundem la aceste întrebări la pun

, după clarificarea unor noțiuni teoretice.

2. Elemetente, concomitente și subsecvente săvârșirii faptei.

Vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii. Vinovăția ca atitudine psihică față de condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infracțiunii.

Conținutul constitutiv al infracțiunii (latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii), situația premisă, condițiile privind subiecții, obiectul, locul și timpul săvârșirii infracțiunii reprezintă totalitatea condițiilor prevăzute de lege (în afară de

Constantin Strat

145

pentru existența infracțiunii pot fi împărțite în preexis

e acestuia) și subsecv

al laturii obiective a infracțiunii?

noului Cod penal şi, respectiv, în afară de cele privind pericolul social și vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, potrivit vechiului Cod penal) pentru ca o faptă să constituie infracțiune, acestea constituind elemente constitutive ale infracțiunii.

Potrivit unei clasificări din doctrină2, după existența lor în momentul săvârșirii faptei, condițiile pe care legiuitorul le prevede

tente (de exemplu, situația premisă), concomitente (de exemplu, elementul material împreună cu cerințele esențiale de mod, loc, timp și mijloace de comitere atașat

ente (de exemplu, urmarea imediată), după cum acestea se referă la împrejurări anterioare săvârșirii faptei, concomitente săvârșirii acesteia sau care survin ulterior săvârșirii.

Dar, odată ce o persoană săvârșește o acțiune sau inacțiune ce intră în conținutul constitutiv al unei infracțiuni, între elementul material săvârșit și urmarea imediată se pot interpune, pe lanțul cauzal ce conduce la urmarea imediată, mai multe împrejurări, astfel că se pun două întrebări:

■ unde începe și unde se termină elementul material? ■ unde începe și unde se termină lanțul cauzal ca

element constitutiv Dacă răspunsul la prima parte a primei întrebări este dat

de doctrină, răspunsul la cea de-a două parte a acesteia nu îl găsim în aceasta.

În ceea ce privește răspunsul la prima parte a celei de-a doua întrebări, acesta nu este dat cu claritate de doctrină, însă răspunsul la cea de-a doua parte este simplu, lanțul cauzal se termină acolo și atunci când apare urmarea imediată.

Astfel, de exemplu, în cazul uciderii unei persoane prin împușcare, elementul material începe când făptuitorul, după ce a îndreptat arma spre persoana pe care intenționează să o ucidă, a început să apese pe trăgaci. Apoi, în armă au loc diverse 2 Constantin Bulai, op. cit. pag. 127


146

loc lezarea unui or

misive proprii, ținând cont de

ăci pare oarecum

zultat) considerăm că elementul material se

subiectului pasiv al infracțiunii, în cazul

diată o denumim efectul mediat al

sus menționat, lovirea corpului victimei de

variabilă de la caz la caz pentru aceeași infracțiune, tică a săvârșirii faptei, iar moartea

victime

procese mecanice și termice în urma cărora glonțul este împins pe țeava armei, trece prin ea, iese din aceasta, parcurge un traseu în spațiu și lovește apoi corpul victimei; apoi în corpul victimei se petrec diferite procese (de exemplu, are

gan vital, urmat de o hemoragie, apoi șoc hemoragic, urmat de stop cardio respirator) ce conduc spre moartea victimei.

Unde se termină elementul material? În momentul în care făptuitorul a apăsat până la capăt pe trăgaciul armei? În momentul în care glonțul părăsește țeava armei?

În ceea ce privește infracțiunile co definiția dată de doctrină elementului material, actul de

conduită interzis (definiție oarecum improprie, c că acesta ar include în el și urmarea imediată în cazul

infracțiunilor de reîncheie după acțiune/ inacțiune, acolo unde începe prima vătămare adusăinfracțiunilor de rezultat, vătămare care continuă sau se amplifică conducând la urmarea imediată. Această primă vătămare o denumim efectul imediat la acțiunii/inacțiunii, iar urmarea imeacțiunii/inacțiunii.

În exemplul către glonț este o extensie a acțiunii făptuitorului, efectul imediat al acesteia și sfârșitul elementului material, o împrejuraredepinzând de modalitatea fap

i este efectul mediat al acțiunii făptuitorului (care este tocmai urmarea imediată), o împrejurare care este invariabilă in abstracto pentru fapte ce primesc aceeași încadrare juridică. Astfel, luând ca exemplu infracțiunea de omor, o persoană poate fi ucisă prin împușcare, prin lovirea cu cuțitul, prin otrăvire, în fiecare din aceste cazuri efectul imediat al acțiunii (extensia acesteia) va fi diferit (lovirea corpului victimei de

Constantin Strat

147

țitul și, respectiv, pătrund

)].

volueze independent de vreo altă intervenție a acestuia. Elementul material este acț

către glonț, tăierea corpului victimei cu cuerea otravei în corpul victimei), însă în fiecare din

aceste cazuri vom avea, in abstracto, același efect mediat al acțiunii, aceeași urmare imediată, moartea victimei.

Codul penal nu folosește sintagma ”element material”. În schimb în cuprinsul codului sunt întrebuințați termenii ”faptă”, iar, mai rar, ”inacțiune sau acțiune” [în acest din urmă caz acești termeni sunt folosiți în cuprinsul art. 33 lit. b) C. p., art. 41 alin. (2), (3) C. p. și art. 122 alin.(2) C. p. (vechiul Cod penal), respectiv, art. 38 C. p., art. 35 alin. (1), (2) C. p. şi art. 154 alin. (2), (3) C. p. (noul Cod penal

Termenul ”element material” este sinonim cu termenii ”acțiune”, respectiv, „inacțiune”? Considerăm că nu.

Astfel, considerăm că latura obiectivă trebuie privită ca fiind alcătuită din:

acțiune/inacțiune (ceea ce face făptuitorul, mișcările sale corporale);

extensia acțiunii/inacțiunii (efectul imediat la mișcărilor corporale ale făptuitorului, împrejurare ce constituie o primă vătămare, imediată, produsă prin acțiunea/ inacțiunea făptuitorului);

lanțul cauzal ce conduce de la acțiune/inacțiune la acest efect imediat;

lanțul cauzal ce conduce de la extensia acțiunii/ inacțiunii (efectul imediat) la efectul mediat (urmarea imediată);

urmarea imediată. Astfel privite lucrurile, acțiunea/inacțiunea este mai

puțin decât elementul material, este ceea ce face făptuitorul până în momentul în care faptele sau împrejurările puse în mișcare de acesta încep să e

iunea/inacțiunea și efectul imediat al acestora (așa cum a fost definit mai sus, variabil în funcție de starea de fapt


148

prevede” , ”urmărește” și ”rezultatul faptei” se referă

i față de condițiile subsecvente, ce survin

ați mai sus, care se referă la viitor, i prin folosirea altor termeni care să se refere la împrejurări

anterio

există atunci când infractorul cunoaște starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei (ad

concretă), cu lanțul cauzal dintre acestea. Așa cum se poate lesne observa din definiția legală a

celor patru forme de vinovăție din art. 19 alin. (1) C.p. (vechiul Cod penal) şi resp. art. 16 alin. (3), (4) C.p. (noul Cod penal), termenii ” 3

strict la împrejurări viitoare, la condiția subsecventă din conținutul infracțiunii, mai exact la urmarea imediată. Legiuitorul definește, de fapt, astfel numai factorul intelectiv al celor patru forme ale vinovăției, raportându-se la atitudinea psihică a persoanedupă săvârșirea elementului material.

Dar există o atitudine psihică, corespunzătoare vinovăției, atât față de condițiile preexistente, cât și față de cele concomitente. Această atitudine nu poate fi definită prin folosirea termenilor menționc

are și concomitente săvârșirii faptei. Astfel, întrucât Codul penal nu a făcut-o, se impune o

definire a vinovăției - atitudine psihică față de condițiile preexistente și concomitente [pe care o vom denumi în continuare ”vinovăție față de trecut-prezent”, iar vinovăția față de condițiile subsecvente, așa cum este ea definită de art. 19 vechiul C. p. [art. 16 alin. (3), (4) noul C.p.), o vom numi „vinovăție față de viitor„] din conținutul infracțiunii, care va avea patru forme, corespunzătoare celor patru forme, după cum urmează:

forma de vinovăție corespunzătoare intenției directe:

ică condiția preexistentă sau concomitentă) și dorește ca aceasta să existe în acest fel;

3 Potrivit dicționarului explicativ al limbii române ”a prevedea”

înseamnă a deduce (din fapte care precedă) evoluția evenimentelor viitoare, a avea intuiția celor ce urmează să se întâmple, a întrezări, a presimți.

Constantin Strat

149

ăptuitorul, în momen

forma de vinovăție corespunzătoare intenției indirecte: există atunci când infractorul bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei ar putea exista și, deși nu dorește existența acesteia, o acceptă;

forma de vinovăție corespunzătoare culpei cu prevedere: există atunci când infractorul bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei ar putea exista, dar nu o acceptă, socotind fără temei că aceasta nu există;

forma de vinovăție corespunzătoare culpei fără prevedere: există atunci când infractorul nu cunoaște și nu bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei există, deși trebuia și putea să cunoască existența acesteia.

Astfel, deși Codul penal nu a dat o definiție celor patru forme de vinovăție descrise mai sus (față de condițiile preexistente și concomitente), în mod implicit, vechiul Codul penal face vorbire de o atitudine psihică referitoare la condițiile preexistente și concomitente săvârșirii faptei în art. 51, unde se reglementează eroarea de fapt, şi, în mod corespunzător, în art. 30 alin. (1) din noul Cod penal, în cazul infracțiunilor care au ca element constitutiv intenția, arătând că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când f

tul săvârșirii faptei, nu cunoştea4 existența unei stări situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

4 Potrivit definiției dată de Dicționarul explicativ al limbii române, a cunoaște înseamnă a lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință, a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. Nu se poate afirma că o persoană cunoaște un fapt viitor, care încă nu există, ci îl poate prevedea sau nu, apariția acestuia în viitor fiind posibilă sau nu, probabilă sau nu.


150

zul infracțiunilor care au ca element constitu

art. 263 vechiul C.p. (fapta funcțio

.p. se fac

alin. (2) noul C.p. se prevede că circumstanţele

În aliniatul (3) al art. 51 din vechiul C.p. se face vorbire despre o atitudine psihică față de condițiile preexistente sau concomitente în ca

tiv culpa, arătându-se că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei, respectiv, în art. 30 alin. (2) din noul Cod penal se arată că dispoziţiile aliniatului (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. Așadar, cele două forme de atitudine psihică față de condițiile preexistente și concomitente urmează a se defini în mod corespunzător prin raportare la prev. art. 19 alin. (2) pct. 2 din vechiul C.p., respectiv, art. 16 alin. (4) din noul C.p., așa cum am procedat mai sus.

Și în conținutul unor infracțiuni se regăsesc termeni care reprezintă diferite forme derivate din „a cunoaște, cunoaștere” (atitudine psihică față de împrejurări trecute sau existente la momentul faptei), de exemplu în art. 221 vechiul C.p. (cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală),

narului care luând cunoștință...) etc., respectiv, art. 270 alin. (1) noul C.p. (a cunoscut…), art. 266 alin. (1) noul C.p. (fapta persoanei, care luând cunoştinţă…).

De asemenea, în conținutul art. 28 alin. (2) vechiul Ce vorbire, implicit, despre condiții preexistente sau

concomitente și, respectiv, condiții subsecvente, circumstanțele privitoare la faptă răsfrângându-se asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut (împrejurări existente la momentul săvârșirii faptei de către participantul în cauză) sau le-au prevăzut (împrejurări viitoare, care s-au ivit ulterior săvârșirii faptei de către participantul în cauză) (în cuprinsul art. 50

Constantin Strat

151

privitoa

ovăției față de trecut – prezent este o parte a

stituie atitudinea psihică a făptuito

re la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

Consecința celor de mai sus este că, dacă la o infracțiune intenționată se constată că nu s-a acționat cu intenție față de urmarea imediată, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C.p.p., întrucât fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. Deși forma vin

vinovăției ca element constitutiv al laturii subiective a infracțiunii, dacă la o infracțiune intenționată se constată că nu s-a acționat cu intenție (așa cum a fost aceasta definită mai sus la formele de vinovăție față de trecut – prezent) față de o condiție preexistentă sau concomitentă, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în tem. art. 16 lit. d) C.p.p. rap. la art. 30 alin. (1) noul C.p., tocmai datorită prevederilor acestui din urmă articol. În practica vechilor coduri, în acest din urma caz soluția se dispunea uneori în tem. art. 10 lit. d) vechiul C.p.p., constatându-se că faptei îi lipsește un element constitutiv, intenția, ceea ce nu este foarte riguros, întrucât în cauză ar fi trebuit să se facă aplicarea art. 51 alin. (1) vechiul C.p., potrivit celor de mai sus.

Faptul că o infracțiune este incriminată de către legea penală atunci când este săvârșită din culpă nu trebuie să conducă la concluzia că aceste fapte se comit cu aceeași formă de vinovăție față de trecut-prezent și vinovăție față de viitor.

Astfel, potrivit doctrinei, vinovăția ca element constitutiv al laturii subiective con

rului față de fapta săvârșită, legătura de cauzalitate și urmarea imediată, în forma prevăzută de lege ca aceasta să constituie infracțiune. Atitudinea psihică trebuie să privească toate elementele constitutive [condițiile necesare ca fapta să constituie infracțiune (situația premisă, elementul material etc.)].


152

ta una și lipsi cealaltă

n sânge o îmbibație alcoolică ce epășește limita legală) este o infracțiune complexă și absoarbe

infracţi 95/ 2002, tocmai

ii prev. de art. 178

Cum se poate lesne observa, vinovăția ca element constitutiv privește doar latura intelectivă a atitudinii psihice (de altfel, aceasta este una din deosebirile majore dintre vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element constitutiv, de aceea uneori poate exis

sau invers). Și în cazul vinovăției ca element constitutiv se impune aceeași definire a formelor vinovăției față de trecut – prezent ca și în cazul vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii.

Astfel, este greșit a se susține, cum se arăta în trecut, înainte de pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii nr. I din 15 ianuarie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, că o infracțiune din culpă nu poate absorbi o infracțiune intenționată. Astfel, infracțiunea prev. de art. 178 alin. (3) vechiul C.p. (în modalitatea normativă a săvârșirii faptei de către o persoană ce are îd

unea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 1 pentru că față de elementele constitutive ale infracţiunii

prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/ 2002 avem forma de vinovăție a intenției, iar față de urmarea imediată (moartea subiectului pasiv) avem forma de vinovăție a culpei.

Astfel, dacă în cazul unei infracțiuni intenționate, intenția trebuie să existe față de toate elementele constitutive(condițiile necesare ca fapta să constituie infracțiune), la infracțiunea din culpă culpa trebuie să existe în mod necesar față de urmarea imediată, față de unele din celelalte elemente constitutive putem avea și intenție.

Chiar și în cazul unei infracțiuni simple din culpă putem avea forme diferite de vinovăție față de diferitele elemente constitutive. De exemplu, în cazul infracţiunalin. (3) vechiul C.p., în modalitatea normativă a săvârșirii faptei de către o persoană aflată în stare de ebrietate, nu este necesar a avea culpă (ca formă a vinovăției față de trecut

Constantin Strat

153

ci, așa cum se și întâmplă în mod obișnuit, față de

te [de exemplu, revenind la exemplul cu împușc

și următoarele argumente:

obiectivă, ci reprezintă o parte a acesteia; or, făptuitorul poate lua

prezent) față de modul și mijlocul de comitere a elementului material „de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică”, acest element constitutiv făptuitorul poate avea forma intenției (ca formă a vinovăției față de trecut – prezent).

Revenind la împărțirea laturii obiective așa cum s-a arătat mai sus, se poate observa că față de toate aceste condiții din latura obiectivă putem avea în cazul aceleiași fapte forme de vinovăție diferi

area unei persoane, putem avea intenție față de acțiune (apăsarea pe trăgaci), dar culpă față de lovirea corpului victimei de către glonț (extensia acțiunii, efectul imediat al acesteia) și culpă față de moartea victimei; putem avea intenție față de acțiune (apăsarea pe trăgaci), intenție față de lovirea corpului victimei (de exemplu într-o zonă nevitală), dar culpă față de moartea victimei.].

3. Infracțiunea continuată săvârșită din culpă Acestea fiind spuse, revenind la cele două spețe de la

începutul lucrării, considerăm că, într-adevăr, în cele două cauze au fost săvârșite infracțiuni unice de neglijență în serviciu. Unitatea de infracțiune nu este cea naturală, ci este o formă a unității legale, și anume infracțiunea continuată, având în vedere cele mai sus expuse

în definiția dată de Codul penal infracțiunii continuate se vorbește de săvârșirea de „acțiuni sau inacțiuni”, or, așa cum s-a arătat mai sus, acestea nu se identifică cu toată latura

hotărârea să săvârșească anumite acțiuni sau inacțiuni; față de aceste acțiuni sau inacțiuni, săvârșite la diferite intervale de timp, făptuitorul poate avea forma intenției;

în art. 41 alin. (2) vechiul C.p. şi art. 35 alin. (1) noul C.p. se arată că acțiunile/inacțiunile care prezintă conținutul aceleiași infracțiuni; așa cum s-a arătat, acțiunea/inacțiunea


154

prezintă, și nu întrune

fracțiuni la diferite intervale de timp, dar față de urm

este o parte a laturii obiective a infracțiunii, și nu întregul, de aceea legiuitorul a prevăzut că acestea

sc5; săvârșirea unei infracțiuni continuate din culpă s-ar

putea săvârși atunci când o persoană ia hotărârea să săvârșească acțiuni/inacțiuni sau elemente materiale care intră în latura obiectivă a unei in

ările imediate ale acestor diferite acte materiale poate avea forma culpei.

O infracțiune continuată săvârșită din culpă s-ar putea concepe a fi săvârșită atunci când o persoană ia hotărârea de a săvârși la diferite intervale de timp acțiuni sau inacțiuni ori elemente materiale (cu intenție), care, fiecare luate separat ar putea constitui infracțiuni unice simple (unitate naturală), iar față de urmările imediate ale acestor infracțiuni unice făptuitorul are culpa ca formă a vinovăției.

Astfel, o infracțiune de neglijență în serviciu săvârșită în formă continuată s-ar putea săvârși în modul următor: făptuitorul ia hotărârea să își încalce cu intenție o îndatorire de serviciu, la diferite intervale de timp, dar față de urmările imediate ale acestor acte (paguba, de exemplu), el are forma culpei. Sintetic și plastic spus, făptuitorul ia hotărârea să fie neglijent o perioadă de timp.

Așa stând lucrurile se remarcă faptul că, într-adevăr, în cele două spețe de la începutul lucrării s-au săvârșit infracțiuni unice de neglijență în serviciu, însă nu sub forma unității

5 În contra acestui argument s-ar putea susține că în conținutul art. 33 lit. b) vechiul C.p. legiuitorul vorbește de „... acțiune sau inacțiune care ... întrunește elementele mai multor infracțiuni”, iar în art. 38 alin. (2) noul C.p. legiuitorul arată că „acţiune sau inacţiune … realizează conţinutul mai multor infracţiuni”; totuși, se poate susține că aici accentul cade mai mult pe faptul că prin aceeași acțiune sau inacțiune se comit mai multe infracțiuni; de asemenea, în conţinutul art. 41 alin. (3) vechiul C.p. şi art. 35 alin. (2) noul C.p., legiuitorul a folosit termenul constituie şi nu prezintă.

Constantin Strat

155

natural

s

care proces-verbal în parte s-au săvârși

ligații concrete, particulare, ci mai multe încălcări, săvârșite la diferite intervale de timp, actele materiale consumându-se fiecare în parte, instantaneu, la producerea urmării imediate (pagubei) corespunzătoare fiecărui act în parte.

e (infracțiune simplă sau infracțiune continuă), ci sub forma unității legale, infracțiune continuată.

De altfel, nu se poate reține ăvârșirea unei infracțiuni unice, simple, întrucât în cele două spețe a fost vorba de îndepliniri necorespunzătoare ale atribuțiilor de serviciu prin acțiuni sau omisiuni separate, săvârșite de-a lungul unei perioade de timp.

Astfel, în prima speță, la primirea fiecărui proces-verbal se năștea în sarcina inculpatului o obligație de serviciu concretă, pe care acesta nu și-a îndeplinit-o. În sarcina inculpatului s-au născut, de-a lungul timpului mai multe astfel de obligații concrete, corespunzătoare ca număr cu numărul de procese-verbale netrimise organelor competente spre a fi puse în executare sau pentru care nu s-a trimis înștiințarea de plată prevăzută de lege. Pentru fiecare neexecutare a obligațiilor de serviciu referitoare la fie

t fapte ce au întrunit fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiunii simple de neglijență în serviciu. Nu se poate susține nici că ar fi vorba de o infracțiune unică sub forma infracțiunii continue permanente, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, în sarcina inculpatului s-au născut la diferite intervale de timp mai multe obligații de serviciu concrete, încălcate fiecare în mod distinct. Chiar dacă în perioada în care a săvârșit infracțiunea inculpatul nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu pentru niciun proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu se poate susține ipoteza infracțiunii unice continuate (permanente sau succesive), întrucât, chiar dacă, in abstracto, inculpatul și-a încălcat obligația de serviciu, generală, cu toate acestea nu a existat o singură încălcare a unei ob


156

ta condamnată pentru săvâr țiunii de neglijență în ser u, constând în verificarea gestiunii celeilalte inculpate. Astfel,dacă sumele de bani delapidate de cealaltăînsușite în diferite tranșe lunar sa la intervale mai mari de timp, rezultă că prejudiciile create prin faptele omisive ale inculpatei de neg la dife ite prin au efec le mat e timp p, core p de c

în serv ă conîși iu (neî r atrib e urm în partpoa nt de î te că or ime ar, potr că aces

De asemenea, în cea de-a doua speță, inculpașirea infrac

viciu nu și-a îndeplinit lunar atribuțiile de servici

inculpată au fost u

condamnate pentru săvârșirea infracțiunii lijență în serviciu au fost comise, de asemenea, lunar sau rite intervale de timp, deci și prejudiciile (nedescoper verificările ce trebuiau efectuate periodic, dar care nu s-tuat) au fost create la diferite intervale de timp. Acteeriale omisive au fost săvârșite distinct, pe o perioadă d și au creat prejudicii diferite, la diferite intervale de timspunzător sumelor delapidate de-a lungul perioadei de timătre cealaltă inculpată.

Astfel, cu referire la infracțiunea de neglijență iciu, se poate reține săvârșire acestei infracțiuni în formtinuată când se constată că făptuitorul a luat hotărârea de a neîndeplini în mod corespunzător atribuțiile de servicndeplinire intenționată) și nu își îndeplinește corespunzătouțiile de serviciu la diferite intervale de timp, dar, față dările imediate corespunzătoare fiecărei neîndepliniri e, făptuitorul are ca formă a vinovăției culpa. Chiar dacă se te pune întrebarea dacă nu cumva, după un număr suficiencălcări ale atribuțiilor de serviciu, ar trebui să se constafăptuitorul a început să accepte producerea urmărildiate, intenția făptuitorului trebuie dovedită, în caz contrivit prezumției de nevinovăție trebuind să se considere ta a acționat din culpă.

Cristinel Hriţcu

157

Cap

Unitatea legală de infracţiune. Justificare teoretică şi practică

itolul I. Conceptul de unitate legală de infracţiune.

Cristinel Hriţcu*

In this chapter we find analysed the types of legal offence unity, making a brief presentation of the existing definitions in the doctrine regarding these, and then analyses the features of the rules that regulate the types of legal offence unity. From their analysis we conclude that the rules regulating the legal offence unity does not have an independent character, they cannot be applied independently as the incriminating rules, but they have a secondary character, derived, complementary, being applied in connection with the incriminating rules. The opinion expressed in the Romanian doctrine is suggestive, because the character of legal offence unity results from the rule of complex incrimination, the legislator may be absolved of defining the complex offence in the general part of the Criminal Code. Then, it is presented in opposition - the natural unity and the legal unity of the offence, some pertinent solutions being motivated also with judicial practice in this matter. In the last section of this chapter is presented the legal unity and the concurrence of offences, being enumerated the criteria of difference between the two judicial institutions, but also between the forms of legal unity and the concurrence of offences.


158

A. De

zul unei fapte penale, deoarece în concep

nii, ci se amp

finiţia unităţii legale de infracţiune, tipuri de unitate legală de infracţiune.

1. Noţiunile de unitate şi pluralitate sunt folosite şi în limbajul curent: o entitate pe care o evaluăm constituie o unitate dacă, raportând-o la o entitate de bază conchidem că trăsăturile acesteia se regăsesc o singură dată în conţinutul unităţii pe care o evaluăm. Există pluralitate, atunci când ceea ce evaluăm constituie, dimpotrivă, în raport cu baza de evaluare, două sau mai multe unităţi, două sau mai multe entităţi1. Raţionamentul este valabil în parte şi în dreptul penal. Dacă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii - ca bază de evaluare - se regăsesc o singură dată în entitatea respectivă, atunci există o unitate de infracţiune. Dacă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se regăsesc de mai multe ori în entitatea evaluată atunci există o pluralitate de infracţiuni.

Ideile profesorului reflectă realitatea doar într-o anumită măsură în ca

tul de unitate de infracţiune, literatura de specialitate cuprinde nu doar faptele penale concrete în conţinutul cărora se regăsesc o singură dată trăsăturile esenţiale ale infracţiu

lifică mult acest concept, apropiindu-se de conceptul pluralităţii de infracţiuni. Astfel, în conceptul de unitate de infracţiune este cuprinsă unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune.

*Bursier postdoctorand, Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei

Rădulescu” în cadrul proiectului ,,Studii doctorale şi postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicatăPOSDRU/159

românească” număr de identificare contract /1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social

European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în oameni!.

1 Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditare ediţie din 1939), Bucureşti, 2000, pag. 262.

Cristinel Hriţcu

159

e infracţi

ătând că aceasta a fost creată

delimitată.

2. Referindu-ne la unitatea legală de infracţiune, constatăm că, în practica legislativă şi în jurisprudenţă, problematica unităţii legale de infracţiune ocupă un loc important prin consecinţele pe care le atrage asupra răspunderii penale a subiectului activ, dar şi prin diversificarea aspectelor sub care se înfăţişează. Însă legea penală română nu conţine dispoziţii care să clarifice conceptul de unitate legală d

une şi nici dispoziţii care să reflecte sfera de cuprindere a acestui concept. Există doar o singură dispoziţie în art. 35 N.C.p. care defineşte infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată ca forme de unitate legală de infracţiune, fiind descrise trăsăturile specifice ale acestora şi modalităţile de sancţionare, iar în art. 154 alin. (2) şi (3) N.C.p., referitoare la termenele de prescripţie sunt menţionate infracţiunile continuă, continuată, de obicei şi progresivă doar pentru a sublinia specificul cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale în aceste cazuri.

În lipsa unei definiţii exprese a unităţii legale de infracţiune, doctrina penală română a fost destul de variată în a defini acest concept şi în a-i contura sfera de cuprindere.

Unele forme de unitate legală de infracţiune au constituit obiectul analizei doctrinei penale încă din perioada antebelică. Astfel, Ioan I. Tanoviceanu2, a propus să se renunţe la infracţiunea continuată considerând teoria continuităţii o teoria obscură şi plină de controverse, ar

de practicieni în interesul apărării infractorilor, spre a-i scăpa de rigorile legii care pedepsea cu moartea a treia infracţiune. Doctrina ulterioară a respins teza formulată de Ioan I. Tanoviceanu, toţi autorii admiţând că infracţiunea continuată corespunde unei categorii de unitate infracţională bine

2 Ioan I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, 1912, pag. 558-559.


160

în timp

ntinuată să se confunde cu infracţi

făcut-o profesorul Vintilă Dongoroz, care referindu-se la modalităţile unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, a distins sit

xistenţa a trei tipuri de unităţi: tipul unităţii

Vintilă Dongoroz3 a susţinut că infracţiunea continuată îşi are originea în spiritul de îndulcire a pedepselor. Cu această teorie s-a încercat în interesul apărării infractorilor, a se înlătura pedeapsa cu moartea pentru al treilea furt însă magistraţii au întors teoria în contra infractorilor, întinzând durata prescripţiei şi făcând ca ea să înceapă de la ultimul moment şi nu de la primul moment al infracţiunii continuate.

Un alt autor4 denumea infracţiunea continuată ca infracţiune continuă improprie, sugerând ca denumirea acesteia să fie infracţiune instantanee continuată. Referindu-se la diferenţierile între infracţiunea continuă şi infracţiunea continuată, profesorul arăta că în cazul infracţiunilor continue, actele materiale identice sunt fără individualitate legală-penală

ce în cazul infracţiunilor continuate, actele materiale identice au individualitate legală-penală, fiind distincte şi prin urmare o infracţiune instantanee poate deveni continuată. Profesorul Nicolae Buzea, fiind sub influenţa doctrinei italiene, exemplifică infracţiunea permanentă ca fiind o specie a infracţiunii continuate. Argumentele menţionate au generat confuzii, făcând ca infracţiunea co

unea continuă. În perioada de referinţă, doctrina nu făcea distincţie între unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune, făcând trimitere doar la anumite tipuri de infracţiuni create prin voinţa legiuitorului, fără ca aceste concepte să fie pe deplin clarificate.

O primă clarificare a conceptului în doctrina română a

uaţiile reale de situaţiile aparente, cele de fapt de cele de drept, stabilind e

N

3 Vintilă Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. II, 1924, Tipografia Curierul judiciar, Bucureşti, pag. 90.

4 icolae Buzea, Curs de drept penal, Universitatea Mihăileană, Iaşi, Curs litografiat, 1934-1935, pag. 52-53

Cristinel Hriţcu

161

ralitate obiecti

Ulterior, doctrina română a inclus în sfera unităţii legale

hidem că fiecare autor defineş

perfecte şi simple (infracţiunea simplă, continuă, deviată şi de obicei), tipul unităţii juridice şi subiective, însă o plu

vă (infracţiunile complexe, continuate şi progresive) şi tipul unităţii juridice, însă o pluralitate de rezoluţii delictuoase şi a mai multor acţiuni5. Aceleaşi idei au fost reluate 30 de ani mai târziu, în lucrarea Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, unde se subliniază din nou opoziţia dintre unitatea naturală şi cea legală de infracţiune în raport cu factorii unificatori diferiţi care operează în fiecare din aceste modalităţi6.

de infracţiune şi infracţiunea de obicei, dând prioritate modului în care se exprimă legiuitorul în conţinutul unor norme de incriminare (în viziunea majorităţii autorilor români).

3. La o trecere în revistă a definiţiilor existente în literatura de specialitate română, conc

te în mod specific unitatea legală de infracţiune, însă toate definiţiile converg către aceeaşi finalitate. Astfel, unitatea legală este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi de fapte fiind creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte şi împotriva unei pluralităţi juridice7.

Un alt autor8, arată că unitatea legală de infracţiune există numai ca o creaţie a legii penale şi se caracterizează prin reunirea în conţinutul şi structura uneia şi aceleiaşi infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ori acte care uneori pot constitui, fiecare în parte, infracţiuni de sine stătătoare, dar săvârşite împreună îşi pierd individualitatea proprie devenind

5 Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditare ediţie din 1939), Bucureşti,

2000, pag. 263-267. 6 George Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, Revista de

dre

d. Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag. 498.

pt penal nr. 3/1999, pag. 10. 7 Costică Bulai, Bogdan Bulai, Manual de drept penal, partea

generală, E8 Narcis Giurgiu, Drept penal general, Doctrină legislaţie,

jurisprudenţă, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, pag. 212.


162

nitatea legală de infracţiune are la bază vo

datorită legăturii existente între ele în plan materia

r şi în cadrul aceleiaşi legislaţii, însă în perioad

cţiuni nu sunt unite prin voinţa

părţi strict corelate ale conţinutului şi structurii unei unităţi infracţionale independente constituite prin voinţa legii.

Alt autor9, arată că uinţa legiuitorului, pentru că aparent există o pluralitate

de infracţiuni. El a înţeles să creeze o infracţiune unică din două sau mai multe acţiuni, care ar putea constitui infracţiuni distincte fie

l, fie datorită legăturii subiective, iar sub aspectul strict al reglementării, unitatea legală este şi o problemă de tehnică legislativă.

După cum se observă, niciuna dintre definiţiile formulate nu cuprinde toate trăsăturile care particularizează conceptul de unitate legală de infracţiune, astfel încât să se realizeze o diferenţiere clară faţă de unitatea naturală de infracţiune şi concursul de infracţiuni.

4. În doctrina penală, conceptul şi structura unităţii legale de infracţiune îmbracă forme diferite, nu numai în legislaţiile existente, da

e de referinţă diferite. Aşa cum s-a arătat la începutul acestui capitol, în doctrina română interbelică, sfera unităţii legale de infracţiune cuprindea infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei, susţinându-se că aceasta presupune o repetare a faptului determinat de lege10. Ulterior, în Tratatul de drept penal din 1939, profesorul a inclus infracţiunea de obicei (din obişnuinţă sau colectivă) în sfera unităţii naturale de infracţiune, considerând că actele repetate care formează conţinutul acestei categorii de infra

legiuitorului, ci printr-un proces natural, adică năravul

9 Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin

Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, partea generală, Ed. Hamangiu, 2007, pag

l. II, 1925, Tipografia Curierul judiciar, Bucureşti, pag. 97.

. 265. 10 Vintilă Dongoroz, în Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură

penală, vo

Cristinel Hriţcu

163

şi idei au fost reluate 30 de ani mai târziu în crarea Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, în care

in in

sau nărav al autorului, unitatea infracţi

nal român din 1969 şi noul Cod penal român

de pildă - art. 571 din C. p. din 1936 - delictu

(obiceiul, îndeletnicirea) făptuitorului care şi-a creat o anumită obişnuinţă, o tendinţă de a repeta faptele - aceasta devenind o trăsătură a caracterului său.

Acelealu

fracţiunea de obicei constituie o formă a unităţii naturale defracţiune.

Doctrina ulterioară majoritară s-a îndepărtat de la caracterizarea infracţiunii de obicei ca formă a unităţii naturale de infracţiune, incluzând-o în sfera unităţii legale de infracţiune argumentând că o atare infracţiune ar putea consta şi din acte care se repetă la diferite intervale de timp fără nici o legătură cu un eventual obicei

unii de obicei nefiind asigurată de un proces natural, ci de voinţa legiuitorului. Ca atare, infracţiunea de obicei a fost înscrisă în sfera unităţii legale de infracţiune, avându-se în vedere modul în care se exprimă legiuitorul în conţinutul normei de incriminare.

Astfel, Codul pedin 2009 au consacrat următoarele tipuri de unitate

legală de infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei (cu varianta infracţiunii de îndeletnicire), iar Codul penal din 1936 cunoştea în plus şi forma infracţiunii de acţiuni sau inacţiuni repetate, acestea fiind considerate ca făcând parte din categoria infracţiunilor colective (

l de joc la bursă, art. 572 din C.p. din 1936 - delictul de speculă contra economiei publice)11.

Însă sfera unităţii legale de infracţiune diferă nu numai în cadrul aceleiaşi legislaţii, de la o perioadă istorică la alta, ci chiar de la o legislaţie la alta, în aceeaşi perioadă de referinţă.

11 M.G. Constantinescu, Codul penal Carol al II-lea din 18 martie

1936, cu modificările din 24 septembrie 1938, Ed. Ziarul Universul, 1938, pag. 133.


164

cţiune.

dică modul de sistematizare. Ordonarea dispoziţiilor penale este necesară nu

De pildă, în doctrina italiană, ca formă a unităţii legale de infracţiune este inclusă şi infracţiunea deviată, pe care legea penală română o enumeră printre formele unităţii naturale de infracţiune12.

B. Trăsături ale normelor care reglementează tipurile de unitate legală de infracţiune. Controverse şi contradicţii.

1. Atât în literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, conceptul de unitate legală de infracţiune, s-a cristalizat destul de greu lipsind o unanimitate de opinii între autori cu privire la conţinutul şi structura conceptului, dar şi cu privire la fixarea sferei de cuprindere şi funcţiei acestei forme de unitate de infra

Unitatea de infracţiune, după cum se cunoaşte, a făcut obiectul a numeroase controverse atât în practica judiciară cât şi în doctrină, şi ca o consecinţă a faptului că legea penală română nu conţine prevederi care să clarifice cele două tipuri de unitate de infracţiune şi nici dispoziţii care să delimiteze clar sfera lor de cuprindere.

Se cunoaşte faptul că în legea penală în vigoare, nu există decât o singură prevedere care reglementează unitatea de infracţiune şi anume în art. 35 N.C.p., care defineşte infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă - ca forme ale unităţii legale de infracţiune - fără a defini şi celelalte tipuri de unitate legală de infracţiune şi lipsind orice trimitere la unitatea naturală de infracţiune.

2. Dar problema reglementării unităţii legale de infracţiune nu se limitează doar la a decide dacă se impune ori nu definirea conceptului ori a formelor sale într-o normă legală, ci priveşte şi locul pe care aceasta trebuie să-l ocupe în ansamblul dispoziţiilor din Codul penal, a

1999, pag. 24. 12 George Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, Revista de

drept penal nr. 4/

Cristinel Hriţcu

165

numai

ţii sunt tra

de infracţiune, ci doar infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă ca forme ale unităţii legale de infracţiune. Probabil că soluţia legislativă aleasă de legiuitor a avut în vedere şi forţa tra

pentru logica internă a ansamblului de prevederi, dar şi de necesitatea ca acestea să fie uşor de identificat, de cunoscut şi de aplicat, adică să fie funcţionale. Modul de sistematizare a dispoziţiilor poate influenţa şi ordinea în care aceste institu

tate în cursurile universitare. Din acest punct de vedere, în legea penală română, instituţia unităţii legale de infracţiune este reglementată în cadrul dispoziţiilor referitoare la infracţiune, în timp ce alte legislaţii o reglementează în capitolul referitor la pedeapsă (de pildă legea penală franceză sau germană), iar alte aspecte care ţin de instituţia unităţii infracţiunii sunt abordate în alte legislaţii în cadrul teoriei normei penale (de pildă aspectele referitoare la concursul de norme penale)13.

Noul Cod penal din 2009, a păstrat soluţia Codului penal din 1969, urmând aceeaşi sistematizare a instituţiei unităţii legale, în cadrul titlului referitor la infracţiune. Urmare a sugestiilor doctrinei, în noul Cod penal, s-a inversat ordinea celor două instituţii respectiv pluralitatea şi unitatea de infracţiuni, fiind reglementată mai întâi unitatea de infracţiune în art. 35 - 37 N.C.p. şi după aceasta instituţia pluralităţii de infracţiuni. De asemenea, nomenclatura capitolului a fost completată, acesta fiind intitulat ,,Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” modificarea fiind argumentată în expunerea de motive prin aceea că ,,în realitate se reglementează ambele instituţii”14. Motivarea este exagerată deoarece în realitate în acest capitol nu este reglementată în totalitate instituţia unităţii

diţiei, impunându-se păstrarea unei anumite continuităţi cu trecutul în sistematizarea dispoziţiilor penale.

13 Ibidem, pag. 9 14 Expunere de motive, în Codul Penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2009, pag. 17


166

e sine stătător ca normele de incriminare, ci ele au caracte

din partea specială există ş

ină, astfel de norme poartă denumirea de norme integratoare, fiind prezentate în antiteză cu normele

3. În doctrină s-a afirmat că dispoziţiile Codului penal (n.n. Codul penal din 1968) nu reglementează întreaga materie a unităţii de infracţiune, ci doar cazul acelor situaţii oarecum îndoielnice care aveau nevoie de o precisă caracterizare.15

Ca atare, s-a observat că normele enumerate în art. 35 alin. (1) şi (2) N.C.p., deşi nu constituie norme de incriminare propriu-zise, acestea constituie însă norme penale care însă fac parte din categoria celor care precizează sensul atribuit de lege diferitelor expresii şi diferiţilor termeni. Această categorie de norme nu are caracter autonom, regulile respective nu se pot aplica d

r secundar, derivat, complementar, fiind aplicate în legătură sau alături de normele de incriminare16. Aceste norme nu cuprind reguli de conduită impuse de autoritatea publică; cu privire la ele nu apare necesitatea de a deosebi existenţa unei structuri după tipul regulii de conduită componentă a normei de incriminare, ci ele intră, sub o formă sau alta, în structura acestor norme, explicând conţinutul lor, arătând limitele lor de aplicare ori reglementând diferitele ipostaze în care se pot afla persoanele care au încălcat norma ori acţiunile (inacţiunile) desfăşurate de acestea17. Alături de normele

i norme care precizează sfera de aplicare a acestora sau disciplinează aplicarea lor. Astfel de norme sunt şi cele care reglementează unitatea legală de infracţiune, respectiv art. 35-37 N.C.p. În doctr

15 Iosif Fodor, în Explicaţii Teoretice ale Codului Penal român. Partea

generală, vol. II, de Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2003, pag. 228.

16 George Antoniu, Reflecţii asupra normei penale, în Revista de drept penal nr. 3/2004, pag. 31.

17 Ibidem, pag. 31, F.M. Conde, M.G. Aran, Derecho penal, parte general, Editorial Tirant 10, Valencia, 2002, pag. 67.

Cristinel Hriţcu

167

de inc

complexe a determinat doctrina să afirme că ,,în măsur

l.

riminare18. Normele integratoare sunt norme care nu impun o anumită conduită subiecţilor şi nu instituie sancţiuni, menirea lor fiind aceea de a facilita aplicarea normelor de incriminare. Ele mai sunt numite şi norme de gradul II.

S-a semnalat că, în procesul de aplicare a legii penale, fapta concretă se confruntă doar cu norma de incriminare a infracţiunii complexe şi nu cu norma generală prevăzută în art. 35 alin. (2) N.C.p., în timp ce la infracţiunea continuată după confruntarea faptei concrete cu norma de incriminare, aceasta se confruntă şi cu norma cu caracter general din art. 35 alin. (1) N.C.p.

Astfel, în ipoteza infracţiunii complexe, caracterul de unitate legală, rezultă din norma de incriminare a acestui tip de unitate legală de infracţiune. Această particularitate a infracţiunii

a în care acest caracter rezultă din normă, legiuitorul poate să se dispenseze de a mai defini în partea generală conţinutul unităţii legale în modalitatea respectivă19. Astfel infracţiunea complexă rezultând din modul de descriere a faptei incriminate, legiuitorul ar putea să se lipsească de definiţia legală din art. 35 alin. (2) N.C.p.

Dezvoltând sugestia autorului, opinăm că aceasta necesită anumite reflecţii şi ar putea fi argumentată atât cu referinţe din dreptul comparat, dar şi cu referinţe din dreptul nostru tradiţiona

18 Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale,

sedicesima edizione, aggiornata e integrata la L. Conti, Milano, Dott. A. Giu

05, pag. 31.

ffre, Editore, 2003, pag. 57. Autorul clasifică normele integratoare în norme directive, norme declarative sau aplicative, norme interpretative, norme de atenţionare, norme extensive/limitative, norme de coliziune şi norme de rechemare. Din acest punct de vedere normele care reglementează infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă sunt norme integratoare interpretative.

19 Gavril Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 20


168

enţină dispoziţiile art. 84 C.p. care defineş

4 ori Codul penal din 1936, nu

Astfel, în Codul penal italian (în vigoare din 1931), art. 84 care reglementează infracţiunea complexă, a fost introdus în dispoziţiile legii penale ca urmare a propunerilor doctrinei. Până la reglementarea explicită a acestei instituţii, legea penală nu conţinea o definiţie explicită a infracţiunii complexe deşi doctrina şi jurisprudenţa italiană nu au avut niciodată îndoieli cu privire la conceptul de infracţiune complexă, însă datorită specificului acestui tip de unitate legală de infracţiune, aceasta putea fi considerată o normă specială în raport cu infracţiunile componente, urmând a fi incidente regulile principiului specialităţii (art. 15 C.p. italian)

Proiectele de Cod penal din Italia, respectiv proiectul Grosso, Proiectul Pagliari şi Proiectul Nordio, nu conţineau vreo prevedere cu caracter general cu privire la infracţiunea complexă.

În prezent, în literatura de specialitate italiană, se susţine că este inutil să se m

te conceptul de infracţiune complexă, curentul aboliţionist fiind îmbrăţişat de unele manuale universitare recent publicate20. De asemenea, nici Codul penal german, nici Codul penal francez sau codul penal spaniol nu conţin prevederi similare cu cele ale art. 84 din Codul penal italian ori art. 35 alin. (2) din noul Cod penal român, revenindu-i astfel doctrinei, rolul de a defini şi a contura sfera de cuprindere a acestui concept.

Din punct de vedere al dreptului tradiţional, conchidem că nici Codul penal din 186

20 Nerhot, Diritto Storia, Padova, 1994, pag. 35, op. cit., în Tommaso Sorrentino, Il reato complesso - aspecti problematici, G. Giappichelli Editore, Torino, 2006, pag. 124 În acelaşi sens, Pagliaro, Principii di diritto penale, Milano, 1988, pag. 666, citat de Tommaso Sorrentino, op. cit., pag. 130. Autorul arată că dacă se aplică art. 15 din Codul penal italian (pr

ecialităţii.

incipiul specialităţii) , norma din art. 84 alin. (1) C.p., devine inutilă în a se aplica, ducând la un rezultat identic cu cel obţinut prin aplicarea principiului sp

Cristinel Hriţcu

169

rite infracţi

od expres

defineau infracţiunea complexă, deşi această formă a unităţii legale de infracţiune era cunoscută în doctrină şi aplicată în jurisprudenţă21, în ambele coduri fiind incriminate dife

uni complexe. Nici chiar după introducerea în art. 107 din Codul penal din 1936 a conceptului de infracţiune continuată, nu a fost definită explicit infracţiunea complexă, ceea ce denotă faptul că deşi conceptul nu era definit în legea penală, acest fapt nu a creat îndoieli cu privire la sfera de cuprindere a acestuia. Ca atare, în activitatea practică se utiliza noţiunea de infracţiune complexă chiar fără a fi reglementat în mod explicit. Datorită acestor argumente, ne întrebăm dacă este imperativ necesar ca legiuitorul să definească în m

această formă a unităţii legale de infracţiune sau dacă este într-adevăr utilă definirea conceptului doar pentru a completa în mod formal sistemul de concepte cu care operează dreptul penal şi în vederea respectării principiului previzibilităţii legii penale.

4. Tot din norma de incriminare rezultă caracterul de unitate legală a infracţiunii de obicei a cărei model legal de incriminare prevede în mod expres cerinţa repetării. De pildă, infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului - prevăzută în art. 379 alin. (2) N.C.p. - este infracţiune de obicei, aceasta rezultând în mod explicit din norma de incriminare care prevede cerinţa repetării. În această situaţie, textul de incriminare se aplică autonom, fără să fie necesară referirea la definiţia legală a infracţiunii de obicei, care de altfel nici nu există.

În doctrină, infracţiunea complexă şi infracţiunea de obicei care cuprinde cerinţa repetării sunt sistematizate în

21 Papadopulu Mihail, Codul penal adnotat, Editura Naţională,

Bucureşti, 1930, pag. 27, Decizia nr. 444/1923 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a.


170

modelu

tea constitu

ului penal, a caracte

l legal unificat de incriminare explicit22, fiind prezentate în antiteză cu modelul legal simplu de incriminare explicit şi modelul legal compus de incriminare explicit.

Nu acelaşi lucru se poate afirma şi în legătură cu infracţiunea continuată - ca formă a unităţii legale de infracţiune - unde definirea explicită a conceptului este absolut necesară deoarece trăsăturile acesteia nu rezultă din norma de incriminare a unei infracţiuni, ci numai prin referire la definiţia legală generală din art. 35 alin. (1) N.C.p.. Ca atare, legiuitorul penal nu poate renunţa la definirea acestui concept. Această formă a unităţii legale de infracţiune ar pu

i un model legal compus de incriminare explicit. La fel, pentru cea de-a doua formă a infracţiunii de

obicei, respectiv infracţiunea de obicei, în care cerinţa repetării nu rezultă explicit din norma de incriminare, ci implicit (de pildă, infracţiunea de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută în art. 348 N.C.p.) se impune definirea explicită în partea generală a Cod

rului repetat al infracţiunii de obicei în conţinutul normei de incriminare. Deoarece actele materiale componente infracţiunii de obicei, nu au valenţă infracţională proprie - comparativ cu celelalte forme ale unităţii legale de infracţiune - constatăm că normele de incriminare ale infracţiunilor de obicei, consacră caracterul de drept sancţionator al dreptului penal (norme care asigură o sancţionare mai aspră a unor reguli de comportare din alte domenii de relaţii sociale), în timp ce normele de incriminare a celorlalte tipuri de unitate legală de infracţiune consacră caracterul normativ al dreptului penal (norme care sancţionează fapte grave contra unor valori care nu sunt ocrotite decât prin normele penale).

22 Gavril Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune, Editura Cartea

Universitară, Bucureşti, 2005, op.cit., pag. 30-31.

Cristinel Hriţcu

171

deoarece la un e

ă comparativ cu celelalt

unitatea legală de infracţiune privită ca şi concept juridic.

În privinţa normelor de incriminare ale infracţiunilor de obicei, se observă că acestea constituie o excepţie de la modalitatea tipică de legiferare a normelor penale,

xamen sumar al textelor de incriminare prevăzute în Codul penal şi în legile speciale cu dispoziţii penale , constatăm că legiuitorul a incriminat ca infracţiuni doar fapte singulare şi ca excepţie a prevăzut cerinţa repetării sau a comiterii actelor în mod obişnuit sau ca îndeletnicire. De multe ori norma de incriminare este mai exigentă, nefiind suficientă repetarea actului, ci cere în plus ca actele materiale succesive să fie comise în mod obişnuit ori ca îndeletnicire.

De asemenea, se constată că toate normele de incriminare din Codul penal şi din legile speciale cu dispoziţii penale săvârşite cu forma de vinovăţie ,,intenţie” pot fi incidente în cazul infracţiunii continuate (cu excepţia infracţiunilor de obicei şi a infracţiunilor de omor), aceasta având o sferă de aplicabilitate mai larg

e forme ale unităţii legale de infracţiune. Din punct de vedere al evoluţiei, constatăm că în

procesul de legiferare şi-au făcut apariţia pentru prima dată normele de incriminare ale unităţii naturale de infracţiune şi abia ulterior, legiuitorul constatând necesitatea unificării, a procedat la edictarea normelor de incriminare care fac parte din sfera unităţii legale de infracţiune. Din punct de vedere al apariţiei unităţii legale de infracţiune trebuie să avem în vedere două aspecte ale aceleiaşi noţiuni: unitatea legală privită ca o sumă de infracţiuni care sunt comise de aceeaşi persoană şi

Cu privire la prima accepţiune este evident că aceasta este la fel de veche ca şi infracţiunea, însă din punct de vedere juridic unitatea legală de infracţiune a fost conceptualizată mult mai târziu.

Faptul că aceeaşi infracţiune poate constitui fie unitate naturală fie unitate legală de infracţiune, în funcţie de condiţiile


172

e a caracteriza, cu aceeaşi valenţă

inţele normei de sine stătătoare. În schimb

aria geogra

incriminare are un rol preponderent. În doctrina penală, s-a

concrete de realizare, nu constituie un non sens, ci exprimă tocmai aptitudinea normei juridice d

juridică aspecte concrete diferenţiate. În privinţa raportului între norma generală şi norma

de incriminare a infracţiunii complexe, comparativ cu infracţiunea continuată se conchide că la infracţiunea complexă norma din partea generală a Codului penal preexistă normelor de incriminare a infracţiunilor complexe, constituind un model (tipar) de incriminare, care trebuie să îndeplinească toate cer

, la infracţiunea continuată, norma de incriminare din partea specială preexistă definiţiei legale a conceptului. La fel, modalitatea concretă de comitere a infracţiunii continuate are în vedere norma din partea generală respectiv art. 35 alin. (1) N.C.p., în timp ce modalitatea concretă de comitere a infracţiunilor complexe se face prin raportare la normele din partea specială a Codului penal.

O altă caracteristică a normelor generale care reglementează infracţiunea complexă este caracterul de stabilitate al conceptului, majoritatea legislaţiilor definind conceptul într-un mod aproape identic. În schimb, normele generale care reglementează infracţiunea continuată sunt mai dinamice , existând diferenţe de concept de la o legislaţie la alta şi în diferite perioade istorice corespunzătoare. Acest fapt ar putea constitui pentru legiuitor o necesitate în reglementarea explicită a conceptului de infracţiune continuată indiferent de perioada istorică sau de

fică. 5. Cu privire la o altă formă a unităţii legale de

infracţiune, respectiv infracţiunea progresivă, deoarece unificarea treptelor autonome diferite de realizare a infracţiunii, nu aparţine proceselor naturale, ci voinţei implicite unificatoare a legiuitorului şi în această ipoteză, norma de

Cristinel Hriţcu

173

plinitoare (infracţiunea absorbită în ipoteza infracţi

are creează şi infracţiunea complexă prin absorbire: la ambele forme există o infracţiune de bază la care se adaugă fie un e complexe)

are exterioară acţiunii, independentă de voinţa agentul

arătat că infracţiunea progresivă face parte din modelul unificat implicit de incriminare23.

Din punct de vedere al elementelor care se regăsesc în structura normelor ce reglementează unitatea legală de infracţiune, constatăm că normele care incriminează infracţiuni complexe şi infracţiuni progresive sunt norme incomplete, având caracter de norme de referire în raport cu norma com

unii complexe şi infracţiunea de bază în cazul infracţiunii progresive).

În cazul infracţiunii complexe, caracterul de norme de referire derivă din trăsăturile normei de incriminare a infracţiunii complexe, respectiv caracterul determinat-determinabil al infracţiunii absorbite (împreună cu caracterul legal şi de reunire al complexităţii), acelaşi caracter determinat al infracţiunii de bază existând şi în cazul infracţiunii progresive. În cazul infracţiunilor progresive, atât infracţiunea de bază cât şi infracţiunea finală fac parte din titlul referitor la infracţiunile contra persoanei având acelaşi obiect juridic, însă în cazul infracţiunii complexe, obiectul juridic principal şi secundar pot fi diferite, dar această diferenţiere nu exclude ca infracţiunea progresivă să se formeze după acelaşi mecanism c

lement supraordonat (ca în cazul infracţiuniişi o împrejur

ui, care determină amplificarea rezultatului iniţial. Ca atare, trăsăturile variate ale normelor de

incriminare care reglementează unitatea legală de infracţiune, a determinat legiuitorul în definirea explicită doar a tipurilor de unitate legală în care normele de incriminare din partea specială a Codului penal nu au un rol exclusiv şi preponderent. Acolo unde trăsăturile tipului de unitate legală

23 Ibidem, pag. 34.


174

are în partea generală a Codulu

i previzi

tipurile de unitate legală de infr

ea de norme compli

întrucât orice infracţiune concretă este expresia materială a un

nu rezultă în mod explicit din norma de incriminare, legiuitorul a creat norme complinito

i Penal, care completează normele din partea specială. În altă ordine de idei, cele două forme de unitate legală reglementate expres, constituie o excepţie de la instituţia concursului de infracţiuni. Întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare, legiuitorul a simţit nevoia reglementării acestora în mod explicit.

Bineînţeles că în spiritul respectării principiulubilităţii legii penale, ar fi fost de dorit ca legiuitorul să se

facă bine înţeles în definirea fiecărui tip de unitate legală de infracţiune, definiţiile normative ale acestor forme de unitate infracţională, fiind utile pentru a completa cel puţin în mod formal sistemul, dar şi pentru aceea că, prin definirea explicită a conceptelor se permite o rezolvare mai consecventă a unor eventuale disfuncţii ce ar putea să apară în aplicarea normelor penale. Totuşi legiuitorul român a înţeles să reglementeze în partea generală a Codului penal doar

acţiune „care aveau nevoie de o precisă caracterizare” motiv pentru care a fost necesară edictar

nitoare în art. 35 alin. (1) şi (2) N.C.p., care să definească conceptele de infracţiune continuată şi infracţiune complexă.

C. Unitatea naturală şi unitatea legală de

infracţiune. A situa fiecare infracţiune concretă într-una dintre cele

două forme ale unităţii de infracţiune căreia i se adaptează, reprezintă una dintre cerinţele aplicării corecte a legii penale, cerinţă care fiind îmbinată cu alte elemente de structurare infracţională, stabileşte fizionomia juridică a faptei săvârşite determinând durata ori cuantumul sancţiunii aplicate. Ca atare,

ei forme de unitate infracţională (naturală sau legală),

Cristinel Hriţcu

175

de infracţiune, specific

e a unităţii naturale de infracţiune) precum şi rezoluţ

procese care constau

acte nerelevante penal care se produc neîntrerupt până la finalizarea actului. În această situaţie, scopul are semnificaţia de pluralitate de

este important de clarificat criteriile de distincţie între cele două forme de unitate de infracţiune.

În ceea ce priveşte unitatea naturală acesteia este existenţa unor procese naturale care

determină caracterul unitar al actului sau al ansamblului de acte săvârşite de făptuitor în realizarea unei singure urmări socialmente periculoase şi cu o singură poziţie subiectivă. Astfel, am putea identifica mai multe situaţii posibile în care se poate vorbi de existenţa unei unităţi naturale de infracţiune.24

Aceste procese ar putea consta dintr-un singur act ori impuls la acţiune (de pildă lovirea prin simpla ridicare a mâinii). În această ipoteză factorul care conferă unitate infracţională este însuşi actul fizic, mişcarea unică musculară de la baza actului (criteriul fiziologic de identificar

ia unică, iar norma juridică nu are o contribuţie unificatoare, ci oferă haină juridică corespunzătoare unui conţinut care este unic prin natura sa.

Celelalte ipoteze au în vedere diferite în existenţa mai multor acte respectiv: 1. Mai multe acte neomogene ale făptuitorului, fiecare

în parte fără vreo relevanţă penală autonomă, constituind trepte de realizare ale actului final (de pildă făptuitorul urmăreşte victima, se apropie de ea şi îi bagă mâna în buzunar), săvârşind mai multe acte fizice neomogene, însă infracţiunea va fi unică. În această situaţie, unitatea infracţiunii este asigurată atât de similitudinea actelor fizice realizate, de factorul de unitate de scop al actelor multiple cât şi de progresivitatea diferitelor

facte nerelevante penal poate caracteriza unitatea naturală atât în

actor unificator al actelor multiple. Această

24 George Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, op.cit., pag. 9-

43.


176

gravă sau existen

acte, fiecare cu relevanţă penală proprie şi care deşi di e pildă, a

forma simplă cât şi în tipurile de unitate deviată sau continuă. Doctrina penală română25 denumeşte acest proces integrator o unitate în cadrul unei pluralităţi interne de acte.

2.O altă ipoteză de unitate naturală de infracţiune există în situaţia mai multor acte fizice identice între ele care deşi au izolat relevanţă penală, fiecare în parte nu a reuşit să producă rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului (faptele apar ca încercări repetate de a produce un rezultat determinat, de pildă absorbirea actelor de participaţie în forma mai

ţa mai multor acte de tentativă la infracţiune, când se desfăşoară neîntrerupt sau la o distanţă raţională de timp, pentru a nu fi exclusă unitatea naturală de infracţiune). În această situaţie, pluralitatea de acte apare ca unificată natural atât prin identitatea actului fizic, material cât şi prin scopul urmărit26.

3.Tot unitate naturală de infracţiune există şi în ipoteza unor acte fizice repetate consumate, fiecare cu relevanţă juridică proprie, dar în vederea realizării unui rezultat mai grav. În această ipoteză, distingem două aspecte:

- când pluralitatea de acte este constituită din mai multe categorii de

ferite, conduc la atingerea aceleiaşi valori sociale (dutorul pentru a ucide victima o loveşte, apoi îi produce

vătămări corporale, după care o ucide). În această ipoteză există o complexitate naturală, fiecare din actele făptuitorului constituie, în concepţia doctrinei27, acte de executare calificate, adică acte care au un dublu rol. Pe de o parte, fiecare act este incriminat distinct de legea penală, având

25 Vasile Papadopol, Doru Pavel, op.cit., pag. 38-39. 26 Costică Bulai, Infracţiunea simplă ca formă a unităţii de infracţiune,

S.C.J. nr. 1/1985, pag. 69, citat de George Antoniu în Unitatea de infracţiune. Contribuţii, op.cit., pag. 14.

27 Vintilă Dongoroz, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal român, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 156.

Cristinel Hriţcu

177

în care rezultatul mai grav se produce, actele

scopul urmărit

a ,

i contex

pasivi diferiţi.

relevanţă penală proprie, constituind infracţiune de sine stătătoare, iar pe de altă parte acesta constituie actul de executare a unei infracţiuni mai grave, căpătând calificarea alternativă de acte de executare ale acesteia (tentativă calificată). În ipoteza

anterioare sunt absorbite ca acte de executare în infracţiunea consumată. Dacă rezultatul nu se produce, acestea îşi redobândesc autonomia. În această ipoteză, factorul unificator îl constituie scopul urmărit de făptuitor.

- când pluralitatea de acte este constituită din acte neomogene, fiecare cu relevanţă penală proprie, dar care aduc atingere unor valori sociale distincte (de pildă autorul sustrage o armă şi apoi comite un omor). În acest caz,

de autor nu mai serveşte ca factor unificator, ci va exista o pluralitate de infracţiuni (conexitate etiologică).

4. O altă ipoteză în care există unitatea naturală de infracţiune este contextualitatea. (pluralitatea de acte identice, omogene, într-o unitate de timp şi de loc, fiecare cu relevanţă penală proprie, atunci când acestea au loc neîntrerupt şi cu aceeaşi oc zie ca şi cum toate acestea ar fi comise cu o unică respiraţie).

În cadrul contextualităţii distingem mai multe situaţii: - când actele repetate identice sunt îndreptate spre

aceeaşi victimă sau asupra unor lucruri ce aparţin aceleiaşi persoane (subiect pasiv este aceeaşi persoană). Factorul unificator nu este unitatea de act a făptuitorului întrucât ne aflăm în faţa mai multor acte şi nici unitatea de scop întrucât autorul nu acţionează în vederea atingerii unei finalităţi diferite de aceea pe care o presupune rezoluţia iniţială şi nici numa

tualitatea deoarece aceasta ar putea unifica şi acte îndreptate împotriva unor bunuri aparţinând unor subiecţi

În această situaţie, factorul unificator ar fi pe lângă contextualitate şi voinţa autorului de a face mai pregnant


178

ţie, soluţia justă este aceea a abandonării unităţii natural

actul său. Repetarea actului scoate în evidenţă voinţa autorului de a da o anumită direcţie şi intensitate contracţiei musculare, dorind să-i imprime faptei un caracter mai grav şi mai hotărât, amplificând conţinutul actului prin repetare ca şi cum un act unic nu l-ar satisface.

- când actele repetate săvârşite nemijlocit şi cu aceeaşi ocazie, sunt îndreptate împotriva unor persoane diferite. În această situa

e de infracţiune reţinându-se un concurs real de infracţiuni, deoarece în raport cu fiecare victimă autorul ia o rezoluţie delictuoasă distinctă. Contextualitatea nu constituie factorul unificator, ci necesitatea care impune o poziţie psihică autonomă în raport cu fiecare victimă28.

- când actele repetate comise cu aceeaşi ocazie şi neîntrerupt privesc lucruri ce aparţin unor persoane diferite. În această ipoteză, există autori (Matei Basarab, Narcis Giurgiu, Florin Streteanu, Gavril Paraschiv) care îmbrăţişează soluţia concursului real de infracţiuni (soluţie identică cu aceea a pluralităţii de subiecţi pasivi), însă s-a exprimat şi părerea existenţei unităţii naturale de infracţiune (Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz, Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Costică Bulai, George Antoniu). În privinţa acestei ultimei soluţii, s-a argumentat că pe ecranul conştiinţei subiectului activ, ceea ce apare este lucrul, tendinţa de a acţiona asupra obiectului, persoana proprietarului fiindu-i indiferentă chiar dacă ar fi cunoscută. Agentul acţionează cu o intenţie unică de pradă, iar acesta acţionează asupra unei pluralităţi de obiecte materiale şi nu asupra unei pluralităţi de obiecte juridice.

- când actele repetate săvârşite concomitent, deşi nu sunt identice sunt substituibile între ele, sunt fungibile, având

.

28 Costică Bulai, Infracţiunea simplă ca formă a unităţii de infracţiune, S.C.J. nr. 1/1985, pag. 69, citat de George Antoniu în Unitatea de infracţiune. Contribuţii, op. cit., pag. 14

Cristinel Hriţcu

179

absolut aceeaşi semnificaţie (este cazul modalităţilor alternative de existenţă a elementului material al laturii obiective). În această situaţie, dacă actele fungibile aduc atingere aceleiaşi persoane sau bun va exista o unitate naturală simplă de infracţiune. Dacă va fi o pluralitate de proprietari ai lucrurilor, soluţia este unitatea naturală simplă de infracţiune, iar dacă sunt subiecţi pasivi multipli va fi o pluralitate de infracţiuni.

În doctrină29 s-a arătat că pentru a distinge unitatea de pluralitatea de infracţiuni, este necesară să se facă distincţia între acţiune - ca element al infracţiunii, pe de o parte şi act – ca parte componentă a acţiunii, pe de altă parte. Astfel, acţiunea interzisă de lege se poate realiza, fie printr-un singur act fie prin mai multe acte materiale care apar ca elemente ale acţiunii interzise, având trăsăturile fie ale unor acte de pregătire fie ale actelor de executare. În cazul actelor de executare, elementul material al infracţiunii este constituit fie dintr-o singură acţiune - în cazul formei tipice a infracţiunii - fie aceasta este constituită din mai multe acte de executare repetate, care apar ca şi părţi componente ale acţiunii. Astfel că, pentru a distinge în mod corect dacă o pluralitate de acte materiale constituie un concurs de infracţiuni sau o unitate naturală sau legală de infracţiune, organele judiciare trebuie să analizeze dacă între acestea există sau nu vreo legătură, iar în caz afirmativ să identifice caracterul legăturii. Astfel că, în ipoteza infracţiunii simple constituită dintr-o pluralitate de acte, săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie (contextualitate), dar şi în ipoteza infracţiunii continuate, actele sunt unite printr-o rezoluţie delictuoasă unică, acesta fiind elementul esenţial de distincţie între contextualitate ca formă a unităţii simple de infracţiune şi infracţiune continuată – pe de o parte – şi

Unitatea simplă ca formă a unităţii naturale de

infria, pag. 66

29 Costică Bulai, acţiune, Studii şi Cercetări Juridice, nr. 1/1985, Editura Academiei

Republicii Socialiste Român


180

între ele. În ipoteza

e timp, dar în realiza

is că împreju

singură activitate, nefiind posibilă o disociere în timp a actelor

concursul de infracţiuni, pe de altă parte. Întrucât însă unitatea de rezoluţie caracterizează deopotrivă infracţiunea simplă şi infracţiunea continuată, acest criteriu este inoperant pentru delimitarea lor30, fiind necesar a se apela la criterii obiective, unul dintre acestea fiind comiterea actelor deodată, în aceeaşi împrejurare, fără intervale

în care actele de executare sunt comise la diferite intervale de timp şi chiar în împrejurări schimbate (în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale) şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, există infracţiune continuată, iar în ipoteza în care acestea sunt comise în aceiaşi împrejurare şi fără intervale de timp între ele, există unitate naturală de infracţiune (infracţiune simplă colectivă), relevante fiind astfel mai multe hotărâri definitive pronunţate sub imperiul Codului penal din 1968. Astfel, pretinderea şi primirea de mai multe ori, la diferite intervale d

rea aceleiaşi rezoluţii, a unor sume de bani, de către persoana care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constând în aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută în art. 257 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod31. Într-o altă speţă s-a dec

rarea în care inculpatul a pătruns într-o unitate service, având astfel reprezentarea că autoturismul din care a încercat să sustragă radiocasetofonul care aparţine altei persoane decât unităţii căreia i-a sustras patru anvelope, nu constituie un argument pentru a încadra cele două acte materiale într-un concurs de infracţiuni ori într-o infracţiune continuată de furt, deoarece din momentul pătrunderii inculpatul a desfăşurat o

30 Ibidem, pag. 67.

site-ul Î.C.C.J. 31 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4171 din 7 decembrie 2011,

publicată pe

Cristinel Hriţcu

181

iune sub forma unităţii natura

l că în acelaşi timp şi loc sunt su

constituie o infracţiune sim

sale. În acest caz, întrucât intervalul de timp dintre acţiuni este prea mic, există o singură infracţ

le, avându-se în vedere şi faptul că în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, nu are relevanţă sub aspectul încadrării juridice, faptu

strase bunuri din patrimonii diferite.32 Distincţia corectă între unitatea naturală şi infracţiunea

continuată - ca formă a unităţii legale de infracţiune – este importantă nu doar din punct de vedere al tratamentului sancţionator al infracţiunii continuate, ci şi din punct de vedere al dreptului procedural, întrucât reţinerea sau, după caz, înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C.p.(din 1968) referitoare la infracţiunea continuată priveşte încadrarea juridică a faptei şi, în consecinţă, atrage incidenţa prevederilor art. 334 C.p.p. care reglementează schimbarea încadrării juridice33 (n.n. - art. 386 N.C.p.p.).

Este de menţionat că în cazul infracţiunilor contra persoanei, unicitatea subiectului pasiv constituie o condiţie pentru existenţa unităţii naturale de infracţiune. Chiar în ipoteza în care actele de lovire sau de violenţă au fost comise în aceeaşi împrejurare, în aceleaşi timp şi cu aceeaşi ocazie faţă de două sau mai multe persoane, acestea nu mai

plă, ci formează un concurs de infracţiuni. După cum am arătat în acest subcapitol, în cazul

infracţiunilor contra patrimoniului, pluralitatea subiecţilor pasivi nu constituie un impediment pentru constituirea unităţii naturale de infracţiune (în concepţia doctrinei majoritare), argumentându-se că valoarea socială ocrotită este aceeaşi , iar pluralitatea de subiecţi pasivi nu afectează unitatea naturală de infracţiune, fiindcă nu dă naştere unor relaţii de apărare socială

32 Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 453/R/11.08.2005, publicată pe

site-ul C.A. Braşov 33 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3202/21.10.2013, publicată pe site-

ul Î.C.C.J.


182

acţiune a fost sis

durează în timp, luând forma infracţ

e, atunci când acţiunea unică (ce se epuizează instanta

naturală de infracţiune în mod nelimit

obiect (aplică mai multe lovituri aceleiaşi victime ori loveşte cu

diferite, aceasta nefiind afectată nici de diversitatea obiectului material al infracţiunii.

Însă unitatea de obiect juridic constituie o condiţie de existenţă atât în cazul unităţii naturale de infracţiune cât şi în cazul infracţiunii continuate.

În doctrina română34, unitatea naturală de infrtematizată în trei categorii, în funcţie de procesele care o

constituie. Astfel, există o unitate naturală pură sau propriu-zisă, atunci când autorul acţionând cu o formă unică de vinovăţie săvârşeşte o acţiune (inacţiune) unică, cu o singură contracţie musculară, care se epuizează instantaneu, producând o unică urmare imediată asupra obiectului material aflat în reprezentarea făptuitorului, apoi există o unitate naturală alterată – fie prin aceea că acţiunea nu se epuizează instantaneu, ci prin natura ei

iunii continue, fie prin aceea că urmarea imediată se răsfrânge asupra altui obiect material decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, când tentativa asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului nu este pedepsibilă (infracţiunea deviată) sau când fapta consumată din culpă asupra obiectului material lezat efectiv nu se pedepseşte – în cazul respectiv existând un concurs de infracţiuni.

Există şi o formă improprie a unităţii naturale de infracţiun

neu, provocând o urmare unică imediată şi este comisă cu o formă unică de vinovăţie) este compusă din acte repetate asupra aceluiaşi obiect material sau asupra unor obiecte materiale diferite, în condiţiile contextualităţii. Caracterul impropriu îl dobândeşte unitatea

at adică în raport cu orice obiect material (lucruri sau persoane) când actele repetate se realizează asupra aceluiaşi

ciocanul de mai multe ori pentru a putea distruge aceeaşi

34 Gavril Paraschiv, op. cit., pag. 19.

Cristinel Hriţcu

183

ci criteriul norma

statuie) şi numai limitat (în concepţia doctrinei majoritare)35, când este vorba de acţiuni repetate asupra mai multor obiecte materiale, deoarece acţiunile repetate cu aceeaşi ocazie şi neîntrerupt, asupra unor persoane diferite (spre deosebire de lucruri) vor constitui întotdeauna un concurs de infracţiuni şi nu o unitate naturală de infracţiune.

La o trecere în revistă a formelor pe care le îmbracă unitatea naturală de infracţiune şi a criteriilor de diferenţiere enunţate, constatăm că este destul de dificil de a identifica un criteriu de diferenţiere între cele două forme de unitate de infracţiune, în ipotezele în care elementul material este multiplu şi, chiar denumirea de unitate naturală de infracţiune este exagerată deoarece doar în parte elementul unificator din cadrul unităţii naturale de infracţiune rezultă din natura lucrului sau din materialitatea actului.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat nitiv, deoarece cu ajutorul acestuia, constatăm existenţa

unei infracţiuni determinate, raportând situaţia de fapt la norma de incriminare. Astfel că orice complex de date ale realităţii constituie unitate sau pluralitate numai raportat la norma de incriminare de referinţă, rezultând că elementul normativ este prezent în toate formele de unitate de infracţiune (chiar dacă are contribuţii diferite în raport cu fiecare modalitate de unitate).

Ca atare, este destul de dificil de identificat ce anume caracterizează conţinutul unităţii de infracţiune faţă de alte concepte, din punct de vedere normativ, deoarece în toate cazurile există o normă de incriminare unică sau mai multe norme de incriminare incidente.

Astfel, în cazul unităţii naturale de infracţiune, deşi rolul normei de incriminare nu poate fi negat, ceea ce

35 Ibidem, pag. 19. Această soluţie, în viziunea unor autori (Matei

Bas hiv, Narcis Giurgiu, Florin Streteanu) s-ar extinde şi în c parţinând unor proprietari diferiţi.

arab, Gavril Parascazul unor lucruri a


184

ectivă, conferi

ralităţi de proc

le, norma penală pe lângă rolul menţionat, îl are şi pe acela de a constitui caracterului unitar al ansam mativ nu est

conferă acest caracter acestei fapte concrete este manifestarea unică sau repetată, declanşată de anumite procese naturale (contracţii naturale, impuls la acţiune) şi unitatea subi

nd unitate întregului ansamblu. În cazul unităţii legale de infracţiune există o pluralitate de unităţi naturale36 unificate prin voinţa legiuitorului într-o normă de incriminare.

Pe de altă parte, este de remarcat rolul diferit pe care îl are norma de incriminare în ceea ce priveşte cele două forme de unitate de infracţiune. Astfel, în cazul unităţii naturale de infracţiune, norma de incriminare doar constată şi consacră unitatea naturală a actelor componente (unitate preexistentă normei) sau evidenţiază existenţa unei plu

ese naturale (în cazul contextualităţii) unite obiectiv, pe când în cazul unităţii legale, norma de incriminare dă naştere, creează unitatea legală de infracţiune (unitatea juridică este ulterioară normelor ce o compun).

Astfel, dacă în cazul unităţii naturale de infracţiune, norma de incriminare are un singur rol - acela de a institui cadrul juridic de existenţă a unor acte singulare ori plurale, cu relevanţă penală (fapta concretă se raportează la un model legal de incriminare) - unitatea internă a faptelor datorându-se unor procese naturale străine normei - în cazul unităţii lega

blului de unităţi naturale37. Astfel, criteriul nore suficient pentru diferenţierea modalităţilor unităţilor

naturale de infracţiune, urmând ca aceste criterii de diferenţiere să fie cele naturale. Însă, chiar factorul natural, nu are decât un rol preponderent şi nu exclusiv, în ipoteza unităţii naturale de infracţiune, deoarece în situaţia contextualităţii/alternativităţii operează şi alţi factori extranaturali respectiv evaluarea normativă sau

36 Ibidem, pag. 22. 37 Ibidem, pg.22.

Cristinel Hriţcu

185

l unităţii natural

inare, deducem că elementul norma

tonome care a

interpretativă (cea efectuată de doctrină sau de organul judiciar şi care este extinsă şi la alte ipoteze prin adăugarea unor temeiuri raţionale ce întregesc procesele naturale).

În concepţia doctrinei germane, chiar în cazue de infracţiune (caracterizată prin acte omogene, toate

executate neîntrerupt, unitate de voinţă şi care după experienţa de viaţă apar ca o unică acţiune) o importanţă hotărâtoare o are tot norma de incriminare, deoarece unitatea de acţiune presupune o evaluare normativă, o dimensiune normativă38. În aceeaşi situaţie este şi unitatea naturală de infracţiune, formată dintr-o pluralitate de acte neomogene, strâns legate între ele, fiecare constituind o treaptă de realizare a actului final.

De asemenea, în cazul unităţii legale de infracţiune, deşi predomină factorul normativ, nu se exclude factorul natural (de pildă legătura de la mijloc la scop în cazul infracţiunilor absorbite şi care compun infracţiunea complexă).

Ca atare, dacă admitem că orice complex de date ale realităţii constituie unitate sau pluralitate de infracţiune, numai raportat la norma de incrim

tiv este prezent în toate formele de unitate de infracţiune, însă norma de incriminare are contribuţii diferite în raport cu fiecare dintre cele două forme ale unităţii de infracţiune.

D. Unitatea legală şi concursul de infracţiuni. 1. Ambele instituţii penale au ca fundament existenţa

mai multor infracţiuni, cu deosebirea că instituţia concursului de infracţiuni presupune o pluralitate de infracţiuni au

r trebui să atragă o răspundere penală multiplă a subiectului activ, dacă nu ar exista posibilitatea aplicării unei singure sancţiuni pentru toată pluralitatea. Concursul de infracţiuni se compune dintr-o pluralitate externă,

38 George Antoniu şi colectiv, Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, 2003, pag. 113


186

zată prin diversificarea în interiorul unităţii

ate juridică de infracţiune, ar constitu

obiectului constituie pluralitatea de infracţiuni şi cealaltă faţă a o să pe

caracterizată prin însumarea unităţilor, în timp ce unitatea legală de infracţiune se constituie dintr-o pluralitate internă – o pluralitate caracteri

a unor elemente din care aceasta se compune. Astfel că unitatea legală de infracţiune este o unitate

constituită pe seama reunirii unor infracţiuni care pot exista autonom şi în mod natural, însă datorită legăturilor obiective şi subiective existente între ele, legiuitorul le reuneşte într-o infracţiune distinctă. În lipsa voinţei legiuitorului, infracţiunile ar fi autonome, constituind o pluralitate de infracţiuni (este cazul infracţiunilor complexe şi continuate). În cazul infracţiunilor de obicei, întrucât în această ipoteză unitatea legală este rezultatul reunirii în conţinutul şi structura juridică a aceleiaşi infracţiuni, a mai multor acţiuni sau inacţiuni, care nu prezintă relevanţă penală proprie, însă prin repetarea lor de un număr semnificativ de ori, acestea dobândesc un pericol social ridicat ce necesită intervenţia legiuitorului, în ipoteza în care legea penală nu ar reuni aceste acţiuni sau inacţiuni, ele rămân simple acte nerelevante penal.

Astfel unitatea legală de infracţiune (respectiv cele două forme reglementate explicit în Codul penal), în lipsa voinţei legiuitorului de a crea această unit

i o pluralitate de infracţiuni, urmând a se aplica câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii, conform art. 39 şi 40 N.C.p.. Ca atare, cele două forme explicite, constituie o derogare de la instituţia pluralităţii de infracţiuni, aceste forme de unitate legală de infracţiune constituind însă şi o pluralitate aparentă de infracţiune.

Astfel metaforic se poate afirma că unitatea legală de infracţiune şi concursul de infracţiuni, constituie două feţe ale aceluiaşi obiect constituit din mai multe infracţiuni: o parte a

biectului constituie unitatea legală creată de legiuitor. Înntru a reliefa trăsăturile distinctive ce particularizează

Cristinel Hriţcu

187

e tip de unitate legală de infracţiune, respectiv concur

rea infracţiunilor este rezultatul unei conjun

lexe trebuie să pre

ambele instituţii, este necesar ca acestea să fie tratate separat pentru fiecar

s de infracţiuni. 2. Cu privire la delimitarea între infracţiunea complexă

şi concursul de infracţiuni, în doctrină39 s-a arătat că delimitarea se face după următoarele criterii: caracterul necesar al absorbţiei, caracterul determinat/determinabil al infracţiunii absorbite şi gradul de pericol social al infracţiunii absorbite/absorbante. Cu privire la caracterul necesar al absorbţiei, pentru a exista infracţiune complexă trebuie ca în conţinutul său de bază sau agravat, să se regăsească o infracţiune, iar infracţiunea absorbantă să se consume odată cu consumarea faptei absorbite. În cazul concursului de infracţiuni, reuni

cturi faptice care este creată prin voinţa părţilor, în timp ce la infracţiunea complexă, reunirea infracţiunilor nu este rezultatul unei conjuncturi faptice, ci necesităţii impuse de incriminarea legală40. Ca atare la infracţiunea complexă, aceasta nu se poate considera săvârşită dacă nu se comite şi infracţiunea absorbită în acelaşi timp, însă la concursul de infracţiuni este posibilă consumarea uneia din infracţiuni, fără a se consuma cealaltă infracţiune.

Cel de-al doilea criteriu de diferenţiere, constă în aceea că legiuitorul în opera de creare a infracţiunii comp

vadă în mod explicit infracţiunea absorbită în conţinutul normei de incriminare a infracţiunii absorbante sau din termenii întrebuinţaţi de legiuitor să se poată deduce clar intenţia acestuia de a absorbi infracţiunea respectivă chiar dacă nu este indicată în mod expres. Infracţiunea absorbită poate fi indicată în conţinutul infracţiunii complexe fie prin însăşi denumirea ei, fie prin indicarea doar a laturii

39 Doru Pavel, Infracţiunea Complexă, J.N. nr. 11/1964, pag. 59-73. 40 Constantin Butiuc, Infracţiunea complexă, Editura C.H. Beck, 1999,

pag. 140.


188

atea etiologică sau unitatea spaţio-

oate absorbi fie datorită enunţului

obiective a infracţiunii absorbite, fie doar prin indicarea rezultatului.

Cel de-al treilea criteriu de distincţie respectiv gradul de pericol social al infracţiunii absorbite/absorbante, este explicat prin aceea că gradul de pericol social al infracţiunii complexe este mai mare decât al fiecăreia dintre infracţiunile componente, deoarece printr-o asemenea faptă sunt puse în pericol sau se vatămă cel mai adesea mai multe obiecte juridice care prezintă în mod abstract un grad de pericol social mai redus al infracţiunii absorbite. În caz contrar, există concurs de infracţiuni. În doctrină41 sunt evidenţiate şi alte criterii complementare de diferenţiere respectiv simultaneitatea rezoluţiilor infracţionale, conexit

temporară. Cu privire la corelaţiile dintre infracţiunile mijloc şi

infracţiunile scop, este de menţionat că acestea pot constitui fie un concurs de infracţiuni cu conexitate etiologică [art. 38 alin. (1) teza a II-a N.C.p.] fie o unitate legală de infracţiune sub forma infracţiunii complexe, sfera celei dintâi fiind mult mai largă decât sfera acestui tip de unitate legală. Cu privire la această corelaţie, relevată fie sub forma concursului de infracţiuni fie sub forma infracţiunii complexe, prima infracţiune joacă rolul unui mijloc sau a unei pregătiri ori înlesniri în vederea comiterii unei alte infracţiuni.

Apropierea între infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni, rezultă şi din faptul că în raport cu infracţiunea complexă, concursul de infracţiuni poate lua naştere în două ipoteze: când nu sunt întrunite elementele infracţiunii complexe şi când una dintre infracţiunile absorbite de infracţiunea complexă generează şi o infracţiune de sine stătătoare pe care nu o p

41 Florin Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex,

1998, pag. 184.

Cristinel Hriţcu

189

cţiunea continuată, ceea ce

– prevăzută în art. 52 C.p. german - sub nota marginală ,,unitatea de infracţiune”.

restrictiv al normei de incriminare fie datorită limitelor pedepsei legale.

2. Cu privire la infracţiunea continuată, se constată că din punct de vedere al incriminării/calificării, toate faptele penale care compun infracţiunea continuată, constituie - prin dispoziţiile legii - o singură infracţiune, deşi în realitate ele reprezintă o pluralitate de infracţiuni. Astfel că, infracţiunea continuată are unele elemente de pluralitate (existenţa mai multor infracţiuni, evaluarea cauzelor justificative şi cele de neimputabilitate în raport cu fiecare infracţiune în parte, evaluarea circumstanţelor atenuante şi agravante în raport cu fiecare infracţiune componentă), dar şi elemente de unitate (rezoluţia delictuoasă, pedeapsa).

Referitor la diferenţierea între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni, cele mai relevante criterii de delimitare a acestora sunt unitatea de rezoluţie infracţională şi unitatea de subiect pasiv în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune. Infracţiunea continuată constituie o formă a pluralităţii aparente de infracţiune, însă atunci când legiuitorul unifică prin voinţa sa o pluralitate de încălcări de lege care compun infracţiunea continuată, acesta ţine seama nu numai de anumite necesităţi de politică penală (de pildă evitarea rigorilor care reglementează concursul de infracţiuni), dar şi de strânsa corelaţie obiectivă şi naturală care există între infracţiunile care compun infra

justifică tratarea acestora ca o unitate de infracţiune şi nu ca o pluralitate. Tocmai această apropiere a conceptelor a determinat unii legiuitori (de pildă legiuitorul german din 1974) să sistematizeze instituţia concursului real de infracţiuni

Însă infracţiunea continuată este foarte apropiată, din punct de vedere al laturii obiective a infracţiunii de concursul real simplu omogen, de care se distinge prin


190

ce unitatea legală de infracţi

vantă în acest sens. Astfel, s-a decis că dacă infracto

rt. 25 din Legea nr. 365/20

rezoluţia unică a infracţiunii continuate şi prin unicitatea subiectului pasiv al infracţiunii. Rezoluţia unică nu se prezumă, ci trebuie dovedită, deoarece regula o constituie pluralitatea de infracţiuni în timp

une constituie excepţia. În doctrină42, s-a arătat că rezoluţia delictuoasă, pentru a avea aptitudinea de a unifica mai multe acţiuni în structura unei infracţiuni continuate, trebuie ca aceasta să aibă caracter unitar şi determinat, practica judiciară fiind rele

rul a luat hotărârea generică de a comite infracţiuni de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, ori de câte ori i se va ivi ocazia, fără a avea reprezentarea concretă a acestora, nu există elementul subiectiv unificator al acţiunilor care prezintă conţinutul infracţiunii prevăzute în a

02, cerinţă esenţială pentru a fi incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) C.p. referitoare la infracţiunea continuată, ci un concurs omogen de infracţiuni43, sau fapta inculpatului de a întreţine raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin constrângerea victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (3) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod 44.

Din conţinutul art. 35 alin. (1) N.C.p. potrivit căruia acţiunile-inacţiunile trebuie să fie comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, rezultă alte două trăsături ale acesteia, respectiv aceasta să fie anterioară acţiunilor şi să se menţină

42 Ibidem, pag. 225-227 43 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 850 din 21 martie 2012, publicată

pe site-ul Î.C.C.J. 44 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011,

publicată pe site-ul Î.C.C.J.

Cristinel Hriţcu

191

luţiei infracţionale, infracţiunea continuată diferă de con

nţiere între infracţi n

tinuată, concur

se la intervale mai mari de timp, excluzâ

ţ

infracţiune continuată, prin adăugarea condiţiei unităţii de su

pe toată durata comiterii acestora. Ca atare, din punct de vedere al rezo

cursul real omogen de infracţiuni prin determinarea şi anterioritatea rezoluţiei infracţionale.

Cel de-al doilea criteriu principal de diferenţiere respectiv unitatea de subiect pasiv a infracţiunii continuate, constituie o condiţie de existenţă a acestui tip de unitate legală de infracţiune şi nu un simplu element de probă a unităţii de rezoluţie.

Ca şi criterii complementare de difereunea co tinuată şi concursul real simplu omogen de

infracţiuni sunt: unitatea obiectului material, identitatea locului, existenţa unor intervale relativ scurte între actele componente, folosirea aceloraşi procedee, metode, mijloace în comiterea acţiunilor, unitatea de mobil şi de scop.

Asemănările dintre infracţiunea consul de infracţiuni şi unitatea naturală colectivă ca

formă a unităţii simple de infracţiune, prin aparenţa (în cadrul unităţii naturale şi legale) unei pluralităţi de fapte penale, determină transformarea unei instituţii juridice în celelalte forme, în funcţie de celelalte condiţii îndeplinite [de pildă, în cazul unităţii naturale colective, dacă se desface pluralitatea, aceasta se converteşte fie într-o infracţiune continuată (dacă întreruperile sunt la intervale reduse de timp, care nu exclud unitatea de rezoluţie delictuoasă şi dacă există acelaşi subiect pasiv) fie într-un concurs de infracţiuni (dacă infracţiunile sunt comi

nd astfel unitatea rezoluţiei infracţionale iar subiecţii pasivi sunt diferi i)]. Aceste instituţii sunt într-o deplină conexiune, întrucât modificarea explicită a uneia, determină modificarea implicită a sferei de incidenţă a celeilalte instituţii. De pildă, modificarea conceptului de

biect pasiv (micşorându-i astfel sfera de incidenţă)


192

itatea legală de infracţiune de concursul de infracţiuni, conchidem că toate criteriile folosite limitată la anumite tipuri de unitate legală de infr

use, criteriul fiziolog

i aplicate la toate tipurile de co

ntificat un alt criteriu care prezint

în aceste limite, existenţa unităţii

tea de referin

erei de incidenţă a form

prezent în toate formel

a comple

ăţi naturale, însă criteriul normativ se com

determină mărirea sferei de incidenţă a concursului de infracţiuni.

Analiza de faţă a abordat şi criteriile de diferenţiere între diferite forme ale unităţii legale de infracţiune şi concursul de infracţiuni. Însă încercând să generalizăm criteriile folosite pentru a deosebi un

au o aplicare acţiune şi tipuri de concurs de infracţiuni, motiv pentru

care acestea nu pot fi extinse la toate situaţiile. Astfel, criteriul urmărilor prodic al contracţiei musculare şi criteriul numărului de

încălcări ale legii penale nu pot fncurs de infracţiuni sau de unitate legală de

infracţiune. Ca atare, trebuie ideă caracteristici pentru toate tipurile particulare. În doctrina italiană45 se subliniază însemnătatea

criteriului normativ, deoareceşi pluralităţii de infracţiune depinde de voinţa

legiuitorului, întrucât norma de incriminare este unitaţă la care se raportează datele realităţii. Astfel că

rolul normei de incriminare în determinarea sfelor de unitate şi pluralitate de infracţiune, ne determină

să afirmăm că elementul normativ este e de unitate de infracţiune, chiar dacă norma de

incriminare are contribuţii diferite în raport cu fiecare modalitate de unitate.

Astfel, în cadrul formelor explicite de unitate legală de infracţiune (infracţiunea continuată şi infracţiune

xă), norma are rolul de a constitui caracterul unitar al ansamblului de unit

pletează cu alte criterii, în funcţie de tipul de unitate

45 George Antoniu şi colectiv, Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 105.

Cristinel Hriţcu

193

legală.

ă infracţiuni compo

infracţionale şi criteriu

itto penale, parte generalConti,

, Revista

ge, Reflecţii asupra normei penale, în Revista de drept penal nr. 3-2004;

4. Basarab Matei, Paşca Viorel, Mateuţ Gheorghiţă, Butiuc Constantin, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2007;

5. Bulai Costică, Bulai Bogdan, Manual de drept penal, partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007;

6. Buzea Nicolae, Curs de drept penal, Universitatea Mihăileană, Iaşi, Curs litografiat, 1934-1935;

7. F.M. Conde, M.G.Aran, Derecho penal, parte general,Editorial Tirant 10, Valencia, 2002;

8. Constantinescu M.G., Codul penal Carol al II-lea din 18 martie 1936, cu modificările din 24 septembrie 1938, Ed. Ziarul Universul, 1938;

9. Dongoroz Vintilă, Tratat de drept şi procedură penală, vol. II, 1924, Tipografia Curierul judiciar, Bucureşti;

10. Dongoroz Vintilă, Drept penal (Reeditare ediţie din 1939), Bucureşti, 2000;

11. Dongoroz Vintilă, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal român, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003;

Astfel, în situaţia infracţiunii complexe, criteriul secundar de diferenţiere este un criteriu obiectiv, constând din legătura de ordin material care există între cele dou

nente, în timp ce în cazul infracţiunii continuate criteriul normativ se completează cu criteriul rezoluţiei

l identităţii de subiect pasiv. Bibliografie 1. Antolisei Francesco, Manuale di dire, sedicesima edizione, aggiornata e integrata la L. Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 2003; 2. Antoniu George, Unitatea de infracţiune. Contribuţii de drept penal nr. 3/1999; 3. Antoniu Geor


194

i Penal român. Parte intilă Dongoroz şi colaboratorii, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 2003;

13. Giurgiu Narcislegislaţie, jur

14. Papadopulu Mihail, Codul penal adnotat, Editura aţional

e, di

; ti

ro.

Bec

12. Fodor Iosif, în Explicaţii Teoretice ale Codulua generală, vol. II, de V

, , Drept penal general, Doctrină

isprudenţă, Ed. Sunset, Iaşi, 1997;

N ă, Bucureşti, 1930; 15. Paraschiv Gavril, Unitatea naturală de infracţiun

tura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005; 16. Tanoviceanu Ioan, Curs de drept penal, vol. I, 191217. Tommaso Sorrentino, Il reato complesso-aspec

blem

E

p atici, G. Giappichelli Editore, Torino, 2006, pag. 124; 18. Expunere de motive, în Codul Penal, Editura C.H

k, Bucureşti, 2009.

Succinte consideraţii asupra noii concepţii referitoare la trăsăturile infracţiunii

195

Suc

ă Curtea de Apel Târgu Mureş

. În conformitate cu art. 15 alin. (1) C.p., infracţiunea este f , nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

definiţii. Consecinţa este că ea trebuie realizată în toate asp

cinte consideraţii asupra noii concepţii referitoare la trăsăturile infracţiunii

Procuror Cristian-Valentin Ştefan

Parchetul de pe lâng

Defining the offence, art. 15 par. (1) Criminal Code establishes those essential features, which

ly an are common

fo d that, at the sa form of illegal cr

itted it.

r all the offences regarded especialnce as ame time, splits the offe

iminal judicial of other forms of illegal judicial. The essential features of the offence are the

following: the act should be provided by the criminal law; the act should be committed with guilt; the act should be unjustified; the act should be attributable to the person who has comm

For the existence of the offence it is necessary the achievement of all its essential features. The lack of any of this features leads to the non-existence of the offence, and to the removal of the criminal character of the act.

1apta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie

Norma care defineşte infracţiunea este o adevărată regulă de drept, iar nu o normă cu caracterul unei simple

ectele pe care le prevede1.

1 I. Oancea, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.

Ilieeck, Bucureşti, 2003,

pag

scu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, ed. a doua, Ed. Academiei Române şi CH B

. 93.


196

p, difere ţiază infracţiunea ca formă a ilicitului juridic penal de alte fo

ale infracţiunii sunt următ

ă de legea penal

azul unui răspuns poziti

enală (tipicitatea)

o descrie într-o anumită

Definind infracţiunea, art. 15 alin. (1) C.p. stabileşte acele trăsături esenţiale, care sunt comune tuturor infracţiunilor privite în special şi care, în acelaşi tim

nrme ale ilicitului juridic2. 2. Aşadar, trăsăturile esenţialeoarele: - fapta să fie prevăzută de legea penală; - fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; - fapta să fie nejustificată; - fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Pentru existenţa infracţiunii este necesară realizarea

tuturor trăsăturilor ei esenţiale. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături conduce la inexistenţa infracţiunii, la înlăturarea caracterului penal al faptei3.

3. Pentru a aprecia dacă o faptă constituie infracţiune,

mai întâi se cercetează dacă fapta este prevăzută. În cazul unui răspuns negativ, cercetarea celorlalte

trăsături esenţiale rămâne fără obiect. În cv, se cercetează dacă sunt realizate şi celelalte trăsături

esenţiale4. I. Fapta să fie prevăzută de legea p

4. Definiţie. O faptă este prevăzută de legea penală (tipică) atunci când legiuitorul

2 G. Antoniu, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Ştefan Daneş, Gh. Dărângă,

D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Co

Drept penal român. Partea generală, Ed 14, pag. 132.

dul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pag. 86.

3 C. Mitrache, C Mitrache, itura Universul Juridic, Bucureşti, 204 Ibidem.


197

dispodescrie o faptă înseamnă a-i arăta

conţin

ui model legal (a unui tipar abstract);

ctive.

se realiz

formă de ilicit juridic, tot aşa conţinutul infracţiunii este utilizat pentru a delimita o infrac

) existenţa unei concordanţe între elementele-obiective şi sub

nţinutului obiectiv şi subie

ept: vinovăţia).

zăm două corelaţii, după cum urmează:

ziţie incriminatoare şi o interzice sau o impune sub sancţiune penală5. A

utul de bază (simplu) şi derivat (atenuat sau agravat)6. 5. Condiţii. Tipicitatea presupune îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiţii: a) existenţa unei fapte concrete; b) existenţa unPrin modelul legal se descrie fapta atât în elementele ei

obiective, cât şi în elementele ei subieDescriind o faptă, legea penală determină conţinutul

infracţiunii, iar, cu ajutorul conţinutului infracţiunii, ează încadrarea juridică a faptei concrete7. Aşa cum

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt utilizate pentru a delimita infracţiunea de altă

ţiune de alta8. ciective-ale faptei concrete şi modelul legal. Elementele faptei concrete trebuie să corespundă cu cele

ale faptei descrise în norma de incriminare. Concordanţa se stabileşte în urma comparării faptei

concrete cu modelul legal, sub aspectul coctiv (chiar dacă, sub aspectul conţinutului subiectiv, se

operează şi cu un alt conc 6. Corelaţii. Cercetând tipicitatea, trebuie să reali

l. Partea generală. Ed.

Uni ag. 164. 5 C. Bulai, N. Bulai, Manual de drept penaversul Juridic, Bucureşti, 2007, p6 I. Oancea, op. cit., pag. 113. 7 I. Oancea, op. cit., pag. 114. 8 Ibidem.


198

ală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este o infracţiune, ci numa

a fi prevăzută de legea penală şi prin

lă, faţă de consacrarea altor două trăsături, anume tipicit

ă fie cu

oncepţia ei normativă, este desemnată prin noţiunea de imputabilitate.

a) între noţiunea de faptă prevăzută de legea penală şi noţiunea de infracţiune

Relaţia dintre noţiunea de infracţiune şi noţiunea de faptă prevăzută de legea penală este una de la gen la specie. Rezultă că orice infracţiune este o faptă prevăzută de legea pen

i aceea care, în acelaşi timp, realizează şi celelalte trăsături esenţiale9.

b) între trăsătura faptei de cipiul legalităţii incriminării10 Principiul legalităţii incriminării constituie temeiul

trăsăturii esenţiale a faptei de a fi prevăzute de legea penală. Trăsătura esenţială a faptei de a fi prevăzută de legea

penală constituie expresia principiului legalităţii incriminării şi concură la realizarea acestuia.

II. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie (vinovăţia) 7. Consacrarea trăsăturii faptei de a fi săvârşită cu

vinovăţie alături de trăsătura faptei de a fi imputabilă este criticabi

atea şi imputabilitatea11. Argumentele care pledează pentru această afirmaţie sunt următoarele:

- vinovăţia, ca element al laturii subiective, ar fi trebuit sprinsă în tipicitate; - vinovăţia, ca trăsătură a infracţiunii, în c

2.

che, C Mitrache, op. cit., pag. 133-134; F. Streteanu, D. Niţ255

9 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 1310 I. Oancea, op. cit., pag. 113. 11 C. Mitrau, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pag. 254-, 408-409.


199

ării, a avut reprezentarea acţiunii şi a urmării ei ori nu a avut reprezentarea acţiun

. Structură. În structura vinovăţiei intră doi factori: factor

te de co

acelei fapte. Conştiinţa delibe

purtat deliberarea, urmează să fie săvâr

. Voinţ

derenţă a factorului de conştiinţă asupra factor

8. Definiţie. Prin vinovăţie se înţelege atitudinea unei persoane, care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, în momentul execut

ii şi a urmării ei, deşi putea şi trebuia să o aibă12. 9ul intelectiv (prevederea), factor de conştiinţă, şi factorul

volitiv (voinţa), factor de voinţă. Acţiunea şi urmarea sunt concepute, orientate şi meditanştiinţă. În conştiinţă apar ideea (hotărârea) de a săvârşi

fapta şi reprezentarea urmărilor rează asupra tuturor motivelor care pot determina luarea

hotărârii de a săvârşi fapta. De asemenea, conştiinţa hotărăşte dacă fapta, asupra căreia s-a

şită13. Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri, se

trece de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţăa, condusă de conştiinţă, mobilizează şi dinamizează

energiile necesare în vederea punerii în executare a hotărârii luate14.

Există o preponului de voinţă. Conştiinţa se răsfrânge asupra voinţei şi,

prin intermediul ei, asupra acţiunii şi urmării15. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică a faptei, iar

voinţa declanşează cauzalitatea fizică a acesteia16.

I. Oancea, op. cit., pag. 104; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 157.

12 C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 157. 13 I. Oancea, op. cit., pag. 103. 14 Ibidem. 15 16 I. Oancea, op. cit., pag. 104.


200

irectă), culpa (cu prevedere sau fără prevedere) şi intenţia depăşită.

stă intenţie directă atunci când făptui

Există intenţie indirectă (even

îl urmăreşte (acţionând, prin urmar

tă posibilitatea roducerii lui (acţionând, prin urmare, cu intenţie indirectă)17.

.

al victim

10. Forme şi modalităţi. Formele şi modalităţile vinovăţiei sunt: intenţia (directă sau ind

11. Intenţia directă. Exitorul prevede şi urmăreşte rezultatei faptei sale. 12. Intenţia indirectă. tuală) atunci când făptuitorul prevede, nu urmăreşte

rezultatul faptei sale, dar acceptă posibilitatea producerii lui. Specific intenţiei indirecte este că fapta este susceptibilă

să producă cel puţin două rezultate: - unul - licit sau ilicit, prevăzut sau neprevăzut de legea

penală - pe care făptuitorule, cu intenţie directă); - altul - ilicit, prevăzut de legea penală-pe care făptuitorul

nu îl urmăreşte, dar în privinţa căruia accepp

În consecinţă, există intenţie indirectă atunci când făptuitorul, deşi a prevăzut ca posibilă producerea unui alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi, a săvârşit fapta, iar acel rezultat s-a produs18

Al doilea rezultat este doar posibil, iar făptuitorul acceptă posibilitatea producerii lui. Dacă al doilea rezultat este inevitabil, iar nu posibil, intenţia este directă (exemplu: victima se află în lift, cu mai multe persoane; făptuitorul, adversar

ei, taie cablul de susţinere şi determină căderea victimei;

ulai, op. cit., pag. 160;

C. . Streteanu, D. Niţu, Drept pen , pag. 254-255, 408-409

I. Oancea, op. cit., pag. 106.

17 I. Oancea, op. cit., pag. 106; C. Bulai, B. N. BMitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 136; Fal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014. 18


201

cu prevedere (uşurinţa). Există culpă cu preve

aceea că, în cazul ambelor, este prezent factorul de conştiinţă. Atât la culpa cu prevedere, cât şi la intenţie (direc

l de voinţă este o

în această situaţie există intenţie directă atât faţă de victimă, cât şi faţă de celelalte persoane aflate în lift)19.

13. Alte modalităţi ale intenţiei. Intenţia mai poate fi

clasificată după cum urmează: - simplă (obişnuită) sau calificată (prin scop sau prin

mobil special); - spontană sau premeditată; - iniţială (făptuitorul prevede rezultatul faptei încă din

momentul trecerii la săvârşirea ei) ori supravenită (făptuitorul prevede rezultatul faptei ulterior unei hotărâri iniţiale, care determină hotărârea ulterioară de a-l produce);

- unică (se prevede un singur rezultat) sau complexă (se prevăd mai multe rezultate)20.

Aceste modalităţi ale intenţiei evidenţiază grade diferite de periculozitate a făptuitorului şi au importanţă în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei21.

14. Culpa dere atunci când făptuitorul prevede, nu urmăreşte, nu

acceptă rezultatul faptei sale, dar socoteşte fără temei că acesta nu se va produce.

Culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia (directă sau indirectă), prin

tă sau indirectă) făptuitorul prevede rezultatul faptei22. În acelaşi timp, culpa cu prevedere se deosebeşte de

intenţie (directă sau indirectă), prin aceea că factorurientat într-un anumit sens, diferit la cele două forme de

19 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 136. 20 C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 161.

a, op. cit., pag. 107; C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 137

21 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 136. 22 I. Oance.


202

ea rezultatului faptei sale, în timp

cuvinte, cele două forme de vinovăţie se deosebesc în privinţa poziţiei psihice a făptuitorului faţă de rezult

săvârşite din culpă cu prevedere vătămarea corporală din culpă sau uciderea din culpă comis

vinovăţie. La intenţie (directă sau indirectă), făptuitorul urmăreşte sau acceptă producer

ce la culpa cu prevedere făptuitorul nu acceptă rezultatul faptei sale, considerând fără temei că acest rezultat nu se va produce. Cu alte

atul faptei sale23. Culpa cu prevedere se deosebeşte faţă de intenţia

indirectă, prin aceea că speranţa în neproducerea rezultatului se bazează pe împrejurări diferite în cazul celor două forme de vinovăţie. În cazul culpei cu prevedere, speranţa în neproducerea rezultatului se bazează pe anumite date ale realităţii, de natură obiectivă, ce ţin de circumstanţele în care s-a săvârşit fapta, sau de natură subiectivă, ce ţin de calităţi ale făptuitorului, date care se dovedesc a fi apreciate greşit şi care sunt insuficiente pentru a preîntâmpina producerea rezultatului. În cazul intenţiei indirecte, speranţa în neproducerea rezultatului se bazează pe o simplă întâmplare, ce ar putea să se producă sau nu24.

Sunt exemple de infracţiuni

e prin încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice25 (mai larg, infracţiunile care presupun culpă profesională).

15. Culpa fără prevedere (neglijenţa, greşeala). Există

culpă fără prevedere atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Culpa fără prevedere se deosebeşte faţă de intenţie şi faţă de culpa fără prevedere, prin aceea că factorul de conştiinţă

23 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 137. 24 Ibidem. 25 Ibidem.


203

lipseş în cazul primei forme de vinovăţie enunţate, dar este preze

gaţia de a prevedea rezultatul faptei şi posibilitatea de a prevedea rezult

fără prevedere. Această obligaţie rezultă, de cele mai multe

ă după un criteriu obiectiv, acela

al verificării tuturor împre

l prevedea), nu există vinovăţie sub forma culpei, ci caz

enţa de viaţă,

(situaţie obişnuită). Dacă nu există posibilitatea de a prevedea rez ptei, nu există vinovăţie sub forma culpei fără pre

27

tent în cazul celorlalte două. Culpa fără prevedere presupune două elemente: obli

atul faptei. 16. Obligaţia de a prevedea rezultatul faptei în cazul

culpei ori, din acte normative ce reglementează desfăşurarea

anumitor activităţi. Ea se apreciazal omului atent şi prudent din categoria făptuitorului.

Examenul care se face este acelajurărilor obiective în care s-a săvârşit fapta, pentru a se şti

dacă orice om din categoria făptuitorului, acţionând într-o manieră identică, ar fi fost în măsură să prevadă rezultatul. Dacă rezultatul faptei nu este previzibil (făptuitorul nu are obligaţia de a-

fortuit. Dacă rezultatul faptei este previzibil (făptuitorul are obligaţia de a-l prevedea), urmează să se cerceteze dacă există posibilitatea de a-l prevedea26.

17. Posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei în cazul

culpei fără prevedere. Această posibilitate se apreciază după un criteriu subiectiv, în cadrul căruia sunt incluse aspecte ce ţin de personalitatea, particularităţile psihofizice, experi

pregătirea profesională, dezvoltarea intelectuală ale făptuitorului. Dacă există posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei, există vinovăţiei sub forma culpei fără prevedere

ultatul favedere, din cauza imposibilităţii subiective de prevedere a

rezultatului (situaţie excepţională) .

26 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 138. 27 Ibidem.


204

ia depăşită (praeterintenţia). Există intenţie depăş ă atunci când fapta săvârşită cu intenţie produce un rezult

ni (exemplu: viol urmat de moartea victimei) sau în conţinutul obiectiv al unei alte infrac atoare de mo rte) .

acă urmarea mai gravă nu poate fi atribuită făptui

ea mai uşoară.

cazul intenţiei indirecte, al doilea rezultat este doar posibil, iar

18. Alte denumiri ale culpei. Culpa mai este denumită

nepricepere, nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă28. 19. Intenţitat mai grav, care îi este atribuit făptuitorului cu titlu de

culpă. Intenţia depăşită este o formă mixtă de vinovăţie, cu o

structură complexă, ce presupune: - săvârşirea cu intenţie a unei acţiuni/inacţiuni ce intră în

conţinutul obiectiv al unei infracţiuni; - producerea din culpă a unei urmări ce intră în conţinutul

obiectiv agravat al aceleiaşi infracţiu

ţiuni, mai grave (exemplu: loviri sau vătămări cauz29a

Intenţia ce caracterizează acţiunea/inacţiunea poate fi directă sau indirectă30, iar culpa ce caracterizează urmarea poate fi cu prevedere sau fără prevedere31.

Dtorului cu titlu de culpă, el nu va răspunde penal în raport

cu această urmare. Nu se va reţine infracţiunea iniţială în variantă agravată sau infracţiunea mai gravă, ci infracţiunea iniţială în variantă simplă sau infracţiun

Intenţia depăşită se aseamănă cu intenţia indirectă, prin aceea că în cazul ambelor se pun în discuţie două rezultate. În

28 Ibidem. 29 C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; C. Mitrache, C Mitrache,

op. cit., pag. 139. 30 C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; F. Streteanu, D. Niţu, op.

cit., pag. 342. 31 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 139; F. Streteanu, D. Niţu,

op. cit., pag. 341.


205

tuitorul trebuia şi putea ă îl prevadă .

ăţiei. Vinovăţia trebuie să fie constatată şi dovedită.

găsit exteri

I. Fapta să fie nejustificată (antijuridicitatea)

tă este nejustificată (antij

apta este justificată în prezenţa cauzelor justificative. Cauze ve înlătură trăsătura faptei de a fi

făptuitorul, prevăzându-l, acceptă posibilitatea producerii lui. În schimb, în cazul intenţiei depăşite, rezultatul mai grav fie este prevăzut, dar făptuitorul socoteşte fără temei că nu se va produce, fie nu este prevăzut, deşi făp

32s 20. Proba vinov

Procesele psihice ale vinovăţiei (conştiinţa şi voinţa) se exteriorizează în acţiuni şi urmări concrete. Constatarea şi dovedirea vinovăţiei se face cu ajutorul elementelor de fapt, obiective, în care ea (procesele ei psihice) şi-a/au

orizare33. Aşadar, vinovăţia se dovedeşte prin raportare la aspectele obiective ale infracţiunii.

II Definiţie. Antijuridicatea exprimă o contradicţie între

fapta săvârşită şi ordinea de drept34. O fapuridică) atunci când e contrară ordinii de drept. Excluderea antijuridicităţii. O faptă, deşi prevăzută de

legea penală, nu constituie infracţiune dacă legea permite săvârşirea ei (fiind, astfel, justificată). Tipicitatea constituie numai un indiciu de antijuridicitate35.

Fle justificati

. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; C. Mitrache, C Mitrache,

op. cit., pag. 139. 33

32 C

C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 194; I. Oancea, op. cit., pag. 109-110.

itrache, C Mitrache, op.

34 F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., pag. 349; C. M cit., pag. 139. 35 F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., pag. 349; C. Mitrache, C Mitrache,

op. cit., pag. 140.


206

le justificative sunt: legitima apărare, starea de ne

e a săvârşit-o (impu

a actului său, de a

conform acestei aprecieri . ăsătura faptei de a fi imputabilă se stabileşte după ce,

în prealabil, s-a stabilit că fapta este tipică-atât obiectiv, cât şi subiectiv-şi antijuridică38.

Excluderea imputabilităţii. O faptă, deşi prevăzută de

legea penală şi nejustificată, nu constituie infracţiune dacă nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Fapta este neimputabilă în prezenţa cauzelor de neimputabilitate. Cauzele de neimputabilitate înlătură trăsătura faptei de a fi imputabilă şi, în consecinţă, caracterul penal al acesteia. Cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit.

Bibliografie 1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.

Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii Teoretice ale Codului

nejustificată (antijuridică) şi, în consecinţă, caracterul penal al acesteia36. Cauze

cesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate.

III. Fapta să fie imputabilă persoanei cartabilitatea) Definiţie. Prin imputabilitate se înţelege capacitatea

persoanei de a discerne valoarea etică şi socială aprecia motivele care o stimulează sau o reţin să comită

acest act şi de a se determina 37

Tr

36 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 139. 37 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 140. 38 C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 140; F. Streteanu, D. Niţu,

op. cit., pag. 256-257.


207

Penal Român, ed. a d omâne şi CH Beck, Bucureşti, 200

. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. PE

rache, Drept penal român. Partea general , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 132.

4

oua, Ed. Academiei R3.

2. T. Vasiliu, G. Antoniu, Ştefan Daneş, Gh. Dărângă, D

artea generală, d. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972.

3. C. Mitrache, C Mită. C. Bulai, N. Bulai, Manual de drept penal. Partea

generală. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală,

Ed. Universul Juridic, 2014.

Declinarea înapoi după preluare, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale

208

în vederea

Declinationthe prosecu

CONTROVERSE Declinarea înapoi după preluare,

efectuării sau supravegherii urmăririi penale

Liviu Popescu after taking over, for execution or supervision of tion. Inequity..

În analiză, p după preluarea unei

cauze de la procurorul legal învestit de către procurorul de la parchetul ierarhic superior (în condiţiile art. 325 C.proc.pen.), acesta din urmă se poate dezînvesti declinându-i cauza, în vd

oc.pen. stipulează : e parchete. (1)

roblema de a şti dacă,

ederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, celui intâi.

Art. 325 C.pr„Preluarea cauzelor de la altProcurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de

ublic.

competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.”

* * *

A. Preambul.

Paradoxal, ceea ce este necesar şi raţional în cazul instanţelor1 - nu este necesar şi raţional, de lege lata, în cazul Ministerului P

Nu în sensul de a se institui o îndoială faţă de buna-credinţă a preşedinţilor de instanţă, ci pentru că e mai prec

1 aut să se prevină arbitrariul, e mai bine

să nu existe nicio suspiciune de posibilă manipulare a dosarului spre un anumit magistrat convenabil.

Liviu Popescu

209

instituit în vederea eliminării subiect u repartizarea cauzelo

Ne referim la faptul că sistemul obiectiv de garanţii

ivismului în legătură cr la completele de judecată2 (ca un

element component al dreptului la un judecător imparţial → la un proces echitabil) este înlocuit, în activitatea parchetelor, cu sistemul subiectiv de repartizare a cauzelor la procuror3.

În numele eficienţei4.

u a trăit în RoNumai cine n

poate fi fisurată încr„dirijate” de

2 a) între instanţe - comp ală). b) între completele un

3 a) între parc

mânia ultimilor 25 ani nu ştie cât de profund ederea publică în actul de justiţie prin formulele

sesizare. etenţa obiectivă (leg

ei instanţe - repartizare aleatorie. hete - competenţa obiectivă (legală) poate fi înfrântă prin onducătorului parchetului ierarhic superior (art. 325 dispoziţia c

C.proc.pen.). b) între procurorii aceluiaşi parchet - prin dispoziţia subiectivă a conducătorului de parchet [art. 18 alin. (2) lit. b) din ROI şi urm. coresp.],

4 mai slabă.

pi lvatorul, Tătucul)

nfuzie

fie la repartizare, fie la redistribuire [art. 64 alin. (4) din Legea nr. 304/2004]. Niciun lanţ nu e mai solid decât veriga lui ceaConcepţia potrivit căreia numai la vârful sistemului Ministerului Public

ot fi gestionate evenimentele [reprezentând o transpunere la nivel nstituţional a mitului Conducătorului providenţial (Sa

ca temei al legitimităţii autorităţii, conform Weber, M. „Politica, o vocaţie şi o profesie”, Ed. Anima, Buc., 1992, p. 9], unităţile ierarhic inferioare fiind „depăşite”, aşadar ineficiente, are la bază o co între

şi, respectiv, al

actul de autoritate al magistratului procuror are

statutul magistratului şi acela al funcţionarului public. În temeiul principiului constituţional al supremaţiei legiiindivizibilităţii Ministerului Public, de pe indiferent care treaptă a ierarhiei este emis,aceeaşi forţă obligatorie în raport de organele administraţiei publice ca şi actul procurorului general însuşi. Teza contrară, care relativizează autoritatea magistraţilor de la parchetele considerate mici (!), contravine Constituţiei.


210

l „firesc competent” (potrivit legii) de cătr

or) reprezintă o prerogativă reminiscentă din legea comunistă de organizare şi funcţionare a ve ri a Republicii

l judecătorului de instrucţie.

argumentat necons

1n

Dar eficienţa nu este principiu constituţional.

Imparţialitatea însă, da5. Puterea de injoncţiune, preluarea cauzelor

de la procurorue procurorul „plus-competent” (pentru că

este ierarhic superi

chii ProcuratuSocialiste România6.

Evident, anterior regimului comunist, nimeni nu îi putea lua dosaru

În mod repetat, am tituţionalitatea acestei proceduri7. Nu vom insista. Decizia Curţii Constituţionale nr.

058/2007, care pune sub semnul identităţii oţiuni constituţionale fundamental diferite8

tă (şi există!) carenţe de resurse umane sau logistice la

arhic inferioare, atunci Dacă însă exisparchetele ier acestea trebuie rezolvate, nu

5 de ani), de către decidenţi. menţinute (de 25 „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al

imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” [art. 131 alin. (1) din Constituţia României].

6 „Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre i

7 3-209.

8 , că principiul subordonării ierarhice …, ţiile constituţionale

atribuţiile procurorilor din subordine sau să suspende or să anuleze actele şi dispoziţiile acestora” (art. 5 din Legea nr. 60/1968).

Liviu, Popescu „Puterea de instrucţiune şi de injoncţiune a procurorului ierarhic superior” în Pro Lege nr. 3-4/2003, p. 19Liviu, Popescu „Despre preluarea unor anumite cauze” în Pro Lege nr. 3/2005, p. 176-192. Nota S.R.U.D. nr. 747/C/7762/2013 din 5.08.2013, în pregătirea Ordinului p.g. al PICCJ nr. 167/2013. „Curtea reţine, în acest sensprevăzut de dispozi mai sus-menţionate (Sic ! În

Liviu Popescu

211

[„subordonarea ierarhică” - art. 113 alin. (2) din onstituţia R.S.R.C rarhic9 şi „controlul ie ” - art.

131 ali ], aju

v

B. Pri ii. Dilatarea şi contracţia compein

I.

ce nu îl exclude, evident, din activitatea altor funcţionari publici, dar îi accentuează importanţa în acest segment de activitate), principiul legalităţii impune instituţiilor publice

n. (1) din Constituţia României10 face cu tât mai evidentă necesitatea unei schimbări de risprudenţă.

Până atunci, art. 325 C.proc.pen. este în igoare şi se aplică.

* * *

ncipiul legalităţtenţei. Necesitatea existenţei unui

strument procesual-penal.

„Legalitatea procesului penal. Procesul penal se desfăşoară potrivit

dispoziţiilor prevăzute de lege”11. Consacrat la rang constituţional şi anume numai în ceea ce priveşte activitatea procurorilor (ceea

să acţioneze în strictă conformitate cu legea:

realitate, „subordonarea ierarhică” nu este menţionată nicăieri în Constituţia României !) … în considerarea căruia aceştia (procurorii,

9

n.n.) sunt obligaţi să se supună şefilor lor…din ordinul acestora”. (decizia Curţii Constituţionale nr. 1058/2007).

„Organele Procuraturii sunt subordonate ierarhic” [art. 113 alin. (2) din Constituţia R.S.R., 1965].

10 ră activitatea potrivit principiului legalităţii, al „Procurorii îşi desfăşoaimparţialităţii şi al controlului ierarhic…” [art. 131 alin. (1) din Constituţia României, 1991].

11 Art. 2 C.proc.pen.


212

acestea pot face numai ceea ce spune legea şi anume numai cum spune legea12.

În exercitarea atribuţiilor şi a competenţelor publice, principiul legalităţii exclude posibilitatea de a interpreta tăcerea legii în sensul unei libertăţi neîngrădite de acţiune a instituţiilor („ceea ce legea nu interzrecunde dr

ă instituţie procesual-penală („restituirea la procuror”) sau a juridio

ice este permis”), această posibilitate fiind oscută, în mod tradiţional, doar subiecţilor ept privat. A se construi ex nihilo o nou

se modifica tacit, prin analogie, o instituţiecă preexistentă („declinarea”) de către

rganul de aplicare13 a legii este inadmisibil nu umai pentru că se încalcă, astfel, principn iul

legalip

tăţii, nu numai pentru că se înfrânge şi rincipiul constituţional al separaţiei puterilor

12 „… nu se poate concepe ca reacţiunea represivă să intervină pe alte căi şi cu alte forme decât cele prescrise de legea de procedură penală … trebuie să lucreze numai în cazurile, în chipul şi în formele prescrise de lege, evitând şi refuzând orice alt procedeu care nu poată pecetea

fi, în certe cazuri, mai comod, mai noviceanu, I. „Tratat de drept şi de Curierul Judiciar, Buc., f.d., p. 34-35).

Mateuţ, Gheorghiţă „Tratat de procedură

leu

legalităţii, chiar şi când acesta ar eficace şi mai raţional” (Taprocedură penală”, vol. IV, Tip.În acelaşi sens, a se vedea şi penală. Partea generală”, vol. I, C.H. Beck, Buc., 2007, p. 154: „Din

galitatea procesului rezultă următoarele cerinţe: … procedura de rmărire penală şi de judecată are loc numai în condiţiile şi cu formele

prevăzute de lege …” . 13 osteşte cuvintele legii”

spiritul legilor”, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Judecătorii reprezintă doar „gura care r

(Montesquieu, Charles „DespreBuc., 1964, p. 203)

Liviu Popescu

213

în stapentrcondce lipuna

i care este norm

II. Noţiunea

t intrându-se în domeniul legiferării14, ci şi u că imaginaţia (dublată de decizie) poate uce la o practică judiciară neunitară, ceea seşte „legea” (în sensul larg, C.E.D.O.) de

dintre condiţiile sale calitative esenţiale : previzibilitatea („lex certa”)15.

Întrebarea prealabilă oricărei proceduri penale nu este, aşadar, dacă există vreo normă care să o interzică, c

a care o reglementează16.

de competenţă. Drept şi obligaţie. „… competinţa este deci puterea-atorireînd pe care o instanţă o are de a ceta şi soluţiona o anumită pricină . „… prin competenţă se înţelege dreptul şi igaţia

cer ”

obl

17

unui organ judiciar de a instrumenta numită cauză penală, potrivit legii …” o a

1.

18.

Competenţa firească de instrumentare a cauzei revine procurorului ză potrivit principiului separaţiei şi echilibrului

ivă, executivă şi judecătorească – în cadrul onale” [art. 1 alin. (4) din Constituţia României]. , 25.05.1993. .2011. .10.2006. .2006.

14 „Statul se organizeaputerilor – legislatdemocraţiei constituţi

15 Kokkinakis c. Grecia Soros c. Franţa, 6.10 Pessino c. Franţa, 10 Valico c. Italia, 21.0316 De exemplu: poate procuror ipiu de

reglemambii fiachitarea/condaNu, deşi no

17 Tanovicean18 Mateuţ, Gheorghiţă, Ibidem, p. 398.

ul dispune [prevalându-se de un princentare a profesiei (şi anume identitatea de statut cu judecătorul,

ind magistraţi)] percheziţia domiciliară, arestarea preventivă, mnarea etc. ?

rme prohibitive exprese nu există. u, I., Ibidem, p. 88.


214

cores

2.

deja învestit potrivit normei generale, şi anume „procurorului de la parchetul

punzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia …” [art. 56 alin. (6) C.proc.pen.].

Prin excepţie, motivat de existenţa anumitor situaţii (conjuncturi), uneori pare oportună instrumentarea unei cauze la parchetul ierarhic superior (mai înzestrat), aşadar preluarea acesteia …

„... în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale ...”. Legiuitorul nu reglementează

„preluarea cauzelor” într-un mod generic, cu finalitate opţională, deschisă oricărui arbitrariu (informare directă, control, eventual efectuarea unei anumite activităţi sau a

rii sau supravegherii urmă

alteia urmată de restituire etc.), ci precizează expres că se va realiza „în vederea efectuă

ririi penale”, adică a întregii urmăriri penale până la completarea acesteia şi indiferent ce eveniment factual, de natură a influenţa strict oportunitatea instru auzei, ar putea surveni mentării c(aceasta însă nu exclude preluarea cauzei preluate, aşadar aplicarea, încă o dată, a disp. art. 325 C.proc.pen. cu încă o treaptă mai sus, ierarhic superioară).

Nici mai mult, nici mai puţin. 3. Procurorii parchetului ierarhic

superior au însă o altă competenţă firească stabilită de lege (art. 35-56 C.proc.pen.); nu pot face mai mult decât procurorii

Liviu Popescu

215

structurilor inferioare, ci pot face altceva19 (altminteri, de ce atâtea declinări în jos ?).

Ca să poată instrumenta o cauză după preluare, este obligatorie o dilatare (amplificare, prorogare) prealabilă a competenţei fireşti deţinute, conform normei generale, de către procurorii structurii ierarhic superioare, strict referitor la această cauză, până la realizarea unei competenţe de conjunctură.

Fără această dilatare, imediat după preluarea cauzei, verificându-şi competenţa [art. 58 alin. (1) C.proc.pen.] şi constatându-se necompetenţi [art. 58 alin. (2) C.proc.pen.], procurorii structurii ierarhic superioare ar fi obligaţi să decline înapoi, ceea ce ar fi absurd.

Or, legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, iar nu în acela de a nu produce.

Pentru a da eficienţă instituţiei preluă

4. Prin manifestarea de voinţă a

rii cauzelor, cu necesitate momentul dilatării competenţei fireşti trebuie să existe.

Şi există.

conducătorului parchetului ierarhic superior se va dispune nu numai preluarea cauzei de către procurorii acelui

19 is determinatio est negatio” (Spinoza, Benedict Scrisoare către

39135139&cid=

„OmnJarig Jelles, 2 iunie 1674, http://ebooks.cambridge.org/chapter.jsf?bid=CBO97811CBO9781139135139A018). Orice determinaţie este (implicit, n.n.) o negaţie (a celorlalte, n.n.).


216

parchet ci şi, simultan, amplificarea competenţei fireşti a acestora (de aceea, vom spune că este un act juridic complex).

Această manifestare de voinţă a conducătorului parchetului ierarhic superior (dispoziţia prin care se poate prelua cauza) reprezintă un act procesual penal complex

5.

edură penală şi

alitate indirectă, şi anume prin

ductio ad absurdum, ajung

20, supus regimului juridic prevăzut de Codul de procnu un act administrativ (pentru că nu are trăsăturile acestuia).

6. Redactarea normei prev. în art. 325 C.proc.pen. nu este eliptică (în sensul că dilatarea competenţei fireşti este subînţeleasă), ci atipică (în sensul că, în loc de indicarea actului procesual-penal direct prin numirea acestuia21, legiuitorul a preferat o mod

specificarea efectului pe care îl produce22).

Plecând de la înţelesul noţiunii de „competenţă” mai sus-evocat şi având în vedere argumentul re

em la concluzia că verbul „a putea”

e instrumentul juridic prin care sunt exercitate ele şi facultăţile organelor judiciare … (şi) serveşte ainte al procesului penal” (Dongoroz, V. ş.a. ale Codului de procedură penală român. Partea Academiei Române şi Ed. A

20 „Actul procesual estdrepturile, prerogativdirect la mersul în„Explicaţii teoretice generală”, vol. V, Ed. ll Beck, Buc., 2003, p. 344).

21 „…conducătorul … dispune atribuirea competenţei de efectuare sau ăririi penale în cauza preluată ….”. supraveghere a urm

22 „… procurorii pot …” cu înţelesul „… procurorii au dreptul/ competenţa urmărirea penală în cauza preluată …”. să efectueze sau să supravegheze

Liviu Popescu

217

din sintagma „procurorii pot prelua …” nu se referă la dreptul procurorilor operativi de a decide ei înşişi cu privire la preluarea cauzei (decizia aparţine condu

7. ătorului de parchet de

cătorului parchetului), ci are rolul de a înfrânge, în mod derogatoriu, normele generale care reglementează competenţa firească a procurorilor structurii superioare de parchet, amplificând-o.

Decizia conduca extinde competenţa firească a procurorilor în subordine (strict pe o anumită cauză) le conferă acestora nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a instrumenta respectiva cauză, deci fără a le acorda posibilitatea de a exercita un drept de opţiune (să instrumenteze sau să nu instrumenteze).

În raport de normele generale, procurorii nu pot (nu au dreptul şi nici obligaţia) să instrumenteze acea cauză, dar, prin decizia conducătorului, vor putea (vor avea dreptul, dar şi obligaţia) să o instrumenteze23.

Legea permite, astfel, conducătorului de parchet să dilate competenţa firească a procurorilor în subordine, iar instrumentul juridic necesar pentru această manifestare de voinţă îl constituie art. 325 C.proc.pen. : „preluarea cauzelor”.

8. Imediat după sesizare (prin repartizarea cauzei de către conducătorul

23 Specialia generalibus derogant.


218

de puperior care preia cauza este

dator salin.

necomîntrupe malin. (2) C ă învestit, aş

9. rocurorului

această cauză, competenţa ampli

archet), procurorul de la parchetul ierarhic s

ă îşi verifice competenţa [art. 58 (1) C.proc.pen.].

Dacă nu declină imediat pe motiv de petenţă [aşadar de legalitate,

cât declinarea nu poate fi dispusă doar otiv de oportunitate, conform art. 58

.p.p.], se consideradar competent24.

Competenţa firească a pde la care se preia cauza se suspendă, acesta devenind necompetent în raport strict de

ficată a procurorului care preia fiind prevalentă (din moment ce legea îi permite să preia), înlăturând-o pe cea dintâi (concluzia inversă ar fi absurdă : să subziste obligaţia de instrumentare a cauzei în sarcina procurorului dezînvestit,

asta i-a fost preluată). 10.

motiv

chiar şi după ce aceManifestarea de voinţă a

conducătorului de parchet prev. de art. 325 C.proc.pen. este un act procesual penal complex care se dispune, conform art. 286 alin. (1) C.proc.pen. prin ordonanţă25

ată în fapt şi în drept.

rea rezultatului pozitiv în verificarea preliminară a ei. Învestirea este actul intern al organului judiciar când sesizarea este actul extern al persoanei care p. 105).

24 „Învestirea este urmasesizării şi competenţcare reţine cauza, pesesizează…” (Ibidem,

25 Act procedural cu dată certă, dată la care se nasc/se suspendă drepturi şi obligaţii (competenţe) în sarcina ambelor structuri de parchet vizate.

Liviu Popescu

219

- temeiul de drept.

actului

11.

suspendarea competenţei fireşti a procurorului iniţial învestit există prevăzut

Recapitulând, aceasta trebuie să conţină :

- cauza de oportunitate (motivul de fapt).

- dispoziţia de amplificare a competenţei fireşti astfel încât aceasta să includă şi strict cauza vizată (nu şi toate cauzele similare).

- dispoziţia de preluare.

Eventual, poate include şi dispoziţia administrativă de repartizare a cauzei la procuror.

Subsecvent, competenţa procurorului de la care se preia cauza se suspendă (strict în raport de această cauză) de la data dezînvestirii, ca efect al procesual-penal al preluării prevăzut de art. 325 C.proc.pen..

Sintetizând: Aşa după cum arătam supra (B pct.

I), principiul legalităţii impune existenţa unui temei juridic prealabil oricărei proceduri, fiind inadmisibilă interpretarea tăcerii legii ca permisiune de a face orice.

Pentru dilatarea competenţei fireşti a procurorului de la parchetul ierarhic superior şi, pe cale de consecinţă, pentru

în lege un instrument juridic şi anume actul procesual-penal complex al


220

dispoziţiei conducătorului în procedura prevăzută de art. 325 C.proc.pen..

După preluarea cauzei, pentru revenirea la situaţia anterioară preluării nu este suficient să se constate că a dispărut motivul iniţial de oportunitate a preluării, ci ar trebui să existe şi un instrument juridic procesual şi procedural (cu dată certă) prin care să fie create condiţiile procesuale de legalitate26 a declinării, şi anum

ţa sa

e : a) contracţia competenţei

amplificate a procurorului de la parchetul ierarhic superior şi revenirea la competeniniţială, firească, astfel încât acesta să devină necompetent în raport de cauza preluată.

b) reactivarea competenţei procurorului dezînvestit.

Or, se constată, acest temei juridic nu există; în raport de art. 325 C.proc.pen., el însuşi o normă specială27, nu există o simetrie normativă care să permită parcurgerea, în sens invers, a traseului procesual al preluării; nu este prevăzut în lege niciun act procesual prin care să se dispună asupra celor două condiţii de legalitate mai sus-menţionate.

26

es faptul că se Declinarea nu poate fi dispusă doar pe motive de oportunitate, ci strict de legalitate, art. 58 alin. (2) C.proc.pen. stipulând în mod exprdispune de către procurorul care „nu este competent”.

27 trapolate fiindcă exceptio est strictissimae Excepţiile nu pot fi ex is. interpretationis et aplication

Liviu Popescu

221

12. În procedura declinării de competenţă, aşa după cum este reglementată prin lege28, procurorul nu îşi poate modifica singur competenţa care i-a fost atribuită - prin lege sau prin dispoziţia conducătorului de parchet - pentru ca apoi să se constate necompetent, ci poate doar constata că acea competenţă care i-a fost atribuită nu corespunde cauzei şi, pe cale de consecinţă, declină.

Cu atât mai mult nu-şi po te modifica singur competenţa atribuită, cu cât dispoziţia de amplificare a acesteia nu a emis-o el personal, ci şeful lui pe care nu îl poate nici cenzura, nici ignora

a

13.

de so t: „În caz de preluierarh

29. În sens contrar concluziilor noastre, aşadar în sensul că declinarea înapoi după preluare este perfect legală, s-a arătat30 că :

„Dacă legiuitorul ar fi dorit o astfel luţie31, ar fi preciza

are a unei cauze de către procurorul ic superior, competenţa rămâne

28 Art. 5 C. ) Org nală este dator să

îşi verifice co iat după sesizare. (2) Dacă procurorul 8 din proc.pen. : „(1

mpetenţa imedanul de urmărire pe

consta că nu este competenttă să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de

29 pectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic …” constituie abaterea

30

31

competenţă şi trimite cauza procurorului competent…”. „Neressuperior, date în scris şi în conformitate cu legeadisciplinară prev. de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004.

Nota SRUD nr. 9782/2015 din 20 octombrie 2015 (domnul procuror şef serviciu Constantin Sima). Soluţia propusă de către noi.


222

:

nd

dobândită acestuia”, sau ar fi folosit o formulă similară”.

Acest argument este însă nesustenabil, regulile de tehnică legislativă impunând o reglementare expresă în sensul exact contrar.

Istorie contra-factuală se poate face şi în sens invers

Dacă legiuitorul ar fi dorit să permită restituirea cauzei la procurorul iniţial, ar fi stipulat, tot în cadrul art. 325 C.proc.pen. (care reglementează o excepţie de la normele generale de competenţă) şi procedeul invers, adică „restituirea” (ca o excepţie de la norma generală privi„declinarea”), cu atât mai mult cu cât excepţiile trebuie expres prevăzute în lege, neputând fi deduse, iar nu repetarea regulilor32 (de tipul „competenţa dobândită rămâne dobândită”), astfel:

Art. 325 alin. (11): „Cauza preluată poate fi restituită…” Cu vorbele autorului citat, legiuitorul a evitat (o asemenea) soluţie … .

* * *

32 Norma generală se aplică în toate situaţiile „cu excepţiile prevăzute de

lege”. Art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 stipulează: „(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

Liviu Popescu

223

C. Concluzii:

1. Nici procurorul operativ „plus-competent” nu poate dispune revenirea la situaţia anterioară preluării, nici prin „restituire la procurorul firesc competent” (instituţie procesual-penală care nu există), nici prin modificarea, pe cale de interpretare, a condiţiilor legale ale declinării, pentru că se încalcă principiul legalităţii.

Deşi plimbarea dosarelor dus-întors ar putea fi o modalitate ingenioasă pentru „a sări” peste câte o inspecţie, există, totuşi, un risc: cel al unei tergiversări, aşadar depăşindu-se durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor33 (componentă a dreptului la un proces echitabil), ceea ce impune responsabilitate decidenţilor.

2. Nici conducătorul parchetului ierarhic superior care a dispus preluarea în condiţiile art. 325 C.proc.pen. nu îşi poate revoca propria dispoziţie - din acelaşi motiv : nu există posibilitatea legală a unei asemenea retractări, nefiind prevăzută de legea procesual-penală34.

Despre o altă revocare, în condiţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi vorba (a se vedea supra B pct. II, 5).

3. Nici procurorul ierarhic superior conducătorului parchetului care a dispus

33 Orice tergiversare este nerezonabilă ! 34 Revocarea („pentru că au încetat temeiurile”) este prevăzută de lege strict

numai în materia : măsurilor preventive, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a urmăririi.


224

l procesual p art. 325 C.proc.pen. pe motiv că

data emiterii), art. 304 alin. (2) C.proc.pen.

preluarea unei cauze nu poate infirma35 acturevăzut de

a dispărut cauza care a justificat atea preluării (ci numai în ipoteza în oportunit

care acest act este nelegal sau neîntemeiat la

nefiind incident în cadrul acestei analize.

35 Art. 304 din C.proc.pen. : „1) Când procurorul constată că un act sau o

măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior”.

Preluarea unei cauze penale de către parchetul ierarhic superior

225

procuror, competent din punct de vedere material, credem că


Procuror şef serviciu Constantin Sima Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În practică, s-a pus în discuție problema de drept creată

prin pr

The text of art. 325 Criminal Procedure Code does not establish any condition for taking over, but it doesn’t mention if the hierarchically superior prosecutor’s office which takes over the case has the obligation of solving it or it can, in its turn send it to give the solution to the same prosecutor’s office or to another prosecutor’s office that is competent in the matter.

eluarea de către parchetul ierarhic superior a unei cauze penale în temeiul art. 325 C.p.p., determinată de complexitatea acesteia, iar ulterior fără a se efectua acte de urmărire penală, şi, evident, fără a se da vreo soluție, se restituie cauza parchetului la care fusese înregistrată inițial.

Un atare procedeu încalcă regulile deontologice și, poate, mai mult de atât. În această privință suntem de acord cu cele exprimate în notă de domnul procuror Liviu Popescu.

Cu toate acestea trebuie precizat că, în condițiile art. 325 C.p.p. nu se mai cere procurorului ierarhic superior să justifice măsura preluării, așa cum cerea vechea legislație procesual penală, în considerarea ponderii și maturității sale profesionale, dar și a principiului controlului ierarhic care permite procurorului să preia o cauză ori de câte ori consideră necesar pentru o mai bună administrare a urmăririi penale.

În acest caz, dacă după efectuarea unor acte de urmărire penală, mai numeroase sau mai puțin numeroase, procurorul ierarhic superior ajunge la concluzia că este util să se restituie cauza procurorului iniţial sesizat sau să fie trecută unui alt

Constantin Sima

226

ie să afectăm libertatea de decizie a procurorului prin co

z de preluare a unei cauze de către procurorul ierarhic superior, competența rămâne dobândită acestuia”, sau ar fi folosit o formulă similară. Legiuitorul a evitat soluțiile care pot duce la blocaje.

Preluarea unei cauze de către procurorul ierarhic superior este o excepție de la regulile de competență materială și teritorială.

Pentru a restrânge astfel de situații prin O.U.G. nr. 60/2009 au fost introduse în cuprinsul art. 209 C.p.p. anterior alineatele (41) și (42) prin care erau prevăzute doar patru situații în care procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare puteau să preia cauze de competența parchetelor ierarhic superioare.

Aceste texte au fost declarate neconstituționale pentru că posibilitatea procurorului de a prelua cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare răspunde necesității funcționării eficiente a activităților de urmărire penală și dă expresie controlului ierarhic prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituția României.

Curtea a reținut că principiul subordonării ierarhice a unității de acțiune a membrilor Ministerului Public conferă specificul acestei categorii de magistrați, semnifică legătura care există între procurorii care compun Ministerul Public. Așa fiind reglementarea unor situații care limitează dreptul de a prelua cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare este

nu există nici un impediment. În orice caz legea tace și dacă tace nici noi nu trebuie să facem distincție.

Legea procesual penală a lăsat deplină libertate de apreciere procurorului, a manifestat încredere în procuror. Nu cred că trebu

nsiderente care nu se bazează pe un suport legal. Respectul faţă de instituția procurorului ne obligă la un astfel de raționament. Dacă legiuitorul ar fi dorit o astfel de soluție, ar fi precizat: „În ca


227

neconstit uționale au fost avute în vedere în noua legislație procesual penală și tr ie c

D , o lasă în nelucrare o perioadă și o restituie după o vreme parchetului inițial sesizat nu este problemă de dra Inspecției Judiciare.

uțională.1 Aceste dispoziții ale Curții Constit

ebuie avute în vedere și la interpretarea dreptului procuroruluirarhic superior de a prelua cauze și de a le restitui parchetelor

ompetente. ar, în situația în care procurorul preia o cauză

ept, ci un motiv de sesizare

1 Curtea Constituțională, Decizia nr. 1058 din 14 noiembrie 2007,

publicată în Monitorul oficial nr. 810 din 28.11.2007

Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor pentru declararea morţii şi rectificarea datei morţii. Termenul în care poate fi exercitată această cale de atac

228

otriva hotărârilor judec

Procuror Florentina Baltă

are o persoană este dispărută şi există indicii

emănătoare, ce îndrept

articol, atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi

2. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Calea de atac ce poate fi exercitată împătorești pronunțate în soluționarea cererilor pentru

declararea morţii şi rectificarea datei morţii. Termenul în care poate fi exercitată această cale de atac

Secţia Judiciară - Serviciul Judiciar Civil Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Noul

C.civ., în cazul în c

The new civil legislation gave a different regulation of the

the case of dec

old civil legislation of the institution of court judgements declaring death and rectifying the time (date) of death. In this context the author handles the problem of the appeals provided by the law in

laring the death or rectifying the time (date) of death.

că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

La acest caz general de declarare judecătorească a morţii se adaugă şi două cazuri speciale, respectiv cel prevăzut de art. 50 alin. (1) din Noul C.civ., când cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare as

ăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia şi cazul reglementat de alin. (3) al aceluiaşi

Florentina Baltă

229

e aştepta împlini

e din conţinutul art. 51 din Noul C.civ., conform căruia soluţio

ă de compet

nr. 138/2014 pentru modific

e conexe , nici prevederile Titlulu

petentă din punct de vede

cadavrul nu poate fi găsit sau identificat şi moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a s

rea vreunui termen de la dispariţie. În corelaţie acestor situaţii juridice ale căror condiţii şi

efecte sunt determinate prin dispoziţii ale Codului civil, în Noul Cod de procedură civilă este reglementată, prin dispoziţiile art. 944-951, procedura de declarare a morţii, ca procedură specială de judecată.

Reglementarea cadrului procesual al acestei instituţii decurg

narea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 944 din Noul C.proc.civ., „cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa competentă în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut.”

Acest text procedural instituie o normă specialenţă teritorială absolută, de ordine publică, în favoarea

instanţei din circumscripţia teritorială unde dispărutul şi-a avut domiciliul cunoscut.

Până la adoptarea Legii area şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normativ 1

i III din Cartea a VI-a a Noului Cod de procedură civilă, intitulată „Proceduri speciale" și nici dispoziţiile art. 94 - art. 97 ale Secţiunii 1 din Cartea I, Titlul III ale acestui cod, respectiv cele care reglementează „Competenţa după materie şi valoare" nu stabileau care este instanţa com

re material să soluționeze aceste cereri. Această problemă s-a rezolvat prin Legea nr. 138/2014,

care, la art. 94 punctul 1, după litera h) a introdus o nouă literă, litera h1 – devenită lit. i) după republicarea codului, conform

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 753 din 16 octombrie 2014


căreia, judecătoriile judecă, în primă instanţă, și cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane

230

.

hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoan

morţii nu oferă detalii nici cu privire

rmitate cu prevederile art. 456 din Noul C.proc

împotriva acestei hotărâri.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 949 alin. (1) și art. 950 din Noul C.proc.civ., tot judecătoria are competența materială de a judeca și cererile de constatare a nulităţii

a este în viaţă, precum și cererile privind rectificarea datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească, dacă se va dovedi că nu a fost cu putinţă ca moartea să se fi produs la acea dată.

Pe de altă parte, dispoziţiile legale care configurează procedura specială de declarare a

la regimul juridic al căilor de atac, astfel încât, şi sub acest aspect, considerăm că se aplică dispoziţiile legale de drept comun referitoare la judecata în primă instanţă, hotărârea pronunţată în această materie fiind supusă, de asemenea, căii de atac prevăzute de dreptul comun, respectiv apelul.

Astfel, în confo.civ., „calea ordinară de atac este apelul, iar căile

extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.”

Totodată, art. 466 din acelaşi cod statuează că hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, aşa cum am precizat, dispoziţiile art. 944 - 951 din Noul C.proc.civ., care reglementează procedura de declarare judecătorească a morţii, nu conţin nicio referire la hotărârea judecătorească pronunţată în această materie şi la căile de atac ce se pot exercita

Prin urmare, dacă regula în materia hotărârilor judecătoreşti este că acestea sunt supuse controlului judiciar (exceptarea lor trebuind să fie expresă), în materia hotărârilor de primă instanţă, regula este că ele sunt supuse apelului, dacă

Florentina Baltă

231

ei ori calea de atac şi termenul de exercitare a acestei

ropriere, în cererile

nt supuse numai

3 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrev

legea nu prevede în mod expres altfel, astfel cum dispune art. 466 alin. (1) din Noul C.proc.civ..

Apelul este, deci, calea de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, obiectul acestuia fiind, de regulă, hotărârile pronunţate în primă instanţă.

În consecinţă, atâta timp cât normele legale în materie nu exceptează hotărârea judecătorească de primă instanţă pronunţată în cererile de declarare judecătorească a morţii, de la exercitarea căii ordinare de atac, apreciem că se aplică regula de drept comun în materie, respectiv aceea că împotriva acestei hotărâri se poate exercita apelul.

De altfel, în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 9 din Legea nr. 76/2012, conform cărora, „dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţ

a, se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă”.

Totodată, art. 483 alin. (2) din Noul C.proc.civ. prevede în mod expres că, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de exp

privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă su

apelului.” În conformitate cu prevederile art. XVIII din Legea nr.

2/201area instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru

pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 483 alin. (2) din


Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică p

232

roceselor pornite începând cu data de 1 ianuari

expropriere, în cererile privind repararea preju erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, având în vedere că hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor pentru declararea judecătorească a morţii şi rectificarea datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească fac parte din categoria celor expres şi limitativ prevăzute de această normă legală, fiind exceptate astfel de la exercitarea recursului, împotriva acestora se poate exercita doar apelul, în termenul prevăzut de art. 468 din Noul C.proc.civ..

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) - (3) din acest cod, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar acest termen curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.

Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.

Totodată, alineatul (4) al acestei norme legale statuează că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la

e 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013 - n.n.) şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de

diciilor cauzate prin

Florentina Baltă

233

ju comunicarea hotărârii.

În consecinţă, împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea judecătorească a morexercita o singură cale de atac, respectiv apelul, în termen de 30 pr pa a ju

decarea cauzei, când termenul de apel curge de la

cererilor pentru declararea ţii şi rectificarea datei morţii se poate

de zile de la comunicare sau, după caz, de laonunţarea hotărârii, în situaţia în care procurorul nu articipat la judecarea cauzei, cale de atac care se vdeca la tribunal.

Momentul dobândirii calităţii de parte civilă în procesul penal

234

Mom

latura penală, având dreptul

având

entul dobândirii calităţii de parte civilă în procesul penal

Procuror Nicoleta Alina Sirca

Parchetul de pe lângă Judecătoria Haţeg

Momentul dobândirii de către persoana vătămată a

calităţii de parte civilă în procesul penal prezintă importanţă întrucât potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) C.p.p., partea civilă este parte în procesul penal, pe când persoana vătămată este doar subiect procesual principal.

Persoana vătămată - fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, este firesc ca acestui subiect al conflictului de drept penal, care face obiectul procesului penal, să i se dea posibilitatea de a participa la desfăşurarea procesului. Poziţia procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în

Until the moment of starting the criminal action in the case, the victim does not receive the quality of civil side, so that the person is not part of the criminal trial, but only criminal procedure subject – according to the provisions of art. 33 par. (1) Criminal Procedure Code.

de a efectua acte procesuale (cereri, excepţii, concluzii). Părţile civile pot fi persoanele fizice şi juridice

prejudiciate direct prin săvârşirea infracţiunii, persoanele care au suferit o pagubă materială în urma infracţiunii comise, succesorii victimei şi persoanele subrogate legal sau convenţional (cu anumite limitări) în drepturile persoanei vătămate, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu sau

capacitate de exerciţiu restrânsă devine parte civilă prin efectul exercitării acţiunii civile în numele său de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror.


235

e până la începerea cercetării judecăt

ocesul penal, iar atâta timp cât acţ

onstituie parte civilă în procesu

ţarea actului.

ate subzista în lipsa esteia, considerăm că persoana vătămată nu poate

Deşi art. 20 alin. (1) C.p.p. prevede că „constituirea ca parte civilă se poate fac

oreşti”, iar organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept, în lege nu este stabilit care este momentul dobândirii calităţii de parte civilă de către persoana vătămată: data la care aceasta declară că se constituie parte civilă în cauză sau data la care este pusă în mişcare acţiunea penală, având în vedere că acţiunea civilă are caracter accesoriu celei penale în pr

iunea penală nu este pusă în mişcare sau exercitată, nu poate fi exercitată nici cea civilă.

Acest moment prezintă importanţă deoarece de foarte multe ori, după ce persoana vătămată, personal sau prin reprezentant, declară că înţelege să se c

l penal şi până la punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror se administrează probe importante (ex. audierea persoanei vătămate, a suspectului, efectuarea de expertize, audieri de martori ş.a.), iar sancţiunea nerespectării drepturilor părţii civile este nulitatea absolută a actelor efectuate, pe când nerespectarea drepturilor persoanei vătămate este sancţionată cu nulitate relativă şi numai dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiin

Având în vedere raportul dintre acţiunea penală şi cea civilă, considerăm că debutul exercitării acţiunii civile este reprezentat de constituirea ca parte civilă, în scris sau oral, în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii până la începerea cercetării judecătoreşti. Instanţa de judecată are îndatorirea de a pune în vedere persoanei vătămate, la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.

Întrucât acţiunea civilă în procesul penal este o acţiune accesorie celei penale şi nu poac

Momentul dobândirii calităţii de parte civilă în procesul penal

236

dobând e parte civilă înainte de punerea în mişcar

oară şi în acelaşi timp fiind un exemplu de evoluţie pozitiv lul cod au fost puse pe acelaşi

dură decurgând din nerespectarea normelor relative la asistenţa juridică a celorlalte părţi.

Potrivit art. 281 C.p.p. - care reglementează nulităţile absolute - „determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind…f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”.

Ori, este de observat că doar încălcarea normelor procesuale privind asistenţa juridică a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente este sancţionată cu nulitatea absolută, iar încălcarea normelor procesuale privind asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate (subiect procesual principal) poate fi sancţionată cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 C.p.p.. Persoana vătămată nu este parte în procesul penal, fiind doar subiect principal procesual, potrivit disp. art. 33 alin. (1) C.p.p..

În aceste condiţii, dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, dar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare faţă de inculpat, considerăm că aceasta nu are încă calitatea de parte civilă, iar probele administrate în cauză nu pot fi lovite de nulitate absolută, întrucât au fost efectuate anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, ci doar cu nulitate relativă, în condiţiile în care s-ar putea demonstra că prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor persoanei vătămate, care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin desfiinţare acestor acte.

i calitatea de a acţiunii penale. Constituind un aspect de noutate faţă de reglementarea

anteriă a dreptului la apărare, în actua plan, în mod firesc, încălcarea dispoziţiilor privind

asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului şi viciile de proce


237

Bibliografie: Noul Cod de procedur penală – comentat– Nicolae

Vol p. 190

Noul Cod Tratat de Procedură Penală – Partea Generală –, Ion

Neagu, Mircea Damaschin, Editura U725.

ăonciu, Andreea Simona Uzlău –Editura Hamangiu, 2014,;

de procedură penală;

niversul Juridic, 2015, p.

Proiecte recente de cercetare în domeniul respectării drepturilor copilului implicat în proceduri judiciare. Rezultate şi recomandări

238

Casaţie şi Justiţie

3. VARIA

Proiecte recente de cercetare în domeniul respectării drepturilor copilului implicat în proceduri judiciare.

Rezultate şi recomandări

Procuror Daniela Maftei, Secţia Judiciară,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Orice copil poate intra în contact cu sistemul juridic, fie în calitate de inculpat, martor, persoană vătămată într-o cauză penală ori implicat în proceduri civile ca adopţie, divorţ, sau pur şi simplu pentru că se află în dificultate temporară şi necesită o măsură de protecţie, iar felul în care sunt trataţi copiii în cadrul procedurilor judiciare este o problemă care ţine de drepturile fundamentale ale omului1.

Orientările Consiliului Europei promovează drepturile copilului de a fi ascultat, de a fi informat, de a fi protejat şi de a nu fi discriminat2.

1 Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede drepturi

The article wishes to make a plead for the understanding and respecting of the rights of the children involved in judicial procedures, of which superior interests to be considered an absolute priority in any action affecting them.

care au o relevanţă deosebită pentru drepturile copilului în cadrul procedurilor judiciare: demnitatea umană (art. 1), interzicerea torturii şi a

art. 21), dre reptul la o cale de atac eficientă (art. 47)

i Europei privind just tate de Comitetul de Miniştri al

pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art. 4), dreptul la libertate şi siguranţă (art. 6), respectarea vieţii private şi de familie (art. 7), protecţia datelor cu caracter personal (art. 8), nediscriminarea (

pturile copilului (art. 24) şi d2 Orientările Comitetului de Miniştri al Consiliuluiţia în interesul copilului adop

Daniela Maftei

239

ă în România anului

cu poliţiştii, procurorii, judecătorii şi care să

Atunci când au fost consultaţi, copiii şi tinerii au raportat în general o lipsă de încredere în sistemul juridic, identificând numeroase deficienţe, cum ar fi cadrele intimidante, lipsa de informaţii şi explicaţii adecvate vârstei lor, o abordare insuficientă a conceptului de familie, precum şi procedurile excesiv de lungi sau, dimpotrivă, expeditive.

Analize asupra sistemului de justiţie juvenilă din România, efectuate anterior intrării în vigoare a noilor coduri, arătau că acesta nu este adecvat pentru copii.

Astfel, în anul 2005, Ministerul Justiţiei împreună cu Reprezentanţa UNICEF în România şi Institutul Naţional de Magistratură au lansat studiul intitulat „Practici şi Norme privind Sistemul de Justiţie Juvenilă în România”3, ce a presupus şi intervievarea unor reprezentanţi ai instituţiilor din domeniu, unul din aceştia remarcând că ,,Nu există un sistem de justiţie pentru minori, există două pagini în Codul Penal care privesc minoritatea”. Acest studiu arăta c

2004 nu exista un sistem coerent de justiţie pentru minori, problemele cu care se confruntau specialiştii implicaţi erau legate, în principal, de resursele umane existente, infrastructura, legislaţia şi atitudinea anumitor instituţii sau categorii de persoane cu care intrau în contact în activitatea lor. Erau enumerate lipsa de experienţă în lucrul cu copiii, lipsa specializării, dar şi lipsa unor persoane specializate4 care să colaboreze în permanenţă

fie disponibile oricând este nevoie, fluctuaţia cadrelor deja specializate datorată promovării, lipsa unor camere speciale de anchetare, precum şi lipsa unor săli de judecată ori

Consiliului Europei la 17 noiembrie 2010 şi expunerea de motive, cuprinse în monografia nr. 5 pot fi accesate la: www.coe.int/t/dghl/.../Source/GuidelinesChildFriendlyJustice_RO

accesat la: 3 studiul poate fiwww.unicef.org/romania/ro/justitie_juvenila_romana.

4 asistenţi sociali, psihologi


ieri care să asigure minorului intimitate, lipsa dotărilor, existenţa unor şabloane în anchetă (tendinţa de a trata la fel toate cazurile, indiferent dacă sunt şi minori implicaţi). La acel moment, a fost semnalată nevoia de abordare a infractorilor minori şi dintr-o perspectivă psihologică adecvată, implicând specializarea în domeniul psihologiei

240

de aud

delincvenţei juvenile, dar

minorului, ci asupra

lăriei.

ale (FRA) , contribuie la realizarea unei

mai ales implicarea unor psihologi care posedă deja un nivel al cunoştinţelor de specialitate ce ar fi mai greu de atins în timpul unor cursuri de specializare de către magistraţi.

Pornind de la realitatea că, de fapt, copiii care comit fapte penale sunt mai degrabă victime decât infractori, sistemul penal pentru minori a fost între timp modificat şi nu se mai centrează în prezent asupra sancţionării reeducării. Nu mai pare atât de valabilă remarca de mai sus, sistemul de justiţie existând şi funcţionând mai bine, dar are mai departe carenţele lui date de incapacitatea de a înţelege şi a face faţă nevoilor specifice vârstei copi

O altă cercetare privind participarea copiilor în proceduri judiciare, realizată în anul 2012 şi care a fost făcută publică recent5, realizată de fundaţia Centrul de Resurse Juridice (CRJ) la solicitarea Agenţiei Uniunii Europene pentru Drepturi Fundament 6

cercetări europene privind justiţia în interesul copiilor şi aduce elemente de noutate despre practicile existente şi eforturile făcute în acest domeniu.

Cercetarea derulată în România în cadrul proiectului “Participarea copiilor în procesul de justiţie” a cuprins o analiză a legislaţiei, metodologiilor, statisticilor şi a altor publicaţii relevante cât şi rezultatele unor interviuri cu specialişti din domeniile social şi juridic.

5 la 7 mai 2015 6 Pentru o imagine de ansamblu asupra activităţilor desfăţurate de FRA cu

privire la drepturile copilului, a se vedea http:fra.europa.eu/en/theme/right-child.

Daniela Maftei

241

într-unul în

mulţi copii nu beneficiază de sprijinul

acestea de o manieră ofensatoare şi

iciun specialist nu are responsabilitatea clară

l proactiv, pentru a sprijini copilul

Rezultatele cercetării, aduse la cunoştinţă la 10 ani după efectuarea celui dintâi studiu amintit, arată că mai sunt încă multe de făcut pentru a transforma sistemul judiciar interesul copilului, iar cele mai multe dintre obstacolele întâmpinate în munca cu minorii nu sunt noi, ci în principal aceleaşi ca cele identificate în 2004:

Dreptul copilului la protecţie nu este asigurat în mod adecvat (copiii sunt supuşi audierilor repetate şi revictimizării; audierea prin mijloace audio-video este mai degrabă excepţia decât regula; copiii victime/martori se întâlnesc şi uneori sunt confruntaţi cu făptuitorul;unui psiholog sau asistent social);

Prevederile existente nu sunt întotdeauna respectate (de exemplu, audierea copilului în camera de consiliu), uneori din lipsa deciziei de a aloca resurse suficiente pentru infrastructura necesară;

Dreptul copilului de a fi tratat cu demnitate nu este respectat în mod adecvat (au fost descrise situaţii în care specialişti care audiază fete adolescente victime, le-au abordat pe umilitoare);

Dreptul copiilor la informare nu este respectat (există copii care merg la instanţă fără să ştie exact ce se întâmplă; nsau rolul de a verifica dacă copilul a fost informat; nu există materiale adaptate care să facă limbajul şi regulile procedurilor inteligibile pentru copii; specialiştii din domeniul social care acompaniază copiii nu exercită un roaudiat);

Vulnerabilităţile şi particularităţile copiilor nu sunt luate în considerare;


Audierile se desfăşoară în spaţii inadecvate, iar procedurile

242

durează uneori extrem de mult (cu precădere în cazurile de trafic de persoane);

ut al formării unor poliţişti; numeroşi profesionişti ţi în

să conducă audierea copiilor şi nicio metodologie cu

Principiul interesului superior al copilului nu este înţeles şi aplicat în mod corespunzător (în procedurile penale, audierea copiilor este privită dintr-o perspectivă procedurală şi nu dintr-una de drepturile omului, copiii sunt văzuţi în primul rând ca o sursă de informaţii, procesul ascultării copilului fiind deseori condus nu de principiul protejării interesului superior al copilului, ci de nevoia de a afla adevărul, condamna făptuitorul şi aplica legea);

Există o insuficienţă a formării şi specializării profesioniştilor care interacţionează cu copiii (magistraţii desemnaţi să instrumenteze cazuri ce implică copii e posibil să aibă sau e posibil să nu aibă formare specifică; intervievaţii s-au plâns de nivelul scăzdin domeniul social care lucrează cu copii implicaproceduri judiciare nu au cunoştinţe cu privire la aspecte juridice);

Nu există mecanisme de cooperare între specialişti relevanţi/instituţii pentru a face din procesul participării copiilor în procedurile judiciare unul adecvat nevoilor copilului;

Au fost identificate practici/eforturi de a face procesul participării la justiţie mai prietenos pentru copii, determinate de specialişti proactivi şi dedicaţi, sau de iniţiative izolate şi la scară mică, şi care nu provin din partea sistemului;

Nu există nicio metodologie naţională care să ghideze specialiştii în ceea ce priveşte maniera în care ar trebui

Daniela Maftei

243

public code FRAşisucafi ascultadiscrimprcivile mnecoerensistem

lului (adaptarea

privire la informarea şi pregătirea copilului pentru proceduri.

În aceeaşi perioadă, la nivel european, a fost făcut şi raportul comparat privind ,,Justiţia în interesul

piilor – perspective şi experienţe ale specialiştilor”, efectuat 7, care a evidenţiat că, deşi toate statele membre ale UE

-au luat angajamentul că se vor asigura ca interesele perioare ale copiilor să fie considerate o prioritate absolută în drul oricărei acţiuni care îi afectează, drepturile acestora de a

ţi, de a fi informaţi, de a fi protejaţi şi de a nu fi inaţi nu sunt întotdeauna respectate în realitate, iar

acticile legate de participarea copiilor la procedurile judiciare şi penale variază considerabil nu doar de la un stat

embru la altul, ci şi în interiorul aceluiaşi stat, impunându-se cesitatea instituirii unor standarde şi orientări clare şi

te şi monitorizării punerii lor în aplicare, în mod atic. Principalele constatări şi recomandări vizează: Dreptul de a fi ascultat, ce nu este respectat

întotdeauna, recomandându-se sporirea participării asistenţilor sociali pe tot parcursul procedurilor judiciare (în special în cadrul audierilor în cauzele civile), înfiinţarea de structuri specializate, a unor reţele de practicieni în domeniul dreptului, cu cunoştinţe de drepturile copilului şi justiţie în interesul copilului, introducerea unei definiţii juridice clare a noţiunii de maturitate, (pentru a înlătura aprecierile discreţionare ale maturităţii copilului), instituirea unor garanţii procedurale pentru a asigura participarea copimediului de audiere la nevoile specifice ale

7 Ce a presupus anchetă pe teren, interviuri şi culegere de opinii de la

specialişti implicaţi în proceduri civile şi penale, în 10 state membre ale UE


copilului, pentru reducerea stresului şi riscului de victimizare secundară, înregistrarea video a audierilor pentru a evita repetiţiile inutile, măsuri de evitare a contactului dintre copil şi inculpat sau oricare părţi percepute ca fiind ameninţătoare, creşterea numărului specialiştilor calificaţi prezenţi la audieri), furnizarea de asistenţă judiciară gratuită tuturor copiilor, în mod necondiţionat, reducerea duratei procedurilor, adoptarea de norme clare pentru reducerea numărului de interogări şi audi

244

eri la care

zarea unor structuri adecvate pentru

diferă, iar

nevoile prealabile procesului), creşterea rolului jucat de psihologi şi de

este suspus copilul în cauzele civile şi penale, instituirea de norme şi orientări clare, adaptate copilului, privind modalitatea de audiere, însoţite de o standardizare a procedurilor şi de coordonare între cei implicaţi în audiere în vederea armonizării audierilor, utiliaudierea copiilor (săli de audiere cu dotări adecvate unor grupe de vârstă diferite);

Dreptul la informare al copilului (cu privire la drepturile sale, la stadiul procedurii, la ce să se aştepte în timpul audierilor şi la măsurile de protecţie disponibile) este realizat în prezent mai mult prin intermediul părinţilor; nu există dispoziţii cu privire la locul, momentul sau modalitatea de transmitere a informaţiilor către copil, tipul de informaţii ce trebuie comunicate sau persoanele care trebuie să informeze copiii, astfel încât informaţiilecopiii sunt insuficient informaţi, fiind reliefate deficienţe în furnizarea informaţiilor cu privire la hotărârile instanţei, la dreptul de a ataca hotărârile şi de a beneficia de servicii ulterioare;

Se recomandă adaptarea documentelor informative la lor, servicii specifice de informare (cum ar fi vizitele

Daniela Maftei

245

asisten

cedurii judiciare,

infpe

);

plicaţi în pro

e abuz, lipsa

ţii sociali în informarea copiilor, precum şi diversificarea tipului de informaţii oferite; ar trebui să existe măsuri juridice de sprijin (servicii de sprijin, în special cele adresate victimelor şi martorilor în vederea informării adecvate a copiilor şi a părinţilor acestora), o singură persoană responsabilă pentru pregătirea, informarea şi sprijinul copilului înaintea, pe parcursul şi după încheierea proelaborarea de norme clare, standardizate cu privire la furnizarea

ormaţiilor adaptate copiilor implicaţi în proceduri judiciare, ntru a se asigura că beneficiază de tratament egal.

Dreptul de a fi protejat şi dreptul la viaţă privată (punerea în aplicare a măsurilor de protecţie ar trebui considerată o modalitate cheie de asigurare a justiţiei în interesul copilului, cu importanţă pentru garantarea dreptului de a fi ascultat şi informat fără discriminare

Se recomandă existenţa unor practici coerente şi sistematice, adaptate copilului, care să respecte reglementări şi orientări clare cu privire la garanţii în scopul de a asigura protecţia; accesul la datele cu caracter personal şi transferul acestor date ar trebui să aibă loc numai când acest lucru este absolut necesar, avându-se în vedere interesele superioare ale copilului; instituirea unor garanţii procedurale şi monitorizarea punerii lor în aplicare pentru a se asigura că toţi copiii im

ceduri sunt protejaţi împotriva prejudiciilor, a unor eventuale traume secundare şi a divulgării identităţii lor înaintea, pe parcursul şi după încheierea procedurii.

Dreptul de a nu fi discriminat (s-a constatat că nu există nicio procedură referitoare la modul de tratare a copiilor cu dizabilităţi în cadrul sistemului, raportarea insuficientă a cazurilor dsprijinului şi gradul scăzut de conştientizare a propriilor drepturi în rândul copiilor cu dizabilităţi);


Se recomandă orientări şi protocoale care să direcţioneze activitatea specialiştilor în cadrul unor proceduri care implică copii cu dizabilităţi, precum şi stabilirea unor modalităţi de interogare a persoanelor cu diz

246

abilităţi mintale, unerea la dispoziţia tuturor copiilor de date referitoare la

accesul

tereselor superioare ale copilului trebuie considerat ca fiind un drept, un principiu şi o normă

n considerare în evaluarea intereselor uperioare ale copilului: dreptul de a-şi exprima opiniile cu

privire

obligatorie în textul deciziilor a unei explicaţii referito

piilor, tehnici de comunicare şi proceduri

Se recomandă introducerea unor astfel de programe şi în

p lor la justiţie, defalcate pe grupuri de copii (de pildă,

copii aflaţi în situaţii în special vulnerabile). Principiul in

de procedură; sunt necesare criterii juridice clare pentru evitarea oricărei interpretări negative (lipsa unei definiţii concrete conduce la manipulare, subiectivitate şi luarea unor decizii care nu protejează în fapt drepturile copilului, în materie penală acest principiu este identificat cu pedepsirea autorului);

Comitetul pentru drepturile copilului, pentru a facilita înţelegerea şi utilizarea acestui principiu, a definit elementele ce trebuie luate îs

la fiecare decizie care îl afectează, identitatea copilului, conservarea mediului familial şi menţinerea relaţiilor, îngrijirea, protecţia şi siguranţa copilului, situaţia de vulnerabilitate, dreptul la sănătate şi dreptul la educaţie.

Se recomandă să se prevadă în dispoziţiile legale includerea

are la modul în care a fost respectat acest drept. Formarea specialiştilor cu privire la drepturile şi

nevoile coadaptate copilului, ţinând seama de diferenţele de vârstă şi de circumstanţele personale;

învăţământul juridic, obligativitatea cursurilor de formare profesională, consolidarea cooperării multidisciplinare, atât în

Daniela Maftei

247

de transpunere până la 16 noiembrie 2015.

Prin urmare, există instrumente privind drepturile copilului la o justiţie în interesul copilului, care includ exemple de bune practici, standarde internaţionale şi regionale, materiale de cercetare şi rămâne de stabilit doar metodele optime de lucru ca ele să se aplice, astfel încât drepturile să fie respectate.

Alegerea şi aplicarea metodelor de lucru nu pot fi lăsate însă la latitudinea specialiştilor, fiind nevoie de implicarea sistemului judiciar.

Chiar în absenţa unor intervenţii legislative şi fără alocarea suplimentară de fonduri, s-ar putea iniţia, în vederea

interiorul grupurilor profesionale cât şi între acestea (cum ar fi colaborarea dintre asistenţii sociali şi specialiştii în domeniul juridic), încheierea unor acorduri sau protocoale oficiale cu scopul de a încuraja cooperarea profesională.

Atât raportul de cercetare pentru România, cât şi cel la nivel european8 includ un număr de recomandări şi exemple de practici promiţătoare.

Recomandările vizează, în esenţă, abordarea pluridisciplinară în situaţia copiilor implicaţi în proceduri judiciare, formarea unor specialişti, instituirea unor standarde în domeniul audierii copilului, elaborarea unor metodologii/ghiduri de audiere, recomandări care concordă cu măsurile preconizate în Directiva nr. 29/2012 a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a unor standarde minime privind drepturile, sprijinul şi protecţia victimelor criminalităţii, directiva având termen

8 Rezumatul în limba română a studiului FRA precum şi sumarul

rezultatelor analizei Fundaţiei CRJ pot fi accesate pe site-ul CRJ (www.crj.ro)


ipării copiilor în pro

248

îmbunătăţirii partic cedurile judiciare, măsuri în vederea închei ocoale de colaborare cu Direcţiile generale de asistenţă ală şi protecţia copilului de la nive

sediul

i metodo

a delincvenţei juvenile, măsuri în absenţa cărora buna-c

erii unor prot soci

lul fiecărui judeţ, în vederea stabilirii locului audierilor copiilor victime sau martori (în măsura în care nu există posibilitatea amenajării unor încăperi cu această destinaţie la

unităţilor de parchet), a specialiştilor care să pregătească/să asiste/să sprijine audierile, de la poliţie, parchet, instanţe, precum şi cooptarea de specialişti (asistenţi sociali, psihologi, poliţişti, magistraţi) în vederea stabilirii une

logii unitare de audiere (care să se concretizeze într-un ghid), includerea de teme în cadrul formării continue atât la nivel centralizat cât şi descentralizat în domeniul respectării drepturilor copilului, începând cu cunoştinţe elementare de tehnici de comunicare, psihologia copilului, dar şi de psihologie

redinţă a celor implicaţi ori bunele practici interinstituţionale nu sunt suficiente.

249

Popescu și-a făcut studiile în zbuciumata perioadă a celui d urmat.

ov, iar în 1961 a fost numit procuror șef secție urmărire penală la Procuratura regiunii Buc ămas până la 1963 când a fost prom rocuratura Generală.

În 1976 a fost numit șef al Serviciului Personal din Procuratura Generală și în această calitate, în perioada 1976-1989, a dat măsura întregii sale valori.

Având libertate deplină din partea șefului Direcției Personal, Învățământ, Salarizare și Control, Ionel Dobrilă și a regretatului procuror general Nicolae Popovici a propus numirea ca procuror numai a unor cadre foarte bine pregătite profesional și oneste, care au făcut ca Ministerul Public să devină o adevărată elită profesională, peste nivelul instanțelor judecătorești, așa cum aprecia unul din foștii miniștri ai justiției postdecembriste.

Dar Victor Popescu nu a făcut numai atât. A luat de fiecare dată apărarea procurorilor tineri, care fiind victime ale unor șefi abuzivi, formați în perioada anilor 50-60, doreau să părăsească sistemul. Șeful personalului din Procuratura Generală i-a apreciat, i-a apărat, i-a încurajat să continue activitatea cu cinste și profesionalism.

VICTOR POPESCU (1930-2015)

Asociația Procurorilor din România (APR) anunță cu regret încetarea din viață a celui care a fost Victor Popescu, ex-procuror șef al Serviciului Personal din Procuratura Generală.

Născut la 18 august 1930 în com. Lăcușteni jud. Vâlcea, într-o familie de țărani mijlocași, având un frate și trei surori, Victor

e-al doilea război mondial și în anii grei care auÎn anul 1956 a fost numit procuror la Roșiorii de Vede,

în 1957 a fost transferat la Procuratura orașului Snag

urești unde a rovat la Serviciul Anchete Speciale din P

250

În anii ´80 a devenit doctor în drept, cu o teză privind statutele profesionale, sub coordonarea prof. I. Câmpeanu de la Universitatea din Cluj.

S-a pensionat în 1996 și a continuat să-și viziteze colegii, ultima dintre ele fiind efectuată cu doar două săptămâni înainte de a ne părăsi. Avea întotdeauna, pentru colegi, un cuvânt de apreciere și încurajare. Știa pe de rost aproape toți colegii de la unitățile din țară care lucrau pe vremea când era activ.

Lupta de multă vreme cu o suferință cardiacă. Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Bellu în ziua de

12 septembrie 2015. APR a depus o coroană de flori.

Președintele Asociației Procurorilor din România

Conferențiar dr. Constantin Sima

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bd. Libertăţii, nr. 12, sector 5, Bucureşti, cod poştal 050706

Telefon: 021.319.39.12 021/319.38.33, 021/319.38.56 int. 2210, 2268

e-mail: [email protected]

Tehnoredactare computerizată Grefier Adrian Costache

ISSN-1224-241

mailto:[email protected]

ministerul public 2 parchetul de pe lÂng Înalta 0...

Documents