METODELE DIDACTICE/ DE ÎNVĂŢĂMÎNT

Metodele de învăţămînt reprezintă un ansamblu de procedee şi mijloace integrate la nivelul unor acţiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale activităţii de instruire/educaţie proiectată de educatoare, învăţător, profesor.

Conceptul pedagogic de metodă de învăţămînt defineşte o acţiune cu funcţie reglatorie proiectată conform “unui program care anticipează o suită de operaţii ce trebuie îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat determinat.

Etimologia cuvîntului delimitează semnificaţia termenului: metodă, în limba greacă înseamnă cale spre.

În ştiinţă, în general, metoda este definită ca “o cale de cunoaştere” care produce informaţii, strategii, principii, legi, paradigme.

În pedagogie, metoda devine “o cale” necesară pentru dobîndirea cunoştinţelor şi capacităţilor proiectate la nivelul obiectivelor procesului de învăţămînt, prin valorificarea principiilor specifice de proiectare şi de realizare a activităţii didactice, în termeni de comunicare-cunoaştere-creativitate.

Calitatea pedagogică a metodei didactice presupune transformarea acesteia dintr-o cale de cunoaştere propusă de profesor într-o cale de învăţare realizată efectiv de preşcolar, elev, student, în cadrul instruirii formale şi nonformale, cu deschideri spre educaţia permanentă.

Relaţia dintre metodele didactice-procedeele didactice-mijloacele didactice implică “un plan de acţiune care permite atingerea unor obiective” prin valorificarea unor tehnici din ce în ce mai diverse şi mai diversificate. Evoluţia tehnicilor de învăţare poate genera chiar apariţia unor noi metode didactice. Pe de altă parte, ele pot fi integrate însă, în structura de funcţionare a oricărei metode didactice, în calitate de mijloace didactice, acţionînd în asemenea circumstanţe “doar ca un procedeu sau un ansamblu de procedee particulare”.

Funcţiile pedagogice ale metodei didactice vizează interdependenţa acţiunilor de comunicare-cunoaţtere-creativita-te pedagogică necesare la nivelul oricărei activităţi de instruire eficientă. Ele asigură unitatea informativ-formativ a acesteia, care reflectă corespondenţele curriculare perfectibile continuu la nivelul raportului dintre obiectivele pedagogice – conţinuturile instruirii – metodologia activităţii de predare-învăţare-evaluare.

Funcţiile metodelor didactice evidenţiază valoarea acestora de “modele pedagogice”, situate la diferite “poluri” de referinţă.

a)Funcţia normativă a metodelor didactice corespunde “polului axiologic” al activităţii de predare-învăţare-evaluare. Această funcţie evidenţiază resursele generale ale metodelor didactice, interne (calităţile definitorii) şi externe (calităţile rezultate din relaţiile micro- şi macrostructurale) care asigură optimizării permanente a activităţii didactice prin: respectarea principiilor de proiectare şi de realizare a procesului de învăţămînt; adoptarea valorilor curriculare , dependente de poziţia centrală a obiectivelor şi de flexibilitatea articulaţiilor pedagogice proiectate la nivelul corelaţiilor dintre elementele componente ale activităţii didactice; corelarea strategică a metodelor, în concordanţă cu evoluţiile înregistrate sau pe cale de realizare la nivelul metodologiei procesului de învăţămînt.

b)Funcţia cognitivă a metodelor didactice corespunde “polului ştiinţific de predare-învăţare-evaluare”. Această funcţie evidenţiază rolul specific al metodelor didactice angajate în activitatea de predare-învăţare-evaluare prin: raportarea la obiectivele specifice şi concrete proiectate în termeni de conţinut ; transformarea acţiunii externe într-o acţiune internă; dirijarea proceselor cognitive de la stadiul dobîndirii de “cunoştinţe-priceperi-deprinderi” la etapa elaborării de noi “unităţi de conţinut”, prin valorificarea acumulării anterioare: atitudini cognitive-strategii cognitive-informaţii logice/savoir etre – savoir faire – savoir.

c)Funcţia formativă a metodelor didactice corespunde “polului psihologic” al activităţii de predare-învăţare-evaluare. Această funcţie evidenţiază contribuţia metodelor didactice la dezvoltarea capacităţilor de învăţare ale elevului. Calitatea sa rezultă din faptul că, în mod obiectiv, “calea pe care se face transmiterea cunoştinţelor este totodată şi un proces educativ”.

Realizarea efectivă a funcţiei formative a metodelor didactice implică: raportarea la obiectivele specifice şi concrete de ordin psihologic; mobilizarea energiilor motivaţionale superioare, necesare pentru eficientizarea învăţării, în sens calitativ şi pe termen mediu şi lung; modelarea obiectivelor cognitive din perspectiva efectelor sociomorale imediate şi de termen lung: convingeri morale-atitudini morale-conduită morală; valorificarea metodelor în direcţia individualizării activităţii de predare-învăţare-evaluare.

d)Funcţia operaţională a metodelor didactice corespunde “polului praxiologic” al activităţii de predare-învăţare-evaluare. Această funcţie evidenţiază valoarea instrumentală a metodelor didactice care sunt proiectate ca “intermediar” între subiactul şi obiectul procesului de învăţămînt, între obiectivele iniţiale şi rezultatele finale. Realizarea sa implică valorificarea integrală a oricărei metode ca “tehnică de execuţie”, care “mijloceşte atingerea obiectivelor, obţinerea transformărilor dorite”.

Structura metodei didactice reflectă funcţiile pedagogice evocate, angajate la nivelul unor acţiuni organizate conform obiectivelor activităţii de instruire.

În calitatea sa de acţiune, metoda didactică propune “un plan care permite atingerea acestor obiective” prin valorificarea unor tehnici operaţionale – cu valoarea de “procedee particulare” – şi a unor mijloace de stimulare a învăţării – cu valoare instrumentală.

Relaţia activitate didactică-metodă didactică-procedeu didactic-mijloc didactic probează coerenţa psihologică a procesului de instruire, în general, a proiectării didactice, în mod

special. În cadrul acesteia, metoda reprezintă o acţiune flexibilă subordonată funcţional activităţii didactice, obiectivelor pedagogice asumate în mod explicit. Pe de altă parte, ea include “un ansamblu organizat de operaţii” , cu valoare de procedee didactice, susţinute de mijloace instrumentale, respectiv de mijloace didactice, care facilitează desfăşurarea procesului de instruire.

Relaţia dintre metodele didactice şi celelalte elemente ale activităţii de instruire permite educatoarei, învăţătorului, profesorului adaptări creative multiple la obiectivele, conţinutul şi evaluarea procesului de învăţămînt.

Metoda didactică stimulează realizarea cît mai deplină a obiectivelor pedagogice propuse în contextul intervenţiei teleologice a acestora la nivelul procesului de învăţămînt. Semnificative sunt corelaţiile posibile dintre obiectivele de conţinut – tipurile de acţiuni realizate de elev – metodele disponibile.

Metoda didactică stabileşte “o relaţie biunivocă”, de “interacţiune continuă” cu conţinutul instruirii, care impune “un tratament special materialului de studiu”. La rîndul său, conţinutul instruirii solicită anumite metode de învăţare, apte să stimuleze capacitatea de interiorizare a acţiunii realizate de elev.

Metoda didactică depinde de evaluarea activităţii de instruire, care o poate confirma sau infirma, pe diferite circuite de conexiune inversă externă şi internă. În acest cadru structural, metoda contribuie la perfecţionarea continuă a corelaţiei subiect-obiect, în termenii unor resurse de creativitate care vizează ameliorarea, ajustarea sau chiar reformarea proiectului pedagogic angajat de educatoare, învăţător, profesor.

Clasificarea metodelor didactice devine o necesitate primordială în condiţiile multiplicării “căilor de învăţare”, urmare a progreselor înregistrate la nivelul proiectării pedagogice de tip curricular şi în planul tehnologiilor moderne de instruire.

Problema criteriului de clasificare a metodelor didactice presupune înţelgerea caracterului de sistem al acestora, angajat în plan operaţional, la nivelul activităţilor de predare-învăţare-evaluare proiectate şi realizate în cadrul procesului de învăţămînt.

Sistemul metodelor didactice solicită un criteriu de clasificare, semnificativ din punct de vedere pedagogic. Unele variante avansate nu au însă consistenţa specifică domeniului, operînd la nivelul unor aprecieri comune sau exterioare:

criteriul vechimii: metode tradiţionale/clasice – metode moderne/noi.

criteriul gradului de generalitate exprimat: metode generale/aplicabile la toate disciplinele şi treptele de învăţămînt; metode particulare/aplicabile doar la unele discipline şi trepte de învăţămînt.

criteriu formei de organizare: metode individuale-metode de microgrup – metode frontale.

criteriul psihologic: metode de raţionament, metode de: analiză, sinteză, abstractizare, generalizare, comparaţie, concretizare logică; metode algoritmice-euristice.

În alte situaţii, criteriile specifice propuse destramă structura unitară a acţiunii didactice, avansînd ideea existenţei disparate a unor: metode de predare, metode de învăţare, metode de evaluare; metode de transmitere a cunoştinţelor, metode de formare a pricepirilor şi deprinderilor, metode de consolidare a cunoştinţelor, metode de aplicare a cunoştinţelor atc. Această modalitate de clasificare nu respectă cerinţele abordării sistemice a activităţii de predare-învăţare-evaluare, tipice didacticii postmoderne/curriculare.

Elaborarea unei taxonomii a metodelor didactice solicită avansarea unui criteriu specific pedagogic, care vizează simultan:

unitatea dintre dimensiunea teoretică şi dimensiunea practică a metodologiei didactice.

unitatea activităţii de instruire, în calitatea sa de predare-învăţare-evaluare.

unitatea existentă la nivelul relaţiilor dintre metodele de instruire, care trebuie raportată la activitatea didactică în ansamblul său şi “nu la orice acţiune concretă, manuală, exterioară”.

Criteriul poate fi degajat are în vedere varianta de clasificare propusă în termenii învăţămîntuklui programat: metode bazate pe observare; metode bazate pe cuvînt; metode bazate pe activitatea practică; metode bazate pe instruire programată.

Acestă variantă a fost valorificată şi în didactica noastră modernă care, plecînd de la „principalul izvor al învăţării”, distinge 3 mari grupe de metode: metode de comunicare şi dobîndire a valorilor social-culturale; metode de explorare sistematică a realităţii obiective; metode fundamentate pe acţiunea practică.

Taxonomia pe care o avansăm este orientată pedagogic în funcţie de principala modalitate de structurare a metodei, evidentă la nivelul acţiunii didactice. Din această perspectivă avem în vedere următoarele 4 categorii de metode, integrate/ integrabile la nivel de sistem:

a) Metode didactice în care predomină acţiunea de comunicare: orală expozivă (expunerea, naraţiunea, explicaţia, prelegerea); orală interogativă (conversaţia euristică, dezbaterea, problematizarea); scrisă(lectura explicativă, dirijată; activitatea cu manualul); la nivelul limbajului intern(reflecţia personală, introspecţia).

b) Metode didactice în care predomină acţiunea de cercetare a realităţii în mod direct(observaţia sistematică şi independentă; experimentul, cercetarea documentelor istorice); indirect (demonstraţia,modelarea).

c) Metode didactice în care predomină acţiunea practică, operaţională: reală(exerciţiul, algoritmizarea, lucrările practice); stimulată (jocul didactic, dramatizarea).

d) Metode didactice în care predomină acşiunea de programare specială a instruirii(instruirea programată; instruirea asistată la calculator).

Fiecare categorie de metode, prin capacitatea sa integratoare şi sinergică, poate dezvolta un anumit tip de strategie didactică superioară ca sferă de aplicabilitate şi de eficacitate pedagogică: strategia instruirii prin comunicare problematizată; strategia instruirii prin cercetare; strategia instruirii prin activitatea practică; strategia instruirii prin tehnologii de programare specială.

Calităţile fundamentale ale metodelor didactice sunt evidente la nivelul proiectării pedagogice. Ele marchează coerenţa metodelor, rezultată din concordanţa acestora cu obiectivele generale-specifice-operaţionale ale activităţii didactice şi eficienţa metodelor , rezultată din capacitatea acestora de raportare la condiţiile concrete ale mediului şcolar şi ale clasei de elevi.

Perfecţionarea metodelor de învăţămînt curriculare presupune abordarea următoarelor probleme, rezolvabile din perspectiva proiectării curriculare prin:

1) integrarea metodelor la nivelul unor strategii pedagogice bazate prioritar pe acţiuni didactice de comunicare-cercetare-aplicare , apte să asigure diferenţierea şi autoreglarea instruirii;

2) valorificarea tehnolofiilor de vîrf la nivelul structurii de funcţionare a tuturor strategiilor didactice;

3) angajarea problematizării la nivelul oricărei strategii didactice şi la nivelul oricărei metode didactice;

4) adaptarea strategiilor/metodelor didactice la specificul fiecărui nivel de învăţămînt şi domeniu de cunoaştere, fiecărei trepte şi discipline de învăţămînt.