procesul penal
TRANSCRIPT
CAPITOLUL I
Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal
SECŢIUNEA I
Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale
1. Definiţia procesului penal
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele
competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi
în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.1
În literatura de specialitate există şi alte definiţii apropiate de cea enunţată mai
sus, conţinând şi unele aspecte diferenţiale.
A nu se confunda procesul penal cu activitatea judiciară în materie penală,
aceasta din urmă are o arie de cuprindere mai restrânsă incluzând numai totalitatea
manifestărilor organelor judiciare penale.
Procesul penal nu poate fi confundat nici cu justiţia penală, aceasta fiind
realizată prin organele judecătoreşti (este actul de justiţie subsumat procesului penal).
Putem spune că procesul penal este o categorie juridică cu o sferă de
cuprindere mai largă decât activitatea judiciară penală, iar justiţia penală este un
segment al activităţii judiciare penale incluse în procesul penal.
2. Analiza definiţiei procesului penal
a) Denumirea de proces derivă din cuvântul latin „processus” care
semnifică înaintare, progres.
1 Ion Neagu, „Drept procesual penal”, secţiunea I, p.1,2002, Global Lex.
1
Procesul penal se înfăţişează ca un complex de acte succesive, care datorită
desfăşurării lor coordonate şi progresive2 dă imaginea unei activităţi organizate în care
se urmăreşte aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii penale.
b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege.
Mai mult decât orice alt sector al activităţii judiciare, legiuitorul, prin reglementarea care
o face procesului penal stabileşte până în detaliu modul de rezolvare al cazurilor
penale.
Consecinţele nerespectării legalităţii în procesul penal sunt sancţiuni de ordin
administrativ, civil sau penal aplicate subiecţilor procesuali care nu au respectat legea
în realizarea activităţii procesuale. Actele procesuale şi procedurale neconforme cu
legea sunt invalidate prin sancţiuni procedurale.
c) La desfăşurarea procesului penal participă organele competente, părţile
şi persoane.
Organele judiciare sunt organe de stat care, prin prepuşii lor acţionează ca subiecţi
oficiali în anumite faze ale procesului penal.3
În faza:
- de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi
procurorul, acesta din urmă având rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri
penale şi competenţa exclusivă de a dispune una dintre soluţiile prevăzute de lege la
terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.
- de judecată îşi desfăşoară activitatea instanţele judecătoreşti şi, de regulă,
este prezent procurorul.
Instanţele de judecată, în activitatea pe care o desfăşoară, colaborează cu
procurorul şi foarte rar cu organele de cercetare penală.
2Dongoroz I, p.7, în acelaşi sens, Vicenzo Manzini „Trattato di dirito procesuale penale”, Torino Unione, Tip. Edit.Torinese, 1931, vol. 1 pag.69. 3 V. Rămureanu, „Competenţa penală a organelor judiciare”, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1980, p. 30-31.
2
Părţile, sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii localizate în
conţinutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în
activitatea procesual penală4.
Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente.
Alte persoane: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc.
d) Activitatea subiecţilor oficiali şi particulari are ca scop constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.
Constatarea la timp a săvârşirii de infracţiuni presupune posibilitatea adunării şi
administrării de probe care să ofere o imagine completă a actului infracţional.
În ceea ce priveşte constatarea completă reprezintă obligaţia organelor judiciară şi a
părţilor din proces de a pune în lumină toate aspectele legate de faptele săvârşite.
3. Fazele procesului penal
a) Noţiunea de fază a procesului penal.
Fiecărei categorii de organe i-a fost conferită prin lege, o anumită funcţie
procesuală.
Distingem trei funcţii:
- funcţia procesuală a urmăririi penale,
- funcţia desfăşurării judecării cauzelor penale,
- funcţia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti penale.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care îşi desfăşoară
activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se
înscriu în funcţia lor procesuală.
Sunt trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârii penale.
b) Organele judiciare care îşi desfăşoară activitatea în fiecare fază a
procesului penal şi limitele fazelor procesului penal.
4 Vezi Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002 p.47
3
Faza I: urmărirea penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi
procurorul şi în mod excepţional instanţele de judecată.
Începe: - proces-verbal se termină: - ordonanţa
- rezoluţia - rezoluţia
- ordonanţa - rechizitoriu
Faza a II-a: instanţele de judecată şi procurorul.
Începe: - rechizitoriu se termină: - hotărâre judecătorească.
- plângere prealabilă
Faza a III-a: îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată, procurorul, organe ale
Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne şi alţii.
c) Forme atipice ale procesului penal.
- lipseşte urmărirea penală, procesul derulându-se direct în faţa instanţei de judecată
(v. infracţiuni prevăzute de art.180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213, 220 dacă
făptuitorul este cunoscut).
SECŢIUNEA a II-a
Dreptul procesual penal
Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept
4
Definiţie:
Dreptul procesual penal poate fi definit ca ansamblul de norme juridice privitoare la
reglementarea procesului penal5.
Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor
dreptului penal substanţial.
1. Obiectul dreptului procesual penal
Reglementează relaţiile sociale ocazionate de activitatea organizată în stat, pentru
tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni:
- ce organe sunt chemate să îndeplinească activităţile necesare procesului
penal;
- ce atribuţiuni are fiecare organ;
- ce acte sau operaţiuni se îndeplinesc;
- activităţile procesuale care se îndeplinesc de către organele şi persoanele
chemate în proces;
- ce drepturi şi îndatoriri au acestea6.
2. Sarcinile dreptului procesual penal.
a. Stabileşte care sunt organele competente să participe la desfăşurarea
procesului penal şi care este sfera atribuţiilor acestor organe.
b. Stabileşte care sunt persoanele care trebuie să participe la realizarea
procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile acestora.
c. Se arată garanţiile procesual penale ca mijloace legate de realizarea
dreptului subiecţilor participanţi în procesul penal.
3. Legătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept :
a) cu dreptul constituţional.
La baza oricărei ramuri de drept stau normele constituţionale.
b) cu dreptul penal.
Se transpune în viaţă prin intermediul dreptului procesual penal.
5 Volonciu I, p.13; Volonciu Tratat, vol.I, p. 24.6 Pop I, p. 3.
5
c) cu dreptul procesual civil.
Cele două ramuri reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de
judecată.
d) cu dreptul civil şi cu dreptul familiei.
În ceea ce priveşte dreptul civil, reglementarea unor instituţii, parte civilă, parte
responsabilă civilmente, acţiunea civilă, iar în ceea ce priveşte dreptul familiei:
chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire.
SECŢIUNEA a III-a
Faptele şi raporturile juridice procesual penale
Definiţie:
Faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau
naştere, modifică, sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui.
Faptele juridice pot fi clasificate prin raportare la voinţa oamenilor: acţiuni şi
evenimente7.
7 Volonciu II, p. 25.
6
Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor (săvârşirea unor
infracţiuni, constituirea de parte civilă).
Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor (decesul
făptuitorului, boala gravă a învinuitului sau a inculpatului etc.)
1. Clasificarea faptelor juridice procesual penale.
Având în vedere efectele pe care le pot produce faptele juridice procesual
penale pot fi: constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.
a) constitutive = dau naştere unor raporturi juridice procesual penale
care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice activităţii de
înfăptuire a justiţiei penale. Exemplu: - săvârşirea unei infracţiuni,
adresarea unei plângeri prealabile, constituirea ca parte civilă în
procesul penal.
b) modificatoare = Exemplu: - punerea în mişcare a acţiunii penale
(modifică calitatea de învinuit cu cea de inculpat), împlinirea
vârstei de 16 ani.
c) extinctive = Exemplu: - împăcarea părţilor, decesul făptuitorului.
d) impeditive = Exemplu: - amnistia intervenită înainte de
declanşarea procesului penal.
2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale.
Definim raporturile juridice procesual penale ca fiind acele raporturi care apar în
cursul desfăşurării procesului penal8.
Elementele raportului juridic procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi obiectul.
a) subiecţii raportului juridic sunt participanţii la realizarea procesului penal.
- subiecţi principali :
statul (organele competente să rezolve cauzele penale),
infractorul care urmează să fie tras la răspundere penală,
- alţii: partea civilă, partea responsabilă civilmente.
8 Dongoroz I, p.75.
7
b) conţinutul raportului juridic procesual penal: drepturile, facilităţile,
prerogativele sau dorinţele pe care le au în baza legii, subiecţii care
participă la desfăşurarea procesului penal9.
c) obiectul raportului juridic procesual penal constă în stabilirea existenţei
(sau inexistenţei) raportului juridic penal şi determinarea conţinutului
acestui raport juridic10.
3. Trăsăturile raportului juridic procesual penal
a) sunt raporturi juridice de putere;
b) iau naştere, de regulă peste şi în afara acordului de voinţă al
părţilor;
c) în marea majoritate a raporturilor juridice procesual penale, unul
dintre subiecţi este organ al statului.
SECŢIUNEA a IV-a
Ştiinţa dreptului procesual penal
Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal
Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale
dreptului
1. Noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului procesual penal .
a) Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept, iar ştiinţa
dreptului procesual penal studiază instituţiile procesual penale.
Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl constituie studiul normelor
juridice procesual penale şi raporturile juridice reglementate de acesta11.
9 O. Stoica, A. Mureşan. Consideraţii privind raportul juridic procesual penal în „ Studia Universitatis Babeş – Bolyai”, Series Jurisprudentia, 1966, p. 117.10 Doru Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal în R.R.D. nr. 4 1974 p. 34.11 Ion Neagu, Dreptul procesual penal, Tratat, Global Lex 2002, p. 63.
8
b) Dreptul procesual penal ca disciplină de ramură foloseşte ca metode logice
analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, unii autori adăugând şi metoda
comparativă12.
2. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal are două părţi: generală şi specială.
Partea generală studiază regulile de bază şi acţiunile în procesul penal,
competenţa, probele şi mijloacele de probă, măsurile procesuale, actele procesuale şi
procedurile comune.
Partea specială studiază modul în care se derulează filmul acţiunii procesual
penale, respectând cronologia procesului penal (urmărirea penală, judecata,
executarea hotărârii penale, procedurile speciale).
3. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal
a) studiul normelor dreptului procesual penal, precum şi al raporturilor juridice.
b) să studieze practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor noastre
judecătoreşti,
c) studierea legislaţiei procesului penal şi a doctrinei, în această materie, din
celelalte ţări.
4. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale
dreptului.
a) Legătura cu criminalistica.
Este evidentă, mulţi autori încercând să asimileze criminalistica, luată ca
disciplină, cu ştiinţa dreptului procesual penal. În realitate cele două ştiinţe se
deosebesc, criminalistica ocupându-se cu descoperirea infractorilor, depistarea şi
ridicarea de urme lăsate la locul infracţiunii prin procedee cu conţinut ştiinţifico-tehnic
şi tactic.
b) Legătura cu medicina legală.
12 Volonciu, op. cit., Tratat p. 47, S. Popescu, Metoda comparativă în domeniul dreptului, în Studii şi cercetări juridice, nr.4, 1970, p. 553-564.
9
În toate cauzele prin infracţiune contra vieţii persoanei se cere cuvântul
specialistului în medicină juridică care, printr-o constatare medico-legală sau printr-o
expertiză, trebuie să se pronunţe asupra cauzelor morţii sau în cazul unor infracţiuni
asupra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei să arate numărul zilelor acordate
pentru îngrijiri medicale.
c) Legătura cu psihiatria judiciară.
În cazurile în care într-o cauză penală se pune problema iresponsabilităţii
penale a infractorului, specialiştii în psihiatrie judiciară sunt chemaţi să arate dacă
fapta a fost comisă cu sau fără discernământ.
În cazul săvârşirii infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când
organele de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice
a învinuitului sau inculpatului, efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie.
d) Legătura cu psihologia judiciară.
Psihologia judiciară furnizează date legate de psihologia subiecţilor care
participă la procesul penal.
SECŢIUNEA a V-a
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român
Noţiunea de izvor
În sens material, prin izvor se înţelege condiţiile materiale de existenţă ale
societăţii13.
În sens formal sau juridic, prin izvor înţelegem formele juridice specifice, în care
se exprimă voinţa poporului.
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal
1. Constituţia
Ca lege fundamentală stabileşte multe reguli cu caracter general care îşi
găsesc aplicabilitate directă în cadrul procesului penal.
13 I. Neagu, Dreptul procesual penal, Global Lex 2002, p. 67.
10
Exemplu:
Art. 16 „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări”.
Art. 23 „ Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.
Art. 27 pct.1 consacră inviolabilitatea domiciliului.
2. Codul de procedură penală.
Reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal, el conţinând marea
majoritate a normelor juridice care disciplinează şi organizează acţiunea de tragere la
răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.
3. Codul penal
Unele norme ale Codului penal fac referire directă la unele aspecte ale
desfăşurării procesului penal.
Exemplu:
- norme care prevăd modul în care se pune în mişcare acţiunea penală
(art.180, 181,192 alin. 1, 193,197 alin. 2 Cod penal) numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate,
- norme referitoare la stingerea acţiunii penale în anumite condiţii: prin
împăcarea părţilor (art.280 din final, 181 din final, 193 din final Cp.)
4. Codul de procedură civilă
Exemplu:
- normele care reglementează ce bunuri nu pot fi sechestrate (art,406 şi
următoarele Cod de procedură Civilă),
- în materia punerii în executare a dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre penală
( art.446 Cod de procedură civilă).
5. Codul civil
11
Conform Codului de procedură penală, art.14; repararea pagubei în cazul
exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit legii civile.
6. Alte izvoare
- Legile de organizare a organelor juridice
- Decrete cu putere de lege care conţin dispoziţii procesual penale.
7. Tratate sau convenţii internaţionale
Exemplu:
- Convenţiile de asistenţă juridică
- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York 10 dec.1984 (ratificată prin
D33/1991).
SECŢIUNEA a VI- a
Interpretarea normelor juridice procesual penale
Pentru că normele juridice au un caracter eminamente abstract trebuie
interpretate.
Interpretarea poate fi definită ca operaţiunea logică prin care se caută sensul
exact al legii14.
Felul interpretării
1. Din punct de vedere al subiectului care face interpretarea,
aceasta poate fi: legală, judiciară şi doctrinară.
a) legală ( autentică ) = făcută de însuşi organul care a edictat legea.
Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind aceeaşi ca
şi a normei interpretate. Exemplu: art.30 din final Cod procedură penală defineşte locul 14 I. Neagu Dreptul procesual penal, Global Lex. 2002. p.67
12
săvârşirii faptei”, art.95 defineşte „corpuri delicte”, art.465 alin. 1 şi 2 defineşte
„ infracţiunea flagrantă”.
b) judiciară ( cazuală sau jurisprudenţa)
Se face de către organele judiciare chemate să aplice legea. Ea este obligatorie
numai pentru cazul care a făcut obiectul soluţionării.
c) doctrinară ( ştiinţifică) sau neoficială.
Făcută de cercetătorii în domeniul dreptului. Această interpretare nu este
obligatorie, ea se poate impune însă prin forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând
practica judiciară.
2. Prin prisma metodelor folosite la explicarea conţinutului legilor
interpretarea poate fi: gramaticală, sistematică şi logică15.
a) gramaticală = constă în lămurirea conţinutului normelor juridice prin
cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, pentru punerea în lumină a
conexiunii gramaticale, legătura dintre părţile unei propoziţii şi nu în ultimul
rând desluşirea sensului etimologic al cuvintelor.
b) sistematică = rezidă în lămurirea înţelesului unei norme juridice prin
corelarea acesteia cu alte dispoziţii aparţinând aceleiaşi ramuri de drept sau
altor ramuri de drept16.
c) logică sau raţională = lămurirea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul
raţionamentelor logice.
Cele mai folosite raţionamente logice sunt:
- „a fortiori” = în mai mult se cuprinde şi mai puţin, adică unde legea permite
mai mult permite şi mai puţin.
- „per a contrario” = o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde la
cazurile neprevăzute de lege.
Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp
15 I. Szabo, Interpretarea normelor juridice. Buc. Ed. Ştiinţifică, 1964, p.102-112. 16 Volonciu 1, p. 36.
13
1. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu
Relevă întinderea autorităţii normelor juridice procesual penale între aceleaşi
coordonate între care se extinde şi suveranitatea statului.
Principiul teritorialităţii
Definiţie: Toate acţiunile desfăşurate în cadrul procesului penal, acţiuni
realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidenţa legii penale române17 „locus
regit actum”.
Excepţii de la principiul teritorialităţii:
a) Unele acte procedurale pot fi efectuate într-o ţară străină şi acestea produc
efecte juridice într-un proces penal care se desfăşoară în ţara noastră ( comisia
rogatorie internaţională activă) – se aplică normelor de procedură penală din ţara
respectivă pentru actele efectuate acolo.
b) La cererea organului solicitant, organul solicitat aplică normele procesual
penale române cu ocazia efectuării unui act procedural în străinătate.
c) Comisia rogatorie internaţională pasivă are loc când statul român va asigura
îndeplinirea, în conformitate cu dispoziţiile legii române, a comisiilor rogatorii
referitoare la o cauză penală, care îi vor fi adresate de către autorităţile judiciare ale
statului solicitant.
d) Recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate (hotărâre
pronunţată după normele juridice penale din statul respectiv şi pe un teritoriu străin)
când acestea produc efecte pe teritoriul României.
e) Recunoaşterea unor „acte judiciare” străine efectuate după normele juridice
procesual penale străine şi care îşi produc efectele juridice pe teritoriul României.
Prin „acte judiciare” străine înţelegem procesul-verbal de consemnare a declaraţiei
unor martori (ascultat la iniţiativa organelor juridice din ţara respectivă)şi procesul-
verbal de cercetare la faţa locului.
17 I. Neagu p. 74
14
f) În cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea procesual
penală română nu se aplică persoanelor care săvârşesc vreo infracţiune în statul de
reşedinţă.
2. Aplicarea legii procesual penale în timp.
Presupune două momente: intrarea în vigoare a legii şi ieşirea din vigoare. De
regulă intrarea în vigoare are loc la data publicării în Monitorul Oficial, sau la o dată
stabilită de către lege.
Principiul activităţii legii procesual penale
Prin acest principiu se înţelege aplicarea legii între momentul intrării în vigoare şi
momentul ieşirii din vigoare. Acest principiu are următoarele caracteristici:
- este de strictă interpretare
- toate actele procedurale se efectuează în conformitate cu legea în vigoare
- sunt recunoscute ca valabile actele procedurale efectuate anterior intrării în
vigoare a legii
- o lege procedural penală ieşită din vigoare nu produce efecte după
momentul derogării ei, chiar într-o cauză începută sub imperiul ei.
Situaţiile tranzitorii şi dispoziţiile tranzitorii
Definim:
Situaţia tranzitorie ca fiind momentul în care se trece de la aplicarea unei legi la
aplicarea altei legi noi.
Dispoziţiile tranzitorii ca fiind normele legale prin care este reglementată
trecerea de la o lege veche la o lege nouă.
Dispoziţiile tranzitorii realizează o conciliere între principiile activităţii legii şi
operativităţii procesului penal pe de o parte şi ocrotirea dreptului şi intereselor legitime
ale părţilor pe de altă parte.
15
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE STAU LA BAZA PROCESULUI PENAL ÎN
ROMÂNIA
SECŢIUNEA a I-a
Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal
1. Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal
Prin principiile de bază ale procesului penal sunt avute în vedere regulile cu
caracter general în temeiul căreia este reglementată întreaga desfăşurare a procesului
penal18.
În vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite
principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie
să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei care încalcă legea penală19.
2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român
Prin sistemul principiilor fundamentale înţelegem totalitatea de reguli ce se
interacţionează în mod dialectic.
Procesul penal român cunoaşte următoarele principii fundamentale:
- principiul legalităţi procesuale,
- prezumţia de nevinovăţie,
18 Theodoru III, p. 3319 I. Neagu, „ Drept procesual penal” vol.I, partea generală, T.U.B. Buc. 1979, p. 41.
16
- principiul aflării adevărului,
- principiul oficialităţii,
- rolul activ al organelor judiciare penale,
- garantarea libertăţii persoanei în procesul penal,
- respectarea demnităţii umane,
- garantarea dreptului de apărare,
- egalitatea persoanelor în procesul penal,
- operativitatea procesului penal,
- limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin
traducător,
- garantarea dreptului la un proces echitabil.
1. Legalitatea procesului penal.
Este consacrată de principiul „ nulla justitia sine lege” adică nu există justiţie în
afara legii.
Acest principiu este o transpunere pe plan particular a principiului general al
legalităţii consacrat în art.51 din Constituţie unde se arată:
„ Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
2. Prezumţia de nevinovăţie
Consacrată: - sec. XVIII în legislaţia S.U.A. şi apoi în declaraţia dreptului omului
şi cetăţeanului din 1789;
- art.11 din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 10 dec.1948,
- în legislaţia română este înscrisă în cadrul titlului „ din Codul de procedură
penală în art.66. (învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi probeze
nevinovăţia),
- Constituţia României în art.23 pct.8, consacră faptul că până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
17
Acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal este prezumat
nevinovat până dovedirea vinovăţiei într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor
dreptului de apărare20.
În caz de condamnare, instanţa trebuie să dovedească, fără echivoc, vinovăţia
inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia „in dubio
pro reo”.
Chiar dacă acest principiu nu a fost consacrat expres în Codul de procedură
penală, acest principiu apare în Constituţie.
3. Principiul aflării adevărului
Aflarea adevărului în procesul penal, presupune existenţa unei concordanţe
între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă prin fapta şi
autorul ei21 .
Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele şi împrejurările care
fac obiectul probaţiunii.
Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului, soluţiile pronunţate în
cauzele penale se constituie în garanţii ale respectării principiului fundamental al aflării
adevărului.
4. Principiul oficialităţii
Consacraţi expres în art.2 din Codul de procedură penală, unde se arată că
„ actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul
când prin lege se dispune altfel”.
Excepţii de la principiul oficialităţii: în cazul infracţiunii pentru care este
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
5. Rolul activ al organelor judiciare
Organele care participă la desfăşurarea procesului penal, trebuie să manifeste
un rol activ atât în iniţierea procesului penal, cât şi în realizarea acţiunii cerute de
urmărirea penală, de judecată şi de punere în executare a hotărârii judecătoreşti
20 Theodoru III p. 122.21 Volonciu I, p. 49; M. BasarabI1, p.63.
18
penale. Consacrat de art.4 din actualul Cod de procedură penală.
6. Garantarea libertăţii persoanei
Art.23 din Constituţie: „ Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”.
Art.5 din Codul de procedură penală prevede posibilitatea pentru cei arestaţi
preventiv să ceară punerea în libertate provizorie, sub control judiciar, sau pe cauţiune.
Restrângerea libertăţii persoanei poate interveni ca:
- o măsură de prevenţie luată în cursul procesului penal,
- o pedeapsă privativă de libertate dispusă la sfârşitul soluţionării cauzei
penale prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată.
7. Respectarea demnităţii umane
România prin Lg.19 / 10 oct.1990 a aderat la Convenţia împotriva torturii şi
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Prin Lg.20 / 1990 a fost introdus în Cod Penal ( Art.2671) privind infracţiunea de
tortură.
Lg.32 / 1990 a fost introdus în Codul de procedură penală Art.51 şi anume
principiul respectării demnităţii umane.
Constituţia a consacrat acest principiu în cadrul „ Drepturilor şi libertăţilor
fundamentale” în art.22 pct.2 cu următorul conţinut: „ Nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant”.
8. Garantarea dreptului de apărare
Consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1948, ca unul din drepturile fundamentale ale
omului.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în art.14 pct.3lit.d se
face vorbire despre dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa
unui apărător.
Cartea Europeană a Drepturilor Omului în art.6 precizează că orice persoană
19
căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni, trebuie să dispună de „ timpul şi de
facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.
Constituţia României îl consacră prin art.24: „Dreptul la apărare este garantat.
În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit
din oficiu”.
Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Lg. 32 / 1990, în art.6
precizează:
„ Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot
cursul procesului penal”.
Se asigură prin:
- înainte de a i se lua prima declaraţie, organele judiciare au obligaţia de a
aduce la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului dreptul acestuia de a fi
asistat de un apărător ( se va consemna în procesul verbal de ascultare),
- când învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea unui apărător ales,
organele judiciare au obligaţia de a asigura acestuia un apărător din oficiu,
- înainte de a i se lua prima declaraţie se va aduce la cunoştinţa învinuitului
sau inculpatului fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a
acestuia,
- organele judiciare sunt obligate să administreze şi probele necesare în
apărare.
Garanţiile pentru asigurarea dreptului la apărare se realizează prin:
- asigurarea asistenţei juridice,
- prezentarea materialului de urmărire penală ca urmare a finalizării
cercetărilor,
- învinuitul sau inculpatul este ascultat în diferite etape ale procesului penal,
- legea cere anumite condiţii pentru valabilitatea unor acte procesuale ( ex:
inculpatului aflat în stare de detenţie trebuie să i se comunice şi copia
actului de sesizare a instanţei cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat),
20
- sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care judecata se desfăşoară fără
asistenţa juridică a inculpatului, când este obligatorie potrivit legii,
- posibilitatea de a folosi calea de atac a apelului.
9. Egalitatea persoanelor în procesul penal
Consacrat în Constituţie în art.16 pct.1 şi 2: „ Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări” şi în pct.1: „ Nimeni nu este mai
presus de lege”.
Lg. 92/1992 în art.4 alin 2 arată că justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru
toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă,
de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.
În legislaţia penală română acest principiu nu are o consacrare expresă, dar
rezultă implicit din faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli
procesuale şi că aceleaşi organe desfăşoară procesul penal fără să fie privilegiate şi
fără să se facă vreo discriminare.
10. Operativitatea procesului penal
Operativitatea procesului penal este cunoscută şi sub denumirea de rapiditate
sau celeritate. Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât
rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea acţiunii procesului penal, când
este cazul22.
Nu este consacrată expres, dar rezultă din instituţia termenelor în procesul
penal, din învestirea instanţei de judecată de a rezolva aspectele privind actele
materiale, faptele şi persoanele descoperite în timpul judecării cauzei.
11. Limba în care se desfăşoară procesul
Potrivit art.127 pct.1 din Constituţie „ Procedura judiciară se desfăşoară în limba
română”. Articolul 127 pct.2 aşa cum a fost modificat în noua Constituţie prevede:
„ Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în
limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.22 I.Neagu, Drept procesual penal, Global Lex 2002, p. 117.
21
După alineatul 2, în noua Constituţie s-au introdus două noi alineate (3), (4).
„(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv
folosirea de interpreţi sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna
administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.”
„(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, au
dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă
şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesul penal, acest drept este asigurat
gratuit”.
12. Dreptul la un proces echitabil
Acest principiu îşi are consacrarea în art.6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi anume la:
punctul1: „judecarea în mod echitabil”,
punctul 2: „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până
ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
CAPITOLUL III
PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL
SECŢIUNEA I
Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal
22
1. Noţiunea de participanţi în procesul penal
Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenţia unor
persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării conflictului născut
prin săvârşirea infracţiunii23.
Prin participanţi înţelegem persoanele care cooperează în cadrul procesului penal
în vederea atingerii scopului acestuia.
Se deosebeşte de conţinutul aceleiaşi noţiuni în dreptul penal, unde prin participant
se înţelege persoanele fizice ce au conlucrat la săvârşirea infracţiunii.
În procesul penal din categoria participanţilor fac parte: organele judiciare, părţile,
apărătorul şi alte persoane; în sens restrâns din categoria participanţilor fac parte:
organele judiciare, părţile şi apărătorul.
Organele care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt:
- organele judecătoreşti
- procurorul
- organele de cercetare penală.
Părţile în procesul penal sunt:
- inculpatul
- partea vătămată
- partea civilă
- partea responsabilă civilmente.
Adică acele persoane care au drepturi sau obligaţii ce se nasc din exercitarea acţiunii
penale sau acţiunii civile.
Categoria „ alte persoane ” este reprezentată de:
- martori
- experţi
- interpreţi
- grefieri
23 Dongoroz I, p. 83.
23
- executori judecătoreşti etc.
Nu este obligatoriu ca toţi participanţii enunţaţi mai sus să participe în acelaşi timp într-
un proces penal.
2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesual
a ) Succesorii pot să apară în exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal, ca succesori ai persoanei fizice sau juridice.
Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia
dintre părţi introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.
Dacă este vorba despre o persoană juridică în caz de reorganizare a acesteia
se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau
dizolvare se introduc în cauză lichidatorii, în cazul falimentului se introduce lichidatorul
judiciar.
Succesorii pot intervenii numai în latura civilă a procesului penal devenind părţi
prin succesiune 24, aceasta nefiind posibilă în latura penală a cauzei.
Succesiunea în latura civilă a cauzei penale poate fi:
- succesiunea activă (translatio activa) adică va lua locul părţilor decedate
sau desfiinţate (cât şi lichidate) şi vor deveni ei părţi cerând repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune,
- succesiunea pasivă (translatio pasiva), adică succesorii inculpatului
decedat, ai părţii responsabilă civilmente, decedată sau desfiinţată răspund
pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
b) Reprezentanţii. Prin reprezentanţi se înţelege acele persoane împuternicite
să participe la îndeplinirea acţiunii procesuale în numele şi în interesul unei părţi din
proces 25.
Potrivit art.174, în faza judecăţii inculpatul poate fi reprezentat numai în două
situaţii:
- la judecarea cauzei în primă instanţă, ori la judecarea ei după casare de 24 Dongoroz I, p.29; pop II, p.70.25 V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, în R.R.D., nr.3.1997. p. 22.
24
către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa pronunţată de lege este
amenda sau închisoare de cel mult 1 an;
- la judecarea cauzei în căile de atac.
Reprezentanţii pot fi persoane particulare sau avocaţi, aceştia din urmă având
dreptul de a pleda.
c) Substituţii procesuali. Sunt subiecţi în cadrul procesului penal datorită unui
drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia.
Cel în beneficiul căruia acţionează substitutul procesual poate să nu fie de
acord cu actul procesual realizat de acesta. Ex: potrivit art.222 un soţ poate face
plângere pentru alt soţ (dar substitutul nu poate să se împace cu învinuitul sau
inculpatul) existând însă şi posibilitatea ca soţul în numele căruia se face plângerea să
nu fie de acord cu acesta şi să nu şi-o însuşească. De precizat că substitutul nu poate
să se împace cu învinuitul sau inculpatul.
SECŢIUNEA a II-a
Organele judiciare
Prin actuala Constituţie a României se reglementează ca sistem distinct
autoritatea judecătorească, iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute:
- instanţele judecătoreşti
- Ministerul Public
- Consiliul Superior al Magistraturii.
1. Instanţele judecătoreşti.
Reprezintă subiectul principal al activităţii procesual penale. Dintre atribuţii
amintim:
- pronunţarea hotărârii judecătoreşti; singura soluţie dată în procesul penal
25
care are autoritate de lucru judecat este hotărârea instanţei judecătoreşti
rămasă definitivă;
- instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea, în principal, în faza de
judecare, dar au şi atribuţiuni în faza de urmărire penală (arestarea
preventivă etc.);
- verifică legalitatea tuturor actelor procesuale si procedurale înfăptuite de
către ceilalţi participanţi în procesul penal.
Organizarea instanţelor judecătoreşti
Principiul care stă la baza actualei organizări este acela al unităţii sistemului lor.
În România conform art. 125 din Constituţie justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti potrivit competenţei
sale.
În această structură, instanţele judecătoreşti sunt următoarele:
a) judecătoriile,
b) tribunalele,
c) curţile de apel,
d) tribunalele militare,
e) tribunalul militar teritorial,
f) cutea militară de apel.
Instanţa supremă fiind reprezentantă de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.
a) Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti, numărul şi
localităţile de reşedinţă fiind prevăzute în Anexa1 din Lg. 92/1992;
circumscripţiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin Hotărâri ale Guvernului la
propunerea Ministerului Justiţiei.
b) Potrivit art.22 din Lg. 92/1992 modificată şi republicată, în fiecare judeţ
funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, de
asemenea în Bucureşti funcţionează un tribunal.
c) Curţile de Apel sunt în număr de 15 şi fiecare îşi exercită competenţa într-o
circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale.
26
În ceea ce priveşte instanţele militare:
- tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria,
- tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul,
- curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.
Compunerea completelor de judecată
Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la
judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu.
Termenul de complet de judecată este înlocuit uneori cu cel de „instanţă”, astfel
în art.287 alin. 2 se arată că „instanţa” (completul de judecată) îşi formează
convingerea pe baza probelor administrate în cauză. În art.14026 alin.6 se spune că
„instanţa” (completul de judecată) se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere asupra
legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Termenul de „instanţă” poate avea şi semnificaţia de „instanţă de judecată”.
Astfel în art.67 – cererea de apel se dispune la „instanţă” (judecătorie sau tribunal) a
cărei hotărâre se atacă.
Art.313 alin.1 – preşedintele „instanţei” (tribunal, curte de apel etc.), primind
dosarul cauzei fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziţie pentru citarea
persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată.
Lămurirea unor termeni:
- compunerea instanţei = compunerea completului de judecată
- constituirea instanţei = alcătuirea instanţei în complexul ei cu procuror şi
grefier.
Dispoziţii generale privind alcătuirea şi modul de lucru al completului de
judecată
Cei îndrituiţi pentru constituirea completelor de judecată, în sensul de
nominalizare a judecătorilor care intră în soluţionarea cauzelor la termenele stabilite, 26 Art.17, Legea 92/1992 modificată şi republicată.
27
sunt preşedinţii instanţelor sau, după caz, preşedinţii de secţii.
Pentru cauzele penale cu minor, în conformitate cu ar.15 alin 2 din Legea 92/
1992 republicată, completele de judecată se alcătuiesc din judecători anume
desemnaţi de preşedintele instanţei.
Conform art.16 Lg.92/1992 modificată şi republicată: „completul de judecată
este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori de preşedintele secţiei,
atunci când aceştia participă la judecată”. Pentru celelalte cazuri, preşedintele
completului este desemnat de către preşedintele instanţei sau secţiei.
Hotărârile instanţei judecătoreşti se iau cu majoritate de voturi, iar în cazul
instanţei alcătuite din doi judecători şi aceştia nu ajung la un acord, se judecată în
„complet de divergenţă”.
Numărul judecătorilor din completele de judecată
În lume sunt cunoscute două sisteme:
- monocratic sau unipersonal
- colegial sau pluripersonal
Lg.92/1992 modificată şi republicată consacră atât sistemul monocratic cât şi
sistemul colegial. Astfel:
a) cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi
curţilor de apel se judecă de către un singur judecător,
b) apelurile se judecă de către tribunale şi de către curţile de apel în complet
format din 2 judecători,
c) recursurile se judecă de către tribunale şi de către curţile de apel în complet
format din 3 judecători.
Lg.56/1993 modificată şi republicată în art.17 şi 18 precizează că la nivelul
C.S.J. ”completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie”.
Recursurile se judecă în complet de 9 judecători.
Nerespectarea dispoziţiilor cu privire la compunerea instanţei se asigură sub
sancţiunea nulităţii absolute.
28
2. Ministerul Public
Conform art.130 alin.3 din noua Constituţie: „Parchetele funcţionează pe lângă
instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare, în condiţiile legii”.
Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Art.130 alin.2 din Constituţie arată că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin
procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă de judecată.
Principiile în baza cărora îşi desfăşoară activitatea Ministerul Public
Având în vedere art.131 pct.1 din Constituţie şi art.26 alin.2 din Lg.92/1992, rezultă
că Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit următoarelor principii: legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic.
a) Principiul legalităţii reprezintă transpunerea pe plan particular a principiului
legalităţii procesului penal.
b) Principiul imparţialităţii îl obligă pe procuror să se manifeste în acelaşi mod,
faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală şi decurge din principiile
legalităţii şi oficialităţii procesului penal.
c) Principiul controlului ierarhic – astfel potrivit art.28 din Legea 92/1992,
modificată şi republicată, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi
conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie
teritorială, iar în conformitate cu art.40 alin.3 din Lg. 92/1992, modificată şi
republicată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) exercită controlul
asupra tuturor parchetelor.
Art.33 şi 34 din Lg.92/1992 modificată şi republicată arată că:
29
- dispoziţiile Ministrului Justiţiei date în mod direct sau prin procurorul General sunt
obligatorii , astfel Ministerul Justiţiei poate da dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin
Procurorul General, procurorul competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de
urmărire a infracţiunii despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţei
judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare apărării interesului public sau prin
Procurorul General sau procurori-inspectori să exercite controlul asupra tuturor
membrilor Ministerului Public.
Organizarea Ministerului Public este similară organizării instanţei de judecată,
existând parchete pe lângă fiecare instanţă dintre cele prevăzute de lege.
Atribuţiile Ministerului Public
a) Efectuarea urmăririi penale şi după caz supravegherea acesteia, procurorii
conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a Poliţiei şi a altor organe
de cercetare penală care sunt obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile
procurorilor în condiţiile legii.
b) Sesizarea instanţei de judecată pentru judecarea cauzelor penale.
c) Exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege.
d) Participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele
judecătoreşti.
e) Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti.
f) Supravegherea respectării legii în acţiunea de punere în executare a hotărârii
judecătoreşti.
Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească atribuţiile procurorului din
subordine, poate să suspende sau să infirme actele şi dispoziţiile acestuia. Dispoziţiile
procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorul din subordine.
Având în vedere alinierea legislaţiei române la cea europeană şi anume la art.5
paragraf 3 din C.E.D.O., noua Constituţie defineşte procurorul ca un „alt magistrat
abilitat prin lege să exercite funcţiuni juridice”.
30
3. Organele de cercetare penală
Desfăşoară urmărirea penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Potrivit art.201 alin.1 modificat prin Lg. 32 / 1990, organele de cercetare penală sunt:
- organele de cercetare ale Poliţiei,
- organele de cercetare speciale ( ofiţeri anume desemnaţi de către: şefii
comenduirilor de garnizoană, comandanţii centrelor militare, grăniceri,
P.C.T.F. pentru infracţiuni de frontieră, căpitanii porturilor).
Organele de cercetare se subordonează administrativ organului ierarhic superior din
Ministerul de Interne şi pe linie de cercetare penală, procurorului.
Organele de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare penală, cu
excepţia celor date prin lege procurorului.
Astfel au dreptul să înceapă urmărirea penală şi să administreze probele necesare
rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale.
31
SECŢIUNEA a III-a
PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL
Părţile sunt persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc
în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului
penal27.
Conform art.23 şi 24, sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Învinuitul
Subiectul activ al infracţiunii primeşte diferite calităţi procesuale cu ocazia
desfăşurării procesului penal. Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel ce a
săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor (art.200, 214, 215).Începerea urmăririi
penale împotriva făptuitorului îl transformă pe acesta în învinuit (art.229).
Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, acest cadru născându-
se odată cu începerea urmăririi penale care, de regulă, coincide cu începerea
procesului penal. Începerea urmăririi penale şi implicit transformarea făptuitorului în
învinuit se realizează prin următoarele acte procesuale: rezoluţia (în cazul în care
organele de urmărire sunt sesizate prin plângere sau denunţ) şi procesul-verbal ( în
cazul în care organele de urmărire penală se autosesizează).
În conformitate cu art.228 alin.1 Cpp rezultă că urmărirea penală poate începe
numai dacă nu există un impediment privind punerea în mişcare a acţiunii penale.
Rezultă că începerea urmăririi penale este bine pregătită şi se realizează numai dacă
sunt probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni.
Inculpatul
27 I. Neagu, „Dreptul procesual penal” 2002 Global Lex p. 157.
32
Conform art.23 Cpp, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea
penală se numeşte inculpat . Actele procesuale prin care se pune în mişcare acţiunea
penală sunt:
- ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale,
- rechizitorul,
- declaraţia orală a procurorului,
- încheierea instanţei de judecată.
Spre deosebire de învinuit, inculpatului într-un anumit moment al procesului
penal trebuie să i se prezinte materialul de urmărire penală, faţă de învinuit neexistând
o asemenea obligaţie.
Obligaţiile inculpatului sunt:
- suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârşirea infracţiunii,
- suportarea unor măsuri procesuale (reţinerea, arestarea),
- obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte ori este
chemat.
Drepturile inculpatului:
- dreptul de apărare,
- dreptul de a cunoaşte materialele de urmărire penală,
- dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată,
- dreptul de a ataca hotărârile pronunţate împotriva sa.
Partea vătămată
Definim persoană vătămată persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, în raportul de drept penal substanţial; persoană vătămată poate fi
orice persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracţiunii.
Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare
fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
Constituirea de parte vătămată
Persoana vătămată printr-o infracţiune nu dobândeşte imediat calitatea de parte
33
vătămată, ea trebuie să îşi exprime voinţa în acest sens, sau să efectueze acte
specifice susţinerii laturii penale a procesului penal.
Potrivit art.76 Cpp organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată
şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau, după caz, parte civilă.
Drepturile părţii vătămate:
- este ascultată (art.326),
- are cuvântul în cadrul dezbaterilor din şedinţa de judecată (art.340),
- poate exercita calea de atac a apelului (numai pentru cauzele în care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă şi numai în ceea
ce priveşte latura penală),
- pentru exercitarea dreptului în cadrul procesului penal partea vătămată va fi
citată, ea putându-se prezenta şi având posibilitatea să fie reprezentată,
- decesul părţii vătămate nu împiedică exercitarea în continuare a acţiunii
penale, ea exercitându-se în continuare de către organul judiciar investit cu
rezolvarea cauzei penale.
Partea civilă
1. Noţiune
Săvârşirea unei infracţiuni, poate avea printre alte consecinţe şi producerea
unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu
material în dauna unei persoane juridice.
În vederea reparării prejudiciului cauzat persoana vătămată are la îndemână
acţiunea civilă în cadrul procesului penal.
În conformitate cu art.24 alin.2 Cpp, persoana vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Partea civilă poate fi atât o
persoană fizică cât şi o persoană juridică.
2. Constituirea părţii civile în cadrul procesului penal.
a) avantajele constituirii părţii civile în cadrul procesului penal:
- rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale (procesul penal este
34
caracterizat prin operativitate şi odată cu rezolvarea laturii penale, instanţa
este obligată să rezolve şi latura civilă),
- administrarea probelor se face mai uşor (în procesul penal se pot folosi
mijloace specifice cum sunt: percheziţii, cercetări la faţa locului etc.),
- acţiunea civilă în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru
(art.15 alin.4),
- având acelaşi izvor ca şi acţiunea penală (săvârşirea infracţiunii) instanţa
poate rezolva mai rapid acţiunea civilă.
b) cine poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal
Persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii unei
infracţiuni poate avea calitatea de parte civilă dacă îndeplineşte condiţiile de ordin
formal şi substanţial şi anume:
- sub aspect formal = persoana trebuie să-şi manifeste voinţa de a fi
despăgubită în procesul penal.
- sub aspect substanţial = trebuie să existe un prejudiciu material cauzat
printr-o infracţiune.
În cazul infracţiunii de omor se pot constitui părţi civile: soţia sau soţul,
concubina care avea copii cu victima, persoanele care au suportat cheltuielile cu
îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei, moştenitorii victimei.
Deşi uneori prejudiciul creat prin infracţiune nu a fost cauzat nemijlocit unei
persoane juridice, în practica judiciară s-a consolidat opinia că unităţile sanitare au
calitatea de parte civilă în procesul penal pentru despăgubirile ce li se cuvin ca urmare
a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale acordate persoanei
care beneficiază de gratuitatea asistenţei medicale şi a căror sănătate sau integritate
corporală au fost vătămate prin infracţiune. Se constituie astfel ca parte civilă unitatea
sanitară, iar dacă aceasta nu are personalitate juridică direcţia sanitară judeţeană.
Dacă la producerea pagubei în patrimoniul unităţii sanitare este consecinţa culpei
comune a făptuitorului şi persoanei vătămate, operează principiul de drept civil al
35
răspunderii în raport cu întinderea propriei culpe, despăgubirile ce se cuvin urmând a fi
diminuate proporţional cu culpa acestuia. La plata cheltuielilor de spitalizare poate fi
obligată şi partea responsabilă civilmente.
Având în vedere dispoziţiile Codului civil şi practica judiciară în materie s-a
stabilit că:
- dacă prejudiciul este creat de mai multe persoane acestea răspund solidar
faţă de cel prejudiciat;
- inculpatul este obligat la plata cheltuielilor de spitalizare şi în cazul încetării
procesului penal ca urmare a împăcării părţilor;
- la plata cheltuielilor necesitate de asistenţa medicală poate fi obligat numai
cel care a vătămat integritatea corporală ori sănătatea altora, iar nu şi cei
care şi-au vătămat sănătatea proprie.
c) momentul până la care se poate constitui partea civilă
Art.15 alin.2 precizează constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de
sesizare. Organele de urmărire penală precum şi instanţa de judecată au obligaţia de
a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă
a suferit o pagubă materială28.
Dacă partea vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligaţia
să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite29.
Dacă inculpatul este prezent în şedinţă şi dacă nu se opune partea vătămată,
se poate constitui parte civilă şi după citirea actului de sesizare.
Din practica judiciară a rezultat:
- nu este valabilă constituirea de parte civilă după ce anterior, în cursul
procesului partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde
despăgubiri de la inculpat30;
- constituirea de parte civilă, în timpul urmăririi penale rămâne valabilă chiar 28 T.S., sp. ,d.nr. 26/1982 C.D. 1982, p.292.29 C.S.J., sp., d. nr.1556 din 1991 (republicată)30 T.S. s.p. d.nr. 586 din 1971 în C.D. 1971 nr.423.
36
dacă partea vătămată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată cu
prilejul judecării cauzei31;
- în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă acţiunea
civilă se exercită din oficiu32;
- până la citirea actului de sesizare partea civilă trebuie să precizeze şi
cuantumul despăgubirilor, pretinderea ulterior a unor despăgubiri mai mari
fiind inadmisibilă33.
d) Modalitatea de constituire a părţii civile
Constituirea de parte civilă se poate face:
- printr-o cerere scrisă,
- oral ; în acest caz organul judiciar are obligaţia să consemneze în scris
aceasta.
Constituirea de pare civilă poate fi făcută de către persoana păgubită sau alte
persoane care au calitatea de reprezentanţi legali.
e) Dreptul părţii civile
Solicitarea despăgubirilor se exercită prin: constituirea de parte civilă (art.15 C.p.p.),
administrarea de probe (art.301 alin.3, 326, 340 C.p.p.).
Se poate renunţa la acţiunea civilă printr-o declaraţie expresă şi neechivocă.
În cazul în care titulari ai acţiunii civile sunt minori care au vârsta sub 14 ani
părintele nu poate renunţa valabil la drepturile patrimoniale ale minorului34 decât cu
autorizaţia autorităţii tutelare.
Îndatoririle părţii civile:
- necesitatea de a se constitui ca parte civilă până la citirea actului de
sesizare a instanţei;
- obligaţia de a respecta ordinea desfăşurării anumitor acţiuni procedurale;
- trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde şi să
31 T.S. s.p. d.nr.. 367 din 1981 C.D. 1981 p.321-322.32 Vz, Theodoru I, p.210 T.S. sp. d.nr.2181 din 1980 C.D. 1981 p.332-333.33 1980 C.D. 1980, p.332-333.34 T.S. s.p.d. nr. 1800 din 1979 în R.2, p. 107.
37
trimită situaţii explicative legate de întinderea prejudiciului material (art.221
alin.4 C.p.p.).
Partea responsabilă civilmente
Noţiune
În dreptul procesual penal există principiul răspunderii penale personale, adică
pot fi supuse sancţiunii penale numai acele persoane care au săvârşit
infracţiuni35.Răspunderea civilă poate, însă, să revină şi altor persoane decât acelea
care au săvârşit fapte generatoare de prejudicii materiale.
Partea responsabilă civilmente este persoana chemată, în procesul penal, să
răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau
inculpatului (art.24 alin.3). În acest fel se reglementează o răspundere complementară,
indirectă şi anume răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracţiunii
pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiune.
În literatura de specialitate36 şi în practica judiciară37 s-a arătat că în categoria
persoanelor responsabile civilmente sunt cuprinse atât persoanele responsabile
civilmente prevăzute în art.1000 C. civil, cât şi persoanele chemate să răspundă civil
pentru fapta altuia prevăzut de Lg.22 / 1969.
Sunt persoane responsabile civilmente:
a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art.1000 alin.2 Cod
civil),
b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate
(art.1000 alin.3 Cod civil),
c) institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii lor
(art.1000 alin.4 Cod civil),
d) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum orice alte persoane
care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a 35 Vz. I.Oancea, Dr. penal, Partea generală, Buc. Ed. Didactică şi pedagogică, 1979.36 I. Neagu, p.85; Theodoru III ,p.30; C. Stănesu op.cit p.1437 T.S., D.Î nr..4, 1973. Cu privire la obligaţiile instanţei judecătoreşti de a stabili în cadrul procesului penal răspunderea altor persoane în afară de inculpaţi gestionari, pentru prejudiciile aduse avutului obştesc, în C.D.1973, p.32-36.
38
unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu,
precum şi dispoziţiile referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art.28 şi
art.30 Lg. 22 / 1969),
e) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul
că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi
că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului cunoscând că
acesta gestionează astfel de bunuri (art.34 Lg.22 / 1969),
f) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art.10 şi urm. din
Lg.22 / 1969).
Trebuie ţinut cont de faptul că în cazul persoanelor enumerate de
art.1000C.civil, culpa este prezumată, iar în cazul persoanelor menţionate în Lg.22 /
1969 culpa sau foloasele materiale trase din infracţiunea săvârşită trebuie dovedite38.
Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispoziţiilor Codului civil
A. Răspunderea părinţilor pentru copii lor minori există indiferent dacă
filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, la fel se pune problema răspunderii
adoptatorilor pentru copii adoptaţi, indiferent dacă adopţia s-a făcut sau nu cu efecte
depline39.
Astfel:
- în dreptul procesual penal, părinţii răspund pentru copii minori care au
capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii pot fi traşi la răspundere penală
numai după ce au împlinit vârsta de 14 ani);
- părinţii nu au calitatea de parte responsabilă civilmente în cazul în care
minorii au trecut de vârsta de 14 ani şi au devenit majori prin efectul legii.
Condiţiile în care părinţii răspund civil pentru faptele copiilor lor minori sunt
condiţiile generale şi condiţiile speciale.38 C.Stănescu, op.cit.p.14.39 C. Stănescu, C.Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed.Academiei, 1981, p.224.
39
Condiţiile generale:
- existenţa prejudiciului,
- existenţa faptei ilicite,
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
- vinovăţia.
Condiţii speciale:
- copilul să locuiască împreună cu părinţii ,
- părinţii să nu fi răsturnat prezumţia de culpă, copilul să nu fie în
supravegherea altei persoane.
B. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor. Răspunderea comitentului
poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului face dovada existenţei următoarelor
condiţii generale40 şi a două condiţii specifice41 şi anume:
Condiţii generale:
a) existenţa prejudiciului,
b) existenţa faptei ilicite a prepusului,
c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu,
d) existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.
Condiţii specifice:
a) existenţa raportului de prepuşenie,
b) prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.
C. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor
pentru faptele ucenicilor.
Pentru a fi angajată această răspundere trebuie îndeplinite următoarele:
Condiţii generale:
a) existenţa prejudiciului,
b) existenţa faptei ilicite a elevului ori a ucenicului,
c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
40 C. Stănescu, op. cit., p.143-154.41 I. Neagu, op. cit, p. 132.
40
Condiţii speciale42:
a) cel care a creat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor,
b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau
ucenicul se află sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a
meşteşugarului.
Răspunderea în temeiul art.1000 alin.4 Cod civil v-a trebui să fi angajată chiar
dacă, în fapt, elevul sau ucenicul nu era sub supravegherea profesorului sau
meşteşugarului, dacă aceştia, prin fapte omisive sau comisive îndatoririlor de
serviciu ce le reveneau, au făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere43.
Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispoziţiilor Lg. 22 / 1969, astfel cum
a fost modificată prin Lg. 54 / 1994
Având în vedere Lg.22 / 1969 şi practica judiciară în domeniu se arată:
- art.28 alin.1 din Lg.22 / 1969, persoana încadrată în muncă având funcţie
de conducere, precum şi orice persoană încadrată în muncă, vinovată de
angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în funcţia de gestionar
fără respectarea condiţiilor legale, răspunde integral pentru pagubele
cauzate de acesta şi în solidar cu acesta (potrivit art.42 pentru persoanele
M.I. şi M.A.p.N. răspunderea materială pentru pagubele cauzate de
gestionari este reglementată de dispoziţii speciale);
- în art.30 lit. E din Lg.22 / 1969 se arată că cel vinovat de nerespectarea unei
îndatoriri de serviciu, dacă fără încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut
evita, răspunde pentru daune în limita valorii pagubei rămase neacoperite
de autorul direct al ei.
Aceste persoane au calitatea de persoane responsabile civilmente în procesul
penal, răspunderea apărând din momentul constatării insolvabilităţii autorului
prejudiciului, persoana responsabilă civilmente având o răspundere subsidiară44 .42 T. S., s. P. d nr. 1198 din 1984 (republicată).43 T.S., s.p. d nr.183 din 1977, în R.R.D., m.s.. 1977, p.56.44 I. Neagu, Dr. proc.penal Tratat, Global Lex 2000 p. 190.
41
De asemenea au calitate de persoană responsabilă civilmente conform art.43
din Lg.22 / 1969:
- persoanele cu privire la care s-a constatat prin hotărâre judecătorească, că
au dobândit de la gestionar bunuri sustrase de acesta din gestiune şi că le-
au obţinut în afara obligaţiilor de serviciu al gestionarului, cunoscând că
acesta gestionează astfel de bunuri, acesta urmând să răspundă în solidar
cu inculpatul dar numai în limita bunurilor dobândite.
În conformitate cu art.10 din Lg.22 / 1969 anumite persoane având calitatea de
garanţi îşi pot asuma obligaţia faţă de unitatea economică de a acoperi integral sau
parţial eventualele prejudicii cauzate prin fapta gestionarului (garanţia se constituie
„intuitu personae”). Răspunderea funcţionează şi dacă gestionarul este trecut într-un
alt loc de muncă, dar în aceeaşi funcţie de gestionar şi în aceeaşi unitate.
Răspunderea garantului este subsidiară, accesorie, având posibilitatea să invoce
beneficiul de discuţiune45.
Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în
procesul penal
Art.16 Cpp arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabilă
civilmente se poate face în cursul urmăririi penale sau până la citirea actului de
acuzare.
Se poate face în scris şi oral (organul judiciar va consemna în scris constituirea
de parte responsabilă civilmente).
Partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces şi după citirea
actului de sesizare dacă ea nu se opune şi i s-a respectat dreptul la apărare conform
art.16 alin.2 şi 3 C.p.p.
Modalităţile în care partea responsabilă civilmente intră în procesul penal
4545T.M.Bucureşti s.II-a p. d.nr.2996, în RRD nr.2 1978, p.422.
42
Se poate face la cerere sau din oficiu.
a) la cerea părţii civile ( nu a inculpatului),
b) din oficiu când:
- persoana vătămată prin infracţiune săvârşită de prepus este o organizaţie
din cele prevăzute de art.145 din Codul penal46,
- când prejudiciile au fost cauzate unor persoane incapabile sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă47.
Obligaţiile şi drepturile persoanelor responsabile civilmente
Principala obligaţie pe care o are persoana responsabilă civilmente este de a
răspunde civil pentru sau alături de învinuit sau inculpat ( are toate drepturile şi
obligaţiile în ceea ce priveşte acţiunea civilă pe care legea le prevede pentru învinuit
sau inculpat).
Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, partea responsabilă
civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată ( at.174 alin. Ultim
C.p.p.).
46 V. Buia op.cit.p.55-56 N.Manolovici, M,Vlădescu, N. Anghel Regimul juridic al gestiunilor şi gestionarilor, Buc.Ed.Academiei, 1972, p.59 R. Samialevici, Dr.civ., Teoria generală a obligaţiilor Tipografia Univ. Iaşi 1976, p.305-306.47 T.S., D.T. nr.26 din 1960, p.68-70.
43
SECŢIUNEA a IV-a
Apărătorul în procesul penal
Constituţia României în art.24 punctul 1 arată că dreptul la apărare este
garantat, iar la punctul 2 se arată că, în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată de Lg. 51 /
1995 modificată şi republicată.
Statutul avocatului este reglementat de următoarele legi:
- Lg. 51 / 1995 modificată şi republicată,
- Codul de procedură penală art.171-174, 513-522,
- Constituţia României art.24,
- Legea de organizare judecătorească Lg.92 / 1992 ( art.7 şi 8 ),
- Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Lg.30 /
1994.
Potrivit art.1 alin.2 din Lg.51 / 1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei
de avocat, modificată şi republicată, profesia de avocat se exercită de către membrii
barourilor care îşi desfăşoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de
lege:
- cabinet de avocaţi,
- cabinete asociate,
44
- asociaţii – societate civilă de avocaţi,
- cabinete de avocaţi grupate.
Conform aceleiaşi legi, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de
avocat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie membru al unui barou din România, excepţie pentru avocaţii străini
reglementată de art.12 din Lg. 51 / 1995 modificată şi republicată;
b) să nu fie incompatibil potrivit legii, adică:
- activitate salariată în cadrul altor profesii ,
- activităţile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau
bunele moravuri,
- exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ,
- faptele personale de comerţ cu sau fără autorizaţie,
- asociat într-o societate comercială în nume colectiv,
- comanditat într-o societate în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni,
- administrator într-un S.R.L. sau într-o societate comercială în comandită pe
acţiuni,
- preşedinte al Consiliului de administraţie sau membru în Comitetul de
direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni.
Cazuri speciale de incompatibilitate:
- avocatul este incompatibil de a asista sau reprezenta părţi cu interes
contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, sau de a pleda împotriva
părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase
concrete ale pricinii;
- este incompatibil avocatul care înainte a fost ascultat ca martor în aceeaşi
cauză;
- este incompatibil cel care a îndeplinit în cauză funcţia de expert sau
traducător;
- profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la
45
parchetul unde soţul avocat ori ruda sau afinul său până la gradul al III- lea
inclusiv, îndeplineşte funcţia de magistrat;
- foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţa unde au funcţionat, iar foştii
procurori sau cadre de Poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de
urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei
respective.
Deşi nu este parte în proces, apărătorul se situează pe poziţia procesuală a
părţii ale cărei interese le susţine şi le apără48.
Asistenţa juridică
Prin asistenţă juridică se înţelege sprijinul pe care apărătorii ( avocaţi ) îl dau
părţilor în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile49 lor ca
specialişti în domeniul dreptului.
Felurile asistenţei juridice:
- facultativă,
- obligatorie.
A . Asistenţa juridică facultativă
Este regula, deoarece dreptul de apărare este exercitat de către cel interesat în
modul în care acesta găseşte de cuviinţă.Conform at.172 alin.1 învinuitul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al
judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.
B. Asistenţa juridică obligatorie
Art.171 alin.2 Cpp. specifică, că asistenţa juridică este obligatorie când
învinuitul sau inculpatul:
- este minor,
- militar în termen sau cu termen redus,
48 Volonciu II, p.122.49 O.Stoica, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare a cetăţenilor, în RRD nr.3, 1972, p.111-112.
46
- rezervist concentrat,
- elev al unei instituţii militare de învăţământ,
- internat într-un institut de reeducare sau într-un institut medical educativ,
- dacă este arestat în altă cauză.
Astfel:
a) când învinuitul sau inculpatul este minor conform art.483 alin.2: asistenţa
juridică este de asemenea obligatorie, în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau
inculpatul era minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul
judecăţii a devenit major;
b) când învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat sau elev al unei instituţii militare de învăţământ; reprezintă
grija legiuitorului faţă de persoanele care, prin situaţia în care se află, au limitate
posibilităţile de a-şi organiza o bună apărare în cadrul procesului penal;
c) când învinuitul sau inculpatul este arestat într-o altă cauză, ori este internat într-
un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, asistenţa juridică
este obligatorie în cazurile:
- dacă pe parcursul urmăririi penale sau la prezentarea materialului de
urmărire penală, inculpatul se află arestat;
- dacă arestarea s-a dispus prin rechizitoriu odată cu punerea în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului.
Pentru faza de judecată asistenţa juridică este obligatorie în următoarele
situaţii:
a) în cauzele unde legea prevede pentru infracţiune săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de cinci ani;
b) ori de câte ori instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărerea.
Art.173 alin.3, în situaţia în care instanţa apreciază că, din anumite motive,
oricare altă parte decât inculpatul nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune
47
din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
Reprezentarea
Reprezentarea constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de
a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se
poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.
În cazul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită
de reprezentant.
Reprezentarea este de două feluri:
1) convenţională,
2) tehnică.
1) Reprezentarea convenţională ( voluntară ).
Se întemeiază pe existenţa unui mandat intervenit între reprezentat, persoana
care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant50.
a) reprezentarea convenţională în faza de urmărire penală.
Cu privire la reprezentarea învinuitului sau inculpatului se impun anumite precizări:
- învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat la ridicarea de obiecte sau
înscrisuri, dacă acestea se ridică de la învinuit sau inculpat ( art.104 alin.2 şi
4 ), la percheziţia domiciliară dacă aceasta se efectuează la domiciliul
învinuitului sau inculpatului etc.
- pentru situaţia în care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, împăcarea poate fi făcută prin reprezentant dacă
acesta din urmă are mandat special în vederea împăcării51;
- reprezentarea învinuitului sau inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor
cu caracter personal, cum este ascultarea sau confruntarea.50 V.Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, în R.R.D., nr.1973, p.22.51 Theodoru I, p.232.
48
b) reprezentarea convenţională în faza de judecată
Există obligaţia pentru inculpat de a fi prezent la judecata ce se desfăşoară în
faţa primei instanţe, reprezentarea sa fiind permisă numai în cazurile expres prevăzute
de lege şi anume:
- conform art.174 alin.1 la judecarea cauzei în primă instanţă ori la
rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către
instanţa de recurs, reprezentarea este permisă numai dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau
închisoarea de cel mult un an;
- la judecarea cauzei în căile de atac.
Potrivit deciziei nr.144 din 14 iulie 2000, publicată în M.O. nr.665 din 16
dec.2000, Curtea Constituţională a decis că inculpatul poate fi oricând reprezentat în
timpul judecăţii, indiferent de limita pedepsei şi de gradul de jurisdicţie. Instanţa are
dreptul, când găseşte necesară prezenţa inculpatului să dispună aducerea lui ( art.174
alin.2 ). Celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate.
2) Reprezentarea legală ( necesară )
Apare în două situaţii distincte, care restrâng sfera reprezentării învinuitului sau
inculpatului şi anume:
- când persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este şi iresponsabilă
( art.48 din Cpp. ),
- când incapacitatea survine pe parcursul procesului penal, situaţie în care se
poate suspenda urmărirea penală ( art.239 ) sau judecata ( art.303 ).
Modalitatea prin care apărătorul este chemat să participe la
49
desfăşurarea procesului penal
Sunt necesare următoarele precizări:
- potrivit art.171 alin.4, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul
sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu;
- potrivit atr.171 alin.5, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează în
prezenţa apărătorului ales;
- art.171 alin.6, dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi
înlocuit, cauza se amână.
Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în baza unui contract
încheiat în formă scrisă în cazul în care în urma desemnării sale de către barou este
ales, sau atunci când este numit din oficiu.
Proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. Juristconsultul
participă la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful oficiului
juridic.
Drepturile şi obligaţiile apărătorului în cadrul procesului penal
Conform art.172 alin.1 Cod de procedură penală, apărătorul învinuitului sau
inculpatului are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală,
aceasta nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă apărătorul a fost
informat în legătură cu data şi ora efectuării actului şi cu toate acestea nu s-a
prezentat.
Art.172 alin.2 precizează: în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie,
organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.
Alin.3 al aceluiaşi articol arată că în cazul în care apărătorul este prezent la
efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiunea despre aceasta, iar actul
50
este semnat şi de apărător , iar alin.4 precizează că inculpatul arestat are dreptul să ia
legătura cu apărătorul său.
Prezenţa apărătorului este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire
penală.
În faza de judecată drepturile apărătorului sunt:
- art.172 alin.7, apărătorul are drept să asiste pe inculpat şi să exercite
drepturile procesuale ale acestuia.
- Art.172 alin.8 stipulează obligaţia apărătorului de a asigura asistenţa juridică
atât în faza urmăririi penale cât şi în faza de judecată.
Apărătorul părţii vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are
dreptul de :
- a formula cereri,
- de a depune memorii,
- are dreptul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală,, ascultarea
părţi pe care o apără, cercetării la faţa locului, percheziţii şi autopsii şi
prelungirea duratei arestării.
CAPITOLUL IV
ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL
51
SECŢIUNEA I
Acţiunea în justiţie
1. Noţiunea de acţiune în justiţie.
Acţiunea în justiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de
drept este adus spre soluţionare organelor judiciare.
2. Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie.
- dreptul lezat prefigurează în plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o
anumită valoare socială ocrotită de lege;
- prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul;
- prin încălcarea dreptului devine exercitabilă acţiunea în justiţie şi aplicarea
constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită de
lege.
3. Dreptul la acţiune şi cerea în justiţie.
- dreptul la acţiune este un drept virtual înscris în norme care ocrotesc o
anumită valoare socială.
- dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este
constituit52.
- cerea în justiţie reprezintă instrumentul juridic prin care dreptul la acţiune
devine exercitabil.
4. Factorii acţiunii în justiţie.
Factorii acţiunii în justiţie sunt:53
- temeiul acţiunii,
- obiectul acţiunii,
- subiecţii acţiunii,
- aptitudinea funcţională a acţiunii.
Temeiul, de fapt este fapta ilicită, iar temeiul de drept, este norma juridică în
52 I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Bucureşti,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p.18.53 Dongoroz I, p.58-59.
52
care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.
Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei care a
săvârşit fapta ilicită.
Subiecţii sunt subiecţii răspunderii penale de conflict ( primesc calităţi
procesuale ce le conferă drepturi şi obligaţii specifice localizate în conţinutul raportului
penal procesual ).
Aptitudinea funcţională semnifică întreaga suită de acte procesuale care pot
lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept în care se
înscrie acţiunea respectivă.
SECŢIUNEA a II-a
ACŢIUNEA PENALĂ
1. Noţiune.
Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de
drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare competente.
2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale.
53
Obiectul reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni
Subiecţii:
a) subiectul pasiv al infracţiunii este societatea ( statul ), care, în raportul juridic
procesual, devine subiect activ al acţiunii penale. Subiectul pasiv special al
infracţiunii este persoana căreia îi aparţine bunul ocrotit ( viaţa, onoarea,
patrimoniul ) care nu devine niciodată subiect activ al acţiunii penale;
b) subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv în cadrul raportului juridic
procesual penal.
3. Trăsăturile acţiunii penale.
a) acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi se exercită prin
intermediul organelor statului anume investite în acest sens;
b) acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie să fie pusă în mişcare în mod
necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune.
Excepţii:
- în unele situaţii, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
existenţa anumitor sesizări făcute de anumite organe competente ( art.273
alin.1, art.274 alin.1 şi 2 Cp. ), anumite autorizări ( art.5 alin.2 Cp. );
- în unele cazuri este suprimată atât în ceea ce priveşte declanşarea acţiunii
penale cât şi în ceea ce priveşte stingerea acesteia ( art.180, 181, 193, 195
Cp. ).
c) acţiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mişcare nu poate fi
retrasă, ea trebuind continuată până la epuizarea ei, epuizare care are loc prin
rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală ( înlăturată dacă legea
penală permite persoanei vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să
se împace cu făptuitorul );
d) acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au
participat la săvârşirea infracţiunii se caracterizează prin:
54
- o singură acţiune penală îndreptată împotriva tuturor participanţilor,
- fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai pentru unul dintre
aceştia54;
e) urmare a principiului răspunderii penale procesuale, acţiunea penală este
individuală.
4. Momentele desfăşurării acţiunii penale.
a) punerea în mişcare a acţiunii penale,
b) exercitarea acţiunii penale,
c) stingerea acţiunii penale.
a) Punerea în mişcare a acţiunii penale.
- a nu se confunda cu începerea urmăririi penale;
- există situaţii în care odată cu începerea urmăririi penale se pune în mişcare
şi acţiunea penală;
- punerea în mişcare a acţiunii penale se face „ in personam” spre deosebire
de începerea urmăririi penale care se poate face şi „in rem”;
- pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este
nevoie de probe temeinice;
- în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi
( art.336 şi art.337 ) punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face în
timpul judecăţii ( declaraţia orală făcută de procuror în faţa instanţei );
- instanţa de judecată pune în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere în
cazul infracţiunii la plângere prealabilă.
Actele procesuale prin care este pusă în mişcare acţiunea penală de către
procuror sunt:
- ordonanţa,
54 Volonciu I, p.104.
55
- rechizitoriul,
- declaraţia orală de către instanţa de judecată,
- încheiere.
Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale:
a) organele de cercetare penală pot să facă propunerea procurorului în timpul
urmăririi penale, iar acesta să dispună în consecinţă ( art.235 );
b) procurorul poate să dispună prin rechizitoriu ( art.262 );
c) declaraţia orală a procurorului în faza de judecată ( art.336 alin.1 lit.a );
d) dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată pune în mişcare
acţiunea penală prin încheiere ( art.336 alin.2 );
e) în cazul plângerii prealabile instanţa de judecată la primul termen pune în
mişcare acţiunea penală printr-o încheiere.
b) Exercitarea acţiunii penale
Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării
tragerii la răspundere penală a inculpatului.
Cine exercită acţiunea penală:
a) pe parcursul urmăririi penale:
- procurorul,
- organele de cercetare penală,
- persoana vătămată ( când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă şi această plângere se adresează organelor de cercetare );
b) în faza de judecată:
- procurorul,
- partea vătămată ( dacă participarea procurorului nu este obligatorie ).
Conform art.316 alin.3, procurorul poate pune concluzii de achitare sau încetare
a procesului penal dacă în faza cercetării judecătoreşti învinuirea nu este confirmată.
Partea vătămată poate să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea
56
prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.
c) Stingerea acţiunii penale
Poate avea loc:
- înainte de punerea ei în mişcare dacă se constată existenţa uneia dintre
cauzele prevăzute de art.10 C.p.p.;
- după punerea ei în mişcare, în urma judecării cauzei ( achitare,
condamnarea sau încetarea procesului penal );
- pe parcursul urmăririi penale prin scoaterea de sub urmărirea penală,
încetarea procesului penal, încetarea urmăririi penale şi clasarea cauzei
penale.
5. Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting
acţiunea penală
Aceste cauze pot avea un caracter:
- definitiv ( odată intervenite, ele înlătură pentru totdeauna răspunderea
penală – amnistia, proscripţia, decesul făptuitorului)55;
- temporar ( existând posibilitatea desfiinţării în anumite condiţii a soluţiilor
pronunţate – când se obţine plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent )56.
Art.10 Cpp., în art.10, arată toate situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi
declanşată sau, dacă a fost pusă în mişcare, se stinge.
Cauzele prevăzute de art.10 pot fi împărţite în două mari categorii:
1) impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale ( art.10 lit.a-e)
2) impedimente rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale ( art.10 lit.f-j )
55 Theodoru I, p.257.56 Ibidem.
57
1) Impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale ( art.10
lit. A-e )
Fapta nu există, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, faptei îi lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii, există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei.
Analiza cauzelor în care acţiunea penală se stinge:
a) fapta nu există ( art.10 lit.a )
Se are în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa.
Soluţiile care se pot da în acest caz:
- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,
- în faza de judecată: achitarea.
Dacă nu există învinuit în cauză, se dă soluţia clasării.
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ( art.10 lit. B )
În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar ea nu figurează între faptele
prevăzute de legea penală ( nullum crimen sine lege ).
Poate fi reţinută această cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale în cazul faptelor de natură disciplinară, civilă contravenţională, sau care au fost
dezincriminate.
Soluţia:
- în faza de judecată: achitare,
- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală dacă există
învinuit sau inculpat în cauză, clasarea cauzei dacă nu există învinuit sau
inculpat în cauză.
c) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ( art.10 lit.c ).
Dacă fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorii sociale ocrotite de legea
penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu
atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale
58
esenţiale şi anume pericolul social57.
Soluţiile pe care organele judiciare le pronunţă într-o asemenea situaţie sunt:
- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,
- în faza de judecată: achitarea,
d) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c )
Aceasta presupune existenţa faptei în materialitatea sa, dar nu a fost săvârşită de
persoana împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea penală, fiind posibilă tragerea la
răspundere penală a adevăratului autor al faptei în cazul în care acesta a fost
descoperit.
Soluţiile ce se pot da în aceste situaţii:
- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,
- în faza de judecată: achitarea.
e) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii ( art.10 lit.d )
Dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc
anumite elemente care ar permite aşezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege şi nu
este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune se dă o soluţie prin
care acţiunea penală să se stingă.
Soluţiile ce se pot da :
- în timpul urmăririi penale: scoaterea de sub urmărirea penală dacă există
învinuit sau inculpat în cauză şi clasarea.
f) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ( art.10 lit.e ).
O faptă concretă săvârşită are un caracter penal dacă prezintă elementele
constitutive ale infracţiunii ( fapta este prevăzută de legea penală, pericolul social al
faptei şi vinovăţia ) şi nu există vreo cauză legală care ar conduce la înlăturarea
caracterului penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:
- legitima apărare,
57 T.B.,d.p.m.644 din 1996, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1994 – 1997, p.58.
59
- starea de necesitate,
- constrângerea fizică şi constrângerea morală,
- cazul făptuit,
- iresponsabilitatea,
- beţia accidentală completă,
- minoritatea făptuitorului,
- eroarea de fapt,
- lipsa dublei încriminări în cazul faptelor săvârşite în străinătate,
- admiterea probei verităţii,
- constrângerea în cazul dării de mită.
Soluţiile pe care le pot da organele judiciare în prezenţa uneia dintre cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei sunt:
- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,
- în faza de judecată: achitarea.
2) Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite
condiţii sau este lipsită de obiect sunt următoarele:
a) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale ( art.10 lit.f ).
Pentru o serie de infracţiuni legea a considerat că interesul celui vătămat prin
infracţiune este mai important decât cel social, motiv pentru care a subordonat
declanşarea procesului penal iniţiativei luate de persoana vătămată58.
b) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Este în acelaşi timp, o condiţie de pedepsibilitate cât şi una de procedibilitate59
Art.221 alin.2 arată: „în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
58 I.Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1937, p.114. 59 M.T.Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală,în R.R.D.nr.9, 1969,p.23.
60
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către
persoana vătămată, lipsa acestei plângeri împiedică începerea urmăririi penale”, iar în
art.10 lit.f, „lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care stinge acţiunea
penală”.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind introducerea plângerii prealabile
echivalează cu însăşi lipsa acesteia, organele judiciare urmând să înceteze urmărirea
penală sau procesul penal60.
Astfel:
- nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa plângerii prealabile când
aceasta a fost introdusă pentru persoana vătămată – minoră în vârstă de 17
ani de mama sa, într-o asemenea situaţie, punerea în mişcare a acţiunii
penale făcându-se de către minoră cu încuviinţarea reprezentantului legal61.
- având în vedere caracterul indivizibil al acţiunii penale, în cazul unor loviri
săvârşite de mai multe persoane, lipsa plângerii pentru unul din făptuitori nu
echivalează cu lipsa plângerii prealabile pentru infracţiunea săvârşită62.
- se asimilează cu lipsa plângerii prealabile:
introducerea plângerii prealabile de către o altă persoană
decât cea vătămată,
în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
peste termenul prevăzut de lege,
greşita îndreptare a plângerii prealabile nu trebuie socotită ca
o lipsă a plângerii prealabile, deoarece, potrivit art.285, o
asemenea plângere trebuie trimisă organului competent.
Soluţiile care se pot pronunţa în cazul art.10 lit.j sunt:
- în faza de urmărire penală: încetarea urmăririi penale,
60 George Popu, Despre conţinutul plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, în R. Dreptul nr.5, 2001,p.200. 61 Tj.raşov.d.p.nr.47 din 1989,în R.R.D.nr.9-12,1989, p.143.62 Tj.Timiş, d.p.nr.325 din 1981,în R.R.D.,nr,9,1983,p.52-53.
61
- în faza de judecată: încetarea procesului penale.
În faza de urmărire penală dacă nu există inculpat sau învinuit în cauză, se
dispune soluţia clasării.
c) Lipseşte autorizarea prealabilă sau sesizarea organului competent.
Astfel:
- în art.5 Cod penal se arată că pentru infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român,
ori prin care s-a adus o atingere gravă integrităţii corporale sau sănătăţii
unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de către o persoană
fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
- art.69 pct.1 din Constituţie arată că deputatul sau senatorul nu poate fi
reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori
contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după
ascultarea sa. Potrivit art.69 pct.2, în caz de infracţiune flagrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
d) Sesizarea organului competent:
Astfel:
- unele infracţiuni contra circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art.273 alin.1,
274 alin1 şi 275 alin.1 şi 2 Cp., în cazul cărora acţiunea penală se pune în
mişcare la sesizare organelor competente ale căilor ferate;
- pentru infracţiunile prevăzute în art.331 – 336 Cp. În vederea punerii în
mişcare a acţiunii penale legea cere să existe sesizarea comandantului;
- în cazul unei infracţiuni săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin,
acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin.
Soluţiile ce se pot da de organele judiciare în cazul art.10 lit.j: încetarea
62
urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Când nu există învinuit sau inculpat în
cauză se dispune soluţia clasării.
e) A intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului ( art.10 lit.g ).
Amnistia
- are efecte şi asupra desfăşurării procesului penal, ea conducând fie la
încetarea urmăriri penale, fie la încetarea procesului penal.
- nu produce efecte asupra acţiunii civile, partea civilă care nu se prezintă în
instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată,
este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale63.
- în cazul în care instanţa a încetat procesul penal pornit împotriva
inculpatului întrucât infracţiunea pe care a comis-o a fost amnistiată,
aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru
repararea pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile
prevăzute de art.10 lit.j64.
f) Prescripţia ( art.121 Cp. )
- dacă a intervenit prescripţia, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în
mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare ea nu mai poate fi exercitată.
- ceea ce se stinge prin prescripţie este acţiunea penală, fapta continuând a fi
încriminată de lege65.
- soluţiile organului judiciar: încetarea urmăririi penale sau încetarea
procesului penal.
- termenele de prescripţie se calculează de la data săvârşirii infracţiunii şi
variază între 3 şi 15 ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea penală.
- cursul prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii
trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului
63 Tj. Câmpulung Moldovenesc, st.nr..8883 din 1949, în J.N.nr., 1950, p.87.64 T.S.Sp. d.nr.2513 din 1987, în R.R.D., nr.7,1988, p.70.65 Dongoroz III, p.82.
63
penal ( art.123 alin.16 )
În practica judiciară şi în literatura de specialitate în legătură cu înţelesul
expresiei „ acte care potrivit legii, se comunică învinuitului sau inculpatului” s-a arătat
că sunt asemenea acte şi cele efectuate faţă de învinuit sau inculpat ( ascultarea sau
confruntarea lui ), precum şi cele efectuate în prezenţa acestuia ( percheziţia,
cercetarea la faţa locului ).
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la
infracţiune chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unul dintre ei.
g ) Decesul făptuitorului
Eveniment natural care stinge acţiunea penală66:
- în situaţia în care inculpatul a decedat în cursul judecăţii, instanţa urmează
a dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal în baza art.10
lit.g, chiar dacă anterior intervenirii decesului fapta imputată inculpatului a
fost amnistiată.
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ( art.10 lit.h ).
- retragerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă a persoanelor
vătămate de a-şi retrage, în condiţiile legii, plângerea prealabilă făcută67.
retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată ( trebuie să privească
ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei ).
- retragerea plângerii prealabile produce efecte in rem ( adică faţă de toţi
participanţii )68 însă literatura de specialitate69 şi practica judiciară70 au arătat
că retragerea plângerii prealabile nu operează în caz de pluralitate de
făptuitori decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii, întrucât dacă
persoana vătămată doreşte să renunţe la plângere faţă de unul din
participanţi, are la dispoziţie împăcarea, aceasta funcţionând in personam.
- este asimilată cu o retragere a plângerii prealabile manifestarea de voinţă 66 Jean Pradel, Droit penal, tome II, Editions Cujos, Paris,1980, p.160.67 I.Oancea, op.cit.,p.402.68 Volonciu I p.111.69 Dongoroz I, p.68,Dongoroz III, p.84.7070T.S.,Sp.d.m.2144 din 1984 ( republicată ).
64
neechivocă a părţii vătămate, în sensul că nu doreşte condamnarea
inculpatului şi, în consecinţă, soluţia ce se impune este încetarea urmăririi
penale sau încetarea procesului penal71.
- în art. 284 1 se precizează că lipsa nejustificată a părţii vătămate la două
termene consecutive în faţa primei instanţe în cazul infracţiunii prevăzute de
art.279 alin.2 lit.a este considerată drept retragere a plângerii prealabile
( lipsa este considerată nejustificată numai în cazul în care partea vătămată
vădeşte dezinteres pentru judecarea cauzei nu şi atunci când lipsa se
datorează unei împiedicări de a veni la proces)72.
- potrivit art.13 din C.p.p., în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a
plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal şi potrivit art.13 alin.3, dacă nu se constată vreunul din
cazurile prevăzute de art.10 lit. A-e, instanţa trebuie să dispună încetarea
procesului penal.
Împăcarea părţilor
Caracteristici:
- apare ca un act de înţelegere între făptuitor şi persoana vătămată, prin care,
în condiţiile legii şi pentru anumite infracţiuni, se înlătură răspunderea
penală şi celelalte consecinţe ale săvârşirii infracţiunii73.
Pentru ca împăcarea părţilor să conducă la stingerea acţiunii penale trebuie
îndeplinite cumulativ anumite condiţii74.
- împăcarea să se facă între persoana vătămată pe deoparte şi învinuit sau
inculpat pe de altă parte;
- împăcarea să se facă în faţa organelor judecătoreşti şi realizată cu acordul
ambelor părţi ,în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu;
7171Tj. Suceava, d.p.nr.375 din 1983, în R.R.D.nr.7,1984, p. 69.7272C.S.J. Sp.d.m.2054 / 06.10.1992 în Deciziile Curţii Supreme de justiţie ( 1990-1992 ),Ed.Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.437-438.7373 I.Oancea, op.cit.,p.483.7474C.Bulai, op.cit.,p.83-86.
65
- împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali75; cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se pot împăca privind încuviinţarea reprezentanţilor lor
legali;
- împăcarea are un caracter total, necondiţionat şi definitiv( operează chiar şi
atunci când, odată cu împăcarea asupra laturii penale, părţile au convenit
asupra modului de rezolvare a acţiunii civile)76;
- împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea
definitive a hotărârii judecătoreşti.
Soluţiile care pot fi dispuse de organul judiciar sunt: încetarea urmăririi penale
sau încetarea procesului penal.
i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale ( art.10 lit.i ).
Reglementată de art.90 şi 91 Cp.
Urmare a modificărilor art.242 alin.1 din Lg.nr. 141/ 1996, înlocuirea răspunderii
penale poate fi dispusă numai în faza de judecată, singurul organ judiciar abilitat să
decidă în acest sens fiind instanţa de judecată.
Instanţa dispunând înlocuirea răspunderii penale în baza art.345, odată cu
încetarea procesului penal face aplicarea art.91 din Codul penal.
Când înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă potrivit art.94
alin.3, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se face în şedinţa în care s-a
pronunţat hotărârea, iar executarea amenzii se face potrivit dispoziţiilor art.442-443.
Soluţia organelor judiciare în acest caz este încetarea procesului penal.
j) Există autoritate de lucru judecătorească ( art.10 lit.j ).
Hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat,
prezumându-se că ele reflectă adevărul.
Autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi unul negativ
- efectul pozitiv înseamnă că hotărârea poate fi pusă în executare .
- efectul negativ împiedică exercitarea altei acţiuni penale împotriva aceleiaşi 7575Art.132 alin.3 din Cp.vz. şi S.p.,d.nr.2398 / 1983, în R.R.D. nr.8, 1984, p.67.76 76T.M.Bucureşti, s a II-a p., d.nr.2056 din 1976 în R.R.D., nr.5, 1997, p.70; Tj.Galaţi, d.p.nr.98 din
1977, în R.R.D., nr.4, 1978, p.67.
66
persoane pentru aceeaşi faptă.
Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în materie penală se cere existenţa
a două elemente identice între cauza judecată şi cauza care urmează a fi soluţionată
şi anume: identitatea de persoane şi identitatea de obiect ( în civil: identitate de
persoane, de obiect şi de cauză ). Astfel:
- există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 10 lit.j, chiar dacă faptelor
definitiv judecate li s-ar da o altă încadrare juridică;
- nu poate opera ca impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,
existenţa unei hotărâri definitive a instanţei civile prin care pentru aceeaşi
faptă s-a aplicat făptuitorului o sancţiune contravenţională dacă ulterior,
pentru aceeaşi faptă se desfăşoară un proces penal în care se pronunţă
pedeapsa închisorii; din aceasta trebuie computată pedeapsa închisorii
contravenţionale, pentru a se rezolva o problemă de ordin umanitar( nu are
însă o bază legală );
- există autoritate de lucru judecat şi în situaţia: instanţa a pronunţat
achitarea, recursul formulat de procuror a fost respins şi s-a promovat o
rejudecare a celor achitaţi pentru aceleaşi fapte într-o altă încadrare
juridică77.
Soluţiile ce pot fi dispuse de organele judiciare: încetarea urmăririi penale sau
încetarea procesului penal.
SECŢIUNEA a III-a 77 T.S. Sp., d.nr.934 din 1989, în Dreptul, seria a III-a, anulI,nr.6, 1990, p.77.
67
Acţiunea civilă
1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal .
Săvârşirea unei infracţiuni, pe lângă urmările socialmente periculoase, poate
produce şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice,
în acest caz infracţiunea fiind şi sursa unor obligaţii civile78.
Acţiunea civilă este, în esenţă, o instituţie de drept civil, ea devenind instituţie a
dreptului procesual penal în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces
penal79.
Fiind rezultată din săvârşirea unei fapte penale acţiunea civilă în procesul penal
prezintă anumite particularităţi:
- are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală ( infracţiunea săvârşită ),
- acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea
prejudiciilor cauzate prin infracţiune,
- fiind exercitată în procesul penal acţiunea civilă are un caracter accesoriu
( poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care
poate fi pusă în mişcare acţiunea penală şi poate fi exercitată numai
împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum
şi faţă de succesorii acestora).
2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal
a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură
de cauzalitate;
c) prejudiciul trebuie să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu deplină să existe cererea de
78 I. Neagu, op. cit., p.185. 79 M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.15.
68
constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.
Nu toate infracţiunile sunt generatoare de prejudicii materiale sau morale.
Astfel: infracţiunile de pericol nu pot genera în mod direct prejudicii materiale sau
morale ( conducerea unui autovehicul fără permis de conducere, pătrunderea fără
drept în sediul unei instituţii publice prevăzute de art.2 din Decretul – Lege nr.8 /
199080).
b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătura de
cauzalitate.
O persoană poate fi trasă la răspundere juridică în general şi la o răspundere
civilă în special, numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod
obiectiv, un raport de cauzalitate.
Organele judiciare pot obliga la despăgubiri civile o anumită persoană numai în
cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.
c) Prejudiciul să fie cert.
Prejudiciul trebuie să fie sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub
aspectul posibilităţilor de evaluare.
Prejudiciul este cert în situaţia în care este constatat şi este deci actual ( poate
fi cert şi un prejudiciu viitor, în ipoteza în care este susceptibil de evaluare ).
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat.
Situaţia este posibilă, în special, în cazul despăgubirilor primite de la un asigurator, de
la asigurările sociale sau de la terţe persoane care au obligaţia de a despăgubi pe cel
prejudiciat prin infracţiune81.
Astfel:
- în cazul despăgubirilor plătite de un asigurator, dacă se apreciază că suma
nu este îndestulătoare şi nu asigură o reparaţie justă şi integrală a daunei 80 C.S.J., Sp., d.nr.165 din 1992 ( republicată ).81 Vz. pe larg Francis Deak, Regresul A.D.A.S. împotriva conducătorilor auto ai unităţilor publice, în R.R.D., nr.4,1988, p.23-24.
69
suferite, instanţa poate admite exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracţiune;
- asiguratorul, după ce a acoperit paguba cauzată de inculpaţi, se subrogă în
drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal
împotriva inculpaţilor;
- dacă terţe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinţa de
ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilă
poate exercita acţiunea civilă şi poate pretinde acoperirea integrală a
prejudiciului cauzat prin infracţiune; nu acelaşi lucru este posibil dacă
acoperire pagubei s-a făcut pentru a ajuta inculpatul.
3. Elementele acţiunii civile
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum
şi a părţii responsabile civilmente şi se concretizează în obligarea la repararea pagubei
pricinuite prin infracţiune.
Repararea pagubei se face în natură prin :
a) restituirea lucrului,
b) restabilirea situaţiei anterioare săvârşiri infracţiunii,
c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,
d) prin orice alt mijloc de reparare în natură.
În cazul în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea
responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.
Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de
partea civilă cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune
( astfel în cazul sustragerilor de bani, autorul prejudiciului este obligat atât de la plata
prejudiciului cât şi a dobânzii aferente).
Repararea în natură a pagubei cauzată prin infracţiune
Potrivit art.14 alin.3 lit.a, repararea prejudiciului în natură se face prin:
70
1. restituirea lucrului,
2. restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii,
3. desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris,
4. orice mijloc de reparare.
1. Restituirea lucrurilor
Se face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la
învinuit sau inculpat ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a
încredinţat.
Poate fi dispusă atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţa de
judecată; când restituirea bunurilor are caracterul unei reparaţii vremelnice a pagubei
produsă prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de
judecată.
Conform art.245 lit.6, în situaţia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub
urmărire penală restituirea bunurilor se poate dispune şi prin ordonanţa procurorului.
2. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
Este posibil ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin
infracţiune instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea exactă a prejudiciului
rămas neacoperit.
Repararea pagubei în natură se mai poate face prin restituirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii sau prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
3. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti
Conform art.14 alin.3 lit.b, repararea pagubei se face prin plata unei
despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este posibilă.
Despăgubirea rămasă cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul
efectiv cauzat ( damnum emergens ), cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă
( lucrum cessans ) . Are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură.
71
4. Problema reparării daunelor morale
Înainte de 22 decembrie 1989 Tribunalul Suprem a statuat că nu se pot acorda
despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, după această dată acest lucru este
posibil, iar în lipsa unor criterii legale, revine instanţei de judecată sarcina de a
determina întinderea unor atare despăgubiri.
Subiecţii acţiunii civile
Subiectul activ al acţiunii civile este persoana în dauna căreia a fost produs
prejudiciul material ( este partea civilă ). Acţiunea civilă este exercitată de către:
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă prin reprezentanţii legali,
- moştenitorii ( în cazul decesului subiectului activ ) pot exercita acţiunea în:
a) nomine et iure proprio ( când infracţiunea a cauzat moartea părţii civile ),
b) iure hereditas ( când moartea părţii civile s-a datorat altor cauze decât
infracţiunea ).
- succesorii pot fi şi entităţi juridice care succed în drepturile celor
reorganizate sau lichidate.
Subiecţii pasivi sunt: învinuitul sau inculpatul precum şi partea responsabilă
civilmente. Succesorii învinuitului sau inculpatului, precum şi ai părţii responsabile
civilmente, pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal, numai dacă s-a
produs după sesizarea instanţei.
Exercitarea acţiunii civile
1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile.
Este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material
72
prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate
părăsi.
Există şi excepţii:
- se poate părăsi procesul penal şi se poate exercita acţiunea civilă în faţa
instanţei civile dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală,
încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea
civilă;
- dacă acţiunea civilă a avut mai multe capete de cerere şi unele nu au fost
rezolvate de instanţa penală;
- dacă ulterior pornirii acţiunii civile în instanţa civilă a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi când procesul penal a fost reluat după suspendare,
încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.
2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu.
Potrivit art.17, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când
persoana vătămată este o unitate din cele prevăzute în art.145 din Cp. ( această
prevedere a fost declarată neconstituţională ) sau o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Reglementarea urmăreşte favorizarea persoanelor vătămate, menţionate mai
sus, asigurându-se operativitatea acordării de despăgubiri acestora.
În art.18 alin.1 se arată că:
- procurorul poate susţine acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.
În art.18 alin. 2:
- dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are o
capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul este obligat să susţină
interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.
Art.348 arată că instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute
de art.17, dar şi în cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului,
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare
73
săvârşirii infracţiunii.
3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă.
În situaţia în care nu este posibilă alăturarea acţiunii civile celei penale,
acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poate fi exercitată
numai la instanţa civilă.
Astfel, potrivit:
a) art.20 alin.1; dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă persoanei vătămată, constituită parte civilă în
procesul penal, poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile,
b) art.20 alin.2; dacă acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi se constată din
probe noi că paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate fi cerută pe
calea unei acţiuni la instanţa civilă,
c) art.20 alin 3; persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă
pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după
pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă.
4. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.
Pot fi distinse trei ipoteze:
a) acţiunea penală se rezolvă separat şi înaintea acţiunii civile ( nu se pune
problema raportului dintre cele două acţiuni ).
Potrivit art.22 alin1, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de
lucru judecat, în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la
existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;
b) acţiunea civilă se rezolvă separat şi înaintea acţiunii penale ( nu se pune
problema raportului dintre cele două acţiuni ).
Potrivit art.22 alin.2, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost
soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor
judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a
săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;
c) cele două acţiuni sunt exercitate concomitent în faţa aceleiaşi instanţa sau la
74
două instanţe diferite. În această situaţie se pune problema rezolvării raportului
dintre cele două acţiuni ( vezi art.347, 347 şi 19 alin.2 ):
- când cele două acţiuni se exercită în cadrul procesului penal, potrivit art.346
alin.1, instanţa are obligaţia să se pronunţe prin aceeaşi sentinţă şi asupra
acţiunii civile;
- instanţa poate disjunge acţiunea civilă şi amânarea judecării acesteia într-o
altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca
întârzierea soluţionării acţiunii penale;
- în cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent dar la două
instanţe diferite conform art.19 alin.1, judecata în faţa instanţei civile se
suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale „ penalul ţine în loc
civilul”.
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
Din analiza dispoziţiilor art.346 alin.2, 3 şi 4 rezultă că instanţa penală are patru
posibilităţi şi anume: nu acordă despăgubiri civile, admite acţiunea civilă în total sau în
parte, respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei, nu soluţionează acţiunea civilă.
a) Instanţa nu acordă despăgubiri civile
Conform art.346 alin.3 instanţa nu acordă despăgubiri civile când pronunţă
soluţia achitării pentru motivul că:
- fapta nu există ( nu există factorul material care să fi generat prejudiciul ),
- fapta nu a fost săvârşită de inculpat ( nu poate plăti despăgubiri civile o
persoană care nu a săvârşit fapta ).
b) Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte.
În toate situaţiile în care instanţa pronunţă condamnarea inculpatului pentru o
75
faptă care a produs şi prejudicii materiale părţii civile, instanţa va obliga pe
inculpat şi, eventual, partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor
civile.
Există şi următoarele situaţii:
- în baza art.11 punctul 2lit. A raportat la art.10lit. b, d şi c, dacă fapta a
produs prejudicii materiale părţii civile, instanţa va admite acţiunea civilă şi
va acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate;
- în cazul achitării inculpatului pentru motivul că din cauza unei boli psihice
este iresponsabil, în temeiul art,346 alin.2, instanţa este obligată să se
pronunţe cu privire la latura civilă, putând obliga la repararea pagubei
potrivit legii civile82;
- în cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal în baza art.11
pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.g, h şi i, dacă infracţiunea a cauzat prejudicii
materiale părţii civile, instanţa acordă despăgubiri civile;
- amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită ( art.119 alin.1
Cp) dar nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate ( art.119 alin.3
Cp.);
- când s-a dispus încetarea procesului penal pentru că a intervenit prescripţia,
acţiunea civilă nu se prescrie aceasta fiind sub puterea regulilor privitoare la
prescripţie stabilite de legea civilă;
- când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului
( art.11 pct.2 lit.b rap. La art.10 lit.g) instanţa are obligaţia să introducă în
proces moştenitorii inculpatului ( art.21)83;
- în cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor ( art.11 pct.2 lit.b
raportat la art.10 lit. H ) în baza art.132 alin.1 Cp. acţiunea se stinge84
(caracterul total al împăcării) numai dacă părţile nu s-au înţeles şi asupra
82 CSJ, Sp..d.nr.1386 din 1991 ( republicată).83 T.S.,S.p.,d.nr. 2837 din 1976, în C:D:, 1976 p.469; T.S., S.p., d.nr.2359,în RRD, nr.11 1984, p.72.84 ComentariuII, P659; C.Bulai Drept penal- Partea generală, vol.III, Răspunderea penală, sancţiunile în drept penal, TVB, 1982, p.86; C.Mitrache, Drept penal-Partea generală, TVB, 1983 p.313.
76
acestui aspect85;
- retragerea plângerii prealabile la fel ca şi împăcarea părţilor, înlătură şi
răspunderea civilă;
- când procesul penal încetează şi se dispune înlocuirea răspunderii penale
( art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.i) instanţa penală este obligată să
rezolve şi acţiunea civilă.
c) Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei.
Există şi următoarele posibilităţi:
- când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, dacă se constată producerea unui prejudiciu
material, instanţa poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei; aceeaşi
soluţie poate fi dată şi în următoarele situaţii: când achitarea a fost
pronunţată pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii86 şi când
achitarea se pronunţă pentru că există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei dacă celui achitat îi revine totuşi o culpă în ceea ce
priveşte producerea prejudiciului87.
d) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.
Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul
prevăzut de art.10 lit.b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul
din cazurile prevăzute în art 10 lit.f şi j.
85 TM Bucureşti, S aIIa p,d.nr.2056 din 1976, în RRD, nr.5,1977,p.69; Tg.Galaţi, d.p.nr.98 din 1977, în RRD,nr.4 1978, p.67.86 I.Dobrinescu, Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în RRD, nr.1,1973, p.28-33.87 Ibidem.
77
CAPITOLUL V
COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ
SECŢIUNEA I
Noţiunea de competenţă şi formele competenţei
I. Noţiunea de competenţă.
Competenţa reprezintă sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal88.
II. Formele competenţei.
1. Formele fundamentale ale competenţei:
a) competenţa funcţională;
b) competenţa materială;
c) competenţa teritorială.
2. Formele subsidiare ale competenţei:
a) competenţa personală;
b) competenţa specială;
c) competenţa excepţională.
1. Formele fundamentale ale competenţei:
a) Competenţa funcţională ( ratione oficii ).
Competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate
88 I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, Global Lex, 2002 p.278.
78
desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale89.
b) Competenţa materială ( ratione materia ).
Se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele
judiciare de grade diferite poate instrumenta anumite categorii ale cauzei penale90.
Practic se stabileşte sfera atribuţiunilor unui anumit organ, sferă care-i
delimitează competenţa în raport cu organele inferioare sau superioare în grad ( este o
competenţă pe verticală ).
Încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţionează cu
nulitate absolută ( v. art. 197 alin.2 ). Excepţia de necompetenţă materială poate fi
ridicată în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive.
c) Competenţa teritorială ( ratione loci ).
Este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi
grad este competent să soluţioneze o anumită cauză 91 ( o competenţă pe orizontală ).
Conform art.30 alin 1, competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite în
ţară, este determinată de:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea,
b) locul unde a fot prins făptuitorul,
c) locul unde locuieşte făptuitorul,
d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Conform art.45 alin.2, în caz de sesizări simultane, prioritatea se stabileşte în
ordinea enumerării de la art.30 alin.1, operând aşa numita „preferinţă legală”92.
În cazul în care a fost sesizat un singur organ dintre cele prevăzute de art.30
alin.1, acesta va fi competent să rezolve cauza penală.
Potrivit art.30 alin.2, judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe
competente, conform art.30 alin.1,în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea
penală.
89 Ibidem, p.280.90 Ibidem, p.280.91 Ibidem, p.281.92 Volonciu I, p.137.
79
Pentru secţiile maritime şi fluviale înfiinţate prin Decretul nr.203 din 31 oct.1974,
competenţa teritorială este stabilită astfel:
- secţiile maritime şi fluviale Constanţa soluţionează cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de lege săvârşite în raza judeţului Constanţa şi
Tulcea, marea teritorială şi Dunărea până la mila 64 inclusiv.
- secţiile maritime şi fluviale Galaţi au competenţa pentru celelalte judeţe şi
Dunărea de la mila 64 în amonte până la kilometrul 1075.
Conform art.31 alin1, modificat prin L.45/1993, infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror
rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul93.
Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de
competenţa judecătoriei, se judecă la judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de
către instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul
Bucureşti.
Nerespectarea regulilor de competenţă teritoriale atrage sancţiunea nulităţii
relative.
Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea
actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată ( art.39 alin.2 ).
2. Formele subsidiare ale competenţei.
a) Competenţa personală ( ratione personae ).
Este criteriul legal potrivit căruia unele organe judiciare soluţionează anumite
cauze penale în raport cu anumite calităţi pe care le au făptuitorii.
Astfel, în legislaţia noastră calitatea de Preşedinte, senator, deputat ori
membru al Guvernului, competenţa de judecată revine Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. La aceasta se adaugă calitatea de militar, procuror, judecător, notar, calităţi
care atrag competenţa personală a organelor judiciare.
Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în 93 C.S.J., Sp., d..nr.246 din 2 februarie 1998, în revista de Drept Penal nr.1, 2000, p.129.
80
momentul săvârşirii infracţiunii sau când are loc tragerea la răspundere penală.
b) Competenţa specială.
Este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a
rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii
sociale94. ( Exemplu: instanţele maritime şi fluviale, ca instanţe speciale, care au
competenţa de a rezolva cauzele penale privind infracţiunile săvârşite în legătură cu
regimul navigaţiei maritime şi fluviale ).
c) Competenţa excepţională ( extraordinară ).
Este limitată la un interval de timp95, în care, datorită unor împrejurări deosebite
( stare de război, stare de necesitate ) anumite organe judiciare primesc spre
soluţionare cauze penale pe care, în mod obişnuit, nu le au în competenţa lor96.
Această competenţă o au atât organele care funcţionează în cadrul sistemului
judiciar, cât şi organele judiciare create în mod excepţional97.
Competenţa extraordinară, în dreptul român, va fi tratată numai teoretic,
deoarece art.125 pct.2 din Constituţie interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
SECŢIUNEA a II-a
Competenţa organelor judiciare
94 I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, Global Lex, 2002,p.290.95 V.Rămureanu, op,cit., p.32.96 Volonciu I, op.cit, p.132.97 Theodoru IV, p.98.
81
1. Competenţa funcţională, materială şi personală a instanţelor
judecătoreşti
Conform legii de organizare judecătorească instanţele din ţara noastră sunt
structurate ierarhic fiind în ordine următoarele:
- judecătoriile
- tribunalele
- curţile de apel
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Legea de organizare judecătorească cuprinde dispoziţii referitoare la
judecătorii, tribunale şi curţi de apel, iar organizarea şi funcţionarea instanţelor militare
şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin legi speciale.
a) Competenţa judecătoriei
Sub aspectul competenţei funcţionale judecătoria nu judecă decât în primă
instanţă. Conform art.25 alin.1 Cpp judecătoria judecă în primă instanţă toate
infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
b) Competenţa tribunalului militar ( echivalentul judecătorie )
Are o competenţă funcţională limitată numai la judecarea cauzelor penale în
primă instanţă.
Conform art.26 Cpp intră în competenţa materială şi personală a acestei
instanţe:
- infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe. În această situaţie
calitatea făptuitorului este dublu circumstanţiată ( militar şi cu un anumit
grad );
- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.348-354, săvârşite de civili;
- judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
c) Competenţa tribunalului
82
Conform art.27 Cpp., tribunalul judecă în primă instanţă, judecă în apel, judecă
în recurs şi soluţionează şi anumite conflicte de competenţă.
Tribunalul judecă:
- în primă instanţă:
a) infracţiuni prevăzute de Codul penal în art.174-177, 179, art.189 alin.3, art.190,
art.197 alin.3, art.209 alin.3 şi 4, art.211 alin.2, 21 şi 3, art.212, art.215 alin.5
art.215 1 alin.2, art.252, 254, 257, 266-270, 273-276. Când s-a produs o
catastrofă de cale ferată, art.2791, 298, 312 şi 317, precum şi infracţiunea de
contrabandă dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori
radioactive;
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
c) infracţiuni privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;
d) infracţiunile de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi
consumul ilicit de droguri;
e) infracţiuni de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;
f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
- ca instanţă de apel:
judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă
( cu excepţia celor prevăzute de art.279 alin.2 lit.a ) precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege.
- ca instanţă de recurs:
judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în cazul
infracţiunilor menţionate de art.279 alin.2 lit.a, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege.
Ca situaţie specială, tribunalul rezolvă conflictele de competenţă ivite între
judecătoriile subordonate.
d) Competenţa tribunalului militar teritorial judecă:
83
- în primă instanţă:
a) infracţiunile menţionate în art.27 pct.1 lit.a-e Cpp săvârşite în legătură cu
serviciu de militari până la gradul de colonel inclusiv;
b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Se observă că există situaţii unde se aplică exclusiv o competenţă materială
(pentru infracţiunile prevăzute de art.28 pct.1 lit.c Cpp ) şi există situaţii unde
competenţa materială şi personală se întrepătrund şi se suprapun.
- ca instanţă de apel:
judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele
militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a şi a infracţiunilor
contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani;
- ca instanţă la recurs:
judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în cazul
infracţiunilor prevăzute în art.279 alin.2 lit.a şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei
militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
Ca situaţie specială soluţionează conflictele de competenţă ivite între
tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
e) Competenţa Curţii de Apel
- judecă în primă instanţă:
a) infracţiuni prevăzute de C.p. în art.155-173 ( infracţiuni contra statului ) şi
art.356-361 ( infracţiuni contra păcii şi omenirii );
b) infracţiuni săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii
de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici;
c) infracţiuni săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai
camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de la
Curtea de Conturi;
84
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
- ca instanţă de apel:
judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi
în anumite cazuri prevăzute de lege.
- ca instanţă de recurs:
judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum
şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti aflate
în raza teritorială a Curţii ( indiferent că aceste conflicte sunt între judecătorii , între
tribunale sau tribunale şi judecătorii ).
f ) Competenţa Curţii Militare de Apel
judecă:
- în primă instanţă;
a) infracţiunile prevăzute de C.p. în art.155-173 şi art.356-361, săvârşite de
militari;
b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor
militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de
pe lângă aceste instanţe;
c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
- în apel:
judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale;
- în recurs:
judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în
apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale
sau între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale
diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
g) Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
85
- judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale de membrii,
judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, de Preşedintele Consiliului Legislativ şi
de Avocatul Poporului;
d) infracţiuni săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi
de ceilalţi membrii ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau
echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea
Militară de Apel, precum şi de procurorii de pe lângă aceste instanţe şi de
procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie
g) alte cauze date prin lege în competenţă.
Toate cazurile în care legea conferă Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie dreptul
de a judeca în primă instanţă au în vedere o competenţă personală.
- în recurs judecă:
a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, de
curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţă de apel, de
curţile de apel şi Curtea Militară de apel;
c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
d) judecă recursuri în interesul legii;
e) judecă recursuri în anulare.
Soluţionează:
86
- conflictele de competenţă, în cazurile în care Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este instanţă superioară comună,
- cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt,
- cererile de strămutare,
- alte cazuri prevăzute de lege.
h) Competenţa secţiilor maritime şi fluviale.
Prin Decretul nr.203 / 1974 au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale la
judecătoriile şi tribunalele judeţene din Constanţa şi Galaţi.
Competenţa:
- funcţională , este cea obişnuită în sensul că secţia maritimă şi fluvială de la
judecătorie judecă numai în primă instanţă, iar secţia de la tribunal judecă în
primă instanţă şi în recurs;
- personală , unele infracţiuni presupun din partea subiectului să fie marinar
sau să facă parte din personalul marinei civile.
Competenţa este reglementată prin D.443/1972 şi L.45/1991.
Precizăm că secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor ca instanţă de recurs
judecă hotărârile pronunţate în primă instanţă de secţiile maritime şi fluviale ale
judecătoriilor.
SECŢIUNEA a III-a
Prorogarea de competenţă
Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei
normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe98.
Prorogarea competenţei poate avea loc numai în favoarea unui organ de
acelaşi grad sau a unui organ superior în grad şi niciodată în favoarea unui organ
98 I.Stoenescu, S.Zilberstein,op.cit.,p.186.
87
inferior99.
Competenţa ( în sensul tradiţional, larg ) se prorogă în foarte multe situaţii cum
ar fi:
- conexitatea şi indivizibilitatea,
- schimbare a încadrării juridice,
- de rezolvare a unor chestiuni prealabile,
- strămutare a cauzelor penale,
- sesizare a unei alte instanţe în urma casării, cu trimitere prevăzută de
art.380 alin.2 Cpp.
1. Competenţa în caz de conexitate
Conexitatea este acea stare a mai multor cauze penale care impune reunirea
lor spre a fi rezolvate împreună100.
Cazuri de conexiune ( art.34 Cpp. ):
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una
sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit,
după o prealabilă înţelegere între infractori;
- când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde
comiterea altei infracţiuni ori este săvârşită pentru a înlesni sau asigura
sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
- când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea lor se
impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
Competenţa în caz de conexitate
Când cauzele între care există o legătură de conexitate se află în faţa aceluiaşi
organ, se conexează cauzele, urmărirea şi judecarea revenind aceluiaşi organ.
Când cauzele se află în faţa unor organe diferite pot apărea următoarele
situaţii:99 V. Rămureanu, op.cit.,p.62.100 S.Kahane, op.cit.,p.112.
88
a) Cauzele sunt în competenţa unor organe de acelaşi grad, soluţionarea intră în
competenţa organului care a fost primul sesizat;
b) Cauzele conexe sunt în competenţa unor organe de grade diferite, competenţa
revine organului superior în grad;
c) Între organele competente există şi un organ militar:
- competenţa revine organului militar,
- dacă organul civil este superior în grad, competenţa revine organului militar
echivalent în grad cu organul civil.
În faza de judecată reunirea cauzelor se face diferenţiat după stadiul judecării.
Cauzele se reunesc în faţa primei instanţe de judecată; chiar după casare cu trimitere.
Se pot reuni şi în cadrul judecării recursului, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
două condiţii:
- instanţele de recurs sunt de acelaşi grad,
- cauzele se află în acelaşi stadiu de judecată.
2. Disjungerea
Reprezintă operaţiunea inversă conexării şi constă în separarea uneia sau mai
multor cauze din complexul de cauze sau aspecte reunite în virtutea conexităţii101.
Disjungerea este permisă de lege în toate cazurile de conexitate şi în cazul de
indivizibilitate prevăzut de art.33 lit. a determinat de participaţia penală ( art.38 Cpp. ).
Disjungerea poate fi folosită şi într-un sens mai restrâns, ducând la separarea
unor aspecte care altfel constituie o unitate în cadrul procesului penal ( disjungerea
acţiunii civile şi amânarea judecării ei în altă şedinţă, dacă rezolvarea pretenţiilor civile
ar provoca întârzierea soluţionării hotărârii penale ).Disjungerea trebuie să fie
întotdeauna permisă de lege.
Procurorul care supraveghează urmărirea penală poate în anumite ipoteze
dispune ca unele fapte să fie cercetate separat în vederea unei urmăriri mai complete
şi mai operative ( art.212 Cpp. ).
101 Volonciu, Tratat, Parte generală, Vol. I, p.311.
89
Competenţa în caz de indivizibilitate
Indivizibilitatea de deosebeşte de conexitate prin aceea că prima se
caracterizează prin unicitatea infracţiunii ( sau a faptei ), a doua prin pluralitatea
infracţiunilor102.
Disjungerea cauzelor conexe este posibilă ori de câte ori este în interesul
justiţiei, pe când în caz de indivizibilitate, aceasta se permite numai când legea permite
expres103.
Cazurile de indivizibilitate ( art.33 Cpp. ):
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;
c) în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai
multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Indivizibilitatea în genere duce la reunirea obligatorie pe când conexitatea la
una facultativă104.
Reunirea într-o singură cauză a aspectelor indivize se face potrivit regulilor de
competenţă stipulate pentru conexitate105.
În cazul indivizibilităţii legate de existenţa unei infracţiuni continuate reunirea
aspectelor indivize are loc indiferent de stadiul în care se află procesul.
În celelalte cazuri reunirea se face ca în cazul conexităţii ( se are în vedere
stadiul diferit de desfăşurare a procesului penal ).
Alte situaţii privind prorogarea competenţei
a) Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării.
Potrivit art.41 Cpp:
- instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă, chiar
dacă după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de
102 Traian Pop op.cit., vol II, p.198.103 Dongoroz, op.cit., p.114.104 P. Bouzat, J. Pinatel,op.cit., vol II, p.903.105 Tribunalul Suprem, sect.penală, dec. Nr.2066/1976 C.D. 1976, p.433
90
competenţa instanţei inferioare;
- prorogarea este posibilă numai când schimbarea calificării intervine ca
urmare a administrării probelor în faţa instanţei şi nu operează decât în
privinţa competenţei materiale;
- schimbarea calificării printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării
cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată afară de cazul când
prin acea lege nu s-ar dispune altfel.
b) Chestiuni prealabile.
Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă trebuie să aibă caracterul de
condiţie de fapt sau de drept, pentru soluţionarea cauzei care face obiectul procesului
penal106. Obiectul chestiunilor prealabile este variat şi poate aparţine oricărei ramuri a
dreptului. Principiul general stabilit de art.44 Cpp. este că instanţa care judecă
aspectul principal rezolvă şi chestiunile prealabile. Chestiunea prealabilă se judecă de
către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia
căreia îi aparţine acea chestiune ( art.44 alin.2 Cpp. ). Hotărârea definitivă a instanţei
civile asupra împrejurării ce constituie chestiune prealabilă în procesul penal, are
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale ( art.44 alin3 Cpp.)107.
Cazuri particulare de prorogare a competenţei
- organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare
penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu
este de competenţa lui ( art.213 Cpp. );
- când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara
circumscripţiei în care se face cercetarea, organul de cercetare penală
poate să le efectueze el însuşi ( art.211 pct.1 );
- trecerea cauzei de către procuror de la un organ de cercetare penală la altul
106 Dongoroz, s.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.144.107 Trib.Mun. Buc., sect.II pen. Dec.nr.617/1976.
91
( art.217 Cpp. );
- strămutarea cauzelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- în cazul recuzării întregii instanţe, instanţa supremă dispune judecarea
cauzei de către o altă instanţă egală în rang;
- instanţa de recurs poate ca în urma casării hotărârii să trimită spre
rejudecare altei instanţe decât cea care a făcut judecata în primă instanţă
dar egală în grad cu aceea.
Instituţii procesuale legate de competenţă
1. Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă
1I Declinarea de competenţă
Organele judiciare au obligaţia să-şi verifice competenţa din oficiu; cei interesaţi
pot ridica această excepţie.
Când un organ constată că nu este competent, îşi declină competenţa.
Declinarea de competenţă:
- reprezintă autocontrolul asupra competenţei organului juridic;
- organul care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în
acelaşi timp cui îi revine aceasta ( pentru instanţa penală nu este posibilă
declinarea de competenţă în favoarea unui organ din afara sistemului
jurisdicţional ori a unui organ de judecată străin);
- atrage dezinvestirea organului care a luat hotărârea şi constituie în acelaşi
timp actul de sesizare al organului în favoarea căruia a fost declinată
competenţa;
- dacă declinarea de competenţă a fost determinată de incompetenţa
materială sau personală, organul căruia i s-a trimis cauza poate aprecia
asupra validităţii actelor îndeplinite menţinând măsurile dispuse de organul
desesizat;
- dacă declinarea s-a dispun avându-se în vede necompetenţa teritorială,
92
actele şi măsurile organului desesizat rămân valabile, legea statuând
menţinerea acestora;
- declinarea de competenţă dispusă de instanţă prin hotărâre nu poate fi
atacată prin nici o cale de atac ( art.42 alin.4, Cpp. ).
1II. Conflictele de competenţă
Apare între două sau mai multe organe judiciare. Este de două feluri: negativ şi
pozitiv.
Conflictul pozitiv apare când două sau mai multe organe judiciare se recunosc
concomitent, competente să soluţioneze o cauză penală.
Conflictul negativ intervine când două sau mai multe organe judiciare îşi
declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se rezolvă de organul ierarhic superior şi comun organelor
aflate în concurs. Când conflictul apare între o instanţă civilă şi una militară
soluţionarea conflictului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie108.
Astfel:
- sesizarea instanţei competente să rezolve conflictul se face de către
instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă în caz de conflict pozitiv
şi de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţă în caz de
conflict negativ; sesizarea se poate face şi de către procuror sau părţi;
- în caz de conflict pozitiv până la soluţionarea acestuia, judecarea se
suspendă;
- actele ce reclamă urgenţă se efectuează de către organul care şi-a declinat
competenţa ori s-a declarat competent cel din urmă;
- soluţionarea conflictului de către instanţa superioară şi comună se face cu
citarea şi ascultarea părţilor;
- în literatura de specialitate109 şi practica judiciară110 s-a considerat, că
hotărârea prin care s-a rezolvat conflictul de competenţă are caracterul unei 108 Trib. Suprem, secţia penală, dec.nr.568/1973, RRD nr.7/1973, p.173. 109 Gr. Theodoru, Hot. Penale supuse recursului, R.R.D. nr.7/1969, p.5-6; V. Rămureanu, op.cit.p.148.110 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.2492/1973 dec.nr.3385/1973, C.D.1973, p.468, p.480 etc.
93
decizii care nu poate fi atacată cu recurs;
- dacă se constată că nici una dintre instanţele aflate în conflict nu este
competentă, aceasta revenind unei alte instanţe faţă de care organul de
judecată care rezolvă conflictul nu este superior şi comun, dosarul se
înaintează după caz, Curţii de Apel, Curţii Militare de Apel sau Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea competenţei;
- odată rezolvat conflictul de competenţă, instanţa desemnată nu se mai
poate declara necompetentă afară de cazul când în urma completării
cercetării judecătoreşti, situaţia de fapt se schimbă, constatându-se că fapta
constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43
alin.9 Cpp. );
- în cazul în care conflictul de competenţă intervine între procurori, se aplică
regula generală de determinare a organului îndreptăţit să soluţioneze
conflictul de competenţă;
- când conflictul intervine între două organe de cercetare penală, competenţa
se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea asupra
activităţii de cercetare penală a acestor organe ( art.45 alin.6 Cpp. ).
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea
2I. Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane
făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea
acestuia, sunt împiedicate să participe la acţiunea procesuală datorită unor împrejurări
personale de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestor persoane în
soluţionarea cauzei penale111.
Pot fi incompatibili: judecătorul, grefierul de şedinţă, procurorul, organele de
cercetare penală, expertul şi interpretul.111 Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, vol.I, p.322.
94
Conform art.46-58 Cpp sunt incompatibili:
a) judecătorii soţi sau rude apropiate între ei, aceştia nu pot face parte din acelaşi
complet, înlăturând posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o
grupare, care datorită legăturii de rudenie să poată influenţa asupra rolului
exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale;
b) judecătorii care au judecat o cauză, nu pot participa la judecarea cauzei la
instanţa superioară sau la rejudecarea cauzei în caz de restituire la instanţa
iniţială112; se presupune că judecătorul care a luat o hotărâre, nu-şi va modifica
punctul de vedere;
c) judecătorii care şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce s-ar
putea da, nu mai au dreptul de a participa la judecarea acelui proces113,
deoarece nu prezintă garanţia maximă a obiectivităţii;
d) judecătorii care fiind anterior procurori în aceeaşi cauză au pus în mişcare
acţiunea penală, au dispus trimiterea în judecată ori au pus concluzii în fond în
calitate de procuror la instanţa de judecată, sau au emis mandatul de arestare
preventivă în cursul urmăririi penale114, deoarece se presupune o înclinaţie
acuzatorială în soluţionarea cauzei.
e) judecătorii care anterior au fost apărători sau reprezentanţi ai vreuneia dintre
părţi, expert sau martor;
f) judecătorii interesaţi sub orice formă în soluţionarea cauzei personal, el, soţul
sau o rudă apropiată nu au dreptul să judece.
Pentru procurori:
a) se alică aceleaşi reguli ca şi la judecători;
b) în plus procurorul care a participat ca judecător în primă instanţă, nu poate
pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs.
Grefierul este incompatibil în aceleaşi condiţii ca şi procurorul, cu excepţia cazului
tipic prevăzut numai pentru acesta. Organul de cercetare penală poate fi incompatibil
112 Lucian Fălu, Incompatibilitatea judecătorului în cazul casării cu trimitere, RRD, nr.1/1968 p.68-73.113 Trb,. Suprem, dec.pen nr.1450/196, RRD nr.11/1967, p.134-135.114 C.S.J., sect. pen. Dec.nr.360/1997 Pev. Dr, pen nr.4/1997, p.103.
95
în ultimele trei cazuri prevăzute pentru judecător, în plus, cel care a efectuat urmărirea
penală este incompatibil să o completeze sau să o refacă în cazul în care instanţa
dispune restituirea cauzei în acest scop ( art.49 alin.4 Cpp ), se extinde şi asupra
procurorului când acesta a efectuat personal urmărirea penală şi cauza a fost restituită
de instanţă în vederea completării sau refacerii urmăririi115 ; acest lucru nu se aplică
procurorului care exercită supravegherea urmăririi sau sesizează instanţa.
Expertul şi interpretul sunt incompatibili când intervin în mod corespunzător
ultimele 4 cazuri de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, iar în art.54 Cpp se
precizează:
- calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor; calitatea de
martor primează.
- participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu
constituie un motiv de recuzare.
2II. Abţinerea
Este instituţia prin care cel aflat într-una din cazurile de incompatibilitate poate
cere să fie înlocuit cu o altă persoană având aceeaşi calitate116 ( este o auto-recuzare
a organului ).
Abţinerea trebuie cerută de cel aflat în stare de incompatibilitate şi duce la
înlăturarea lui în măsura admiterii. Declaraţia se face în timpul judecăţii preşedintelui
instanţei, iar în cazul procurorului declaraţia se face procurorului ierarhic superior.
Se soluţionează conform procedurii de soluţionare a cererii de recuzare.
2III. Recuzarea
Persoana incompatibilă care nu s-a abţinut poate fi recuzată de părţi pe tot 115 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.2766/1976, C.D. 1976, p.346 în acelaşi sens şi dec.2343/1972,RRD nr.11/1972 p.170.116 Traian Pop, op.cit., Vol.II, p.282.
96
parcursul procesului de îndată ce se cunoaşte cazul de incompatibilitate.
Este o garanţie a prevederilor care îi obligă pe cei incompatibili să se abţină.
Recuzarea se formulează în scris sau oral cu arătarea cazului de
incompatibilitate:
a) în faza de urmărire penală:
- se adresează o cerere organului de cercetare penală sau procurorului;
organul de cercetare penală înaintează în 24 de ore cererea procurorului
care supraveghează cercetarea penală fără a întrerupe cursul cercetării;
procurorului este obligat să se pronunţe în termen de 3 zile printr-o
ordonanţă care se comunică celui interesat;
- când se cere recuzarea procurorului, se aplică în mod corespunzător
procedura de mai sus, soluţionarea cererii fiind de competenţa procurorului
ierarhic superior;
b) în faza judecăţii:
- recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluţionează în
şedinţă secretă de un alt complet de judecată şi fără participarea celui
recuzat;
- examinarea cererii se face de îndată, ascultându-se procurorul când este
prezent în instanţă, părţile, precum şi persoana care este recuzată;
- instanţa hotărăşte prin încheiere admiterea sau respingerea cererii de
recuzare; în caz de admitere se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin;
- dacă cererea de recuzare este îndreptată împotriva unei instanţe în
întregime, se menţionează concret cazul de incompatibilitate în care se află
fiecare judecător şi se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară;
dacă această cerere se găseşte întemeiată, este desemnată pentru
judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a
produs recuzarea;
97
- în cauzele în care sunt arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instanţă,
instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare,
înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea
preventivă în condiţiile prevăzute de lege ( v.art.52 pct.51 )117;
- încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării nu
sunt supuse nici unei căi de atac, cu excepţia încheierilor prin care s-a
respins cererea de recuzare ( se atacă cu recurs în 48 de ore şi recursul se
judecă în 48 de ore din momentul primirii dosarului , în camera de consiliu,
cu participarea părţilor);
- din punct de vedere al naturii juridice există două opinii:
a. dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea sunt privitoare la
compunerea instanţei şi deci trebuie avută în vedere sub sancţiunea
nulităţii absolute118;
b. incompatibilitatea nu aparţine categoriei juridice de compunere a
instanţei şi ca atare consecinţa nerespectării dispoziţiilor în materie
duce la nulitate relativă.
3. Strămutarea cauzelor penale
Strămutarea este o derogare de la competenţa teritorială normală, competenţa
teritorială legală se schimbă cu una judiciară delegată119.
Temeiul strămutării conform art.55(1) Curtea Supremă de Justiţie (Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie) strămută judecarea unei cauze la altă instanţă egală în grad cu
cea competentă, dacă, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin
aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului.
Se are astfel în vedere:
117 A fost introdus prin art.1, pct.34 din Lnr. 281/2003, publicată în M.Oj.nr.468 din 1.07.2003.118 Tribunalul Suprem, sect.pen., dec.nr.3926/1972, C.D. 1972, p.427, idem, dec.nr.2153/1973 C.D.1973 p.483.119 Traian Pop, op.cit.,volI, p.227-228.
98
- atitudinea părtinitoare a instanţei,
- orice altă situaţie care ar împiedica desfăşurarea normală a procesului,
- suspiciunea priveşte condiţiile în care instanţa penală în întregul ei, judecă
o cauză şi este determinată de un climat neprielnic sau de o ambianţă
defavorabilă, de exemplu: respingerea unor cereri sau excepţii îndreptăţite
ale acestora, încercări de intimidare a lor sau a martorilor, consemnarea
denaturată a unor declaraţii, tolerarea unor neîndepliniri de procedură,
amânări nejustificate ale cauzei, atitudini suspicios de binevoitoare faţă de
solicitările părţii adverse care duc participanţii la proces la un sentiment se
neîncredere şi descurajare120.
Procedura strămutării
- cererea de strămutare este adresată Curţii Supreme de Justiţie ( Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ) şi trebuie motivată;
- se poate cere de către partea interesată sau procuror;
- cererea făcută de procuror, suspendă de drept judecarea cauzei;
- preşedintele Curţii Supreme de Justiţie ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie )
cere informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care
se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i şi termenul fixat
pentru judecarea cererii de strămutare; când Curtea Supremă de Justiţie
( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) este instanţa ierarhic superioară,
informaţiile se cer Ministerului Justiţiei;
- cererea de informaţii este facultativă dacă se solicită o nouă strămutare cu
privire la aceeaşi cauză;
- cererea de informaţii este facultativă dacă se solicită o nouă strămutare cu
privire la aceeaşi cauză;
- preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia
măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de
120 V.Dongoroz s.a. Explicaţii teoretice, vol I, p.161.
99
strămutare, despre termenul fixat, cu menţiunea că părţile pot trimite
memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii ( se
va face menţiune despre aceste încunoştiinţări, ataşâdu-se dovezile de
comunicare a acesteia, în informaţiile trimise Curţii Supreme de
Justiţie( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
- examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă cu ascultarea
părţilor când acestea sunt prezente;
- C.S.J. ( I.C.C.J.) dispune fără arătarea motivelor admiterea sau respingerea
cererii, prin încheiere:
a) în cazul în care cererea este găsită întemeiată, dispune strămutarea cauzei,
hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care
s-a strămutat cauza se menţin;
b) această instanţă v-a fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de
strămutare;
c) dacă instanţa de la care se strămută cauza a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii
cererii de strămutare;
d) strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de situaţia în care noua
cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie
( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) la soluţionarea cererii anterioare;
- dacă necesitatea strămutării se iveşte în timpul urmăririi penale, aceasta se
rezolvă potrivit dispoziţiilor generale care reglementează faza respectivă.
CAPITOLUL VI
TEORIA GENERALĂ A PROBELOR
SECŢIUNEA I
100
Probele
1. Definiţia probelor în procesul penal
Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei ( art.63 Cpp. ).
Probele reprezintă:
a) un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organul află adevărul121;
b) un instrument de dovedire, se manifestă pregnant în condiţiile
contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc sau propun administrarea
probelor în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor făcute.
2. Dispoziţii generale privind probele
a) probele nu au valoare mai dinainte stabilită,
- aprecierea fiecărei probe se face de organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării
tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor,
b) pentru ca intima convingere a organului judiciar să fie suficientă şi relevantă pe
plan juridic, trebuie să fie efectul unor probe122,
- convingerea se întemeiază pe raţionament putând fi susţinută şi
demonstrată pe baza unor argumente logice,
- totuşi, intima convingere, chiar dacă nu constituie o probă, ci rezultatul
acesteia, rămâne un sistem din care subiectivul nu poate fi exclus123,
- intima convingere reprezintă totuşi un cadru în care justiţia se poate înscrie
cu toată convingerea124;
c) art.68
- alin.1: este oprit să se întrebuinţeze violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
121 R. Garrand, op.cit., p.476.122 R. Legros, L’élément moral dans les infractions Ed. Desoer, 1952, nr.387.123 P. Henry, De l’intime conviction, Ed. June Barreau de Liége, 1985, p.224.124 Ch. Perelman, P. Foriero, La preuve en droite, Bruylant, 1981, p.47.
101
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine
probe;
- alin.2: este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue
săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unor probe; oricâtă
importanţă ar avea descoperirea infracţiunii şi dovedirea infractorului în
vederea tragerii lui la răspundere, aceasta nu se poate realiza printr-o altă
nesocotire a legii penale, chiar de o gravitate mai mică decât fapta ce
urmează a fi dovedită.
3. Clarificarea probelor
Vom analiza următoarele categorii de probe:
a) probele în acuzare şi apărare,
b) probele principale, secundare şi incidentale,
c) probele preexistente şi survenite,
d) probele imediate şi mediate,
e) probele directe şi indirecte.
a) Probele
- în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăţia inculpatului, o vină mai
redusă, o împrejurare care survine în favoarea acestuia; aceste probe sunt
administrate în genere de apărare, dar pot fi administrate şi de către
organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei aflării adevărului în
cauză;
- în acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăţiei inculpatului sau
învinuitului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei
acestuia;
b) după obiect125 probele se clarifică;
- probe principale care se referă la existenţa faptului imputat,
- probe secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau atenua
vinovăţia inculpatului,125 V. Dongoroz, op.cit., p. 215.
102
- probe incidentale servesc la dovedirea unor excepţii pe parcursul cauzei
( de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte etc. );
c) În raport de realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în:
- preexistente , adică o împrejurare de fapt care este anterioară săvârşirii
infracţiunii,
- survenite, dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în
momentul comiterii infracţiunii sau chiar ulterior,
d) Probele:
- imediate ( nemijlocite sau primare ) sunt probe obţinute din sursa primară,
- mediate ( mijlocite sau secundare ) nu provin direct de la izvorul probei, fiind
obţinute dintr-o sursă mai îndepărtată ( din a doua mână sau uneori chiar pe
o filieră mai lungă );
e) Probe:
- directe care dovedesc direct faptul principal care formează obiectul pricinii
penale, demonstrând ele singure vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză,
- indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăţia sau nevinovăţia,
reprezentând numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra
faptului principal.
SECŢIUNEA a II-a
Probatoriul în procesul penal
Probatoriul reprezintă acel fascicul de acte procesuale prin care se invocă şi se
propun probe, precum şi administrarea lor126.
Sunt trei mari aspecte care trebuie rezolvate cu ajutorul probatoriului:
- ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;
- cine trebuie să aducă aceste dovezi;
- cum urmează a se proceda pentru ca faptele cuprinse în probă să producă
126 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.171.
103
efectele juridice corespunzătoare în urma reţinerii lor ca adevărate de către
organele judiciare.
1. Obiectul probaţiunii
Obiectul probaţiunii reprezintă toate faptele şi împrejurările care trebuie
dovedite în scopul rezolvării cauzei penale.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sunt de două feluri:
fapte principale şi fapte probatorii.
Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului penal, adică
infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului127. Faptul
principal, dovedit cu certitudine permite soluţionarea cauzei penale128( ex. inculpatul a
fost prins noaptea încercând să scoată din locuinţă bunurile furate).
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în
faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la
faptul principal129 ( ex. continuând exemplul de mai sus, asupra inculpatului s-au găsit
bunuri a căror provenienţă nu o putea justifica).
2. Conţinutul obiectului probaţiunii
Cu privire la obiectul probaţiunii doctrina arată că există un obiect generic sau
abstract şi unul specific sau concret130.
Primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces, al doilea
reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz
concret131.
De regulă, următoarele împrejurări fac parte din obiectul generic al infracţiunii:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea,
b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa
gradul de responsabilitate al făptuitorului,127 Gr. Theodoru, op. Cit.,vol.II, p. 67.128 Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.I, Ed. Paideic, 2000, p. 342.129 Idem.130 E. Florian, op.cit., p.282.131 Traian Pop, op.cit., vol.III, p.170.
104
c) mobilul infracţiunii, chiar când nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii, este
un element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei,
d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelalte părţi,
e) urmările infracţiunii atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse,
cât şi referitor la rezolvarea corectă a laturii penale,
f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii.
Obiectul specific sau concret nu se poate determina decât în raport cu cazul
particular dat. Din punctul de vedere al acestui obiect, se analizează alte aspecte cum
ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura
în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai
trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora etc.
Şi pentru latura civilă există fapte şi împrejurări care trebuie dovedite ori alte
aspecte determinate de incidenţa unor instituţii procesuale. În ceea ce priveşte
despăgubirile civile trebuie dovedit ( intră în obiectul infracţiunii ):
- faptul că paguba a fost produsă prin infracţiunea ce formează obiectul
cauzei,
- natura şi întinderea prejudiciului,
- valoarea sa,
- modalitatea de reparare a pagubei.
În cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la inculpat aparţin
părţii civile. În cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta trebuie exact determinată
prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească dacă
este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic.
Oficialitatea acţiunii civile face ca organul judiciar să fie obligat să stabilească
prin probe întinderea reală a prejudiciului şi să nu oprească probatoriul când dovezile
au atins limita cuantumului valoric pretins de partea civilă.
Pentru rezolvarea procesului organul judiciar trebuie să administreze
numeroase alte probe adiacente, acestea nefăcând parte din obiectul probaţiunii.
105
Fapte auxiliare, similare şi negative
Faptele auxiliare sunt cele care nu intră direct în obiectul probaţiunii dintr-o
anumită cauză, totuşi sunt importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu
probele administrate ( ex. faptele care probează falsitatea unui înscris cu care s-a
dovedit ceva etc.).
Fapte similare sunt faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvârşite
de învinuit sau inculpat anterior132 ( ex. fapta a fost săvârşită după acelaşi modus
operandi ).
Faptele negative sunt împrejurări care nu s-au petrecut , nu s-au realizat sau
sunt inexistente şi ele nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt
convertite în fapte pozitive. Exemplu:
- se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o
acţiune, prin dovedirea unui alibi, faptele negative se dovedesc în acest caz
prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativă
determinată.
Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată (ex. este imposibil
de demonstrat că cineva nu a folosit o armă de foc niciodată ).
Admisibilitatea, pertinenţa şi utilitatea probelor
În materie penală, în principiu este admisibilă orice probă, legea neprecizând
măsura în care probele sunt sau nu admisibile.
Conform art.67 C.p.p., părţile pot propune probe şi cere administrarea lor,
aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă; proba este
întotdeauna admisă dacă este necesară pentru rezolvarea cauzei.
Din punct de vedere al producerii probelor, principiul libertăţii de a produce probe în
132 Gr.Theodoru, T. Plăeşu, op.cit., p. 207.
106
materie penală, cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de
principiile generale133. Dacă intervin astfel de limitări proba devine inadmisibilă.
Limitări legale: o probă este inadmisibilă dacă este interzisă expres de lege. De
exemplu conform art.207 C.p.p. proba verităţii în cazul calomniei este admisibilă numai
dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
Limitări impuse de principiile generale: inadmisibilitatea unei probe în procesul
penal poate decurge din contradicţia ei cu cunoştinţele ştiinţifice sau atitudinile morale
ale organului judiciar. Astfel:
- nu se va admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-ar
susţine că sunt supranaturale ( intră în contradicţie cu explicaţiile pe care
ştiinţa le oferă fenomenelor );
- nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului moral
al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice, etc.
În orice alte situaţii este greşită respingerea ca inadmisibilă a unor probe.
Pertinenţa probelor. Toate probele care au legături cu procesul penal se
numesc pertinente.
Probele concludente sunt acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează
asupra soluţionării procesului. Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu şi
orice probă pertinentă este şi concludentă134.
Proba utilă este proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea
condiţii încât să formeze o convingere organului judiciar. Poate deveni inutilă o probă
care deşi concludentă a fost deja administrată. Cererea pentru administrarea unei
probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă; admiterea sau
respingerea cererii se face numai motivat .
În practică:
- dacă instanţa a admis odată o probă, ea numai poate reveni asupra
dispoziţiei decât dacă s-a stabilit că acea probă este neconcludentă, inutilă
133 R. Merle, A. Vitu, op.cit., p.729.134 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op.cit.p.119.
107
ori administrarea sa este imposibilă135;
- revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea
cauzelor care o fac inutilă în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a
inculpatului136;
- dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea
imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu-i poate respinge
probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi
inutilă137.
Fapte care nu trebuie dovedite.
a) Existenţa unei prezumţii legale.
Astfel:
- cel care invocă o împrejurare stabilită printr-o hotărâre judecătorească, nu
are obligaţia de a dovedi că actul reflectă adevărul;
- cel care invocă o prezumţie relativă nu are obligaţia dovedirii faptei
prezumate, se poate dovedi însă contrariul;
- în cazul prezumţiilor absolute contradovada este inadmisibilă;
- prezumţiile judiciare sau simple, nu constituie în mod obişnuit o dispensă de
probă, folosirea lor urmând a fi limitată la situaţiile când administrarea lor
pentru dovedirea anumitor împrejurări nu mai este posibilă ( ex. când se
reţine pe bază de probe că gestionarul a sustras prin acte repetate cea mai
importantă parte a valorilor găsite lipsă, se poate admite pe baza prezumţiei
judiciare că el şi-a însuşit şi restul valorilor, dacă această împrejurare nu se
poate dovedi altfel.
b) Faptele evidente şi faptele notorii nu necesită depunerea unei activităţi
probatorii:
- notorietatea rezultă din cunoaşterea de către toată lumea sau de un cerc
135 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.3180/1974, R.R.D. nr.11/1975, p.73; Tribunalul Jud.Timiş dec.pen.nr.1182/1971 R.R.D. nr.9/1971, p.168.136 Tribunalul jud. Timiş, dec.pen.nr.527/1973 nr.8/1973,p.173.137 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.5799/1970 R.R.D., nr.6/1972, p.169
108
larg de persoane a unor împrejurări;
- evidenţa decurge din cunoaşterea empirică pe baza unei îndelungate
experienţe umane a unor legităţi sau fenomene obiective,
c) Faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie dovedite;
în proces această regulă nu se concepe în mod absolut.
Împrejurările cunoscute în mod direct de organele judiciare trebuie dovedite,
astfel s-ar ajunge la un arbitrariu. În scopul aprecierii obiective a celor
percepute de un judecător în legătură cu o infracţiune, el trebuie ascultat ca
martor, abţinându-se de la judecarea cauzei ( art.44 C.p.p. )
3. Sarcina probei
Prin sarcina probaţiunii ( onus probandi ) se înţelege obligaţia procesuală ce
revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii138.
Sarcina probaţiunii prezintă două laturi:
a) se referă la obligaţiile ce revin organelor judiciare de a administra probe
( principalul aspect al problemei );
b) se referă la posibilităţile părţilor de a propune sau solicita administrarea de
probe .
Astfel:
a) conform art.65 C.p.p. sarcina administrării probelor în procesul penal revine
organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru aceasta este
nevoie ca la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată,
orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este
obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze;
b) părţile nu au obligaţia de a administra probe, obligaţia dovediri vinovăţiei
revenind acuzării, adică procurorului, respectiv părţii vătămate.
În lipsa dovezilor de vinovăţie, inculpatul nu este obligat să-şi probeze
nevinovăţia, iar dacă există probe de vinovăţie inculpatul are dreptul să probeze
138 vezi Gr.Theodoru, op.cit.,p.410; S.Kahane, op,cit., p. 135.
109
netemeinicia lor. Dacă inculpatul nu doreşte sau nu ştie să ceară sau să
propună administrarea de probe în apărarea sa şi asemenea probe există,
organul judiciar este obligat să administreze probele în apărare.
Este obligatoriu pentru orice persoană care cunoaşte vreo probă sau care
obţine vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze ( art.65
alin.2 C.p.p. ).
Partea care are o probă pe care trebuie s-o prezinte, propune şi administrarea
ei, adică cel care propune proba o şi prezintă, respectiv produce.
Uneori poate interveni un transfer al obligaţiei de la cel care propune proba la
cel căruia îi e mai lesne să o înfăţişeze ( Ex. inculpatul propune ca probă un înscris
oficial care se găseşte la un organ administrativ ). Acest transfer este cunoscut sub
denumirea „regula probei celei mai accesibile” şi constă într-un transfer al obligaţiei de
prezentare a probei şi nu un transfer al sarcinii de administrare a probei139.
În ceea ce priveşte latura civilă se aplică regulile procesuale din dreptul civil cu
precizare că atunci când în procesul penal acţiunea civilă se exercită din oficiu,
organele judiciare au obligaţia să rezolve acţiunea civilă independent de poziţia şi
manifestarea concretă a părţilor în această privinţă.
4. Prezumţia de nevinovăţie
Conform art.66 C.p.p. „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”.
Acest articol trebuie interpretat în sensul că niciodată învinuitul sau inculpatul
nu are obligaţia să-şi probeze nevinovăţia chiar şi atunci când dovada vinovăţiei s-a
făcut de cel care acuză. Pentru ca prezumţia de nevinovăţie să fie funcţională pe
deplin, în art.66 alin.2 C.p.p. s-a prevăzut că dacă exisă probe de vinovăţie, inculpatul
sau învinuitul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Sub aspectul efectelor
juridice, prezumţia de nevinovăţie duce la o prezumţie legală relativă în sensul că cele
139 Vezi, S. Kahane, op.cit., p.136, N.Volonciu, op.cit.,p.165, V.Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice, vol.I,p.177 etc
110
presupuse prin norma juridică pot fi răsturnate prin dovada contrarie.
Acest principiu de bază al dreptului procesual penal face ca procurorul, pentru
a-l trimite în judecată pe inculpat să aibă strânse toate probele care să ateste
săvârşirea infracţiunii de vinovăţie de către acesta (art.262 C.p.p. ). Pentru instanţă
acest principiu este concretizat în faptul că o condamnare a inculpatului se face după
ce s-au administrat probe din care rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a
fost săvârşită de către inculpat ( art.345 alin.2 C.p.p.). Prezumţia de nevinovăţie este
completată uneori de principiul „in dubio pro reo” adică orice îndoială este în favoarea
inculpatului.
„In dubio pro reo” se referă numai la stabilirea situaţiilor de fapt şi nu se aplică
la interpretarea normelor juridice procesuale sau în legătură cu punerea în executare a
hotărârii judecătoreşti cu înţeles echivoc.
5. Administrarea probelor.
Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către
organele judiciare în colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea ca piese
ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi
soluţionată cauza140.
Administrarea probelor reprezintă, de fapt, o deducere în faţa organului judiciar
a faptelor şi împrejurările faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se
formeze o reprezentare exactă a celor petrecute141.
În conformitate cu art.202 Cp.p. organul de urmărire penală este obligat să
strângă şi bineînţeles să administreze, probele necesare pentru aflarea adevărului şi
lămurirea cauzei sub toate aspectele. Se are în vedere probele atât în favoarea cât şi
în defavoarea invinuitului sau inculpatului. Pentru realizarea acestei activităţi în faza de
urmărire penală, se va ţine cont de următoarele reguli:
140 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, vol.I, p.336.141 Idem.
111
- organul judiciar se poate informa numai prin sursele sau izvoarele îngăduite
de lege şi care constituie mijloace de probă în conformitate cu art.64 C.p.p.;
- diferitele procedee probatorii sunt înscrise în cod ( cum se audiază
inculpatul, cum se consemnează declaraţia acestuia etc.);
- administrarea probelor se face conform legii fără a aduce atingere demnităţii
umane şi prestigiului justiţiei ( v.art.68 C.p.p. ).
În faza de judecată administrarea probelor presupune respectarea următoarelor
reguli:
- în cursul judecăţii se readministrează probele din cauză cu folosirea
procedeelor probatorii legale; se pot administra şi probe noi care nu au fost
cunoscute sau administrate în faza de urmărire penală; administrarea
probelor în şedinţa de judecată se numeşte cercetare judecătorească;
- părţile sau procurorul pot face propuneri pentru administrarea de probe pe
care instanţa le admite sau respinge după o anumită procedură; instanţa îşi
manifestă atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului ( art.287
C.p.p.);
- există şi particularităţi ale procedeelor probatorii ( martorul va fi audiat întâi
pe partea care l-a propus şi apoi de către celelalte părţi ( art.327 alin.1
C.p.p.); cu excepţia cercetării locale, dacă instanţa dispune o percheziţie,
aceasta se comunică spre realizare procurorului.
112
SECŢIUNEA a III-a
MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI PROCEDEE PROBATORII
1. Noţiuni preliminare
a) Mijloacele de probă reprezintă mijloacele legale prin care se administrează
probele. A nu se confunda cu:
- probele care sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se
soluţionează cauza penală;
- subiectul probe i care este persoana care procură elementul de informare
care constituie proba ( martor, expert, inculpat etc. )142;
- procedeele de probă care reprezintă modul de a proceda în folosirea
mijloacelor de probă143.
Există două sisteme de a înscrie în lege mijloacele de probă:
a) sistemul prin care mijloacele de probă sunt enumerate în mod limitativ
(sistemul codului nostru de procedură ),
b) sistemul prin care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunciativ144.
Art.64 C.p.p. enumeră următoarele mijloace de probă:
- declaraţiile învinuitului sau inculpatului,
- declaraţiile părţii vătămate,
- declaraţiile părţii responsabile civilmente,
- declaraţiile martorilor,
- înscrisurile,
- înregistrările audio sau video,
- fotografiile,
- mijloacele materiale de probă,
- constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale,
142 V. Dongoroz, op.cit., p.212.143 V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice, vol.I, p.170.144 M. Franchimont, s.a., op.cit., p.755.
113
- expertizele.
Libertatea mijloacelor de probă ( deducerea probelor în faţa instanţei se face
prin orice mijloc de probă) are următoarele restricţii în materie penală:
- dovada stării psihice a inculpatului într-o cauză privind un omor deosebit de
grav impune stabilirea acesteia pa baza unei expertize psihiatrice obligatorii
( art.117 alin.1 C.p.p. );
- stabilirea morţii violente se face în urma unei constatări medico – legale
(art.114 C.p.p. );
- administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face
potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune ( art.44 alin.2 C.p.p. ).
Procedeele probatorii reprezintă modalităţile concrete în care se procedează la
folosirea mijloacelor de probă. Aceste procedee probatorii sunt foarte variate.
Astfel:
- prin acelaşi procedeu probator se poate ajunge la administrarea unor
mijloace de probă diferite ( ascultarea unor persoane poate constitui un
procedeu probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în cazul
declaraţiei altei părţi ori a martorului );
- acelaşi mijloc de probă să aibă modalităţi concrete de administrare care să
ducă la procedee probatorii diferite ( în cazul unui înscris, procedeele de
cunoaştere a conţinutului acestuia pot fi diferite: cercetarea directă,
traducerea sau descifrarea în cazul redactării într-o limbă străină sau formă
criptografică, compararea cu alte scripte, ridicarea lor sau găsirea în cadrul
unei percheziţii ori cercetări la faţa locului etc.).
În art.69-132 C.p.p. sunt prevăzute în detaliu mijloacele de probă iar unele
dispoziţii privitoare la mijloacele de probă au fost prevăzute în acelaşi cadru cu
procedeele corespunzătoare mai adecvate. Astfel în secţiunea „Declaraţiile învinuitului
sau inculpatului” ( art.69-77 ) se cuprind dispoziţii atât cu privire la această declaraţie
ca mijloc de probă cât şi la procedeul probator al ascultării cu toate aspectele care ţin
114
de metodologia audierii şi care au evidente implicaţii judiciare.
2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
a) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate:
- furnizează informaţiile necesare aflării adevărului,
- constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la
răspundere penală îşi exercită dreptul la apărare145.
Învinuitul sau inculpatul este ascultat conform:
- art.70 alin.3 şi art.232, la începutul urmăririi penale ,
- art.255, la sfârşitul urmăririi penale,
- art.236, cu ocazia arestării preventive,
- art.237, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii
penale,
- cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală,
- art.323-325, în faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este
necesar,
- art.237 alin.4, în timpul urmăririi penale, organul de urmărire penală va
continua să instrumenteze cauza şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta
este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară,
- art.291, în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu
se prezintă, deşi a fost legal citat.
Deoarece prin încălcarea acestor dispoziţii este restrâns dreptul la apărare a-l
inculpatului, nerespectarea lor atrage sancţiunea nulităţii.
Procedura de obţinere a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului presupune un
complex de ordin procesual şi de ordin tactic ( tactica obţinerii declaraţiilor se studiază
de către criminalistică ).
În conformitate cu:
145 I. Neagu, op.cit., p.348.
115
- art.70 alin1 înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu
privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi
prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei
sale personale146 ;
- art.70 alin.2, învinuitului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care
formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul
de nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa, dacă învinuitul sau inculpatul dă o
declaraţie i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta;
- art.70 alin.3, organul de urmărire penală înainte de a-l asculta pe învinuit,
cere acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i
se aduce numai dacă învinuitul consimte.
Rt.71 reglementează modul de ascultare al învinuitului sau inculpatului, alin.1 şi
2 fixează regulile tactice de luare a declaraţiilor:
- alin.1 precizează că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat;
- alin.2 specifică că în cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau
inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi.
În cazul alin.3 şi 4 se arată modul de obţinere al informaţiilor de la învinuit sau
inculpat, astfel:
- alin.3 spune că acesta este lăsat să declare tot ce ştie în cauză;
- alin.4 interzice ca înainte de ascultarea învinuitului sau inculpatului să i se
citească acestuia sau să i se reamintească declaraţiile pe care le-a dat
anterior.
În alin.5 se arată că învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie
scrisă de mai înainte însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de
146 Vezi E.Lazăr, Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana infractorului, în R.R.D., nr.11 1969, p.71-78.
116
reţinut.
După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări147 cu
privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea ce i se aduce. De asemenea
el este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună ( art.72 C.p.p. ).
Pentru ca aceste declaraţii să poată fi folosite în cadrul procesului penal, în
conformitate cu art.73 C.p.p., trebuie ca:
- declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris;
- în declaraţie se vor consemna ora începerii şi ora încheierii ascultării
învinuitului sau inculpatului;
- declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească;
- când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la
sfârşit ;
- când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiunea în declaraţia scrisă;
- declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a
procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele
completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia
a fost luată prin interpret;
- când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale
sau doreşte să facă completări, rectificări sau precizări, acestea se
consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date iniţial.
Dacă învinuitul sau inculpatul se găseşte în faţa organului de urmărire penală
sau a instanţei de judecată, acesta va fi ascultat la locul unde se află, ci excepţia
cazurilor în care legea prevede altfel ( art.74 C.p.p. ).
Legea nu acordă o importanţă deosebită declaraţiei acestui subiect procesual.
În art.69 C.p.p. arătându-se că aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai
în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
147 V. Emilian Stancu, op.cit., p.105.
117
probelor existente în cauză148, deoarece voluntar sau involuntar învinuitul sau
inculpatul derutează declaraţia sa149.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă ( organul judecătoresc
reţinând numai ceea ce de coroborează cu alte probe ) şi retractabilă, numai dacă
aceasta se impune în urma aprecierii întregului material probator din cauze150.
Când declaraţiile sunt contradictorii organele judiciare pot reţine numai pe cele
pe care le consideră verosimile, indiferent că au fost date în faza de urmărire penală
sau în faza de judecată151.
b) Declaraţia părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
Aceste declaraţii făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului
numai dacă sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză ( art.75 C.p.p. ).
Pentru a da eficienţă acestor mijloace de probă, art.76 prevede că organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate,
persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi partea responsabilă
civilmente .
Procedura de ascultare se va desfăşura după prevederile art.76 C.p.p. şi
anume:
- înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate
participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială
sau daună morală, se poate constitui parte civilă;
- i se atrage atenţia că se poate constitui parte civilă în tot cursul urmăririi
penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de
sesizare;
- ascultarea propriu-zisă se va face conform dispoziţiilor privitoare la
148 C.S.J., s.p., d.nr.1634/1999, în C.S.J. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1999 Ed.Juris Argessis, p.311-314.149 P.Bauzat, J.Pindel, op.cit., p.1163.150 T.S., s.p., d.nr.63 din 1980, în R.R.D,.,1981, p.65 şi T.S. d.nr.2317 din 1973 în R.R.D., nr.1, 1974, p.166.151 T.S., s.p., d. nr.1583 din 1974, în R.1, p.116, T.S. s.p.,d.nr.2940 din 1974, în C.J. 1974 p.519, T.J. neamţ, d.p.nr.197 din 1983, în R.R.D., nr.12, 1983, p.104.
118
ascultarea învinuitului sau inculpatului ( art.77 C.p.p. ).
Având în vedere că aceste părţi sunt interesate în rezolvarea laturii penale sau
laturii civile a procesului penal, legea arată că declaraţiile lor pot servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate ci fapte sau împrejurări ce rezultă
din ansamblul probelor existente în cauză.
c) Declaraţiile martorilor.
Proba cu martori constituie regula în procesul penal şi excepţia în procesul
civil152. Art.78 C.p.p. arată că martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo
faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal.
În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal,
indiferent de starea sa fizică ( orb, surd, mut ) sau psihică, organele judiciare având
posibilitatea să aprecieze şi să folosească informaţiile necesare rezolvării cauzei.
Obligaţiile martorilor:
- să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
- să declare tot ce ştiu cu privire la aspectele cauzei.
În cazul nerespectării celor două obligaţii pe care le au, martorii pot fi
sancţionaţi astfel:
a) nerespectarea obligaţiei martorului de a se prezenta la organele judiciare
constituie abaterea judiciară care se sancţionează cu amendă;
b) nerespectarea obligaţiei de a declara tot ce ştie în legătură cu faptele cauzei
atrage aplicarea unei sancţiuni penale pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă şi poate fi comisă chiar în etapa actelor premergătoare urmăririi
penale153.
Drepturile martorilor
a) sunt protejaţi prin lege împotriva violenţelor şi ameninţărilor ce ar fi făcute 152 Vz.I.Stoenescu, S Zilberstein, op.cit., Buc., 1977, p.362-368.153 V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii de mărturie mincinoasă în timpul actelor premergătoare, în R.R.D., nr.2, 1984, p.45-47.
119
asupra lor în vederea obţinerii de declaraţii;
b) au dreptul de a primi anumite sume de bani care reprezintă cheltuielile de
transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea
lor ( art.189 C.p.p. ).
Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor.
Este vorba de calitatea de martor într-o cauză concretă şi nu de calitatea de
martor în general; astfel nu pot fi ascultate ca martor într-o cauză penală:
a) persoanele obligate să păstreze secretul profesional.
Aceste persoane sunt obligate prin natura atribuţiilor de serviciu să obţină
secrete a căror divulgare, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor
persoane fizice sau juridice154 ( avocaţii, medicii, notarii publici etc. ). Divulgarea
secretului de serviciu constituie infracţiune ( art.298,196 din C.p ).
Această obligaţie este înlăturată, în cazul în care persoana fizică sau juridică
faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional încuviinţează divulgarea
secretelor respective ( art.79 alin.1 partea finală ).
În alin.2 al art.79 se prevede că are întâietate calitatea de martor faţă de
calitatea de apărător cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut
înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi.
b) nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal, partea vătămată sau partea
civilă ( art.82 )155 ( nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză ).
Dacă partea vătămată a fost ascultată, totuşi, în calitate de martor, declaraţia
sa poate fi valorificată ca mijloc de probă, în măsura în care se coroborează cu fapte
sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar156.
Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori
Conform art.80 C.p.p. nu sunt obligate să depună ca martori soţul şi rudele
154 Dongoroz I, p.203-204.155 Olguţa Băjenaru, Incompatibilitatea calităţii de parte în proces cu cea de martor, în D.m.11/2000156 D. Pavel, Notă, în R.R.D.,nr.1. 1972, p.145-248.
120
apropiate ( ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile ), acest articol încercând să
ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului le au faţă de acesta din urmă. Dacă vreuna din persoanele
aflate în această situaţie consimte să depună ca martor, atunci ea va avea obligaţiile şi
drepturile specifice martorilor.
Procedura de ascultare a martorilor
Întrebările prealabile care sunt adresate martorului sunt specificate în art.84
C.p.p. Acestea sunt:
- martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă,
ocupaţie ( alin.1 );
- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşta prin
orice mijloc de probă ( alin.2 );
- martorul mai este întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţi şi în
ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii ( alin.3 );
Dacă este rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul se aplică dispoziţiile art.80
C.p.p., în care se arată că rudele apropiate nu sunt obligate să depună ca martori.
Dacă din declaraţiile martorului rezultă că aceasta se află în relaţii de duşmănie cu una
dintre părţile în proces, proba va fi totuşi administrată, credibilitatea unei mărturii
trebuind să scadă proporţional cu ura sau prietenia, ori cu strânsele relaţii dintre martor
şi infractor157.
Înainte de a fi ascultat, martorul va depune următorul jurământ: „ jur că voi
spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu”. În timpul depunerii jurământului, martorul pune mâna pe cruce sau pe
biblie.
Martorului de altă religie decât cea creştină, nu îi sunt aplicabile prevederile din 157 C. Beccaria, op.cit., p.23.
121
formula jurământului menţionat mai sus, referirea la divinitate se schimbă potrivit
credinţei religioase a martorului. Martorul fără confesiune va depune un jurământ: „ jur
pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce
ştiu”. Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, vor
rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Apartenenţa martorului la o anumită religie sau faptul că nu are o confesiune,
se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.
După depunerea jurământului, i se va pune în vedere martorului că, dacă nu va
spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
De la obligaţia depunerii jurământului este exceptat minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani , i se va atrage însă atenţia să spună adevărul.
Depunerea jurământului şi faptul că organul judiciar i-a atras atenţia martorului
despre necesitatea de a spune adevărul vor fi menţionate în declaraţia scrisă158.
După realizarea acestei proceduri prealabile, martorului i se face cunoscut
obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora
a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie în legătură cu acestea.
Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi
martorului. Astfel:
- dacă sunt mai mulţi martori sunt ascultaţi separat; în cursul urmăririi penale,
dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi
(art.86 alin.3 şi art.71 alin.2 C.p.p. );
- martorul este lăsat mai întâi, să declare tot ce ştie în cauză; ascultarea
martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior în cauză ( art.86 alin.3 şi art.71 alin.4 );
- martorul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se
poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut ( art.86 alin.3
combinat cu art.73 );158 Eugen Stoica, declaraţii de martor jurământ, în R.D,P. nr1/2000.
122
- după ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la
faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la
persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele
declarate ( art.86 alin.2 );
- dacă martorul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi
ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la
ascultarea acestuia în locul în care se află ( art.86 alin.3, combinat cu art.74
C.p.p. ).
Declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de
probă cu deosebire că faţă de declaraţiile învinuitului sau inculpatului sau ale celorlalte
părţi care trebuie coroborate cu celelalte probe, declaraţiile martorilor pot servi la
aflarea adevărului necondiţionat159.
Aprecierea declaraţiei martorilor se apreciază în funcţie de:
- împrejurări referitoare la personalitatea martorului ( starea psihofizică,
starea morală, raporturile martorului cu cauza şi cu părţile din proces etc. ),
- sursa din care provine mărturia,
- modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt
ş.a.160.
Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor
A. Confruntarea
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar161 folosit de către
organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care se constată că
există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză şi numai
dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
159 C.A.B., sI pen., d.p. 100/1996 cu Notă de V. Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Editura Holding Reporter, 1998, p.167-168.160 Ciopraga, op.cit., p.18-73, 183-208, 216-255.161 C. Suciu, Criminalistica, Buc., Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.594-595.
123
Confruntarea este considerată un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de
precizare a poziţiilor învinuitului sau inculpatului faţă de faptele ce li se impută.
În folosirea confruntării există avantaje şi dezavantaje. Astfel:
Avantaje:
- se poate stimula memoria celor confruntaţi;
- se pot observa reacţiile celor care au fost puşi „faţă în faţă”.
Dezavantaje:
- cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor;
- pot sesiza punctele slabe ale probatoriului;
- pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării
sau în etapele ulterioare162.
Procedura confruntării
Se desfăşoară după regulile stabilite de art.88 C.p.p. şi anume:
- persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în
privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic ( alin.1 ); persoanele
confruntate vor răspunde strict la întrebările adresate de organul judiciar,
întrebări ce vizează împrejurările cu privire la care declaraţiile date anterior
conţin contraziceri;
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca
persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări ( alin.2 ); întrebările pe
care şi le pun cei confruntaţi sunt adresate prin organul judiciar;
- confruntarea poate fi înregistrată video.
B. Folosirea interpreţilor.
Art.128 alin.1 arată că, în situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care
urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, iar
organul de urmărire penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu
162 E. Stancu, op.cit., p.125.
124
aceasta, îi asigură folosirea unui interpret; în cursul judecăţii, părţile pot fi asistate şi de
un interpret ales de ele.
Interpreţii pot fi folosiţi şi în situaţia în care la dosarul cauzei există sau sunt
prezente în instanţă înscrisuri într-o altă limbă decât cea română.
Obligaţiile interpretului ( art.128 alin.3 combinat cu 83 C.p.p. ):
- să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
- să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată;
- i se pun întrebări prealabile cu ajutorul cărora este identificat;
- este întrebat dacă este soţ sau rudă cu vreuna din părţi şi în ce raporturi se
află ce acestea;
- este întrebat dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii;
- interpretul depune jurământul la fel ca martorul.
C. Prin Legea nr.281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.468 din
01.07.2003 au fost introduse art.861 – 865 .
Art.861 C.p.p. reglementează protecţia datelor de identificare a martorului.
Astfel:
- dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a
martorului sau a locului acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitat
viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori altei persoane, martorului i
se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate
sub care urmează să apară în faţa organului judiciar ( alin.1 );
- această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale,
iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a
martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite;
- datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces
verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau
supravegheat urmărirea penală, după caz, la sediul instanţei într-un loc
125
special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă; procesul verbal va fi
semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus
măsura ( alin.3 );
- documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate
procurorului sau, după caz, completului de judecată în condiţii de strictă
confidenţialitate ( alin.4 );
- dacă a dispărut pericolul ce a determinat luarea măsurilor de protecţie a
martorului, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse
în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă şi după caz,
instanţa prin încheiere constată dispariţia acestui pericol;
- declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul
verbal al procurorului potrivit 862 alin.5, precum şi declaraţia martorului,
consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent
la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit
art.862alin.6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care
sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză;
- pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii
sub acoperire;
- dispoziţiile de mai sus se aplică şi experţilor.
Art.862 stabileşte modalităţile speciale de ascultare a martorului. Astfel:
- alin.1, în situaţia prevăzută de art.861, dacă există mijloace tehnice
corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca
martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată.
Procedura unei ascultări speciale a martorului este următoarea:
- alin.2, luarea declaraţiei martorului, în condiţiile de mai sus, se face în
prezenţa procurorului;
126
- alin.3, martorul poate fi ascultat în condiţiile de la alin.1 şi 2, se înregistrează
prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă;
- alin.5, în cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces verbal în care se
redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul
care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală
şi se depune la dosarul cauzei, declaraţia martorului, transcrisă, va fi
semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc
special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă;
- alin.6, în cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul
care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de
judecată; declaraţia martorului transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind
păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile prevăzute la alin.5;
- alin.7, casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia
martorului, în original sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al
instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în
condiţiile prevăzute în alin.5; casetele video şi audio înregistrate în cursul
urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanţei
competente împreună cu dosarul cauzei şi vor fi păstrate în aceleaşi condiţii;
- alin.8, dispoziţiile art.78, 85 şi ale art.86 alin.1 şi 2 se aplică în mod
corespunzător.
Pentru a verifica mijloacele de ascultare a martorilor şi implicit a autenticităţii
înregistrărilor instanţa de judecată poate admite la cererea procurorului, a părţilor sau
din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiaţi
martorii, în condiţiile prevăzute de art.862 ( art.863 C.p.p. ).
Pentru a proteja sensibilitatea minorilor şi pentru o declaraţie cât mai sinceră
care să conducă la aflarea adevărului, în cauzele privind infracţiunile între membrii
aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în
şedinţa de judecată, admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin
127
înregistrări audio-video, în condiţiile art.862 alin.2,4 5 şi 7 ( art.864 C.p.p. ).
Pentru siguranţa locuinţei şi a deplasărilor martorului, procurorul care
efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori după caz, instanţa de judecată
poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului
ori să îi asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la
sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă (art.865alin.1
C.p.p. ).
Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanţă, când se
constată că pericolul care a impus luarea măsurilor a încetat.
Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă
Conform art.89 C.p.p., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în
conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului.
Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă,
înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută
la aflarea adevărului în cauza penală ( un înscris pe care se găsesc amprente digitale
sau pete de sânge, un înscris ( chitanţă ) pe numele victimei, ridicat cu ocazia
percheziţiei de la persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii, etc. ).
În concluzie, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele
obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice ( litere, cifre, semne de
punctuaţie) nefiind cuprinse în această noţiune schemele sau planşele, fotografiile,
acestea fiind considerate mijloace materiale de probă.
În procesul penal, un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl
au procesele-verbale. Prin proces-verbal se înţelege acel înscris în care organul
prevăzut de lege consemnează constatări făcute personal ( propriis sensibus ).
Proces-verbal; caracteristici:
a) faptele sau împrejurările sunt constatate personal de către organul care-l
întocmeşte; în procesul penal procesele-verbale sunt încheiate de către
128
organul de urmărire penală ( art.90, 108, 131 C.p.p. ) sau de către instanţa de
judecată ( art.90,299 C.p.p. ).
În afara procesului penal procesele-verbale pot fi încheiate şi de către alte
organe în afara celor judiciar penale când legea arată în mod expres ( art.90
alin.2 C.p.p. ).
Potrivit art.224 alin.2 şi 3 pot efectua acte premergătoare urmăririi penale şi
implicit procese-verbale cu privire la cele constatate şi lucrătorii operativi ai Ministerului
de Interne, anume desemnaţi; potrivit art.214 şi art.215 pot încheia procese-verbale şi
organul de constatare prevăzut de aceste articole;
b) procesele-verbale sunt de două feluri:
- procese-verbale care au funcţie probatorie pe fondul cauzei ( Ex. procesul-
verbal de constatare a infracţiunilor );
- procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale
( percheziţia, citaţia et. );
c) procesul-verbal trebuie să îndeplinească condiţii de fond şi formă ( art.91
C.p.p.):
- condiţii de fond: locul şi data unde a fost încheiat, numele, prenumele,
ocupaţie şi adresa martorilor existenţi, când există; descrierea amănunţită a
celor constatate precum şi a măsurilor luate; numele, prenumele şi adresa
persoanei la care se referă procesul-verbal; obiecţiile şi explicaţiile acestora,
menţiunile prevăzute de lege pentru situaţiile speciale ;
- condiţii de formă: procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de către cel care îl încheie, precum şi de către martorii asistenţi dacă
există şi de către aceste persoana la care se referă procesul-verbal; dacă
una dintre aceste persoane refuză sau nu poate să semneze se face
menţiune despre aceasta.
În cazul nerespectării acestor condiţii sancţiunea este nulitatea absolută sau
nulitatea relativă în funcţie de neregularitatea pe care o conţin.
129
Fiind înscrisuri oficiale în sensul art.150 alin2 C.p., procesele-verbale nu pot fi
falsificate sau distruse sub sancţiunea legii penale.
Înscrisurile au aceeaşi valoare probatorie ca şi celelalte mijloace de probă. Nici
procesele-verbale nu au o valoare probatorie deosebită. Este posibil ca un proces-
verbal datorită nepriceperii, relei-credinţe să nu reflecte adevărul. Odată constatat
acest fapt, organele judiciare vor înlătura acel înscris din cadrul probaţiunii.
Înregistrările audio sau video
Prin Legea nr.141/14.11.1996, după secţiunea V din C.p.p. s-a introdus
Secţiunea V1, denumită „ Înregistrările audio sau video”; s-a adăugat în acest fel la
mijloacele de probă existente, încă două noi: înregistrările audio şi cele video; ulterior
această secţiune a fost modificată prin art.1, pct.47 din L.281/2003.
a) Înregistrările audio
Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor
sunt stabilite de art.911 C.p.p..
Astfel:
- alin.1: interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ori pe orice alt tip
de suport ale unor convorbiri sau comunicări, se vor efectua cu autorizarea
motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege, dacă sunt date şi indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din
oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului;
- autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu;
- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea
adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea
făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
130
Înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare, ci ea poate servi
doar ca mijloc de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului163.
- alin.2: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi
autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de
C.p. şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de
stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute
de L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai
căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor
care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte
mijloace de telecomunicaţii;
- alin.3: autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel
mult 30 de zile;
- alin.4: autorizarea poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata
maximă a înregistrărilor autorizate, este de 4 luni;
- alin.5: măsurile dispuse de instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea
duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-
au justificat;
- alin.6: înregistrările prevăzute la alin.1, pot fi făcute şi la cererea motivată a
persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea
instanţei de judecată;
- alin.7: autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor telefonice sau a
comunicărilor se face prin încheiere motivată care va cuprinde:
o indiciile concrete şi faptele care justifică măsura,
163 I. Neagu, op.cit., p.364.
131
o motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului,
o persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii,
o perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.
Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea sunt prevăzute de
art.912 C.p.p.. Astfel se stabileşte în :
- alin1: procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările
prevăzute în art.911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de către
organul de cercetare penală; persoanele care sunt chemate să participe
tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul
operaţiunii efectuate.
Se stabilesc şi excepţii, prevăzute de:
- alin.2: în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzută în
art.911 alin.1 ar aduce grave prejudicii acţiunii de urmărire , procurorul poate
dispune, cu titlu provizoriu prin ordonanţă motivată, interceptarea şi
înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a
convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanţei imediat, dar
nu mai târziu de 24 de ore;
- alin.3: instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore asupra
ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă şi este necesar, va dispune
autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art.911
alin.1-3; dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să
dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea
celor efectuate.
Ca o măsură de transparenţă în:
- alin.4: se prevede că instanţa, până la terminarea urmăririi penale, aduce la
cunoştinţă, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi
înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea.
În ceea ce priveşte certificarea înregistrărilor art.913 C.p.p. stabileşte foarte clar
132
condiţiile:
- alin.1: despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor procurorul sau
organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se
menţionează:
autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea
acestora;
numărul sau numerele posturilor telefonice între care
s-au purtat convorbirile;
numele persoanelor care le-au purtat dacă sunt
cunoscute;
data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de
ordine al benzii magnetice sau al oricărui tip de suport
pe care se face imprimarea.
- alin.2: convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se
ataşează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către
organul de cercetare, verificat şi contrasemnat de procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză; în situaţia în
care procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru
autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de
către procurorul ierarhic superior; corespondenţele în altă limbă decât cea
română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport,
care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
- alin.3: banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea
convorbirii, redarea scrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează
instanţei:
instanţa hotărăşte care dintre informaţiile culese
prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei,
133
încheind un proces-verbal în acest sens;
convorbirile sau comunicările care conţin secrete de
stat sau profesionale nu se menţionează în procesul-
verbal;
dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri
sau comunicări care conţin secrete de stat,
consemnarea acestora se face în procese-verbale
separate ( li se aplică prevederile art.97 alin.3 ).
- alin.4: banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoţită de transcrierea
integrală şi copii după procesul-verbal, se păstrează la grefa instanţei, în
locuri speciale, în plic sigilat;
- alin.5: instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile
sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din
transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în
procesul-verbal;
- alin.6: instanţa dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au
fost folosite ca mijloace de probă în cauză, celelalte înregistrări vor fi
păstrate până la arhivarea dosarului.
Există şi o excepţie în ceea ce priveşte folosirea înregistrărilor ca mijloc de
probă şi anume înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil (v.913 alin.7 ).
În afara convorbirilor telefonice legea autorizează şi alte înregistrări audio,
convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie, cărora li se aplică aceleaşi
condiţii şi modalităţi ca şi la înregistrarea convorbirilor pe banda magnetică ( art.914 ).
Similitudinea de tratament juridic este valabilă şi pentru înregistrările video cu o
singură diferenţă anume ca redarea imaginilor imprimate pe bandă să se facă în formă
scrisă.
Pentru a evita orice echivoc şi pentru a pune la îndemâna celor care se
îndoiesc de autenticitatea datelor rezultate din înregistrări un instrument de control,
134
legea permite ca toate mijloacele de probă la care s-a făcut referire să poată fi supuse
expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu (art.916alin.1 C.p.p.).
De asemenea, înregistrările prezentate de părţi, pot servi ca mijloc de probă, dacă nu
sunt interzise de lege.
Mijloacele materiale de probă
Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei, precum şi orice alte obiecte
care pot servi la aflarea adevărului, sunt mijloace materiale de probă ( art.94 C.p.p. ).
Potrivit art.95 C.p.p., sunt de asemenea mijloace materiale de probă obiectele care au
fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi
obiectele care sunt produsul infracţiunii.
Mijloacele materiale de probă, în literatura de specialitate sunt denumite şi
probe materiale164.
Mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe165:
a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea
infracţiunii ( ex. cuţitul de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea omuciderii );
b) obiectele care sunt produsul infracţiunii ( ex. monede false, armele fabricate,
alimente sau băuturi falsificate );
c) obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite ( ex. hainele
infractorului pe care se găsesc pete de sânge, înscrisul contrafăcut etc. );
d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală166.
Cercetările pe care le întreprind organele judiciare penale la locul săvârşirii
infracţiunii, trebuie să ducă la descoperirea şi ridicarea de obiecte materiale
care pot fi folosite la aflarea adevărului.
Forţa probatorie a mijloacelor materiale de probă este egală cu a celorlalte
mijloace de probă.
164 S. Kahane, op.cit., p.150.165 Volonciu I, op.cit., p.177.166 C. Suciu, op.cit., p.305.
135
Mijloacele materiale pot fi:
- probe directe ( ex: în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă este
caracterizată prin deţinerea unor obiecte interzise de lege, asemenea
obiecte găsite asupra unei persoane constituie probe directe de vinovăţie );
- probe indirecte ( un obiect de uz personal uitat sau pierdut de făptuitor la
locul faptei ).
Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de
probă
1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice
obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal( art.96 C.p.p.).
Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se
deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atât a înscrisurilor
sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde acestea se
găsesc167.
Obligaţia organului judiciar de a ridica obiectele sau înscrisurile este dublată de
obligaţia de predare a obiectelor şi înscrisurilor. Astfel în art.97 se arată că orice
persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate
servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de
dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora.
Alin.2 al aceluiaşi art. stabileşte că în situaţia în care organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca
mijloc de probă, reţine numai copia.
În cazul în care obiectul sau înscrisul are caracter secret sau confidenţial
prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a
confidenţialităţii ( art.97 alin.3 C.p.p. ).Pentru reţinerea şi predarea corespondenţei şi a 167 C. Suciu, op.cit., p.560.
136
obiectelor, sunt dispoziţii speciale prevăzute în art.98 alin.1 C.p.p. Astfel instanţa de
judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul
judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea
scrisorile, telegramele şi orice altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau
inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.
În cazuri urgente şi temeinic justificate această măsură poate fi dispusă şi de
către procuror, care este obligat să informeze de îndată despre acesta instanţa
(alin.12 ).
Această măsură prevăzută în alin.1 se dispune dacă sunt întrunite condiţiile
arătate în art.91 alin.1 şi potrivit procedurii prevăzute acolo.
Corespondenţa şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie
destinatarului ( art.98 alin.2 ).
În cazul nerespectării obligaţiei de predare a obiectelor şi înscrisurilor, legea
prevede în art.99, posibilitatea ridicării silite a acestora. Actul procesual al ridicării silite
este efectuat întotdeauna de către organul de urmărire penală. Această măsură poate
fi dispusă de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cursul
judecăţii dispoziţia de ridicare silită comunicându-se procurorului care ia măsuri de
aducere la îndeplinire prin organele de cercetare penală.
Procedura de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor este aceeaşi ca şi în cazul
efectuării percheziţiei.
2. Percheziţia
Potrivit art.100 C.p.p., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect
sau înscris dintre cele arătate în art.98, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea
unei percheziţii.
Obiectele căutate prin percheziţie sunt determinate de specificul infracţiunii care
face obiectul cauzei penale168.
168 I. Neagu, op.cit., p.371.
137
Percheziţiile sunt de două feluri: domiciliară şi corporală ( art.100 alin.2 ).
a) Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere
motivată, în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, sau în cursul
judecăţii ( alin.3 ). Aceasta se dispune în cursul urmăririi penale în camera de
consiliu, fără citarea părţilor cu participarea obligatorie a procurorului ( alin.3 ).
Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale
( alin.6 ).
b) Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organele de cercetare
penală, de procuror sau de judecător.
În cursul urmăririi penale, percheziţia se efectuează de către procuror sau de
organele de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi, iar în
timpul judecăţii poate fi efectuată de către instanţă cu ocazia unei cercetări
locale, sau în celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de a se efectua o percheziţie
se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia ( art.101, 102 C.p.p. ).
Legea stabileşte strict timpul de efectuare a percheziţiei domiciliare si a ridicării
de obiecte şi înscrisuri, intervalul de timp fiind între orele 6,00 –20,00, iar în celelalte
ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează să se
efectueze într-un local public. Percheziţia începută în intervalul 6,00-20,00 poate
continua şi în timpul nopţii.
Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri
Potrivit art.104 C.p.p., organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este
obligat ca, în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege să arate
autorizaţia dată de judecător.
Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezenţa
persoanelor de la care se ridică obiecte sau înscrisuri, sau la care se efectuează
percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al
familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu.
138
Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori
asistenţi ( art.104 alin.3 C.p.p. ).
Regula este ca persoana la care se face percheziţia să fie de faţă. Dacă
persoana este reţinută sau arestată va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu
poate fi adusă, percheziţia sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri, se face în prezenţa
unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin
având capacitate de exerciţiu.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi
înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; cu toate acestea, obiectele sau
înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă, se ridică întotdeauna ( art.105
alin.2 C.p.p. ).
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa
personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să
nu devină publice.
Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, care, în
prealabil trebuie să se legitimeze şi în cazurile prevăzute de lege, să prezinte
autorizaţia dată de judecător.
Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de acelaşi sex cu
persoana percheziţionată.
Aspecte speciale în cazul efectuării percheziţiei le întâlnim în cazul art.215
C.p.p. În alin.2 al acestui articol, se arată că subofiţerii trupelor de grăniceri şi
comandanţii de nave şi aeronave pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului
şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.
Deşi acest act procedural este efectuat în afara procesului penal şi fără să fie
necesară autorizaţia judecătorului, totuşi procesul-verbal încheiat cu ocazia
percheziţiei constituie, potrivit art.215 alin. final, mijloc de probă.
A nu se confunda percheziţia corporală efectuată de subofiţerii de grăniceri, ca
organ de constatare, cu „percheziţia” efectuată cu ocazia controlului vamal, aceasta
din urmă constituind un act administrativ cu caracter special.
139
Identificarea şi păstrarea obiectelor ( art.107 C.p.p. ) presupune următoarele
etape:
- obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanelor de la care sunt ridicate şi
celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea
spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează în cazul în care
pot fi însemnate ori nu se pot aplica etichete sau sigilii, acestea se
împachetează şi se închid pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii.
Probele pentru analize se iau cel puţin în dublu şi se sigilează; una din probe se
lasă la cel de la care se ridică ( alin.4 );
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrarea fie
celui la care se află, fie unui custode.
Toate aceste operaţiuni vor fi consemnate într-un proces-verbal care trebuie să
cuprindă ( v.art.108 C.p.p. ):
- menţiunile prevăzute în art.91
o numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
o numele , prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi.
- locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi
ridicate;
- enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute;
- se fac menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate şi despre acelea
care au fost lăsate în păstrare.
Copia de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau
de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui
membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este
cazul, custodelui.
Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să fie folosite la rezolvarea cauzei,
legea ( art.109 C.p.p. ) prevede anumite măsuri ce trebuie luate cu privire la acestea.
Astfel:
140
- în funcţie de natura obiectelor acestea vor fi ataşate la dosar sau păstrate în
alt mod; obiectele sau înscrisurile care nu pot fi ataşate la dosar pot fi
fotografiate, iar fotografiile vizate se ataşează la dosar;
- până la soluţionarea definitivă a cauzei mijloacele materiale de probă sa
păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la
care sa găseşte dosarul;
- obiectele ce servesc ca mijloc de probă, cu excepţia celor supuse
confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de
soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când, prin această
restituire, s-ar putea stânjeni aflarea adevărului; persoana căreia i-au fost
restituite lucrurile, are obligaţia să le păstreze până la soluţionarea definitivă
a cauzei ( v. aici şi art.169 C.p.p. care se referă la restituirea lucrurilor );
- dacă între bunurile ridicate se află şi unele dintre acelea arătate în art.165
alin.2 ( bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace
de plată străine, titluri de valoare internă, obiecte de artă şi de muzeu,
colecţiile de valoare, bani ) şi dacă nu este cazul de a fi restituite, se
conservă sau se valorifică prin intermediul unităţilor de profil.
Pentru cazurile în care ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează într-
una din unităţile prevăzute de art.145 C.p., procedura este aceeaşi, dar completată de
prevederile art.111 C.p.p. astfel:
- organul judiciar de legitimează şi prezintă reprezentantului unităţii autorizaţia
emisă de judecător;
- ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în
prezenţa reprezentantului unităţii juridice;
- când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din
personalul unităţii;
- copia după procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii.
141
3. Cercetarea la faţa locului
În conformitate cu art.129 C.p.p., cercetarea la faţa locului este un act
procedural care se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări şi să se
fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.
În cercetarea la faţa locului organele judiciare trebuie să uzeze, în cele mai
bune condiţii, de tactica, metoda şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi
să se folosească, la nevoie, de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi169.
Procedura cercetării la faţa locului:
Poate fi efectuată atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţa de judecată.
Astfel:
a) efectuată de organele de urmărire penală; trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
- trebuie să existe martori asistenţi, cu excepţia cazurilor când nu este posibil;
- părţile sunt prezente numai atunci când este necesar; neprezentarea părţilor
încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării;
- pentru învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat există posibilitatea de a fi
adus la cercetare; în situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire
penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi
asigură, la cerere, reprezentarea;
b) efectuată de către instanţa de judecată; este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- citarea părţilor este obligatorie;
- prezenţa procurorului este obligatorie, când participarea acestuia la judecată
este obligatorie.
Pentru buna desfăşurare a cercetării la faţa locului, organul judiciar care
efectuează această activitate poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul
169 I. Anghelescu, op. Cit., p.117; E. Stancu, Criminalistica vol. II, Partea a II-a şi a III-a, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 p.5-27; I. Mircea, Criminalistica, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.148.
142
unde se desfăşoară cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să
plece înainte de terminarea cercetării ( art.129 alin.5 C.p.p. ).
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face, potrivit art.131 C.p.p., într-
un proces-verbal de cercetare la faţa locului, la care se poate anexa schiţe, desene
sau fotografii, role de film sau benzi videomagnetice170.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va cuprinde:
- menţiunile arătate la art.91 C.p.p.
- descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte materiale de probă (
acestea trebuie redate cu precizie şi cu dimensiunile respective ).
4. Reconstituirea
Reconstituirea are ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cercetării
penale s-au putut săvârşi într-o anumită formă concretă individualizată în spaţiu şi
timp171.
Nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă s-ar aduce
atingere moralităţii publice172, sau dacă s-ar crea o anumită stare de pericol pentru o
anumită persoană173.
Procedura reconstituirii
- poate fi făcută atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată,
reconstituirea făcându-se numai la faţa locului174;
- se face numai în prezenţa învinuitului sau inculpatului;
- trebuie să fie prezenţi martorii asistenţi, cu excepţia situaţiei în care acest
lucru nu este posibil;
- dacă este necesar, pot participa şi părţile ( vor fi încunoştiinţate în prealabil),
170 E. Stanciu, op. Cit., p.42.171 C. Suciu, op. Cit., p.528.172 E. Florian, po. Cit., ed.3, Torino, Unione Tip. Edit. Torinese, 1939, p.373.173 V. Manzini, Tratato de diritto procesuale penale, vol.II, Torino, Unione Tip. Edit. Torinese, 1931, p.961.174 C. Suciu, op. Cit., p.530.
143
neprezentarea lor nu împiedică efectuarea reconstituirii.
Actul procedural al reconstituirii se consemnează într-un proces-verbal care
trebuie să conţină: în principiu aceleaşi date ca şi procesul-verbal care se întocmeşte
în cazul cercetării la faţa locului, consemnându-se amănunţit desfăşurarea
reconstituirii, se vor ataşa desene, fotografii şi alte lucrări, care se vizează.
Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele
1. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
A. Constatările tehnico-ştiinţifice
Când există urgenţă într-o cauză penală deoarece există pericol de dispariţie a
unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt, organul de urmărire
penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau
la cerere, efectuarea unei constatări tehnico- ştiinţifice.
Aceşti specialişti sau tehnicieni funcţionează de regulă, pe lângă instituţia de
care aparţine organul de urmărire penală, dar se poate apela şi la specialişti sau
tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Aceşti specialişti sau tehnicieni se vor rezuma la rezolvarea problemelor de
strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale175 ( exemple de astfel
de constatări tehnico-ştiinţifice mai frecvente: în cazul accidentelor de circulaţie şi în
cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii ).
Procedura de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice:
- organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării stabileşte
obiectul acesteia, întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în
care trebuie efectuată lucrarea;
- constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor
puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală;
- se dispune numai în timpul urmăririi penale iar în faza de judecată se poate 175 Theodoru III, p.145.
144
dispune refacerea sau completarea constatării potrivit atr.115 alin.2;
- operaţiunile şi concluziile constatării se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau concluziile
acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării sau
efectuarea unei expertize ( art.115 alin.2 ).
Dacă refacerea sau completarea constatării este dispusă de către instanţă,
raportul se trimite procurorului pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării
sau refacerii lui.
B. Constatările medico-legale
Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sunt stabilite de
art.114 C.p.p.:
- în caz de moarte violentă;
- în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;
- când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei
vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.
Uneori constatările medico-legale sunt indispensabile deoarece numai cu
ajutorul lor se poate face încadrarea juridică a faptei, în funcţie de numărul de zile de
îngrijiri medicale ( art.180,181 şi 184 Cp. ).
Constatările medico-legale se fac de către medici în cadrul institutelor şi
serviciilor reglementate prin D.nr.446/1966.
Procedura de efectuare a constatărilor medico-legale:
- constatările medico-legale se dispun prin rezoluţie se către organul de
cercetare penală şi de către procuror;
- exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu
încuviinţarea procurorului ( art.114 alin.2 );
- instanţa de judecată poate dispune efectuarea constatării medico-legale prin
intermediul procurorului ( art.115 alin.3 C.p.p. );
- constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau
145
cadavrelor indicate de organul de urmărire penală;
- operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un
raport scris;
- în situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din
oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi , dacă apreciază că raportul nu
este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, poate dispune
refacerea sau completarea acestuia sau efectuarea unei expertize.
Valoarea probatorie a cestor constatări se apreciază prin coroborarea cu
celelalte probe din dosarul penal, dar, de regulă, se manifestă încredere în exactitatea
concluziilor pe care le conţin.
2. Expertizele
În cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire
penală ori instanţa de judecată poate dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei
expertize ( art.116 C.p.p ).
Asemănări cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale:
- şi unele şi altele sunt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de
activitate;
- obiectul constatărilor şi expertizelor este fixat de organele judiciare;
- concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport.
Deosebiri:
- toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se fac de urgenţă, într-
un moment foarte apropiat săvârşirii infracţiunii, cerinţă pe care nu o
întâlnim în cazul expertizelor;
- toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale pot fi dispuse numai în
faza de urmărire penală ( excepţie fac cazurile prevăzute în art.115 alin.2
C.p.p. ) pe când expertizele se pot face şi în faza de judecată;
146
- pentru constatări, specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai
puţin aprofundată a situaţiilor ce le revin spre rezolvare, în cazul expertizelor
are loc o investigare în cele mai mici detalii a elementelor care fac obiectul
expertizei.
Felurile expertizei
Principalele criterii de clasificare sunt: natura problemelor ce urmează a fi
lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei, modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a
expertizei.
1) în funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite:
a) expertiza criminalistică; care poate fi: dactoliscopică, traseologică, balistică,
tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.
b) expertiza medico-legală;
c) expertiza psihiatrică;
d) expertiza contabilă;
e) expertiza tehnică.
2) după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei:
a) expertize facultative: sunt dispuse fie la cererea părţilor interesate, fie când
organele judecătoreşti socotesc că este necesară pentru lămurirea anumitor
aspecte ale cauzei penale;
b) expertize obligatorii; conform art.117 C.p.p. sunt dispuse în următoarele situaţii:
- în cazul omorului deosebit de grav, se dispune o expertiză psihiatrică chiar
dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă176;
- efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării
176 T.S.,d.nr.507 din 1974, în R.R.D., nr.2, 1974, p.69; T.S., d.nr.709 din 1974, în R.R.D., nr.9, 1975, p.74 C.A.B. s.I.pen. d.p.nr.443/1996, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Editura Holding Reporter, 198, p.74-76.
147
psihice a învinuitului sau inculpatului177;
- în cazul suspendării procesului penal, în cazul amânării sau întreruperii
executării pedepsei închisorii ( art.239,303, 453 lit.a, 455 combinat cu 453
lit.a ).
3) după modul de desemnare a expertului:
- expertiza simplă sau oficială: organul de urmărire penală îl numeşte pe
expert şi controlează activitatea de expertizare făcută de aceştia;
- expertiza contradictorie: experţii sunt aleşi şi numiţi de către organele
judiciare penale şi de către părţi ( art.118 C.p.p. permite părţilor să ceară ca
un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei );
- expertiza supravegheată: părţile pot desemna un specialist care are atribuţii
de control asupra modului de efectuare a expertizei ( consilier tehnic).
4) după modul de organizare:
a) expertize simple: efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de
activitate;
b) expertize complexe sau mixte: mai mulţi specialişti din diferite ramuri ale ştiinţei
şi tehnicii.
Procedura expertizei
a) numirea expertului
- în principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată ( art118 alin.2 );
- onorariile sunt stabilite de către organele care au încuviinţat efectuarea
expertizei;
- dacă există experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea
respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă
împrejurările deosebite ar cere aceasta;
177 C.A. Braşov, d.p.220/R/1998 în Culegere de practică judiciară penală pe anii 1994-1998, Editura All Beck, p.209-210, C.A.B. S.II penală d.p. nr.263/1996 în Culegere de practică penală 1996, Editura Holding Reporter 1998, p.76.
148
- dacă expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un
laborator criminalistic sau de orice instituţie de specialitate, expertul este
numit de către organizaţia din care face parte expertul; organul judiciar se
adresează direct serviciului sau institutului de specialitate;
- serviciile de expertiză pot apela la serviciile specialiştilor din alte instituţii
care pot acorda asistenţă sau pot numai să-şi dea avizul;
- experţii sunt numiţi de către organul judiciar prin rezoluţie sau ordonanţă, iar
de către instanţa de judecată prin încheiere178; aceste organe judiciare vor
fixa termen la care sunt chemate părţile şi expertul pentru anumite lămuriri;
- la termenul fixat, se aduce la cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul
expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în
vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot
cere modificarea sau completarea lor ( art.120 alin.2 C.p.p. ); părţile sunt
încunoştiinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert
recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei;
- în faţa instanţei de judecată, când se dau lămuriri expertului, şedinţa trebuie
să fie publică, cu participarea procurorului când aceasta este obligatorie179.
b) Efectuarea expertizei
În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul:
- are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia
propriu-zisă a expertizei;
- poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei; părţile, cu
încuviinţarea organelor judiciare, pot da expertului explicaţiile necesare.
c) Raportul de expertiză.
178 St. Bocăneţ, În legătura cu actul prin care se dispune efectuarea expertizei în faza urmăririi penale, în R.R.D., nr.4, 1977, p.38-40.179 T.S., s.p., d.nr.398 din 1974, în R.R.D., nr.9, 1974, p.68; T.S.,s.p., d.nr.787 din 1973, în R.R.D., nr.6.1973, p.138.
149
Raportul de expertiză cuprinde trei părţi:
a) o parte introductivă, care cuprinde:
- organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei,
- data când s-a dispus efectuarea acesteia,
- numele şi prenumele expertului,
- data şi locul unde a fost efectuată,
- data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care
expertul urma să răspundă,
- materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată,
- dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul
expertizei.
b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau
explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii;
c) partea finală – sunt expuse concluziile expertului care cuprind răspunsurile la
întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
În anumite situaţii organele judiciare pot cere expertului efectuarea unui
supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul, lămuriri suplimentare
în scris sau verbale.
De asemenea, dacă există îndoieli cu privire la exactitatea raportului de
expertiză, organele judiciare pot dispune efectuarea unei noi expertize180.
Expertiza nu are o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte mijloace de
probă. În cazul în care în cauză au fost efectuate două sau mai multe expertize,
instanţa trebuie să se oprească la aceea dintre expertize pe care o consideră mai
fundamentală sub aspect ştiinţific şi care se coordonează cu probele din dosar181.
În cazul expertizelor medico-legale şi al altor acte medico-legale care ajung la
concluzii contradictorii, acestea vor fi trimise Comisiei superioare medico-legale, care
180 T.S. d.nr.76 din 1976, în R.2, p.150; T.S. s.p.d.nr.686 din 1977, în R.2, p.151.181 Tj.Braşov, d.p.nr.238 din 1975, în R.R.D. nr.11, 1976; C.A.B. sII penală, d.p.nr.574/1998 în Culegere de practică jud.pen. pe anul 1989.
150
poate aviza în totalitate sau parţial concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite
precizări sau completări182; dacă în cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi
avizate, Comisia Superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a
lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii183.
3. Prezentarea scriptelor în comparaţie
În conformitate cu art.127, în cauzele privind infracţiunile de fals în înscrisuri,
organele de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate
scripte în comparaţie.
Nefigurând printre expertizele obligatorii prevăzute de art.117 C.p.p., expertiza
criminalistică a scrisului urmează a fi dispusă numai în cazurile în care organele
judiciare nu pot aprecia ele însele scriptele în comparaţie prezentate184.
Cum pot fi procurate scriptele de comparaţie:
- dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt
obligate să le elibereze;
- dacă scriptele se găsesc la un particular, care nu este soţ sau rudă
apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte;
- scriptele de comparaţie trebuie vizate de organele de urmărire penală sau
de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le
prezintă.
Organele judiciare pot dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă
scrisă cu mâna sa, sau să scrie dictarea ce i s-ar face; dacă învinuitul sau inculpatul
refuză, se face menţiune în procesul-verbal.
182 Potrivit art,27 pct.1 din Reg. De aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.1/2000.183 Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului pct.2 din Regulament.184 A. Buş, P. Ionescu, Valorificarea scriptelor de comparaţie, în expertiza asupra scrisului, în R.R..D., nr.10, 1972, p.100-101.
151
Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal
A. Instituţii care mijlocesc administrarea probelor.
1. Comisia rogatorie
2. Delegarea
B. Instituţii care garantează că anumite acte procedurale privite ca
procedee speciale de administrare a probelor, s-au efectuat cu
respectarea legii.
1. Martorii asistenţi.
A. INSTITUŢIILE CARE MIJLOCESC ADMINISTRAREA PROBELOR
1. Comisia rogatorie.
Prin „comisie rogatorie” se înţelege procedura utilizată pentru administrarea
unor dovezi de către altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului185.
Recurgerea la serviciile acestei instituţii reprezintă o excepţie în activitatea
organelor judiciare penale, acestea folosind-o numai în situaţiile în care nu au
posibilitatea să efectueze personal un anumit act procedural186.
Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu
organul judiciar care instrumentează cauza şi cu aceeaşi competenţă funcţională şi
materială187.
Condiţiile în care poate fi dispusă o comisie rogatorie şi actele ce pot face obiectul
acesteia
Conform art.132 C.p.p., comisia rogatorie poate fi folosită de către organele
judiciare când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural şi,
deşi legea nu distinge, în practică s-a folosit comisia rogatorie când actul procedural
trebuie efectuat într-un loc situat la o distanţă mare de sediul organului judiciar care
185 M. Costin, Ioan Leş, M. Minea şi D.Radu, Dicţionar de drept procesual penal, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p.142.186 Ion Neagu, op.cit., p.391.187 Theodoru III, p.152.
152
trebuie să-i ia declaraţia.
Fac obiectul comisiei rogatorii următoarele acte procedurale:
- ascultarea unui martor,
- cercetarea la faţa locului,
- ridicarea de obiecte sau înscrisuri,
- percheziţia etc.
Nu fac obiectul comisiei rogatorii actele sau măsurile procesuale cum sunt:
- punerea în mişcare a acţiunii penale,
- luarea măsurilor de prevenţie, încuviinţarea de probatorii, dispunerea
celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale,
- ascultarea învinuitului sau inculpatului, deoarece aceasta constituie şi o
modalitate de exercitare a dreptului de apărare188.
Procedura de efectuare a comisiei rogatorii
a) organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin rezoluţie, iar instanţa
de judecată prin încheiere;
b) organul judiciar care o solicită trebuie să trimită celui care urmează să
efectueze actul procedural toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care
face obiectul comisiei rogatorii, iar în cazul în care este ascultată o persoană,
trebuie arătate şi întrebările ce urmează să i se pună;
c) organele judiciare care efectuează comisia rogatorie pot pune şi alte întrebări,
dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării;
d) când comisia rogatorie a fost dispusă de către instanţă, părţile pot formula în
faţa acesteia întrebări care vor fi transmise instanţei egală în grad cu cea care
urmează a efectua comisia rogatorie, oricare din părţi poate să fie citată la
efectuarea comisiei rogatorii ( art.134 alin.2 C.p.p. );
188 Ibidem, p.151.
153
e) când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie
dispune desemnarea unui apărător din oficiu care îl va reprezenta.
2. Delegarea
În conformitate cu art.135 alin.1 C.p.p., delegarea este dispusă de organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată pentru efectuarea unor probe sau efectuarea
unor acte procedurale de către un organ inferior celui care are cauza penală spre
rezolvare.
Ca exemplu procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal, poate delega
procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie să audieze un martor.
În cazurile penale în care urmărirea se efectuează de către procuror, acesta
poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele
de poliţie din alte localităţi decât cea în care se află sediul parchetului189.
De asemenea, instanţa de judecată poate delega pe procuror să ia măsuri în
vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnici-ştiinţifică sau medico-
legală ( art.115 alin.3 C.p.p.).
Se aplică corespunzător delegării dispoziţiile care reglementează comisia
rogatorie în privinţa:
- condiţiile pentru dispunerea comisiei rogatorii ,
- conţinutului comisiei rogatorii,
- drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii.
B. MARTORII ASISTENŢI
Martorii asistenţi sunt garanţi care atestă că rezultatul şi modul desfăşurării unei
activităţi procesuale este cel consemnat în procesul-verbal întocmit190.
Martorii asistenţi sunt, de regulă, persoane care nu au cunoştinţă despre faptele
sau împrejurările care fac obiectul probaţiunii în cauza penală191.
189 Şi în cadrul procedurii revizuirii, procurorul poate delega ( potrivit art.399 alin.3 ) organele de cercetare penală.190 Volonciu, p.75.191 I. Neagu, op.cit., p.394.
154
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească aceştia:
a) numărul lor trebuie să fie de cel puţin 2 ( art.92 alin.1 C.p.p. ),
b) nu pot fi martori asistenţi minori sub 14 ani ( art.92 alin.2 ),
c) nu pot martori asistenţi persoanele interesate în cauză ( art.92 alin.2),
d) nu pot fi martori asistenţi cei care fac parte din aceiaşi unitate cu organul care
efectuează actul procedural.
Art.93 C.p.p. stabileşte dispoziţii privind identificarea martorilor asistenţi; în
procesul-verbal se va consemna:
- date privind identitatea martorilor asistenţi;
- observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele
constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă.
Martorii asistenţi sunt prezenţi la:
- percheziţie şi la ridicarea de obiecte sau înscrisuri ( art.104 alin.3 C.p.p );
- cercetarea la faţa locului ( art.129 alin.2 C.p.p. );
- reconstituirea ( art.130 alin.2 combinat cu art.129 alin.3 );
- comisia rogatorie sau delegare ori de câte ori sunt efectuate acte
procedurale care impun prezenţa unor asemenea persoane.
155
CAPITOLUL VII
MĂSURI PROCESUALE
SESŢIUNEA I
Aspecte cu caracter introductiv
1. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale
Măsurile procesuale penale sunt instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de
organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigurarea
realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul penal192.
Măsurile procesuale sunt posibilităţi, nefiind caracteristice oricărei cauze penale
şi au un caracter adiacent faţă de activitatea principală193.
Aceste măsuri au şi un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul
în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora194.
Caracterul de constrângere este impus de atitudinea pe care o au unii
participanţi în procesul penal, faţă de care consţrângerea este necesară în vederea
rezolvării cauzei penale ( mandatul de aducere al unui martor care fiind, prealabil, citat, 192 I. Neagu, op.cit, p.396.193 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale penale, Craiova, Editura Scrisul Românesc. 1984, p.26.194 E. Gomez, Orboneja, V. Herce Quemada, Derecho procesal penal ( Dreptul procesual penal ), Norena edicion ( Ediţia a noua ), oladrid, 1981, p.204.
156
nu se prezintă în faţa organului judiciar penal )195.
2. Clasificarea măsurilor procesuale
Se face în funcţie de următoarele criterii: valoarea socială asupra căreia se
îndreaptă măsurile procesuale; persoana împotriva căreia se pot lua măsuri
procesuale; faza procesului penal în care sunt dispuse măsurile procesule; scopul
special urmărit prin luarea măsurilor procesuale. Astfel:
2I) în funcţie de valoarea socială asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale:
a) personale - adică privesc anumite persoane:
- reţinerea
- arestarea
- obligarea de a nu părăsi localitatea etc.
b) reale – adică privesc bunurile anumitor persoane:
- sechestrul
- inscripţia ipotecară etc.
2II) în funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua măsuri procesuale:
a) măsuri luate împotriva persoanelor învinuite sau inculpate ( reţinerea,
arestarea, etc.);
b) măsuri care pot fi luate şi împotriva altor persoane ( sechestrul privind
despăgubirile civile care poate fi instituit şi pe bunurile părţii responsabile
civilmente).
2III) în funcţie de faza procesului penal în care pot fi luate:
a) măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală ( reţinerea );
b) măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată ( îndepărtarea unor persoane
din sala de şedinţă unde are loc judecata );
c) măsuri ce pot fi luate atât în faza urmăriri penale cât şi în faza de judecată
(arestarea inculpatului, sechestrul, etc. ).
2IV) în funcţie de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procurorului:
195 I. Neagu, op.cit.,p.396.
157
- măsuri de constrângere ( arestarea, sechestrul );
- măsuri de ocrotire ( înfiinţarea tutelei în condiţiile art.161 C.p.p. ).
SECŢIUNEA a II-a
Măsurile preventive
Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de
constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite
activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra
atingerii scopului acestuia196.
Conform art. 136 C.p.p. aceste măsuri se iau pentru a se asigura buna
desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei.
1. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de
prevenţie.
1.1. Luarea măsurilor de prevenţie
A. Condiţiile în care se pot lua măsuri de prevenţie.
În primul rând trebuie specificat că în alegerea măsurii de prevenţie care trebuie
luată, se va ţine cont de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de
sănătate, vârstă, antecedente şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia
măsura.
Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii generale :
a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o 196 Theodoru II, p.194.
158
faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru infracţiunea săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii, condiţia se
consideră realizată şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii
sau amenda;
c) să existe vreunul din cazurile prevăzute de art.148 lit.a-h:
- identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite in
lipsa datelor necesare,
- infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este
mai mare de 3 luni,
- când învinuitul sau inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se
sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, ori a făcut pregătiri
pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că
inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei,
- când sunt date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să
zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau
expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau:
- când învinuitul sau inculpatul a săvârşit din nou o infracţiune ori există date
care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni,
- când inculpatul este recidivist,
- când există una din circumstanţele agravante,
- când învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar
prezenta un pericol pentru ordinea publică,
- pentru art.148 lit.c-g, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă
pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an ( art.148 alin.
final C.p.p.).
Potrivit art.143 alin.2 măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute de art.148,
oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru fapta săvârşită.
159
În afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la alegerea măsurii de
prevenţie ce urmează a fi luată, trebuie să se ţină cont şi de unele criterii
complementare197 şi anume:
a) scopul măsurii de prevenţie; scopul special al unei măsuri de prevenţie este
fixat în raport cu o anumită persoană şi cu împrejurările concrete ale unei cauze
penale;
b) gradul de pericol social al infracţiunii; nu se confundă cu pericolul social ca
trăsătură fundamentală a infracţiunii, ci trebuie privit prin prisma unor
circumstanţe concrete ale cauzei adică se ţine cont de rezonanţele ulterioare
comiterii infracţiunii198;
c) sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii care privesc persoana
faţă de care se ia măsura trebuie avute în vedere la „individualizarea” măsuri de
prevenţie în funcţie de fiecare învinuit sau inculpat.
B. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele
prin care pot fi luate aceste măsuri.
Reţinerea este dispusă de:
a) procuror,
b) organul de cercetare penală, care are obligaţia să informeze de îndată pe
procuror.
Această măsură se ia prin ordonanţă de către organul de cercetare penală sau de
către procuror. Celelalte măsuri de prevenţie sunt luate de instanţa de judecată, la
propunerea procurorului.
2. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie
A. Înlocuirea măsurilor de prevenţie.
În art.139 alin.1 se arată că măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă
măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale de instanţă
197 I. Istrate op.cit., p.74.198 D. Pavel, Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p.556.
160
sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe
procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii
preventive ( art.139 alin.3 C.p.p. ). Procurorul dacă apreciază că informaţiile primite de
la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune
aceasta, ori după caz, sesizează instanţa. De asemenea, procurorul dacă v-a constata
el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, este obligat să
sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luată
de către aceasta.
Înlocuirea măsurilor de prevenţie presupune schimbarea unei măsuri de
prevenţie cu una mai blândă şi invers. Astfel măsura de a nu părăsi localitatea poate fi
schimbată cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145 alin.3 C.p.p. ). Orice
măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea199.
B. Revocarea măsurilor de prevenţie.
Organele competente, când nu mai există vreun temei care să justifice
menţinerea măsurii preventive, dispun revocarea lui. Acest act procesual se poate face
la cerere sau din oficiu.
Ca şi în cazul înlocuirii măsurii preventive, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze pe procuror despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care
au motivat luarea măsurii; în acelaşi timp procurorul este obligat să sesizeze şi din
oficiu instanţa, pentru revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când
constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii.
Măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea
prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii sau arestării preventive, punerea
de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză (
art.13 alin.33 C.p.p. ).
Dacă cel arestat suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală
a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, instanţa dispune, în baza unei expertize
199 Gh. Darânga, op.cit., p.22. Practica judiciară s-a pronunţat în acelaşi sens. Vezi T.T., s.p., d.nr.2712/1976, în R2, p.250.
161
medico-legale, revocarea măsurii arestării preventive. Acest act procesual se poate
face la cerere sau din oficiu. Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu obligarea
de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara. Toate aceste dispoziţii se
aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa ( art.235 alin.4
C.p.p. ).
C. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.
În timp ce înlocuirea sau revocarea măsurilor de prevenţie reprezintă acte
procesuale a căror oportunitate o apreciază organul judiciar, încetarea de drept a
măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt ( v.art.140 C.p.p. ):
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; se
consideră că termenele prevăzute de lege au expirat atunci când măsurile de
prevenţie au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege;
dacă acest termen este mai mic decât maximul prevăzut de lege şi acest
termen fixat de organul judiciar s-a scurs, măsura de prevenţie a încetat de
drept deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar;
b) în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau
de încetare a procesului penal ori de achitare;
c) măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când înainte de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, „durata arestării a
atins jumătatea maximului” pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea care
face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale,
maximele prevăzute în art.159 alin.13, precum şi în celelalte cazuri prevăzute
de lege.
Celelalte cazuri prevăzute de lege sunt prevăzute de art.350 alin.3 C.p.p., şi
anume:
- o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării
preventive;
- o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării, ori cu
162
suspendarea executării sub supraveghere ori cu executarea la locul de
muncă;
- amenda;
- o măsură educativă.
În cazurile menţionate, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului
de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui
reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie după dispozitiv
sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru
identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi
data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi
temeiul legal al liberării.
3. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării,
revocării sau încetării de drept a măsurilor de prevenţie.
A. Plângerea împotriva ordonanţei organelor de cercetare penală
sau a procurorului privind măsura reţinerii.
Acest act procesual este reglementat de art.1401 C.p.p. care stabileşte că
împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura
preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la
luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală. Împotriva
ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură, se poate face plângere,
înainte de expirarea a 24 de ore, la prim procurorul parchetului sau, după caz, la
procurorul ierarhic superior în condiţiile art.278 alin.1 şi 2 C.p.p.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, înainte de expirarea celor 24 de ore de
la luarea măsurii, dacă procurorul consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu
este justificată, dispune revocarea ei ( art.1401 alin.3 C.p.p. ).
B. Plângere împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile
preventive prevăzute în art.136 lit.b şi c ( obligarea de a nu
163
părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara )
Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării
de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau
inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă ( art.1402 alin.1
C.p.p.).
Procedura soluţionării plângerii este următoarea:
- plângerea se va soluţiona în camera de consiliu;
- citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, neprezentarea acestuia
nu împiedică judecarea plângerii;
- participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie;
- dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se
soluţionează în termen de 3 zile;
- instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere;
- dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea
plângerii.
Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin
care s-a dispus luarea măsurii preventive nu este suspensivă de executare, iar
instanţa când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată,
dispune revocarea ei.
C. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în
cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă.
Art.1403 C.p.p., introdus prin art.1, pct.65 din Legea nr.281/2003, publicată în
Monitorul Oficial nr.468 din 01.07.2003, stabileşte că împotriva încheierii prin care se
dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive, a învinuitului
164
sau inculpatului, sau împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare
preventivă, învinuitul, inculpatul sau procurorul pot face recurs la instanţa superioară în
termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi, de la comunicare, pentru
cei lipsă.
Acelaşi termen se aplică şi pentru recursul împotriva încheierii prin care s-an
dispus revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive.
În judecarea recursului va fi respectată următoarea procedură:
- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;
- recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării
învinuitului şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului;
- participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie;
- instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere;
- dosarul se restituie instanţei a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24
de ore de la soluţionarea recursului.
Când instanţa consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este
justificată, dispune revocarea ei, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Conform art.1403 alin.8 C.p.p.: „recursul declarat împotriva încheierii prin care s-
a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de
drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare”.
D. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în
cursul judecăţii privind măsurile preventive.
Din punct de vedere al procedurii şi termenelor există o similitudine cu calea de
atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind
arestarea preventivă.
Astfel împotriva încheierii dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune
165
luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive sau
prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat
cu recurs, de procuror sau de inculpat ( art.141 alin.1 C.p.p. ).
Procedura este următoarea:
- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă;
- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;
- recursul se judecă în 3 zile;
- instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore
de la soluţionarea recursului.
Acest recurs nu este suspensiv de executare.
Măsuri preventive privite în special
1. Reţinerea
Reţinerea se înscrie ca fiind cea mai uşoară măsură preventivă privativă de
libertate, fiind dispusă de organele de cercetare penală sau de către procuror pe o
durată de cel mult 24 de ore.
Reţinerea ca măsură de prevenţie, se deosebeşte prin trei noţiuni similare şi
anume:
- prinderea sau capturarea infractorilor în sensul art.465 alin.3 şi art.215 alin.3
C.p.p.
- reţinerea persoanei de către poliţie fie pentru verificarea identităţii, fie pentru
executarea unui mandat de aducere în sensul art.184 C.p.p.;
- interdicţia de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea
cercetării judecătoreşti ( martorii după ce au fost ascultaţi rămân în sala de
judecată, la dispoziţia instanţei, până la terminarea cercetării judecătoreşti
ce se efectuează în şedinţa respectivă ).
166
Pentru a fi luată această măsură trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii;
- să existe unul din cazurile prevăzute de art.148, oricare ar fi limitele
pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
Se va aduce la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător şi,
de asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că
ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Dacă această măsură este luată de organul de cercetare penală, acesta are
obligaţia să-l încunoştiinţeze, de îndată pe procuror cu privire la măsura reţinerii, iar
dacă este luată de procuror, acesta încunoştiinţează conducătorul parchetului din care
face parte.
În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea, trebuie să se menţioneze ziua şi
ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la
care reţinerea a încetat ( art.144 alin.2 C.p.p. ).
Din durata reţinerii se va deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate
ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei ( art.31 alin.(1) lit.b
din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române).
Dacă organul de cercetare penală consideră necesar a se lua măsura arestării
preventive, înaintează procurorului odată cu încunoştiinţarea reţinerii şi un referat
motivat, în primele 10 ore. Dacă măsura reţinerii este luată de procuror şi dacă acesta
consideră necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10
ore de la luarea măsurii, potrivit art.146 C.p.p.
2. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Dacă organele judiciare consideră că nu este necesară luarea unei măsuri
privative de libertate, pot decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu
167
părăsească localitatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus
măsura.
Pentru a dispune această măsură trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, şi
anume:
a) dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii200.
Această măsură poate fi luată de procuror prin ordonanţă sau de instanţa de
judecată prin încheiere.
În cursul urmăririi penale:
- durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este
prelungită conform legii;
- prelungirea se dispune de către instanţa de judecată competentă să judece
cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile;
- procedura este cea prevăzută de art.159 alin.7-9 C.p.p.;
- durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an; în mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligaţiei de a nu
părăsi localitatea este de 2 ani.
Copia ordonanţei procurorului, după caz, a încheierii instanţei rămasă definitivă,
se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie, în a cărei
circumscripţie locuieşte învinuitul sau inculpatul.
Nerespectarea de către acesta a măsurii aplicate, poate duce la înlocuirea ei cu
una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru luarea acelor măsuri.
3. Obligarea de a nu părăsi ţara
Reprezintă îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în
200 Dorin Ciuncan, Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitul sau inculpatul străin, Dreptul nr.9/1995, p.73.
168
cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi
ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Există aceeaşi procedură de prelungire şi aceleaşi termene şi durată a cestei
măsuri ca şi la obligaţia de a nu părăsi localitatea.
De asemenea, copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii
instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi
secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să
elibereze paşaportul şi organelor de frontieră. Organele în drept ridică paşaportul sau,
după caz, refuză eliberarea paşaportului pe durata măsurii ( art.1451alin.3 ).
4. Arestarea preventivă
A. Arestarea învinuitului
Condiţiile care se cer pentru a se lua această măsură sunt:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea;
condiţia fiind îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ
pedeapsa închisorii sau amenda;
- să existe vreunul din cazurile prevăzute în art.148 C.p.p.;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, procurorul, din oficiu sau la sesizarea
organelor de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este
necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii
preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta
(art.146 alin.1 C.p.p. ).
Procurorul prezintă cazul preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în fond sau a preşedintelui instanţei corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele
instanţei.
169
Procedura arestării:
- la prezentarea dosarului, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de
acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă,
până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este
reţinut, ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu,
cât şi procurorului;
- procurorul este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului
reţinut;
- propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de
un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii;
- învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător;
- participarea procurorului este obligatorie;
- învinuitul va fi ascultat de către judecător, aplicându-se corespunzător
dispoziţiile art.1491 alin.6 şi ale art.150 C.p.p.;
- judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare
preventivă, prin încheiere motivată, astfel
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin.1,
judecătorul dispune arestarea preventivă a învinuitului,
arătând în concret temeiurile care justifică luarea
acestei măsuri şi fixând durata acesteia, care nu poate
depăşi 10 zile;
judecătorul va emite, de urgenţă, mandatul de arestare
a învinuitului care va cuprinde ( v.art.151 alin.3 lit.a-c,
e-j ):
a) instanţa care a dispus luarea măsurii;
b) data şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis
mandatul de arestare;
170
d) arătarea faptei ce formează obiectul învinuitului şi
denumirea infracţiunii;
e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de
lege;
f) numele şi prenumele învinuitului;
g) durata pentru care a fost dispusă arestarea preventivă a
acestuia;
judecătorul care a emis mandatul înmânează un
exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un
alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi
predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă ( art.146 alin.12
C.p.p. ).
Dacă arestarea preventivă a învinuitului este dispusă de instanţa de judecată,
preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului, iar
acesta este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.
B. Arestarea inculpatului
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală se numeşte
inculpat. Prin durata ei, măsura arestării inculpatului este cea mai aspră dintre
măsurile de prevenţie privative de libertate.
Condiţiile care se cer pentru a se lua această măsură:
- condiţiile prevăzute în art.143 C.p.p. şi anume să existe probe sau indicii
temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
numai în vreunul din următoarele cazuri:
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor
necesare;
b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai
171
mare de un an;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau
de la judecată, ori a făcut pregătire pentru asemenea acte, precum şi dacă în
cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la
executarea pedepsei, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai
mare de 2 ani sau închisoarea pe viaţă
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea
adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea
mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte şi pedepse
prevăzute de lege pentru fapta comisă este pedeapsa cu închisoarea mai mare
de 2 ani sau închisoarea pe viaţă;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din altele existente rezultă
necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta comisă este închisoarea pe viaţă sau mai mare de 2 ani;
f) inculpatul este recidivist, iar pedeapsa închisorii este mai mare de 2 ani;
g) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii
mai mare de 4 ani şi să existe probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică;
h) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita
presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă
cu acesta , iar pedeapsa închisorii este mai mare de 2 ani.
Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de
zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii ( art.149 alin.1 ).
Termenul curge de la:
- data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea
inculpatului;
- de la data punerii în executare a mandatului, când arestarea a fost dispusă
în lipsa acestuia.
172
În situaţia în care o cauză este trecută de la un organ de urmărire penală la
altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.
Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale.
Art. 1491 alin.1 C.p.p. arată că: procurorul din oficiu sau la sesizarea organelor
de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.148, când consideră
că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după
ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunere
motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei
sau judecătorului delegat de acesta.
Din punct de vedere al competenţei : dosarul se prezintă preşedintelui instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare
în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorul delegat de
preşedintele instanţei. Acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului
devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut până la expirarea celor 24 de ore de
reţinere.
În continuare va fi respectată următoarea procedură:
- ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi
procurorului;
- procurorul este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a
inculpatului arestat sau reţinut;
- propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de
un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii; participarea procurorului
este obligatorie;
- inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător; în cazul
în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza
sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi
adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa
173
inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a
formula concluzii;
- măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea inculpatului de către
procuror şi de către judecător, afară de cazurile în care inculpatul este
dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la
judecată, ori se află în una din situaţiile prevăzute de art.1491 alin.6, în
aceste din urmă cazuri când mandatul a fost emis inculpatul va fi ascultat
imediat ce a fost prins ori s-a prezentat;
- judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin
încheiere motivată;
- când se dispune arestarea inculpatului:
a) se arată temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive;
b) se fixează durata arestării, care nu poate depăşi 30 de zile; din 30 de zile se
scade perioada în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat;
c) arestarea inculpatului se dispune înainte de expirarea mandatului de arestare a
învinuitului;
d) se aplică corespunzător prevederilor art.146 alin.10 şi art.152 alin.1;
- împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă;
- procedura de mai sus se aplică şi în situaţia în care procurorul pune în
mişcare acţiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare
a învinuitului;
- mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de
arestare a inculpatului.
Mandatul de arestare conţine următoarele elemente:
a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
b) data şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
174
d) datele privitoare la persoana inculpată, prevăzute în art.70 şi codul numeric
personal;
e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;
f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care determină arestarea;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;
j) semnătura judecătorului.
Mandatul de arestare este emis de îndată după întocmirea hotărârii prin care s-
a dispus arestarea; dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor
inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.
În ceea ce priveşte executarea mandatului de arestare, sunt posibile două
situaţii:
k) mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului şi atunci
judecătorul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt
exemplar îl trimite organelor de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o
dată cu arestatul;
Când mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, mandatul emis se
înaintează în dublu exemplar organelor de poliţie, pentru executare; mai departe pot
să apară următoarele situaţii, toate reglementate de legea penală. Astfel:
- organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat,
căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a
emis mandatul;
- judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică
obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de
judecată ( art.152 alin.4 C.p.p. )
În situaţia în care arestatul ridică obiecţii contra executării mandatului numai în
ceea ce priveşte identitatea, se procedează astfel:
175
- arestatul este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă
este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul; până la
rezolvarea obiecţiilor, dacă instanţa apreciază că nu există pericol de
dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a
executat mandatul;
- dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o
pune în libertate imediat, iar dacă constată că obiecţiile sunt nefondate,
dispune executarea mandatului;
- în situaţia în care se confirmă obiecţia cu privire la identitate, instanţa
dispune prin încheiere, ce se trimite şi judecătorului care a emis mandatul.
În situaţia în care persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de
poliţie încheie un proces-verbal prin care se constată aceasta şi înştiinţează organul
judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în
urmărire ( art.154 C.p.p ) .
Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale
Conform art.155 alin.1 C.p.p., arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi
prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat
arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care
să justifice privarea de libertate.
Ca şi la arestarea iniţială, prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi
dispusă de instanţa competentă să judece cauza în fond sau de instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
În vederea prelungirii duratei arestării se au în vedere următoarele etape:
a) propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale.
Prelungirea duratei arestării se dispune pe baza propunerii motivate a organului
care efectuează urmărirea penală:
- propunerea este avizată de procurorul care supraveghează urmărirea
176
penală;
- acesta înaintează propunerea cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
arestării instanţei competente; dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă
inferioară celei competente, propunerea se înaintează instanţei competente;
- propunerea organului de cercetare penală avizată de procuror, se anexează
la adresa de sesizare a instanţei în cuprinsul căreia se pot arăta şi alte
motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere;
- când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care
durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează
instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire
la ceilalţi inculpaţi;
b) procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale:
- dosarul va fi depus de procuror, odată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat
de apărător;
- propunerea se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător,
indiferent de natura infracţiunii;
- în situaţia în care inculpatul nu poate fi adus în faţa instanţei ( v.art.159
alin.4 C.p.p. ), propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în
prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii;
- participarea procurorului este obligatorie;
- instanţa poate prelungi durata arestării pentru o perioadă de cel mult 30 de
zile;
- instanţa se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive în cel mult 24 de
ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la
judecată în acelaşi termen;
- încheierea poate fi atacată cu recurs de către procuror sau inculpat în
termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, sau de la
177
comunicare, pentru cei lipsă;
- recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive şi
nu este suspensiv de executare;
- inculpatul este adus la judecarea recursului;
- măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere,
care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului.
Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul
procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Judecătorul
poate acorda şi alte prelungiri, fiecare din ele fiind sub limita de 30 de zile.
Foarte important: durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale
nu poate depăşi un timp rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile ( art.159 alin.13
C.p.p.).
Dacă prin rechizitoriu, procurorul trimite în judecată inculpatul în stare de arest,
dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea
mandatului de arestare sau a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării.
În această situaţie, instanţa procedează în felul următor ( v.art.300 C.p.p. ):
- verifică din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive;
- dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat
sau că nu există temeiuri noi care să o justifice, dispune, prin încheiere,
revocarea arestării preventive şi punerea de îndată, în libertate a
inculpatului;
- când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în
continuare privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată,
arestarea preventivă;
- încheierea poate fi atacată cu recurs.
178
Arestarea inculpatului în cursul judecăţii
Conform art.1609 C.p.p., arestarea preventivă a inculpatului poare fi dispusă în
cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art.143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148 C.p.p.
Şi în această situaţie se aplică prevederile art.151 C.p.p., procedura arestării
inculpatului în cursul judecării este următoarea:
- încheierea poate fi atacată separat cu recurs;
- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă;
- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;
- recursul se judecă în 3 zile şi nu este suspensiv de executare.
Art.1609 alin.4 precizează că faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat
în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou
această măsură, dacă au intervenit elemente noi, care fac necesară privarea sa de
libertate.
În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile,
legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi poate hotărî:
a) dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu
există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere
revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului;
b) când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în
continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea
de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării
preventive.
Încheierea poate fi atacată cu recurs.
Liberarea provizorie sub control judiciar
Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit
179
arestarea, dacă organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai apare
necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii201.
Liberarea provizorie este lăsată la aprecierea organului judiciar ca fiind
facultativă202.
Condiţiile liberării:
I. Prima categorie de condiţii se referă la stadiul desfăşurării procesului penal,
natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, comportamentul penal al inculpatului
înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui comportament după
declanşarea procesului penal.
a) prima condiţie este următoarea:
- procesul penal trebuie să fi fost declanşat;
- să fie dispusă măsura arestării preventive.
b) a doua condiţie, care trebuie să existe cumulativ cu prima:
- infracţiunea să fie săvârşită din culpă sau,
- în cazul infracţiunii intenţionate, pedeapsa închisorii prevăzută de lege să nu
depăşească 12 ani;
c) cea de-a treia condiţie, care trebuie realizată cumulativ cu primele două, are în
vedere comportamentul inculpatului înainte de declanşarea procesului penal şi
după liberarea provizorie a acestuia. Astfel:
- inculpatul nu trebuie să fie recidivist;
- nu se acordă dacă există date care justifică temerea că va săvârşi o altă
infracţiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin
influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de
probă sau prin alte asemenea fapte.
II. A doua categorie de condiţii reprezintă de fapt obligaţiile inculpatului pe
durata liberării provizorii, cu precizarea că inculpatul trebuie să respecte una sau mai
multe dintre aceste obligaţii. Conform art.1602 alin.3 acestea sunt:
201 N. Volonciu, op.cit., p.462.202 S.Kahane, op.cit., p.161.
180
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul
judiciar;
b) să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau de reşedinţă;
c) să nu meargă în locuri anume stabilite;
d) să se prezinte la organele de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de
judecată ori de câte ori este chemat ;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea
faptei.
Se poate observa că unele dintre obligaţii au menirea să garanteze buna
desfăşurare a procesului penal, iar altele să prevină săvârşirea de către
inculpat, a altor infracţiuni203.
Conform art.1603 C.p.p. controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând
modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice.
Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, iar controlul modului în
care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine
judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organelor de poliţie.
Liberarea provizorie pe cauţiune
Condiţiile liberării provizorii pe cauţiune se pot împărţi în două categorii şi
anume: condiţii ce se cer a fi îndeplinite înainte de liberarea provizorie şi condiţii ce se
impun inculpatului pe durata luării măsurii. Astfel:
1. condiţii ce se cer a fi îndeplinite înainte de liberarea provizorie pe cauţiune:
a) prima condiţie:
- procesul penal să fi fost declanşat;
- împotriva învinuitului sau inculpatului a fost dispusă măsura arestării;203 I. Neagu, op.cit., p.427.
181
- au fost luate măsuri asiguratorii privind repararea pagubei produse pin
infracţiune;
- s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar.
b) a doua condiţie:
- infracţiunea să fie săvârşită din culpă;
- pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie pedeapsa prevăzută de lege să nu
depăşească 12 ani.
c) cea de-a treia condiţie care trebuie realizată cumulativ cu primele două, impune
ca:
- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;
- să nu existe date care să justifice temerea că acesta va săvârşi o altă
infracţiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului pin
influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor
materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.
2. Condiţii ce se impun învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii
pe cauţiune:
a) învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei;
b) învinuitul sau inculpatul este obligat să comunice schimbare de domiciliu sau
reşedinţă;
c) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile prevăzute de
organele judiciare;
d) să nu meargă în locuri anume stabilite;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea
faptei.
Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau
inculpatul cu scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligaţiilor ce-i
182
revin în timpul liberării provizorii ( art.1605 alin.1 ).
Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10.000.000 lei. Această sumă se
consemnează pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia organului care a
stabilit cuantumul acesteia .
Situaţiile în care se restituie cauţiunea:
a) când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări
ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care
justifică arestarea;
b) când se constată de către instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile
care justifică măsura arestării preventive, şi pe cale de consecinţă, încetează
de drept liberarea provizorie pe cauţiune;
c) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale,
achitarea sau încetarea procesului penal;
d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendare
condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau
cu executare la locul de muncă;
e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;
f) cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit 1608a alin.6.
În cazurile prevăzute la lit.b-e, se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie.
Conform art.1605 alin.5 C.p.p., cauţiunea nu se restituie când se dispune
condamnarea la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat datorită
faptului că învinuitul sau inculpatul, cu rea credinţă, nu îndeplineşte obligaţiile ce-i revin
potrivit art.1602 alin.3 şi 1604 alin.2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului
ori săvârşirea din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune
1. Titularii cererii de liberare provizorie:
- inculpat;
- soţul şi rudele acestuia.
183
2. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de liberare provizorie
Conform art.1606 alin.1, cererea poate fi făcută:
- în cursul urmăririi penale;
- în cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima
instanţă.
Deşi legea nu precizează, liberarea provizorie poate fi făcută şi în cazul:
- reluării urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în
vederea refacerii sau completării urmăririi penale ( art.332 şi art.333 C.p. );
- în care s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de apel pentru
administrarea de noi probe ( art.379 pct.2 lit.b ipoteza 1 );
- când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre este
desfiinţată (art.379 pct.2 lit.c );
- când instanţa de apel desfiinţează hotărârea şi dispune restituirea cauzei
procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale
(art.380 alin.3 C.p.p. )
3. Conţinutul cererii de liberare provizorie.
Cererea trebuie să conţină:
- numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face;
- menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii referitoare la cazurile de liberare
provizorie;
- în cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi
obligaţia depunerii cauţiunii şi menţionarea cunoaşterii dispoziţiilor legii
privind cazurile de nerestituire a cauţiunii ( 1606 alin.3 C.p.p. ).
4. Organele competente să rezolve cererea de liberare provizorie:
a) în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond;
b) în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.
Conform art.1606 alin.5 C.p.p., cererea depusă la organul de cercetare penală,
184
la procuror ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de
ore, instanţei competente.
5. Activitatea desfăşurată de organul competent privind rezolvarea cereri
de liberare provizorie.
a) Măsuri premergătoare examinării cererii.
Instanţa verifică dacă cererea cuprinde menţiunile prevăzute în art.1606 alin.2 şi
3 şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia.
Când cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, aceste
obligaţii revin preşedintelui care procedează şi la încunoştiinţarea persoanei care a
făcut cererea despre termenul de judecare a cererii. Această precizare a legii conduce
la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la termene ulterioare
primului termen de judecată este verificată sub aspectul conţinutului ei de către
completul de judecată căruia i-a fost încredinţată spre soluţionare cauza penală în care
se face cererea204.
Un alt aspect al măsurilor premergătoare examinării cererii este acela al
însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul dintre
substituţii procesuali arătaţi în art.1606 alin.1. Declaraţia inculpatului cu privire la
însuşirea cererii se consemnează pe aceasta. În legătură cu acest aspect este de
subliniat faptul că declaraţia inculpatului poate fi de însuşire sau de neînsuşire a
cererii.
b) Examinarea cererii şi soluţiile pe care le poate da instanţei ca primă etapă în
procedura examinării cererii.
Examinarea cererii are un caracter de urgenţă impusă de starea de arest în
care se află inculpatul. Instanţa verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, pentru admisibilitatea în principiu a cesteia.
În cazul eliberării pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul şi termenul în care cauţiunea
trebuie depusă, încunoştiinţează despre aceasta persona care a făcut cererea.
204 I. Neagu, op.cit.,p.433.
185
Prima etapă înscrisă în procedura examinării cererii se încheie cu depunerea
dovezii de consemnare a cauţiunii, după care instanţa de judecată admite în principiu
cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei.
c) Soluţionarea cererii:
Instanţa de judecată soluţionează cererea după ascultarea învinuitului sau
inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului.
c.1. Admiterea cererii de liberare provizorie .
Când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată,
instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau
inculpatului. Încheierea instanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile ce urmează a fi
respectate de învinuit sau inculpat.
Potrivit art.1608a alin.4 copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un
extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organelor de poliţie în a
cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se
încunoştiinţează. Primind copie după dispozitivul hotărârii de admitere a cererii de
liberare provizorie, administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru
punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului.
c.2. Respingerea cererii de liberare provizorie.
Instanţa de judecată respinge cererea de liberare provizorie când nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, cererea este neîntemeiată sau când aceasta a
fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.
d) Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie.
Potrivit art.1609 alin.1, împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins
cererea de liberare provizorie, se poate face recurs de către învinuit sau
inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară.
Din punct de vedere procedural:
- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă;
- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;
186
- recursul se judecă în termen de 2 zile;
- recursul se va judeca în camera de consiliu;
- învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului;
- participarea procurorului este obligatorie.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului;
recursul nu este suspensiv de executare.
Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
e) Revocarea liberării.
Potrivit art.16010 alin.1, liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
- se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau
inculpatului;
- învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin
potrivit art.1602 alin.3 şi art.1604 alin.2 sau încearcă să zădărnicească
aflarea adevărului ori săvârşirea din nou, cu intenţie, a infracţiunii pentru
care este urmărit sau judecat.
Procedura revocării:
- revocarea liberării este dispusă de instanţă, prin încheiere;
- se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător;
- se face şi în absenţa învinuitului sau inculpatului dacă acesta, fără motive
temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută;
- în caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea
preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de
arestare;
- împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării
provizorii se poate face recurs, în acest caz aplicându-se prevederile
art.1609.
187
SECŢIUNEA a III-a
Măsurile de ocrotire şi de siguranţă
1. Luarea măsurilor de ocrotire
Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau
inculpatul.
Conform art.161 C.p.p., când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost
luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană
pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, din
cauza vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor trebuie să fie înştiinţată
autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de
încunoştiinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii, arestării preventive
sau internării medicale.
188
Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa a două condiţii cumulative:
- în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de
ocrotire;
- în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate,
aceste persoane rămân fără nici o ocrotire.
Deşi în lege nu este indicat expres, este evident că măsura de ocrotire se ia pe
perioada cât durează măsura de prevenţie care a determinat-o205.
2. Luarea măsurilor de siguranţă în timpul desfăşurării procesului
penal.
Ori de câte ori, în cursul procesului penal, procurorul constată că învinuitul sau
inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art.113 sau 114 C.p., sesizează
instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă
corespunzătoare; în cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este
dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată ( art.162 alin.1
C.p.p. ).
Deci două dintre măsurile de siguranţă devin, potrivit legii, măsuri procesuale şi
anume, obligarea la tratament medical şi la internarea medicală.
Pentru luarea măsurilor de siguranţă trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- starea de boală sau intoxicarea cronică ( prin alcool, stupefiante etc. );
- existenţa pericolului pentru societate.
Pentru internarea medicală există şi o condiţie specială şi anume,
iresponsabilitatea făptuitorului, datorită unei boli mintale sau toxice206.
Obligarea la tratament medical sau internarea medicală poate fi luată şi în cazul
în care a fost dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire
penală, cu excepţia cazurilor în care scoaterea de sub urmărire penală a fost dispusă
pe temeiurile prevăzute de art.10 lit.a, b şi c C.p.p.
Nu pot fi luate măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi art.114 C.p., în
205 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p.140.206 Ladislau Margoczy, Regimul juridic al internării medicale, D.nr.9-12, 1990, p.165.
189
cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale conform at.228 alin.4,
deoarece potrivit art.162 alin.1, acestea pot fi luate în cursul procesului penal207.
Faţă de făptuitorul minor, care din cauza stării sale fizice sau psihice, are
nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie, trebuie luată
măsura prevăzută în art.101 lit.d din C.p. şi nu măsura de siguranţă prevăzută de
art.114 C.p., acest text de lege nefiind aplicabil minorilor208.
Procedura luării măsurilor de siguranţă
Potrivit art.162 C.p.p., instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă:
- după ascultarea învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a
procurorului;
- instanţa ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a internării medicale
provizorii şi sesizează comisia competentă să avizeze internarea bolnavilor
mintali şi a toxicomanilor periculoşi.
Această măsură a internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de
către instanţa de judecată, confirmare făcută pe baza avizului comisiei medicale.
Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi
atacată separat cu recurs. Recursul nu este suspensiv de executare.
207 T.S., s.p. d. nr. 1983, C.D., p.203; secţia penală 731/1989, T.Jud. Baia Mare, D.nr.5/1990, p.65.208 T.S., s.p., d.nr.232 din 1985, în R.R.D., nr.9, 1986,p.75.
190
SECŢIUNEA a IV-a
Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii
1. Măsurile asiguratorii
Măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect
indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi
părţii responsabile civilmente în vederea acoperirii despăgubirilor civile şi a executării
pedepsei amenzii209.
Utilitatea acestor instituţii este dată de faptul că, până la soluţionarea definitivă
a cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea
civilă, reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea
responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le are şi să devină
insolvabil.
Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asiguratorii sunt indisponibilizate,
adică:
- cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina;
209 I. Neagu, op.cit., p.443.
191
- uneori aceste măsuri anihilează şi dreptul de folosinţă când bunurile
sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2 C.p.p. ) sau
când sunt sigilate ( art.165 alin. Ultim C.p.p. ).
Conform art.163 alin.1 C.p.p., măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului
penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea bunurilor
mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în vederea reparării pagubei produse
prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Aceste măsuri asiguratorii nu pot fi luate pentru garantarea acordării cheltuielilor
judiciare către stat210.
Funcţionalitatea lor este numai asiguratorie şi nu reparatorie, instanţa trebuind
să oblige, prin hotărâre judecătorească, pe inculpat sau partea responsabilă civilmente
la acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiune211.
1.1. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii
a) măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se iau asupra bunurilor
învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la
concurenţa valorii probabile a pagubei;
b) măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau
numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului deoarece răspunderea
penală este personală.
1.2. Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asiguratorii.
Există două categorii de bunuri care nu pot fi sechestrate:
- bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.p.;
- cele exceptate de lege: categoriile de bunuri arătate în dispoziţiile art.406-
409 C.p. civ.212.
1.3. Procedura de luarea a măsurilor asiguratorii în general.
Luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării pagubei este facultativă, 210 T. S., s.p.d.nr.313 din 1986, în R.R.D., nr.1, 1987, p.71.211 C.S.J.,s.p.d.nr.2743 din 1991 ( republicată ); T.J. Constanţa, d.p.nr.128 din 1986, în R.R:D:, nr.7, 1986, p.79.212 S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Executarea silită, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
192
acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de către organele
judiciare.
Legea arată că luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ( art.163 alin.6 C.p.p. ).
Un alt caz în care luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie, este prevăzut
expres în dispoziţiile art.20 din L.nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie atunci când s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de
această lege.
1.4. Organele care duc la îndeplinirea măsurilor asiguratorii.
a) dacă măsura este luată de către procuror, poate fi adusă la îndeplinire de către:
- secretarul parchetului;
- organele proprii de executare ale unităţii păgubite.
b) dacă măsura este dispusă de către instanţa de judecată, poate fi adusă la
îndeplinire:
- executorul judecătoresc;
- organele proprii de executare ale unităţii păgubite.
c) ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către
organele de urmărire penală care a luat măsura.
1. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii, privite în special.
Sunt prevăzute norme distincte pentru sechestrul propriu-zis, poprire şi
inscripţia ipotecare sunt forme speciale ale sechestrului.
A. Sechestrul penal propriu-zis.
În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea
sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând
recurge în caz de necesitate şi la experţi ( art.165 alin.1 C.p.p. ).
Sechestrarea se realizează, de regulă, prin indisponibilizarea bunurilor în
mâinile celui împotriva căruia s-a luat măsura; bunurile sechestrate pot fi puse sub
193
sigiliu. Dacă există pericol de înstrăinare bunurile pot fi încredinţate unui custode numit
pentru păstrarea bunurilor.
Sechestrarea cu ridicarea obligatorie are loc când este vorba despre
următoarele bunuri:
a) bunuri perisabile , acestea se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de
stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le
valorifice de îndată.
b) obiectele din metale sau pietre preţioase, obiecte confecţionate cu acestea şi
mijloacele de plată; depunerea se face la cea mai apropiată instituţie bancară
competentă în 48 de ore de la ridicare, iar dacă obiectele sunt necesare
cercetărilor, depunerea se face după terminarea urmăririi dar nu mai târziu de
48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror.
c) titluri de valoare internă, obiecte de artă sau de muzeu şi colecţii de valoare se
predau către instituţiile specializate în condiţiile arătate mai sus.
d) sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin.(3) şi (7) precum şi
sumele de bani ridicate potrivit alin.(2) se consemnează, după caz pe numele
învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente la dispoziţia
organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de
consemnare a sumei în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de
la valorificarea bunurilor.
Bunurile sechestrate şi ridicate se păstrează de cei care le-au primit, până la
încetarea sechestrului.
Actele efectuate cu ocazia aplicării sechestrului se consemnează într-un
proces-verbal care va conţine:
- descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate;
- precizarea valorilor;
- indicarea bunurilor exceptate găsite la persoana respectivă;
- obiecţiile acestei persoane ori a altor persoane interesate.
194
Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat
sechestrul iar, în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau unui
vecin sau custodelui. Un alt exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea
măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal ( art.166
alin.4 C.p.p. ).
B. Poprirea
Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civimente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt
poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului
prin care se înfiinţează sechestrul.
Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului
care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de cinci zile de la
scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la
consemnare.
Această operaţie juridică procesuală presupune existenţa indispensabilă a 3
subiecţi procesuali: creditor popritor, debitor poprit şi terţul poprit.
C. Inscripţia ipotecară.
Dacă sechestrul se aplică pe bunuri imobile, atunci organul care a dispus
măsura, cere organului competent, luarea inscripţiei ipotecare, anexând copii după
actul de dispoziţie şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Întreaga
procedură de inscripţie ipotecară se subsumează L.nr.7/1996 privind publicitatea
imobiliară.
D. Contestarea măsurilor asiguratorii.
Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente şi orice persoană
interesată, se poate plânge împotriva măsurii luate şi a modului de aducere la
îndeplinire.
În timpul urmăririi penale, plângerea se adresează organului de cercetare
penală care a dispus măsura, sau procurorului care supraveghează urmărirea; în
cursul judecăţii, plângerea se adresează instanţei. Hotărârea instanţei prin care a fost
195
soluţionată plângerea poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu este suspensiv
de executare.
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângerea
împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit
legii civile ( art.168 alin. final C.p.p. ).
Este vorba de contestarea modului de aducere la îndeplinire a acestora, actul
procesual prin care au fost dispuse nemaiputând fi contestat213.
2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
Aceste măsuri de reparaţie imediată sunt, potrivit art.14 alin.3, modalităţi de
reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin infracţiune214.
2.1. Restituirea lucrurilor.
Restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a
pagubelor produse prin infracţiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de
reparare a pagubei215, dar ea poare fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de
rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Pot fi restituite lucrurile numai dacă sunt realizate cumulativ următoarele
condiţii:
- lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-
a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost
luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa;
- restituirea lucrurilor să nu stingherească aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei.
Restituirea bunurilor se poate dispune:
a) de către organul de urmărire penală printr-o rezoluţie;
b) de către instanţa de judecată prin încheiere.
213 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.104, G.Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.668 şi unu.214 I. Neagu, op.cit., p.451.215 T.J.Braşov, d.p.nr.1072 din 1972, în R.R.D., nr.5, 1973,p.143; T.J.Timiş, d.p.nr.1346 din 1972, în R.R.D.nr.3, 1973, p.100.
196
Se arată celui căruia i-au fost restituite bunurile că are obligaţia să le păstreze
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza
penală respectivă.
Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere,
pe calea unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucrurilor.
2.2. Restabilirea situaţiei anterioare.
Potrivit art.170 C.p.p., procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirea infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a
rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
Această măsură procesuală trebuie luată de organele judiciare în timp util şi
numai după definitiva soluţionare a cauzei penale216.
Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor
infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii lor217.
Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare figurează între
modurile de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracţiune.
CAPITOLUL al VIII-lea
216 Constantin Crişu, Restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii infracţiunii, în R.R.D..nr.5/1968, p.92-99.217 I. Neagu, op.cit., p.453.
197
ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE
SECŢIUNEA I
Actele procesuale şi actele procedurale
1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural.
Prin acte procesuale înţelegem manifestările de voinţă prin care organele
judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la desfăşurarea
procesului penal218. De exemplu: trimiterea în judecată; hotărârea prin care se
soluţionează cauza penală, luarea măsurilor preventive, punerea în mişcare a acţiunii
penale etc.
Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire
sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale219. Actul procedural relevă modul
în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual220. Sunt acte
procedurale: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, executarea
mandatului de arestare preventivă, efectuarea unei percheziţii etc.
În cadrul procesului penal, fiecare act procesual este realizat prin intermediul
unui act procedural221. De exemplu: actul prin care se dispune arestarea inculpatului
(acest act poate fi o ordonanţă, rechizitoriul, o încheiere a instanţei sau o sentinţă )
este dus la executare prin intermediul unui act procedural şi anume mandatul de
arestare222.
Actul procesual prin care se dispune percheziţia ( autorizaţia instanţei ) poate fi
realizat prin efectuarea percheziţiei propriu-zise ( act procedural faptic )223.
Sunt situaţii în care, atât actul procesual cât şi actul procedural poartă aceeaşi
denumire, astfel actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza penală este o
hotărâre şi tot hotărâre se cheamă şi înscrisul în care este consemnată soluţia dată de
completul de judecată224.218 Theodoru II, p.229-230.219 Dongoroz I, p.346.220 Pop.III, p.3.221 I. Neagu, op.cit., p.456.222 Idem.223 Traian Pop III, p.3.224 Volonciu I p.210.
198
2. Acte procedurale comune.
1. Citaţia.
A. Noţiune şi importanţă.
Actul procedural prin care persoanele sunt chemate în faţa organului judiciar,
se numeşte citaţie.
Citaţia este scrisă dar prezenţa părţilor ori a altor persoane la desfăşurarea
activităţilor procesuale se mai poate realiza şi prin alte modalităţi, cum sunt:
încunoştiinţarea ( art.129 alin.2; art.58 alin.1; art.402 alin.2 C.p.p. ), sau chemarea
(art.120 alin.1; art.83; art.237 alin.3; art.479 alin.2 C.p.p. ). Aceste modalităţi se
deosebesc de citare prin aceea că, în cazul citării, neprezentarea la locul citării poate fi
sancţionată cu amendă, sau aducerea silită, în timp ce neprezentarea în urma
„încunoştiinţării” sau „ chemării” nu este sancţionată de lege.
Citarea se face de regulă, din oficiu dar ea poate fi şi facultativă, fiind lăsată la
aprecierea organelor judiciare ( art.413 alin.1, art.481 alin1, art.496 C.p.p. ) sau la
aprecierea părţilor. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.
B. Conţinutul citaţiei
Citaţia este scrisă şi individuală, cuprinzând următoarele menţiuni ( art.176
C.p.p. ):
a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite
citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului
cauzei;
c) adresa celui citat care trebuie să cuprindă: localitatea, judeţul, strada, numărul
şi apartamentul unde locuieşte sau, eventual, judeţul, comună şi satul;
d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se
prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de
neprezentare.
Trebuie precizat că în afara acestor menţiuni, celelalte sunt informative225.
225 Theodoru II, p.240.
199
Citaţia se semnează de către cel care o emite.
C. Locul de citare
- Conform art.177 alin1 C.p.p.. învinuitul sau inculpatul se citează la adresa
unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de
muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează;
- în caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau
inculpatului, acesta este citat la noua adresă, dacă a încunoştiinţat organul
judiciar de schimbarea intervenită sau dacă noua adresă rezultă din informaţiile
culese de agentul procedural şi menţionate în procesul verbal pe care acesta l-
a întocmit şi care se află în dosarul cauzei;
- dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici
locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărei rază
teritorială s-a săvârşit infracţiunea; când activitatea infracţională s-a desfăşurat
în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază
teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală;
- bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia
acestora;
- deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia;
- militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul
acesteia;
- învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate se citează prin scrisoare
recomandată, în afară de cazul când prin lege de dispune altfel; avizul de
primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar sau de o altă persoană
care îl înlocuieşte, ţine loc de dovada îndeplinirii procedurii;
- unităţile la care se referă art.145 C.p. precum şi celelalte persoane juridice se
citează la sediul social acesta fiind elementul lor de identificare; citaţia se
predă serviciului registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea
corespondenţei în dovada de citare menţionându-se şi calitatea persoanei care
200
a primit citaţia226.
D. Înmânarea citaţiei
Legea prevede două ipoteze distincte: înmânarea citaţiei persoanei care
urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare şi înmânarea citaţiei altor persoane.
a) Înmânarea citaţiei persoanelor care urmează să se prezinte în faţa organelor
judiciare.
Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire
(art.178 alin.1 C.p.p. ).
Există următoarele posibilităţi reglementate de art.178 C.p.p.:
- dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu voieşte
sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat
ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia,
încheind despre aceasta un proces-verbal;
- în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau
inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului
primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul
destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se
afişează la sediul parchetului sau al instanţei după caz;
- când citarea se face la adresa locului de muncă, prin serviciul personal al
unităţii la care se lucrează, precum şi în cazul celor bolnavi, al deţinuţilor
sau al militarilor încazarmaţi, organele care primesc citaţia sunt obligate a
înmâna de îndată citaţia persoanelor citate sub luare de dovadă
certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine
semnătura acesteia; dovada este predată agentului procedural, iar acesta o
înaintează organelor de urmărire penală sau instanţei care a emis citaţia;
- când sunt citate unităţi din cele prevăzute de art.145 C.p., citaţia se predă la
registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei; se
aplică dispoziţiile referitoare la înmânarea citaţiei personal celui citat.226 T.M.B., s.I penală, d.nr.394/1993 în Culegerea de decizii pe anul 1993, p.50.
201
b) Înmânarea citaţiei altor persoane
- dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei
rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi
primeşte corespondenţa; citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani, sau
unei persoane lipsite de uzul raţiunii;
- dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau
într-un hotel, în lipsa ei şi a persoanelor care pot primi citaţia, aceasta se predă
administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte; aceştia
primind citaţia, semnează dovada de primire, iar agentul care îndeplineşte
procedura de citare, certifică identitatea şi semnătura încheind un proces-
verbal; dacă persoanele menţionate ( administrator, portar, etc. ) nu vor sau nu
pot semna dovada de primire, organul afişează citaţia pe uşa locuinţei
persoanei citate, încheind procesul-verbal.
De precizat că în situaţia în care persoana citată şi-a schimbat adresa, organul
afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie şi se interesează pentru aflarea noii
adrese întocmind proces-verbal.
c) Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei.
Pentru verificarea îndeplinirii procedurii de citare, art.181 C.p.p. arată ce trebuie
să cuprindă înscrisurile procedurale ( dovada sau procesul-verbal ) în care trebuie să
se consemneze modul de realizare a procedurii de citare.
Dovada de primire ( partea a doua a formularului tipizat pe care se află citaţia )
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a
emis citaţia;
- numele, prenumele şi calitatea persoanei citate precum şi data pentru care
este citată;
- data înmânării citaţiei;
- numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia;
202
- certificarea de către acesta a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat
citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.
Toate menţiunile pe care trebuie să le cuprindă dovada de îndeplinire a
procedurii de citare are rolul ei în verificarea modului de predare a citaţiei.
Conform art.182 alin.2 ori de câte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii
se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde menţiunile de mai sus şi menţiunile
despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
În cazul încălcării dispoziţiilor care disciplinează citarea, sancţiunea ce poate
interveni este anularea citaţiei.
2. Comunicarea altor acte procedurale
Mijlocul prin intermediul căruia organele judiciare înştiinţează persoanele care
participă la desfăşurarea procesului penal despre actele procedurale efectuate este
comunicarea227.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, comunicarea actelor procedurale se poate
face prin transmiterea actului procedural constatator sau prin înştiinţarea despre
îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal228.
Codul de procedură penală foloseşte o terminologie diferenţiată înceea ce
priveşte comunicarea actelor procedurale. Astfel:
a) în cazul în care se transmite actul procedural constatator ( înscrisul ) se
foloseşte termenul de comunicare. Ex. art.313 alin.2 arată că inculpatului
deţinut i se „comunică” copia actului de sesizare a instanţei etc. ;
b) în cazul celui de-al doilea mod de comunicare, legiuitorul foloseşte termeni
„înştiinţează”, „încunoştiinţează”, „i se face cunoscut” şi „aduce la cunoştinţă”.
Ex.:
o în art.58 alin.1 C.p.p. se arată că preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei de la care se strămută cauza „încunoştiinţează”
părţile despre introducerea cererii de strămutare;
227 I. Neagu, op.cit., p.465.228 Dongoroz I, p.373.
203
o în art.246 C.p.p. se arată că procurorul „înştiinţeză” persoanele
interesate despre încetarea urmăririi penale;
o potrivit art.159 alin.11, administraţia locului de deţinere este obligată
„să aducă la cunoştinţă” inculpatului prelungirea arestării.
Comunicarea actelor procedurale se face potrivit dispoziţiilor aplicabile în cazul
comunicării citaţiei.
3. Mandatul de aducere
Dacă o persoană citată conform art.176 C.p.p. nu se prezintă în faţa organelor
judiciare ea poate fi adusă pe baza unui mandat de aducere, dacă ascultarea ori
prezenţa ei este necesară ( art.183 alin.1 C.p.p. ).
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost
chemat prin citaţie, dacă organele de urmărire penală sau instanţa constată motivat că
în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
Mandatul de aducere se execută de către organele poliţiei. Art.184 C.p.p.
reglementează executarea mandatului de aducere astfel:
- dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive
de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un
proces-verbal, care se înaintează de îndată organelor de urmărire organelor de
urmărire penală sau instanţa de judecată.
- se întocmeşte, de asemenea, un proces-verbal şi în cazul în care persoana
arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă
din orice altă cauză.
- dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte
persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă
acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde
menţiuni despre cercetările făcute.
Conform art.183 alin.3 C.p.p., persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la
dispoziţia organului judiciar decât în timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară
de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a cestora.
204
Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către
organul judiciar.
4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi
înlăturarea unor omisiuni vădite.
Documentele în care se consemnează modul de efectuare a unor acte şi
măsuri procesuale sunt denumite acte procedurale de constatare229.
Forma scrisă a actelor procedurale de constatare exclude contestarea
ulterioară a existenţei sau conţinutului acestora, permite realizarea unui control asupra
modului de aducere la îndeplinire a actelor procesuale şi obligă organele judiciare să
respecte dispoziţiilor legii în privinţa desfăşurării activităţilor cerute pentru rezolvarea
cauzelor penale230.
4.1. Modificarea actelor procedurale.
Conform art.194 C.p.p., orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în
cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă, numai dacă aceste modificări sunt
confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care le-au semnat.
În situaţia în care în actul procedural scris se fac anumite modificări
neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile.
Pentru a se evita adăugirile ce pot fi făcute în cadrul actelor procedurale
constatatoare legea prevede că locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie
barate.
4.2. Îndreptarea erorilor materiale.
Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea
greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei
cifre etc.
Eroarea materială este evidentă când rezultă din compararea a ceea ce a fost
consemnat greşit cu datele din conţinutul dosarului sau al însuşi actului în care s-a
229 Theodoru II, p.234.230 S. Kahane, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică , 1963, p.176. Volonciu I, p.210.
205
strecurat eroarea materială231.
Legea instituie o procedură simplă de îndreptare a erorilor materiale. Astfel
art.195 C.p.p. prevede că erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural
se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu, iar dacă este nevoie părţile pot fi
chemate pentru a da lămuriri.
Organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal despre intervenţia
făcută prin corectarea erorii materiale, iar instanţa de judecată, o încheie, făcându-se
menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
4.3. Înlăturarea unei omisiuni vădite.
Omisiunea vădită presupune absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le
cuprindă actul procedural, menţiuni care privesc soluţionarea de către organele
judiciare a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei penale. În art.196 C.p.p. sunt
considerate omisiuni vădite situaţiile în care organele de urmărire penală sau instanţa
de judecată nu s-a pronunţat cu privire la sumele pretinse de martori, experţi,
interpreţi, apărători potrivit art.189 sau 190 C.p.p., precum şi cu privire la restituirea
lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul
îndreptării erorilor materiale.
231 I. Neagu, op.cit., p.468.
206
SECŢIUNEA a II-a
Instituţiile legate de actele procesuale şi procedurale
Aceste instituţii sunt: termenele, cheltuielile judiciare, nulităţile şi amenda
judiciară.
1. Termenele în procesul penal
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora
pot fi îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale.
Fixarea termenelor în procesul penal are ca scop:
- limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale;
- împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal.
Există activităţi pentru care legea nu fixează intervale de timp limitate,
menţionând însă că organele judiciare au obligaţia să dispună operativ realizarea
acestora. Această obligaţie este prefigurată de lege prin expresii ca „imediat” ( art.153
alin.3 C.p.p. ), „de îndată” ( art.140 alin.3 C.p.p. ), ori „de urgenţă” ( art.293 C.p.p. ).
1.1. Clasificarea termenelor
Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii:
- în raport cu natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc;
- în raport cu caracterul sau efectele pe care le produc;
- în raport cu durata lor;
207
- în funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor;
- în raport cu conţinutul timp;
- după modul de calcul.
1.1.1. În raport cu natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc,
deosebim: termene substanţiale şi termene procedurale.
a) termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege
pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extra procesuale, ele
stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare
le pot lua în ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor
persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal.
De exemplu sunt termene substanţiale cele care privesc:
- durata măsurilor de prevenţie;
- cele aplicate în domeniul liberării condiţionate;
- prescripţia răspunderii penale etc.
b) termenele procedurale privesc intervale de timp fixate pentru a ocroti
drepturi şi interese ale persoanei conferite în cadrul procesului penal.
Sunt termene procedurale:
- termenul de apel şi de recurs;
- termenul în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după dispunerea
trimiterii în judecată;
- termenul de rezolvare de către procuror a plângerilor îndreptate împotriva
actelor de urmărire penală etc.
1.1.2. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc;
termenele sunt peremptorii şi dilatorii.
a) termenele peremptorii sunt intervale de timp în interiorul cărora
trebuie îndeplinite anumite acte.
Neîndeplinirea actului înainte de expirarea termenului prevăzut de lege
208
conduce la decăderea din exerciţiul dreptului respectiv232.
De exemplu:
- termenul de 30 de zile în care se poate face acţiune în faţa instanţei civile
împotriva ordonanţei prin care s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii
privind reparaţiile civile, în cazul încetării urmăririi penale;
- termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul împotriva unei hotărâri
judecătoreşti etc.
b) termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi
îndeplinite anumite acte.
Exemplu: intervalul de timp care desparte momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti, de momentul rămânerii definitiv a hotărârii, deoarece numai după
trecerea acestui termen hotărârea poate fi pusă în executare.
1.1.3. În raport cu durata lor termenele pot fi: pe ore, pe zile, pe luni, pe
ani.
a) termenele pe ore sunt:
- termenul de 48 de ore în care organul de cercetare penală este obligat să
înainteze procurorului plângerea împotriva actelor de urmărire penală
(art.276 C.p.p. );
- termenul de 24 de ore în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după
ce a dispus trimiterea în judecată, etc.
b) termenele pe zile sunt:
- termenul de 20 de zile pentru rezolvarea de către procuror a plângerilor
îndreptate împotriva actelor de urmărire penală ( art.277 C.p.p. );
- termenul de 10 zile în care poate fi declarat recursul etc.
c) termenele pe luni sunt:
- termenul de 2 luni în care persoana vătămată poate introduce plângere
prealabilă;
232 Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, vol III, Torino, 1935, p.62.
209
- termenul de 2 luni în care trebuie efectuate actele de cercetare în cadrul
revizuirii;
d) termenele pe ani sunt:
- termenele de un an în care poate fi introdusă cererea de revizuire în
defavoarea condamnatului;
- termenul de un an în care poate fi declarat recursul de anulare de la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
1.1.4. În funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor, acestea
pot fi: legale sau judiciare.
a) termenele legale sunt stabilite de lege;
b) termenele judiciare sunt stabilite de organele de urmărire penală sau
de instanţa de judecată în funcţie de nevoile impuse, în buna
rezolvare a cauzei.
1.1.5. În raport cu conţinutul timp, termenele sunt: fixe, maxime şi
minime.
a) termenele fixe : durata de timp pentru efectuarea actului este
invariabilă. Exemplu în cazul sechestrului, obiectele prevăzute în
art.165 alin.4 şi 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare.
b) prin termenele maxime este indicat intervalul cel mai mare de timp în
care poate fi efectuat actul. Exemplu: lucrările efectuate de organele
de constatare, prevăzute în art.215, se înaintează organului de
cercetare competent în cel mult 5 zile de la prima constatare
efectuată ( art.215 alin.4 ) în procedura de urgenţă.
c) în cazul termenelor minime este indicată durata de timp cea mai mică
după care se poate trece la efectuarea unei activităţi. Exemplu: în
cazul în care procurorul dispune, prin rechizitoriu trimiterea în
judecată a inculpatului arestat, dosarul se înaintează instanţei
competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de
210
arestare sau a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea
instanţei.
1.1.6. După modul de calcul, termenele pot fi de succesiune şi
regresiune.
a) termenele de succesiune se calculează în sensul curgerii normale a
timpului. De exemplu: după ziua de luni urmează marţi, etc.
b) termenele de regresiune : se calculează în sensul invers al curgerii
timpului.
Exemplu: pentru verificarea respectării procedurii de citare a inculpatului ( art.313
alin.2 C.p.p. ), în care se arată că citaţia trebuie înmânată inculpatului cu cel puţin 5
zile înaintea termenului fixat, calculul termenului se face în sensul invers al scurgerii
timpului.
2. Modul de calcul al termenelor
Legea distinge un anumit mod de calcul al termenelor substanţiale şi un mod
specific al termenelor procedurale.
A. Calculul termenelor substanţiale
Calculul termenelor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp,
adică ora sau ziua la care începe şi la care se împlineşte termenul intră în durata
acestuia. Acest sistem se aplică în cazul termenelor privind luarea, menţinerea ori
revocarea măsurilor preventive (art.188 C.p.p. ).
În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor substanţiale pe luni şi ani se
arată că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare
datei de la care au început să curgă ( art.155 C.p.p. )
B. Calculul termenelor procedurale
Potrivit art.186 alin.1 C.p.p., la calcularea termenelor procedurale se porneşte
de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului,
afară de cazul în care legea dispune altfel.
Excepţie de la art.186 alin.1: în cazul arestării inculpatului cu privire la care
art.149 alin1 arată că termenul de arestare curge de la data emiterii mandatului, când
211
arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a
fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul
judiciar care a emis mandatul.
Legea a instituit pentru termenele procedurale două sisteme de calcul diferite v.
(art.186 alin.2, 3, 4 ) şi anume: in sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt
sistem pentru termenele pe luni sau pe ani.
a) Termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că
ora sau ziua de la care începe să curgă termenul şi ora sau ziua în care
termenul se împlineşte nu intră în durata termenului ( art.186 alin.2 C.p.p. ). Ex:
un termen de 3 zile care începe luni se împlineşte vineri.
b) Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi, potrivit art.186
alin.3 C.p.p. expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul
zilei şi lunii corespunzătoare in ultimul an. Se observă că, în cazul termenelor
pe luni sau pe ani, intra în durata termenului ziua de la care termenul începe să
curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte termenul
(ziua ce urmează epuizării termenului ). De exemplu un termen de o lună care
începe să curgă la 10 martie expiră la sfârşitul zilei de 10 aprilie.
Se fac următoarele precizări:
- în cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu
are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni ( un termen de o lună
care începe la 31 martie expiră la 30 aprilie );
- în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la
sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
3. Acte considerate ca făcute în termen
Art.187 C.p.p. prevede următoarele situaţii speciale când actele sunt
considerate ca făcute în termen. Astfel:
a) actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de
deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată,
este considerat în termen; acest fapt este dovedit cu înregistrarea sau
212
atestarea înscrisă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau
recipisa oficiului poştal;
b) actul efectuat de procuror ( cu excepţia căilor de atac) este considerat ca făcut
în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al unităţii de
procuratură este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
4. Sancţiunile procedurale penale
Principiul legalităţii impune ca toate normele juridice să fie respectate şi aplicate
întocmai dar este posibil ca legea de procedură penală să fie încălcată, iar formele
procesuale să nu fie îndeplinite potrivit normelor care le reglementează. Aceste
nerespectări ale legii duc la aplicarea diverselor sancţiuni juridice233.
Astfel:
- legea ( art.198 C.p.p. ) prevede amenzi judiciare pentru neîndeplinirea,
îndeplinirea greşită, întârzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anume prevăzute în acest text, aplicabile agenţilor procedurali,
conducătorilor unităţilor, experţilor, interpreţilor, martorilor, părţilor sau
oricăror altor persoane care nu îndeplinesc unele obligaţii procesuale;
- în anumite situaţii poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au
încălcat dispoziţiile legale în desfăşurarea procesului penal: de exemplu în
urma reparării pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept,
art.507 C.p.p. asigură statului acţiune în regres împotriva aceluia care cu
rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de
pagube;
- când nerespectarea dispoziţiilor legale privind desfăşurarea procesului
penal îmbracă forma unei infracţiuni, cei vinovaţi sunt traşi la răspundere
penală ( art.268 C.p. ).
Toate acestea reprezintă sancţiuni extraprocesuale, dar există şi sancţiuni
tipice, proprii adică sancţiuni procedurale.
Sancţiunile procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora actele 233 G.Stefani, G.Levasscu, op.cit., vol.4, p.389.
213
procesuale şi procedurale îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate.
Spre deosebire de sancţiunile juridice de natură administrativă civilă sau penală
care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat legea, sancţiunile
procedurale privesc actele încheiate prin nerespectarea legii. În sfera noţiunii de
sancţiuni procedurale, în sens larg sunt cuprinse: inexistenţa, decăderea,
inadmisibilitatea şi nulitatea234, iar în sens restrâns, numai nulitatea235.
4.1. Inexistenţa.
Inexistenţa nu este reglementată de normele procesual penale, dar este
considerată totuşi o sancţiune procedural penală. Este considerată o realitate de fapt
şi nu o realitate juridică236. Actele inexistente sunt socotite simple realităţi de fapt, ele
având numai aparenţa unei existenţe juridice237.
Diferenţele dintre inexistenţă şi nulitate ca sancţiuni procedurale sunt:
- în timp ce nulitatea este o sancţiune de invalidare a unor acte care există din punct
de vedere juridic, inexistenţa priveşte acte care au numai aparenţa unei existenţe
juridice;
- în cazul nulităţii actul trebuie refăcut, iar în cazul inexistenţei nu se pune problema.
4.2. Decăderea
Decăderea constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în
termenul peremptoriu prevăzut de lege.
Este reglementată de art.185 C.p.p., unde se arată că, în situaţia în care pentru
exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste
termen. De exemplu este decăzut din exerciţiul dreptului procesual acela care nu a
declarat apel sau recurs în termenul prevăzut de lege.
Diferenţele dintre decădere şi nulitate:
- nulitatea se referă la acte procesuale iar decăderea se referă la drepturi
234 N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1974, p.28.235 Volonciu I, p.223.236 E. Florian, op.cit., p.125-126.237N. Giurgiu, op.cit., p.31.
214
procesuale;
- nulitatea se referă la un act efectuat iar decăderea are în vedere un act care
nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege238;
- spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului sau activităţii
anulate, în cazul decăderii legea poate permite exercitarea dreptului peste
termenul prevăzut de lege ( v. instituţia repunerii în termenul de apel sau
recurs în condiţiile art.364 sau cea a apelului sau recursului peste termen
art.365 C.p.p. ).
4.3. Inadmisibilitatea.
Inadmisibilitatea ca sancţiune procedurală intervine în cazul în care părţile în
proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale
epuizate prin alte căi procesuale sau extraprocesuale239.
De exemplu repetarea cererii de strămutare a cauzei penale este inadmisibilă
dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări ( art.61 C.p.p. ); inadmisibilitatea intervine
şi în cazul efectuării unui act pe care legea nu-l îngăduie, astfel potrivit art.42 alin. final,
hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.
4.4. Nulităţile.
Nulităţile intervin ori de câte ori un act procesual sau procedural, ori o activitate
procesuală s-a realizat fără stricta respectare a legii şi sunt considerate ca fiind cele
mai importante sancţiuni procedurale240.
Nulităţile, ca sancţiuni procedurale, lovesc actele procedurale existente, care au
luat fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor
prescrise de lege241.
În dreptul procesual român, mai exact în art.197 alin.1 C.p.p. se arată că
încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag
238 D. Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal, în R.R.D., ne.9. 1971, p.28-29.239 Doru Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal, în R.R.D. nr.9, 1971, p.2-29.240 Volonciu I, p.266.241 I. Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală română, Bucureşti, Editura SOCEC, 1937, p.190.
215
nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată
decât prin anularea acelui act.
Nulitatea ca sancţiune procedurală poate fi îndreptată atât împotriva actelor
procesuale, cât şi împotriva actelor procedurale.
Astfel, în practica judiciară, au fost declarate nule, deoarece au fost realizate
fără respectarea legii,
a) acte procesuale ca:
- încheierea care nu cuprindea unele din datele prevăzute de art.305242;
- minuta când nu a fost semnată de unul din judecători243;
- hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză penală în care procurorul
a lipsit de la judecată, deşi legea prevede participarea sa obligatorie244.
b) acte procedurale ca:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind citarea245;
- în cazul încălcării dispoziţiilor legii privind neexecutarea mandatului de
aducere a inculpatului246.
A. Clasificarea nulităţilor
Clasificarea nulităţilor va ţine cont de două criterii şi anume:
1. modul de expunere în norma juridică;
2. modul de aplicare şi efectele pe care le poate produce.
1. După modul de expunere în norma juridică
Ţinând cont de modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi:
a) exprese;
b) virtuale.
242 T.S.s.p., d.nr.3736 din 1972, în R.R.D., nr.3, 1973, p.162; T.S., s.p., d.nr.1385 din 1972 în R.R.D., p.62; T.S., s.p., d. nr.1055 din 1979, în R.R.D., nr.1, 1980, p.69.; 243 T.S., s.p., d.nr . 4419 din 1971, în R.R.D., nr.11, 1972, p.171; T.Hunedoara, s.p.nr.160 din 1977, în R.2, p.254.244 T.J.Bihor, d.p.nr.750 din 1973, în R.R.D., nr.3245 T.S., s.p., d.nr.2859 din 1971, în R.R.D., nr.3, 1972, p.163; T.S., s.p., d.nr.1235 din 1971, în R.R.D., nr.11, 1971, p.147; T.J. ilfov, d.p., nr.152 din 1979, în R.R.D., nr.3, 1980, p.70; T.J.Neamţ, d.p.nr.557 din 1982, în R.R.D., nr.4, 1983, p.73; T.S., s.p., d.nr.2385 din 1986, în R.R.D., nr.4, 1987, p.77.246 T.J.Timiş, d.p.nr.498 din 1969, în R.R.D., 1969, nr.6, p.178.
216
a) Nulităţile exprese sunt acelea care se aplica în cazul nerespectării unor anumite
norme procesuale individualizate în lege.
Exemplu:
- sancţiunile ce sunt aplicate în cazul încălcării normelor prevăzute în art.197
alin.2 şi anume dispoziţii referitoare la competenţa după materie sau după
calitatea persoanei la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la
publicitatea şedinţei de judecată etc.
b) Nulităţile virtuale rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în
desfăşurarea procesului penal. Baza legală a nulităţilor virtuale o constituie
art.2, art.197 alin.1 şi art.197 alin.4 C.p.p.
2. După modul de aplicare şi efectele pe care le poate produce
Ţinând cont de acest lucru nulităţile pot fi:
a) absolute;
b) relative.
a) Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate
oricând în cursul procesului penal şi de către oricine, putând fi luate în
considerare şi din oficiu.
b) Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente, în cazul
încălcării oricărei alte dispoziţii legale, decât cele prevăzute în art.197 alin2 C.p.p.
B. Condiţii generale ale nulităţilor
Pentru anularea unui act procesual sau procedural se cer a fi îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal;
Este vorba de nerespectarea normelor înscrise în Codul de Procedură Penală, în legile
care cuprind norme de organizare şi competenţă, precum şi normele de reglementarea
desfăşurării procesului penal.
b) încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal
să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale.
217
Această vătămare poate fi înţeleasă prin încălcarea drepturilor pe care le au părţile în
procesul penal, sau o vătămare care vizează modul de administrare a justiţiei penale.
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
îndeplinit prin încălcarea legii.
C. Nulităţile relative
Cadrul legal general este conturat prin dispoziţiile art.2 şi art.197 alin.1 şi alin.4.
Trăsăturile specifice sunt prefigurate de art.197 alin.4 în care se arată că
încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art.197 alin.2 ( altele
decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea
actului în condiţiile art.197 alin.1 ( doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate
fi înlăturată decât prin anularea acelui act ), numai dacă a fost invocată în cursul
efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu
procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului cu precizarea că
instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă
anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Trăsăturile specifice ale nulităţilor relative
a) vătămarea produsă prin nerespectarea legii poate fi acoperită prin voinţa
părţilor, consecinţa fiind valabilitatea actelor procesuale sau procedurale care
au fost efectuate cu încălcarea legii;
b) nulităţile relative pot fi invocate numai în cursul efectuării actului când partea
este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă;
c) nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de către
cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale procesuale.
Cel ce invocă nulitatea, are obligaţia să dovedească existenţa vătămării produse prin
încălcarea legii cu ocazia efectuării actului procesual sau procedural.
d) în mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către
instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
De exemplu o asemenea necesitate apare când datorită neregularităţii procedurii
218
citării, inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a se apăra247.
D. Nulităţile absolute
Nulităţile absolute sunt în acelaşi timp şi nulităţi exprese şi sunt prevăzute în
art.197 alin.2.
Trăsăturile specifice ale nulităţilor absolute:
a) în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et iure.
Cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada vătămării , ci numai a încălcării
normei juridice prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.
b) nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate
în nici un mod, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.
c) nulităţile absolute pot fi invocate de orice parte din proces şi se iau în
considerare chiar din oficiu.
Conform art.197 alin.2 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile
relative la:
- competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
- la sesizarea instanţei;
- la compunerea instanţei;
- publicitatea instanţei de judecată;
- dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi
asistarea acestuia de către apărător;
- efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori.
Astfel:
a) în ceea ce priveşte dispoziţiile privitoare la competenţa după materie şi
calitatea persoanei, acestea sunt acele care reglementează competenţa
instanţei de judecată, cât şi cele care reglementează competenţa organelor de
urmărire penală,; nulitatea absolută intervine şi în cazul încălcării competenţei
funcţionale deoarece aceasta fiind o modalitate de organizare a competenţei
247 V. Papadopol, M. Popovici, Notă în R.1, p.352.
219
după materie sau după calitatea persoanei, se include, după caz, în una dintre
cele două forme de competenţă, urmând regimul juridic corespunzător
acestora248.
Există şi o excepţie: atunci când, deşi au fost încălcate normele de competenţă
materială, nulitatea este acoperită în conformitate cu ert.332 alin.2 C.p.p.
b) în cazul nulităţii care rezultă din încălcarea dispoziţiilor relative la „sesizarea
instanţei”.
Legea a avut în vedere:
- sesizarea primară care se face prin rechizitoriu sau prin plângere prealabilă;
- sesizarea suplimentară potrivit art.335, 336 şi 337 C.p.p.
- sesizarea neoriginară:
o casarea cu trimitere ( art.379 pct.2 lit.c )
o declinarea de competenţă ( art.42 )
o hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă ( art.43
alin.9 )
o strămutarea cauzei penale ( art.55 alin.1 ).
Există o excepţie în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor relative la
sesizarea instanţei; această excepţie este prevăzută de art. 300 C.p.p.
c) în ceea ce priveşte dispoziţiile privitoare la compunerea instanţei;
d) dispoziţiile privitoare la publicitatea şedinţei de judecată; v. prevederile art.290
C.p.p.
e) încălcarea dispoziţiilor legale privind participarea procurorului la judecată, când
participarea este obligatorie potrivit legii; participarea procurorului este
obligatorie şi la judecarea acţiunii civile disjunse ( sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute art.315, 159 alin.1 şi 376 );
f) dispoziţiile privind prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător
când sunt obligatorii potrivit legii, astfel sunt prevăzute, sub sancţiunea nulităţii
248 N. Giurgiu, op.cit., p.150-151.
220
absolute dispoziţiile prevăzute de art.314, 375 alin.3, 484 alin.1, 493, 171 alin.2
şi 3 şi art.172 C.p.p.
g) dispoziţiile privind efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori
(art.428 C.p.p. )
E. Efectele nulităţilor
Nulitatea constatată şi declarată produce două efecte principale, consecutive şi
anume:
a) atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii, actul este
considerat ca fiind lipsit de efecte juridice din momentul constatării nulităţii ( ex
tunc ); acest efect se produce atât în cazul nulităţilor absolute cât şi al nulităţilor
relative249;
b) actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit şi rareori de
către un alt organ.
În reglementarea Codului de procedură român nu sunt dispoziţii exprese în
ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii urmând ca propagarea acestui efect să fie
apreciată pentru fiecare caz concret de către organul judiciar care trebuie să precizeze
relaţia ce există între actul anulat şi celelalte acte procesuale întocmite250.
249 Dongoroz I, p.412.250 N. Giurgiu, op.cit., p.150-151.
221
SECŢIUNEA a III-a
Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară
1. Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare sunt toate cheltuielile făcute , potrivit legii, pentru buna
desfăşurare a procesului penal.
Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri:
- cheltuieli de procedură reprezentând cheltuielile avansate de stat în
vederea desfăşurării acţiunii procesuale.
- cheltuieli de judecată reprezentând cheltuielile avansate de părţile din
proces.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare, în lege se fac precizări în
ceea ce priveşte sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului.
Astfel:
- potrivit art.190 alin.1 C.p.p., martorul, expertul şi interpretul chemaţi de
organul de urmărire penală ori instanţa de judecată, au dreptul la restituirea
222
cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare,
prilejuite de chemarea lor;
- martorul, expertul şi interpretul, încadraţi în muncă la unităţi dintre cele
prevăzute în art.145 din C.p., au dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe
durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea la organul de urmărire
penală sau la instanţa de judecată; va fi inclusă în cheltuielile judiciare
valoarea zilelor de lucru cu care au fost normate la data când s-au prezentat
la instanţă pentru a fi audiaţi251;
- potrivit art.190 alin.3, martorul care nu este încadrat în muncă la o unitate
dintre cele prevăzute în art.145 C.p., dar care are venit din muncă este
îndreptăţit să primească şi o compensare;
- expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea
însărcinării date în cazurile şi condiţiile legale.
În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât în
faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată252.
A. Plata cheltuielilor avansate de stat
A1. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare
În baza art.191 alin.1, în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii
desemnaţi de organele judiciare, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de
asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului. Aceste cheltuieli includ şi plata
onorariului expertului, indiferent dacă efectuarea expertizei s-a dispus din oficiu ori la
cererea părţilor.
Potrivit art.192 alin.2, când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa
hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare253, ţinându-se seama
pentru fiecare inculpat de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot fi 251 T.S., s.p., d.nr.3371 din 1971, în R.1, p.60.252 T.S., D.î.nr.8 din 1972, în C.D.1972, p.47-54.253 C.A.B.s.I pen., d.p.nr.112/A/1994 în Culegerea de decizii pe anul 1994 p.41.
223
suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care aceasta este
obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3 ).
Inculpatul care a beneficiat de apărare din oficiu va fi obligat să plătească
integral onorariul de avocat ori de câte ori există temei pentru obligaţia sa la plata
celorlalte cheltuieli judiciare cuvenite statului şi totodată, se constată că are posibilităţi
de plată254.
A2. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de achitare sau de încetare
a procesului penal
a) Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare.
Potrivit art.192 alin1, în caz de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat
sunt suportate, după caz, de partea vătămată, partea civilă sau de inculpat:
- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost
determinate de această parte255;
- partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins în totul sau în
parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost determinate de
această parte;
- inculpatul, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansate de stat când a fost,
totuşi, obligat la repararea pagubei.
b) Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului penal
În cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare
avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, împreună cu partea
vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat. Astfel:
- inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale
în baza art.10 lit.i., deoarece culpa sa infracţională există, fapta săvârşită de inculpat
constituie infracţiune, dar constrângerea penală este înlocuită cu o altă formă de
constrângere juridică;
- în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de
254 T.S., D.î.nr.8 din 1972, în C.D.1971, p.47-49 şi 54.255 T.J.Alba, d.p.nr.50 din 1973, în R.1, p.61; T.Braşov, d.p.nr.532/1993 în D.nr.1/1994, p.105.
224
către inculpat şi partea vătămată.
Suportarea cheltuielilor de către inculpat are ca temei culpa sa infracţională, iar
suportarea cheltuielilor de către partea vătămată are ca temei culpa sa procesuală.
Instanţa hotărăşte:
- partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare;
- când sunt două părţi vătămate instanţa nu poate dispune obligarea lor în
solidar, ele trebuind să plătească fiecare, partea datorată din cheltuielile
judiciare256;
- la fel se procedează şi în cazul în care două părţi responsabile civilmente
obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, obligarea în solidar
fiind nelegală257.
- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în cazul retragerii
plângerii prealabile; temeiul obligaţie de a suporta cheltuielile judiciare îl
constituie culpa procesuală a părţii vătămate;
- statul suportă cheltuielile judiciare în cazul încetării procesului penal pentru
amnistie şi când în cauză a fost desemnat un apărător din oficiu; onorariul
cuvenit apărătorului va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei258.
c) Cazuri speciale privind plata cheltuielilor avansate de stat
În caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile, învinuitul
sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi, eventual,
nevinovăţia şi să poată beneficia de soluţia achitării sau scoaterii de sub urmărire
penală, soluţii care au rezonanţe şi asupra despăgubirilor civile şi, implicit, asupra
cheltuielilor judiciare.
În această situaţie, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de
către partea vătămată sau de către inculpat în funcţie de soluţia care se pronunţă în
procesul penal a cărei continuare a fost cerută de către inculpat.
Partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării 256 T.M.B., s.I. pen., d.p.nr.132/1993 în D.nr.7/1994, p.98.257 T.M.B.s.I.pen., d.p.nr.831/1991 în Culegerea de decizii pe 1991, p.139.258 T,S,,s.p., d.nr.1568 din 1988,în R.R.D., nr.7, 1989, p.77.
225
procesului penal, instanţa pronunţă achitarea în baza unuia din cazurile prevăzute în
art.10, lit.a-e.
Inculpatul suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului
penal, instanţa nu constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi, în
consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal, datorită intervenţiei amnistiei,
retragerii plângerii prealabile sau prescripţiei; inculpatul suportă aceste cheltuieli
deoarece are culpă procesuală în ceea ce priveşte cererea de continuare a procesului
penal259.
d. Plata cheltuielilor judiciare în cazul declarării apelului ori recursului sau al
introducerii oricărei alte cereri
Potrivit art.192 alin.2, în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii
oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de către
persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea. În temeiul
acestei dispoziţii, cheltuielile judiciare pot fi suportate de către oricare parte în proces,
precum şi de către orice persoană în condiţiile în care unor asemenea subiecţi li s-a
respins apelul ori recursul, ori şi-au retras apelul sau recursul260.
Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în
mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire sau de încetare a
urmăririi penale.
B. Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportată de către cel în sarcina
căruia a fost reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, plata acestor cheltuieli
făcându-se în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei261.
B1.Suportarea cheltuielilor juridice făcute de părţi în caz de condamnare
Potrivit art.193 alin.1, inculpatul este obligat în caz de condamnare să plătească
părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile
judiciare făcute de acestea.
259T.M.B., s.I pen., d.p.nr.1057/1991, în Culegerea de decizii pe 1991, p.40. 260 I. Neagu, op.cit., p.493.261 Idem.
226
În privinţa cuantumului cheltuielilor judiciare, instanţa poate obliga pe inculpat la
plata totală sau parţială a acestora. Astfel:
a) când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe
inculpat la plata totală sau parţială a acestora;
b) în situaţia în care partea vătămată s-a împăcat cu unii dintre inculpaţi, faţă de
care s-a încetat procesul penal, inculpatul cu care partea vătămată nu s-a
împăcat şi deci a fost condamnat nu poate fi obligat la plata tuturor cheltuielilor
judiciare făcute de partea vătămată în proces262;
c) în cazul în care în cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte
partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare ( art.193 alin.3 combinat cu
art.191 alin.2 );
d) în cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă civilmente poate fi obligată să
suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este obligată
solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4 combinat cu art.191
alin.2 )263.
B2. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare
În cazul soluţiei achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi
de către partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate în măsura în care
cheltuielile au fost provocate de această parte.
Prevederile art.193 alin.5 se aplică şi în cazul când achitarea a fost pronunţată
ca urmare a admiterii cererii de revizuire264.
B3. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri
În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în
cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile
(art.193 alin.final C.p.p. )265.
În cazul încetării procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, inculpatul nu
262 T.J.Botoşani, d.p.nr.296 din 1980, în R.R.D., nr.2, 1981. p.67.263 T.J.Timiş, d.p.nr.221, din 1979, în R.2, p.46; T.M.Bucureşti, s.I p.d.nr.728 din 1979, în R.2, p.46.264 T.S.,s.p.,d.nr.202 din 1984 ( republicată ).265 T.Braşov, d.p.nr.425/1993 în D1/1994, p.110.
227
poate fi obligat să plătească părţii vătămate cheltuielile judiciare atât timp cât inculpatul
nu a consimţit la plata lor266.
2. Amenda judiciară
Amenda judiciară este o sancţiune cu caracter procesual267 care poate fi privită
şi ca o sancţiune administrativă tipică, imperfectă268.
Se sancţionează cu amendă de la 500.000 la 2.000.000 lei abaterile prevăzute
în art.198 C.p.p.:
a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită, ori cu întârziere a lucrărilor de citare, de
comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor şi a oricăror alte
lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului
penal;
b) neândeplinirea sau îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori
comunicare a citaţiilor sau celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea
mandatelor de aducere;
c) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
d) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
e) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor sau
înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de
către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a
acestei obligaţii;
f) nerespecarea obligaţiei de păstrare a obiectelor ce servesc ca mijloc de probă
de către persoana căreia i-au fost restituite înainte de soluţionarea procesului
penal;
g) neluarea de către conducătorul unităţii, în cadrul căreia urmează a se efectua
expertiza, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
266 T.S., s.p. d.nr.1039 din 1979, în R.2, p.45.267 Dongoroz I, p.414.268 Valentina Gilescu, A.Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.II, p.a II-a, T.U.B., 1983, p.106.
228
h) nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa
de judecată a măsurilor privind asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de
judecată.
Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa
juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii, se sancţionează cu
amenda judiciară.
Câteva caracteristici ale aplicării sancţiunii amenzii judiciare:
- aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care
fapta constituie infracţiune,
- amenda se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă şi de
instanţa de judecată prin încheiere ( art.199 alin.1 C.p.p. );
- persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii;
cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la
comunicarea ordonanţei sau a încheierii de amendare ( art.199 alin.2 );
- dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, apreciind, dispune
scutirea sau reducerea amenzii.
229