ministerul educaŢiei al republicii moldova ... - usem.mdŸi_asistenţă... · si altii sunt rai....
TRANSCRIPT
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Specialitatea : PSIHOLOGIE
COMPORTAMENTUL DEVIANT
Texte de prelegeri
Elaborat Aurelia Cojocaru
Chişinău 2016
CUPRINS
DELIMITARI CONCEPTUALE_______________________________________________ 4
CAUZELE DEVIANŢEI _______________________________________________________ 13 Teoria inadaptării sociale ______________________________________________________________ 17 Teoria interacţionistă __________________________________________________________________ 18 Teoria controlului social (Hirshi) ________________________________________________________ 18 Personalitatea individului ______________________________________________________________ 19 Mediul _____________________________________________________________________________ 21 Societatea __________________________________________________________________________ 23 Devianţa morală – cauze şi consecinţe ____________________________________________________ 24
FUNCŢIILE DEVIANŢEI __________________________________________________ 27
Clasificarea tipurilor de devianţă _________________________________________________ 30
Corelaţii între diferite tipuri de conduite deviante ___________________________________ 33
Actele deviante specifice _____________________________________________________ 36
Conduitele deviante de simulare _________________________________________________ 36
CRIMINALITATEA, CA TRANSGRESIUNE A NORMELOR PENALE _____________ 42
1. Criminalitate şi crimă ________________________________________________________ 42 Categorii ale criminalităţii: ___________________________________________________________ 43
2. Răspunderea şi sancţiunile penale ______________________________________________ 45
3. Tipologii şi caracteristici ale infractorilor ________________________________________ 50
4. Detenţia pe viaţă - unele aspecte istorice şi juridice ________________________________ 54 Aspecte psihologice şi psihosociale ale detenţiei pe viaţă ____________________________________ 56
5. Prevenţia criminalităţii şi resocializarea delincvenţilor _____________________________ 59
TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI ________________________________ 65
1. Definiţii şi precizări terminologice ____________________________________________ 65
2. Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc _______________________ 69
3. Teorii explicative __________________________________________________________ 72
4. Consumul de droguri şi portretul tinerilor consumatori __________________________ 75
5. Consumul de bunăstare şi impactul mass-mediei ________________________________ 81
SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE ___________ 83
1. Perspective în definirea suicidului ____________________________________________ 83
2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social ________________ 86
3. Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic. ______________ 89
4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de risc individuali şi
patologici _____________________________________________________________________ 90
5. Etape şi indicatori ai actului suicidar __________________________________________ 97
6. Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat _________________________________ 98
7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar ________________________________________ 101
8. Semnificaţiile actului suicidar _______________________________________________ 104
9. Măsurile profilactice ______________________________________________________ 107
COMPORTAMENTUL SEXUAL DEVIANT __________________________________ 114
1. Generalitati ______________________________________________________________ 114
2. Simptome ________________________________________________________________ 114
3. Cauze ___________________________________________________________________ 115
4. Teste si diagnostic _________________________________________________________ 116
5. Complicatii ______________________________________________________________ 117
6. Tratament _______________________________________________________________ 118
7. Preventie ________________________________________________________________ 119
BIBLIOGRAFIE _________________________________________________________ 121
DELIMITARI CONCEPTUALE
Datorita stratificarii sociale si naturale a oamenilor, societatea cuprinde indivizi
cu o mare diversitate, de la conduite adecvate normelor si valorilor vietii, pâna
la conduite de înclcare a lor. Cum societatea nu este o interactiune mecanica de
indivizi, reactiile fata de procesele, faptele si deciziile individuale sau de grup
sunt indubitabil variate.
Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de
indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifesta o atitudine
potrivnica regulilor sociale. Acestia se abat de la conduita generala si genereaza
fenomenul deviantei. Devianta apare ca un mod specific de a gândi si a actiona
fata de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane si
sociale: permis / interzis, corect / incorect, just / injust, libertate / constrângere,
acceptabil / inacceptabil, acord / dezacord, moral / imoral. Judecarea
comportamentelor se face, obisnuit, în aceasta dihotomie, în care unii sunt buni
si altii sunt rai. În fiecare societate se stabileste cadrul legal de actiune a
individului si a grupurilor, iar dincolo de acest cadru exista doar devierea de la
principiile si regulile acestuia.
Devianta este definita ca "orice act, conduita sau manifestare care violeaza
normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular" (S.
Radulescu, "Devianta", în Dictionar, 1993, p. 167), sau "ansamblul conduitelor
si starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile,
normele sau valorile si care, în consecinta, risca sa trezeasca din partea lor
reprobare si sanctiuni" (Maurice Cusson, Devianta, în Tratat, p. 440). Prima
definitie accentueaza comportamentul care încalca normele, cea de a doua
subliniaza discordanta dintre conduita individuala sau grup si asteptarile fata de
acesta. Oricum, devianta constituie reflexul fata de ceea ce este considerat
norma de catre o colectivitate. Orice abatere de la principii si reguli dupa care se
organizeaza viata colectiva este considerata devianta. Orice afirmare a deviantei
este strâns legata de zona de permisivitate a comportamentelor indivizilor. De
aceea, devianta cuprinde o mare diversitate de conduite: ilegale, imorale,
antisociale, excentrice. Trebuie spus ca în continutul deviantei intra actiuni ce nu
respecta anumite norme, dar ele sunt într-o masura tolerate. Moda, inovatiile,
unele comportamente ale vârstei tinere, mai ales sub aspectul limbajului, sunt
manifestari ale deviantei pentru ca ele se produc în afara normei sau paralel cu
actiunea normei. Un comportament deviant este un comportament "atipic"
diferit de pozitia standard si transgreseaza normele si valorile acceptate si
recunoscute de catre un sistem social.
Devianta a constituit un obiect al interpretarii sociologice din varii perspective.
Cum societatea, si în special cea occidentala, era preocupata de asigurarea
ordinii si a stabilitatii împotriva grupurilor si a indivizilor care încercau sau
actionau împotriva normelor si valorilor ei, în plan teoretic s-a manifestat un
interes special pentru explicarea proceselor, fenomenelor si comportamentelor
deviante. Ne oprim la principalele orientari teoretice despre devianta, asa cum
sunt ele prezentate în exegeza domeniului (S. Radulescu, 1994a, M. Cusson,
1997).
O prima paradigma este interpretarea deviantei ca efect al "patologiei sociale".
În aceasta viziune organismul social este analizat la fel ca si organismul
biologic, în linia deschisa de sociologul englez H. Spencer. Societatea este
conceputa ca un organism viu. În evolutia ei poate cunoaste momente de
"îmbolnavire", caracterizate prin dificultati de functionare. Patologia sociala este
o conditie de producere a deviantei care reprezinta o abatere de la norma de
comportament universal acceptata. Perturbarile determinate de mari procese
sociale: modernizarea, urbanizarea, industrializarea au contribuit, din cauza
patologiei sociale, la manifestarea deviantei de la norme. Identificarea
organismului social cu organismul biologic a condus la conceperea deviantei ca
o boala sociala. Or, studiile ulterioare au dovedit ca devianta este o încalcare a
normelor si valorilor care cunosc o diversitate în functie de contextul cultural,
istoric si social.
Reprezentantii scolii de la Chicago au dat o alta explicatie deviantei, pornind de
la conceptul elaborat de W. Thomas si Fl. Znaniecki (1920), dezorganizarea
sociala. În viziunea acestei orientari teoretice în orice societate trebuie sa fie
ordine realizata printr-un consens al membrilor ei cu privire la respectarea
normelor si valorilor comune. Dezordinea sociala apare atunci când în societate
nu se mai actioneaza în conformitate cu normele si valorile stabilite de-a lungul
timpului. Devianta apare astfel ca produs al dezorganizarii sociale provocate de
industrializare, urbanizare, migratia sociala si spatiala.
Amestecul de norme si valori asociat cu neputinta indivizilor de a se integra în
societate determina conduite de devianta la indivizii care nu au acces la
mijloacele legitime de a solutiona situatiile lor, si atunci apeleaza la modalitati
ilegitime cu mult mai eficiente, si în acest fel se ajunge la manifestari de
devianta.
Teoria transmiterii culturale a lui E. Sutherland pune accent pe teza învatarii si
transmiterii deviantei în cadrul procesului de socializare unde individul este
obligat sa cunoasca valorile si normele grupurilor deviante.
Conceptia functionalist-structuralista asupra deviantei îsi gaseste o dezvoltare
coerenta în sistemul sociologic al lui T. Parsons. Devianta este definita de T.
Parsons ca efect al esecului solidaritatii sociale dintr-o anumita societate. Ea este
o "disfunctie", urmare a conflictului dintre sistemul social si sistemul
personalitatii, concretizat în încalcarea reglementarilor sociale de catre individ
din interiorul grupului sau. Deoarece nu pot sa respecte cerintele rolurilor cu
care societatea i-a investit, indivizii îsi schimba comportamentul într-un sens
diferit de cel asteptat de catre societate. Devianta deriva, dupa Parsons, din lipsa
unui control social asupra modului cum indivizii tin seama în conduita lor de
cerintele ordinii sociale. Întarirea controlului social este sugerata de sociologul
american ca o directie esentiala de prevenire si de înlaturare a deviantei.
Teoria conflictului se axeaza pe ideea despre devianta ca o consecinta a
competitiei si inegalitatii sociale. De pilda, Richard Quinney a sustinut ca "legea
este unealta clasei dominante" (apud Vander Zanden, p. 203) Sistemul capitalist
legal determina manifestarea unui comportament ilegal orientat catre apararea
privilegiilor si proprietatii. Devianta este provocata de însusi sistemul social prin
inegalitatile sociale pe care le sustine.
Legea favorizeaza pe cei puternici si se manifesta împotriva celor defavorizati,
acestia din urma fiind nevoiti, pentru a supravietui, sa adopte mijloace deviante.
Teoria "etichetarii" accentueaza pe ideea ca devianta nu este un fapt real, ci ea
este o "eticheta" aplicata unor indivizi de catre alti indivizi sau de catre
societate, în temeiul unor interese si principii. Edwin Lemert, Howard S. Becker
si Kai Erikson pornesc de la premisa ca, într-o masura sau alta, întreaga
societate este "devianta" însa numai unii sunt considerati devianti din cauza
tendintei de a-i califica astfel prin ceea ce se considera a fi violare a normelor. În
acest fel, indivizii etichetati ca devianti cred ei însisi în aceasta calificare a
conduitei lor si se comporta ca atare.
Teoria sociologica discuta fenomenul deviantei în doua directii, una
predominant normativa, care acorda actelor de încalcare a legii si normelor un
sens exclusiv negativ si o alta care accentueaza sensul pozitiv al actiunilor de
eludare, schimbare sau revolta împotriva normelor (S. Radulescu, 1994a). În
primul caz este o devianta negativa, iar în cel de al doilea caz se manifesta o
devianta pozitiva. Rezulta ca judecarea actelor si conduitelor umane si sociale
fata de norme trebuie facuta în contextul social, istoric si cultural concret, pentru
ca, într-o societate, un comportament poate sa fie deviant, dar în alta societate
acesta sa fie considerat acceptabil. Devianta este consecinta judecatii formulate
asupra unei conduite în conformitate cu normele si valorile unui grup.
După G.A. Theodorson şi A.G. Theodorson, devianţa este un fenomen obişnuit
în viaţa oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punct de vedere al
unei structuri normative particulare. Reprezentând o proprietate a grupului, dar
şi un punct de referinţă pentru diferite situaţii sociale, normele indică ceea ce
este drept sau nedrept, corect sau greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci, zona
da permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de
control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate
modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele
reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise
şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă în cadrul ei,
comportamente „variante”, noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod
instituţional. Când însă individul manifestă un comportament care nu se
încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept
deviant.
Pentru a oferi o idee concretă asupra semnificaţiei devianţei se poate folosi
aceasta clasificare ce cuprinde şapte categorii:
Infracţiunile şi delictele: omucidere, furt.
Sinuciderea.
Consumul de droguri.
Transgresiunile sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia,
adulterul.
Devianţele religioase: vrăjitorie, erezie, sectarism religios.
Bolile mentale (lumea socială a azilurilor)
Handicapurile fizice / relaţiile tensionate care pot apare între persoanele
normale şi cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate.
Sintetizând, în raport de gradatia de la cel mai voluntar la cel mai putin voluntar
act, acelasi autor distinge trei categorii de devianti:
1. Devianti subculturali, cei care contesta legitimitatea normelor si
actioneaza pentru înlocuirea lor prin noi norme si valori. În aceasta
categorie intra teroristii, disidentii, membrii sectelor religioase; Devianţii
subculturali – sunt o categorie de indivizi care pun deschis în discuţie
legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze
norme şi valori substituente şi militează în acest sens. În această categorie
se înscriu nonconformiştii, minorităţile active, teroriştii, disidenţii şi
membrii sectelor religioase. Această categorie de devianţi îşi asumă
devianţa şi îi revendică legitimitatea. Tot aici pe langa teroristi putem
incadra cu usurinta si revolutionarii. Stim bine evenimentele nu atat de
indepartate despre revolutionari si teroristi.
2. Transgresorii, devianti care încalca deliberat o norma a carei legitimitate
o recunosc; Transgresorii – sunt devianţi care violează deliberat o normă
a cărei legitimitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu ci din
interes, din oportunism sau se lasă pradă pasiunii. Transgresorii sunt cea
mai numeroasă categorie de delincvenţi. Acestea se intalnesc cel mai
mult acolo unde exista mecanisme si parghii capabile sa satisfaca
unanumit interes. Cu alte cuvinte in orice structura a puterii de stat,
transgresorii isi fac aparitia, pentru ca si interesele aici sunt mult mai
mari.
3. Indivizii cu tulburari de comportament, sunt cei cu un comportament
ambivalent, deoarece caracterul voluntar al actului lor nu este nici clar
acceptat, nici îndepartat. În aceasta categorie sunt inclusi alcoolicii,
toxicomanii, cei cu tulburari mentale. Cât priveste pe handicapati, într-
adevar, asa cum bine precizeaza M. Cusson, acestia nu pot fi încadrati în
grupul deviantilor. Indivizii cu tulburări de comportament – această
categorie de devianţi se situează într-o zonă intermediară, unde este
dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare. Astfel
alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale evoluţiei
lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa ei încetează a mai
fi complet liberi. Tot în această categorie se mai includ tulburările
mentale cum ar fi nevroza, sociopatiile, tulburările de caracter unde este
de asemenea dificil să separăm latura voluntară de cea involuntară.
4. Handicapaţii – pot fi surzi, orbi, paraplegici, bolnavi mintal ale căror
tulburări rezultă dintr-o leziune organică. În cazul acestora părăsim
domeniul acţiunii voluntare. Dar nu trebuie sa uitam ca aici sunt oameni care
desi nu au nici un handicap, prefera sa simuleze careva dintre acestea, pentru
anumite interese. Acestea nu parasesc spatiul voluntar.
Devianta cuprinde si delincventa sau criminalitatea, actiune de distrugere a
valorilor si relatiilor sociale protejate de normele juridice penale, sanctionata în
mod organizat de catre agenti specializati ai controlului social. Caracteristicile
delincventei sunt: violarea legilor si a prescriptiilor juridice care interzic
asemenea actiuni; comportament contrar regulilor morale si de convietuire
sociala; actiuni antisociale ce atenteaza la siguranta institutiilor si grupurilor
sociale, provocând sentimente de teama si insecuritate în rândul populatiei (G.A.
Theodorson, A.C. Theodorson, 1969, p. 111). Delincventa se distinge prin acte
intentionate de agresiune si de atentare la cele mai importante valori umane si
sociale, prin încalcari ale normelor penale si ale normelor de convietuire
colectiva care apara ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata,
sanatatea, integritatea fizica si morala a persoanei. Delincventa este o problema
sociala datorita efectelor profunde pe care le are asupra unor structuri sociale sau
asupra întregii societati, dintre care amintim dezorganizarea sociala, cresterea
tensiunilor sociale si a nesigurantei, alienare si stres, haos s.a. În acest fel
scopurile si idealurile unei societati sunt deformate sau împiedicate a se afirma.
Daca ne referim, de pilda, la telul urmarit, într-o societate, de a organiza viata
sociala prin cooperare, manifestarile delincvente afecteaza puternic aceasta
activitate, introducând blocaje în mecanismele de comunicare între oameni, de
manifestare a raporturilor sociale bazate pe cooperare. De aceea, societatea ia
masuri de prevenire si combatere a delincventei juvenile.
Sociologia studiaza delincventa ca proces si fenomen, iar investigarea sa
cuprinde descrierea, inventarierea, explicarea si elaborarea de strategii necesare
unor politici de înlaturare sau diminuare a efectelor faptelor antisociale, în
legatura cu comportamentele deviante, dezorganizate sau inadaptate. Contextele
sociale de generare a delincventei sunt esentiale în cunoasterea unora dintre
cauzele ce o determina. Cultura, cutumele, traditiile, evolutia istorica a unei
societati confera particularitati unora dintre faptele delincventei, ca si reactiei
publice si institutionale fata de ele.
Pentru prevenirea actelor de devianta si de delincventa, societatea instituie
controlul social asupra comportamentului indivizilor si grupurilor, precum si
asupra structurilor institutionale. Controlul social este actiunea de reglementare
a comportamentelor ce se manifesta într-o societate pentru conformarea lor la
norme, principii si valori, comune tuturor membrilor societatii. Exista un control
social coercitiv realizat de institutiile si agentii sociali desemnati sa asigure
ordinea, stabilitatea si functionarea structurilor sociale, prin mijloace de forta
sau prin amenintare cu forta fata de persoanele sau grupurile care încalca legile
si normele vietii sociale. Controlul social institutional consta în actiunea prin
mijloace si mecanisme sociale prin care se stabilesc interdictii si constrângeri cu
privire la respectarea normelor si valorilor, si comportamentele permise între
anumite limite juridice, morale, culturale sau religioase.
Exista trei principale tipuri de control social:
1. socializarea, proces prin care individul de la primele zile este format sa
se conformeze la normele sociale si, pe masura ce el creste, internalizeaza valori
sociale care orienteaza comportamentul sau, iar ele devin o a doua natura pentru
el. Integrarea în viata sociala îl determina pe individ sa-si formeze deprinderea
de autocontrol, el identificându-se, de fapt, cu normele, principiile si
reglementarile din structurile sociale în care se implica;
2. procesele de structurare a experientelor sociale ale individului produc
un comportament bazat pe conformarea la mediul social din cauza ca el se naste
si traieste într-un cadru social caracterizat prin restrictii. Însasi lumea fiecarui
individ este o lume inevitabil limitata de cerinte, interese si aspiratii proprii, ca
si de mijloacele ce-i stau la dispozitie în realizarea lor, sau în depasirea acestora.
Însasi interactiunea oamenilor si organizarea lor în grupuri sau în organizatii
sunt dimensiuni ale controlului social. Acceptarea implicarii într-un grup
înseamna adaptarea la o lume bine delimitata;
3. constiinta pedepsei cu privire la actul încalcarii normelor sociale,
comparativ cu constiinta rasplatii referitoare la actul de conformare la norme.
Persoanele care încalca normele sunt pedepsite sau sunt afectate de ostilitate,
ostracizare sau pot fi închise si chiar ucise, pe când cei care se conformeaza
obtin prestigiu, popularitate si alte avantaje (Vander Zanden, p. 193). Asadar,
controlul social se înfaptuieste prin sanctionare sociala, pedepsire, internalizarea
normelor în procesul de socializare, integrarea individului în cadre institutionale.
În categoria persoanelor deviante intra o diversitate de oameni cu devieri
comportamentale.
Unii sociologi au descris si alte fenomene ca fiind de domeniul deviantei, unul
dintre acestea fiind marginalitatea. Astfel, în lucrarea The Polish Peasent
(Þaranul polonez) W.I. Thomas si Fl. Znaniecki discuta despre marginalizare ca
un proces de izolare a unei persoane sau a unui grup fata de societate, ce accepta
pozitia periferica. Traind într-un mediu social de o mare diversitate, individul
sau grupul care cauta sa se integreze întâmpina mari dificultati din cauza
neputintei de a asimila valorile si normele sociale sau de grup, ceea ce conduce
la manifestarea unor stari de ambivalenta, dezordine personala, destramarea
vietii de familie, dezorientare (S. Radulescu, 1994a, p. 213). Un puternic
conflict cunoaste individul marginal derivat din contradictia dintre socializarea
primara si resocializare. În acest fel, marginal exprima conduite deviante cum
sunt: conduita filistinului, individul care cauta sa conserve comportamentul sau
conformist, dar accepta, meschin, noi norme si valori necesare adaptarii la
realitate, conduita boemului, individul este o personalitate dinamica si se
adapteaza la influentele noi ale mediului; conduita creatorului, individul cu
capacitatea de a inova noi valori sau norme de actiune.
Conceptul de marginalitate a fost utilizat pentru prima oara de catre sociologul
american Robert E. Park în lucrarea Race and Culture (Rasa si cultura, 1928).
Marginalitatea este un fenomen ce decurge, dupa Park, din dezorganizarea
sociala provocata de apartenenta la o dubla cultura. Din cauza lipsei resurselor,
în orice societate exista grupuri de oameni situati la periferia societatii. Aceste
grupuri marginale îsi construiesc un spatiu cultural propriu (norme, principii,
valori, conceptii despre viata) si un comportament adecvat acestei situatii
particulare.
Principalele caracteristici ale grupurilor marginale sunt: izolarea sociala,
concretizata în refuzul comunicarii cu societatea globala sau cu alte grupuri;
distanta sociala exprimata prin absenta sau raritatea contactelor sociale între
indivizi; ambivalenta, manifestata prin oscilarea conduitei între norme si valori
contradictorii; inadaptarea sociala derivata din conflictul dintre persoana
individului si colectivitate; anomia psihica, starea de dereglare a
comportamentului individului din cauza modificarilor intervenite în mediul sau
social.
O teorie despre marginalitate si omul marginal a dezvoltat sociologul american
Everett Stonequist, în lucrarea The Marginal Man (Omul marginal, 1937). Am
analizat ideile lui despre grupurile minoritare sub aspectul rolului lor în
creativitatea sociala.
Marginalitatea, pentru Stonequist, este un proces care cuprinde o diversitate de
situatii, de indivizi si grupuri, cum sunt cele minoritare (rasiale, culturale,
religioase, etnice, sociale). Migratia, educatia, casatoria determina parasirea de
catre indivizi a grupului lor primar (originar) sau cultura de apartenenta, dar ei
nu reusesc sa asimileze valorile noului grup sau ale culturii în care cauta sa se
integreze, consecinta fiind ramânerea lor la marginea societatii sau în marginea
grupului primitor. Omul marginal se caracterizeaza prin dualitatea
comportamentului: parvenitul, individul care cunoaste o ascensiune sau
decadere pe scara mobilitatii sociale, fara a mai tine la vechile lui valori;
dezradacinatul, caracterizat printr-un comportament hibrid; aculturatul cel care
a asimilat alta cultura si cauta sa se comporte conform noilor valori, tipic fiind
africanul europenizat, evreul iesit din ghetou, orientalul occidentalizat.
Legata in mare parte de saracie este ideea de devianta. Multe din problemele
urbane precum crima, violenta, dependenta de substante ilicite etc. sunt strans
legate de zonele caracterizate printr-un grad crescut de saracie. Termenul de
„underclass”, care inglobeaza aceasta situatie, face referire in mod tipic la
comportamentele „non-normative” prezente in zonele cu grad inalt de saracie,
precum: abandonul scolar, nasterea unui numar foarte mare de copii, interes
scazut pentru forta de munca, consumul excesiv de alcool, droguri etc. (Iceland,
2006, p.55). Toate aceste lucruri se pot incadra in semnificatia conceptului de
devianta.
Devianta, adica abaterea comportamentului de la normele si valorile sociale de
baza, constituie un fenomen obisnuit in toate societatile, de la primele forme
organizate de viata sociala pana la cele contemporane. Fenomenul de cersetorie
are o legatura stransa cu devianta, atata timp cat este interzis de foarte multe
societati. Acesta implica un comportament deviant care se abate de la normele si
valorile unanim recunoscute intr-o societate. Practicantii cersetoriei tind sa
adopte diferite comportamente imorale, sanctionate de societatea in care traiesc.
Aici, fie ne referim la comportamentul actului de cersit, fie la agresivitate,
violenta, furt, crima etc.. (Radulescu , 1991)
Violarea normelor atrage dupa sine masuri punitive si coercitive. Categoria celor
care cersesc incalca, prin lege, normele, si de astfel, actiunea de cersit poate fi
pedepsita, in cazul Romaniei, cu inchisoare de la 1 luna la 3 luni sau cu amenda
in cazul in care individul „apeleaza in mod repetat la mila publicului”
(Monitorul Oficial nr.601, art.326, 2006). Astfel, cersetorul capata in fata
justitiei eticheta de deviant. Devianta accentueaza caracteristicile unei probleme
sociale de importanta majora pentru intreaga societate si ale carei consecinte se
resimt la toate nivelurile ei.
Comportamentul deviant, termen important in sociologia deviantei, este un
comportament „atipic”, care incalca normele sociale recunoscute si violeaza
cerintele institutionale, intrand in conflict cu standardele sociale si culturale
acceptate in cadrul unui grup sau sistem social. Aceste standarde se mai numesc
„pattern-uri” sau modele de comportament si ele sunt specifice pentru fiecare
cultura in parte. (Radulescu, 1991)
Atunci când un act judecat cândva ca deviant nu mai produce reacţii înseamnă
că a încetat să mai fie deviant. În această viziune devianţa este o creaţie
artificială pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar, concepţie
promovată de criminologi ca Londreville (1986) şi sociologi ai devianţei ca
Douglas şi Walker (1982). După aceştia nici un comportament nu este intrinsec
deviant, el devine astfel numai dacă ne decidem să-i aplicăm această etichetă.
Poporul, demosul, oricarei societati este in marea lui majoritate alcatuit din
oameni mediocri. Acestea sunt majoritari si impun celor minoritari (oameni cu o
inteligenta deosebita, cu un grad inalt de calificare, cu un grad inalt de
individualitate) o anumita conduita, gandire, actiune si reactiune, cu care cei
minoritari nu totdeauna pot fi deacord. Pentru acest lucru acestea foarte usor
nimeresc in categoria deviantilor, desi pe de alta parte este posibil sa fie chiar un
fel de motor al progresului. Majoritarii sunt judecatorii, minoritarii sunt cei
judecati in diferite contexte istorice.
O altă proprietate a devianţei este relativitatea. În societatea modernă şi
contemporană, controversele privind ceea ce este drept şi nedrept, acceptabil şi
inacceptabil, bine şi rău, adevar sau minciuna, sunt numeroase şi intense, creând
impresia că absolut totul este relativ. De fapt chiar totul in lumea asta este
relativ, depinde doar de unde privesti anumit lucru. Dar după cum argumenta
Maurice Cousson „ar însemna să uităm că există întrebări excluse din dezbatere.
Ar trebui să dezincriminăm omorul, violul, furtul? Aceste întrebări nu sunt
dezbătute cu seriozitate, deoarece nici o persoană cu bun simţ nu se îndoieşte de
răspuns”.
Relativitatea devianţei se exprimă prin trei lucruri diferite:
Un act nu poate fi izolat de reacţia în care el se produce. Astfel dragostea dintre
un bărbat şi o femeie va părea perfect normală dacă are loc într-un dormitor şi
femeia consimte. Actul va fi judecat indecent dacă are loc în plină zi într-un parc
public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie cercetat pentru viol.
Dar chiar daca acest lucru este perfect valabil cu cele spuse in fraza de mai sus,
dragostea dintre un barbat si o femeie poate fi un act de devianta majora daca
mai ales cei doi fac parte din lumi social psihologice diferite, din diferite grupuri
de <<Noi>>. De exemplu ea, este o tanara din cultura tiganeasca si el este un
tanar roman. Din ambele tabere se vor auzi strigate de blamare, de judecata si
amenintare, pentru ca fiecare dintre acestea ca si cum au tradat propria lume si a
plecat intr-o alta.
Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. Omorul
este o crimă deosebit de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război, sau aflat
intr-o misiune in Romania mai ales daca esti soldat American. Nu numai statutul
si rolul influentiaza acest aspect ci si pozitia sociala, posesia banilor, puterea de
influenta sociala…Astfel un om pentru ca a vatamat corporal pe altul nimereste
imediat in puscarie pe mult timp, daca este un simplu cetatean al oricarui stat,
insa daca nu esti un simplu cetatean ci unul cu inalta pozitie sociala, pozitie
strategica, poti sa impusti in cap un om si mult se va mai discuta daca ai comis o
crima sau nu. Astfel de evenimente le vedem chiar pe ecranele televizate din tara
noastra. Este doar o exceptie – va spune cineva. Nu este o exceptie, asa stau
lucrurile in toata lumea. Unii oameni sunt pedepsiti chiar si pentru intentia de a
face ceva pe cand altii nu vor pati nimic chiar si pentru fapta comisa constient.
Aici totul depinde de gradul de libertate pe care il are acel om. Cu cat calificarea
cuiva, pozitia sociala, pozitia strategica in stat este mai mare cu atat gradul de
libertate si toleranta a faptelor este mai mare. Cu cat specializarea este mai
comuna, sau mai mica, si cu cat pozitia sociala este mai mica cu atat gradul de
libertate si toleranta a actiunilor este mai mic.
Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este în
cadrul unei culturi sau epoci este adesea tolerat în alte locuri sau în alte vremuri.
De exemplu : astăzi drogurile sunt în afara legii, dar se pare că în alte timpuri au
fost acceptate. Arabii au tolerat multe secole consumul de haşiş; în secolul XIX
şi începutul secolului XX morfina este folosită ca medicament dar şi pentru
efectele sale psihoactive; în Rusia, în urmă cu două secole s-au dat legi foarte
aspre pentru reprimarea tabagismului, apoi a intervenit toleranţa, în ultimii ani
se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales în America de Nord;
în trecut, biserica refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar
autorităţile civile le confiscau bunurile, astăzi se observă o creştere a toleranţei
faţă de sinucigaşi.
CAUZELE DEVIANŢEI
Explicaţii biologice şi psihologice privind devianţa
Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe
supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de
„diavol” sau de „spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicaţie cedează
treptat unei abordări considerate mai „ştiinţifică”, bazată pe cunoaşterea
biologiei din acea vreme.
Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de
Cesare Lombroso (1876: 77), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a
supus deţinuţii la diferite măsurători fizice şi a constatat că aceştia aveau
trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi
proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea,
dintr-o perspectivă evoluţionistă, că criminalii sunt „atarici”, că sunt
subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe
puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles
Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso
le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali.
Cu toate acestea, ideea conform căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a
continuat să aibă adepţi. În 1949, Sheldon a afirmat că „tipul anatomic” are
legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un
mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât un ectomorf (înalt, slab şi
fragil) sau un endomorf (scund şi gras). Principiile generale ale poziţiei lui
Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueck (1950), deşi ei au afirmat
că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor,
mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii şi ar putea să
reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte
criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi
criminalitate este una indirectă.
Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că
poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conţine un
cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit
printre bărbaţii criminali decât printre bărbaţii din populaţia generală. Dar
numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de
certitudine, o legătură între prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi
comportamentul criminal. Recent, Wilson şi Herrnstein (1985) au ajuns la
concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului
criminal şi că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea
oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel
de comportament.
O alta cauza a comportamentului deviant poate fi si criza de originalitate.
Criza de originalitate este o criză de dezvoltare şi din acest motiv are un caracter
mai universal. Este criza cea mai complexă din viaţa omului modern, pentru că
este provocată de un fenomen complex de transformare a copilului în adult,
schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil, cel
privind ce se aşteaptă de la el dinspre societate, dar şi cerinţele lui noi legate de
aceste schimbări şi de antrenarea funcţională a identităţii sexuale. În timpul
acestei crize de dezvoltare are loc o reconstituire psihică generală, însoţită de
formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu noi aspiraţii, dorinţe, idealuri,
dar mai ales cu noi responsabilităţi pe care începe să le decodifice ca
semnificaţie şi semnificaţie. Această criză realizează convertirea şi socializarea
personalităţii şi a inteligenţei, dar şi o creştere şi socializare a creativităţii. Criza
de originalitate implică şi jucarea rolului adult, organizând intern o exprimare de
unicat a forţelor de replică umană posibilă, faţă de formele determinismului
exogen ceea ce echivalează cu o implicare demiurgică umană în folosirea
capacităţilor de “facere” în care se implică şi mitul forţei cuvântului
Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delincvenţei
Teoriile mixte caută să dea o explicaţie cauzală, comprehensivă delincvenţei
prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza sa : structura
de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales cel
sociocultural şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând
din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o
imagine reală, ştiinţifică despre cauzele acesteia.
Crima nu poate fi văzută exclusiv juridic deoarece aceasta ar însemna a o reduce
doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie socială
inadecvată faţă de normele sociale. Crima este deci un fenomen social ce
evoluează paralel cu structura societăţii, fenomen social în care intră multiple
alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evaluează
comportamentul după conformitatea la norme şi valori. Dar cum nici o societate
nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar
societăţile represiv totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul
social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea
lor cauzal delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional,
comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin),
Eul neexistând decât în relaţiile sociale cu alte Euri (Mead). Din interrelaţia
individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant
cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant). Dintre factorii
de mediu fac parte şi anomia vieţii sociale, etichetarea, lipsa controlului social şi
conflictul de culturi. Mediul social afectat de dezorganizare generează devianţă
ce încalcă conştiinţa comună şi consensul normativ. Omul nu se mai simte
dominat de presiunea controlului social (paradigma Merton şi Parsons privind
starea de anomie) sau nu are acces la rolurile sociale.
În acest sens, devianţa exercită o funcţie socială patologică subminând
încrederea în ordinea socială şi scăzând solidaritatea grupului comunitar.
Devianţa este consecinţa socializării negative în care normele general admise nu
mai sunt parte componentă a personalităţii, în acest proces socializarea negativă
primară din familia dezorganizată deţinând un rol esenţial prin generarea de
conduite de inadaptare de ambivalenţă (oscilaţii faţă de norme), de izolare
socială şi de formare a unei stări de anomie psihică. Personalitatea, al doilea
element al acestui trinom al teoriilor interacţioniste, este legată direct de starea
de anomie.
Dacă în mod normal personalitatea este definită drept :
o unitate a temperamentului cu caracterul;
o modalitate de organizare a valorilor;
o însuşire a relaţiilor sociale prin discernământ şi responsabilitate;
o cale de transformare a naturii în cultură;
sau drept modalitate de reziliere a conflictelor prin sublimare şi dialog
ceea ce conferă stabilitate comportamentului în situaţii variabile de
mediu, în personalitatea anomică vor lipsi trăsăturile ei esenţiale
precum generozitatea, sensibilitatea, culpabilitatea şi empatia.
Diferitele teorii psihodinamice şi psihosociale ale personalităţii (Erikson) iau în
considerare criteriile de rezolvare a situaţiilor de viaţă, de rezistenţă la dorinţele
neadecvate, de autocontrol, de competenţă (eficacitate a comportamentului în
faţa unor situaţii de viaţă) şi de putere (de rezolvare a dificultăţilor), prin care
personalitatea se structurează normal.
Trăsăturile de personalitate, sinonime cu psihopatia, nebunia morală, sociopatia
sau personalitatea anomică, drept maladii ale socializării se caracterizează prin :
orientare predominant antisocială;
învăţarea modelelor negative de comportament;
înclinaţie spre narcofilie;
neintegrare într-o activitate utilă social;
incapacitate de a învăţa din experienţa proprie negativă de viaţă.
Personalitatea anomică este considerată drept nucleul personalităţii deviante şi
principala maladie a omului ce reproduce, în starea sa subiectivă, anomia socială
şi se caracterizează în plus prin:
convingeri contradictorii cu incertitudini şi anxietate;
apatie sau extremisme comportamentale;
pierdere a simţului de coeziune socială şi egoism extrem;
dezorientare sau insecuritate cu înclinaţie spre agresivitate sau depresii.
Rolul situaţiei în trinomul teoriilor interacţioniste se referă la alternativele de
acţiune create de om (de exemplu, infractorii profesionişti) sau de evenimente
excepţionale.
Selling admite:
factori situaţionali principali de natură economică, socială (de exemplu
alcoolismul) sau de tip mass-media;
factori situaţionali secundari creaţi de infractor, de victimă sau de frică;
factori situaţionali reacţionali (personali), cum ar fi mobilul crimei, starea
de panică psihică (crima ca ieşire dintr-o stare de criză psihică).
Rolul situaţiei în trecerea la actul delincvent implică:
– o persoană aptă a valoriza situaţia favorabilă;
– o hotărâre infracţională anterioară;
– mijloace adecvate de realizare;
– plăcerea reuşitei înaintea prevederii consecinţelor faptei.
Studiind cauzele şi formele comportamentului deviant sociologi de valoare au
elaborat teorii pe acestă temă. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt:
Teoria inadaptării sociale
În lucrarea sa intitulată „problemele fundamentale ale criminologiei” Klinberg
elaborează teoria inadaptării sociale de natură biopsihosocială în care susţine că
delincvenţa are cauze mixte, biologice, psihologice şi sociale. Între cauzele
biologice (surmenajul, labilitatea emoţională, debilitatea mintală, dificultăţile
sexuale) şi cele sociale (şomajul, marginalizarea alcoolismul) se situează cauzele
psihologice care ţin de structura dizarmonică de personalitate a subiectului.
Conform acestei teorii crima este rezultatul structurii sociale, al nivelului
cultural al personalităţii, altfel spus al devianţei, ca abatere de la structura
personalităţii de bază descrise de Kardiner”
Teoria interacţionistă
O altă teorie privind cauzele delincvenţei este teoria interacţionistă, conform
căreia omul evoluează conform propriei interpretări a realităţii şi îşi reevaluează
atitudinile şi comportamentul în funcţie de sensul comportamentului conferit de
alţii. Deci teoria consideră comportamentul o interacţiune între sensul său
individual şi sensul său social, dat de comunitatea în care trăieşte individul.
Teoria controlului social (Hirshi)
Teoria controlului social a lui Travis Hirshi, elaborată în lucrarea „Causes of
Delinquency” (1969), consideră că oamenii au tendinţe antisociale, dar acestea
sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbeşte. După Hirshi, aptitudinea
sau posibilitatea de a deveni conformist sau deviant depinde de patru categorii
de factori :
– ataşamentul precoce al copiilor faţă de părinţi, şcoală, grup, pentru că
acceptarea normelor de grup ţine de dezvoltarea precoce a conştiinţei sociale;
– angajarea sau nu a subiectului pe o linie de conduită socială şi profesională din
care rezultă acceptarea sau neacceptarea unor scopuri sociale;
– implicarea sau nu în activităţi convenţionale sociale din care rezultă respectul
şi acceptarea scopurilor sociale;
– credinţa, convingerile şi respectul sau, dimpotrivă, devalorizarea credinţei
subiectului în valorile morale şi sociale.
Teoria lui Hirshi îmbină factorii biologici (ataşamentul) cu cei psihologici şi
sociali şi permite, după testele efectuate pe 4 000 de tineri, să se concluzioneze:
– cu cât subiectul este mai ataşat de familie, cu atât delincvenţa va fi mai rară;
– cu cât performanţele şcolare ale subiectului vor fi mai bune, cu atât devianţa
va fi mai rară prin creşterea respectului faţă de muncă;
– cu cât persoanele vor fi mai indiferente faţă de anturajul delincvent, cu atât
devianţa va fi mai rară;
– cu cât disciplina şi respectul faţă de muncă vor fi mai stricte, ajutorul social
mai redus şi cu cât sistemul represiv va fi mai ferm, mai întărit, cu atât
delincvenţa va fi mai rară.
Cu cât implicarea unei persoane în activităţi sociale este mai largă şi crezul
subiectului în valori este mai accentuat cu atât devianţa va fi mai rară.
În aceste teorii mixte, mediul trebuie completat obligatoriu cu psihologia
comportamentului delincvent, deoarece numai astfel ne putem explica de ce în
condiţii similare de mediu social doar unii oameni cad în delincvenţă. Teoria lui
Hirshi a fost completată ulterior de Gottfredson şi Holman., după care:
omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii cu minimizarea
efortului;
crima este şi ea expresia nevoii de a obţine o plăcere ţi de a evita
eventualele dureri consecutive ;
în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea
consecinţelor ce decurg din aceste interese;
criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung, ci, frecvent
crima este expresia unor hotărâri de moment;
criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, ori de câte ori
crima poate procura mai rapid o plăcere;
tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi
prilejuri favorabile.
Din teoriile prezentate mai sus se poate desprinde următoarea concluzie: putem
obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele devianţei căutându-le în
interacţiunea dintre personalitatea delincventului cu mediul în care a fost crescut
şi cu societatea în cadrul căreia se situează acest mediu.
Personalitatea individului
Progresele înregistrate în cunoaşterea psihicului uman au făcut distincţia între
ceea ce este înnăscut şi ceea ce este dobândit. Cercetările cu privire la
dezvoltarea individului au contribuit la discreditarea afirmaţiilor implacabile ale
determinismului, făcând să se impună o nouă fiinţă în lumea socială : copilul.
Brusc, adultul a putut fi conceput ca produsul experienţelor trăite în timpul
primei copilării. S-a deschis astfel o nouă cale în prevenirea delincvenţei:
corectarea brutală a conduitelor deviante este înlocuită cu cercetarea tulburărilor
precoce în construcţia personalităţii.
Acest punct de vedere a fost introdus în cercetările despre devianţă de un cuplu
de cercetători americani: Eleanor şi Sheldon Glueck construiesc eşantioane mari
de populaţie (500 delincvenţi, 500 non-delincvenţi, apoi 1000 delincvenţi
juvenili şi 500 de femei delincvente) şi îşi propun să afle „ dacă o trăsătură
psihologică specială are cauze în principal fizice sau socio-culturale”. La
sfârşitul anchetelor lor ajung la următoarea concluzie: comportamentul criminal
aparţine indivizilor care manifestă configuraţii particulare ale însuşirilor
biologice, psihologice şi sociale. În această configuraţie, factorii psihologice
sunt cei care predomină. Întâietatea acordată personalităţii provine, în primul
rând, dintr-o înclinaţie teoretică: pentru soţii Glueck, tendinţele criminale sunt o
parte a dotării mentale a individului şi formarea lor precedă în mod necesar
angajarea în delincvenţă.
Cu alte cuvinte, ar exista o categorie de indivizi cu o construcţie bio-psihologică
ce i-ar predispune la devianţă. Pentru soţii Glueck, originea acestei predispoziţii
trebuie căutată în primul rând în faptul că anumiţi părinţi sunt incapabili să-şi
educe corect copiii, fie din cauza absenţei (divorţ, separare etc.), fie din cauza
incompetenţei (violenţă, lipsă de afecţiune etc.). Constituită de timpuriu în
interiorul unei structuri psihice, personalitatea criminalului nu va face decât să
se afirme progresiv în cursul evenimentelor vieţii.
Pe baza acestei explicaţii, soţii Glueck (1964, pp 83- 172) elaborează „tabele
sociale predictive”: plecând de la 402 variabile grupate în şapte categorii de
factori (constituţia fizică, inteligenţa, structura personalităţii, temperamentul,
originea şi raporturile familiale, parcurs şcolar, timp liber şi obişnuinţe), ei
doresc să ofere un instrument ştiinţific care ar permite să prezică viitorul
delictual al unui copil, desigur cu intenţia de a preveni această variantă, deşi
ineluctabilă din perspectiva datelor obiective.
Explicaţia cauzală a crimei prin trăsăturile psihologice ale individului nu se
împiedică de acest paradox, deoarece este construită pe un suport teoretic care
nu mai cere să fie justificat: prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii.
Dar creionarea genezei personalităţii criminale ne permite să explicăm,
realmente, faptul că un individ devine delincvent şi comite un anumit gen de
infracţiune? Dacă ar fi posibil, ar însemna să admitem ideea că destinele
oamenilor sunt supuse unui principiu al a cauzalităţii. Or, numeroase analize
cantitative au scos în evidenţă imposibilitatea menţinerii unei concepţii liniare în
explicaţia traiectoriilor sociale.
Briar şi Piliavin (1965) au rezumat patru concluzii ale acestor analize în
domeniul delincvenţei:
1. factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform ;
2. indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi
itinerariu, adică nu devin în mod sistematic delincvenţi confirmaţi ;
3. majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă uşor la aceste obişnuinţe la
vârstă adultă ( Gibbs -1977- aminteşte că o renunţare asemănătoare se petrece la
o mare parte a persoanelor încarcerate, care după ispăşirea pedepsei,
abandonează activitatea delincvenţională) ;
4. o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice
care compun modelul deviantului elaborat de criminologie.
Două critici pot fi aduse teoriilor cauzale ale delincvenţei ce acordă întâietate
individului. Prima constă în a afirma că aceste teorii se bazează pe o noţiune de
identitate prea statică. Este greu să ignorăm faptul că biografia unui criminal
este întotdeauna o reconstrucţie, care se realizează pe baza definirii sale
prealabile ca delincvent: într-adevăr, doar în momentul încriminării faptele din
trecutul unui criminal se pot integra într-un tablou de ansamblu pentru a deveni
o probă suplimentară a naturii sale devinate, în sfârşit dovedită. A doua critică se
naşte dintr-o întrebare : este corect să găsim o aceeaşi origine – personalitatea –
pentru fapte de devianţă atât de diferite ? Chiar nu este nici o diferenţă între
acţiunea unui violator înrăit şi cea a funcţionarului model care fură din casa de
bani rămasă deschisă din întâmplare sau între acţiunea unei femei părăsite care
apelează la prostituţie pentru a-şi hrăni copilul şi conduita unui consumator de
droguri ? Dar domeniul activităţilor deviante depăşeşte cu mult acest cerc;
conduitele criminale pot fi de asemenea înfăptuite de cetăţeni onorabili, care
sunt în afara oricărei bănuieli. Astfel, în loc de a raporta formele neasemănătoare
ale conduitelor ilicite la o dispoziţie psihologică unică responsabilă de comiterea
unor infracţiuni, ar trebui să se admită că noţiune a de „personalitate criminală”
nu permite elaborarea unei explicaţii satisfăcătoare asupra crimei şi că, până la
urmă, propune un instrument neadecvat de predicţie.
Recunoscând ca fundamentate aceste duble critici, unii criminologi au conchis
că o explicaţie cauzală asupra devianţei trebuie să diferenţieze între actele care
generează infracţiuni şi să ia în considerare apartenenţa individului la un mediu
care îi formează obişnuinţele. Din acest motiv criminologii au decis să extindă
câmpul investigaţiilor la factori care sunt exteriori individului.
Mediul
„Diferenţele individuale şi de personalitate, ca şi diferenţele în relaţiile familiale
şi în contactele cu alte instituţii şi grupuri, au fără îndoială o mare influenţă
asupra acceptării sau refuzului de angajare în activităţi delincvenţionale. Dar
trebuie să spunem totuşi că dacă n-ar exista o anumită tradiţie în delincvenţă şi
dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulţi dintre cei care devin
delincvenţi în cartierele sărace şi-ar găsi satisfacţia în alte activităţi decât
delincvenţa” .
Acest punct de vedere, ce explică delincvenţa prin luarea în considerare a
condiţiilor de viaţă predominante în zona de rezidenţă, se regăseşte în ceea ce în
mod tradiţional susţine şi sociologia: factorul prim în deprinderea obişnuinţelor
este mediul în care a crescut şi a evoluat un individ, cel care impune un cadru de
referinţe constrângător pentru ceea ce face, simte sau gândeşte un individ. C.
Shaw şi H. Mac Kay, într-o lucrare celebră, încearcă să consolideze acest punct
de vedere, descriind zonele de distribuţie a delincvenţei juvenile în oraşele
americane.
Ancheta pe care au desfăşurat-o, mai întâi la Chicago şi apoi în alte douăzeci de
oraşe americane, constă, după examinarea delincvenţilor judecaţi de tribunalul
pentru minori, în reperarea cartierelor în care ei locuiesc pentru a verifica dacă
există o relaţie între rata criminalităţii şi locul de domiciliu. Pentru a duce la bun
sfârşit comparaţia, ei studiază trei grupuri de delincvenţi deferiţi justiţiei (1900-
1906; 1917-1923; 1927-1933). Pentru fiecare din inculpaţii astfel reperaţi,
cercetătorii însemnează pe o hartă domiciliul şi constată că majoritatea tinerilor
delincvenţi trăiesc în anumite cartiere ale oraşelor, indiferent de schimbările de
populaţie care au afectat aceste cartiere de-a lungul celor 30 de ani studiaţi.
Comparând aceste date cu rata criminalităţii, Shaw şi Mac Kay desenează o
hartă a oraşului Chicago, împărţită în cinci zone concentrice definite printr-un
număr mai mare sau mai mic de delincvenţi inculpaţi care locuiesc aici. La
capătul acestei proceduri, ei reuşesc să circumscrie „zone delincvenţionale”,
care furnizează în mod constant, deci independent de compoziţia lor etnică, cel
mai mare număr de delincvenţi. Rezultatele îi determină să concluzioneze că
locul de domiciliu poate fi considerat un bun indicator al destinului probabil al
unui individ.
Pentru Shaw şi Mac Kay, cei trei factori concură la apariţia aceluiaşi fenomen:
slăbirea controlurilor sociale. Într-adevăr, nu este deplasat să raţionăm că:
1. disoluţia morală ia naştere din lipsurile sărăciei;
2.absenţa de repere stabile este provocată de mutarea şi reînnoirea neîncetată a
locuitorilor;
3.raporturile de reciprocitate devin incerte din cauza coabitării unor grupuri
sociale disparate.
Toate acestea fac imposibilă stabilirea unei stări de normalitate în care
infracţiunile să fie sistematic deconspirate şi cu regularitate pedepsite. În această
situaţie, în care copiii par abandonaţi propriilor greşeli, vagabondajul este
propice pentru constituirea de bande, ce se organizează ca micro-societăţi în
cadrul cărora tinerii se familiarizează cu delincvenţa şi se iniţiază în legile unui
univers social care face parte din mediul lor înconjurător şi pe care îl întâlnesc
zilnic: cel al crimei.
Shaw şi Mac Kay explică deci dezvoltarea criminalităţii prin rolul pe care îl
joacă mediul, confirmând că un copil ce trăieşte într-un univers în care crima
este considerată un comportament normal are mai multe şanse să opteze pentru
delincvenţă, un mod de viaţă căruia îi poate măsura riscurile şi avantajele, decât
un copil izolat total de activitatea criminală. În concluzie, nu te naşti delincvent,
ci devii ; altfel spus devianţa nu este o stare a personalităţii, ci o conduită care se
învaţă în contact cu semenii.
Societatea
Este recunoscut faptul că justiţia şi înainte de ea familia, şcoala, biserica sau
poliţia exercită o constrângere comună asupra indivizilor astfel încât se fondează
o entitate socială unică. Această viziune asupra integrării sociale se regăseşte
atunci când, căutându-se cauza principală a creşterii ratei delincvenţei, se
consideră că aceasta este „societatea”: criza autorităţii care este dovedită precis
de aparenta discreditare a acestor mecanisme esenţiale ale integrării sociale.
De la apariţia statisticii morale s-a convenit să se evalueze pregnanţa pe care o
au instituţiile sociale asupra gândirii oamenilor, prin intermediul unor indici
obiectivi: numărul căsătoriilor, sinuciderilor, infracţiunilor, incriminărilor,
reuşitelor şi eşecurilor şcolare. Dar cum aflăm care este concluzia corectă ce
derivă din aceste statistici şi din fluctuaţiile procentuale : ele semnalează, oare,
un ritm al schimbării ce afectează fiecare din aceste instituţii, o mişcare generală
de transformare a moravurilor sau sunt mărci ale unei anomii care jalonează
evoluţia naturii ordinii sociale ? De fapt, nimic din cunoaşterea statistică nu ne
autorizează să considerăm atenuarea rigorii controlurilor sociale ca fiind o
dereglare ce trebuie remediată mai degrabă decât ca fiind un moment din
evoluţia obişnuită a lucrurilor cărora ar fi absurd să ne opunem.
Desigur, formele sub care se prezintă autoritatea instituţiilor sociale se modifică
: munca femeilor, simplificarea divorţului, recunoaşterea drepturilor copilului,
creşterea autonomiei acordate adolescenţilor, reformele pedagogice,
raţionalizarea sistemului penal, întâietatea prevenţiei faţă de intervenţie şi
represiune. Se ştie că fiecare dintre aceste efecte ale schimbării sociale atrage
propriul act de acuzare : decăderea familiei, demisia părinţilor de la îndatoririle
lor, pierderea influenţei educatorilor, declinul valorilor morale.
Specialiştii însă preferă să privească aceste reincriminări într-o altă lumină : ca
pe nişte factori susceptibili de a explica variaţiile ratei delincvenţei.
Devianţa morală – cauze şi consecinţe
Dacă avem în vedere fenomenul în ansamblul său, atunci acestea sunt, cel puţin,
următoarele:
1. Devianţa este produsul schimbării normativităţii morale. „Vremurile” când se
produc astfel de schimbări profunde sunt aşa zisele epoci revoluţionare „ de
răsturnare a vechii ordini sociale, care afectează profund semnificaţiile
contextului normativ, implicând, o îndelungată perioadă de timp pe indivizi să
se orienteze în acţiunile şi conduitele lor după repere clare stările anomice
determinate de un exces de coerciţie, mai ales atunci când normele sunt
inadecvate relaţiilor existente;
2.Devianţă – ca rezultat al „desocializării”. Plasat într-un mediu caracterizat prin
norme, valori, comportamente şi stiluri de viaţă diferite de cele ale mediului de
apartenenţă primar, unii oameni se confruntă cu dificultatea asimilării
adecvate a acestora, ceea ce duce la dezorientare, ambivalenţă,
dezorganizare etc. individul devine un marginal;
3.Devianţă morală – ca manifestare a socializării negative. Avem în
vedere imperfecţiunile posibile în procesul educaţiei morale anterioare care fac
aproape imposibil „transferul” ordinii (normativităţii) morale dezirabile la
nivelul vieţii individuale;
4.Devianţă – ca rezultat al imposibilităţii unei ordini morale întemeiată pe
consens normativ între toţi oamenii. Conflictul moral, determinat de poziţii şi
mentalităţi diferite;
5.Devianţă – ca produs al procesului de „etichetare morală”, al aprecierii
morale, al controlului. Este evident că în actul aprecierii morale intervine un
ansamblu de aspecte (valorice, informaţionale, afectiv – emoţionale),
individuale sau colective, care poate duce la forme denaturate de apreciere
(criticismul tendenţios, oportunist etc.) şi deci la a eticheta ca
deviante comportamente morale, de altfel.
Comportamentele deviante având o cauzalitate multifuncţională insuficient
precizată (ca şi în cazurile de devianţă psihică) trebuie tratate printr-o „profilaxie
multifuncţională”, în care intervenţiile preventive să se adreseze diferitelor
combinaţii de factori de risc. Profilaxia multifactorială, concentrată simultan
asupra unor combinaţii de factori de risc, întrerupând lanţurile de coincidenţă ce
duc la tulburări de comportament, poate întârzia sau împiedica apariţia
fenomenelor de devianţă. In această perspectivă trebuie subliniat că
culpabilizarea oamenilor, a unui grup de oameni sau a unui lider, în cazul
producerii unor comportamente deviante, reprezintă o acţiune unilaterală,
nerealistă şi nebenefică pentru cercetarea adevăratelor cauze.
Pentru a înţelege mecanismele care conduc la manifestările de devianţă şi pentru
a identifica, în consecinţă, posibilităţile instituţiilor statale de a le preveni şi
limita se impune orientarea efortului de concentrare asupra factorilor de
personalitate, condiţiilor de mediu atât din perspectiva psihiatriei, cât şi a
psihologiei si sociologiei.
Sunt destul de frecvente situaţiile când desemnarea unui individ ca fiind deviant
sau nondeviant nu depinde de ceea ce face efectiv acest individ (încălcarea
normelor morale are o importanţă scăzută în acest sens), ci de ceea ce cred
ceilalţi despre actul sau în raport cu criteriile impuse de modelul normativ
dominant. Ca să nu mai vorbim de situaţiile în care statisticile întocmite de
„comisiile” de control sunt manipulate de către acestea, provocând o inflaţie
artificială a tendinţelor de devianţă. Este vorba în acest ultim caz, mai mult de o
„devianţă inclusă” realităţii decât dedusă din ea.
Dacă raportăm fenomenul la nivelul individului, printre cazurile principale ale
comportamentului moral deviant se pot enumera:
1. Individul nu cunoaşte concret comportamentul moral dezirabil. Este cazul
recrutului, elevilor şi studenţilor, la începutul şcolii, nou angajatilor al cadrelor,
proaspăt absolvente, care nu reuşesc (fie că nu pot, fie că nu vor) să pătrundă
conţinutul normelor morale specifice instituţiei şi rangului lor;
2.Conflictul dintre normele grupului formal şi cele ale grupului informal din
care militarul face parte;
3. Lipsa motivaţiei pentru respectarea normelor morale, dacă devianţă morală
cauzată de ignoranţă şi incapacitate este gravă, atunci „devianţă
motivaţională” este şi mai gravă. Aceasta pentru ca lipsa motivaţiei indică eşecul
acţiunii de educaţie morală şi constituie premisa delicventei.
Nu există un suport biogen al comportamentului moral deviant. El se regăseşte
în microclimatul în care individul a fost crescut, în factorii educaţionali care au
acţionat asupra lui. Este la fel de adevărat însă că tânărul poate să-şi formeze o
atitudine ostilă normelor morale în cadrul vieţii.
Comportamentul moral deviant se reduce, în final, la două tipuri, caracteristice:
imoral şi amoral.
Imoralul cunoaşte normele morale, le asimilează la nivel cognitiv, în sensul că el
doar ştie ceea ce trebuie să facă sau să nu facă bine. Dimpotrivă el încalcă prin
actele şi atitudinile sale normele morale. Intrând în conflict cu normele morale,
el recurge la strategii de apărare în faţa opiniei colective (înşelare, minciună,
ipocrizie), ceea ce îl aduce adesea în conflict cu colectivitatea, suportând
sancţiunea ei morală, dar facandul pe acesta sa fie pus in centrul atentiei. Pentru
unii indivizi a fi in centrul atentiei este mai important si mai placut decat a fi
blamat de societate. Tipul caracteristic al imoralului este refractarul în sensul
negativ al cuvântului. Trebuie precizat însă că imoralul poate să nu respecte
normele morale generale specifice vieţii sociale, dar să se conformeze unui grup
social, el însuşi deviant.
Amoralul nu cunoaşte, nu decodifică semnificaţiile normelor şi valorilor morale.
Nu se poate vorbi la un om matur ca fiind în toate şi totdeauna amoral (în afara
moralei, a binelui şi răului). Este amoral omul care nu cunoaşte normele morale,
se află în faza critică de cristalizare a convingerilor (a tatonării, a oscilaţiei) şi,
ca atare, sfidează convenienţele exterioare, normele de etichetă.
Orice comportament deviant este sancţionat, dar nu pretutindeni se sanctioneaza
acelasi comportament. În general, comportamentul moral deviant este sancţionat
diferit faţă de celelalte forme de devianţă. Nu discutăm aici faptul că nu toate
devianţele comportamentale sunt sancţionate, „vizibilitatea”, în sens larg,
constituind condiţia relevării comportamentului deviant. Comportamentul moral
deviant este sancţionat pe cale psihologică, prin opinia publică (a colectivului),
şi îmbracă forma blamului. Pentru a funcţiona, această „instanţă” de judecare
morală trebuie construită şi întreţinută, stimulată, deoarece alta nu o poate
substitui. Astfel trebuie de stiut ca exista o serie intreaga de comportamente pe
care statul si legea nu le va pedepsi nici odata, dar in schimb acestea pot fi
pedepsite mult mai dur de societate.
Desigur multe din comportamentele deviante se datorează unor carenţe
educative sau unor trăsături negative de personalitate; multe dintre manifestările
de dezadaptare faţă de solicitările mediului social au însă o determinare socială.
De aceea, analiza situaţiei şi atitudinilor specifice generaţiei tinere este de mare
importanţă, întrucât, aşa cum relevă unele studii şi documentare privind cazurile
de abateri, problemele cu care se confruntă tineretul, gândurile şi frământările
sunt influenţate de acestea.
In această perspectivă, o serie de studii sociologice şi date statistice impun
recunoaşterea condiţiei specifice actuale a tineretului definită prin: fragilitatea
socio-economică; rezistenţa oscilantă la situaţia de restructurare prin care trece
societatea şi economia românească; în unele cazuri, slaba speranţă de realizare
socio-profesională şi familială. Se constată o creştere a fenomenului
infracţionalităţii în rândul tinerilor şi, în unele cazuri, opţiunea de a părăsi ţara şi
de a se stabili în străinătate.
Toate aceste aspecte reprezintă tot atâtea semnale ale riscului unei posibile
erodări a atitudinii moral patriotice şi de neangajare în plan social, deci de
diminuare a sentimentului de responsabilitate socială , cu repercusiuni şi în
planul îndeplinirii datoriei sociale.
Care trebuie sa fie atitudinea factorilor responsabili faţă de devianţa morală?
Acţiunea, trebuie desfăşurată pe întreaga dimensiune a tripticului profilaxie –
terapie – recuperare. Fiecare fază presupune acţiuni specifice.
Faza prevenţiei (profilaxiei) presupune măsuri împotriva individului sau a
colectivităţii în vederea prevenirii cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care
pot provoca devianţa morală.
Iată câteva posibile:
– remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat social;
– prevenirea riscului de eşec adaptiv;
– depistarea tulburărilor de comportament şi a „predispuşilor” etc.
Faza terapeutică (intervenţia) cuprinde măsuri de combatere a conduitei
deviante, a circumstanţelor care o întreţin sau o agravează. Recuperarea (post -
intervenţia) vizează măsuri de lichidare sau anulare a consecinţelor conduitei
deviante, îndreptate atât asupra individului, cât şi asupra colectivităţii din care
face parte.
FUNCŢIILE DEVIANŢEI
Nu sunt multe situaţiile în care putem sau suntem dispuşi să ne dezvăluim în
mod profund celorlalţi. Adesea, suntem constrânşi să adoptăm o anumită
conduită în funcţie de rolul jucat: de tată/mamă, soţ/soţie, cadru didactic, coleg,
prieten etc. Rolul social, ca aspect dinamic al statutului, exprimă atât
comportamentul efectiv jucat, cât şi prescripţia normativă cu privire la acesta.
Prin urmare, putem spune că rolul este un ansamblu de aşteptări consensuale
funcţionând ca o normă, care delimitează un set de comportamente şi atitudini
adecvate (permise sau dezirabile), de cele inadecvate, deviante (interzise sau
indezirabile) în diversele contexte sociale.
Prescripţiile normative de rol, afirma T. Parsons (1951), pot rezulta din procesul
socializării sau din cel al interacţiunii sociale. În raport cu procesul socializării,
devianţa vizează rolurile inadecvate (de ex., cel de hoţ, vagabond, pervers
sexual etc.) care constituie o ameninţare pentru existenţa societăţii, deoarece
asumarea lor frecventă conduce la desocializarea indivizilor respectivi. Apariţia
unui grup de devianţi indică existenţa unui conflict între majoritate şi grupul
minoritar, marginal. Reacţiile devianţilor pot fi: 1. contestarea din interior a
statutului marginal şi a motivelor marginalizării sau 2. indiferenţa. În ambele
situaţii, devianţa ar avea - după Parsons (apud. A. Ogien, 2002) - o funcţie
pozitivă: în primul caz induce schimbarea socială (însă nu orice schimbare
socială este şi una dezirabilă), iar în al doilea, asigură întărirea coeziunii grupului prin fixarea pedepselor pentru cei care nu se supun normelor grupale.
În cadrul interacţiunilor sociale, normalitatea apare atunci când individul
stabileşte între observarea unui fenomen şi interpretarea lui o corelaţie în
conformitate cu modul de judecată al majorităţii indivizilor. Devianţa apare
tocmai ca abatere de la aşteptările standard şi de la modul obişnuit de a percepe
lumea. Discrepanţele dintre reacţie şi aşteptările cu privire la aceasta perturbă
procesul comunicării, favorizând evoluţia spre disoluţia relaţiilor sociale. În
acest sens, devianţa devine generatoare de stări şi fenomene patologice.
Spre deosebire de Parsons şi apreciind caracterul normal, necesar şi funcţional
al devianţei, E. Durkheim identifica patru funcţii importante ale actelor
deviante, toate pozitive prin finalitatea lor:
1. marchează graniţele comportamentului permisiv, clarificând ceea ce
societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Delimitarea
acţiunilor corecte, dezirabil, necesită o clarificare a ceea ce apare ca
incorect şi indezirabil;
2. etichetarea actelor deviante întăreşte forţa morală a comportamentului
considerat acceptabil de societate. Autoritatea conştiinţei morale nu ar
putea funcţiona fără existenţa devianţei, după cum binele nu poate
exista în afara răului;
3. măreşte solidaritatea socială şi unitatea oamenilor în jurul aceleiaşi
atitudini faţa de comportamentul deviant;
4. generează schimbarea socială, în cadrul devianţei fiind propuse
alternative la normele şi valorile existente.
La rândul său, Robert Merton făcea distincţie între obiectivele culturale şi
normele instituţionale care definesc cinci moduri de adaptare a rolului
individului la situaţiile în care este implicat. Ele variază între două extreme: de
la conformitate la evaziune şi sunt prezentate sintetic în următorul tabel.
Conformitatea este starea firească, cea mai des întâlnită în societate. Toate
celelalte patru moduri de adaptare sunt considerate deviante. Inovatorii admit
valorile sociale dar încearcă să le modifice, să le amelioreze (de ex., creatorului
dar şi a trişorului). Ritualiştii sunt obsedaţi de respectarea normelor, din care fac
un ritual (de ex., birocraţii rigizi, subalternul obedient, supus în întregime
autorităţii şefului său, militanţii politici - sclavi ai unei anumite ideologii etc.).
Evaziunea sau retragerea este modul cel mai puţin răspândit, ce apare la
indivizii asociali (care sunt în societate, fără să fie totuşi): drogaţi, beţivi cronici,
psihotici, paria societăţii etc. Răzvrătiţii sau rebelii încercă să stabilească o nouă
ordine socială şi normativă; printre ei se află: revoluţionarii, membrii unor
grupări fanatice religioase sau teroriste, subculturile juvenile apărute ca reacţie
la normele şi valorile adulţilor (hippy, rockerii, sataniştii etc.).
Este dificil însă de evaluat care mod de adaptare este mai deviant şi care mai
puţin. Analiza devianţei realizată de R. Merton demonstrează că noţiunea de
funcţie şi disfuncţie este relativă. Astfel, deşi inovaţia explică probabil cel mai
bine delincvenţa, (deoarece escrocii, vânzătorii de droguri, piraţii de casete şi
CD-uri îşi aleg mijloace dezaprobate social în scopul convenţional al succesului
şi bunăstării economice), ea reprezintă - potrivit lui R. Merton - o formă de
devianţă pozitivă şi absolut necesară pentru progresul societăţii. inovatorii, ca şi
rebelii, joacă un rol esenţial în procesul schimbării societăţii. Cei definiţi ca
devianţi pot deveni la un moment dat eroii viitorului. Este şi cazul
revoluţionarilor, artiştilor nonconformişti, a creatorilor din diversele domenii
practice sau teoretice). Cei care au luptat pentru dreptul de vot al femeii au fost
consideraţi devianţi la vremea respectivă dar, astăzi, dreptul femeii de a-şi
exprima liber opiniile politice şi de a vota sunt considerate absolut normale.
Devianţa îndeplineşte şi o funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură
eliberarea de tensiune, chiar dacă numai temporar. În acest sens, prostituţia ar
Moduri de adaptare Scopuri Mijloace
1. Conformitate + +
2. Inovaţie + -
3. Ritualism - +
4. Evaziune (sau
Retragerea)
- -
5. Răzvrătire (sau
Rebeliune)
+ +
(+) acceptare; (-) respingere; (+) respingere şi înlocuirea
cu scopuri şi mijloace noi
permite satisfacerea nevoilor sexuale ale celor care nu reuşesc să întreţină relaţii
sexuale normale din diverse motive, tot aşa cum homosexualitatea ar permite
satisfacerea nevoilor sexuale ale persoanelor care nu pot întreţine relaţii de tip
heterosexual. De asemenea, devianţa permite manifestarea nemulţumirilor faţă
de unele norme inechitabile ale autorităţii. Astfel de nemulţumiri pot da naştere
unor acţiuni deviante, cum ar fi protestele, demonstraţiile sau revoltele,
apreciate de putere ca fiind destabilizatoare pentru sistemul social. În toate
aceste situaţii, eliberarea cathartică este indiciul în fapt al unei disfuncţii.
Sinteza funcţiilor pozitive şi a disfuncţiilor devianţei, care ne serveşte drept
concluzie la acest subcapitol, este cea realizată de Albert Cohen (1966). Autorul
enumeră patru funcţii pozitive ale comportamentului deviant (extrem de
apropiate de cele enunţate de Durkheim):
definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării
ambiguităţii acestora;
creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;
producerea unor schimbări necesare în sistemul social;
considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa.
Funcţiile negative sau disfuncţiile enumerate de Cohen sunt:
eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;
subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii;
reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normală a
sistemului social şi dezvoltarea unor conflicte între rolurile sociale.
Deşi încălcările normelor conduc, la prima vedere, inevitabil, la destabilizarea şi
perturbarea sistemului social, ele pot avea şi un efect contrar. De altfel,
considerăm că funcţiile pozitive ale devianţei sunt cel puţin la fel de importante
ca şi disfuncţiile pe care le poate crea.
Clasificarea tipurilor de devianţă
Având la bază perspective teoretice mai mult sau mai puţin diferite asupra
comportamentului deviant, criteriile mai frecvent utilizate în clasificarea
tipurilor devianţei sunt următoarele:
1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei, J. Fichter
realiza distincţia dintre devianţa pozitivă şi cea negativă. Devianţa pozitivă
implică faptul că individul se abate de la stereotipurile conformităţii şi
adoptă/creează norme şi valori noi, superioare, aşa cum se întâmplă în cazul
invenţiei şi, uneori în cel al inovaţiei (în accepţiunea dată de Merton). Devianţa
negativă presupune încălcarea normelor medii ale unui grup social, aşa cum se
întâmplă în cazul comportamentelor disfuncţionale, aberante şi delincvente.
Există însă şi o devianţă neutră, care acoperă conduitele tolerate de grup ce nu
afectează unitatea şi coeziunea sistemului (bizareriile comportamentului
excentric, gesturile insolite sau nonconformismul vestimentar).
2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante, J.A. Perez
(1996) a făcut distincţia între devianţa gravă (omuciderea sau perversiunile
sexuale) şi devianţa lejeră, mai puţin gravă (devianţa în traficul auto sau în
consumul de alcool). Orice persoană încalcă din când în când regulile în limitele
toleranţei colective (devianţă lejeră). Persoana nu se consideră deviantă şi
continuă să fie acceptată social, ceilalţi ignorând această formă de devianţă. un
şofer care circulă în afara localităţii cu 100 km/oră nu se consideră deviant, în
ciuda limitării legale a vitezei dintre localităţi la 90 km/oră. Autorul a
demonstrat viabilitatea distincţiei, arătând că devianţa lejeră este acceptată de
subiecţi ca făcând parte din stereotipul in-group-ului, în timp ce, devianţa gravă
(cum ar fi înclinaţia spre perversiunile sexuale) este o trăsătură pe care subiecţii
nu o tolerează în imaginea propriului grup, ea fiind utilizată în discriminarea
out-group-urilor.
3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante, Edwin Lemert
(1951) deosebea devianţa primară (faptul de a încălca o normă), de cea
secundară (recunoaşterea oficială a cestei încălcări de către o instanţă
desemnată în acest scop). Autorul consideră avem de-a face cu devianţa primară
atunci când transgresarea normelor are un caracter temporar şi nerepetitiv. Ea
are implicaţii minime asupra statului social şi a edificiului psihic al unei
persoane care a comis un act ilicit sau condamnabil. Ca efect al reacţiei sociale,
devianţa secundară devine un fapt central în existenţa trangresorului normelor
sociale. A te plimba gol prin propria casă este o devianţă primară, care poate fi
(eventual) sancţionată doar de membrii propriei familii sau de cei cu care
persoana împarte acelaşi locuinţă. Pe un bulevard aglomerat, aceeaşi conduită
atrage intervenţia forţelor de ordine, deviantul riscând să sfârşească într-un
spital de psihiatrie. Identificată şi etichetată devianţa devine secundară.
Lemert considera că atunci când o devianţă primară devine secundară pentru
prima dată, ea nu decide automat destinul deviantului, acesta având posibilitatea
de a alege între alternativa perseverării şi cea a renunţării la infracţiune.
Individul se angajează în mod repetat în devianţa secundară va trebuie să poate
stigmatul de deviant, care-i va modifica treptat identitatea socială şi concepţia
de sine.
4. În funcţie de "transparenţa" conduitei deviante, deosebim devianţa
deschisă, care poate fi mai uşor observată şi evidenţiată de reprezentanţii
instituţiilor de control social, de devianţa ascunsă sau secretă, care constă mai
ales în "patologiile sexuale" sau în actele de corupţie ale oficialilor politici şi ale
funcţionarilor statului, care rămân ascunse ochiului public. Analizând consumul
de marijuana la cântăreţii de cabaret, H. Becker (1963) sublinia că această
formă de devianţă se consumă departe de cei care ar putea-o eticheta negativ,
drogatul tinzând să-şi ascundă comportamentul persoanelor apropiate lipsite de
patima drogului (părinţi, fraţi, prieteni care nu se droghează etc.) De altfel,
majoritatea actelor deviante rămân necunoscute publicului larg.
5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei, distingem
devianţa penală (infracţiunile), sexuală (delictele sexuale, preferinţele şi
identităţile sexuale deviante), politică (terorismul), religioasă (fanatismul),
familială (maltratarea, abuzul) sau autodistructivă (sinuciderea, consumul de
droguri etc.).
6. În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant deosebim devianţa individuală, de cea de grup. Cea din urmă presupune
socializarea în cadrul unor subculturi deviante (cum ar fi reţelele traficului cu
carne vie sau cu droguri). Lawrence Sherman a introdus chiar noţiunea de
devianţă organizaţională pentru a desemna actele de corupţie comise de
agenţiile de control social, desemnate chiar cu prevenirea şi combaterea
corupţiei.
7. În funcţie de sănătatea psihică a deviantului a fost deosebită
devianţa "normală", de cea "patologică". Aşa-zisa devianţă "normală" este
considerată de o mare parte a membrilor unei societăţi ca o practică firească,
deoarece este manifestată sau practicată de segmente relativ mari de populaţie
(spre exemplu, relaţiile sexuale premaritale sau masturbarea). Actele deviante
"normale", specifice omului sănătos psihic, nu intră în prea mare conflict cu
morala publică. Devianţa "patologică" este prezentă în cazul bolnavilor psihic
care nu au fost socializaţi într-o subcultură deviantă şi care prezintă o conduită
anormală. Violurile comise asupra persoanelor necunoscute şi actele de incest
sunt unele dintre cele mai frecvente forme de devianţă patologică.
8. În funcţie de criteriile medico-legale şi criminologice, V.T.
Dragomirescu (1976) deosebeşte:
comportamentul deviant (constând în abaterile ne-sancţionate de la
normele sociale, inclusiv penale);
comportamentul aberant (incluzând aspecte medico-legale şi
psihopatologice, într-o anumită măsură scuzabile datorită absenţei
discernământului la bolnavii psihic sau a caracterului voluntar al acţiunii
la persoanele cu handicapuri fizice);
comportamentul antisocial sau infracţional (care vizează aspectele
judiciare ale comportamentului, sancţionat penal). Acesta poate cuprinde,
la rândul său, patru sub-tipuri (primele două fiind preponderente în cadrul
delincvenţei juvenile): comportamentul antisocial accidental sau
ocazional; comportamentul predelictual; comportamentul delictual
propriu-zis; comportamentul infracţional patologic.
Puţine dintre criteriile menţionate sunt utilizate concomitent, probabil pentru a fi
evitate confuziile ce pot să apară în condiţiile folosirii unor criterii prea
apropiate sau chiar parţial suprapuse. Apreciem că, etichetarea şi sancţionarea
actelor deviante depinde natura normelor încălcate, de gradul de toleranţă al
societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl reprezintă
conduita deviantă.
Corelaţii între diferite tipuri de conduite deviante
După cum am văzut deja, actele deviante prezintă o extraordinară variabilitate şi
extensiune în timp şi spaţiu. Este posibil ca nişte comportamente atât de diferite
să aibă una şi aceeaşi cauzalitate? Ca una şi aceeaşi explicaţie să se aplice unui
mare număr de conduite deviante? Răspunsul afirmativ la aceste întrebări tinde
să fie susţinut de ipoteza puternicei atracţii dintre formele comportamentului
deviant sau de puternica tendinţă spre aglutinare a actelor deviante (M. Cusson,
1997). În susţinerea acesteia, iată câteva dintre cele mai frecvente corelaţii
pozitive, inventariate de Cusson, între diferitele tipuri sau categorii de acte
deviante.
1. Devianţa şcolară - delincvenţa juvenilă. Devianţa şcolară este adesea
împletită cu delincvenţa juvenilă, corelaţiile pozitive dintre aceste două variabile
fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate. În mediul şcolar, tinerii
delincvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi şi au tendinţa de trişa, fiind adesea
expulzaţi din clasă sau şcoală. Lipsa de la şcoală (chiulul) este frecvent în cazul
lor.
2. Furt - violenţă. Furtul se află în corelaţie pozitivă cu violenţa
deoarece, ea constituie un mijloc rapid de însuşire a bunului altcuiva şi pentru că
victimele tind să îşi apare proprietatea cu întreaga forţă de care dispun.
3. Delincvenţă - toxicomanie. Asocierea dintre delincvenţă şi
toxicomanii (implicit alcoolismul) este una din relaţiile cele mai bine stabilite în
criminologie. Alcoolul reduce inhibiţiile şi, de aceea, nu este surprinzător faptul
că cei care consumă mai mult alcool folosesc un stil jignitor de adresare şi ajung
să lovească şi să rănească pe cei din jur. Conform datelor Departamentului de
Justiţie al SUA, printre deţinuţi se află de trei ori muţi alcoolici decât printre
americanii de mijloc. La delincvenţi, alcoolul este un factor de recidivă. În unele
state americane, poliţia dispune realizarea analizei urinei persoanelor arestate
(pentru diferite delicte, fără legătură vizibilă cu drogurile) şi a rezultat că între
58 şi 74% dintre aceste persoane prezintă resturi de cocaină sau heroină în
organism. Astfel, 78% dintre deţinuţii penitenciarelor americane au folosit un
drog ilegal, în timp ce, procentul echivalent pentru ansamblul populaţiei este de
37%. Doi deţinuţi din cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal
sau a alcoolului în momentul comiterii delictului. De asemene, frecvenţa
activităţii infracţionale variază odată cu nivelul heroinei în organism. Spre
exemplu, narcomanii din Harlem care consumă zilnic heroină comit de cinci ori
mai multe furturi calificate decât consumatorii accidentali.
Afirmaţia că drogul conduce la criminalitate nu este decât parţial adevărată, din
moment ce, majoritatea narcomanilor americani şi-au început activitatea de
delincvenţă înainte de a fi consumat droguri. Legăturile strânse dintre
toxicomanie şi furt nu se datorează doar relaţiei de cauzalitate dintre ele, ci şi
unor factori comuni ce acţionează asupra amândurora.
4. Suicid - omucidere. Mult timp s-a crezut că există o corelaţie negativă
între sinucidere şi omucidere, idee respinsă categoric de E. Durkheim (1897,
1993, trad.). Adesea, rata sinuciderilor variază independent de rata omuciderilor;
totuşi în SUA se observă relaţiile destul de strânse între
aceste două tipuri de devianţă. Grupul cu rata cea mai mare de omucideri, cel
al tinerilor negri de sex masculin din mediul urban, are şi cele mai ridicate
rate de sinucidere.
5. Toxicomanie - suicid. Relaţii strânse există şi între toxicomanie şi
sinucidere. La persoanele care consumă substanţe psihotrope, frecvenţa
sinuciderii şi a tentativei de suicid est mai mare comparativ cu proporţia
acestora în ansamblul populaţiei.
6. Polivalenţa delincvenţilor recidivişti. Delicvenţii recidivişti sunt
rareori specialişti. Majoritatea lor trec de al furtul benign la cel grav, de la
vandalism la violenţă. indivizii care se dedau furtului recurg adesea la
agresivitate şi nu refuză traficul de droguri sau, atunci când se iveşte prilejul,
violul.
Toate aceste constatări au condus la concluzia existenţei unei anumite
predispoziţii spre devianţă, manifestată prin transgresiuni polimorfe, pe de o
parte, iar pe de alta, la concluzia existenţei unor diferenţe individuale
semnificative şi relativ stabile între delincvenţi şi non-delincvenţi.
Numărul variabilelor avute în vedere în studiile comparative s-a modificat în
decursul timpului. Astfel, pe la mijlocul secolului al XlX-lea s-au stabilit
cinci caracteristici de bază ale delincvenţei în general: ea este constantă,
masculină, juvenilă, urbană şi înfăptuită de cei defavorizaţi. Cu timpul,
numărul variabilelor avute în vedere a crescut foarte mult, de la vârstă, sex,
loc de rezidenţă, statutul socio-economic, tipul infracţiunii, la variabile noi
precum: categoria socio-profesională, originea etnică, nivelul de pregătire
şcolară, relaţiile cu mediul delincvenţial, datele despre familie sau despre
profilul psihologic al delincventului etc. Unele variabile au fost abandonate,
cum s-a întâmplat cu cea a climatului geografic (numită şi "legea termică"), la
modă la sfârşitul secolului al XiX-lea. "Legea termică" stipula faptul că,
criminalitatea variază după temperatură: crimele pasionale prevalează în
ţările calde, în timp ce crimele împotriva proprietăţii prevalează în zonele reci
etc.
Actualmente, inventarierea infracţiunilor, a tipologiei autorilor şi a
condamnărilor pronunţate a condus la analiza comportamentului deviant
penal pe baza unei date obiective, cea a ratei infracţionalităţii (naţionale,
zonale, anuale etc.). Dar, validitatea statisticilor criminalităţii este adeseori
contestată de cei care susţin că "cifra neagră" a delincvenţei (dată de diferenţa
dintre numărul real al delictelor înfăptuite şi cele înregistrate) este foarte
mare.
Actele deviante specifice
Conduitele deviante de simulare
Duplicitatea reprezintă acţiunea unei persoane de a de a afişa sentimente şi
gânduri diferite de cele pe care le are cu adevărat, de a adopta şi manifesta
atitudini diferite de pe care le are în realitate. Ea ne permite să apreciem măsura
integrităţii morale a unei persoane, gradul în care şi-a elaborat atitudinea faţă de
"bine" şi faţă de "rău". Periculozitatea conduitei duplicitare constă în "caracterul
premeditat şi conştient" al inducerii în eroare: persoana îşi pregăteşte terenul de
acţiune, îşi caută argumente, îşi stabileşte alibiuri, anticipează consecinţele unui
act, cel mai adesea, cu un conţinut social negativ (T. Rudică, 1990, p.81). Din
acest motiv, conduita duplicitară este considerată a fi o conduită pre-
infracţională, deşi poate fi asociată conduitei deviante infracţionale. Duplicitatea
caracterizează toate formele simulării.
Simularea desemnează acţiunea persoanei de a face să pară real ceva ireal,
pentru a crea o falsă impresie cu privire la sine, la stările sau scopurile sale. Ea
poate avea sau nu un substrat psihopatologic. La indivizii normali, simularea
poate fi adaptativă sau dezadaptativă. Prezentă şi în lumea animală, simularea a
apărut în specia umană pentru a răspunde nevoilor de adaptare la mediul social
şi la semeni. Deşi recunosc înalta datorie de a spune adevărul, persoanele mai
abile din punct de vedere social îmbracă adevărul într-o mantie agreabilă,
conform proverbului "adevărul nu trebuie arătat gol, ci în cămaşă". Simularea
adaptativă are însă un caracter circumstanţial.
Întrucât adevărul crud poate să aibă consecinţe nefaste şi în lipsa diplomaţiei,
unii indivizi pot alege soluţia ocolirii adevărului, a falsităţii. Atunci când apare
obişnuinţa de a mistifica, de a dezinforma sau deruta cu rea credinţă, simularea
apare ca o formă specifică a dezadaptării sociale, ca o manifestare caracterială,
conturată în atitudini indezirabile sau reprobabile. În acest caz, actul simulării
se transformă într-o conduită deviantă, plasată la limita dintre conduitele
normale şi cele patologice. El devine acţiunea prin care cineva imită sau îşi
provoacă diverse modificări corporale sau psihice, cu scopul de a obţine
anumit avantaje, materiale sau morale. În această formă, simularea apare, spre
exemplu, la elevii leneşi care mimează boala pentru a chiuli de la ore, la
adolescenţii sau adulţii dezadaptaţi care mimează boala pentru a fugi de unele
responsabilităţi sau pentru a obţine un profit material sau moral etc. Pentru a-şi
atinge scopurile, indivizii reproduc fidel simptomele specifice unor boli psihice
sau somatice sau îşi provoacă unele infirmităţi, recurgând la automutilare.
Remediile psihopedagogice ale simulării, ca tulburare caracterială, pot fi cu atât
mai eficiente cu cât sunt mai de timpuriu utilizate în dezvoltarea psihosocială a
copilului. Ele presupun: instituirea unui regim de viaţă ordonat, dezvoltarea
simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate,
corectarea cu mult tact a fabulaţiilor exagerate, valorizarea sincerităţii, curajului
şi încrederii etc.
În simularea cu substrat psihopatologic, acţiunea de a crea aparenţele unei
acţiuni sau atitudini se produce involuntar sau inconştient. Simulantul patologic
se înşeală pe el însuşi, în timp ce simulanţii normali caută în mod deliberat să-i
înşele pe ceilalţi. Aşa se întâmplă, spre exemplu în isterie, bolnavul fiind tentat
să simuleze diferite boli grave precum: paralizia, epilepsia, mutismul, surditatea
etc. (T. Rudică, 1990, p.88).
Antoine Porot apreciază că, orice atitudine suspectă de simulare impune o
analiză minuţioasă a:
fondului mental şi a factorilor endogeni şi exogeni care au contribuit la
producerea ei;
particularităţilor manifestărilor;
valorii lor expresive;
raportul între starea somatică sau mintală reală şi tulburarea funcţională
sau psihică aparentă, sugerată.
Constatarea prezenţei derutante a diferitelor grade de prefăcătorie din partea
bolnavilor, a determinat concentrarea eforturilor medicilor psihiatrii şi ale
psihologilor de a identifica tipurile sau formele simulării. În cursul secolului al
XVII-lea, Paulo Zacchia stabilea două categorii de conduite simulante:
exagerarea bolilor existente şi simularea completă a bolii. Sollier (1915) făcea
deosebire între simularea - creatoare, agravarea (exagerarea) - amplificatoare şi
perseverarea - fixatoare. Marc (1928) făcea distincţie între bolile simulate în
simptome (prin imitare) şi bolile simulate în cauze (sau provocate), iar
Robercourt clasifică tipurile simulării după modul lor de realizare: prin nararea
simptomelor, exagerarea simptomelor şi provocarea simptomelor.
Mai recent, cercetările privind psihopatologia comportamentului deviant (V.T.
Dragomirescu, 1976) au impus trei categorii de simulare:
Simularea preventivă pregăteşte apariţia unei conduite deviante. Ea are un
caracter premeditat şi conştient, de inducere în eroare. Ea anticipează un act, cu
un conţinut adesea antisocial. Este o formă predeviantă şi pre-infracţională, în
care subiectul îşi pregăteşte terenul de acţiune, îşi caută argumentele, îşi
stabileşte alibiurile etc.
Simularea contaminativă este specifică pentru colectivităţile restrânse, cu
regim special (ca în penitenciare sau în alte medii restrictive), fiind determinată
în primul rând de situaţiile de frustrare şi cu caracter inductiv, sugerat, în care
iniţiativa aparţine, mai ales, personalităţilor dizarmonice. În patologia somatică
generală, această formă este mai frecvent întâlnită prin simularea unor
intoxicaţii sau a unor boli infecţioase, iar în patologia specială prin simularea
unor afecţiuni dermatologice, traumatologice etc.
Disimularea desemnează o conduită deviantă care reflectă o motivaţie
psihopatologică particulară, la care se adaugă o condiţie favorizantă, o situaţie
psihologică sau de ordin social (de exemplu, de frustrare sau de îngrădire a
drepturilor subiectului). Ea poate însoţi o conduită deviantă complexă, cum ar fi
comportamentul auto şi heterodistructiv al melancolicilor (cu idei de suicid sau
obsedaţi de ideea de răzbunare). Atunci când apare la bolnavii psihici cronici
incurabili, actul disimulării trebuie deosebit de starea de remisiune a bolii, cu
care se confundă uşor deoarece ambele au un caracter episodic, temporar. În
practica medico-legală, disimularea se întâlneşte la indivizii care încearcă să
ascundă anumite leziuni sau boli în scopul de a obţine anumite avantaje sau
beneficii. Spre exemplu, în perioadele de compensare, personalităţile
dizarmonice îşi pot ascunde structura pentru a obţine drepturi sau acte ne-
cuvenite, încadrarea într-o muncă incompatibilă cu boala, permisul de
conducere sau încredinţarea de minori. Tăinuirea bolii poate viza şi sustragerea
de la unele pedepse penale sau evitarea unor prejudicii materiale sau morale
precum: interzicerea practicării unor meserii sau pensionarea etc.
C. Gorgos (1987) consideră că disimularea este uneori socialmente utilă şi
necesară, ca în cazul minciunilor convenţionale, al relaţiilor ierarhice sau al
disimulării profesionale. În aceste situaţii, motivele nu mai au un caracter
psihopatologic. Ele pot fi extrem de variate: de la dorinţa de a proteja familia,
anturajul de aflarea unei veşti triste, până la menţinerea unei stări de spirit
pozitive, optime. Ca trăsătură negativă de caracter, disimularea poate fi întâlnită
la personalităţile accentuate sau structurate dizarmonic (când ia forma minciunii
intrigante, a ipocriziei ce mimează buna credinţă, sinceritatea, cinstea etc.).
T. Pirozynschi, V. Chiriţă şi P. Boişteanu (1991) menţionează simularea printre
exaltările patologice ale imaginaţiei. Pornind de la constarea, în practica
medicală, a diferitelor grade de prefăcătorie din partea bolnavilor, psihiatrii
menţionaţi deosebesc simularea de disimulare, suprasimulare, metasimulare.
Simularea, ca opus al adevărului, vizează crearea aparenţelor simptomelor
unor boli. În jocul de rol, mai mult sau mai puţin convingător, al simulantului
Există diferenţe importante în funcţie de inteligenţa şi instrucţia persoanei.
Astfel, la oligofreni simularea apar ca fiind naivă şi deseori perseverentă, în
timp ce, la personalităţile dizarmonice, îndeosebi în isterie, este spectaculară
până la forme caricaturale.
Disimularea reprezintă acţiunea prin care se ascunde suferinţa, boala şi care
poate duce la consecinţe grave precum suicidul (la melancolicii cu idei de suicid
sau obsedaţi de ideea de răzbunare) sau violenţa şi agresivitatea (la deliranţi şi
epileptici).
Suprasimularea aparţine unei persoane real bolnave, care amplifică însă
manifestările suferinţei sale. Ea este întâlnită şi în mediile speciale, de detenţie.
Metasimularea sau sinistroza apare la persoanele care au trecut printr-un episod
maladiv (psihotic, confuzional etc.) şi după restabilirea lor, persistă asupra unor
acuze în vederea menţinerii unor beneficii sau pentru a scăpa de anumite
responsabilităţi. Ei pot urmări rezolvarea favorabilă a unui proces juridic (în
cazul în care au comis o infracţiune), obţinerea unor indemnizaţii, concedii
medicale prelungite sau amânarea unor examene. În acest scop, indivizii caută
argumente, pretexte, mimează abulii, apatii sau amnezii.
V.T. Dragomirescu (1976) apreciază că între gravitatea traumatismului şi
frecvenţa apariţiei sinistrozei există un raport invers proporţional. Deviantul cu
sinistroză este obsedat de rezolvarea favorabilă a revendicărilor sale. Anturajul
poate contribui la instalarea acestei conduite prin încurajarea şi susţinerea
sinistrozicului. El trebuie deosebit de simulantul obişnuit prin intensitatea
manifestărilor sale, prin substratul psihopatologic şi prin consecinţele agravate
de prelungirea în timp a preocupărilor specifice. Motivaţia conduitei sale are în
principal un conţinut patologic. Calculul utilitar variază în funcţie de
amplitudinea manifestărilor psihonevrotice, ipohondrice sau pitiatice. Babinski
este cel care a deosebit isteria de escrocheria conştientă, arătând că "istericul
este un simulant, dar un simulant de bună credinţă".
În forma de simulaţie numită "falsificarea anamnezei", subiectul dă în mod
intenţionat specialistului informaţii eronate în legătură cu internări anterioare în
spital, cu antecedente patologice din copilărie sau recurge la internări
preventive, pentru a obţine un diagnostic de boală psihică gravă, care să-i
folosească ulterior scopului pe care şi l-a fixat (T. Rudică, 1990).
Problema de bază a simulării este legată de sinceritate şi minciună. Când sunt
prinşi, numeroşi hoţi de buzunare simulează stări de leşin sau variate crize
convulsive, se taie cu arme dinainte pregătite pe faţă şi pe mâini, pentru a obţine
compătimirea trecătorilor şi pentru a-i impresiona şi intimida reprezentanţii
ordinii publice, aflaţi în acţiune. În acelaşi scop, persoanele aflate în anchetă
simulează în timpul interogatoriului stări de rău sau sinuciderea (prin izbirea cu
capul în dulapuri, geamuri sau prin înghiţirea unor obiecte ascuţite), în scopul
întreruperii cel puţin temporare a anchetei.
Pentru depistarea situaţiilor de simulare se utilizează numeroase metode de
investigare psihologică, printre care: testul Rorschach, Szondi, MMPI, testele de
inteligenţă etc. Aceste teste psihologice permit obţinerea unui plus de informaţii
cu valoare diagnostică, explicativă şi scurtează perioada observaţiei clinice. În
practica medicală şi juridică, cel mai frecvent, sunt întâlnite simularea
deficitului intelectual, simularea amneziei, a psihozelor, ca şi disimularea unor
afecţiuni psihice reale.
În situaţiile de simulare a sindromului de deficit intelectual sau a aspectului
simptomatic al amneziei s-a observat că:
subiecţii tind să răspundă la întrebările din testele de inteligenţă în trei
moduri principale: a) la toate probele verbale răspunsul este "nu ştiu", iar
probele de performanţă sunt rezolvate la nivel scăzut, b) răspunsuri de
nivel slab atât la probele verbale cât şi la cele de performanţă şi c)
negativismul global;
atunci când este vorba de stabilirea asemănărilor sau deosebirilor (în
cadrul testului Wechsler), oligofrenii manifestă tendinţe din care nu pot fi
scoşi (nu pot să răspundă), în timp ce simulanţii răspund adecvat la unele
întrebări iar la altele nu;
în situaţia negativismului global la întrebările testelor de inteligenţă, se
poate face controlul nivelului intelectual cu testul Rorschach, care are
valori precise pentru oligofrenie. Având în vedere caracterul proiectiv al
testului, simulantul nu poate sesiza faptul că acesta poate măsura
inteligenţa şi se relaxează;
simularea confuziei sau amneziei nu corespunde unui sindrom psihiatric
cunoscut, în locul confuziei indescriptibile şi inimitabile abordează o
atitudine negativistă, laconică şi ostilă.
adesea, simularea amneziei este selectivă şi lipsită de asocierea firească
cu alte manifestări psihice sau somatice.
În cazul simulării unor tulburări psihotice s-a putut observa următoarele:
subiecţii cu un nivel intelectual mai slab dezvoltat şi cu un nivel mai
redus de instrucţie au tendinţa de a imita mai ales simptomele frapante ale
unor boli psihice: agitaţia psihomotorie manieristă, falsa agitaţie
maniacală, trăirile halucinatorii etc. Cei cu un nivel ridicat de inteligenţă
şi instrucţie îşi elaborează din timp conduita, foarte apropiată
manifestărilor patologice reale;
chiar şi în cazul simulanţilor foarte convingători, psihologul poate
constata o anumită notă de ostentaţie, faptul că tabloul clinic al boli nu
este complet (de exemplu, stările de agitaţie nu se asociază cu fenomene
vegetative) sau apariţia unor simptome contradictorii;
în cazul inventarelor de personalitate care permit evidenţierea tendinţele
psihopatologice ale subiectului, apare frecvent la simulanţi tendinţa de a
accepta toate simptomele scalelor psihopatologice, tocmai din dorinţa de
a evidenţia, cu orice preţ, patologicul;
simularea mutismului este trădată de mimica, privirea şi reacţiile
vegetative care apar în momentul amintirii evenimentelor care fac
obiectul simulării. Prin aceste semne ea diferă clar de mutismul patologic
al delirantului sau de cel anxios al melancolicului;
în multe situaţii este vorba de suprasimulare, pe fondul unor dizarmonii
cronice de personalitate dar, atunci când durata aplicării testelor
psihologice este mai lungă, de peste o oră, în unele cazuri,
simptomatologia adăugată dispare, subiectul obosind să-şi joace rolul.
În situaţia disimulării unor tulburări psihice reale şi de mare intensitate, apare
tendinţa negării bolii. Subiecţii nu se angajează de la început în răspunsurile la
chestionarele de personalitate şi sunt extrem de suspicioşi.
În cazurile cu grad ridicat de periculozitate (mai ales al omuciderilor), datele
obţinute prin intermediul metodelor de psihodiagnostic a personalităţii deviante
se completează cu probele de stabilire de a veridicităţii declaraţiilor infractorilor
cu ajutorul detectorului de minciuni Larson sau cu poligraful Reid. Aceste probe
sunt necesare, mai ales în cazul persoanelor la care minciuna a intrat în
obişnuinţă şi care îşi stăpânesc foarte bine stările emoţionale şi expresiile lor
mimice, gestice sau pantomimice. Există însă un număr de reacţii fiziologice
care nu sunt la fel uşor de stăpânit, care pot fi măsurate cu ajutorul acestor
instrumente, cum sunt: modificările tensiunii arterială, ale pulsului sau raportul
inspiraţie-expiraţie, în cazul detectorului de minciuni, la cere se adaugă şi
variaţiile presiunii musculare (de pe antebraţe, coapse sau picioare) şi măsurarea
reflexului galvanometric al pielii, în cazul poligrafului Reid.
Tentativele de eludare a detectării minciunii cu ajutorul poligrafului pot conduce
subiectul la următoarele categorii de reacţii (M. Petcu, 1999), ce constituie
indicii ale minciunii:
Respiraţia controlată, subiectul tinzând să ascundă minciuna printr-o
respiraţie grea, în cazul întrebărilor nerelevante sau de control.
Mişcări musculare, realizate deliberat în scopul împiedicării unei
înregistrări satisfăcătoare. Subiecţii pot manifesta şi plângeri verbale
privind jena creată de manşonul aparatului de tensiune arterială.
Eschivarea psihologică sau tentativa de a transfera procesele de gândire
de la întrebările relevante la cele nerelevante sau de la problema
investigată la o altă infracţiune. un tip special de evaziune poate fi căutată
şi obţinută în baza convingerii delincventului că administrându-şi un
anumit medicament va putea împiedica evidenţierea minciunii.
Deteriorarea mecanică a poligrafului, apare frecvent atunci când
subiecţii sunt lăsaţi singuri în camera poligrafului. Ei încearcă să-l
deterioreze prin
Sub raportul preciziei, în SUA s-a constatat că, la un număr de 35.000 de
delincvenţi testaţi la poligraf, procentul de eroare a fost mai mic de 1%. Deşi
rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului nu sunt admise ca probe în instanţă,
graţie lor numeroase cazuri în care au lipsit martorii sau probele incriminatorii
au putut fi rezolvate. Din păcate, la acest tip de testare a sincerităţii nu pot fi supuse persoanele cu anomalii fiziologice marcante sau bolnavii psihic.
CRIMINALITATEA, CA TRANSGRESIUNE A NORMELOR PENALE
1. Criminalitate şi crimă
Criminalitatea reprezintă specia devianţei sociale care include acele conduite cu
un grad ridicat de periculozitate socială, ce violează normele penale prin care
sunt protejate cele mai importante valori şi norme sociale: viaţa, demnitatea,
sănătatea, libertatea, proprietatea, familia, statul, societatea ş.a.m.d. Ca
ansamblu al actelor penale comise într-un spaţiu şi într-o perioadă de timp
determinate, criminalitatea prezintă următoarele trăsături specifice:
este un fenomen social, obiectiv, constând într-o serie de acţiuni antisociale,
periculoase atât prin consecinţele lor distructive asupra ordinii sociale şi a
siguranţei indivizilor, cât şi prin reacţia socială provocată şi prin sancţiunile
represiv coercitive aplicate;
implică încălcarea normelor penale, fapt care determină adoptarea unor
sancţiuni punitive împotriva transgresorilor, prin intermediul agenţilor
controlului social. Prin urmare devianţa socială penală este definită nu în
funcţie de "eticheta" sau de percepţia şi atitudinile opiniei publice faţă de
starea de infracţionalitate, ci în funcţie de normele penale încălcate;
presupune manifestarea unei conduite care contravine codurilor morale ale
unei societăţi, fie ele formale sau informale;
este un fenomen multidimensional şi multicauzal, incluzând aspecte şi
dimensiuni de natură juridică, statistică, sociologică, psihologică şi
psihiatrică, etc., ceea ce conduce la analiza şi explicarea lui din perspectivele
criminologice, penale, psihologice, medico-legale sau sociologice.
În literatura de specialitate (juridică, criminologică, psihologică, sociologică
etc.) se face distincţie între următoarele categorii de criminalitate:
Categorii ale criminalităţii:
1. criminalitatea reală, care cuprinde totalitatea manifestărilor ilicite,
antisociale care au avut loc în realitate;
2. criminalitatea descoperită (aparentă sau relevantă), care cuprinde doar o
parte a faptelor cu caracter penal. Este vorba de cele care au ajuns la
cunoştinţa organelor de controlului social, care au fost investigate de
organele specializate (inclusiv infracţiunile cu autori necunoscuţi). Întrucât
nu sunt identificate toate faptele penale, infracţionalitatea descoperită are o
sferă mai redusă comparativ cu cea reală. Diferenţa dintre ele formează
"cifra neagră" a criminalităţii, constând în faptele penale care nu ajung la
cunoştinţa organelor justiţiei penale.
3. delincvenţa legală sau judecată, care vizează actele judecate şi condamnate
penal. Sfera sa acoperă doar o parte din delincvenţa descoperită, deoarece nu
toate faptele ajung să fie condamnate penal (unele nu sunt pasibile de
judecată, altele sunt anulate de graţierile care au loc pe parcursul judecăţii
etc.).
În accepţiunea simţului comun, crima desemnează infracţiunea îndreptată
împotriva vieţii persoanei sau omorul (inclusiv cel calificat sau cel deosebit de
grav). În sens sociologic, juridic şi criminologic, crima include orice fapt
considerat periculos şi neconvenabil pentru conştiinţa colectivă, căruia i se
ataşează o pedeapsă (E. Durkheim). Din perspectivă juridică, actele de
delincvenţă prezintă următoarele particularităţi:
- au un caracter ilicit, imoral şi ilegitim prin intermediul lor fiind violate şi
prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
- au un caracter deliberat, conştient şi responsabil, persoana care le
înfăptuieşte având răspunderea penală;
- sunt incriminate şi sancţionate penal.
Din punctul de vedere al lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent poate
fi caracterizat prin următoarele aspecte:
prezintă consecinţe antisociale întrucât, prejudiciază interesele întregii
societăţi;
face obiectul unei interdicţii sau al unei măsuri represive formulate de legea
penală;
are la bază o intenţie antisocială deliberată şi un scop distructiv;
cuprinde fuziunea dintre intenţia şi acţiunea culpabilă;
este probat juridic şi sancţionat ca atare.
Clasificarea infracţiunilor în delicte şi crime se face în funcţie de criteriul
gravităţii şi de cel al sancţiunii aplicate. În funcţie de primul criteriu, ţinându-se
seama de valoarea pagubei produse, a obiectului lezat, de felul şi modalitatea
de comitere a faptei etc., acţiunile ilicite îndreptate împotriva siguranţei statului,
a vieţii persoanelor sau împotriva unor valori şi bunuri deosebite, comise prin
violenţă, fraudă şi corupţie sunt numite crime, în timp ce actele care afectează
bunuri şi valori mai puţin importante sunt considerate delicte. În funcţie de cel
de-al doilea criteriu, faptele pentru care se aplică sancţiuni "criminale" (de ex.
privarea de libertate, condamnarea la moarte etc.) sunt considerate crime, în
timp ce faptele sancţionate corecţional (cu închisoare pe termen mai scurt sau
amendă) sunt numite delicte. Această distincţie nu este însă operantă în
legislaţia penală românească actuală. Crimele şi delictele sunt subsumate,
nediferenţiat, noţiunii de infracţiune, cu care devin sinonime. Aceasta din urmă
este definită în articolul 17 din Codul Penal ca fiind: "fapta care prezintă pericol
social, care este săvârşită cu vinovăţie şi e prevăzută de legea penală".
Legislaţia penală românească actuală prevede - nota S.M. Rădulescu, 1998 -
următoarele categorii de infracţiuni:
Infracţiunile comise împotriva persoanelor sau infracţiunile prin violenţă,
care sunt ierarhizate astfel: omorul sau omuciderea, tentativa de omor,
lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale grave, ucidere din culpă,
viol, viol cu moartea victimei, pruncucidere, infracţiuni contra protecţiei
muncii, alte infracţiuni directe (ameninţare, lovire, insultă, calomnie etc.);
Infracţiunile comise împotriva proprietăţii, care cuprind: infracţiunile contra
avutului personal sau particular (tâlhărie, furt), infracţiuni contra avutului
public (delapidare, furt, înşelăciune), infracţiuni economice (speculă),
infracţiuni de serviciu (dare de mită, luare de mită, trafic de influenţă,
primire de foloase necuvenite) şi infracţiuni silvice.
Infracţiuni contra autorităţii (ultrajul);
Infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
(tulburarea liniştii publice; ultrajul contra bunelor moravuri)
Infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice.
În funcţie de o serie de criterii combinate, sociologii şi criminologii americani
deosebesc alte categorii de infracţiuni precum:
Infracţiuni stradale tradiţionale. Ele cuprind actele prin violenţă sau
împotriva proprietăţii, comise de infractorii primari - ocazionali sau
accidentali - şi infractorii recidivişti (de ex. furtul în scara blocului, în lift sau
locuri întunecoase);
Infracţiuni contra ordini morale. Acestea sunt numite şi "crime fără
victime", deoarece nu nimeni nu depune o plângere ca ar fi victimele unei
infracţiuni, deoarece nu aduc daune sau prejudicii altor persoane ci, poate,
numai celor care le comit. Din această categorie fac parte: vagabondajul
juvenil, jocurile de noroc, beţia în public, consumul de droguri, prostituţia,
pornografia, şi homosexualitatea;
Infracţiunile "gulerelor albe". Acestea cuprind furturile economice, frauda,
evaziunea fiscală, falsul, corupţia etc. Costurile acestor infracţiuni sunt
extrem de mari, iar sancţiunile luate împotriva persoanelor care le comit,
importante şi aparent respectabile, sunt mai rare şi prea mici. Marea
majoritate a acestor infracţiuni rămân nerezolvate şi ascunse opiniei publice;
Infracţiunile comise de corporaţii. Ele includ actele ilicite comise de mari
companii, firme sau corporaţii precum: publicarea de reclame false,
activitatea necinstită, fixarea preţurilor, acţiuni anticompetitive pentru
formarea monopolului, furtul unor patente sau secrete industriale, vânzarea
de alimente dăunătoare sănătăţii sau a drogurilor etc.;
Crima organizată. Aceasta se referă la activitatea ilicită a organizaţiilor
criminale ( de tip "Mafia" sau "Cosa Nostra") al căror scop este profitul,
obţinut prin mijloace şi pe căi ilegale. Adesea acţiunile acestora sunt
susţinute de persoanele aflate în vârful ierarhiei politice.
Delincvenţa juvenilă. Ea cuprinde actele de încălcare a legii penale comise
de minori, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
2. Răspunderea şi sancţiunile penale
Răspunderea penală vizează ansamblul atitudinilor intelectuale, afective şi
volitive ale delincventului faţă de faptele sale, incriminate penal. Pe baza
ansamblului stărilor existente la o persoană în momentul comiterii unei fapte
penale se stabileşte vinovăţia sau răspunderea penală a persoanei respective. În
legătură cu conţinutul vinovăţiei, în diversele sisteme penale există diverse
teorii: a voinţei, reprezentării, mobilului etc., legislaţia românească optând
pentru teoria reprezentării. Astfel, vinovăţia sau răspunderea penală a unei
persoane apare atunci când fapta a fost pregătită în mod deliberat, când
delincventul a cunoscut şi prevăzut consecinţele ei negative sau nu le-a cunoscut
şi prevăzut, deşi trebuia să le cunoască. În funcţie de conţinutul reprezentărilor
în momentul comiterii faptelor, sunt stabilite diferite grade ale vinovăţiei
(intenţia sau culpa). În cazul în care persoana a acţionat conştient şi voluntar,
având conştiinţa urmărilor negative ale faptelor sale, avem de-a face cu intenţia
persoanei. Atunci când persoana nu a prevăzut rezultatele negative ale faptelor
sale, deşi ar fi trebuit sau ar fi putut să le prevadă, este vorba de vinovăţie din
culpă.
Vinovăţia implică funcţionarea, în momentul producerii acţiunii penale, a
tuturor proceselor psihice, sub forma discernământului. Absenţa lui echivalează
cu lipsa răspunderii penale. Nu există vinovăţie sau răspundere penală dacă
acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită sau voită de o persoană sau atunci când
persoana a acţionat sub constrângere morală, fizică sau în stare de inconştienţă.
Prin urmare, cauzele care exclud vinovăţia delincventului, apreciază George
Antoniu (1995), pot fi clasificate astfel:
cauzele care înlătură vinovăţia delincventului datorită intervenţiei unor
evenimente imprevizibile sau imposibil de înlăturat (cazul fortuit,
constrângerea fizică şi morală);
cauzele care înlătură vinovăţia făptuitorului ca urmare a justificării sociale a
faptei sale (legitima apărare şi starea de necesitate);
cauze care înlătură responsabilitatea datorită unor erori intervenite în
procesul de cunoaştere şi care includ eroarea de fapt şi eroarea de drept;
cauzele care înlătură vinovăţia datorită incapacităţii psiho-fizice a
delincventului, incluzând iresponsabilitatea şi minoritatea delincventului,
beţia completă involuntară şi alte intoxicări.
Dintre cauzele enumerate, care exclud vinovăţia făptuitorului, cele mai
numeroase controverse apar în legătură cu iresponsabilitatea şi minoratul
persoanei deviante. În diferite legislaţii penale, iresponsabilitatea se stabileşte
în funcţie de criteriul medical şi de cel juridic. Criteriul medical implică
încercarea de identificare la persoana care a comis un delict a bolilor psihice
cronice, a unor tulburări psihice temporare sau a deficienţelor de intelect (de ex.,
debilitatea mintală sau oligofrenia). Criteriul juridic presupune evidenţierea
absenţei capacităţii individului de a fi conştient de acţiunile sale sau de a şi le
stăpâni, fiind lipsit de discernământ. Iresponsabilitatea poate fi, în aceste cazuri,
intelectuală (făptuitorul nefiind capabil să-şi reprezinte caracterul ilicit al faptei)
sau (şi) volitivă (făptuitorului îi lipseşte autocontrolul, nu-şi poate stăpâni fapta
sau controla propriile acţiuni).
În legislaţia românească, starea de iresponsabilitate este precizată prin
enumerarea, în cadrul legii, a diverselor tulburări psihice şi a consecinţelor pe
care acestea le au asupra capacităţii intelectuale şi volitive a individului. În
categoria tulburărilor psihice sau a alienaţiilor mintale legiuitorul român
menţionează:
psihozele organice, care apar în urma unor paraliziei progresive, a unor
tumori sau leziuni grave ale creierului uman, epilepsiei etc.;
psihozele endogene sau bolile psihice, printre care se află schizofrenia,
psihozele delirante, paranoia, psihozele maniacă depresive etc.;
tulburările toxice sau diversele otrăviri, de la cele cu alcool, la cele cu
droguri;
tulburările de personalitate datorate insuficientei maturizări a unor funcţii
psihice (debilitate, şi retardare mentală, cretinism, idioţenie, oligofrenie,
infantilism etc.);
psihopatiile nevrozele, neuropatiile, tulburările de impuls (provocate de
mânie, ură, spaimă, furie, frică, gelozie etc.).
Din moment ce nu putem delimita strict starea de boală de cea de sănătate şi
întrucât există o categorie intermediară greu de identificat şi definit, în unele
sisteme legislative (de ex., în cel italian, francez sau american) s-a admis
posibilitatea existenţei unei capacităţi penale atenuate, specifică persoanelor
care dispun de discernământ, susceptibile însă de o sancţiune mai redusă.
Sistemul penal românesc nu face nici o referire la responsabilitatea (capacitatea)
penală limitată, însă stipulează acordarea de circumstanţe atenuante atunci când
delictul a fost realizat sub influenţa "unei puternice tulburări sau emoţii"
(articolul 73 din Codul Penal).
Expertiza medico-psihiatrică nu trebuie să propună sau să sugereze soluţii
juridice, ci doar să se limiteze la identificarea şi descrierea tulburărilor psihice
de care suferă persoana delincventă şi a consecinţelor acestora asupra instanţelor
sale intelectual-volitive, să evidenţieze existenţa sau nu a discernământului.
Decizia definitivă aparţine în întregime instanţei de judecată, în funcţie de
diagnosticul de specialitate şi pe baza probelor. Din păcate, în condiţiile practicii
judiciare actuale, nu se poate stabili cu obiectivitate şi exactitate starea de
iresponsabilitate a unei persoane, erorile putând fi frecvente.
Dificilă este şi stabilirea existenţei sau inexistenţei răspunderii penale, a
discernământului la minorii care au încălcat legea penală. Legislaţia din ţara
noastră prevede în acest sens următoarele:
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, dar a comis un delict prevăzut de
legea penală nu răspunde penal, deoarece în cazul său există prezumţia
absolută a lipsei discernământului (el nefiind capabil să-şi reprezinte
acţiunile proprii sau să şi le controleze). Prin urmare, minorii sub vârsta de
14 ani sunt consideraţi a fi în stare de incapacitate penală, iar împotriva
acelora care au comis fapte incluse în legea penală pot fi luate doar măsuri
de ocrotire şi protecţie socială şi juridică pe cale administrativă (plasament
familial, supraveghere deosebită, internare într-un centru şcolar special, într-
un institut pentru deficienţi mental etc.);
minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă a comis
infracţiunea cu discernământ, în cazul său legea penală stipulând o prezumţie
de relativă de iresponsabilitate, ce poate fi confirmată sau infirmată de
instanţa de judecată. G. Antoniu (1995, p.238) aprecia că referirea la
discernământ este incompletă deoarece priveşte numai aspectul intelectiv al
răspunderii penale (minorul fiind în măsură să-şi dea seama de caracterul
acţiunilor sau inacţiunilor sale), ea trebuind să fie completată cu aspectule
volitive ale răspunderii penale, care presupun ca minorul că fie capabil să fie
stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale.
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal întocmai ca şi
delincventul adult, cu excepţia cazurilor în care el suferă de diferite tulburări
psihice care îl fac iresponsabil sub raport penal.
Sancţiunile penale sunt mijloacele prin care societatea încearcă să restabilească
ordinea socială perturbată prin comiterea diferitelor infracţiuni şi un instrument
al prevenirii şi combaterii fenomenului criminalităţii. Acestea reprezintă măsuri
de restrângere ale unor libertăţi şi drepturi, prevăzute de lega penală, cu caracter
personal (fiind aplicabile doar persoanelor care au comis infracţiuni, nici o
persoană neputând fi sancţionată pentru greşelile altora), care se adoptă
întotdeauna după comiterea unui delict şi niciodată înainte. Sancţiunile penale,
extrem de diverse, includ în principal pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
Pedepsele sunt principala modalitate de restabilire a ordinii publice, ele
îndeplinind următoarele funcţii:
funcţia de constrângere şi de reprimare, de constrângere fizică şi morală a
delincventului prin diverse modalităţi: închisoare, amendă, privare de bunuri
etc.;
funcţia de ispăşire sau retributivă, prin supunerea delincventului la o
suferinţă fizică şi/sau morală pentru ispăşirea violării normei penale;
funcţia de intimidare a delincventului şi a altor potenţiali delincvenţi;
funcţia de reeducare şi resocializare a individului delincvent, prin
remodelarea personalităţii acestuia în vederea inserţii sociale după ispăşirea
pedepsei.
În funcţie de natura lor, pedepse pot fi:
pedeapsa privativă de viaţă sau pedeapsa capitală a fost considerată, mult
timp cel mai eficient mijloc de diminuare a criminalităţii, fapt infirmat în
numeroasele state în care ea este aplicată. Această pedeapsă a fost abolită în
statele europene, dar continuă să fie aplicată în unele ţări asiatice (China,
Japonia etc.), sud-americane şi în unele state din cadrul S.U.A. (Alabama,
Georgia, Texas etc.).
pedepsele privative de libertate sau internarea delincventului în mediul
penitenciar. Privarea de libertate este una din cele mai utilizate sancţiuni
penale, fiind considerată tipul normal de represiune în societăţile moderne
(E. Durkheim).
pedepsele privative de bunuri, care constau în ridicarea sau confiscarea de
bunuri patrimoniale sau financiare ale delincventului în vederea reparării
prejudiciului.
pedepsele corporale, care urmăresc producerea suferinţei fizice, au fost larg
utilizate în decursul timpului (bătaia, biciuirea, amputarea de organe,
membre etc.). Actualmente sunt aplicate în unele ţări asiatice sau în cele
având la bază dreptul islamic (Egipt, Sudan etc.).
pedepsele morale, care urmăresc expunerea delincventului dezaprobării şi
oprobiului public (blamare publică, legarea la stâlpul infamiei), pentru ca el
să-şi regrete fapta.
Din punct de vedere psihologic şi moral, nota C. Enăchescu (2002, p. 322),
pedepsele trebuie să prezinte următoarele aspecte:
a. "să fie în raport direct cu gravitatea prejudiciului produs,
b. să producă asupra agresorului efectul pe care prejudiciul l-a produs asupra
victimei,
c. să anuleze conştiinţa perversă şi să trezească în persoana agresorului
conştiinţa gravităţii actului comis, să trezească suferinţa şi durerea morală şi
sufletească, ca prin acesta el să "re-trăiască" în planul conştiinţei sale
traumatismul trăit de victima sa,
d. să reprezinte o compensare pentru victimă,
e. prin efectele sale psiho-morale asupra agresorului, să-l determine să
dorească să se schimbe atât în plan sufletesc, cât şi în plan moral,
f. pedeapsa să reprezinte un moment de conversiune în viaţa agresorului, să-l
desprindă de vechea sa condiţie de dinaintea actelor sale negative, să-i redea
un nou statut social, moral şi sufletesc".
Pedepsele trebuie să aibă un caracter exemplar şi, concomitent, unul paideic.
Din supliciu, pedeapsa trebuie să devină şi calea restaurării personalităţii
infractorului, a transformării sale pozitive, morale şi sociale. Din păcate, în
cazul pedepsei cu privarea de libertate, mulţi specialişti consideră că în loc să
conducă la corectarea conduitei deviante şi la reabilitarea personalităţii
deţinutului, mediul penitenciar asigură adesea specializarea infractorilor, prin
preluarea unor experienţe şi tehnici infracţionale evoluate, transmise de către
infractorii cei mai versaţi.
Măsurile de siguranţă sunt măsurile de constrângere care se aplică singure sau
însoţesc pedepsele. Ele pot fi: măsuri cu caracter medical (obligarea la
tratament medical şi internare medicală), măsuri de siguranţă restrictive de
drepturi (interdicţia exercitării unei funcţii sau profesii, interdicţia de se afla în
anumite localităţi (pe o perioadă de timp determinată, de regulă de 5 ani),
expulzarea delincvenţilor străini) şi măsuri de siguranţă privative de bunuri.
Măsurile educative sunt aplicate de instanţa de judecată faţă de minorii care au
între 14-16 ani şi care au comis un delict cu discernământ şi faţă de minorii care
au între 16 şi 18 ani. Aceste măsuri pot fi: mustrarea în instanţă, libertatea
supravegheată (de către părinţi sau tutori), internarea într-un centru de reeducare
(a minorilor ce au comis delicte grave repetat, în cazul cărora mustrarea şi
libertatea supravegheată nu au fost eficiente), internarea într-un institut medico-
educativ (a minorilor care datorită stării lor fizice şi psihice au nevoie de
tratament medical şi de un regim special de educaţie).
3. Tipologii şi caracteristici ale infractorilor
Personalitatea infractorului este studiată din variate perspective complementare.
Acestea includ: cercetarea clinică (inclusiv cu detectorul de minciuni sau
poligraful), examinările paraclinice (de laborator, radiologice,
electroencefalografie etc.), investigaţiile biogenetice, interpretările
neurofiziopatologice (pentru explicarea cauzalităţii agresivităţii antisociale),
cercetarea psiho-sociologică (ce asigură evidenţierea structurii personalităţii
delincventului şi a relaţiilor sale cu mediul de provenienţă) şi cercetarea
medico-legală (vizând datele obiective pe baza cărora se stabileşte existenţa sau
nu a discernământului). Dar, premisele studiului comportamentului deviant
criminal sunt psihologice prin conţinut (personalitatea infractorului) şi
metodologie (prin testele psihologice utilizate).
Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski (1995, pp. 115-116) indicau faptul că, lucrările
criminologice inventariază un număr mare de tipuri de criminali, clasificaţi în
funcţie de ansamblul trăsăturilor lor individuale şi juridice astfel:
1. Criminalul agresiv este insensibil şi permanent ostil, agresivitatea având
aspectul unei descărcări monotone.
2. Criminalul achiziv este cel dominat de nevoia şi satisfacţia furtului,
înşelăciunii, delapidării, falsului intelectual, speculei etc., cu tendinţa
aproape instinctuală a acaparării de bunuri.
3. Criminalul caracterial este egoist, cu o hipertrofie a eului, extrem de
orgolios, vindicativ, cu raţionamente false şi o personalitate de tip paranoic,
schizoid sau ciclotim.
4. Criminalul sexopat este înclinat spre satisfacerea exclusiv hedonică a
pulsiunilor sexuale, cu un determinism genetic al unor pulsiuni puternice,
manifestate prin acte de viol, sadism şi perversiune.
5. Criminalul profesionist face din delincvenţă un mod de viaţă, ca în cazul
vagabonzilor, cerşetorilor, prostituatelor (criminalii pasivi) sau al hoţilor
(criminalii activi, care nu-şi pot inhiba nevoile sau amâna satisfacerea lor).
6. Criminalul ocazional este victima unor situaţii obiective care preced crima,
pe care le poate căuta sau nu.
7. Criminalul debil mintal este sugestibil, cu un deficit al funcţiilor cognitive,
slab discernământ şi raţionalitate dar, adesea, buni executanţi.
8. Criminalul recidivist se simte etichetat, stigmatul "obligându-l" la un mod
de viaţă criminal, asumat în mod conştient.
9. Criminalul ideologic sau politic este fanaticul care exercită actele de
terorism şi asasinatele, în scopul de a intimida, de a demonstra incapacitatea
instituţiilor şi guvernanţilor, de a-i forţa prin acţiuni de tip "kamikadze",
considerând că nu există apărare perfectă împotriva celor dispuşi să moară.
10. Criminalul alienat, psihotic este iresponsabil, are funcţiile cognitive
alterate, iar conduita sa deviantă apare ca simptom al bolii psihice.
Ţinând seama de criteriul naturii personalităţii infractorului, Lewis Yablonski
(1990) a deosebit criminalii socializaţi, neurotici, psihotici şi sociopaţi.
Criminalii socializaţi prezintă în medie mai multe tulburări emoţionale
comparativ cu subiecţii non-criminali. Ei devin infractori datorită impactului
negativ al mediului în care au fost socializaţi, datorită normelor şi valorile
deviante pe care şi le-au însuşit în acest mediu. De regulă, ei încalcă normele
proprietăţii şi nu cele ale persoanei. Dispun de discernământ, raţiune şi tind să-şi
planifice logic acţiunile.
Criminalii neurotici acţionează compulsiv. Spre deosebire de psihotic,
neuroticul are percepţie acurată asupra realităţii şi este conştient că există ceva
rău în modul său de a gândi şi acţiona. Principalul simptom al nevrozei este
anxietatea, manifestată prin: sentimentul pericolului, al fricii disproporţionate,
stare de alertă, diverse manifestări vegetative generatoare de disconfort somatic.
Criminalii neurotici ajung la comiterea de infracţiuni datorită sau ca rezultat al
distorsiunilor personalităţii şi a modului de percepţie a lumii reale.
Criminalii psihotici prezintă tulburări severe ale personalităţii. Ei nu sunt
capabili să-şi planifice acţiunile, să acţioneze premeditat. Dar, percepţia
deformată asupra realităţii în care trăiesc îi poate determina să acţioneze
criminal. Adesea, actele lor sunt extrem de violente (omoruri grave) şi, adesea,
sunt bizare sau lipsite de sens.
Criminalii sociopaţi prezintă o personalitate egocentrică, o compasiune redusă
faţă de ceilalţi sau de loc. Tulburările lor caracteriale favorizează victimizarea
cu uşurinţă a altora, cu sentimente minime de culpabilitate şi anxietate. Deşi cei
mai mulţi dintre infractori prezintă caracteristici sociopatice, nu se poate
generaliza şi afirma că toţi infractorii sunt sociopaţi.
O tipologie asemănătoare este cea a lui V.T. Dragomirescu (1976), care a
identificat cinci tipuri de personalităţi posibile ale infractorului: personalitatea
matură (sau imatură), nevrotică, psihopatică (dizarmonică), psihotică, şi
demenţială. Fiecare categorie prezintă caracteristici specifice care influenţează
nivelul adaptării şi integrării sociale a individului.
Personalitatea matură prezintă riscul cel mai scăzut pentru conduitele
antisociale. Totuşi, unele acte deviante pot apărea pe fundalul imaturităţii (ca în
cazul delincvenţei juvenilă), la persoanele normale psihic socializate însă într-o
subcultură deviantă sau la persoanele bine integrate mediului lor social şi
profesional care recurg brusc la un act deviant (ca în cazul fraudei sau
escrocheriei financiare a unui înalt funcţionar).
Personalitatea nevrotică prezintă un risc mai mare pentru conduita deviantă
antisocială. Ea se caracterizează prin inadaptare, instabilitate, intoleranţă şi
numeroase contradicţii. Fiindu-i frică de propriile sale dorinţe şi de propria-i
agresivitate, nevroticul tinde să-şi disimuleze pornirile agresive.
Personalitatea psihopatică sau dizarmonică constituie prototipul
comportamentului deviant antisocial. Ea se caracterizează prin următoarele
trăsături: inadaptarea la mediul de origine, potenţialul ridicat de antisocialitate şi
asocialitate, comportamentul delictual polivalent, spontaneitatea acţiunilor
deviante (nu în sensul insuficientei deliberări şi planificări, ci a urgenţei cu care
pulsiunile instinctiv- emoţionale se cer a fi satisfăcute), imaturitate afectivă şi
agresivitatea accentuată de tendinţele narcofilice, rolul de inductor negativ,
sociopatic, tendinţele de bravare şi disimulare, gravitatea conduitelor deviante
comise (atât prin consecinţele lor negative sociale, cât şi prin efectele lor de
decompensare psihotică.
Personalitatea psihotică se formează treptat distrugând componentele
structural-funcţionale ale vieţii psihice de bază. În acest caz, motivaţia
comportamentului deviant este de natură patologică. Dintre psihozele afective,
mania prezintă o periculozitate socială mai redusă decât melancolia. Acesta din
urmă îşi extrage forţa antisocială din orientarea ambivalentă a agresivităţii (care
poate lua forma pruncuciderii, omuciderii, automutilării sau suicidul).
Schizofrenia paranoidă este în mod deosebit periculoasă prin frecvenţa actelor
deviante patologice şi prin gravitatea manifestărilor deviante (realizate cu multă
cruzime, prin provocarea unor leziuni multiple şi cu cele mai diverse
instrumente de atac).
Personalitatea demenţială se caracterizează printr-o regresie a funcţionalităţii şi
eficienţei proceselor psihice globale, fapt care determină o multitudine de
transgresiuni. Comportamentul său este preponderent agresiv, instabil şi reactiv.
Psihopatul din cadrul tipologiei lui Dragomirescu corespunde sociopatului lui
Yablonski. El nu reprezintă o variantă a normalului, ci desemnează individul cu
un comportament patologic, asocial sau antisocial, cu caracter episodic sau
recurent. Psihopaţii sunt recunoscuţi după comportamentul lor iraţional, lisa
conştiinţei şi vacuitatea emoţională. Criminalii în serie se încadrează cel mai
bine în această structură psihică.
Criminalul în serie ucide de mai multe ori la rând, luându-şi o pauză după
fiecare omor comis. Rareori crima urmăreşte un profit oarecare, miza fiind una
psihologică (nevoia de a-l domina sadic pe celălalt şi dominaţia efectivă) şi nu
materială. Victima nu este un apropiat al agresorului, astfel încât omorurile par a
nu avea legătură între ele. Ea poate avea o valoare simbolică pentru criminal, iar
felul în care ucide este revelator pentru această valoare. De regulă, victima este
o persoană vulnerabilă (o prostituată, individul fără adăpost, adolescentul fugit
de acasă etc.). Este tipic pentru criminalii în serie să-şi obiectiveze şi să-şi
umilească victimele: ele sunt privite ca nişte persoane străine, iar străinii pot fi
mai uşor desconsideraţi şi trataţi ca nişte obiecte. Factorul anonimităţii face
astfel încât crima să fie mai uşoară. Aflând o plăcere perversă în tortură, uneori
pot să-şi resusciteze victimele aflate în pragul morţii pentru a le prelungi
chinurile.
Statisticile arată că 5% dintre bărbaţi şi 1% dintre femei fac parte din categoria
psihopaţilor. Dar, nu toţi dintre aceştia sunt motivaţi pentru a ucide. Atunci când
restul oamenilor sunt consideraţi ca fiind lipsiţi de valoare, iar viaţa unui individ
a fost plină de respingeri şi frustrări, crima poate deveni o alternativă a acţiunii.
Psihiatrii au identificat patru factori de mediu care sunt mai susceptibili de a
produce psihopatia: 1. pierderea unuia sau ambilor părinţi (este cazul a 60%
dintre psihopaţi), 2. atitudinea detaşată sau indiferentă a părinţilor faţă de copil,
3. inegalităţile atitudinilor educative ale părinţilor (de exemplu, tatăl prea sever
şi mama prea indulgentă), care favorizează tendinţa copilului de a detesta
autoritatea şi de a-i manipula pe lipsiţi de ea, 4. ipocrizia părintească, care în
public oferă imaginea unei familii fericite, în timp ca acasă copilul este
maltratat. De asemenea, din diverse motive, criminalii au fost frecvent
ridiculizaţi în copilărie, de ceilalţi copii. Explicaţia etiologică nu este însă
epuizată de factorii de mediu, ci este extinsă şi la variabila biologică şi la cea
socio-culturală.
Datorită naturii lor psihopate, criminalii în serie nu sunt capabili să simtă pentru
ceilalţi simpatie sau să întreţină o relaţie. Pentru a compensa aceasta, învaţă să
simuleze observându-i pe alţii. Mulţi dintre aceşti criminali sunt deosebit de
inteligenţi, buni profesionişti în domeniul în care activează şi capabili să joace
foarte bine un rol. Sunt fascinaţi de poziţiile de autoritate şi de poliţie. Unii au
încercat să intre în poliţie şi au fost respinşi, alţii au lucrat în servicii de pază de
corp sau în armată. Sunt greu de identificat deoarece se comportă politicos, sunt
îmbrăcaţi corect şi se poartă ca o persoană normală.
Una din încercările de a evita pedeapsa pentru crimele comise este aceea de a
crea o latură întunecată a personalităţii, un alter-ego. Fabricarea acestuia
înseamnă o cale convenabilă de a da vine pe altcineva, chiar dacă acel cineva se
află în interiorul său. Este o variaţie psihologică a motivaţiei "diavolul m-a
îndemnat să o fac". Aceste alter-ego-uri sunt construcţii care nu rezistă la o
examinare psihologică sau psihiatrică atentă, cazurile de personalitate multiplă
fiind foarte rare.
În lucrarea lor "Sexual Homicide-Patterns and Motives", Ressler, Burgess şi
Douglas au făcut distincţie între violatorii care ucid şi ucigaşul sadic. Violatorii
care ucid îşi satisfac mai întâi nevoia sexuală, după care comit şi crima, care
rareori le produce satisfacţie. Dimpotrivă, ucigaşii sadici ucid ca parte a unei
fantezii ritualizate. Mutilarea înseamnă a merge cu cruzimea dincolo de moarte,
a ucide simbolic în mod repetat. Mulţi ucigaşi sadici îşi recunosc anormalitatea
din punct de vedere sexual (de exemplu, faptul că relaţia sexuală poate fi
realizată numai după uciderea victimei). Mutilarea victimei prin crima sadică
are un sens precis: depersonalizarea persoanei, privarea ei identitate. Autorii
menţionaţi mai sus susţin două ipoteze alternative: 1. dominaţia sexuală poate fi
concepută ca expresie a nevoii de putere, sexul fiind un instrument folosit de
criminal pentru a-şi exprima puterea asupra victimei şi 2.impulsul sexual este
cauza iar puterea este instrumentul care le permite să obţină satisfacţia sexuală.
Oricum, pentru criminalul psihopat în serie, sexualitatea, puterea şi dominaţia
interferează atât de strâns încât, este greu de stabilit care dintre ele au o putere
mai mare în declanşarea conduitei lor deviante, antisociale.
4. Detenţia pe viaţă - unele aspecte istorice şi juridice
Potrivit datelor organizaţiei Amnesty International, în iunie 1993, pedeapsa cu
moartea era complet abolită în 52 de ţări din lume (inclusiv România), în 16 ţări
era abolită pentru infracţiunile obişnuite, dar menţinută pentru cele prevăzute în
legile militare sau săvârşite în condiţii excepţionale, cum ar fi starea de război (
de ex., în Italia, Spania, Marea Britanie), în 19 ţări era abolită de facto, în sensul
că, deşi prevăzută în codul penal, pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată în
ultimii 10 ani sau mai mult (de ex., în Grecia), iar în 103 ţări din lume pedeapsa
era menţinută şi aplicată (ca în cazul Chinei, Federaţiei Ruse sau în unele state
ale S.U.A). Datele nu s-au schimbat prea mult între timp.
În Romania, pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-Lege nr.
6/07.01.1990, fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Spre deosebire de
cea dintâi, pedeapsa cu detenţia pe viaţă prezintă avantajul că poate fi schimbată
sau retrasă, în caz de eroare judiciară, prin urmarea căilor de atac
corespunzătoare împotriva hotărârii pronunţate de o instanţă juridică.
Pedeapsa detenţiei pe viaţă se poate exprima prin diverse noţiuni sau expresii
precum: închisoarea pe viaţă, închisoarea pe timp nedeterminat, pedeapsa
perpetuă, închisoarea permanentă, pedeapsa cu durată nedeterminată. Indiferent
de termenul utilizat, semnificaţiile şi modul de aplicare a detenţiei pe viaţă pot
diferi de la o ţară la alta. În majoritatea ţărilor unde această pedeapsă este
aplicată (România, Canada, Japonia, Franţa, Austria etc.), condamnatul pe viaţă
poate fi totuşi eliberat după o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii. În
aceste cazuri, mai potrivită ar fi expresia "închisoare sau detenţie cu durata
nedeterminată".
Potrivit Codului Penal român actual, detenţia pe viaţă este cea mai aspră
sancţiune penală, constând în privarea de libertate şi izolarea condamnatului
într-un spaţiu penitenciar special, pentru tot restul vieţii. În mod excepţional,
detenţia pe viaţă reprezintă pedeapsa principală unică pentru infracţiunea de
genocid pe timp de război şi pentru cea de tratamente antiumane aplicate pe
timp de război. În rest, există alternativa pedepsei cu închisoarea de până la 25
de ani.
Pedeapsa detenţiei pe viaţă (alternativ cu pedeapsa cu închisoarea pe perioadă
determinată) este aplicabilă tuturor infracţiunilor care prevedeau pedeapsa cu
moartea (27 în total), printre care şi: infracţiunile contra siguranţei statului (art.
155-167, CP), infracţiunea de omor deosebit de grav (art. 176, CP), infracţiunea
de distrugere calificată (art. 218, aliniat 1, CP), tortura (267, aliniat 3, CP),
infracţiuni contra păcii şi omenirii /art. 357, alin. 1 şi 2, şi 358, alin 3 şi 4, CP),
traficul de stupefiante (art. 312, alin. 2 CP), etc. Din informaţiile oferite de
Direcţia Generală a Penitenciarelor din România, la data de 15 august 2000,
penitenciar se găseau 230 de condamnaţi pe viaţă (apud V. Bujor şi P. Sârbu,
2001, p.42). Legislaţia românească prevede izolarea condamnaţilor pe viaţă în
penitenciare speciale sau în secţiile speciale ale celorlalte penitenciare. În
prezent, această pedeapsă se execută într-o secţie specială a penitenciarului din
Craiova.
Aspecte psihologice şi psihosociale ale detenţiei pe viaţă
Închisoarea pe viaţă este un fenomen care include numeroase aspecte
economice, social- politice, juridice, etice şi psihologice. Acestea din urmă sunt
poate cele mai importante, din moment ce, mediul penitenciar reprezintă o lume
în permanentă implozie psihologică, coordonatele sale fiind crima, eşecul,
patologicul, stresul, disperarea. Putem afirma că, înainte de a fi o instituţie
juridică, penitenciarul este un construct psihologic, mai ales în cazul detenţiunii
pe viaţă.
În închisoare se instalează destul de repede un sentiment de înstrăinare, deoarece
pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod
de viaţă cu multiple nuanţe patologice. Există chiar o filosofie a deţinutului cu
privire la variabila temporală, ce poate fi sintetizată astfel: pedepsele scurte sunt
un nonsens, deoarece nu prezintă o veritabilă eliminare, iar pedepsele lungi sunt substitutul uman al condamnării la moarte (Gh. Florian).
Mulţi deţinuţi suportă greu perioada de detenţiei, mai ales cei condamnaţi pe
viaţă. Apare o stare de frustrare în plan social, neputinţa de a se adapta la
situaţia dată şi modificarea dramatică a imaginii de sine. Individul este deja
tensionat de contactul cu personalul instituţiilor controlului social, este lipsit de
ambianţa familială, de diversitate contactelor sale fizice, psihice şi psihosociale.
El va trebui să suporte activitatea strict controlată şi rutinieră a penitenciarului,
depersonalizarea produsă de obligativitatea de a purta uniforma penală.
Condamnarea cu pedeapsa privativă pe viaţă este trăită ca un moment de
ruptură, ca o criză de sens. Problema principală a condamnaţilor pe viaţă este
faptul că nu ştiu ce se va întâmpla cu ei, dacă vor fi eliberaţi vreodată sau nu.
Pierderea încrederii în viitor şi a speranţei de a mai trăi în libertate, situaţia
socială din închisoare (contactele limitate, hărţuirea sexuală), izolarea de familie
şi de toţi cei apropiaţi, mediul cultural aparte al penitenciarului fac ca printre
deţinuţii care suportă această pedeapsă să apară mult mai frecvent încercări de
sinucidere şi automutilare. Prevenirea conduitelor autodistructive este foarte
importantă deoarece, moartea unuia dintre deţinuţi poate fi dăunătoare pentru
starea psihică şi morală a celorlalţi deţinuţi şi a personalului. De altfel, întregul
personal al penitenciarului este responsabil de prevenirea sinuciderilor şi a
celorlalte conduite autoagresive.
Uneori, deţinuţii pe viaţă pot recurge la greva foamei din diferite motive.
Nemulţumirea poate fi reală sau poate fi expresia unor ambiţii exagerate, a
încăpăţânării sau neînţelegerii unor reguli şi aspecte ale vieţii în mediul
penitenciar. Renunţarea la hrană poate fi nefastă pentru sănătatea condamnatului
şi un exemplu negativ pentru ceilalţi deţinuţi. De aceea, cazurile de acest tip
trebuie soluţionate prin rezolvarea conflictelor.
O altă reacţie frecventă a condamnaţilor pe viaţă poate fi revolta. Aceasta are un
puternic efect negativ şi asupra personalului. În timpul revoltelor deţinuţilor se
constată o creştere semnificativă a ratei îmbolnăvirilor la angajaţii
penitenciarului. Majoritatea cadrelor direct implicate în asemenea evenimente
au prezentat simptomele sindromului stresului posttraumatic: insomnii,
coşmaruri, retrăirea traumei, alertă fizică, supraproiecţii (de exemplu, vede
lovirea propriului copil de către deţinuţi), evitarea acţiunilor ce pot readuce
amintirea traumei, pierderea interesului pentru activităţi importante, sentimente
de înstrăinare faţă de ceilalţi, creşterea consumului de alcool, teama de a reveni
la locul de muncă (la penitenciar), evitarea locurilor publice ş.a.
În condiţiile reglementărilor stricte, specifice mediului penitenciar, deţinutul
resimte puternic limitarea spaţiului de mişcare şi a modului de organizare a
timpului, obligativitatea dobândirii noilor comportamente legate de timp şi
spaţiu. Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unor
fenomene ancestrale de teritorialitate (tendinţa apărării propriului teritoriu, a
spaţiului personal). Exacerbarea acestora suscită creşterea manifestărilor
agresive ale deţinutului.
Frustrarea este acut resimţită şi pe planul timpului. Organizarea impusă a
activităţilor zilnice, monotonia programului şi faptul că în prima parte a
detenţiei şi puţinul "timp liber" este impus, determină creşterea sentimentului de
frustrare şi a agresivităţii.
Privarea de un şir lung de obiecte de uz personal care asigurau un anumit
confort psihic, renunţarea la cele mai multe din plăcerile pe care le-a "gustat" în
libertate (de ex., consumul de alcool, droguri, jocurile de noroc etc.), contribuie
la insatisfacţia şi frustrarea generală a deţinutului. Pe de o parte, individul se
vede nevoit să-şi caute unele satisfacţii-surogat, iar pe de altă parte, el trebuie
să-şi elaboreze o strategie adaptativă, de supravieţuire.
Procesul adaptării la situaţia detenţiei, notează Artur Boldescu (2001, p.67),
cuprinde cel puţin trei etape, care se încheie, în medie, la sfârşitul primului an
petrecut în penitenciar:
- în prima etapă, deţinuţii se caracterizează prin predominarea reacţiilor
afectiv-demonstrative cu impulsivitate şi excitabilitate sporită, prin
instabilitatea proceselor psihice, agresivitate generală şi perceperea negativă
a realităţii (neîncredere în oameni, suspiciune);
- în a doua etapă, pe prim plan apare tendinţa de acomodare. Scade activismul
emoţional şi agresivitatea, dar şi tonul dispoziţional, iar depresia şi reacţiile
de inhibiţie se accentuează;
- în fine, în cea de-a treia etapă, la unii deţinuţi se instalează depresiile cronice,
în timp ce alţii tind să facă faţă tendinţelor depresive. Scăderea
autocontrolului şi orientarea preponderentă spre interesele personale
favorizează atât creşterea pesimismului, cât şi a riscului suicidar.
În funcţie de caracteristicile de personalitate ale deţinutului, pe termen lung pot
să apară următoarele strategii adaptative (apud. N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T.
Butoi, 1992, pp. 308-308):
comportamentul agresiv, semnifică adevărate crize depresive manifestate
prin comportament agresiv orientat împotriva altora (deţinuţi, cadre) sau
împotriva propriei persoane (prin acte de automutilare, suicid);
comportamentul defensiv, de retragere, semnifică tendinţa de izolare a
deţinutului de modul de viaţă specific penitenciarului, de comunitatea
celorlalţi deţinuţi şi proiectarea într-o lume imaginară, compensatoare;
comportamentul de consimţire, implică acceptarea formală a regulilor de
funcţionare ale mediului penitenciar, în scopul evitării pedepselor
suplimentare;
comportamentul de integrare, apare de regulă la deţinuţii condamnaţi pe
termene lungi, care se integrează în viaţa penitenciarului, care
interacţionează activ cu ceilalţi deţinuţi.
Portretul condamnatului pe viaţă include următoarele trăsături: impulsivitatea,
tendinţe şi manifestări agresive, autocontrol volitiv scăzut, tendinţe
conflictogene, pesimism, izolare, irascibilitate, vulnerabilitate, înclinaţia spre
reacţii afective puternice, anxietate, neîncredere în sine şi subapreciere.
Agresivitatea verbală este deosebit de ridicată şi la mulţi se observă un simţ
ridicat al erotismului. Intelectul este sub-mediu şi gândirea logică inertă, fiind
împiedicată de trăirile afective retrospective. Comportamentul său este dictat de
unele impulsuri spontane şi nu de sentimentul disciplinei interioare.
Indiferent de tipul de personalitate al deţinutului, acesta îşi formează un anumit
comportament faţă de ceilalţi deţinuţi şi faţă de cadre, relaţii care pot fi de
cooperare sau conflictuale. În cadrul grupului de deţinuţi se pot identifica o serie
de roluri formale şi informale. Liderii care apar tind să influenţeze manifestările
întregului grup şi să impună anumite norme diferite de cele ale conducerii şi
administraţiei penitenciarului. Pot exista, de asemenea, tradiţii transmise de la o
generaţie de deţinuţi la alta. Apare şi un limbaj specific, folosit cu precădere în
scopul comunicării între deţinuţi, al camuflării intenţiilor şi acţiunilor lor. În
cadrul grupului de deţinuţi apar şi fenomene socio-afective de atragere-
respingere, izolare, ignorare, neutralitate. Ele se manifestă cu o deosebită
virulenţă: atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt pe viaţă şi pe moarte, fapt care
deseori afectează şi climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.
Detenţia pe viaţă deformează comportamentul social al condamnatului.
Marginalizarea socială aparte, izolarea şi pierderea simţului responsabilităţii îi
face pe cei condamnaţi la închisoarea pe viaţă să devină fiinţă dependente,
incapabile de a se readapta sau reintegra în societate. Viaţa în instituţia
penitenciară nu-i pregăteşte suficient pe deţinuţi pentru relaţiile şi experienţele
cu care se vor confrunta, în cazul eliberării condiţionate, la ieşirea din
penitenciar.
Autorităţile care au recunoscut că aceste fenomene sunt contrare scopului
pedepsei cu închisoarea caută, în prezent, să elaboreze programe structurate,
apte să remediază consecinţele cele mai dăunătoare ale unei lungi detenţii.
Aceste programe structurate vizează dezvoltarea activităţilor terapeutice şi cu
caracter educativ. Tratamentul penitenciar al deţinuţilor pe termen lung şi pe
viaţă va include programe privind: calificarea şi recalificarea profesională,
instruirea şcolară, activităţile cultural- educative, activităţile terapeutice de
specialitate (individuale sau de grup), asistenţa socială specifică, formarea şi
stimularea capacităţii de comunicare. Condamnaţii cu tulburări psihice sunt
supuşi tratamentului stabilit de medicul psihiatru al penitenciarului. Prin aceste
programe se urmăreşte o mai bună supraveghere, asistenţă şi consiliere a
deţinuţilor, iar în cazul unei posibile eliberări condiţionate, reintegrarea socială
adecvată a individului.
5. Prevenţia criminalităţii şi resocializarea delincvenţilor
Problema prevenirii devianţei, mai ales a celei infracţionale, face obiectul
activităţii unui număr foarte de instituţii şi de specialişti. Unii dintre aceştia sunt
preocupaţi prioritar de devierile de conduită ale şcolarilor sau de delincvenţa
juvenilă, alţii de cea a tinerilor şi adulţilor, în timp ce unele echipe de specialişti
sunt prioritar centrate asupra conduitei suicidare sau a dependenţei de droguri.
Din punct de vedere juridic, orice sistem penal urmăreşte sancţionarea şi
pedepsirea indivizilor cu comportamente antisociale, pentru identificarea şi
diminuarea surselor potenţiale de criminalitate, precum şi măsuri de profilaxie
socială, culturală, educativă, pentru ca sancţiunea să permită recuperarea socială
a transgresorilor legii penale. Conceptul de prevenire a căpătat, în acest context, două accepţiuni:
ansamblul acţiunilor cu caracter psihosocial întreprinse în vederea
identificării, explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor generale şi
speciale, precum şi a cauzelor sociale şi individuale, obiective şi
subiective, care generează sau mediază manifestările delincvente în
societate;
efectul juridico-penal al sancţiunilor, pedepselor şi măsurilor prevăzute în
legislaţia penală.
În funcţie de efectul prevederilor legilor penale şi al instituţiilor implicate,
prevenţia poate fi:
generală, care presupune stabilirea faptelor ce sunt considerate
infracţiuni, membrii societăţii fiind informaţi asupra sancţiunilor ce li se
aplică în cazul nerespectării normei penale. Ea implică participarea
tuturor instituţiilor cu rol de socializare şi control social;
specială, când sancţiunile sunt aplicate direct persoanelor care au violat
legea penală, de către agenţii controlului social, pentru a se preveni în
viitor apariţia aceleiaşi conduite la delincvent sau la alţi potenţiali
delincvenţi.
În funcţie de momentul desfăşurării activităţii de prevenire, aceasta poate fi:
măsuri ante-delictum, adoptate înainte de producerea infracţiunii, acesta
fiind adevărata prevenţie eficientă. Ea acoperă o mare varietate de măsuri
începând cu cele cultural-educative, moral-juridice efectuate de instanţele
de socializare (familia sau şcoala) şi terminând cu cele tehnico-
criminalistice pentru protejarea indivizilor;
măsuri adoptate în timpul producerii delictului, numite măsuri de
intervenţie, care sunt realizate de reprezentanţii instituţiilor specializate
(poliţia, procuratura, justiţia etc.);
măsuri post-delictum, adoptate după comiterea faptelor, îndeosebi de
instanţele de judecată, prin sistemul sancţiunilor aplicate delincvenţilor.
Din punct de vedere psihologic şi psihopedagogic, conceptul de prevenţie este
abordat într-o manieră asemănătoare. Astfel, prevenţia include un ansamblu de
măsuri vizând cunoaşterea şi eliminarea factorilor care generează devierile sau
tulburările de comportament, la nivel microsocial (familie şcoală, grup de
prieteni etc.) şi macrosocial, acţiunile de educare şi reeducare a persoanelor
deviante, de resocializare şi reabilitare în context familial şi comunitar a
devianţilor, de intervenţie şi tratament la nivel grupal şi individual.
Deşi mulţi autori confundă termenul de prevenire cu cel de tratament sau de
consiliere, deşi există încă neînţelegeri în legătură cu stabilirea precisă a
graniţelor dintre nivelurile prevenţiei, strategiile prevenţiei eficiente sunt
grupate pe trei niveluri distincte (Kevin Browne şi Martin Herbert, 1998):
1. Prevenţia primară sau schimbarea fundamentală. Scopul prevenţiei primare
este de a reduce incidenţa devianţei negative în societate şi de a preveni
problemele înainte ca ele să se manifeste. În mod obişnuit, aceste intervenţii
operează la nivel societal prin: campanii publice (inclusiv cele publicitare),
grupuri de specialişti şi procesele sociale, legale şi educaţionale prin care se
încearcă promovarea unei conduite socialmente adaptate, interiorizarea
normelor şi valorilor sociale, a interacţiunilor sociale adecvate, morale.
R.J. Gelles (1993) sugera, de exemplu, următoarele acţiuni de prevenire primară
a violenţei penale domestice:
Eliminarea normelor, care legitimează şi chiar glorifică violenţa în
societate şi familie, precum şi folosirea violenţei ca formă de destindere,
în mass-media;
Reducerea stresului societal, provocator de violenţă, cum este stresul
generat de sărăcie, inegalitatea şanselor şi discriminare;
Încadrarea familiilor într-o reţea de comunitară şi reducerea izolării
sociale;
Schimbarea caracterului sexist al societăţii prin dezvoltarea educaţională;
Spargerea ciclului violenţei în familie prin învăţarea unor conduite
alternative la violenţă, ca modalităţi de control a relaţiei cu partenerul sau
copilul.
Aceste propuneri pledează pentru schimbări fundamentale în viaţa familială şi în
societate ca întreg. Se afirmă frecvent că ele nu sunt realiste. Totuşi, propunerile
de acest tip sunt soluţii pe termen lung care necesită schimbări în alocarea
resurselor şi în organizarea fiecărei societăţi.
2. Prevenţia secundară sau predicţia, identificarea şi ameliorarea (demers
orientat asupra analizei factorilor de risc şi a eliminării lor). cercetările
juridice, criminologice, sociologice şi psihopedagogice au în vedere
matrisarea fenomenului (raportarea lui la cadre conceptuale cunoscute),
utilizarea statisticilor pentru descifrarea corelaţiilor existente între
manifestările delincvenţiale şi diferiţi factori biologici, psihologici, sociali,
culturali sau economici, predicţia comportamentelor antisociale, investigarea
personalităţii delincvenţilor etc. Activitatea de anticipare a
comportamentelor antisociale rămâne o problemă complexă şi dificilă, iar
factorii de personalitate, cei relaţionali şi educativi trebuiesc interpretaţi cu
precauţie, deoarece un factor predictiv nu este în mod necesar şi un factor
potenţial.
Există numeroase încercări de predicţie a factorilor delincvenţei juvenile, strâns
îngemănaţi cu cei ai eşecului şcolar (de exemplu, tabelele predicţiei delincvenţei
juvenile, propuse de Sheldon şi Eleanor Gluek).
Halhawaz, Monachesi şi Kwaraceus au pornit în realizarea predicţiei
comportamentului antisocial de la analiza retrospectivă a unor cariere
infracţionale (apud N. Mitrofan şi colaboratorii, 1992). W. Kwaraceus consideră
că indicatorii delincvenţei sunt: lipsurile frecvente de la şcoală, atitudinea
indiferentă sau ostilă faţă de autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordinii, reacţii
violente şi disproporţionate faţă de situaţii, colegi, tendinţa de a se asocia cu
elemente depravate, utilizarea frecventă a unui limbaj violent şi obscen,
preocupări sexuale precoce, consumarea de literatură pornografică, vizionarea
frecventă a filmelor cu conţinut necorespunzător, minciuni şi furturi frecvente.
Evident forturile realizate în această direcţie sunt mult mai numeroase.
Investigarea ca bază a prevenţiei secundare, este realizată de diferite categorii de
specialişti. Ea vizează reducerea numărului actelor de violare a normelor şi
valorilor sociale, prin diminuarea factorilor de risc detectaţi de timpuriu şi prin
intervenţia imediată şi eficientă. Personalul didactic, dar şi părinţii sau agenţii
controlului social sunt cei care trebuie să aibă sau să îşi formeze competenţele
necesare pentru a putea identifica atât factorii de risc ai eşecului şcolar, cât şi cei
ai delincvenţei juvenile. Agenţiile de asistenţă socială trebuie să identifice
familiile cu probleme în funcţie de acele caracteristici (factori de risc) care sunt
asociate cu riscul crescut al violenţei. Poliţia trebuie să intervină pentru
identificarea infractorilor, dar mai ales a situaţiilor cu risc infracţional crescut şi
să acţioneze în vederea ameliorării lor (în anumite cartiere, profesii, în zona
frontierei de stat etc.). Acest proces solicită numeroase resurse din partea
fiecărei comunităţi locale: construirea unor metode de detectare a factorilor de
risc, formarea personalului specializat care să opereze cu aceste metode,
dezvoltarea unor strategii de intervenţie care să vizeze ameliorarea rezultatelor
indezirabile.
3. Prevenţia terţiară sau managementul, tratamentul şi controlul
problemei. La acest al treilea nivel al prevenţiei, se are în vedere intervenţia
în situaţiile în care devianţa negativă a început să se manifeste, fiind deja
identificată. De aceea, prevenţia terţiară are drept scop reducerea riscului
repetării devianţei de conduită la şcolari, a recidivei infracţionale, a repetării
violenţei în familie, a continuării consumului de droguri etc., a impactului lor
negativ la nivel social. Stabilirea semnalelor negative care au apărut deja
justifică aplicarea sancţiunilor penale, recomandarea pentru activităţile
educative, de resocializare prin terapie individuală şi de grup.
Corectarea conduitei unei persoane care deviază de la o normă socio-culturală
echivalează cu anularea influenţei unui factor negativ asupra indivizilor şi cu
sporirea posibilităţilor de prevenire a apariţiei unor noi cazuri deviante. Prin
urmare, acţiunile de tratare şi corectare ar putea fi numite modalităţi curativo-
profilactice. Acest tip de prevenţie nu poate fi conceput fără sprijinul
psihologului specialist. Nivelul terţiar al prevenţiei este însă relativ tardiv
întrucât, actul antisocial s-a produs şi a generat deja consecinţele sale nefaste
sau fatale.
Activitatea psihologului, pe parcursul acestor trei niveluri, poate consta în
munca de cercetare ştiinţifică (evidenţierea factorilor de risc ai diferitelor
comportamente deviante), metodologică (întocmirea unor scale de atitudini, a
unor teste sau baterii de teste care permită o investigare mai eficace a
fenomenului), pedagogică (instrucţia psihopedagogică a diferitelor categorii de
educatori), intervenţia psihologică individuală şi/sau de grup. Prin urmare,
activitatea terapeutică reprezintă doar o parte din ansamblul activităţii
întreprinse de psiholog, tot aşa cum, tratamentul reprezintă doar o parte din
ansamblul măsurilor de prevenţie (acesta nefiind apanajul exclusiv al muncii
psihologului).
Din punct de vedere psihopedagogic, devierile penale ale conduitei I.
Străchinaru (1969) necesită realizarea distincţiei dintre educarea şi reeducarea
comportamentului deviant. Educarea urmăreşte restructurarea personalităţii
morbide constituţional, activitate dificilă ce se întreprinde în condiţiile unui
tratament medical şi psihopedagogic complex aplicat, de regulă, pe o perioadă
mare de timp. Reeducarea se referă la acei indivizii ale căror devieri sau
manifestări caracteriale reprezintă deprinderi formate în cursul vieţii, care nu au
la bază un fond constituţional, dar care pot avea, uneori, un substrat organic
dobândit. Faptul că majoritatea infractorilor cu devieri de conduită fac parte din
categoria neconstituţionalilor, a celor cu etiologie sociogenă, indică aria mai
extinsă a cazurilor ce necesită a acţiuni de reeducare.
În diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, noţiunea de tratament
aplicat delincvenţilor - scrie William Rentzmann (1991) - este utilizată în două
accepţiuni. În sens restrâns, noţiunea de tratament se referă la măsurile sau
sancţiunile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe
deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor
criminale. În sens larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o serie de
măsuri şi soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională,
activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces la
mijloacele de informare în masă, asistenţă psihologică şi medicală de
specialitate. indiferent de accepţiunea acordată noţiunii, tratamentul trebuie
subordonat unor finalităţi care urmăresc: cultivarea la delincvenţi a obiceiului de
a învăţa şi de a trăi din muncă, de unde şi preocuparea ca în timpul detenţiei
aceştia să-şi poată continua pregătirea şcolară şi profesională; educarea şi
reeducarea deţinuţilor pentru o viaţă nouă, după terminarea pedepsei cu
închisoarea, în vederea reinserţiei lor normale post-penale; acordarea de
asistenţă socială, psihologică, medicală şi juridică de specialitate în scopul
rezolvării problemelor personale ale deţinuţilor.
Problematica prevenirii fenomenului infracţional s-a concretizat în numeroase
programe, mai mult sau puţin transpuse în practică. Unul dintre acestea este
"Proiectul zonei Chicago" (Chicago Area Project), inspirat din teoria Şcolii de
la Chicago. Reprezentanţii acestei şcoli apreciau că, rata criminalităţii poate să
scadă ca efect al ameliorării mediului social, fapt care presupune atât
îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural, cât şi schimbări de tip
atitudinal şi implicarea cetăţenilor la eradicarea fenomenului criminal. În
aplicarea practică a proiectului au fost înfiinţate o serie de asociaţii
antiinfracţionale, în scopul creării unui climat ostil oricărei activităţi criminale.
În aceste asociaţii au fost atraşi şi indivizii aflaţi în perioada de probaţiune, de
suspendare a executării pedepsei sau de eliberare condiţionată. Deşi a fost
criticat, modelul a fost aplicat pe o perioadă lungă de timp şi a condus la
diminuarea sensibilă a delincvenţei (Gh. Nistoreanu şi G. Păun, 1995, p. 226).
Actualmente, politica penală urmează modelul curativ, pornind de la ideea că
prevenirea şi tratamentul delincventului trebuie să aibă prioritate faţă de
represiune (pedeapsă). Elementele care conturează acest model sunt:
1. Individualizarea, care presupune examenul atent al personalităţii
infractorului, diagnosticarea ei şi elaborarea unui tratament adecvat în scopul
resocializării. Este vorba de individualizarea judiciară a pedepsei pe baza
examenului personalităţii şi de individualizarea penitenciară, cu aceeaşi
finalitate.
2. Elaborarea tratamentului individual de resocializare, în scopul diminuării
tendinţelor antisociale, a dezvoltării unor aptitudini profesionale şi
modificării motivaţiei şi atitudinilor condamnaţilor.
3. Executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, în care infractorul nu-şi
petrece decât sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar. Scopul vădit
al acestei modalităţi de sancţionare non- represivă este tocmai facilitarea
resocializării.
4. Reforma sistemului penitenciar în sensul umanizării condiţiilor de detenţie
în mediul închis şi realizarea tratamentului adecvat de resocializare. Un
principiu esenţial al procesului de resocializare îl constituie normalizarea,
care presupune apropierea, pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar
cu cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea
stabileşte că organizarea şi metodele de lucru în interiorul închisorilor vor fi
cât mai asemănătoare cu cele prestării aceluiaşi gen de muncă în cadrul
comunităţii. Ea are la bază două deziderate: deschiderea (stabilimente
deschise sau semideschise) şi responsabilizarea deţinuţilor (prin implicarea
lor în diferite activităţi sociale şi comunitare).
TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI
1. Definiţii şi precizări terminologice
În vechile societăţi, drogurile au fost utilizate în scopuri ritualice şi medicale,
aceste practici constituind un factor de coeziune socială, un indiciu al priorităţii
imperativelor de socializare şi integrare. Treptat, uzul modern al drogurilor s-a
înscris într-un proces de desacralizare continuă şi de distanţare de miturile
fondatoare (R. Girardi, 1982, J. Dugarin şi P. Nominé, 1988). Consumul devine
individual şi îşi pierde funcţie de regulator social, pentru a deveni o încercare disperată de regularizare intrapsihică.
În contextul schimbărilor dramatice care au afectat societatea contemporană, a
dificultăţilor adaptării la solicitările tot mai numeroase, căutarea fericirii “aici şi
acum” pare a fi fundamentală, iar una dintre modalităţile satisfacţiei rapide este
şi cea obţinută prin intermediul drogurilor. Dar, ce sunt acestea? În acord cu
definiţia OMS (1967), vom considera drogurile ca fiind orice substanţă naturală
sau sintetică, cu sau fără aplicaţii medicale, consumate în mod abuziv, în alte
scopuri decât cele medicale. Conform Legii nr. 143 din 2000, privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în România, drogurile sunt
plantele şi substanţele stupefiante sau amestecurile care conţin asemenea plante
şi substanţe, capabile să producă farmacodependenţa. Conceptul de substanţe
drogante include drogurile propriu-zise (dure sau ilegale), drogurile acceptate
social (uşoare sau licite) şi medicamentele. Consumarea lor constituie fie o
transgresiune legală (în cazul drogurilor ilicite), fie o trangresiune medicală
(efectele nocive ale tutunului şi alcoolului), fie o transgresiune socială (de pildă,
consumul de alcool şi ebrietatea la fete).
Conform credinţelor populare, folosirea recreaţională a drogurilor nu ar fi
dăunătoare dar, în realitate, toate drogurile pot fi periculoase deoarece pot
produce modificări fizice şi psihice persoanei care le foloseşte (desigur,
variabile în funcţie de tipul de drog, de cantitatea consumată şi durata
consumului). Totuşi, nu orice consumator ajunge şi dependent sau sclav al
drogului. De regulă, persoanele echilibrate, lipsite de manifestări nevrotice sau
conflicte cu mediul în care trăiesc, chiar dacă au utilizat sau utilizează
recreaţional droguri, nu devin automat şi dependente.
Deşi consumul abuziv de droguri este definit ca o “crimă fără victime”,
toxicomanul nu este singura persoană care are de suferit. În realitate, consumul
de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează starea de sănătate a
milioane de oameni, pe de o parte, iar pe de alta, consecinţele consumului de
droguri se răsfrâng şi asupra situaţiei socio-economice a individului şi a familiei
lui, a calităţii relaţiilor sale cu familia, prietenii şi cunoscuţii. Societatea în care
consumatorii trăiesc este afectată şi prin sporirea costurilor asistenţei medicale, a
numărului şomerilor şi a persoanelor asistate, prin creşterea gradului de sărăcie
al unor indivizi, prin modificarea raportului dintre rata mortalităţii şi ce a
natalităţii etc. Nu întâmplător, consumul de stupefiante poate fi privit ca un
fenomen deviant, sancţionat penal, cu consecinţe grave individuale, relaţionale,
sociale etc.
Abuzul de droguri se referă la continuarea consumului unei substanţe fără a
mai fi necesar acest lucru, din punct de vedere medical.
Cel mai adesea, sintagma nu se referă la consumul care este realizat în scop
medical, la indicaţia medicului, ci la consumul ilicit prin auto-administrare şi în
contextul unui anumit anturaj sau al apartenenţei la o subcultură deviantă.
Cultivarea, producerea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu,
fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, consumatorul ilicit
de droguri putând fi supus, după caz, uneia dintre următoarele măsuri:
cura de dezintoxicare sau supravegherea medicală.
Cultivarea, producerea, fabricarea, vânzarea, transportul, cumpărarea,
deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără
drept, se pedepseşte, potrivit legii româneşti, cu închisoare de la 3 la 15
ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă faptele de mai sus au ca obiect
drogurile de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi. Toxicomanii care au beneficiat de tratament
medical specializat pot cere confidenţialitate.
Toxicomania apare ca efect al inadaptării individului la propriile sale trebuinţe
sau la condiţiile de mediu. Mulţi toxicomani prezintă un anumit dezechilibru al
personalităţii sau diferite manifestări psihonevrotice. Mult mai rar, toxicomania
se instalează ca urmare a unei medicaţii prelungite (aşa-numitele toxicomanii
terapeutice). Toxicomania este o stare psihică şi uneori fizică apărută ca urmare
a consumului repetat de substanţe drogante, care generează simptomele
toleranţei, dependenţei psihice şi/sau fizice, precum şi sindromul de abstinenţă
în condiţiile întreruperii consumului.
Politoxicomania, reprezintă abuzul de mai multe substanţe, constând în
consumarea de către o persoană în mod repetat, pe o perioadă de cel puţin un
an, a cel puţin trei tipuri de substanţe, în afară de cofeină şi nicotină (DSM IV-
TR). Conform unor date statistice unul din doi consumatori sunt politoxicomani,
situaţie care ridică numeroase dificultăţi de diagnosticare şi tratament (B.G.
Ioan, 2003).
Sindromul toxicomanic cuprinde următoarele faze/aspecte:
1. Euforia iniţială este o stare tranzitorie. Caracteristică numai anumitor
stupefiante (de pildă, opiului sau morfinei), euforia este trăită ca un fel
de anestezie care îi dă toxicomanului senzaţia de plutire,
imponderabilitate şi fericire. Supraexcitarea imaginativă produce vise
stranii, deseori erotice şi conduce la pierderea controlului asupra
propriilor acţiuni.
2. Toleranţa se referă la modul în care organismul se adaptează ca
urmare a prezenţei repetate a unui drog. Ea se instalează lent, ca o stare
tranzitorie ce poate să dispară atunci când individul renunţă la drogul
care a generat-o. Toleranţa reprezintă primul efect negativ al
consumului de droguri, constând în reacţia tot mai slabă a
organismului la aceeaşi cantitate de substanţă drogantă, pe măsură ce
se instalează adaptarea funcţională. De aceea, pentru obţinerea unei
anumite stări, toxicomanul trebuie să mărească treptat dozele,
ajungând în starea de dependenţă.
3. Toleranţa trebuie deosebită de marea variabilitate individuală în
sensibilitatea iniţială faţă de efectele unui drog sau altul. Există şi
posibilitatea apariţiei unei toleranţe încrucişate, constând în instalarea
toleranţei la un drog ca urmare a toleranţei la un drog similar,
consumat cronic (aşa se întâmplă în cazul diferitelor barbiturice, a
benzodiazepinelor sau al morfinei şi heroinei).
4. Dependenţa reprezintă un grup de fenomene fiziologice,
comportamentale şi cognitive, de intensitate variabilă, în care
consumul uneia sau mai multor substanţe au prioritate pentru individ.
Ea constă în nevoia compulsivă de a consuma drogul în doze tot mai
mari, ca urmare a administrării repetate a drogului, şi în scopul evitării
efectelor sindromului de abstinenţă (pe care toxicomanul îl suportă
foarte greu, cu riscul unor crize severe, organice şi/sau funcţionale).
Potrivit OMS (1957), caracteristicile dependenţei sunt: dorinţa sau
nevoia de nestăpânit de a obţine drogul prin orice mijloace şi de a-l
consuma, tendinţa de a creşte dozele, dependenţa psihică şi fizică faţă
de efectele drogului, efectul nociv asupra individului şi a societăţii.
Formele de manifestare ale dependenţei prezintă o mare variabilitate
inter-individuală.
Dependenţa fizică sau fiziologică nu se întâlneşte la toate tipurile
de droguri. Atunci când apare, ea implică dezvoltarea toleranţei ca
urmare a consumului cronic al unui drog şi a instalării sindromului
de dependenţă, în condiţiile încetării consumului. Dependenţa fizică
se manifestă sub forma unor stări care constau în necesitatea
organică de a folosi droguri. Ea apare, de obicei, la derivaţii opiului
(heroina, morfina);
Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în
modificări de comportament şi o stare mentală particulară, însoţită
de necesitatea psihică imperioasă de administrare periodică sau
continuă a substanţei pentru a obţine o stare de bine, pentru
stimularea plăcerii, din dorinţa de a fugi de realitate sau pentru a
înlătura disconfortul psihic . Este întâlnită la toate tipurile de
droguri . Dorinţa de a experimenta stările modificate ale conştiinţei
pare să fie o parte intrinsecă a condiţiei umane, afirma doctorul
Michel Gossop (1987). Într-adevăr, consumul de droguri pare să fie
una dintre cele mai uşoare şi mai rapide modalităţi de “alterare” a
conştiinţei, iar pentru unii indivizi acest lucru apare deosebit de
atractiv. Ca urmare a instalării dependenţei individul nu mai apare
complet liber, capabil de decizii raţionale, capacitatea sa de a alege
fiind puternic limitată de nevoia compulsivă de a consuma
stupefiante.
5. Abstinenţa sau sevrajul constă în reacţia organismului la absenţa
drogului cu care s-a obişnuit. Ea se instalează, în medie, între 12 şi 48
de ore de la încetarea administrării drogului şi tinde să slăbească în
intensitate după 2-3 săptămâni. Toxicomanul nu poate suporta această
stare, care poate varia de la durerile de cap după încetarea consumului
de cafea şi până la convulsii şi chiar moartea după renunţarea bruscă la
barbiturice. Abstinenţa sau absenţa drogului provoacă tulburări
nervoase, tahicardie, spasme viscerale şi musculare, hipersecreţii
glandulare, diaree etc. Aceste manifestări somatice sunt acompaniate
de simptoame psihice precum: anxietatea, agitaţia psihomotorie,
insomnia, crize de isterie etc. Sindromul de abstinenţă este acceptat
medical pentru următoarele categorii de substanţe: alcool, amfetamine,
cocaină, opiacee, nicotină, sedative, hipnotice. Deşi simptomele
sevrajului sunt relativ asemănătoare pentru toate categoriile de
substanţe, ele sunt mai puţin accentuate în cazul stimulentelor
(amfetamine, cocaină) şi al nicotinei, în timp ce, în unele cazuri, ele
par să lipsească (de pildă, la halucinogene).
Pornind de la aceste precizările vom spune că, dependenţa de substanţă poate fi
reprezentată schematic ca interacţiune a trei grupe mari de factori:
factorul social care ar cuprinde disponibilitatea drogului, atitudinea de
toleranţă sau respingere a consumului de droguri de către comunitate,
efectele căutate, euforizante sau depresoare ale drogului şi
structura psihologică, personalitatea individului, care explică – poate cel
mai bine – de ce unii consumatori ajung dependenţi şi alţii nu.
Cel mai important factor etiologic al consumul de droguri este accesibilitatea
drogului (D.P. Ausubel, 2002). Aceasta explică de ce rata consumului este mai
mare în mediul urban decât în cel rural, în cartierele marginale ale marilor oraşe
decât în micile oraşe, de ce consumul în timpul celui de-al doilea război mondial
a tins spre zero, în condiţiile în care rutele comerţului cu droguri au fost
întrerupte. Al doilea factor important este atitudinea tolerantă faţă de consum
existentă într-un mediu cultural, subcultural sau etnic, într-o clasă socială,
economică, profesională etc. Acest factor explică de ce ratele consumului sunt
mai mari în clasele defavorizate socio-economic, comparativ cu clasa mijlocie;
în Europa şi Orient, comparativ cu SUA; în rândul medicilor şi a unor profesii
apropiate, comparativ cu alte grupuri profesionale. Factorul determinant rămâne
însă profilul de personalitate al individului, prezenţa acelor trăsături faţă de
care consumul de droguri are efecte moderatoare.
2. Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc
Howard S. Beker (1955, p.36) nota că în dezvoltarea consumului de marijuana
pot fi identificate trei stadii:
1. debutul în consum sau momentul în care persoana foloseşte pentru prima
dată drogul,
2. consumul ocazional, care este sporadic şi dependent de factorii
situaţionali şi
3. consumul regulat, folosirea substanţei fiind o rutină zilnică.
Mai recent, Comisia Naţională a Abuzului de Droguri şi Marijuana din SUA
(apud B.G. Ioan, 2003, p. 64) a indicat existenţa următoarelor etape ale
consumului de droguri, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de
comportament:
consum experimental, apare la individul care este dornic să
experimenteze o stare de spirit nouă şi manifestă curiozitate faţă de
efectele unuia sau mai multor droguri;
consum recreaţional, implică utilizarea voluntară a drogului, cel mai
adesea, în cadru unui anumit grup. Individul nu este dependent, el putând
oricând să renunţe la consum;
consum circumstanţial, este generat de căutarea unor noi efecte, pentru a
rezolva responsabilităţile sau dificultăţile cu care individul se confruntă la
un moment dat (de exemplu, consumul de amfetamine pentru alungarea
oboselii de către şoferii de cursă lungă; cofeina în cantitate mare este
utilizată de către studenţi în sesiune etc.);
consum intensiv, este motivat de necesitatea menţinerii echilibrului psihic
sau a nivelului de performanţă al unui individ confruntat în mod cronic cu
situaţiile stresante, cu probleme personale ce par a fi fără soluţie etc.
Individul nu este încă dependent, fiind şi/sau considerându-se integrat în
societate, în activitatea sa curentă, dar nici nu este total detaşat de drog;
consumul compulsiv, este etapa în care se instalează dependenţa psihică
şi fizică, în care drogul – fiind utilizat frecvent – ajunge să domine
întreaga raţiune de a fi a individului, care ajunge să monopolizeze întreaga
sa atenţie şi să anuleze celelalte obiective şi preocupări.
Procesul etichetării unei persoane ca fiind consumatoare – arată membrii
Grupului de cercetări asupra socialului şi a sociabilităţii (în G. Feréoll, 2000, p.
127) ţine, de regulă, seama de: gradul de investire în consumul de droguri
(frecvenţe, modalităţi de ingestie) şi de integrarea individului în universul
drogurilor.
Investirea în consumul
de droguri
Integrarea în universul
drogurilor
+ _
+ Toxicoman Debusolat
_
Consumator împătimit
(integrat şi socializat,
consum intensiv)
Consumator obişnuit
(utilizator normal,
consum circumstanţial)
Investirea puternică în consumul de droguri include consumatorii dependenţi, iar
cea scăzută, consumatorii nondependenţi. Fiecare subiect poate parcurge, în
decursul vieţii sale, traseul care face trecerea de la statutul de nonconsumator la
cel de consumator şi, în cadrul acestuia, de la un tip de consum la altul. Astfel,
eticheta de “toxicoman” acoperă şi, adesea, condamnă o pluralitate de experienţe
şi moduri de viaţă. Toruşi, intrarea în categoria dependenţilor a unui număr tot
mai mare de persoane, relativizează reprezentarea dominantă a consumului de
droguri şi a influenţelor sale nefaste asupra indivizilor şi a societăţii.
În ceea ce priveşte strict consumul de alcool, OMS a determinat următoarele
praguri de risc:
consum punctual: mai mult de 4 pahare ocazional;
consum regulat la bărbat: mai mult de 21 de pahare pe săptămână (3
pahare/zi în medie);
consum regulat la femeie: mai mult de 14 pahare pe săptămână
(2pahare/zi în medie).
Analizând dependenţa de alcool, É. Peyron (2008, pp. 613-614) prezintă
următoarele tipuri de consum/consumator:
consum cu risc (consumator cu risc): este consumul superior pragurilor
consumului regulat, definite de OMS, în cazul persoanelor care nu
prezintă încă probleme de natură medicală, psihică sau socială, dar se pot
confrunta cu ele pe termen scurt, mediu sau lung. Categoria include şi
consumurile egale sau inferioare pragurilor menţionate asociate unei
situaţii de risc şi sau unui risc individual (de ex., un subiect cu epilepsie);
consum nociv (consumator cu probleme): corespunde unei conduite de
alcoolizare caracterizate prin: 1. existenţa a cel puţin o singură problemă
medicală, psihică sau socială indusă de alcool, oricare ar fi frecvenţa şi
nivelul de consum şi 2. absenţa dependenţei;
consum cu dependenţă (consumator dependent sau alcoolo-dependent):
corespunde unei conduite de alcoolizare caracterizate prin pierderea
controlului asupra consumului. Acest tip nu se defineşte prin raport cu un
prag, cu o frecvenţă a consumului sau cu o problemă medicală indusă,
deşi este asociat acestora. Consumatorii din această categorie sunt
subiecţii predilecţi ai serviciilor de dezintoxicare sau al terapiei
dependenţei alcoolice.
Factorii de risc ai abuzului de droguri sunt aceia care contribuie la iniţierea şi
la continuarea consumului de droguri. Intoleranţa biologică, impulsivitatea,
vârsta scăzută a debutului consumului, percepţia riscului scăzut al angajării în
comportamente problematice, mediul familial haotic, educaţia parentală
ineficientă, lipsa ataşamentului faţă de părinţi, eşecul şcolar, abilităţi reduse
sociale şi de coping, agresivitate, influenţa negativă a grupului de prieteni şi
sărăcia – printre alţi factori – contribuie la dezvoltarea ulterioară a consumului
de droguri (Sussman şi Ames, 2008). Unii factori sunt sau pot fi mai puţin
supuşi schimbării (de ex., cei biologici), comparativ cu alţii (de ex., influenţa
negativă a grupului de prieteni etc.).
Factorii de risc prezintă efecte cumulative asupra predicţiei abuzului de droguri.
Cu cât o persoană combină şi prezintă mai mulţi factori de risc cu atât este mai
probabil ca ea să consume sau să abuzeze de droguri în viitor. Totuşi, importanţa
unor factori poate varia pentru diferite grupuri sau în diferite faze ale
consumului. În funcţie de efectele lor, aceşti factori pot varia în privinţa: 1.
manierei în care influenţează rezultatele directe sau indirecte ale abuzului; 2.
puterii impactului lor (ridicat, mediu sau scăzut) şi 3. a stabilităţii lor (factor
relativ stabil sau dinamic). Aceşti factori se profilează pe un continuum: de la
simpli markeri (indicatori de suprafaţă: de tipul genului sau rasei), la moderatori
(influenţe amplificatoare, de pildă apariţia unei boli fizice sau psihice) şi
mediatori (mecanisme cauzale primare, cum ar fi accesibilitatea drogurilor etc.)
ai rezultatelor disfuncţionale (Johnson şi Padina, 2001).
Factorii protectivi sunt acele caracteristici care diminuează riscul abuzului de
droguri şi asigură dezvoltarea pozitivă a individului. Capacitatea de cooperare,
competenţa socială, ataşamentul faţă de părinţi, supravegherea sau controlul
parental, prietenii nondevianţi, valorizarea rezultatelor şcolare, coeziunea
comunităţii restrânse (a familiei şi a vecinătăţii), lipsa accesibilităţii drogurilor
fac parte din categoria factorilor protectivi (Sussman şi Ames, 2001).
3. Teorii explicative
Dependenţa de droguri reprezintă una din cele mai complexe probleme sociale
ale contemporaneităţii. Caracterul său derivă impactul consumului nu numai la
nivel biologic sau psihologic, individual sau familial, ci şi la nivel social, legal,
medical etc.
Teoria personalităţii deficiente (D.P. Ausubel, 1980).
Pentru autorul acestei teorii, drogurile au o valoare moderatoare ridicată pentru
anumite trăsături de personalitate ale individului. Efectul principal este euforia,
care asigură ajustarea în mare măsură a personalităţii inadaptate. De exemplu,
indivizilor imatur motivaţi le lipseşte maturitatea în privinţa: obiectivelor pe
termen lung, a responsabilităţii, a hotărârii şi iniţiativei, a independenţei volitive
şi executorii, a toleranţei la frustrare, a capacităţii de a amâna gratificarea
nevoilor imediate hedonice în favoarea atingerii obiectivelor pe termen lung
(Ausubel, 1947; 1966; 1980). Aspectele euforice căutate de subiecţii cu o
recurenţă a depresiei vizează: diminuarea spiritului autocritic, accentuarea
plăcerii imediate, gratificare rapidă şi întărirea eului.
Studiile clinice pe termen lung (de ex., Ausubel 1947) au indicat faptul că
indivizii dependenţi se încadrează în diferite categorii nosologice şi diagnostice.
Alte studii (de pildă, Chein şi colaboratorii, 1964) au indicat că anumite aspecte
ale istoriei de viaţă, cum este stilul educativ parental (suprapermisiv,
supraprotectiv, autoritar etc.), tind să întărească dezvoltarea sindromului
personalităţii inadaptate. Un factor favorizant al instalării acestui sindrom este
apartenenţa la o familie cu un statut socio-economic scăzut, mai ales atunci
când familia a trăit un nivel mai ridicat una sau mai multe generaţii.
Studiile neurofiziologice (Goldstein, 1976; Snyder, 1977) au indicat faptul că
organismul nostru produce endogen substanţe opoide, al căror efect este similar
substanţelor opiacee, exogene. Ele contribuie la menţinerea optimismului
normal în faţa vicisitudinilor vieţii. Atunci când substanţe endogene opoide sunt
insuficiente, individul poate fi mai tentat să consume opiacee exogene, devenind
astfel dependent.
Alte efecte ale opoidelor sunt sedarea şi diminuarea anxietăţii, care sunt căutate
de indivizii ce suferă de niveluri ridicate sau patologice ale anxietăţii. Astfel de
persoane, cum sunt personalul medical sau cel asociat, tind să ia mici doze de
morfină subcutanat (mai curând decât doze mari de heroină, intravenos), pentru
efectele sale sedative, mai mult decât pentru cele euforice.
Utilizarea sporadică a heroinei la adolescenţii cu o structură de personalitate
relativ normală este efectul atitudinii de revoltă împotriva adulţilor. În acest caz,
predispoziţia personalităţii este mai curând produsul dezvoltării, decât unul
idiosincratic. De asemenea, atitudinea tolerantă sau nontolerantă a comunităţii
influenţează conduita adolescenţilor. Astfel se explică de ce majoritatea
adolescenţilor tind să consume ocazional, dar foarte puţini sunt cei care devin
dependenţi.
În fine, o mică parte din dependenţii de droguri sunt etichetaţi psihiatric ca
psihopaţi sau sociopaţi. În cazul lor, drogul este utilizat ca unul din mijloacele
nespecifice prin care îşi reglează tensiunile interioare şi dezvoltă un
comportament agresiv. Ei scapă de inhibiţii şi devin extrem de agresivi, fiind
autorii unora dintre cele mai violente crime. Cu excepţia acestora, ceilalţi
dependenţi tind să fie implicaţi în acte infracţionale nonviolente (de ex., furturi),
numărul delincvenţilor dependenţi fiind mai mic decât cel al nondependenţilor
(Ausubel, 1980).
Teoria controlului cognitiv-afectiv şi farmacologic al consumului de droguri
(Gold şi Coglan, 1976).
Teoria subliniază interacţiunea dintre stilul cognitiv al individului, experienţa
subiectivă a consumului de drog şi efectul farmacologic al drogului. Stilul
cognitiv al consumatorului de drog este considerat elementul central al
deplasării de la experimentarea drogului la dependenţa de acesta.
Terapia cognitiv-comportamentală indică faptul că manifestările de conduită ale
indivizilor sunt mediate de elemente invizibile. Între stimul şi reacţia
comportamentală intervin credinţe, atribuiri, expectanţe etc. De modul în care
individul interpretează o situaţie depinde răspunsul emoţional şi
comportamental. Altfel spus, între gânduri, emoţii şi comportamente există o
interacţiune (Mahoney, 1977).
Indivizii care nu pot răspunde aşteptărilor celorlalţi se află într-o situaţie
conflictuală, care generează stres şi anxietate. Distorsiunea lor cognitivă majoră
este credinţa lor că nu vor putea face faţă stresului. De asemenea, nu anxietatea
contează, ci interpretarea acestei stări afective. Teoria sugerează faptul că,
dependenţii de drog consideră că anxietatea rezultă din incapacitatea lor de a
controla situaţia, de a influenţa mediul pentru a reduce stresul sau anxietatea. O
consecinţă importantă a acestor cogniţii eronate este stima de sine scăzută.
Sentimentele puternice autodepreciative stau la baza lipsei de putere şi
reprezintă componenta afectivă a teoriei.
Un efect farmacologic al heroinei este reducerea anxietăţii. Sub influenţa
drogului dependentul de simte „high”, trăieşte sentimentul creşterii temporare a
puterii şi controlului, a stării de bine. Apare un sentiment exagerat de fi,
conform căruia nici o sarcină nu e prea grea, nimic nu mai pare imposibil etc.
Drogurile reuşesc să facă pentru dependent ceea ce nu reuşeşte să facă el însuşi
pentru sine: să diminueze anxietatea, să le genereze sentimente pozitive cu
privire la sine, îi face să se simtă că deţin controlul, că sunt competenţi, capabili
să stăpânească mediul înconjurător. Din păcate pentru consumatorul dependent,
efectele sunt limitate, iar câştigurile temporare se transformă în pierderi pe
termen lung. După ieşirea din starea de euforie, conflictul şi anxietatea sunt din
nou trăite, iar sentimentele de lipsă de putere şi cele autodepreciative devin şi
mai intense. Anxietatea nu mai poate fi tolerată şi astfel creşte frecvenţa
consumului şi tipul situaţiilor în care are loc. De exemplu, dacă tensiunile dintre
părinte şi adolescent generează anxietate la cel din urmă, e foarte probabil să
crească frecvenţa consumului după asemenea episoade. Fiecare nou episod al
abuzului serveşte pentru a-i confirma consumatorului că este incapabil sau lipsit
de puterea de a funcţiona independent.
Modelul formulează unele aserţiuni privind tratamentul toxicomanilor:
1. schimbarea eficientă şi durabilă are la bază învăţarea faptului că
manifestările comportamentale au consecinţe care pot influenţa viaţa individului;
2. planul de tratament trebuie să fie multimodal (Lazarus, 1976): evaluarea
trebuie să aibă în vedere nu doar comportamentul deschis al
consumatorului, ci şi emoţiile negative (anxietate, stimă de sine redusă),
senzaţiile fizice neplăcute (durerile care acompaniază sevrajul), imaginile
intruzive (imaginile repetitive ale eşecurilor anterioare), cogniţiile
distorsionate (de ex., „nimic din ce voi face vreodată nu va fi de succes”)
şi a sentimentului de inadecvare interpersonală (dificultatea de a se
împrietenii cu nondependenţi) etc. Fiecare domeniu al problemelor
individuale specifice necesită o strategie distinctă de intervenţie. De
exemplu, desensibilizarea sistematică poate fi utilizată pentru a-l ajuta pe
dependent să facă faţă anxietăţii, în timp ce restructurarea cognitivă este
necesară pentru a elimina erorile sau distorsiunile cognitive.
Într-o cercetare, Gold şi Coglan (1976) au verificat eficienţa tratamentului
măsurând trăsături de personalitate cu două inventare de personalitate, locul
controlului (Rotter Locus of Control Scale) şi nivelul stimei de sine (Self-
Esteem Survey), la 30 de zile de la începerea terapiei şi la 6 luni. Din lot au
făcut parte 32 de bărbaţi şi 21 de femei. S-a formulat ipoteza că subiecţii vor
avea un loc al controlului intern mai puternic şi o stimă de sine mai ridicată.
Rezultatele au indicat faptul că doar femeile au fost orientate mai intern, şi că
ambele sexe prezentau un nivel mai ridicat al stimei de sine.
Teoria „proastelor obiceiuri” (D.W. Goodwin, 1979).
Prin „proastele obiceiuri” Goodwin are în vedere conduitele repetitive,
dăunătoare şi semireflexive, care apar ca urmare a condiţionării clasice la
anumiţi indivizi „susceptibili” de a deveni dependenţi. Cu privire la droguri,
susceptibilitate poate fi specifică sau nespecifică (de ex., unii indivizi sunt
susceptibili să folosească doar o categorie de droguri, alţii diverse categorii).
Susceptibilitatea dependenţei poate fi moştenită (genetic determinată), dobândită
(psihosocială) sau ambele. Teoria se referă prin excelenţă la alcoolism.
Unul dintre cele mai impresionante argumente ale variaţiei înnăscute a toleranţei
la alcool este cel privitor la situaţia asiaticilor. Ratele mai scăzute ale
alcoolismului au fost mult timp puse pe seama obiceiurilor lor sociale. Datele
indică şi argumente biologice: studiile au indicat faptul că o cantitate mică de
alcool produce în cazul lor o reacţie puternică cutanată, extrem de neplăcută la
cca. trei pătrimi din subiecţi (Wolff, 1973; Ewing şi colab., 1974; Seto şi colab.,
1978). O mare parte din orientali ar fi de fapt intoleranţi la alcool. Baza
biochimică nu este încă foarte clară. Există date care indică prezenţa la japonezi
a unei enzime la nivelul ficatului care alterează metabolismul alcoolului. Şi alte
grupuri pot fi nativ protejate de riscul dezvoltării dependenţei de alcool. Ratele
mai scăzute ale alcoolismului la femei se explică prin sensibilitatea lor mai mare
la alcool. Datele unui studiu indică nivelul mai ridicat de alcool în sânge la
femei, comparativ cu bărbaţii, după consumarea unei anumite cantităţi de alcool.
Teoria sugerează că atitudinea faţă de alcool se învaţă, ca orice obicei, iar
prezenţa altor consumatori de alcool favorizează accentuarea problemelor
comportamentale ale indivizilor, potrivit principiului escaladării.
4. Consumul de droguri şi portretul tinerilor consumatori
Un studiu realizat de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (vezi Revista de asistenţă şi pedagogie
socială. Protecţia socială a copilului, Nr. 6/2000) indica faptul că, în perioada
1990 – 1996, pe teritoriul ţării a fost depistat un număr de 259 de consumatori
de droguri. Analizând vârsta consumatorilor se constată că marea majoritate a
lor au vârsta cuprinsă între 26 – 35 ani (137 de cazuri ), îngrijorător fiind faptul
că pe poziţia secundă se situează cei cu vârsta între 15 –25 ani ( 58 de cazuri ).
De asemenea, trebuie subliniat faptul că până în 1996 nu s-au înregistrat cazuri
de consumatori cu vârsta mai mică de 15 ani. În ceea ce priveşte ocupaţia
acestora, se observă că un procent de 64,5% din total nu au nici un loc de
muncă, fapt care ridică un semn de întrebare legat de modul în care aceştia
plătesc contravaloarea drogurilor. Referitor la cetăţenia consumatorilor se
constată că, din numărul total de consumatori înregistraţi în această perioadă,
54,5% erau cetăţeni străini, restul fiind români. În cazul cetăţenilor străini,
naţionalităţile cel mai frecvent întâlnite erau iranienii (43), turci (16), moldoveni
(8), italieni (5) şi greci. În fine, în ceea ce priveşte drogul folosit, în topul
preferinţelor se aflau heroina (133 cazuri), urmată de canabis şi derivaţii săi (60
de cazuri ), medicamente cu conţinut stupefiant (30 de cazuri ), cocaină (8
cazuri).
Creşterea constantă a preocupării traficanţilor, începând cu 1990, de a crea şi
dezvolta în România o piaţă de desfacere a drogurilor, a dus la creşterea
interesului tinerilor, în special a celor cu probleme de natură psihică şi
comportamentală. Mizând pe lipsa de informare a acestei categorii de persoane
asupra riscurilor de natură fiziologică, psihică şi juridică la care sunt expuşi ca
urmare a consumului de droguri, traficanţii au reuşit să-şi facă adepţi în rândul
acestora, unii dintre ei devenind chiar dealeri.
Formarea unei reţele naţionale de traficanţi de droguri vine să confirme
formarea unei pieţe de consum stabile în România. Această afirmaţie este
susţinută de numărul tot mai mare de persoane care se află deja la al doilea sau
la al treilea an de consum (195, respectiv 198), dar mai ales de numărul tinerilor
sub 18 ani care se află la primul consum (în 1998, 77 persoane). Dar, aceste
statistice date sunt relative, deoarece cifra neagră a toxicomanilor este, probabil,
foarte mare.
În general, pe întregul mapamond, tinerii preferă drogurile ieftine, iar cei mai
mulţi încearcă prima dată din curiozitate. Totuşi, numărul consumatorilor de
droguri uşoare, internaţi în Centrul-pilot Naţional de Toxicomanii din Bucureşti
(deschis în 1996), arată că preferinţa tinerilor români pentru acestea este mai
scăzută, ei trecând la consumul drogurilor mai puternice, care a indus deja starea
de dependenţă. Acest lucru este demonstrat mai ales de cifra explozivă (448) a
celor care şi-au injectat heroină în 1998, faţă de doar 81 în 1997 ; principalul
drog consumat (oral şi sau injectabil) în 1998 este tot heroina : 604 de persoane
(conform datelor Inspectoratului General al Poliţiei). Îngrijorător este faptul că
vârsta de maxim risc rămâne 19-21 ani, cu tendinţe de coborâre a intervalului
spre 16-17-18 ani (C. Bellu-Bengescu, 2000).
Statistice oficiale din România cu privire la numărul consumatorilor de droguri
nu trebuiesc privite cu prea multă încredere. De pildă, datele furnizate de
diferitele compartimente ale Ministerului Sănătăţii sunt diferite. Astfel, conform
Direcţiei Generale de Sănătate Publică şi Inspecţia Sanitară de Stat a raportat pe
anul 2003 1775 de pacienţi, în timp ce Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi
Documentare Medicală a raportat 1913 pacienţi trataţi pentru dependenţă;
situaţia este alarmantă deoarece unele ONG-uri sau instituţii româneşti sau
străine estimează numărul total al consumatorilor la cifra de 35.000-40.000 doar
în Bucureşti (apud Ziua-antidrog, nr. 49, din 26 noiembrie-2decembrie, 2003).
Din păcate, în România, rata de creştere a fenomenului consumului de
stupefiante depăşeşte cu mult viteza de reacţia a instituţiilor controlului social,
care ar trebui să lupte eficient împotriva acestui flagel.
Vârsta în scădere a debutului consumului de droguri pretutindeni în lume, ne
obligă să analizăm specificităţile acestei conduite deviante de tip evazionist la
adolescenţi şi la tineri. În urma unor studii efectuate în 1998, Institutul pentru
Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al
Poliţiei a realizat un “portret robot” al consumatorului tânăr de droguri, din
România: provine din familii dezorganizate sau are părinţi cu studii superioare
şi venituri mari; se află în conflict cu profesorii şi colegii, având, în general,
repetate sancţiuni şcolare; consumă droguri în special cu prietenii şi mai puţin
singur; băieţii sunt slabi sau cel mult mediocri la învăţătură, pe când fetele sunt
bune sau foarte bune la învăţătură. Datele obţinute de alte categorii de
specialişti tind să susţină aceste concluzii.
Deşi toxicomanii se recrutează astăzi din cele mai diverse pături ale societăţii,
unele persoane par a fi mai vulnerabile, mai predispuse să devină dependente
(M. Choquet şi S. Ledoux, 2000, B.G. Ioan, 2003 etc.):
tinerii, între 18 şi 26 de ani, sunt mai vulnerabili decât persoanele în
vârstă
bărbaţii sunt mai vulnerabili decât femeile;
persoanele necăsătorite mai mult decât cele căsătorite;
cei din mediul urban mai mult decât cei din mediul rural;
cei cu studii elementare şi medii mai mult decât cei cu studii superioare;
persoanele aparţinând familiilor destrămate sau disfuncţionale;
persoanele aparţinând unor grupuri marginale (copiii străzii, deţinuţii)
sunt mai expuşi decât alte categorii de indivizi.
Din punct de vedere psihologic, portretul (tânărului) toxicoman poate include
trăsături psihice precum: insuficienta dezvoltare a sentimentului de fi, de a
exista, insuficienta valorizare de sine ca urmare a lipsei aprecierii celorlalţi,
iubirea de sine redusă în condiţiile lipsei căldurii şi iubirii parentale, lipsa
autonomiei psihice, decăderea morală, atitudine imatură atât pe plan emoţional,
cât şi intelectual, aşteptările prea mari, dincolo de posibilităţi, generatoare de
frustrare etc.
Într-o cercetare ne-publicată, realizată asupra unui lot de tineri din judeţul Iaşi,
am constatat că există unele diferenţe de personalitate între consumatorii
(dependenţi) de droguri dure (mai ales heroină) şi nonconsumatori. Diferenţele
semnificative dintre cele două categorii ne-au permis conturarea următorului
portret al personalităţii consumatorului (dependent), incluzând:
emotivitate atenuată ca rezultat al acţiunii substanţei depresoare (în
special, heroina) asupra creierului;
tendinţe de blamare a propriului comportament şi un spirit autocritic
foarte ridicat;
stimă de sine scăzută;
complexe de inferioritate atunci când se raportează la alte persoane;
anxietate accentuată, mai ales la începutul contactului cu drogul;
structură nevrotică accentuată;
agresivitate la tinerii adulţi ca urmare a unei perioade mari de consum ;
un sine prospectiv mai slab.
Stările afective sunt perturbate la consumatorii-dependenţi de droguri, datorită
acţiunii nocive pe care o au aceste substanţe asupra creierului, tinerii adulţi cu
vârsta mai mare de 23 de ani prezentând stări afective mult mai puţin intense
decât cei de vârstă mică. Se ştie că, pe de o parte că, folosirea drogurilor pe o
perioadă mare de timp afectează atât fizicul, cât şi psihicul persoanei, iar pe de
alta, că tineri caută senzaţii intense prin consumul de droguri tocmai pentru a
compensa lipsa lor de reactivitate afectivă la stimulii banali.
Tendinţa de autoacuzare pentru propriul comportament este, de asemenea,
prezentă la consumatori şi, mai ales, la cei cu vârsta de peste 23 de ani, care
devin conştienţi de gravitatea fenomenului şi care se autoacuză pentru
comportamentul realizat sub influenţa drogului şi pentru că au ajuns în starea
compulsivă a consumului.
Spiritul autocritic îi face pe consumatori să aibă un sentiment de inferioritate în
raport cu alte persoane. Deoarece datele obţinute au indicat că adulţii sunt mult
mai complexaţi decât cei mai tineri, putem spune că experienţa drogo-
dependentă mai îndelungată are un efect distructiv asupra reprezentărilor
propriului comportament, în urma comparaţiei cu conduita celorlalţi.
Anxietatea mai accentuată a consumatorilor este o caracteristică importantă a
portretului lor psihologic. Anxietatea se instalează la consumatori încă de la
debutul consumului pentru ca, mai apoi, persoana să încerce să scape de această
stare tot prin apelul la drog. Starea de anxietate poate apărea ca răspuns la
dificultăţile existenţiale generate de statutul de consumator de drog. Ea este de
obicei efectul unor eşecuri repetate în renunţarea la drog, alături de reacţia de
îndepărtare a toxicomanului de către cei din jur, a senzaţiei de descurajare, de
disperare, simptoame ale unei veritabile stări depresive majore. În aceste
condiţii, toxicomanul recurge la drog pentru a-şi anula tensiunea internă,
secundară unei frustrări, unei decepţii, unei anxietăţi, depresii, în mod general,
pentru a-şi anula o senzaţie dezagreabilă. Datele au indicat şi faptul că, vârsta
este un factor de influenţă semnificativ, deoarece subiecţii de sub 23 de ani sunt
mult mai anxioşi decât cei cu vârsta mai mare.
Dependenţii prezintă de asemenea şi o structură nevrotică, comparativ cu
nonconsumatori. Acest lucru este explicabil pe de o parte prin p particularităţile
vârstei adolescentine - vârsta tensiunilor interne, ale cărei particularităţi tind să
fie prelungite tot mai mult, până la 25-26 de ani, iar pe de alta, prin apelul la
drog ca la o modalitate de reglare intrapsihică şi prin contactul „adevărat” cu
lumea toxico-dependentă.
Deşi nu a rezultat existenţa unor tendinţe agresive semnificativ mai mari la
consumatorii dependenţi comparativ cu nonconsumatorii, în urma studierii
interacţiunii unor variabile am constatat că vârsta adolescenţilor influenţează
considerabil rezultatele. Astfel, consumatorii de vârstă mai mare de 23 de ani
prezintă structuri mai agresive şi o mai slabă capacitate de autocontrol.
Consumatorii cu vârsta de sub 23 de ani percep viitorul într-o manieră mai
optimistă decât cei cu vârsta de peste 23 de ani, care au o reprezentare mai
sumbră a viitorului şi un sine prospectiv mai slab.
În condiţiile crizei reperelor normativ-valorice, a slăbirii forţei tradiţiei, a
creşterii individualismului şi însingurării, a “modelelor” oferite de filme şi mass-
media, în general, adolescenţii şi tinerii apar ca o ţintă sigură, uşor de manipulat
de dealer-ii de droguri.
Toxicomanul nu aparţine unui singur tip de personalitate, de aceea diagnosticul
unic poate fi extrem de ineficient. Potrivit lui R. Campbel (2001), consumul
abuziv de droguri poate fi favorizat de o multitudine de factori de risc, precum:
comportamentul pasiv-agresiv, depresie, disfuncţii de învăţare, de tulburarea
afectivă bipolară sau tulburarea de personalitate “borderline”. Firesc la vârsta
adolescenţei, comportamentul pasiv-agresiv este explicat de mânia reprimată
ce dă naştere unui comportament negativ, constând în : indolenţă, îmbufnare,
uitare, încăpăţânare, ineficienţă intenţionată. Persoanele cu acest tip de
comportament au resentimente frecvente faţă de superiorii ierarhic, nu suportă
regulile şi fac tot ceea pot pentru a nu se supune cerinţelor altora faţă de ei (R.
Campbell, 2001).
Într-o anchetă realizată asupra unui eşantion larg de adolescenţi din România şi
Republica Moldova, A. Stoica-Constantin şi Ticu Constantin (2000, pp.49-54)
au analizat percepţia acestora cu privire la numeroasele aspecte ale consumului
de droguri, dintre care am selectat câteva:
cauzele interne ale consumului de droguri: curiozitatea, tentaţia “fructului
oprit”, dorinţa de senzaţii tari, lipsa de maturitate /responsabilitate,
problemele personale, necazurile, disperarea, singurătatea, lipsa de
prieteni, plictiseala, lipsa unor preocupări interesante, teribilismul şi
nevoia de a ieşi în evidenţă;
cauzele externe ale consumului de droguri: anturajul, climatul familial
nefavorabil, nivelul cultural-educativ redus, lipsa cunoştinţelor sau falsele
informaţii cu privire la droguri, imitarea modelelor din filme;
împrejurările favorabile: tovărăşia toxicomanilor, distracţiile,
frecventarea anumitor grupuri şi locuri ascunse, secrete;
factorii inhibitori interni ai consumului de droguri: tăria de caracter,
voinţa, maturitatea, teama de dependenţă, conştientizarea pericolului, nu
simt nevoia, nu sunt influenţabili, prezenţa idealului sau planului de viaţă;
factorii inhibitori externi ai consumului de droguri: gradul de cultură şi
educaţie, teama sau respectul faţă de părinţi şi mediul în care trăiesc.
Motivarea consumului de droguri prin curiozitate, fuga de plictiseală sau lipsa
de satisfacţie este frecvent întâlnită şi la subiecţii aparţinând mediului francez:
“Să fii în extaz – mărturisesc unii – înseamnă să scapi de atmosfera mohorâtă din
oraş, de senzaţia de “gol”, amplificând în acelaşi timp melancolia percepţiilor.
Aceste “motivaţii” se înscriu într-un parcurs al deziluziei care duce la ură ne-
diferenţiată faţă de toţi şi faţă de sine însuşi. Tema plictisului....este
recurentă…Drogurile, din acest punct de vedere, par să dea sens vieţii, ca să te
facă “să te simţi bine”, să alungi suferinţa pe moment…Limbajul acestei stări de
beţie e sugestiv: “să pleci”, “altundeva” sau “absent”…dar, strălucirea este de
scurtă durată, iar problemele lor personale nu vor întârzia să se facă iar simţite”.
Sunt câteva fraze extrase din studiul lui Michel Kokoreff (2000, p.79), care
conturează o atmosferă “existenţialistă” a eşecului, disperării, lipsei cronice de
satisfacţie şi fugii din faţa realităţii. Din păcate, această “fugă de realitate” face
loc, mai departe, problematicii anomiei, pieţei negre şi criminalităţii.
Potrivită părerii lui A.-M. Schmelk (1993, pp.46-50), câţiva dintre cei mai
importanţi factori sociali favorizanţi ai consumului abuziv de droguri sunt
următorii:
zdruncinarea structurilor şi valorilor sociale asociate cu atomizarea
raporturilor sociale. Fiecare este responsabil de propriile acţiuni în mai
mare măsură şi nu se mai poate pune la adăpostul tradiţiei. Tânărul pare să
înainteze pe o “bandă rulantă” şi nu mai dispune de reperele/limitările
stricte, imuabile, de odinioară; Am adăuga aici şi destabilizarea mediului
familial şi criza ce pare să ameninţe tot mai mult existenţa familială, în
condiţiile creşterii puternice a numărului divorţurilor în ultimele 3-4
decenii şi a accentuării caracterului disfuncţional al unor numeroase
nuclee familiale. Toate aceste aspecte contribuie la accentuarea derivei
comportamentale a adolescenţilor şi tinerilor;
accesibilitatea tot mai mare a unor substanţe psihotrope creează riscul
“banalizării”, al “farmacomaniei”;
mass-media încurajează tendinţele de evadare din realitate, de fugă de
realitate şi refugiu în imaginar;
vulnerabilitatea indusă de sărăcie, şomaj şi ameninţarea cu excluderea.
5. Consumul de bunăstare şi impactul mass-mediei
Cazurile în care numeroase staruri sau persoane publice din întreaga lume au
fost surprinse de poliţie, condamnate penal, spitalizate sau au decedat ca urmare
a consumului fiecare detaliu din viaţa acestor celebrităţi, însă foarte rar s-a
subliniat ideea nocivităţii drogurilor. Efectul pervers al acestui tip de relatări
constă în transformarea celebrităţilor în modele generale, bune de urmat. Ori am
văzut că tinerii invocă influenţa puternică a modelelor oferite în filme şi, suntem
siguri, a marilor personalităţi din diverse domenii de activitate, ca un factor
social important al consumului de droguri, alături de anturaj.
Unii cercetători vorbesc despre “sindromul Presley” pentru a descrie viciile
letale ale celor mai faimoşi şi mai bogaţi oameni ai planetei, de care suferă
aproape toţi cei care au prea mulţi bani şi care, după ce şi-au satisfăcut toate
plăcerile şi fanteziile, recurg la stupefiante pentru a-şi alunga plictiseala. Lista
starurilor care au murit ca urmare a abuzului de droguri include nume precum:
Marilyn Monroe (1926-1962), Jimi Hendrix (1942-1970), Janis Joplin (1943-
1970), Jim Morison (1943-1971), Elvis Presley (1935-1977) Sid Vicious (1957-
1979), River Phoenix (1970-1993) etc. Vedetele şi muzica rock par să fi
contribuit esenţial la popularizare consumului de stupefiante. Se poate aminti
faptul că Elvis Presley a botezat tuinalul (un barbituric) cu numele de “Double
Trouble”, Jimi Hendrix a creat metafora “Purple Haze” pentru LSD, Bob Dylan
a botezat un amestec se amital şi secobarbital cu numele de “Rainy-day
Woman”, iar numele unor melodii celebre azi sunt denumirile metaforice ale
unor droguri.
Stupefiantele au intrat în toate cercurile din aproape toate domeniile. Starurile de
la Hollywood au fost mereu tentate să-şi trateze suferinţa sau să-şi găsească
inspiraţia prin intermediul stupefiantelor. Este celebră drama lui Marlon
Brandon, a cărui fiică a scăpat după un proces îndelungat de acuzaţia de
asasinare a logodnicului ei, Dag Drollet, fiul unui bogat om de afaceri. Ea se
droga de la 18 ani şi era şi o consumatoare constantă de alcoolul. Fiul lui Paul
Newman a murit de supradoză, iar Whoppi Goldberg a declarat într-o conferinţă
de presă că în anii '70 se droga şi dormea prin Central Park. După cura de
dezintoxicare s-a căsătorit cu consilierul antidrog cu care are şi o fetiţă.
În literatură, exemplele mai vechi sau mai noi sunt, de asemenea, numeroase.
Theophile Gautier, A. Houxley, Allen Ginsberg, Henri Michaud. În 1993, un
grup de oameni de artă francezi au fost anchetaţi sub acuzaţia de consum şi
posesie de droguri, numele cel mai cunoscut fiind cel al scriitoarei Françoise
Sagan.
Cercetările FBI şi ale Poliţiei au arătat că stupefiantele au pătruns şi pe Wall
Street, consumul de droguri în lumea “gulerelor albe” fiind o practică curentă şi
având mulţi adepţi. A fost exemplificat cazul baronesei Alfreda Franchetti, o
toxicomană cunoscută. Nu lipsesc exemplele capetelor încoronate, de la Marc
Aureliu, Claudius, Caligula, Nero, şi până mai recent, la fostul rege al Arabiei
Saudite, mort după o perioadă lungă de consum de droguri în 1969.
SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE
1. Perspective în definirea suicidului
Etimologic, noţiunea de suicid înseamnă “ucidere de sine” (în latină, sui
înseamnă “sine”, iar caedere, “a ucide”). Termenul de suicid a apărut în limba
engleză în cursul secolului al XVII-lea. Înainte de apariţia conceptului, celelalte
limbi (inclusiv, cea română) nu dispuneau decât de perifraze care adaptau
acţiunea de “a se ucide pe sine”. În limba franceză, de exemplu, existau
numeroase formule care subliniau caracterul excepţional şi condamnabil al
acţiunii: s’occir soi-même (a se ucide pe sine însuşi), se tuer soi-même (a se
omorî pe sine însuşi), être homicide de soi-même (a fi ucigaş al lui însuşi), se
défaire (a se omorî) etc. (G. Minois, 2002, p.193). Pentru prima dată, se pare că
termenul a apărut în opera lui Sir Thomas Browne, Religio medici, publicată în
1642, în care autorul făcea distincţia dintre self-killing-ul creştin condamnabil şi
suicidium-ul păgân al lui Cato (adversarul neînduplecat al lui Caius Iulius
Caesar, care s-a sinucis după victoria lui Cezar asupra adepţilor lui Pompei).
Abia în secolul următor, noţiunea de sinucidere/suicid s-a impus şi în celelalte
limbi.
Suicidul reprezintă conduita deviantă autodistructivă majoră, atât prin modul de
realizare, prin efectul produs şi prin planurile în care se proiectează. El apare ca
un act personal (prin aspectul său biologic şi psihologic), ca un act antisocial
(deoarece presupune suprimarea unei vieţi) şi ca un fenomen social (prin unele
dintre cauzele şi implicaţiile sale). Cu alte cuvinte, sinuciderea nu are doar un
aspect biologic-instinctual, ci şi o dimensiune psihologică (prin motivaţiile
individuale care o susţin), socială (prin raportarea la valorile, atitudinile,
normele juridice sau relaţiile sociale dintr-o comunitate umană), etică (prin
raportarea la normele morale) sau filosofică (în măsura în care, suicidul este una
din problemele centrale ale filosofiei în plan existenţial). În legătură cu acest
ultim aspect, A. Camus notase: “Nu există decât o problemă filosofică cu
adevărat importantă, sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită
înseamnă a răspunde le problema filosofică fundamentală”.
Suicidul a devenit o problemă socială în societăţile moderne, el situându-se pe
locul 3 sau 4 ca importanţă printre cauzele de deces. În România, în ciuda unor
fluctuaţiilor, există o tendinţă de creştere a ratei sinuciderii, la ambele sexe
(păstrându-se raportul de 3 sinucideri ale bărbaţilor la 1 suicid feminin), la toate
categoriile de vârstă, dar mai ales după vârsta de 60-65 de ani – o treime din
sinucideri se produc după această vârstă (apud S.M. Rădulescu, 1999, pp. 245-
248). Considerând omuciderea şi suicidul manifestări ale aceleiaşi agresivităţi,
raportul dintre acestea s-a modificat astfel: în perioada 1988-1989 s-au
înregistrat 4 omoruri la un suicid, în 1990-1991, un omor la 5,6 sinucideri, iar în
1992-1993, un omor la 7,4 sinucideri (C. Scripcaru, 1996). Acest fenomen este
explicat printr-o creştere a defulării prin autoagresiune ca urmare a slăbirii
controlului normativ după 1990, a anomiei normativ-valorice şi psihologice, ca
o consecinţă a liberalizării frustrărilor îndelung acumulate sau a confruntării cu
situaţii sociale limită (sărăcire, şomaj, inadaptare la noile condiţii sociale etc.).
Deoarece sinucigaşii se sustrag presiunilor sociale, renunţă la apartenenţa lor
socială şi grupală şi sfidează sau rănesc autoritatea colectivă încorporată în
norme, sociologii consideră că suicidul este o conduită deviantă, un eşec de
conformare la normele sociale (morale sau juridice) ce interzic suprimarea
vieţii. Cauzele lui sunt de natură socială, afirmase E. Durkeim, din moment ce
există situaţii mai mult sau mai puţin favorabile sinuciderilor. Spre exemplu,
lipsa de integrare socială, rigoarea excesivă a codului moral care sporeşte
ocaziile de a greşi şi de a se compromite, perioadele de pace sunt favorabile
creşterii ratei sinuciderii, după cum perioadele de război, care întăresc coeziunea
socială şi oferă o raţiune de a trăi, cu precădere persoanelor căsătorite, se
asociază cu rate mai scăzute ale suicidului. În “Cauzele suicidului” (1930),
Maurice Halbwachs a arătat că la originea tuturor tipurilor de sinucidere stă
sentimentul unei “solitudini definitive şi iremediabile”. Suicidul ar fi consecinţa
unui vid social, în timp ce toxicomania şi alcoolismul ar fi fenomene sociale, ce
implică criza morală şi perturbarea relaţiilor individ-societate.
Psihologii considera cauzele suicidului la fel de complexe ca şi personalitatea
sinucigaşului. Ei admit faptul că, uneori, aceste cauze sunt preponderent
individuale (psihologice) iar, alteori, preponderent sociale. Pentru unii indivizi,
presiunile sociale, evenimentele traumatice, decepţiile, boala sau consumul de
stupefiante pot servi drept catalizator al morţii voluntare. Pentru alţii, o serie
lungă de tulburări ale personalităţii sunt factori predispozanţi ai suicidului.
Psihanaliza sugerează că eul nu se poate suprima/ucide pe sine, putând doar re-
direcţiona o atitudine de ostilitate cu privire la alţii împotriva sa. La baza
sinuciderii s-ar afla deci instinctele agresive ale fiinţei umane, care nu se pot
îndrepta spre alţii datorită presiunilor şi controlului social. S. Freud a dat această
primă explicaţie suicidului în 1905, când a sugerat că suicidul ar fi eşecul
exteriorizării pulsiunilor agresive, o pedeapsă a aplicată de conştiinţa morală
(supraeu), încărcată de tensiuni culpabile. Ea tinde să fie confirmată astăzi în
cercetările medicale care susţin că supramortalitatea masculină prin suicid se
explică şi prin secreţia de testosteron, hormonul masculin care condiţionează
agresivitatea. În 1920, Freud a revenit asupra primei sale concepţii, propunând
teoria instinctului morţii (Thanatos) opus celui al vieţii (Eros). În anumite
condiţii, primul ar putea deveni mai puternic decât cel din urmă, individul fiind
atunci tentat la autodistrucţie, inclusiv prin suicid (de pildă, atunci când eul nu
mai cooperează cu supraeul, raportul acestor pulsiuni ale sinelui se inversează,
ajungându-se la autodistrucţie). Szondi – arată C. Scripcaru (1996) – vorbea
despre reunirea în suicid a celor trei condiţii menţionate de Freud: regresiunea
eului, pierderea obiectului iubit (a celui care a oferit satisfacţie, confort
psihologic, reducerea tensiunii etc.) şi ambivalenţa gestului (subiectul vrea şi nu
vrea să se distrugă).
Neuropsihologii au indicat iniţial faptul că serotonina este un neurotransmiţător
implicat în producerea stărilor, emoţiilor şi dispoziţiilor afective. Ulterior,
nivelurile ei scăzute au fost corelate, în mod deosebit, cu depresia, agresiunea şi
impulsivitatea, atribute evidente în cele mai impulsive şi agresive sinucideri
(J.P. Dwortzky, 1985). Această presupunere a fost verificată şi confirmată prin
compararea nivelului serotoninei din creierul victimelor suicidului, cu cel al
victimelor unor accidente.
Behavioriştii sugerează că observarea efectelor suicidului altor indivizi
determină o întărire a comportamentului, că ceilalţi care au optat pentru moartea
voluntară pot servi ca modele de conduită (L.A. Leffton, 1991). Într-adevăr,
unele studii sugerează că după prezentarea pe prima pagină a ziarelor a unor
cazuri de suicid, cu detalii numeroase, se poate constata o creşterea numărului
celor care se decid să-şi ia viaţa. Totuşi, această explicaţie nu este întotdeauna
valabilă.
Cognitiviştii consideră că suicidul reprezintă eşecul capacităţilor persoanei de a-
şi rezolva problemele sub presiunea stresului sau, alternativ, rezultatul evaluării
cognitive privind viitorul nefericit, lipsit de speranţă al persoanei. Gândirea
rigidă, dihotomică şi ideile negative şi distorsionate despre viaţă generează
disperare care, mai departe, declanşează suicidul.
Reprezentanţii paradigmei umaniste consideră că suicidul constituie o pierdere
a potenţialului uman, ei propunându-şi să ajute pe pacienţii cu tendinţe depresive
şi suicidare să se concentreze asupra a ceea ce este semnificativ în viaţa lor,
astfel încât să se poate autorealiza, în loc să se autodistrugă. Stresul produs de
diferite traumele determină reacţiile diferite ale indivizilor. Astfel, unii indivizi
pot suferii un stres sever în situaţii în care, alţii nu sunt stresaţi şi nici nu văd
motivele conflictului sau stresului.
La rândul lor, psihiatrii consideră că perturbarea atitudinii faţă de lume şi viaţă
se poate manifesta prin diverse manifestări aberante, printre care şi suicidul – ce
ameninţă însăşi existenţa fizică a persoanei. Nosologic, el se încadrează în
entitatea suicidopatiei, ce face parte din categoria dispsihobiozelor, definite ca
deformări ale experienţei vieţii şi conduitei, ca deviaţii ale cursului normal al
existenţei. Acestea – implicit suicidul – prezintă atât aspecte subiective (felul de
a trăi anormal situaţia), cât şi obiective (comportamente anormale). G. Ionescu
(1985) susţine natura psihopatologică a fenomenului, suicidul raţional (filosofic
şi psihosociologic, moral şi anomic) fiind extrem de rar comparativ cu suicidul
ca simptom. În ipostaza din urmă, suicidul poate să apară ca:
1. singură manifestare clinică a unei boli psihice cu evoluţie infraclinică,
aparent asimptomatice (persoana nefiind etichetată psihiatric sau
psihologic);
2. un simptom care a anulat o fenomenologie clinică potenţială, atunci când
apare la debutul bolii (ca în diferitele tipuri de depresii);
3. un epilog tardiv al bolii (riscul de suicid rămâne şi după ameliorarea
depresiei) şi
4. o manifestare a unei boli psihice, care acompaniază o fenomenologie
clinică somatică.
Vom concluziona afirmând că, sinuciderea reprezintă o tulburare a
adaptabilităţii la condiţiile de viaţă şi de activitate, sinucigaşul urmărind nu atât
moartea sa, cât desfiinţarea propriei persoane. Este o reacţie de evaziune, de
fugă de viaţă, de modul în care aceasta se prezintă, o criză consecutivă unui stres
acut sau cronic ce generează un stil deviant de acţiune, un mijloc inadecvat de
conciliere a dizarmoniilor dintre tendinţe individuale biopsihologice şi
exigenţele sociale (C. Sripcaru, 1996).
Jean Baechler (1975) susţine că suicidul nu trebuie studiat pe baza datelor
statistice, ci pe baza studiului de caz individual. Suicidul este o conduită
personală: epidemiile de suicid sunt mituri. Patrimoniul genetic îl înzestrează pe
individ cu o anumită agresivitate şi cu o anumită capacitate de a se adapta
condiţiilor de viaţă. Dar, decizia de a-ţi suprima viaţa, alegerea finală aparţine
individului sau, cum ar fi spus Voltaire, este o problemă de libertate individuală.
Iar, dintre toate vieţuitoarele, doar omul dispune de conştiinţa morţii.
Sinuciderile unor personaje celebre, precum Stean Zweig, Henry de
Montherlant, Cesare Pavese, Arthur Koestler, Pierre Bérégovoy, Bruno
Bettelheim, Marilyn Monroe, Dalida etc., ca şi numărul mare al sinucigaşilor
“populari” sau al sinuciderilor colective cu caracter ritual (vezi cazul sectei
“Templul Poporului” din America de Sud, din 1978, sau al sectei “Ordinul
Templului Solar” din Elveţia, din 1994) justifică din plin necesitatea
aprofundării analizei fenomenului suicidar.
2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social
Cercetările sociologice ale suicidului au indicat existenţa unor legături cauzale
între suicid şi diferite variabile precum: industrializarea, urbanizarea, mediul
social stresant, anomia, mass-media care prezintă agresivitatea şi suicidul ca pe
modele de conduită.
1. Suicid-industrializare. Problema suicidului a devenit importantă
în Europa chiar de la începutul revoluţiei industriale, moment care
marchează creşterea incidenţei suicidului. Astfel, suicidul era atât de
răspândit în Anglia până la mijlocul secolului al XVIII-lea, încât mulţi l-
au considerat o urgenţă naţională. În unele întreprinderi, procentajul
dezadaptării a atins cifre extrem de ridicate. Legile concurenţei , ale
pieţei, pericolul şomajului etc. presează asupra sentimentului de
securitate, baia de stresuri devenind tot mai densă. Depresia apare ca
simptom nevrotic în societăţile care împiedică afirmarea şi exprimarea
liberă a persoanei (de exemplu, în cele de tip colectivist), în timp ce
anxietatea apare mai ales în condiţiile competiţiei - afirmau Disertori şi
Piazza, citaţi de I. Cucu (1983).
2. Suicid-urbanizare. J. Krupinski (1979) observa pentru statul
Victoria (Australia) incidenţa mai mare a suicidului la bărbaţi în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul accentuării procesului de
urbanizare, comparativ cu orice moment al secolului al XX-lea. Această
constatare sugerează existenţa unei legături între procesul urbanizării şi
suicid. Incidenţa mai mare a sinuciderii în mediul urban se datorează
izolării sociale şi anonimatului, vieţii artificiale şi psihotraumatizante
specifice marilor oraşe, spre deosebire de denselor reţele sociale din
mediul rural. La New York, de pildă, un om din trei este etichetat, medical
sau psihologic, ca nevrotic. Dacă se supraaglomerează artificial o
populaţie de şoareci, în cadrul limitat al unei cuşti, în scurt timp apare
fenomenul de “alienare psihogenă de supraaglomeraţie”, manifestat prin
comportamente aberante precum: abandonarea noilor născuţi,
comportamente canibalice, homosexuale etc.
3. Suicid-stres social. În prezent, mediul social este dominat mai mult
de conflicte conştiente şi de necesitatea unei inhibiţii instinctuale
puternice, în timp ce, până la mijlocul secolului al XX-lea predominante
erau refulările în inconştient, conflictele neconştientizate (responsabile de
frecvenţa mare a isteriei, obsesiilor şi fobiilor). Actualmente, continuarea
proceselor de industrializare şi urbanizare, amplificarea factorilor de stres,
poluarea, explozia informaţiei, relativizarea valorilor, relaţiile
interpersonale deficitare etc., favorizează dezvoltarea tulburărilor de
adaptare, creşterea nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice. Cu alte
cuvinte, societatea favorizează nevrotizarea generală şi colectivă
(constituind o anticameră a nevrozelor propriu-zise) şi dezvoltarea
nevrozelor anxioase, a neurasteniei, depresiei, iritabilităţii, senzaţiei de
insecuritate, insatisfacţie etc. Astfel, sesizarea corelaţiei pozitive dintre
suicid şi bolile mentale a generat discuţii privitoare la rolul factorilor de
stres social în apariţia manifestărilor psihopatologice.
4. Suicid-anomie. Pentru Durkheim, autorul doctrinei sociologice a
sinuciderii, numărul de sinucideri dintr-o societate reflectă gradul de
coeziune şi de sănătate mintală a colectivităţii. Altfel spus, sinuciderea
variază invers proporţional cu gardul de integrare al societăţii religioase,
domestice şi politice, cu sentimentul importanţei, utilităţii şi apartenenţei
la grup. În mod deosebit conştiinţa non-acceptării, a îndepărtării sau
excluderii din grup favorizează suicidul, nu întâmplător, incidenţa lui este
mai ridicată printre emigranţi, mai ales în perioada de acomodare, de
inserare sau în cadrul eforturilor de naturalizare (G. Ionescu, 1985).
Pentru Durkheim, suicidul este mai ales simptomul anomiei, ca diagnostic
al stării de dezechilibru a societăţilor moderne. Anomia implică apariţia
schimbărilor sociale profunde (ce dislocă elementele sistemului social),
absenţa reglării adecvate a funcţionalităţii sistemului, disoluţia vieţii
morale, a autorităţii normelor şi valorilor sociale. Totuşi, faptul că în
unele ţări (Danemarca, de ex.) incidenţa suicidului a fost foarte mare şi
înainte de apariţia proceselor de industrializare şi urbanizare sau că în alte
ţări (cum ar fi Norvegia) frecvenţa suicidului a scăzut pe fundalul
dezvoltării acestor procese sugerează că, factorii sociali legaţi de suicid
sunt mai complecşi decât simpla dihotomie industrializare-
neindustrializare, urban-rural sau anomie-lipsa ei.
5. Suicid-mass-media. O serie de studii au sugerat faptul că, în urma
vizionării unor secvenţe agresive, riscul manifestărilor violente se
dublează (cf. C. Scripcaru, 1996). Prezentare excesivă în mass-media a
violenţei creează modele de conduită, care tind să fie urmate. Valul de
sinucideri declanşat romanul lui Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”,
a condus la interzicerea lui în Franţa, în 1851. Greva ziariştilor din Detroit
de 265 de zile, din anul 1967, a redus riscul de suicid cu 40%. Un alt
exemplu, relevant este cel privind efectele publicării unei lucrări
referitoare la suicid, a lui D. Humphry (1991), care prezenta şi o metodă
“eficientă şi ne-dureroasă” de suicid (cu ajutorul unei pungi de plastic şi a
unei doze letale de droguri). În anul consecutiv publicării lucrării,
numărul de sinucideri prin această metodă a crescut de la 8 la 33 (apud C.
Scripcaru, 1996).
Într-unul din cele mai complexe studii destinate suicidului, P. Sainsbury (1986)
a examinat nivelul a 15 variabile sociale, în 18 ţări, pentru intervalele: 1961-
1963 şi 1972-1974. Cercetarea a permis constatarea faptului că suicidul creşte
semnificativ odată cu:
creşterea anomiei,
creşterea bunăstării şi abundenţei de produse,
numărul femeilor angajate în muncă corelează cu creşterea suicidului atât
la femei, cât şi la bărbaţi,
creşterea şomajului, a pierderilor locului de muncă,
schimbările care conduc la o sărăcie relativă.
Alte variabile avute în vedere au fost: rata divorţialităţii, rata criminalităţii,
ponderea persoanelor cu vârsta de peste 15 ani etc. Utilizând ecuaţiile regresie,
Sainsbury a realizat predicţia apariţiei suicidului în cele 18 ţări europene
studiate, verificată prin compararea cu frecvenţele reale constate după un
deceniu. Ele s-au dovedit a fi extrem de corecte: frecvenţa sinuciderilor a scăzut
în Marea Britanie şi Grecia, şi a crescut în ţări precum: Polonia, Olanda,
Danemarca, Irlanda şi Ungaria. Acest studiu arată că, frecvenţa apariţiei
suicidului se află corelaţie cu multiple variabile sociale, care pot fi utilizate ca
factori predictivi ai acestuia.
Dar, factorii sociali nu exclud existenţa factorilor psihologici la nivelul grupului
familial şi al individului. Suicidul este un indicator al gradului de sănătate al
mediului familial de provenienţă. Psihologic, crizele şi dezechilibrele familiale
şi sociale pot conduce la tulburări instinctiv-emoţionale, fapt pentru care, mulţi
autori au vorbit şi de o dinamică intrapsihică a suicidului.
3. Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic.
Suicidul nu este doar un indiciu al gradului de sănătate psihosocială a unei
comunităţi, ci şi al familiei din care persoana suicidară provine. El indică
prezenţa carenţelor structurale sau funcţionale familiale, perturbarea
homeostaziei cuplului marital şi a familiei. În lipsa socializării pozitive, a
interiorizării valorilor morale şi a normelor sociale, în lipsa susţinerii afective şi
în condiţiile conflictualităţii psiho- şi patogene familiale, tendinţele agresive ale
individului se structurează în comportamentul deviant al personalităţii anomice,
fie în forma evazionistă, suicidară, fie prin în cea a abuzului şi crimei familiale.
În aceste condiţii, autoagresiunea poate deveni un mijloc-simulacru de
soluţionare a conflictelor familiale.
Suicidul apare ca o tulburare a comportamentului relaţional familial atunci când
familia reprezintă un “spaţiu tragic prin excelenţă”. În familiile în care există
carenţe afective cronice, violenţă verbală sau fizică, repulsie agresivă (inclusiv
sexuală), suicidul este frecvent întâlnit(C. Scripcaru, 1996). Dealtfel, o serie de
autori au indicat că printre cele mai frecvente cauze ale suicidului se află şi
conflictele şi respingerea familială. Pe fundalul tensiunii, ostilităţii şi rivalităţii
membrilor grupului familial, personalitatea suicidară se caracterizează prin:
dezechilibru emoţional, imaturitate afectivă şi/sau psihosocială, nesiguranţă,
confuzia sensului realităţii, dileme şi conflicte, dificultăţi identitare,
incapacitatea concentrării eforturilor spre un scop moral, prin dificultatea de a
alege între bine şi rău, de a evita obstacole etc.
Chiar dacă cei care se sinucid mai des sunt celibatarii sau divorţaţii, ei au avut
experienţe negative repetate în familia de origine. Sindromul copilului abuzat
sau al celui abuzat (fizic, emoţional, sexual sau neglijat) favorizează deturnarea
individului de la modalităţile acceptate ale rezolvării conflictelor şi a eliberării
tensiunii psihice şi orientarea sa spre suicid. Bowlby şi Winnicot au emis teoria
ataşamentului, în cadrul căreia au subliniat responsabilitatea fundamentală a
mamei de a asigura dezvoltarea sentimentului de încredere al copilului în
relaţiile cu ceilalţi şi consecinţele dezastruoase ale absenţei materne originare,
incurabile. Lipsa afecţiunii iniţiale, a grijii şi atenţiei materne poate duce la
autism, disperare, repliere pe sine, apatie, blocaje în dezvoltare sau suicid.
Familiile celor care recurg la sinucidere sau la tentativa de suicid sunt cel mai
adesea “familii dezorganizate, disfuncţionale sau psihopatice”, care au eşuat în
realizarea uneia dintre funcţiile fundamentale ale familiei: socializarea şi
educarea copiilor. De asemenea, aşa cum nota C. Scripcaru (1996, p.74):
sindromul cuibului gol sau cel al înfierii inadecvate pot crea „sentimente de
insecuritate cu neîncredere şi anxietate ascunsă sau somatizată, ce poate duce la
suicid. Apoi, sinuciderea din gelozie, în general, şi din gelozia familială, în
particular, relevă faptul că “iubirea ce nu se poate realiza este pentru cel ce
iubeşte o anulare a fiinţei”,... marile pasiuni ce nu se realizează ducând mai
repede la moarte decât alte deficienţe, aşa cum spunea Cioran”.
Deşi este considerat cel mai adesea un act autoagresiv, suicidul reprezintă şi un
act heterodistructiv, întrucât depăşeşte limitele unei persoane şi afectează mediul
familial al persoanei suicidare. Implicaţiile familiale sau asupra altor apartenenţe
sociale sunt evidente din moment ce “majoritatea fenomenelor suicidare sunt
fenomene diadice, expresie a tensiunilor dintre două persoane” (E.S.
Shneidman, 1976, p.1779). Suferinţa produsă grupului familial nu poate fi
ignorată, cu atât mai mult cu cât, elementele patologice ale suicidarului nu au
fost încă remarcate şi întreaga explicaţia actului se structurează exogen, extern,
situaţional. Apar, astfel, premisele sentimentului de culpabilitate a celor care
rămân în viaţă, care se poate dezvolta paroxistic. De asemenea, suicidul impune
cel mai mare stigmat asupra celor care rămân, autoculpabilizarea membrilor
familiei suicidarului fiind puternic întărită social.
4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de
risc individuali şi patologici
Sinuciderea reprezintă pentru majoritatea psihologilor şi psihiatrilor un act
specific persoanelor care suferă de diferite tulburări afective, ce le împiedică să
se adapteze şi să facă faţă încercărilor şi presiunilor vieţii. Este un act determinat
de o stare psihică ambivalentă implicând, deopotrivă, curajul şi laşitatea. D-na
de Stäel observase în urmă cu aproape două sute de ani: “n-am avut dreptate să
pretindem că sinuciderea este un act de laşitate: această aserţiune forţată nu a
convins pe nimeni; dar trebuie să distingem în acest caz curajul, de fermitate.
Pentru a te sinucide e necesar să nu te temi de moarte; dar înseamnă să-ţi
lipsească fermitatea sufletului să nu fi în stare să suferi” (apud G. Minois, 2002,
p.291).
De regulă, persoanele care se sinucid nu reuşesc să găsească soluţii la
problemele care apar în mod firesc în decursul oricărei existenţe umane. Multe
indivizi pot fi copleşiţi în momentele dramatice ale existenţei lor de “gândul
morţii”, ca un gen de criză existenţială, însă puţini sunt capabili să treacă la actul
autosuprimării vieţii. În faţa problemelor, unii indivizi se mobilizează pentru a
ieşi din situaţia constrângătoare şi dificilă, alţii încearcă să evite situaţiile
problematice; unii recurg la diverse conduite evazioniste (alcoolism, consum de
droguri, fanatism religios etc.), iar alţii recurg la suicid, convinşi că au epuizat
toate alternativele de acţiune.
Suicidul este legat de factori precum: ostilitatea, disperarea, ruşinea, vinovăţia,
dezonoarea, dependenţa, lipsa de speranţă, plictiseala, toate de o foarte mare
intensitate, devenită insuportabilă. De asemenea, stresul, privarea afectivă şi
sentimentul puternic de a fi respins apar frecvent la persoanele cu intenţii
suicidare.
Psihanaliza a vorbit de pierderea şi regăsirea obiectului, distrus în interiorul
persoanei, care îşi “plăteşte vina” prin moarte. Prin pierderea obiectuală trebuie
înţeles nu numai pierderea relaţiei cu cineva, ci şi sentimentul de frustrare
produs de acest lucru. Pierderea generează la persoanele predispuse la depresii
să trăiască emoţii de furie şi ură, care sunt redirecţionate asupra propriei
persoane, deoarece persoana nu poate accepta pierderea obiectului respectiv (K.
Abraham, 1934). Mai recent, Heriz Henseler (1982) face următoarea
sistematizare psihanalitică a motivelor suicidare: distrugerea unui obiect
internalizat, autoagresiune, sentimente de culpă şi autopedepsire, răzbunare,
descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive, nevoia de a stăpâni o situaţie în
întregime, faptul de a se simţi “mort” interior, reîntoarcerea la trăiri infantile,
căutarea de contacte sociale printr-un joc al hazardului, dorinţe simbiotice cu
cineva mort, încercarea de “evadare”, credinţa într-un nou început (într-o nouă
formă de existenţă sau în reîncarnare). Lista acestor motive sugerează faptul că
tendinţele autoagresive nu epuizează, totuşi, întregul cortegiu al structurilor
motivaţionale suicidare.
În acord cu teoria freudinană a instinctului morţii, K.A. Menninger (1938, 1974)
considera că suicidul reprezintă rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, de
continuă acutizare a tendinţelor autodistructive. Autorul aprecia că, la baza
conduitei suicidare stau trei motive esenţiale, imposibil de evidenţiat în stare
pură, supuse diferitelor influenţe din mediul, a frustrărilor intelectuale sau a
tulburărilor de dezvoltare a Eului:
dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientată extern;
dorinţa de a fi ucis, ca expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei
dorinţe;
dorinţa de a muri, ca expresie a instinctului morţii.
Deşi sugestivă în plan antropologic, teoria instinctului morţii a rămas extrem de
deficitară în plan clinic-terapeutic.
Tot din perspectivă psihanalitică, G. Zilboorg se întreba dacă, dincolo de
aspectele autoagresive şi autopunitive, suicidul nu este şi o încercare de
autoimpunere paradoxală, de epatare a unui Eu deficitar. Un alt aspect
contradictoriu care poate explica psihodinamica suicidară este aceea a crizei
valorii individuale şi a modalităţilor de compensare ale ei. H. Henseler (1971) a
scos în evidenţă existenţa la subiecţii ne-psihotici, cu tentative de suicid, a
următoarelor elemente narcisice: existenţa unor preocupări narcisiste cu mult
înainte de realizarea tentativei de suicid, acestea au canalizat apariţia unor
conflicte narcisice care au alimentat tendinţele autodistructive, conflictele pot fi
legate de sistemul de valori şi dorinţa de a exercita autoritate şi putere, de
identitatea psihosexuală şi de acceptarea propriei condiţii.
Edwin Ringel a identificat trei constante psihologice care apar în conduita
suicidară (apud S.M. Rădulescu, 1999, p.220):
restrângerea alternativelor de răspuns, a soluţiilor de rezolvare a unei
probleme personale, astfel încât sinuciderea este considerată a fi singura
soluţie posibilă;
existenţa unei situaţii extrem de frustrante sau culpabilizate;
prezenţa unor fantasme suicidare prin intermediul cărora individul îşi
planifică şi pregăteşte actul sinuciderii.
La rândul său, Edwin S. Shneidman (1987) stabileşte următoarele caracteristici
ale actului suicidar:
sinuciderea presupune căutarea unei soluţii;
sinuciderea implică dorinţa de a pune capăt unei stări care implică
angajarea profundă a conştiinţei;
impulsul obişnuit al actului suicidar îl reprezintă o suferinţă sau durere
psihică intolerabilă;
factorul stresant obişnuit în actul suicidar îl reprezintă frustrarea unor
trebuinţe psihice;
sentimentele cele mai comune în suicid sunt disperarea şi neajutorarea;
starea cognitivă comună în sinucidere este ambivalenţa;
câmpul perceptiv (câmpul conştiinţei) obişnuit este dominat de senzaţia
de apăsare şi constrângere;
acţiunea obişnuită în sinucidere este evadarea;
rezistenţa comună în actul sinuciderii este dată de compararea cu
modelele vieţii.
Motivaţia suicidului este după Dragomirescu (1976) predominant patologică,
predominant sociologică sau mixtă. Jakson, Tuckman şi Hindin menţionează
următoarele tipuri de motive suicidare: agresive (inverted homicide), disperare,
autopunitive, heteropunitive, iar C. Scripcaru: motivele afective (de apărare,
remuşcare, revendicare), cele agresive (de răzbunare şi de autopedepsire) şi cele
constând în devalorizare şi lipsa de speranţă abisală (de fugă dintr-o situaţie).
Deşi mulţi indivizi pot suferi de unele tulburări afective, suicidul poate fi
consecinţa unei decizii raţionale. În acest sens, Edwin Shneidman şi Norman
Farberow (1970) au identificat patru tipuri de raţionamente sau gânduri
suicidare, pe baza studiului a peste 700 de note, bilete sau scrisori ale unor
sinucigaşi.
1. Primul tip este cel catalogic, ce caracterizează persoanele care recurg la
suicid datorită depresiei şi autodevalorizării rezultate dintr-o gândire
raţională. Poate fi, de exemplu, cazul unui bărbat părăsit de soţia şi copiii
săi, care se sinucide pentru a scăpa de sentimentele de disperare şi
singurătate.
2. Al doilea tip de raţionament este cel contaminat, care apare la indivizii
care cred că moartea reprezintă o trecere spre o lume mai bună (de pildă,
spre rai) sau un mijloc de a salva aparenţele, de a scăpa dintr-o
încurcătură. Este cazul, spre exemplu, al omului de afaceri lipsit de
scrupule a cărui fraudă a fost descoperită şi care se sinucide pentru ca
familia şi prietenii săi să fie scutiţi de neplăcerile unui proces şi ale
oprobiului public.
3. Al treilea tip de raţionament suicidar este cel paleologic. El se aplică
indivizilor care se sinucid ca urmare a unor halucinaţii sau deziluzii. De
pildă, indivizii convinşi că au păcătuit grav se pot sinucide pentru a
“răspunde” vocilor pe care le aud şi care îi sfătuiesc să îşi pună capăt
zilelor.
4. Ultimul tip de raţionament suicidar este cel logic. El este specific
indivizilor capabili de să ia o decizie raţională de a se sinucide pentru a
scăpa de o situaţie sau povară insuportabilă. În acest caz, autorii oferă
exemplul preşedintelui unui seminar teologic şi a soţiei lui. Ca urmare a
unui atac cerebral, bărbatului i-au fost puternic afectate vorbirea şi
capacităţile fizice, iar soţia lui suferea de o artrită galopantă. Amândoi au
ajuns la concluzia că, lipsa stării de sănătate îi împiedică să mai aibă o
viaţă demnă şi satisfăcătoare. În discuţiile cu prietenii, cei doi afirmaseră
că, perspectiva creştină asupra suicidului a devenit desuetă ca urmare a
progreselor ştiinţelor medicale interesate de prelungirea vieţii indivizilor,
în absenţa capacităţii lor de a se bucura de ea. Pentru comiterea dublului
suicid, soţii au folosit o doză mare de somnifere.
În mod similar, pe baza analizei de conţinut a biletelor sau scrisorilor lăsate de
sinucigaşi, Alex Thio (1988) identifica patru tipuri de sentimente suicidare:
sentimente de scuză şi apărare, ca atunci când sinucigaşul îşi cere scuze
pentru gestul său persoanei sau persoanelor cele mai apropiate;
sentimente vindicative faţă de sine sau faţă de alţii. Indivizii care au făcut
ceva rău, care au sentimentul culpabilităţii se pot hotărî să se sinucidă
pentru a se pedepsi astfel (de exemplu, sinuciderea-remuşcare poate să
apară după comiterea unei crime). Adesea, altcineva (soţul/soţia, iubitul
/iubita) este acuzat pentru gestul disperat şi “pedepsit” prin mesajul care
rămâne;
sentimente de generozitate, ca atunci când sinucigaşul îşi donează
cadavrul instituţiilor şcolare cu profil medical sau averea (dacă este bogat)
unor instituţii sociale şi de binefacere;
sentimente suprarealiste trăite în momentul comiterii suicidului.
Frustrarea care împinge individul la suicid poate da naştere unei stări
paradoxale de calm, pe fundalul căreia să apară, spre exemplu, lipsa
senzaţiei de durere în momentul tăierii venelor şi revenirea dorinţei de a
trăi la vederea şi mirosul sângelui sau senzaţia de orgasm urmată de
sentimentul eliberării şi de un somn adânc.
În prezent, există controverse în legătură cu raportul dintre sinuciderea normală
(raţională sau situaţională) şi cea patologică. (De exemplu, la tinerii sinucigaşi,
tulburările mintale sau de personalitate severe sau medii sunt rare, marea
majoritate a actelor lor suicidare fiind aparent rezultatul unor decizii conştiente,
raţionale (inclusiv în unele dizarmonii de personalitate sau psihoze)). Toţi
specialiştii sunt însă de acord că, sindromul depresiv este cel care deschide uşa
suicidului. Potrivit unor date statistice (C. Scripcaru, 1996), depresia – într-o
formă mai gravă sau mai uşoară – este întâlnită în 60-70 % din cazurile de
suicid, riscul fiind maxim în perioada sa de debut. Cu toate acestea, nu toate
depresiile anulează în totalitate raţionamentul logic, gradul de conştientizare a
situaţiei şi acţiunii şi capacitatea de premeditare a suicidului. Faptul că nu toţi
depresivii se sinucid a dat naştere unor cercetări care au verificat ipoteză
conform căreia “pacienţii depresivi care trăiesc sentimentul disperării şi
neîncrederii în legătură cu viitorul tind să recurgă mai des la suicid”. Disperarea
a fost măsurată prin scala lui Beck şi a colaboratorilor săi (Hopelessness Scale,
1974), care cuprinde itemi precum “Viitorul mi se pare vag şi nesigur”.
Concluzia acestor studii a fost aceea că disperarea mediază relaţia dintre
depresie şi intenţiile suicidare la indivizii cu tendinţe autodistructive.
Depresia constituie prăbuşirea tonusului afectiv, decompensarea unei persoane
fragile într-o situaţie traumatizantă. Ea este indicată de prezenţa următoarelor
simptome: lipsa speranţei, deznădejdea, inhibiţia, tensiunea psihică, agitaţia,
anxietatea, impulsivitatea. V.T. Dragomirescu (1976) a constatat frecvenţă
maximă a tentativei de suicid şi a sinuciderii realizate cu conţinut psihopatologic
în cazul indivizilor suferind de etilism cronic şi psihotici. V. Predescu şi
colaboratorii săi (1983) arătau că, sinuciderile şi tentativele de suicid apar mai
frecvent la următoarele categorii de bolnavi psihic: melancolici (2/3 din ei comit
tentative şi 10% suicid), alcoolici, toxicomani, epileptici, psihopaţi etc. Gh.
Scripcaru şi T. Pirozynski (1995) indică faptul că riscul de suicid poate fi
clasificat pe grade: gradul I: la depresivi, gradul II: la toxicomani, gradul III: la
bătrânii solitari, gardul IV: la bolnavii psihic şi gradul V: la cei cu tentative în
antecedente. De asemenea, un risc sporit de suicid apare şi în mediul de detenţie.
În fine, în cele 4063 de sinucideri înregistrate în judeţul Iaşi (C. Scripcaru,
1996), între 1982 şi 1993, boala psihică (în mod deosebit depresia) a apărut ca
factor determinant al suicidului în 14,4% din cazuri. Există însă numeroase
cazuri de suicid aparent normal, în care etichetarea psihologică şi psihiatrică nu
s-a produs datorită “invizibilităţii” unei boli asimptomatice sau datorită fazei
incipiente a bolii, în care suicidul apare ca prim simptom al ei.
Din perspectiva psihiatrică a teoriei dezvoltării, L. Phillips şi E. Zigler (1961) au
grupat simptomele care tind să apară concomitent şi subiecţii la care acestea sunt
întâlnite (cu cel puţin două simptome înregistrate de medicii psihiatrii) în trei
grupuri distincte, în funcţie orientarea rolului asumat. Primul grup indică
orientarea împotriva propriei persoane şi cuprinde simptome precum: tentative
de suicid, automutilări, insomnie, anorexie. Al doilea, indicând orientarea
împotriva celorlalţi, include simptome ca: ameninţări cu violenţa, ingestia de
băuturi, furt calificat, comportamente iraţionale etc. În fine, al treilea grup
aparţine rolului de evitare a celorlalţi şi cuprinde următoarele simptome:
retragere, suspiciune, halucinaţii, apatie. Studiile lui Phillips şi Zigler au indicat
faptul că, sinucigaşii - aparţinând grupului de simptome “orientate împotriva
propriei persoane” au scorurile de competenţă socială premorbidă cele mai
ridicate. Subiecţii aparţinând categoriei “orientare împotriva celorlalţi” au
scoruri apropiate cu cei din categoria “evitarea celorlalţi”. Ideea că pacienţii
aparţinând “orientării împotriva propriei persoane” au un statut mai ridicat din
punctul de vedere al dezvoltării psihosociale decât cei care prezintă simptome
din categoria “orientare împotriva celorlalţi” este susţinută şi de faptul că
subiecţii cu tendinţe suicidare (care au ameninţat cu sinuciderea sau au avut deja
tentative) au obţinut scoruri mai ridicate ale dezvoltării la testul Rorschach,
comparativ cu cei care au comis sau doar au ameninţat cu comiterea de agresiuni
(L. Phillips şi colab., 1968). De asemenea, autorii au obţinut o relaţie puternic
semnificativă între competenţa socială premorbidă şi clasificarea simptomelor
pe dimensiunile acţiune-gândire. Pacienţii mai puţin competenţi în plan social
tind să manifeste simptome din sfera acţiunii, iar cei mai competenţi social, din
planul gândirii. S-a constatat de asemenea că, în copilărie, simptomele orientate
spre acţiune se asociază cu niveluri reduse de competenţă şcolară şi
interpersonală şi că frecvenţa simptomelor de acţiune scade odată cu înaintarea
în vârstă. Discordanţa dintre cele două clasificări ale simptomelor este uneori
anulată de cei care susţin că subiecţii care manifestă simptome din planul
acţiunii fac parte din “orientarea împotriva altora”, “evitarea celorlalţi”
corelează cu simptomele în planul gândirii, iar “orientarea împotriva propriei
persoane” are o poziţie intermediară. Oricum, studiile indică o mare congruenţă
între perioada premorbidă şi cea patologică din viaţa subiecţilor.
Indivizii cu tulburare de personalitate borderline recurg frecvent la gesturi,
ameninţări şi comportamente suicidare. Suicidul complet survine în 8-10% din
indivizii diagnosticaţi cu această tulburare, în special la cei care au concomitent
tulburări afective ori tulburări legate de abuzul de substanţe. Riscul de suicid
este maxim la începutul vârstei adulte, după care descreşte odată cu înaintarea în
etate. În urma numeroaselor tentative de suicid la care recurg persoanele cu
tulburarea borderline pot să rezulte handicapuri fizice care, mai departe, întreţin
şi motivează conduita suicidară.
În concluzie, în bolile psihice severe (implicând puternica destructurare a
personalităţii) cauza determinantă a suicidului este determinismul ereditar direct,
în timp ce, în celelalte cazuri (structurările dizarmonice, psihopatii, în mod
deosebit în tulburarea de personalitate borderline, care apare frecvent
concomitent cu alte tulburări de personalitate) cauza este o anumită fragilitate
psihică, ce poate avea condiţionări ereditare asociate cele externe, ocazionale (o
situaţie socială extrem de frustrantă). Chiar dacă există şi importanţi
determinanţi exogeni, actul suicidului nu ar apărea ca unică soluţie la toate
problemele individului dacă nu s-ar grefa pe o anumită patologie individuală, fie
ea evidentă sau nu.
5. Etape şi indicatori ai actului suicidar
Dacă pentru a desemna actul suicidar reuşit se folosesc noţiunile de suicid sau
sinucidere, pentru desemnarea actului echivoc sau cronic se foloseşte noţiunea
de parasuicid (pseudosuicid sau quasi-siucid), pentru a desemna actul ratat se
foloseşte conceptul de tentativă de suicid. În strânsă relaţie cu aceste noţiuni, se
utilizează şi termenii de “idei suicidare” (ca reprezentări mintale prin care actul
este pregătit) şi de “şantaj suicidar”, care vizează încercarea de a obţine, prin
simularea sinuciderii, a anumitor avantaje (morale sau materiale) ce nu pot fi
obţinute altfel.
Conduita suicidară prezintă trei etape sau faze distincte: suicidaţia, suicidacţia şi
traumatizaţia (V.T. Dragomirescu, 1976).
Suicidaţia este faza de incubaţie, de punere a problemei morţii şi a necesităţii de
a muri. Această etapă poate avea cauze patologice (fondul eredoconstituţional,
diverse tulburări psihice) sau social-culturale (dezadaptarea socială, relativizarea
normelor morale, scăderea sau creşterea coeziunii grupale etc.). Acestea conduc
la formarea motivaţiei corespunzătoare pregătirii actului suicidar.
Suicidacţia reprezintă faza de trecere la imaginile conflictuale abstracte, la
decizia înfăptuirii sinuciderii şi pregătirea ei concretă (constând în căutarea
mijloacelor şi metodelor autodistrugerii). Ea este întreţinută de diferite
circumstanţe psihopatologice (etilismul cronic, narcomaniile, stările reactive,
psihopatiile etc.), somatogene (infirmităţi, malformaţii congenitale, diferite boli
somatice grave, incurabile precum cancerul sau SIDA) şi sociogene
(prozelitism, văduvia, mediul conflictual familial, gelozia, adulterul, separarea
sau divorţul, ratarea profesională, urmărirea penală etc.). Este momentul în care
are loc explozia conduitei autodistructive.
Traumatizaţia este faza de punere în practică a suicidului, urmat sau nu de
moartea subiectului. În acest sens, importante sunt metodele folosite şi efectul
acestora. Efectele pot fi specifice sau psihopatologice (suicidul realizat, tentativa
de sinucidere, şantajul suicidar) şi nespecifice sau sociale (ca în cazul tipurilor
de suicid: egoist, altruist sau anomic, menţionate de E. Durkheim).
Printre indicatorii tentativei de suicid se află:
exteriorizarea prin semne uşoare, precum nevoia de a consulta un medic
(în S.U.A., ¾ dintre sinucigaşi au consultat un medic în ultimele patru
luni dinaintea comiterii actului);
exprimarea verbală deschisă a intenţiei de suicid (fie şi sub forma unei
glume), pe care nimeni nu pare să o ia în serios;
în cazul adolescenţilor, percepţia eşecului şcolar deşi, doar în 11% din
cazuri tinerii sinucigaşi prezintă probleme şcolare serioase, arată J.P.
Dworetzky (1985, p. 440));
retragerea din relaţiile sociale, deoarece nu se simt iubiţi în familie, sunt
respinşi de prieteni sau datorită eşecului în relaţia intimă, sexuală;
instalarea sindromului presuicidar, caracterizat prin: întoarcerea spre sine,
dezangajare, sentimentul de eşec, agonie morală, inhibarea agresivităţii,
îngustarea câmpului conştiinţei, fuga de realitate, depersonalizare, visuri
anxiogene, coşmaruri etc.
Suicidul nu urmează imediat unei tentative, ci după o perioadă de latenţă de cca.
3-12 luni. Factorii lui predictivi diferă în funcţie de genul persoanei:
La bărbaţi: tentativele anterioare, alcoolismul, ingestia de alcool înainte
de tentativă.
La femei: tentativele anterioare, decesul tatălui înainte de 10 ani,
instabilitatea rezidenţei (4 schimbări în 5 ani), dezechilibrul caracterial,
toxicomania, tratamentul psihiatric.
6. Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat
a. După modul de desfăşurare şi consecinţe, putem vorbi de suicidul
realizat (finalizat cu decesul persoanei) şi de tentativa de suicid reuşită,
în care nu se urmăreşte suprimarea vieţii (care poate reprezenta, de pildă,
un strigăt de ajutor sau o modalitate de şantaj). Suicidul realizat trebuie,
mai departe, deosebit de suicidul realizat, dar nereuşit (în care persoana
scapă cu viaţă, deşi nu şi-a dorit acest lucru), iar tentativa de suicid de
tentativa eşuată, finalizată prin decesul persoanei. Suicidul se deosebeşte
de tentativă, în mod paradoxal, nu atât prin finalizarea actului, cât mai
ales prin conţinutul stărilor de conştiinţă. De asemenea, spre deosebire
de suicid, tentativa pare, adesea, lipsită de înţelegerea sensului ireparabil
al actului.
b. În funcţie de numărul persoanelor, suicidul poate fi individual sau
colectiv. Acesta din urmă ia frecvent forma protestului social sau politic
(ca în cazul sinuciderii călugărilor budişti, care protestau împotriva
regimului politic din Vietnamul de Sud) sau o formă rituală (pe fundalul
sugestiei persuasive a unui lider religios, aşa cum s-a întâmplat în1994,
în Elveţia cu membrii sectei “Ordinul Soarelui”).
c. În funcţie de scopul acţiunii autodistructive, J Baechler (1975)
deosebeşte suicidul exhibiţionist (sau de şantaj), oblativ (sau de sacrificiu
în favoarea unei valori superioare), escapist (sau de ieşire dintr-o situaţie
insuportabilă, de refugiu în imaginar) şi ludic (ca joc cu riscul morţii şi
ca probă de sine, mai frecvent la femei) şi de răzbunare (în scopul
pedepsirii altcuiva). Alţi autori adaugă şi suicidul ordalic, ca probă a
nevinovăţiei.
d. În funcţie de starea de sănătate mintală a autorului, suicidul poate
fi normal sau patologic. Suicidul normal este considerat raţional sau
situaţional, indicatorii săi mai pregnanţi fiind: 1. capacitate a de a
raţiona, 2. percepţia corectă a realităţii, 3. utilizarea informaţiilor acurate
şi adecvate, 4. evaluarea corectă a dezavantajelor şi 5. compatibilitatea
lui cu interesele fundamentale al subiectului.
Cel patologic poate fi debutul sau efectul unei boli psihice şi poate să
apară în psihoze, în structurările dizarmonice ale personalităţii, depresie,
etilism etc. Într-o cercetare a Institutului medico-legal din Iaşi, citată de
C. Scripcaru (1996), în 132 de cazuri investigate manifestările patologice
apar în următoarele proporţii: 48 % în stări depresive, 12% în PMD, 11%
în psihopatie 2% în schizofrenie. La fel, tentativele de sinucidere apar în
bolile psihice în proporţie de 67% la bărbaţi şi de 33% la femei.
e. În funcţie starea de sănătate sau boală a vieţii psihice a
suicidarului şi de cauzalitatea endo- şi exogenă a actul sinuciderii (V.T.
Dragomirescu, 1976), acesta din urmă poate fi:
1. nepatologic/exogen, determinat de factorii de ordin relaţional ce
acţionează asupra individului sub forma presiunilor externe şi care
determină schimbarea atitudinii lui faţă de realitate, faţă de ceilalţi şi
faţă de norme şi valori. Persoana prezintă o rezistenţă scăzută la stres;
ea se sinucide pentru se elibera de tensiunea insuportabilă.
2. patologic/endogen, determinat de prezenţa factorilor endogeni, care
conduc la scăderea capacităţii de autoapărare a individului, la slăbirea
instinctului său de autoconservare.
f. G. Deshaies şi H. Ey a propus o tipologie a suicidului în forţele
pulsionale care dau naştere actului suicidar:
sinuciderea emotiv-impulsivă, care răspunde unei modalităţi
reactive psiho-organice frecvent întâlnite la adolescenţi, cu o vie şi
explozivă emotivitate. În acest caz, suicidul este declanşat de
acumularea unor traumatisme afective pe o perioadă lungă de timp;
sinuciderea imaginară, în care subiectul imită un act exterior, pe
care îl recreează imaginativ, pentru nevoile sale interioare dar, fără
vreo legătură cu realitatea obiectivă;
sinuciderea pasională este rezultatul unei iubiri intense ne-
împărtăşite în mod real sau doar astfel percepute, rezultatul geloziei
etc.;
sinuciderea simulată, cu funcţie esenţială de şantajare a intimilor
sau cunoştinţelor.
g. E. Durkheim deosebeşte suicidul egoist şi opusul său altruist,
suicidul anomic şi opusul său fatalist. Sinuciderea egoistă apare ca
urmare a individualizării excesive, a scăderii gradului de coeziune
socială şi al integrării indivizilor în comunitate (ca în cazul în mediilor
protestante, a persoanelor văduve sau celibatare sau în perioadele de
pace socială). Sinucigaşul egoist este caracterizat din punct de vedere
psihologic prin depresia manifestată fie ca apatie melancolică, fie ca
indiferenţă epicuriană.
Sinuciderea altruistă rezultă din integrarea prea puternică a individului în
grupurile particulare şi în societate (de exemplu, la eschimoşi, bătrânul devenit
o povară pentru familie acceptă să moară în frig). Este ca şi cum societatea ar
exercită o autoritate excesivă asupra individului, obligându-l să renunţe la
propria sa persoană şi impunându-i, implicit, sacrificarea vieţii. Această formă
de sinucidere este adesea activă, generoasă şi voluntară.
În cazul sinuciderii anomice cauza este slăbirea şi chiar dispariţia unor norme
sociale, aşa cum se întâmplă în perioadele de recesiune sau de dezvoltare
economică rapidă, în general, în perioadele marilor schimbări sociale. În epocile
sau sectoarele de activitate caracterizate prin continua efervescenţă oamenii îşi
iau mai des viaţa (mai rar în agricultură, mai frecvent în industrie sau comerţ).
Sinuciderea fatalistă este o formă a morţii voluntare apărute mai curând ca
produs logic al clasificării realizate de Durkheim şi mai puţin din constarea ei
empirică. Fiind opusul sinuciderii anomice, suicidul fatalist rezultă din excesul
de constrângere externă sau interioară (de exemplu, a viitorului fără perspective,
a inhibării pasiunilor şi nevoilor de către supraeul excesiv de autoritar etc.). Este
vorba de sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiei fără copii.
Într-o altă clasificare, H. Ey, deosebea suicidul adevărat (în care subiectul alege
moartea deşi ar putea să trăiască), de falsul suicid (care poate fi accidental,
eutanasic, din constrângere, etic etc.) De asemenea, se face distincţie între
suicidul premeditat al individului normal sau ruminat al structurilor ciclotim-
depresive şi suicidul impulsiv sau brutal al structurilor dizarmonice de
personalitate; între suicidul preventiv ( de evitare a unei pedepse)şi cel curativ
(în scopul eliberării de boală); între suicidul activ (voluntar şi imediat), pasiv (al
toxicomanilor, sectanţilor etc.) şi mixt (decizie personală este susţinută de
anturaj). Evident că numărul criteriilor şi a tipurilor de suicid este mult mai
mare, demersul nostru fiind obligatoriu selectiv şi limitat.
7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar
Statisticile OMS indică suicidul ca fiind una din cauzele importante ale
decesului la grupa de vârstă de 15-45 de ani. În Europa suicidul reprezintă a 5-
10 cauză a deceselor, la persoanele de peste 14 ani. Raportul dintre tentativele
de suicid-sinucidere realizată este de 10 la 1 (I. Cucu, 1983, p.122). Se ştie că,
suicidul este mai frecvent în Europa de Nord decât în sud, mai frecvent în ţările
protestante decât în cele catolice, mai frecvent în ţările dezvoltate economic
decât în cele slab dezvoltate, mai frecvent în perioadele de pace şi în timpul
crizelor economice decât în cele de război.
Variabila vârstei. Deşi riscul de suicid creşte odată cu vârsta (de la 14-15 ani la
65 de ani), există două mari vârfuri ale creşteri lui: la adolescenţi şi la vârsta a
treia. Raportul dintre numărul sinuciderilor în adolescenţă şi la vârsta a treia este
de 1/3 (C. Păunescu, 1994, p.68). În ultimele decenii, s-a înregistrat o creşterea
mai accentuată a numărului de sinucideri la tineri. Pe grupe de vârstă, tentativele
de suicid predomină între 15 şi 30 de ani.
Deşi gândul autodistrugerii este contrar naturii copilului, totuşi, după unele
pedepse sau de teama lor, când nu se simte iubit sau valorizat pot să apară
reverii asupra morţii. Insuccesele şcolare, atitudinile parentale rigide, conduitele
autoritare excesive, doliul, sau panica în familie pot determina copilul să recurgă
la suicid. Totuşi, atunci când apare sub vârsta de 10-14 ani, suicidul este mai
curând aleator, involuntar, iraţional, insuficient sau formal motivat. La isterici şi
oligofreni, suicidul poate fi utilizat ca mijloc de şantaj asupra părinţilor,
sinucideri la copii în care motivul de “a face în ciudă părinţilor” fiind rare (V.
Predescu, St. Milea şi I. Vianu, 1976).
Adolescenţa reprezintă un stadiu de dezvoltare dificil, în care forţele pulsionale
puternice se confruntă cu exigenţele morale. Perturbarea echilibrului psihic se
pate datora transformărilor hormonale ale pubertăţii, dar mai ales, debutului unei
forme de patologie psihică. Dacă adolescenţii cu tentative de suicid prezintă o
conduită aparent în limitele normalităţi, acest lucru se datorează faptului că
trăsăturile lor patologice sunt nestructurate, izolate şi, deci, imposibil de
identificat clinic. Aproape întotdeauna sunt prezente tulburări de comportament
şi de caracter, reacţii depresive, nevrotice, de hipersensibilitate etc. Adolescentul
sinucigaş trăieşte într-un mediu psihosocial grav perturbat, care contribuie la
apariţia şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Cei mai
mulţi sinucigaşi nu au familie sau trăiesc într-un climat familial conflictual, sunt
respinşi de unul din părinţi sau de amândoi. Acestora li se adaugă precocitatea şi
eşecul relaţiilor sexuale, eşecul şcolar, devalorizarea prin eşec, mediul şcolar
excesiv de competiţional etc.
Sinuciderile la adulţi şi vârstnici au mai ales cauze biologice, patru din cinci
sinucigaşi suferind de pe urma unei boli, în ierarhia acestora bolile metale
aflându-se pe ultimul loc. Ca urmare a suferinţei somatice îndelungate apare o
intensitate extraordinară a depresiei, care poate da naştere suicidului eutanasic.
Dacă sinucigaşii preferă, în general, mijloacele blânde, cu efecte vitale nesigure,
în cazul suferinzilor cronici vârstnici modalitatea de realizare a actului este
violentă, construită şi premeditată îndelung, obsesiv şi disimulat.
Doar 10 % dintre sinucigaşii adulţi sunt sănătoşi organic sau mintal (I. Cucu,
1983). Lipsa protecţiei sociale a bătrânilor, lipsurile materiale, sentimentul de
inutilitate şi abandon total, singurătatea, văduvia, traumele emoţionale sunt
câteva dintre variabilele care determină creşterea numărului de sinucideri la
persoanele de vârsta a treia. La acestea se adaugă modificărilor psihopatologice
care afectează personalitatea bătrânilor:
stările maniacale presenile, caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie
mintală, halucinaţii vizuale şi auditive, deliruri care se pot finaliza cu
autosuprimarea;
psihozele delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate
(vizual, cenestezic şi genital, cel mai adesea) şi delirul de frustraţie
materială, de furt, deposedări abuzive etc.;
stările paranoice de involuţie, în care locul principal revine
automatismelor mintale, ideilor de persecuţie etc.
Variabila sexului. Incidenţa tentativei de suicid este mai mare la femei (77%
din cazuri), la toate grupele de vârstă, în timp ce suicidul realizat este mai
frecvent la bărbaţi (56% din cazuri), situaţie confirmată, de regulă, la vârsta
adultă (T. Pirozynski. V. Chiriţă şi P. Boişteanu, 1991, p.126). Gh. Grecu consta
predominarea suicidului realizat la bărbaţi (74%), comparativ cu femeile (25%),
iar I. Nandriş arăta că din 100 de sinucideri, 30 apar la femei şi 70 la bărbaţi
(apud C. Scripcaru, 1996). Ca modalităţi de suicid, bărbaţii recurg mai frecvent
la mijloace dure (spânzurare), iar femeile la mijloace benigne, cu scopul de a
realiza o moarte mai uşoară (spre exemplu, cu ajutorul substanţelor toxice). De
asemenea, riscul suicidului creşte la femei treptat, până la vârsta de 50 de ani,
după care începe să scadă. La bărbaţi, acest risc creşte constant, mai ales după
vârsta de 60 de ani.
Variabila stării civile. Un factor care diminuează riscul de sinucidere este
mariajul, la care se adaugă existenţa copiilor. La ambele sexe, cele mai
numeroase sinucideri se înregistrează la celibatari, divorţaţi, văduvi şi, pe
ultimul loc, persoanele căsătorite. Divorţul şi celibatul fac ca suicidul să fie de 6
ori mai frecvent decât în populaţia generală, iar văduvia face ca suicidul să fie
de 4 ori mai frecvent (C. Scripcaru, 1996). De asemenea, aproape 50% la sută
dintre sinucigaşi nu au nici un copil, iar scăderea natalităţii din ultimele decenii
a fost însoţită de creşterea numărului sinuciderilor. Incidenţa suicidului variază
invers proporţional cu stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale (inclusiv a
celor intime), cum afirmase J. P. Gibbs (1958).
Variabila statutului socio-profesional. Relaţia suicid-categorie profesională
este direct proporţională: numărul sinuciderilor creşte odată cu statutul
profesional. Suicidul apare, astfel, mai rar în păturile populare, la muncitorii
agricoli şi industriali. De pildă, M. Terbancea şi colaboratorii săi (1979)
menţionau că suicidul apare doar în 18, 8% din cazuri la muncitori. Faptul că
suicidul apare mai rar la săraci este pus pe seama faptului că lipsurile ar menţine
mai puternic instinctul de conservare. În Europa, numărul cel mai mare al
sinuciderilor se înregistrează printre intelectuali şi mai ales printre medici (care
cunosc modalităţile practice mai puţin dureroase de realizare a unui suicid şi
care au acces la substanţele/instrumentele necesare). Lucrările mai recente (de
pildă C. Scripcaru, 1996) sugerează, totuşi, faptul că ocupaţia sinucigaşilor nu
relevă diferenţe semnificative, putându-se observa doar faptul că cei angajaţi
profesional se sinucid mai des decât cei neangajaţi profesional. Suicidul creşte
odată cu riscul de şomajul şi de pauperizare. Altfel spus, nu starea economică
precară sporeşte rata suicidului, ci pierderea sau teama pentru pierderea unui
statut economic înalt, asociată trecerii de la bogăţia relativă la sărăcie (G.
Ionescu, 1985).
Variabila mediului de rezidenţă: rural/urban. Această variabilă pare să
contrazică observaţiile anterioare, deoarece suicidul realizat este mai frecvent în
mediul rural, decât în cel urban. Tentativa de suicid este, însă, mai frecventă în
mediul urban, unde prezenţa echipajelor medicale şi a mijloacelor tehnice mai
numerose şi mai performante poate transforma mai uşor suicidul realizat într-
unul eşuat.
Variabila regiunii geografice. Cele mai multe sinucideri se înregistrează în
Transilvania (15 sinucideri la suta de mii de locuitori), apoi în Banat (9,5-15 la
suta de mii de locuitori) şi mai puţine în Moldova (6-9,5 la suta de mii de
locuitori) şi în sudul ţării, de doar 6 sinucideri la suta de mii de locuitori (M.
Terbancea şi colab., 1979).
Variabila meteorologică. Starea vremii, presiunea atmosferică, temperatura,
perioada din zi, anotimpul sunt factori adeseori corelaţi suicidului. Suicidul tinde
să crească odată cu scăderea presiunii barometrice, cu creşterea temperaturii
înregistrată vara (Şt. Nica-Udangiu şi Lidia Nica-Udangiu, 1982; V Predescu şi
colab. 1983). Alte studii au indicat că incidenţa sinuciderilor creşte toamna,
perioada instalării depresiilor majore, în care presiunea atmosferică scade.
Contrar deducţiilor logice, o incidenţă medie uşor crescută se înregistrează
primăvara.
Statisticile au scopul principal de a informa asupra fenomenului suicidar. Ele nu
sunt utile însă pentru a înţelege motivele individuale ale sinuciderii.
8. Semnificaţiile actului suicidar
Analiza motivaţiei declanşatoare a acţiunilor sinucigaşe necesită analiza
documentelor lăsate de sinucigaşi: bilete, scrisori, jurnale etc. Trebuie să facem
însă o distincţie clară între semnificaţiile reale, atribuite de sinucigaş gestului
propriu şi semnificaţiile atribuite actului de către ceilalţi (impresiile intimilor şi
cunoscuţilor, stereotipuri publicului, ca şi opiniile cercetătorilor fenomenului
suicidar), studiate prin intermediul anchetei.
Suicidul este considerat a fi un mod de exprimare, un limbaj ratat sau un scurt
circuit în comunicare. Jack Douglas (1967) aprecia că sinucigaşii utilizează mai
multe modele de semnificaţii sociale (pe care le-au construit fie în mod
individual, fie în relaţie cu alţii), după cum urmează:
1. sinuciderea ca mijloc de transpunere a sufletului din lumea prezentă în
altă lume. Sinucigaşii care folosesc această motivaţie doresc să moară ca
să poată “trăi” veşnic, în lumea lui Dumnezeu;
2. suicidul ca mijloc de transmutare a identităţii reale a persoanei în lumea
prezentă sau în altă lume. Sinucigaşul încercă să demonstreze că este
altfel decât a fost perceput şi că plăteşte prin actul său greşelile făcute;
3. sinuciderea poate servi ca mijloc de dobândire a compătimirii celorlalţi,
de atragere a sentimentelor de simpatie, compasiune şi milă şi pe care
sinucigaşul le trăieşte faţă de propria lui persoană;
4. actul suicidar poate avea semnificaţia culpabilizării altora pentru
autosuprimarea vieţii, suicidul servind ca mijloc de răzbunare;
5. sinuciderea poate servi ca mijloc distinct de evaziune din câmpul
responsabilităţilor personale şi sociale. Această semnificaţie apare la
persoanele măcinate de sentimentul inutilităţii şi dezgustului faţă de viaţă;
6. suicidul poate să urmeze unor fapte imorale sau penale (omucideri, fraude
delapidări etc.), care aruncă asupra sinucigaşului blamul ruşinii şi
vinovăţiei. Steckel apunea că nimeni nu se sinucide dacă nu a dorit
moartea cuiva.
Acestor semnificaţii li se adaugă, în cazul persoanelor în vârstă cu boli somatice
cronice, aceea a incompatibilităţii între existenţa persoanei şi suferinţa somatică
sau prognosticul ei.
Procedeele de sinucidere sunt numeroase: cu arme de foc, medicamente, gaz
metan, frânghia (în cazul spânzurării), accidente rutiere, comportamente
“eroice” în timp de război etc. Dar, nu orice conduită suicidară dă naştere unui
act ireversibil. Adesea tinerii (mai mult decât bătrânii ) şi femeile (mai mult
decât bărbaţii) doresc doar schimbarea vieţii lor sau a atitudinii celor din jur. În
acest sens, A. Malraux afirma că “nu ne sinucidem decât ca să putem exista”,
sinucigaşul sperând, de regulă, măcar inconştient, la salvarea venită de la
ceilalţi. De aceea, semnificaţiile tentativei de sinucidere (scria Ammar, citat de I.
Cucu, 1983) pot fi parţial diferite de cele ale suprimării efective a vieţii:
1. tentativa de suicid are semnificaţie unui strigăt de ajutor;
2. tentativa de sinucidere are o semnificaţie catastrofică, de indicator al unei
situaţii sociale şi/sau emoţionale insuportabile;
3. tentativa de suicid serveşte drept mijloc de şantaj a unei persoane, pentru
a o culpabiliza;
4. semnificaţie unei conduite de evaziune, de fugă dintr-o situaţie;
5. semnificaţie unui act ordalic în cadrul căruia, în funcţie de judecata lui
Dumnezeu, individul poate evolua fie spre viaţă fie spre moarte.
Semnificaţiile atribuite de ceilalţi actului suicidar diferă, adesea, de
semnificaţiile pe care sinucigaşii le atribuie actului autosuprimării vieţii.
Publicul larg operează cu o serie de stereotipuri eronate cu privire la sinucidere.
Câteva dintre cele mai frecvente idei şi credinţe false cu privire suicid ale
publicului american, extrase din opera unora dintre cei mai importanţi
cercetători ai fenomenului suicidar, Jack P. Gibbs (1968), Edwin Shneidman
(1985) şi Norman Farberow (1987), în paralel cu faptele reale, sunt următoarele:
FALS CORECT
1. Suicidul survine brusc, fără nici un
semn.
2. Cei ce vorbesc despre suicid, nu-şi
1. Indivizii suicidari oferă numeroase
semnale (80% dintre ei au discutat,
într-o anumită măsură, intenţia lor cu
cineva).
iau viaţa.
3. Cei care se sinucid îşi doresc efectiv
să moară.
4. Odată ce a exista o tentativă de
suicid, ea va persista în timp.
5. Femeile se sinucid mai des decât
bărbaţii deoarece sunt mai
dependente.
6. Sinuciderea este mai frecventă la
tineri, datorită stresului mare şi
nesiguranţei resimţite.
7. Negrii se sinucid mai des decât albii.
8. Suicidul apare aproape exclusiv la
cei foarte bogaţi sau foarte săraci.
9. Scriitorii şi artiştii prezintă cele mai
ridicate rate ale sinuciderii deoarece
sunt “destul de nebuni să facă acest
lucru”.
10. Virtual, toţi indivizii care recurg la
suicid sunt bolnavi psihic sau
depresivi.
11. Odată ce o persoană începe să-şi
2. Mulţi dintre cei care au vorbit de
intenţia lor ajung să o pună în
practică.
3. Cei care se sinucid au o diversitate de
motive şi o stare ambivalentă faţă de
actul la care au recurs.
4. Tendinţele suicidare persistă pe
perioade limitate de timp.
5. Rata suicidului este, în general,
mai ridicată la bărbaţi.
6. Persoanele în vârstă se sinucid cu o
mai mare frecvenţă, comparativ cu
tinerii.
7. Doar la grupa de vârstă a tinerilor
afirmaţia este valabilă (în S.U.A.). Pe
ansamblu, rata suicidului este mai
mare la caucazieni.
8. Suicidul apare proporţional în toate
categoriile economice ale societăţii.
9. Medicii şi ofiţerii de poliţie în S.U.A,
iar în Europa, intelectualii (medicii,
în mod deosebit) prezintă cele mai
ridicate rate ale sinuciderii; ei au
acces la mijloacele letale şi munca
lor implică un nivel ridicat al
frustrării.
10. Există şi persoane normale din punct
de vedere psihic care recurg la suicid
(de exemplu, o persoană în vârstă
care nu doreşte să devină o pavară
pentru cei tineri). Nu toate persoanele
care se sinucid sunt depresive.
11. Riscul suicidului este mai mare în
stadiul iniţial al revenirii din depresia
profundă.
12. Nu există evidenţe clare ale rolului
revină din depresie, riscul de suicid
dispare.
12. Tendinţele suicidare sunt transmise
ereditar sau moştenite din familie.
13. Suicidul nu apare în culturile
primitive.
14. Suicidul ritual este foarte frecvent în
Japonia.
15. Majoritatea oamenilor se sinucid
iarna, care este anotimpul cel mai
depresiv.
unor factori genetici.
13. Suicidul apare în aproape toate
culturile şi societăţile.
14. Suicidul ritual este rar în Japonia
modernă; cea mai frecventă metodă
este supradoza cu barbiturice.
15. Cele mai multe sinucideri se
înregistrează vara (în iunie şi iulie)
datorită căldurii şi activităţii mai
intense în perioada în care ziua este
mai mare.
Datorită ambiguităţii actului suicidar, însăşi cercetătorii domeniului au
întâmpinat dificultăţi în: deosebirea tentativei de suicid de suicidul nereuşit, în
stabilirea factorilor de predicţie ai sinuciderii şi în conceperea unei prevenţii
eficiente.
9. Măsurile profilactice
În ultimele patru decenii, în întregul continent european, s-au înmulţite centrele
de prevenţie a suicidului şi liniile telefonice, axate pe prevenţia în criză, adică pe
eliberarea tensiunii, înlăturarea sentimentului de înstrăinare, de excludere, în
scopul redării încrederii şi speranţei în viaţă. Măsurile profilactice sunt însă
mult mai numeroase, ele incluzând măsurile preventive primare, secundare şi
terţiare.
Profilaxia primară a suicidului vizează acţiunile realizate în direcţia igienei
mintale şi sociale, constând în îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de trai,
diminuarea sărăciei, favorizarea comunicării interumane, crearea condiţiilor
adecvate dezvoltării personalităţii, diminuarea influenţei factorilor de risc,
terapia la timp a depresiei etc. Atunci când o persoană vorbeşte despre suicid, ea
trebuie luată în serios. Dealtfel, cele mai multe semnale ale suicidul sunt
verbale: “8 din 10 suicidari previn în termeni clari , în legătură cu intenţia lor”
(H.L. Resnik, 1980; G. Ionescu, 1985). Afirmaţiile de tipul: “Nu mai vreau să
trăiesc!” sau “Sunt o pacoste pentru toată lumea, aşa că, mai bine ar fi să termin
cu toate!” trebuie considerate drept simptomatice. Se pare că, mai ales medicii
care au o specializare diferită de psihiatrie tind să minimalizeze afirmaţiile care
indică recurgerea la suicid, potrivit falsei credinţe conform căreia “cei care
vorbesc despre acest lucru nu trec şi la fapte”.
Pentru profilaxia secundară şi terţiară este nevoie de organizarea unor instituţii,
centre şi servicii specifice, cu program permanent şi accesibil, de personal
calificat, de colaborarea în cadrul unei echipe de specialişti.
În profilaxia secundară se urmăreşte intervenţia în situaţii de criză, ţinându-se
seama, pe de o parte, de cele două categorii ale comportamentului suicidar:
tentativa de suicid (reuşită) şi suicidul realizat (nereuşit), de motivaţia şi
semnificaţia lor pentru subiect, de conţinutul diferit al stărilor de conştiinţă, iar
pe de altă parte de conţinutul cauzelor determinante. De asemenea, în munca de
prevenţie eficientă a suicidului de mare importanţă este identificarea indiciilor
comportamentului suicidar, a factorilor săi predictivi.
În unităţile sanitare specializate persoanele cu tentativă de sinucidere sunt
internate involuntar, în condiţii care împiedice punerea în aplicare a intenţiilor
suicidare. Programele terapeutice au fost dezvoltate în funcţie de gradul de risc
ridicat, mediu sau scăzut al subiectului. În prima etapă a oricărui program,
ancheta medicală sau psihologică urmăreşte evidenţierea antecedentelor
familiale, a carenţelor parentale, a conduitei din adolescenţă, descoperirea
conflictelor intrapsihice, a tentativelor de suicid etc. În funcţie de toate aceste
elemente şi caracteristici, specialiştii pot lua măsuri diferenţiate în scopul
prevenirii suicidului şi a mobilizării resurselor subiectului prin terapia, asistenţa
şi reabilitarea adecvată a personalităţii cu pulsiuni suicidare.
Adeseori, pacientul detaşat afectiv de ambianţă şi desolidarizat de grupul social
nu este dispus să discute deschis despre actul său sinucigaş, complăcându-se în
schimburi verbale convenţionale sau impersonale sau recurgând la disimularea
acţiunii viitoare în relaţia sa cu terapeutul. Atunci când este vorba de traume
majore, se consideră că abordarea directă a problemei echivalează cu “a pune
sare pe rană”, ceea ce nu ar face decât să sporească durerea şi să accentueze
ideile autolitice. Terapeutul nu trebuie să însă să evite sistematic punerea unor
întrebări directe referitoare la sinuciderea ratată. În plus, şantajul suicidar sau
veleitatea suicidară trebuie luate în serios deoarece, chiar dacă exclud motivaţia
omorului de sine, ele pot da naştere tentativelor , inclusiv celor eşuate.
În fine, profilaxia terţiară vizează postvenţia sau “custodia” persoanei.
Persoanele care au avut o tentativă de sinucidere ar trebui să urmeze o formă de
psihoterapie, în mod obligatoriu, să fie luate în evidenţă şi supravegheate pe
termen lung de o echipă de specialişti (formată din medici, psihologi şi asistenţi
sociali). Prin urmare, activitatea profilactică depinde de interesul comunităţii
faţă de suicid, dar şi de nivelul general al dezvoltării sale socio-economice.
Dissertori şi Piazza (apud I. Cucu, 1983) subliniaza că lupta contra suicidului
trebuie să cuprindă următoarele aspecte:
Terapia la timp a depresiei şi a tendinţelor de evadare în imaginar,
concomitent cu ameliorarea condiţiilor de viaţă, economice şi
profesionale ale subiecţilor;
Evitarea apologiei manifestărilor agresive şi a suicidului sau a prezentării
excesive a unor cazuri reale în mass-media sau în film şi artă. Se ştie că
apariţia romanului lui Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”, a condus
la o “epidemie” de sinucideri la tineri şi adolescenţi;
Evitarea izolării sociale a unor categorii de indivizi şi a insuficienţei
controlului primar;
Acţiunile politice şi legislative prin care să fie diminuată starea de
anomie;
Lupta instituţionalizată împotriva suicidului, prin participarea unui număr
mare de specialişti: medici, psihologi, psihiatrii, asistenţi sociali, pedagogi
etc. Ea implică înfiinţarea unor servicii şi organizaţii pentru prevenirea
suicidului, a serviciilor telefonice de discuţie, a clinicilor speciale şi
conceperea unor companii publicitare şi a programelor speciale pentru
prevenirea şi reducerea numărului tentativelor de suicid.
Incidenţa în continuare ridicată a suicidului sugerează ineficienţa măsurilor de
profilaxie, eşecul sau insuficienţa măsurilor politice, sociale şi medicale,
caracterul sumar şi superficial al examinării subiectului care a trecut prin
experienţa unei tentative sau a suicidului ratat.
Cersetorul - personalitate devianta si delincventa
Numerosi sociologi, psihologi si antropologi au evidentiat in studiile lor
influenta culturii asupra calificarii comportamentelor ca fiind deviante sau
marginale, accentuand asupra ideii ca toate criteriile de etichetare a normalitatii
si anormalitatii sunt relative. Din acest punct de vedere ceea ce apare deviant
pentru o anumita cultura, intr-o alta cultura poate fi considerat un fenomen
normal. In orice societate exista tabuuri, interdictii si comportamente prohibite,
care in alte societati sunt admise sau tolerate. Spre exemplu, in cazul
fenomenului de cersit, in societatiile arhaice acest lucru era tolerat, poate chiar
protejat de catre Biserica Catolica. Cu timpul a inceput sa se interzica in multe
societati, fiind vazut ca o problema sociala, ca un act deviant. Dintr-o
perspectiva a moralitatii, nici o comunitate, societate nu are restrictii majore
privind cersitul, intrucat cersetorii sunt adesea etichetati ca fiind saraci,
neputinciosi.
Comportamentul cersetorului, actul in sine de a cersi, intra in sfera deviantei
pentru ca poate decurge si la alte comportamente (violenta, agresivitate
fizica/verbala, furtul, consumul de droguri, consumul excesiv de alcool si,
implicit, tulburarea linistii publice, intimidarea trecatorilor, agresarea lor etc).
Aceste tipuri de comportamente pot fi produse ale „incapacitatii functionale a
individului, datorita unor deviatii fizico-logice” (Radulescu, 1991) care ii acorda
acestuia privilegii speciale, cum ar fi posibilitatea de a fi scutit de la indeplinirea
unor roluri sociale. Adesea intalnim cersetori care sufera de diferite dizabilitati
fizice, senzoriale si/sau mentale, considerate ca si incapacitati functionale care ii
impiedica pe acestia sa-si indeplineasca anumite roluri sociale, importante atat
pentru ei cat si pentru societatea in care traiesc. Ei sunt scutiti de munca, in
general fiind intretinuti prin ajutorul populatiei active.
De multe ori, cersetorii, si nu numai, recurg la acte deviante datorita faptului ca
se simt frustrati (Ammann, 2000). Adeseori, cresterea decalajelor intre nivelul
aspiratiilor si mijloacelor legate, permise, de a le satisface, de care dispun unii
indivizi conduce la aparitia frecventa a unor sentimente de frustrare si, implicit,
la tendinte constante de devianta, violenta si agresivitate. Cersetorii pot fi astfel
intelesi drept indivizi frustrati afectiv si „handicapati” social, ale caror norme si
valori cu caracter „marginal” sunt diametral opuse normelor legale si permise,
devenind astfel baza unor actiuni antisociale, ilicite si desigur deviante.
Ca orice alt individ, cersetorul creste si se dezvolta intr-un anumit mediu social,
internalizand si interiorizand anumite valori specifice mediului din care provine.
Modelata de exigente sociale si de imperative axiologico-normative,
personalitatea cersetorului e determinata de societate. Totusi, in pofida
configuratiei ei sociale de baza, orice personalitate are o structura individuala
care se opune generalizarii. Numai asa se poate explica de ce unii cersetori, care
cresc in aceleasi conditii sociale, si care au acelasi model cultural-normativ ca
reper, sunt mai inclinati spre savarsirea unor acte de devianta.
Poate fi vorba si de o socializare negativa („socializarea are o directie contrara
cu cerintele sociale dominante, dar conforma cu cerintele unor grupuri periferice
sau subculturi”- Radulescu, 1991). Cu alte cuvinte, daca copilul daca o vede pe
mama lui ca cerseste, el tinde sa asimileze valori incorecte despre ideea de
munca, iar daca o vede ca fura sau vorbeste urat cu cei din jur, el tinde sa
urmeaze exemplul dat de mama lui intrucat considera ca atitudinea si
comportamenul mamei intra in sfera normalitatii. In ceea ce priveste actul de
cersit, in cazul in care copilul este trimis sa cerseasca de mic, in momentul in
care va creste si va avea si el copii, nu va ezita sa-i trimita si pe acestia la cersit
intrucat ideea cersitului face parte din ceea ce considera el ca este ”normal”, si
mai face parte din comportamentele , atitudinile si valorile pe care le-a
interiorizat cand a fost mic. In opinia mea, toate aceste lucruri sunt o
reproducere in lant a deviantei.
Cersetorul este de asemenea o personalitate delincventa, care incalca normele de
natura juridica, se opune normativului penal si recurge la un moment dat la
violarea normelor de orice natura ar fi ele. Pe langa acest lucru, cersetorul tinde
sa incalce si norme morale, norme care ii orienteaza pe indivizi cum sa se
comporte in diferite situatii de interactiune sociala, sau incalca pana si norme
tacite (neexplicite) care prescriu, de exemplu, cum trebuie sa vorbeasca, sa se
imbrace sau sa reactioneze intr-o anumita situatie. Totusi cersetorii se ghideaza
dupa propriul lor set de norme morale si tacite. De cele mai multe ori atunci
cand intra in interactiune cu potentialii „donatori” cersindu-le si atunci cand li se
refuza sa li se ofere ajutor, respectiv de cele mai multe ori bani, ei tind sa
reactioneze negativ, intr-un mod violent, sau chiar agresiv, ceea ce reflecta
cultura detinuta si educatia lor. Incalcare normelor morale si tacite poate atrage
dupa sine aprecieri de genul: imoral, necinstit, bizar, irational, anormal etc., in
functie de repertoriul de evaluari ale societatii.
In ansamblu, fenomenul de cersit este considerat o problema sociala ce isi are
radacinile intr-un comportament „problema”, comportament ce tulbura
echilibriul functional al sistemului social, adica provoaca disfunctii. Cersitul este
o problema sociala, insa spre deosebire de alte fenomene care apar intolerabile
pentru orice societate contemporana si care ameninta stabilitatea ei (crima,
delincventa, consumul de droguri, divortul, somajul etc.), el este totusi un
fenomen tolerat inca din antichitate.
Dincolo de continutul si semnificatia acestor conceptii, fenomenul de devianta
reprezinta o realitate, chiar si in cadrul celor care cersesc, numarul lor fiind tot
mai mare, o realitate de care trebuie sa se tina cont in orice societate, iar
masurile punitive trebuie sa fie in stransa legatura cu gradul de periculozitate al
comportamentulor cersetorilor si cu toleranta normelor morale si juridice fata de
ele.
Agresivitatea, mecanism de aparare in relatiile sociale ale cersetorului
Talcott Parsons spune despre agresivitate ca este o forma a deviantei, o „forma”
activa in cadrul careia „controlul social se va realiza prin suportare” (Parsons
apud Morandau, 2007). Definitiile date agresivitatii sunt variate si uneori
contradictorii. In literatura de specialitate, agresivitatea este definita ca fiind
„comportamentul verbal sau actional, ofensiv, orientat spre umilirea,
minimalizarea si chiar suprimarea fizica a celorlalti” (Zamfir si Vlasceanu,
1993). Agresivitatea se poate intalni atat la animale cat si la oameni, iar in ceea
ce priveste omul, se pot identifica mai multe cauze ale acestui tip de
comportament, precum: furia, auto-apararea, aplicarea pedepselor si violenta
manifestata in scopuri coercitive, agresivitatea putand sa se manifeste atat verbal
cat si fizic. (Russell, 2001).
Una din caracteristicile comportamentale ale cersetorilor sau grupurilor de
cersetori este agresivitatea, atat verbala cat si fizica. In incercarea de a explica
comportamentul agresiv al cersetorilor, ne vom raporta la doua contexte sociale
in care cersetorul se poate regasi: familia (in care modelul agresiv este
dominant) si strada (mediu prin excelenta agresiv in care cersetorul foloseste
agresivitatea ca mecanisc de aparare in relatiile cu ceilalti). In ambele medii
ierarhia este dictata de forta fizica si experienta violentei (Sima, 2003).
Pentru inceput, familia ca si factor de socializare poate fi responsabila de
comportamentele agresive ale indivizilor care cersesc, preluate de acestia prin
influenta si imitatie. Un copil crescut intr-o ambianta familiala conflictuala, in
care forta si violenta reprezinta principalele solutii in rezolvarea problemelor, va
capata predispozitia de a practica ceea ce a vazut si auzit. Potrivit lui Bandura,
achizitionarea comportamentului agresiv depinde de ceea ce indivizii observa in
jurul lor. (Bandura apud Russell, 2001). In urma interiorizarii unui anumit stil
comportamental, cersetorii agresivi pot dezvolta tactici si strategii
comportamentale noi, oferind, la randul lor, noi patternuri de conduita celor cu
care vin in contact sau cu cel care se afla in relatie. Prin observarea
comportamentului sau de catre altii, un cersetor poate contribui la propagarea in
lant a violentei sau delincventei.
In cel de-al doilea context, cel al strazii, individul ajuns recent in strada, are trei
nevoi imediate : hrana, adapost si prieteni. Pentru a obtine hrana, el este nevoit
sa cerseasca, sa fure sau sa gaseasca rapid mijloace de a castiga bani, maturand,
lucrand pentru diversi comercianti, spaland parbrize, facand diferite munci
necalificate, de „low-status” etc. Unii adulti si tineri exploateaza si corup copiii
strazii, folosindu-i la cersit (Alexandrescu, 2003, p.6), punandu-i sa fure sau sa
se prostitueze. Agresivitatea cersetorului in contextul strazii, mediu adesea
folosit pentru activitatea de cersit, tinde sa ia doua forme. Identificam astfel un
comportament agresiv in relatia cu ceilalti cersetori si in relatia cu trecatorii. In
primul tip de relatie, cersetorul care traieste in strada este pus in situatia de a
alege una dintre urmatoarele alternative: fie traieste singur, izolat de ceilalti care
traiesc in strada ca el, fie se integreaza intr-un grup in care va invata sa accepte
agresivitatea celorlalti, sau pe masura trecerii timpului, va invata sa se impuna,
astfel sa se apere de agresivitatea altora (Sima, 2003). In cea de-a doua relatie,
atat trecatorii, cat si cersetorii pot fi agresivi unii cu altii. De cele mai multe ori
oamenii sunt agresivi cu cei care cersesc atunci cand adopta o atitudine
respingatoare ce se poate transforma in agresivitate verbala. Tot la nivelul
acestei relatii, nu este exclus ca atunci cand trecatorii refuza sa le doneze,
cersetorii sa prezinte un anumit grad de agresivitate..
Atat in contextul primului tip de relatie, cat si la nivelul celui de-al doilea,
cersetorul tinde sa-si manifeste latura agresiva ca instrument de lupta pentru
resurse (lupta pentru supravietuire), dar si ca efect al mentinerii sentimentului de
securitate.
COMPORTAMENTUL SEXUAL DEVIANT
1. Generalitati
Experientele sexuale fac parte dintr-o viata echilibrata. Dar daca apare o dorinta
neobisnuita pentru sex si preocuparea pentru acest lucru este atat de mare incat
sanatatea, serviciul, relatiile si alte parti ale vietii sunt afectate, s-ar putea sa fie
vorba de un comportament sexual deviant.
Comportamentul sexual deviant este uneori numit hipersexualitate, nimfomanie
sau erotomania. Altii il numesc dependenta de sex – comparand starea de bine
pe care o ofera activitatea sexuala cu cea oferita de alcool, droguri sau
dependenta de jocuri de noroc. Dar comportamentul sexual deviant este
considerat o problema de control a impulsului – o dereglare in urma careia nu se
poate rezista tentatiei de a face ceva care dauneaza persoanei in cauza sau altor
persoane. Comportamentul sexual deviant, este un comportament normal, care
creeaza placere si care e dus la extrem.
Nu are asa mare imporatanta cum este numit, insa comportamentul sexual
deviant este o problema reala care interfera cu viata de zi cu zi si care chiar
poate pune in pericol sanatatea. Dar cu tratament si cu programe de auto –
stapanire, se poate invata cum se gestioneaza comportamentul sexual deviant si
cum sa se dezvolte o viata sexuala mai sanatoasa.
2. Simptome
Simptomele comportamentului sexual deviant variaza ca mod de prezentare si
intensitate. Impulsurile care determina comportamentul sexual deviant pot fi
cronice si intense si persoana se poate simti ca si cum a pierdut controlul.
In general, daca un individ prezinta comportamentul sexual deviant, e posibil sa
prezinte unul dintre aceste caracteristici:
- Prezinta parteneri sexuali multipli sau legaturi extraconjugale
- Are relatii sexuale cu parteneri anonimi sau cu prostituate
- Evita implicarea emotionala in relatiile sexuale
- Foloseste site-uri sau telefoane care ofera diferite tipuri de servicii sexuale
- Se masturbeaza in exces
- Prefera sexul sadic sau masochist
- Poate prezenta exhibitionism.
Persoanele care sufera de comportament sexual deviant, de obicei folosesc sexul
pentru a scapa de alte probleme, cum ar fi singuratatea, depresia, anxietatea sau
stress-ul. Ei pot continua sa se implice in comportamente sexuale riscante, in
ciuda faptului ca pot aparea consecinte grave, cum ar fi probleme de sanatate,
boli cu transmitere sexuala sau pierderea relatiei.
Barbatii si femeile care sufera de comportament sexual deviant pot fii casatoriti
sau implicati in relatii serioase si in aparenta duc vieti normale. In realitate, ei au
adesea probleme cu stabilirea si mentinerea intimitatii emotionale. Ei incearca sa
se simta impliniti prin comportament sexual, dar nu pot gasi implinirea
emotionala si astfel viata lor poate parea goala.
Comportamentul sexual deviant poate sa afecteze pe oricine indiferent de
preferintele sexuale, incluzand heterosexualii, homosexualii sau bisexualii.
3. Cauze
Nu se cunosc cauzele comportamentului sexual deviant. Cercetarile in ceea ce
priveste dependenta de sex sunt relativ noi si inca sunt cercetate posibilele
cauze, incluzand:
1. Anomalii la nivelul creierului. Anumite boli sau disfunctii pot determina
zone ale creierului care afecteaza comportamentul sexual. Scleroza
multipla, epilepsia si dementa, toate sunt asociate cu un comportament
sexual deviant. In plus, tratamentul bolii Parkinson cu medicamente
agoniste de dopamina pot induce comportamentul sexual deviant.
2. Substantele chimice naturale ale creierului. Neurotransmitatorii,
serotonina, dopamina, norepinefrina si altii, joaca un rol important in
functionarea sexuala si pot avea legatura cu comportamentul sexual
deviant, desi nu este clar in ce fel.
3. Androgeni. Acestia sunt hormoni sexuali care apar in mod fiziologic la
barbati si femei. Desi androgenii au si un rol important in dorinta sociala,
nu este clar cum pot ei influenta comportamentul sexual deviant.
4. Schimbari in circuitele electrice ale creierului. Unii cercetatori sustin o
teorie conform careia comportamentul sexual deviant este o dependenta
care in timp creeaza schimbari in circuitele neurale – retea de nervi care
permite celulelor creierului sa comunice intre ele. Aceste schimbari pot
determina senzatii placute in timpul comportamentelor sexuale si senzatii
neplacute atunci cand acest comportament nu mai apare.
5. Factori de risc. Comportamentul sexual deviant afecteaza atat barbatii cat
si femeile de toate varstele.
Nu se cunoaste cu certitudine cati oameni sufera de comportament sexual
deviant. Este estimat ca este afectata intre 3-6 % din populatia adulta a Statelor
Unite. Sunt diagnosticati mai multi barbati decat femei, cu comportamentul
sexual deviant. Dar, se poate ca femeile sa mearga la medic mai rar si atunci
sunt diagnosticate mai putin.
Unii experti cred ca si alte afectiuni psihologice pot creste riscul dezvoltarii
comportamentul sexual deviant. De exemplu, daca in copilarie o persoana a fost
abuzata sexual, emotional sau fizic, ar putea sa dezvolte o atitudine anormala
fata de sex, sau sa se simta rusinat sau inutil. Aceste sentimente pot inhiba
exprimarile sexuale normale si intimitatea va deveni o activitatea sexuala dusa la
extrem. Multe persoane care sufera de comportament sexual deviant, au
recunoscut un abuz sexual sau fizic in trecut.
Cand ar trebui sa apelam la medic?
Majoritatea persoanelor cu comportamentul sexual deviant necesita tratament.
Eforturile de a se trata singuri sau incercarile de a rezista comportamentului
sexual deviant sunt adesea fara succes deoarece dorinta este foarte puternica.
Aici sunt cateva intrebari pe care ar trebui sa si le puna o persoana, daca are
dubii in legatura cu adresarea catre un ajutor de specialitate:
- Imi pot controla comportamentul sexual?
- Comportamentul meu sexual imi afecteaza relatia, serviciul sau are
consecinte negative, cum ar fi ca as putea fi arestat?
- Este sexul mereu in mintea mea, chiar daca nu vreau sa ma gandesc la el?
- Incerc sa-mi infrang exploziile sexuale?
Daca o persoana este ingrijorata ca este obsedata de sex, este bine sa se adreseze
unui medic specializat in tratarea comportamentului sexual deviant. Este posibil
ca medicul de familie sa va indrume catre un astfel de specialist.
Nu este usor pentru nimeni sa mearga la o consultatie pentru dependenta sexuala
pentru ca este o problema personala profunda. Este bine ca oricine merge la o
astfel de consultatie sa lase la o parte rusinea pe care o pot simti si sa se
concentreze pe avantajele primirii unui tratament.
4. Teste si diagnostic
Deoarece au fost putine cercetari stiintifice asupra comportamentulului sexual
deviant, multe aspecte ale acestei probleme nu sunt pe deplin intelese. Unii
experti psihiatrii cred ca este legat de comportamentele impulsive, in timp ce
altii cred ca este legat de dependenta.
Indiferent de teorie, comportamentul sexual deviant nu este inca considerat
oficial, o afectiune distincta. Prin urmare, poate fi diagnosticat ca un subtip al
problemelor in mentinerea controlului sau al dereglarilor sexuale. Unele forme
de comportament sexual deviant pot fi considerate parafilii – un comportament
inacceptat din punct de vedere social si ilegal, cum ar fi fetisismul sau pedofilia.
Totusi formele obisnuite de comportament sexual deviant sunt activitati sexuale
normale, cum ar fi masturbarea, duse la extrem.
Pentru majoritatea bolilor mentale, se pune diagnosticul pe baza unor criterii
universal valabile. Nu exista astfel de criterii si pentru comportamentul sexual
deviant. De aceea, uneori este greu de depistat cand un comportament sexual
trece granita normalului si devine excesiv sau deviant.
Pentru a pune diagnosticul, specialistul face o evaluare psihologica amanuntita.
Se pun intrebari despre gandurile sexuale, comportamente, dar si despre
stabilitatea emotionala. De asemenea, sa va intreba despre abuzul de alcool si
droguri, despre familie, relatii si situatia sociala pentru a determina daca
comportamentul afecteaza viata in mod negativ. Este posibil sa fie necesar sa se
discute si cu familia si prietenii. Se vor face si teste psihologice pentru a vedea
daca se gaseste o cauza pentru dependenta sexuala.
5. Complicatii
Comportamentul sexual deviant poate avea consecinte grave care pot afecta
persoana in cauza, dar si pe cei din jur. Acestea pot fi:
Neglijarea sau inselarea partenerului sau familiei, care pot duce la
sfarsitul unor relatii foarte puternice.
Pot sa apara alte afectiuni mentale, cum ar fi depresia, stress-ul extrem si
anxietatea.
Pot aparea datorii financiare datorita procurarii pornografiei si serviciilor
sexuale.
Pot aparea bolile cu transmitere sexuala, cum ar fi HIV, hepatita sau altele
si astfel aceste persoane ii pot infecta si pe altii.
Aceste persoane pot ajunge in arest datorita solicitarii de prostitutie sau
datorita comportamentelor neadecvate, cum ar fi exhibitionismul.
Pierderea concentrarii la locul de munca, amenintarea pierderii acestuia.
Posibilitatea aparitiei unei sarcini nedorite.
Adoptarea altor comportamente cu risc crescut, cum ar fi abuzul de
droguri si alcool.
Pot aparea sentimente de vinovatie si rusine.
6. Tratament
Teama, rusinea pot ingreuna decizia de a merge la un consult medical pentru
comportament sexual deviant, dar este important sa se caute ajutor de
specialitate. Tratamentul implica psihoterapie, medicamente si grupuri de
discutie. Un prim punct al tratamentului formelor obisnuite de comportament
sexual deviant este invatarea de catre persoana in cauza cum sa-si gestioneze
dorinta si sa isi reduca comportamentele sexuale excesive in timp ce mentine o
viata sexuala normala.
Persoanele cu alte dependente, afectiuni mentale severe sau care reprezinta un
pericol pentru cei din jur vor fi internati pentru initierea tratamentului. Fie ca
este in spital sau acasa, tratamentul va fi intens la inceput. Este posibil ca
tratamentul periodic, de-a lungul timpului sa ajute la prevenirea recaderilor.
A. Psihoterapie
Sunt cateva tipuri de psihoterapie care pot ajuta in comportament sexual deviant.
Acestea includ:
1. Psihoterapia psihodinamica. Acest tip de terapie se concentreaza pe
constientizarea gandurilor si comportamentelor, dezvoltand noi intelesuri
ale motivatiei si rezolvarii conflictelor.
2. Terapie cognitivo-comportamentala. Aceasta terapie ajuta la
identificarea credintelor si comportamentelor negative, care dauneaza
sanatatii si inlocuirea lor cu unele noi, pozitive.
3. Terapia de grup. Persoana se va intalni regulat cu un grup , sub ghidarea
unui specialist, pentru a explora emotiile si relatiile.
4. Terapia de familie sau consilierea de cuplu. Comportamentul sexual
deviant afecteaza intreaga familie, de aceea este folositor sa participe si
partenerul sau copiii la aceste sedinte de terapie.
B. Medicatia
Sunt putine cercetari legate de folosirea medicamentelor folosite in psihiatrie
pentru tratarea comportamentului sexual deviant. Totusi, studii mici au
descoperit ca folosirea unor anumite medicamente poate fi folositoare.
Medicatia care se potriveste cel mai bine fiecarei persoane depinde de situatie in
ansamblu si de alte afectiuni care pot sa fie asociate, cum ar fi depresia. Este
posibil sa apara rezultate satisfacatoare in urma unei asociatii de
medicamente,sau se pot incerca mai multe medicamente ca sa se observe care
este cel care are cea mai buna actiune, cu cele mai putine efecte adverse.
Medicamentele care trebuie luate in considerare in tratamentul
comportamentului sexual deviant sunt:
1. Antidepresivele. Cele mai des folosite pentru tratamentul
comportamentului sexual deviant sunt inhibitorii selectivi de serotonina.
Acestea includ fluoxetinum (Fluocim, Fluohexal, Fluoxin, Fluran,
Prozac), paroxetinum (Arketis, Paroxetin, Seroxat), sertralinum (Asentra,
Serlift, Sertralina, Stimuloton, Zoloft). Pacientii pot fi tentati sa opreasca
tratamentul deoarece pot prezenta efecte adverse sexuale. Este bine sa
consulte medicul pentru a afla cum poate sa inlature aceste efecte
secundare.
2. Anti–androgenii. Aceste medicamente inhiba efectele biologice ale
androgenilor – hormonii sexuali. Aceste medicamente pot diminua dorinta
sexuala, erectiile si fanteziile. Acest tip de terapie este de obicei folosit
atunci cand comportamentul sexual deviant este periculos pentru cei din
jur, cum ar fi pedofilia.
3. Alte medicamente. Numeroase alte medicamente au fost folosite pentru
tratamentul comportamentului sexual deviant si problemelor coexistente,
cum ar fi depresia, anxietatea sau abuzul de diferite substante. Aceste
substante pot include stabilizatoarele dispozitiei (litiul, de exemplu),
medicamentele anxiolitice care blocheaza zona creierului care simte
placere in urma unor comportamente care genereaza dependenta.
7. Preventie
Nu se stie cum se poate preveni comportamentul sexual deviant. Totusi,
tratand afectiunile creierului care predispun la dependenta sexuala, se
poate preveni aparitia comportamentului sexual deviant. In plus,
identificarea si tratarea simptomelor timpurii, poate ajuta la prevenirea
inrautatirii comportamentului sexual deviant pana intr-un punct in care
poate fi daunator si altor oameni. Multe persoane care prezinta
comportament sexual deviant au fost abuzate sexual in copilarie. Un
tratament profesional ii poate ajuta sa vindece aceste cicatrici.
Stilul de viata si remedii, care pot fi folosite acasa. Desi este greu ca o
persoana sa reuseasca sa invinga un comportament sexual deviant, fara
nici un ajutor este bine ca autocontrolul sa se impleteasca cu terapia.
Persoanele care urmeaza tratament trebuie sa ramana concentrate pe
planul de tratament. Medicamentele trebuie luate asa cum au fost
prescrise si participarea la sedintele de terapie trebuie sa continue, chiar
daca exista recaderi.
Educatia. Oamenii trebuie sa fie informati despre comportamentul sexual
deviant astfel incat sa inteleaga mai bine cauzele si tratamentul.
Este bine sa se descopere ce conduce spre acest tip de comportament. Sa
se identifice situatiile, gandurile si sentimentele care pot determina
comportamentul sexual deviant pentru a gasi o solutie de a-l controla.
Situatiile riscante ar trebui evitate. Persoanele care au un comportamentul
sexual deviant trebuie sa stie ca-si pun in pericol sanatatea lor si a celor
din jur, implicandu-se in practici sexuale riscante.
Trebuie sa primeasca tratament pentru abuzul de alte substante sau pentru
alte boli mentale. Pentru dependenti, depresia, anxietatea si stress-ul, se
genereaza una pe cealalta ducand la un cerc vicios.
Persoanele care sufera de comportament sexual deviant trebuie sa
gaseasca modalitati de a-si recanaliza tensiunile sexuale prin exercitii si
activitati de recreere.
Acesti oameni trebuie sa invete cum sa isi gestioneaze stress-ul si
relaxarea. Este bine sa incerce tehnici de reducere a stress-ului cum ar fi
meditatia sau yoga.
Persoanele care au un comportament sexual deviant trebuie sa ramana
concentrate pe scopul lor. Recuperarea poate dura mult timp. Trebuie sa
ramana motivati, reamintindu-si permanent ca pot repara relatiile
deteriorate, prieteniile sau problemele financiare.
BIBLIOGRAFIE
■ Banciu, D., 1999, Control şi sancţiuni sociale (Concepte, teorii şi orientări
juris-sociologice), Bucureşti, Editura Victor
■ Bartollas, C., Juvenile Delinquency, Boston, London, Toronto: Allyn and
Bacon
■ Cioclei, V., 1998, Manual de criminologie, Bucureşti: All Beck
■ Cucu, C.I., 1983, Psihiatrie socială, partea a Il-a, Bucureşti: Editura Litera
■ Cusson, M., 1997, "Devianţa", în R. Boudon (coord.) Tratat de sociologie, Bucureşti: Humanitas
■ Dragomirescu, V.T., 1976, Psihosociologia comportamentului deviant,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
■ Enăchescu, C-tin, 2002, Tratat de psihologie morală, Bucureşti: Editura
tehnică
■ Gibbs, J.D., 1968, Suicide, New York: Harper and Row
■ Minois, G., 2002, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii
voluntare, Bucureşti: Humanitas
■ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992, Psihologie judiciară, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L.
■ Lefton L.A., 1991, Psychology, Boston, London, Torono: Allyn and Bacon
■ Nistoreanu, Gh, Păun, C., 1995, Criminologie, Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică
■ Ogien, A., 2002, Sociologia devianţei, laşi: Polirom
■ Petcu, M., 1992, Delincvenţa -Repere psiho-sociale, Cluj-Napoca: Editura
Dacia
■ Pirozynski, T., Chiriţă, V., Boişteanu, P., 1991, Manual de Psihiatrie, laşi:
Institutul de Medicină şi Farmacie
■ Rădulescu, S.M,. Piticariu, M., 1989, Devianţă comportamentală şi boală
psihică, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
■ Rădulescu, S.M., Banciu, D., 1990, Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile (Adolescenţa între normalitate şi devianţă), Bucureşti: Editura Medicală
■ Rădulescu, S.M., 1991, Anomie, devianţă şi patologie socială, Bucureşti:
Editura Hyperion
■ Rădulescu, S.M., 1998, Sociologia devianţei, Bucureşti: Editura Victor
■ Rădulescu, S.M., 1999, Devianţă, criminalitate şi patologie socială,
Bucureşti: Luminalex
■ Scripcaru, Gh., Pirozynski, T., 1995, Criminologie clinică şi relaţională, laşi:
Synposion
■ Shneidman, E.S., 1985, Definition of the Suicide, New York: Wiley and Sons
■ Shneidman, E.S., Farberow, N.L., 1970, "The logic of suicide", în E.S.
Scneidman, N.L. Farberow şi R.E. Litman (eds.), The psychology of suicide,
New York: Science house, 1970
■ Străchinaru, I., 1969, Devierile de conduită la copii, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică
■ Turliuc, N, 2007, Psihologia comportamentului deviant – suport , Iasi,
Editura Universitaria