despre limitele autoritatii asupra individului
DESCRIPTION
Curs 5.TRANSCRIPT
CURSUL 5
DESPRE LIMITELE AUTORITĂŢII ASUPRA INDIVIDULUI
Ideea de a raporta libertatea umană atât la raţiune cât şi la necesitate, idee
fundamentală în opera lui Spinoza ce a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul
filosofiei politice din sec al 18-lea şi al 19-lea. În acest cadru corelaţia libertate-necesitate
dobândeşte sensuri noi, prin necesitate înţelegându-se nu atât legile naturii cât legile juridice
care exprimă stringenţele inevitabile ale convieţuirii oamenilor în cadrul societăţii. Această
corelaţie va sta la baza ideii statului de drept, stat în care fiecare cetăţean este liber, deoarece
voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, ci
numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.
Rousseau şi Kant considerau în sec 18 că rolul legilor şi al statului este de a asigura
condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, prin
asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea lor statul se
subordonează societăţii slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a
oamenilor şi a grupurilor sociale. Dar în sec 19 raportul dintre stat şi societate va căpăta alte
interpretări, în cadrul doctrinelor politice utopice – socialiste, comuniste – corelaţia libertate
raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se
poate realiza decât într-o societate raţională, o societate bazată pe egalitate, echitate şi
dirijare deliberată. Acest principiu duce la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul
egalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de stat; în loc de a sluji
societatea adaptându-se opţiunilor indivizilor şi grupurilor sociale şi lăsându-le să-şi rezolve
problemele fără constrângeri autoritare, statul dictează societăţii în numele „misiunii
superioare” ce i se atribuie, aceea de a crea o organizare „raţională”, bazată pe egalitate.
Această misiune poate servi drept justificare pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor
individuale, pentru ignorarea intereselor particulare sau de grup, căci se presupune că orice
interese particulare pot şi trebuie să fie sacrificate în numele interesului general pe care l-ar
reprezenta o organizare socială ideală. Pentru a-şi realiza misiunea, pentru a transpune în
1
realitate un proiect ideal de organizare socială raţională statul trebuie să concentreze în
mâinile sale întreaga putere, nu numai politică ci şi economică existentă. Societatea atât prin
membri săi individuali, cât şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice mijloace prin care
ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu poate preveni abuzul de putere şi nici
încălcarea libertăţii omului.
Şi în alte concepţii din sec 19 corelaţia libertate-raţiune conduce la etatism, adică la
subordonarea societăţii faţă de stat. Spre exemplu, pentru Hegel, voinţa individuală a omului
se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă raţiunea
obiectivă şi interesul general (binele tuturor, moralitatea). În această interpretare, statul are o
„misiune” superioară de îndeplinit, aceea de a satisface interesul general, cerinţele raţiunii şi
individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea sa nu poate fi nimic altceva decât
libertatea pe care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. De aici rezultă o
minimalizare a drepturilor şi a libertăţilor individuale, ca şi o supraapreciere a statului. La
Hegel există o mistică a statului înţeles ca reprezentând ideea divină aşa cum se înfăţişează ea
pe pământ. Mistica statului combinată cu mistica voinţei de putere a lui Nietzsche vor fi
exploatate în folosul lor de ideologiile fasciste. Plecând de la ideea că totul este voinţă de
putere, că această voinţă este firească, sănătoasă şi binevenită, în timp ce voinţa slabă,
valorile supunerii, compromisului, democraţiei sunt simptome de degenerare, Nietzsche
glorifică oamenii înzestraţi cu voinţă puternică pe care îi consideră conducători înnăscuţi,
care impun instinctiv o anumită ordine socială, nemaiavând nevoie de nici o justificare pentru
ceea ce fac. Asemenea oameni vin ca trăsnetul sau ca destinul, pentru ei nu se pune nici
problema responsabilităţii, nici problema vinei şi este normal ca oamenii obişnuiţi să li se
supună, crede gânditorul german. Este evident că aici nu se mai pune problema libertăţii:
liber este numai conducătorul înnăscut, toţi ceilalţi devin sclavii săi.
Etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea umană. Atât în interpretarea fascistă
cât şi în cea utopică de tip socialist, comunist în care misiunea statului este de a impune o
ordine socială ideală, de a crea o societate nouă, echitabilă, el presupune sacrificarea
libertăţilor individuale în numele unui presupus „bine general”, situat într-un viitor nebulos şi
acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate în mâinile conducerii executive supreme.
2
Tocmai constatare necesităţii de a limita puterea de stat a constituit punctul de pornire
al unor concepţii politice radical opuse, teoriile individualiste, care îşi au originea timpurie în
ideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere în cadrul gândirii
britanice şi americane. În cadrul acestor teorii, scopul statului şi al conducerii politice nu este
nici realizarea unui presupus „bine general”, conform principiilor abstracte ale raţiunii, nici
instaurarea unui sistem ideal de organizare socială bazat pe egalitate şi echitate, scopul este
doar acela al apărării drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrângeri
pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestor drepturi şi libertăţi. O
restrângere a libertăţii unui om este legitimă numai atunci când prin intermediul ei se
previn alte încălcări, mai mari, ale libertăţilor oamenilor. În viziunea liberală de tip
individualist nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordonează societăţii: nu se
sacrifică libertatea de dragul egalităţii şi echităţii, ci se sacrifică cerinţele de egalitate şi
echitate pentru a menţine libertatea individuală.
Despre autoritate în diferite medii Autoritatea în stat
Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a indeplini functiile sale.
Intelegerea corecta a functiilor statului limiteaza dar concentreaza campul de actiune al
autoritatii si duce la evitarea deturnarii autoritatii spre autoritarism. Dictatura nu inseamna
autoritate. Mai mult decat atat, dictatura inseamna negarea principiului autoritatii. Autoritatea
inseamna ordine de drept si eficienta. Ambele atribute ale exercitiului autoritatii sunt
indispensabile.
Autoritatea nu se poate defini decat in democratie. Caci mai mult decat orice,
autoritatea inseamna legitimitate. Puterea care exercita actul de autoritate, modalitatea de
delegare, limitele si perspectivele autoritatii trebuie statuate ca atare. Sistemul trebuie, de
asemenea, sa-si creeze mecanismele de sanctionare a abaterilor de la acest principiu, fie ca
aceste abateri se petrec in sensul slabirii autoritatii, fie in cel al excesului de autoritate.
In situatia in care puterea in exercitiu nu este legitima atunci inseamna ca una dintre
cerintele fundamentale ale autoritatii a fost incalcata. Instituirea puterii fara a fi insotita de 3
legitimitate inseamna cel putin incalcarea ordinii de drept. O putere lipsita de legitimitate se
va ascunde de ochii propriilor cetateni si, pentru a se mentine, va cauta sa-i transforme in
supusi.
Intre comportamentele deviante ale autoritatii diferentele sunt aparente. Puterea care isi
va vedea slabita autoritatea va incerca sa si-o mentina prin forta. Va proceda la incalcari ale
libertatilor fundamentale si ale ordinii de drept. Neindemanarea bruscheaza intotdeauna. Iar
puterea care dovedeste exces de autoritate va starni nemultumire si va adanci conflicte care
vor sfarsi prin a o subrezi. Haosul si autoritarismul sunt doua fete ale aceluiasi taler.
Autoritarismul naste o suprastructura si o birocratie care sfarsesc prin a starni haosul. Iar
haosul duce la tresariri brutale ale vanitatii puterii politice. Cele doua abateri ale aplicarii
principiului autoritatii se constituie in tot atatea amenintari la adresa democratiei si ale
cetateanului.
Autoritatea presupune existenta unui parteneriat intre stat si cetatean. Statul respecta
institutia numita cetatean si nu foloseste puterea pe care cetateanul i-a acordat-o prin procesul
democratic pentru a o intoarce apoi impotriva acestuia. Aceasta premisa exclude orice
compatibilitate intre dictatura si exercitarea corecta a principiului autoritatii. Dictatura se
izoleaza fatalmente de propriul popor si poate supravietui numai prin ingradirea drepturilor si
libertatilor fundamentale. Autoritatea, in schimb, exclude orice forma de represiune.
Autoritatea este mai puternica decat autoritarismul. Puterea unei administratii nu sta in
brutalitatea organelor sale de represiune, ci in increderea pe care i-o acorda cetatenii sai. O
autoritate reala se sprijina pe proprii cetateni si nu lupta impotriva lor.
In acest fel, autoritatea devine nu o sursa de amenintare, ci o forma de protectie a
cetateanului. De autoritate nu trebuie sa-ti fie frica. Acea autoritate care inspira frica pierde
cel mai mare sprijin al unei puteri politice: increderea si sustinerea propriilor cetateni. Nu mai
suntem in Evul Mediu, in universul grotesc al lui Hyeronimus Bosch pentru a crede ca o buna
guvernare e cea care baga groaza in supusi. Vremea executiilor demonstrative a trecut.
Autoritatea trebuie sa inspire siguranta. De altfel, obiectivul final al unei guvernari bazate pe
autoritate este cresterea sigurantei cetateanului.
4
Siguranta cetateanului nu este un concept abstract. Domeniile sale sunt precise iar
gradul in care siguranta cetateanului este garantata are, cel mai adesea, posibilitati de a fi
cuantificat. Asumarea sigurantei cetateanului drept concept central al politicilor de guvernare
presupune intelegerea actului de guvernare ca un management al riscului.
Guvernarea se defineste ca management al riscurilor si principalele riscuri de natura
economica ce trebuie evitate in actul de guvernare. In acelasi fel pot fi prezentate riscurile ce
se intalnesc in alte domenii. Important este ca diminuarea riscului duce, practic, la cresterea
sigurantei cetateanului. Este foarte important ca guvernarea sa aiba in vedere scaderea
factorilor de risc. Acest lucru nu se poate petrece numai din spirit prudential, asa cum de
pilda e suficient sa stingi focul in soba pentru a preintampina un incendiu. In aceasta privinta
doar simpla prudenta nu e suficienta. Scaderea factorilor de risc implica, obligatoriu,
cresterea gradului de performanta. Scaderea riscului monetar, financiar sau comercial obliga
la o economie performanta.
Siguranta cetateanului este un concept care nu se raporteaza doar la categoria de
pericole ce-l pandesc, in derularea diferitelor dimensiuni ale existentei sale. El se refera in
egala masura la predictibilitatea existentei sale. Incertitudinea, imprevizibilitatea constituie
factori de risc care erodeaza demnitatea persoanei. Impredictibilitatea este o componenta
arhaica a societatii. O societate moderna, organizata, pe norme, legi si reglementari stabile isi
reduce arbitrariul, avand un grad sporit de predictibilitate, util nu numai la nivelul sigurantei
personale, dar si la cel al sigurantei in afaceri sau al sigurantei nationale.
In miezul sau, politica inseamna lupta pentru putere. Daca nu ai putere, nu poti face
nimic. Pana si pentru a fi martir iti trebuie o anumita forma de putere. Cel care detine la un
moment dat puterea, are de facut doua lucruri cu ea: s-o exercite si s-o apere. Cu cat exercitiul
puterii este mai eficient pentru cetateni, cu atat puterea este mai usor de aparat in fata
celorlalti care o doresc pentru dansii. In sine, a dori puterea nu e un lucru rau si cine nu
iubeste puterea ar trebui sa se mute din politica intr-o alta indeletnicire mai potrivita cu
reveria si cu multumirea de sine. Dar a iubi prea mult puterea e periculos, e neintelept.
Autoritatea este invelisul institutional al puterii. Puterea este o presiune care naste, oricat ar fi
eficace si de larga in binefaceri, impotrivire. Nefiind destula bunastare pentru toti cei care vor
5
sa o capete, vor fi intotdeauna nemultumiti. Ei nu se vor supune de bunavoie, ci vor fi nevoiti
sa se supuna, asteptand un moment prielnic. Autoritatea este modalitatea prin care puterea se
relationeaza nu numai fata de cei care o primesc de bunavoie ci si fata de cei care o
ponegresc.
TEME DE DEZBATERE:
1. Unde începe autoritatea societăţii asupra individului?
2. Cât anume din viaţa omului trebuie lăsat în seama individualităţii şi cât în seama
societăţii? Individualităţii trebuie să-i aparţină acea parte din viaţă care interesează în
principal individul; societăţii partea care interesează în special societatea. Conduita
constă în a nu aduce daune intereselor altuia şi aşi asuma sarcinile ce îi revin.
3. Ce rol joacă individul într-un stat democratic?
4. Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu
înseamnă libertate. Libertatea înseamnă mai puţin să facem ce vrem, cât a nu fi
supuşi altuia, ea înseamnă a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om
care nu este liber dacă nu este stăpân. Nu există libertate acolo unde nu există
legi sau unde cineva este deasupra legilor. Nici chiar în starea de natură omul nu
este liber decât datorită legii naturale, care porunceşte tuturor. Un popor liber se
supune, dar nu ca o slugă: el are conducători nu stăpâni. El se supune legilor, dar
nu se supune decât lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune oamenilor. Soarta
libertăţii este legată de soarta legilor, ea domneşte sau piere odată cu ele.
J.J.Rousseau
5. O putere legitimă poate guverna fără frică încrezându-se în consensul populaţiei,
cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria ei violenţă stârneşte violenţa
celorlalţi, din frică ea caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă astfel
frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o
formulă magică, ce prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea
este domnia violenţei, care generează prin neîncredere şi frică la rândul ei
violenţa. K. Jaspers – Originea şi sensul istoriei
6
6. Comentaţi ideea lui J.P.Sartre: Omul poate întotdeauna scăpa de constrângere,
cel puţin prin sinucidere.
7. Autoritate: dreptul de a efectua o acţiune sau alta, inclusiv dreptul de a edicta legi,
precum şi toate drepturile pe care le presupune guvernarea. Autoritatea se deosebeşte
de putere şi este înţeleasă ca o competenţă care impune ascultarea, renunţarea la a
acţiona după propria judecată. Existenţa unei structuri de autoritate presupune existenţa
unui criteriu public.
8. Libertatea completă presupune următoarele cinci componente:
a. independenţă;
b. caracter privat;
c. capacitate;
d. oportunitate;
e. putere.
9. Locke susţine: „Unde nu există lege, nu există libertate”
10. Întotdeauna problema libertăţii politice a constat în căutarea unor reglementări care să
modereze puterea.
Protecţia legilor a fost înţeleasă în trei moduri diferite:
- modelul grecesc, care constituie o interpretare legislativă;
- modelul roman, care se apropie de concepţia englezească a dominaţiei legii;
- modelul propus de liberalism, care este constituţionalismul.
7
De la domnia legii la dominaţia legislatorilor – domnia legii şi lupta împotriva corupţiei
DOMNIA LEGII
Condiţiile dintr-o ţară liberă se deosebesc cel mai limpede de acelea dintr-o ţară aflată
sub un guvernământ samavolnic prin respectul acordat marelui principiu cunoscut sub
numele de Domnia Legii. Acesta înseamnă că în toate acţiunile sale guvernământul este
îngrădit de reguli neschimbătoare anunţate în prealabil, reguli care permit să se prevadă cu o
certitudine mulţumitoare felul în care autorităţile îşi vor folosi în diverse situaţii puterile
coercitive, şi că fiecare să-şi planifice propriile activităţi pe temeiul acestei cunoaşteri. Cu
toate că un astfel de ideal nu poate fi atins nicicând în chip perfect, căci legiuitorii, ca şi cei
cărora li se atribuie aplicarea legii, sunt supuşi greşelilor, e destul de clară chestiunea
esenţială: că libertatea de acţiune a organelor executive care exercită puterea coercitivă
trebuie să fie redusă cât de mult posibil. Cu toate că orice lege restrânge într-o anumită
măsură acţiunile individuale, prin aceea că afectează mijloacele pe care oamenii le pot folosi
în atingerea scopurilor lor, sub domnia legii guvernământul nu-şi permite să ia măsuri ad-hoc
care nesocotesc eforturile oamenilor. În cadrul regulilor cunoscute, individul est liber să caute
să-şi împlinească scopurile şi dorinţele personale, având siguranţa că puterile statului nu vor
fi folosite în chip deliberat pentru a-i zădărnici eforturile.
Un caz particular al distincţiei mai generale dintre domnia legii şi guvernământul
samavolnic […] este şi distincţia dintre […] cadrul legal stabil, în interiorul căruia activitatea
este călăuzită de decizii individuale, şi conducerea activităţii economice de către o autoritate
centrală. În primul caz, guvernământul se limitează la a stabili reguli care fixează condiţiile în
care resursele disponibile pot fi folosite, lăsând indivizilor să hotărască în ce scopuri vor fi
folosite. În al doilea caz, guvernământul dirijează utilizarea mijloacelor de producţie în
anumite scopuri[…]. Într-o lume în care totul a fost prevăzut în amănunt, statul nu reuşeşte
mai niciodată să rămână imparţial. Căci acolo unde efectele politicii guvernământului asupra
oamenilor sunt minuţios cunoscute, acolo unde guvernământul ţinteşte în mod direct astfel de
afecte, el […] e constrâns să devină părtinitor, să impună oamenilor aprecierile sale şi, în loc
să le fie de ajutor în împlinirea propriilor lor scopuri, el este cel care le alege scopurile.
8
Un rezultat necesar, dar numai aparent paradoxal, ce decurge de aici este că egalitatea
formală în faţa legii este în conflict şi, de fapt, e incompatibilă cu orice activitate a guvernului
care ţinteşte în mod deliberat realizarea unei egalităţi ridicate sau esenţiale între diferiţi
oameni, şi că orice politică prin care se ţinteşte un ideal a cărui esenţă este dreptate
distributivă va duce la nimicirea domniei legii. Pentru a produce acelaşi rezultat pentru
oameni diferiţi e necesar ca ei să fie trataţi în mod diferit. Or, a le da unor oameni diferiţi
aceleaşi şanse obiective nu înseamnă a le da aceeaşi şansă subiectivă. Nu se poate nega că
domnia legii produce o inegalitate economică –tot ceea ce poate fi susţinut e că această
inegalitate nu se produce astfel încât să afecteze anumiţi oameni în anumite moduri.
Statul ca instrument oficial de putere este chemat să acţioneze nu numai în
direcţia asigurării libertăţii necesare vieţii oamenilor, ci şi a exercitării autorităţii.
Libertatea – problemă social-politică
Corelaţia libertate-necesitate dobândeşte sensuri noi, dacă prin necesitate înţelegem (în
context social) nu atât legile naturii, cât legile juridice (care exprimă exigenţele convieţuirii
oamenilor în cadrul societăţii)
Aceste sensuri ale raportului libertate-necesitate stau la baza teoriei « statului de drept »,
stat a cărui esenţă constă în faptul că fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se
subordonează nici unei alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, ci numai necesităţii
sociale obiective exprimate de legile statului.
Ca urmare, la baza statului de drept trebuie să stea principii ca :
- supremaţia legii
- separaţia puterilor
- pluralism politic
- pluripartitism ,s.a.
Rousseau, Kant s.a. (sec.18) considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura
condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurarea normală a vieţii sociale, prin
9
argumentarea drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea lor, statul se subordonează societăţii,
slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi grupurilor.
Există şi alte concepţii cu privire la raportul stat-societate prin prisma libertăţii. Astfel din
analiza corelaţiei libertate-raţiune (idee constitutivă a iluminismului) rezultă (conform unor
doctrine politice) că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională care
– în interpretările respective – înseamnă o societate bazată pe egalitate, echitate şi dirijare
deliberată. Aceasta înseamnă însă – în fond – subordonarea idealului libertăţii faţa de idealul
egalităţii şi echităţii, precum şi o subordonare a societăţii faţa de stat ; de aici, în loc ca statul sa
slujească societatea, statul dictează societăţii ceea ce poate duce la constrângeri exterioare ; la
încălcarea drepturilor şi libertăţilor, la subordonarea intereselor particulare «în numele
interesului general».
In final, asemenea concepţie (ca şi altele) conduce la etatism, la subordonarea societăţii
faţa de stat, la golirea de conţinut a libertăţii individuale (vezi statul fascist, statul de dictatura a
proletariatului).
Conceptul de lege
Legea reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil şi relativ stabil între
sisteme (sau fenomene, procese) diferite, între laturile interne sau între stările succesive ale
aceluiaşi sistem (sau proces) ; ea exprimă tendinţa generală de evoluţie a sistemelor (proceselor,
fenomenelor)
Trăsături :
1. Trăsătura fundamentală a legii este esenţialitatea (legea şi esenţa sunt concepte de
acelaşi ordin, care asigură aprofundarea de către om a cunoaşterii fenomenelor).
Fiind un raport esenţial legea nu se identifică totuşi cu esenţa ; aceasta din urma
este mai cuprinzătoare (se referă nu numai la raporturi, ci cuprinde şi însuşiri !
Legea este un raport al esenţelor!)
2. Legea este un raport necesar (necesitatea raporturilor legice decurge din caracterul
esenţial al acestora, din natura internă a proceselor pe care le guvernează)
10
3. Caracterul general al raporturilor legice constă în valabilitatea acestora pentru o
clasă întreagă de sisteme (Ca expresie a generalului, legea nu este independentă de
fenomenele particulare, nu există în afara acestora, ci exprimă ceea ce le este
comun, ceea ce le apropie şi le aseamănă. Cu alte cuvinte legea exprimă identitatea
în diversitate)
4. Celelalte trăsături ale raporturilor logice – repetabilitatea, stabilitatea – se
întemeiază pe caracterul lor esenţial, necesar şi general, fiind consecinţa şi
manifestarea acestora.
Precizare : Stabilitatea legii este relativă şi nu absolută; este o stabilitate influenţată de
interacţiunea dintre lege şi condiţii, în sensul ei. (Legea acţionează numai în prezenţa unor
condiţii corespunzătoare, care pot varia în anumite limite ; este vorba însă nu de orice fel de
condiţii, ci de acelea interne şi esenţiale.)
Dreptatea trebuie raportată la drepturile naturale ale omului, ea reprezentând satisfacerea
acestor drepturi.
liberalul Federic Bastiat (1801-1850)
„Ce este legea? Este organizarea colectivă a dreptului individual la legitimă apărare. Fiecare
dintre noi are dreptul natural, venit de la Dumnezeu, de a-şi apăra propria persoană, libertatea
şi proprietatea pentru că acestea sunt cele trei elemente ce constituie şi prezervă viaţa, aceste
drepturi se completează reciproc niciunul nefiind cu putinţă în absenţa celorlalte. Ce sunt
aptitudinile noastre dacă nu o extensie a personalităţii noastre? Ce este proprietatea altceva
decât o extensie a aptitudinilor noastre?
Dacă fiecare dintre noi are dreptul de a-şi apăra, fie şi prin forţă, persoana, libertatea şi
proprietatea atunci mai mulţi oameni au dreptul de se asocia, de a organiza o forţă comună
pentru a putea proteja constant aceste drepturi. Dreptul colectiv, raţiunea acestuia de a exista,
principiul şi legitimitatea sa, are la bază dreptul individual. În consecinţă această forţă
comună nu poate avea vreun alt scop decât acela al forţelor individuale cărora li se substituie.
Prin urmare, motivul pentru care un individ nu poate atenta în mod legitim la persoana,
liberatea sau proprietatea unui alt individ, este şi motivul pentru care forţa comună nu poate fi
11
aplicată legitim pentru a distruge persoana, liberatea sau proprietatea indivizilor sau claselor.
De aceea o astfel de perversiune a forţei este, în ambele cazuri, contrară premizelor iniţiale.
Cine îndrăzneşte să spună că forţa ne-a fost dată nu pentru a ne apăra drepturile ci pentru a
distruge drepturile egale ale semenilor noştri? Ceea ce nu este just în cazul fiecărei forţe
individuale ce se exercită izolat poate oare deveni just în cazul forţei colective care nu este
altceva decât unirea organizată a forţelor izolate?
Prin urmare, este evident că legea este organizarea dreptului natural la legitimă apărare, este
substituirea forţelor individuale printr-o forţă colectivă aceasta având aceeaşi menire precum
forţele individuale, anume de a proteja persoanele, libertăţile şi proprietăţile, de a conserva
drepturile fiecăruia, de a face ca justiţia să domnească pentru fiecare dintre noi.” „Legea este
dreptatea, dar legea nu-şi poate asuma sarcina de a-i face pe oameni fericiţi, de a înlătura
inegalitatea sau nemulţumirile sociale, misiunea ei este doar aceea de a împiedica pe cineva
să uzurpe dreptul altcuiva. Care sunt popoarele cele mai morale, mai fericite, mai liniştite?
Cele pentru care Legea intervine cel mai puţin în activitatea privată, cele care au parte de o
guvernare care îşi face cât mai puţin simţită prezenţa.”
Privind societatea ca pe un spaţiu complex de joc – în care se desfăşoară jocul economic
al concurenţei libere, jocul politic al competiţiei dintre partide şi grupuri sociale, jocul
confruntării de idei şi valori – şi membrii ei ca pe participanţi la joc Friedrich Hayek (1899-
1992) subliniază că, la fel ca oricare alte jocuri, competiţiile şi confruntările sociale necesită un
cadru normativ; astfel competiţia economică nu presupune doar organizarea adecvată a anumitor
instituţii cum sunt banii, pieţele şi canalele de transmitere a informaţiilor ci depinde de existenţa
unui cadru juridic potrivit. Legile reprezintă tocmai acest cadru normativ necesar tuturor
jocurilor economice şi politice desfăşurate de cetăţeni, ansamblul regulilor jocului social.
„Dreptatea procedurală constă în respectarea normelor de procedură, reguli de conduită,
cerinţe formale şi nu este vorba de o dreptate distributivă axată pe distribuirea valorilor,
avantajelor, rolurilor conform unui ideal abstract de echitate sau de merit. Echitatea nu provine
din justeţea distribuirii resurselor, rezultatelor, răsplăţilor în raport cu anumite criterii stabilite
anterior jocului sau independente de cursul jocului, ci din faptul că şansele de câştig sunt egale,
12
rezultatele obţinute de fiecare jucător depind simultan de capacitatea şi meritele lui, dar şi de
întâmplare, noroc şi neşansă”. Hayek.
Problema corupţiei
1. Ce este corupţia?
Deşi termenul de corupţie este frecvent asimilat cu lipsa de moralitate, el se referă la
relaţiile dintre autorităţi şi cetăţeni şi înseamnă, de fapt, folosirea abuzivă a puterii publice, în
scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Pentru că au realizat pericolul social al
acestui tip de abuz şi pentru a-l descuraja, legiuitorii au definit corupţia printr-o serie de fapte
cu caracter penal.
2. Ce înţeles dă legea românească corupţiei?
Faptele de corupţie sunt fapte penale, ele prezintă un pericol social deosebit de grav şi se
pedepsesc cu închisoare. Acestea sunt prevăzute în:
- Legea 15/1968 Codul Penal al României, Art. 254 - 258,
- Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
- Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei modificatã şi completată de OUG 40/2003,
- Legea 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 43/2002, privind
Parchetul Naţional Anticorupţie,
- Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a
corupţiei.
Faptele de corupţie sunt fapte penale, ele prezintă un pericol social deosebit de grav şi
se pedepseşte cu închisoare. Principalele infracţiuni de corupţie sunt: darea de mită
(promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar, direct sau indirect, în
13
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri); luarea de mită (fapta
funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri); traficul de influenţă
(primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri,
direct sau indirect, pentru sine ori pentru altă persoană, săvârşită de către o persoană care are
influenţă sau lasă să se creadă că are destulă influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l
determina să facă ori sã nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu); primirea de
foloase necuvenite (primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte
foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul
acesteia).
3. Ce nu este corupţia?
a. Bacşiş
În cazul anumitor profesii liberale, în particular cele prin care se prestează servicii
direct clienţilor (taximetrişti, ospătari, frizeri etc) s-a încetăţenit o cutumă: clienţii plătesc un
surplus pentru serviciile prestate, în semn de mulţumire faţă de calitatea serviciului. Deşi
practicienii în cauză pot abuza de aceasta cutumă favorabilă, ea nu constituie corupţie.
b. Abuz administrativ
Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar abuzează de funcţia deţinută
împotriva intereselor unei persoane fără ca fapta sa să aibă drept mobil obţinerea de beneficii
personale nu constituie corupţie, ci abuz contra intereselor persoanei. Numai abuzurile având
ca mobil satisfacerea unor interese personale constituie fapte de corupţie. Sancţiunea legală
pentru o faptă de corupţie este penală (închisoare) şi atrage pierderea unor drepturi civile, iar
pentru neglijenţa în serviciu sancţiunea legală este administrativă (avertizare, diminuarea
salariului, suspendarea din funcţie etc).
14
c. Neglijenţa
Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar neglijează sarcinile de
serviciu, prejudiciind o persoană, fără ca fapta acestuia să aibă drept mobil obţinerea de
beneficii personale nu constituie corupţie, ci neglijenţă sau incapacitate administrativă.
Numai acele acte de neglijenţă care au ca mobil satisfacerea unor interese private constituie
fapte de corupţie. Sancţiunea legală pentru o faptă de corupţie este penală (închisoare) şi
atrage pierderea unor drepturi civile, iar pentru neglijenţă în serviciu sancţiunea legală este
administrativă (avertizare, diminuarea salariului, suspendarea din funcţie etc).
d. Eroare în actul de justiţie
Situaţia în care un cetăţean este nemulţumit de hotărârea dată de instanţa de judecată
pentru că o consideră greşita (neîtemeiată) sau pentru că nu este conformă cu legea (ilegală)
se numeşte eroare judiciară. Eroarea judiciară nu poate fi considerată un act de corupţie decât
dacă se pot prezenta indicii conform cărora soluţia eronată a fost motivată de obţinerea de
beneficii personale de către magistratul în cauză. Eroarea judiciară se constată de către
Ministerul Justiţiei şi se sancţionează disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii.
e. Incompetenţa
Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar ocupă poziţii pentru care sunt
subcalificaţi şi nu îşi pot aduce la îndeplinire obligaţiile - sarcinile conform cerinţelor de
competenţă şi profesionalism, reprezintă rezultatul incompetenţei şi nu rezultatul faptei de
corupţie. Eşecul de a îndeplini sarcinile datorită incompetenţei nu constituie faptă de corupţie
(ca rezultat al unui interes ascuns) sau abuz (ca rezultat al relei voinţe). Sancţiunea legală
pentru o faptă de corupţie este penală iar petru incompetenţă este administrativă.
15
4. Marea şi mica corupţie
Transparency International propune trei criterii pentru a diferenţia marea corupţie de
mica corupţie:
1. poziţia pe care o ocupă făptuitorul în ierarhia instituţiei respective (corupţia de la vârf are
un impact mai mare, pentru că oferă un model de conduită, acţiune sau poate constrânge
subordonaţii)
2. valoarea obiectului faptei de corupţie (în cazul dării de mită, cuantumul mitei va fi mai
mare pentru persoanele cu atribuţii de conducere sau control decât în cazul altor angajaţi,
pentru că deciziile acestora sunt de natură a crea avantaje sau dezavantaje mai mari, prin
nerespectarea legii)
3.efectul sau impactul faptei de corupţie (contractarea ilicită a unei firme de iluminat poate
prejudicia toţi contribuabilii dintr-un oraş, in timp ce şpaga de la ghişeu nu afectează decât pe
mituitor şi pe cei care solicită eliberarea unei licenţe asemănătoare).
TEME DE DEZBATERE:
1. Percepţia populaţiei asupra fenomenului corupţiei.
2. Unde localizează publicul fenomenul corupţiei şi care este amploarea lui.
3. Cauzele corupţiei în accepţiunea publicului.
4. Manifestarea corupţiei la nivelul unor funcţii/profesii.
5. Receptarea de către public a eforturilor de contracarare a fenomenului
corupţiei.
6. Încrederea în instituţiile publice
7. Ce anume încurajează corupţia?
16
17