Cuprins: 1.Importanta pajistilor.....................................................................................................................2

2. Răspândirea pajistilor pe glob si in Romania..............................................................................3

3. Importanţa lucrărilor de întreţinere efectuate pe pajişti...............................................................4

4. Lucrari aplicate covorului vegetal...............................................................................................5

5. Metodele preventive....................................................................................................................9

6. Metodele curative........................................................................................................................9

7. Metodele mecanice....................................................................................................................10

8. Îmbunătăţirea regimului trofic; aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor......................12

Concluzii........................................................................................................................................19

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................20

1

METODE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PRODUCŢIEI PAJIŞTILOR

1.Importanta pajistilorImportanţa economică şi ecologică a pajiştilor naturale este deosebită deoarece aceste

uriaşe suprafeţe verzi sunt legate de viaţa noastră şi de conservarea mediului în care trăim.

Astfel pajiştile reprezintă:

habitat şi sursă de hrană pentru animalele domestice;

sursă de hrană pentru animalele sălbatice;

mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului;

mijloc de combatere şi prevenire a eroziunii;

sursă de elemente minerale:

suport al biodiversităţii;

conservarea speciilor pe cale de dispariţie;

locuri de recreere etc.

Figura 1. Pajisti

În România ponderea pajiştilor permanente în balanţa furajelor suculente şi fibroase este

de aproximativ 50%, iar diferenţa este asigurată prin culturi furajere succesive.

În Elveţia, variaţia naturală şi antropogenică a factorilor au favorizat dezvoltarea a

numeroase varietăţi şi tipuri de pajişti şi implicit o mare biodiversitate.

Tot în această regiune, păşunatul se realizează cu bovinele, iar producţia de lapte obţinută

contribuie cu 40-45 % la venitul total obţinut din păşuni (Land Use Systems in Grassland

Dominated Regions-multi-functionality of Grassland Systems in Switzerland).

Structura pajiştilor permite punerea în evidenţă a loturilor complementeare de la calitatea

produselor animaliere obţinute, la calitatea mediului, de la importanţa lor economică şi socială,

la rolul lor în cadrul landschaftului (Hervieu, 2002).

2

Produsele obţinute pe pajiştile naturale prin intermediul animalelor (lapte, brânză, carne

etc.) au o calitate superioară comparativ cu cele provenite din alte surse de furaje, cum ar fi

porumbul siloz.

Pajiştile reprezintă unul din biomurile fundamentale ale biosferei. Ele intervin în procesul

de schimbare climatică constituind obiectul a numeroase studii. Diverse tipuri de pajişti au o

capacitate importantă de stocare a carbonului din atmosferă. Terenurile ocupate cu pajişti au un

rol major în reţinerea apei din precipitaţii, fiind adevărate rezervoare de apă, apă care alături de

cea reţinută de sistemele silvice este apoi redată treptat formând izvoarele.

Foarte important este rolul pajiştilor în marile circuite bio-geo-chimice ale biosferei. În

cadrul marelui circuit al azotului, pajiştile naturale folosite prin cosit sau păşunat, cu o

încărcătură normală la hectar, reduc foarte mult levigarea azotului şi contribuie la păstrarea unei

ape freatice de bună calitate, la standardele admise în ce priveşte conţinutul în nitraţi.

Din punct de vedere ecologic, pajiştile reprezintă un mijloc de prevenire şi combatere a

eroziunii solului. Ierburile au o capacitate mare de absorbţie, reţinere şi de ridicare a capacităţii

solului pentru apă. O pajişte amplasată pe o pantă domoală, cu un covor vegeral încheiat, reţine

de circa 7 ori mai multă apă comparativ un teren arabil asemănător necultivat şi de circa 4 ori

mai multă apă decât atunci când pajiştea este suprasaturată.

Datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor, solul este bine structurat şi bogat în

substanţă organică, rezultând de aici că pajiştile sunt un important mijloc de îmbunătăţire a

structurii şi fertilităţii solului.

2. Răspândirea pajistilor pe glob si in RomaniaPajiştile permanente ocupă o suprafaţă de 2 ori mai mare decât terenurile arabile,

reprezentând circa o pătrime (23%) din întreaga suprafaţă de uscat a planetei noastre.

Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ierarhizarea continentelor este în

felul următor: Africa (24,8%), Oceania şi Australia (24,8%) , Asia (23,3%), America de Sud

(14,4%), America de Nord, şi Europa (2,3%).

În unele ţări din lume ca Algeria, Mexic, USA, Argentina, Brazilia, Elveţia, Grecia,

Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât

suprafaţa ocupată de arabil.

În ceea ce priveşte proporţia pajiştilor faţă de suprafaţa totală şi cea agricolă, ţara noastră

se înscrie în rândul acelora cu pondere mijlocie. Pajiştile naturale reprezintă 29,7% din suprafaţa

agricolă şi 18,7% din suprafaţa totală.

3

Răspândirea este neuniformă, cele mai mari suprafeţe de pajişti se întâlnesc în judeţele în

aria cărora se află suprafeţe montane apreciabile. Suprafeţele mari se întâlnesc în judeţele:

Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş Severin, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Sibiu, Alba, Cluj,

Vâlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este de peste 50% din suprafaţa agricolă.

Figura 2. Structura fondului fonciar si a categoriei de folosinta

3. Importanţa lucrărilor de întreţinere efectuate pe pajişti

Lucrările efectuate pe pajişti cu scopul îmbunătăţirii cantitative şi calitative a covorului

vegetal se împart în două categorii: lucrări de suprafaţă sau lucrări aplicate covorului vegetal şi

lucrări radicale.

Lucrările efectuate pe covorul vegetal se aplică pajiştilor permanente cu scopul de a crea

condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din fitocenoză fără a distruge covorul ierbos

existent.

Lucrările de regenerare a covorului vegetal constau în distrugerea vegetaţiei existente

prin măsuri energice (arat, erbicidat etc,) şi înlocuirea ei cu una nouă prin înfiinţarea de pajişti

semănate.

Gospodărirea raţională a pajiştilor permanente presupune menţinerea la un nivel ridicat a

recoltei de masă verde ce se realizează, în timp ce, în codiţiile unei gospodăriri neraţionale cele

mai valoroase pajişti se pot transforma în scurt timp în pajişti degradate, cu o vegetaţie

nevaloroasă şi cu o productivitate scăzută.

Vegetaţia foarte diversă care intră în alcătuierea unei biocenoze de pajişti pe de o parte şi

varietatea condiţiilor de habitat pe de alta, reclamă elaborarea unor tehnologii diferenţiate în

funcţie de particularităţile structurale ale pratoecosistemelor.

Alte lucrări de îmbunătăţire a pajistilor sunt legate de: corectarea regimului hidric prin

eliminarea excesului de umiditate sau completarea deficitului prin irigare; prevenirea eroziunii,

care se face printr-un păşunat raţional, evitarea supraîncărcării şi evitarea păşunatului pe timp

umed.

4

4. Lucrari aplicate covorului vegetal4.1 Curatarea

Curăţirea pajiştilor presupune îndepărtarea resturilor vegetale neconsumate în anul precedent

sau depuse de ape, mărăcinişurile, pietrele, buturugile, cioatele, împrăştierea dejecţiilor solide,

iar, din nefericire, în ultimul timp a deşeurilor produse de civilizaţie: saci de plastic, flacoane

PET, cutii de conserve, etc.

Resturile plantelor care nu au fost consumate în anul precedent, provenind în special de la

plantele care nu sunt consumate de animale sau care sunt toxice trebuiesc adunate în grămezi şi

aprinse.

De asemenea, mai ales pe păşuni, se impune efectuarea den lucrări de întreţinere tot timpul

anului, pentru înlăturarea plantelor de talie mare cu ghimpi sau toxice, neconsumate de animale.

Dacă nu se elimină după păşunat, aceste plante se înmulţesc şi reduc gradul de acoperire al

speciilor valoroase şi în unele cazuri devin dăunătoare pentru animale.

Dacă în urma lucrărilor de curăţire efectuate, pajiştea rămâne cu goluri în vegetaţie şi cu

suprafaţa denivelată, se execută nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de poaceae şi

fabaceae recomandat pentru zona respectivă.

4.2 Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase

Cea mai mare parte a vegetaţiei ierboase din ţara noastră este de origine secundară,

instalată în urma defrişării pădurilor. Din acest motiv vegetaţia ierboasă se află în competiţie cu

vegetaţia lemnoasă.

Lipsa lucrărilor curente de îmbunătăţire şi îngrijire, determină treptat instalarea speciilor

lemnoase, care de la un an la altul îşi măresc gradul de acoperire. Pe această cale se diminuează

suprafaţa pajiştilor şi se deteriorează compoziţia lor floristică, deoarece se înmulţesc specii

ierboase mai puţin valoroase din punct de vedere furajer, adaptate la condiţiile de creştere din

pădure. Conform succesiunii vegetaţiei, la început se instalează specii repede crescătoare ca:

porumbar, păducel, mur, ienupăr, mesteacăn, alun, la adăpostul cărora cresc specii fundamentale

ale etajului de vegetaţie: stejar, fag, molid. Acţiunea de readucere în circuitul pastoral al

pajiştilor împădurite, ocupă anual un volum mare de muncă şi fonduri băneşti consistente

deoarece lucrarea se repetă la anumite intervale de timp pe acelaşi trup de păşune.

Din nefericire lipsa lucrărilor de îngrijire, putem spune, fără să greşim, totală, de după

anii 90, a condus la un grad de acoperire cu vegetaţie lemnoasă a pajiştilor din ţara noastră de-a

dreptul alarmant, multe din suprafeţele de pajişti din România având un grad mai mic sau mai

mare de acoperire cu vegetaţie lemnoasă. Este necesar ca statul să legifereze măsuri ca, la nivelul

comunităţilor rurale să se impună pentru proprietarii de animale un anumit număr de zile

5

obligatoriu pentru curăţirea păşunilor sau să oblige primăriile ca o parte din taxele de păşunat să

fie folosite în acest scop.

Defrişarea vegetaţiei lemnoase se bazează pe studii şi documentaţii în care se prevăd

toate detaliile privind organizarea şi executarea lucrării. Aceste studii vor avea în vedere în

primul rând, protecţia solului împotriva eroziunii. Astfel se execută defrişări fără restricţii pe

terenuri cu panta mai mică de 10o (18%). Pe terenuri cu panta între 10-30 (18-58%) defrişările se

execută în benzi, orientate pe direcţia curbelor de nivel. Benzile defrişate au lăţimea variabilă cu

configuraţia terenului între 50 şi 100 m. Ele alternează cu benzi nedefrişate, cu lăţimea de 5-15

m, în care se taie deschideri pentru trecerea animalelor. Nu se distruge vegetaţia lemnoasă

existentă pe pajiştile naturale pe pante mai mari de 30o (58%) cea din apropierea ogaşelor şi

ravenelor, care are un rol antierozional deosebit de însemnat, precum şi vegetaţia lemnoasă de pe

versanţii predispuşi alunecării. De asemenea este interzisă defrişarea speciilor rare sau declarate

munumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca de exemplu: Pinus cembra (zimbru), Larix

decidua ssp.carpatica (larice, zadă), Taxus bacata (tisa), Rhododendron kotschyu (smirdar). Nu

se defrişează suprafeţele ocupate cu Pinus mugo (jneapăn), specie care fixează şi protejează

foarte bine grohotişurile, coastele erodate etc.

Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase se face prin mijloace manuale, mecanice şi chimice.

4.3 Combaterea mecanică a vegetaţiei lemnoase

Se face cu ajutorul sistemei de maşini lărgită şi completată în ultimii ani, care permite

alegerea utilajului adecvat naturii arboretului ce se defrişează. Defrişarea pe cale mecanică cu

actualul set de maşini se poate efectua pe terenuri cu panta până la 27 (51); maşinile se aleg

diferenţiat, în funcţie de natura vegetaţiei lemnoase.

Tufele lemnoase cu diametrul tulpinilor la sol până la 2 cm se distrug cu maşina de

curăţat pajişti modernizată, MCP-1,5M, iar cele cu diametrul tulpinii până la aproximativ 4 cm

se distrug cu maşina MCP-2. Ambele maşini sunt purtate în spate pe tractorul U-650 sau SM-

800, şi odată cu tăierea arboretului execută şi distrugerea muşuroaielor şi alte lucrări tehnico-

culturale simple. Arboretul care are diametrul tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu

echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, purtat pe tractorul cu şenile de 80-100 CP (SM-800,

SM-851, SM-1000). Agregatul lucrează pe pantă până la 22 (40), la o înălţime de tăiere faţă de

sol de 0-5 cm. Hermenean şi colab.,(1987) au obţinut într-o pajişte cu peste 70 acoperire cu

vegetaţie lemnoasă o înălţime medie de tăiere de 2,62-4,26 cm, o capacitate efectiviă de lucru de

0,65-0,79 ha/h şi un procent de 1,4-1,5% plante rămase netăiate. Arborii cu diametrul de până la

70 cm, se scot cu rădăcină cu ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat de tractorul S-

1500.

6

Cioatele rămase după tăierea arboretului se extrag din sol cu ajutorul echipamentului

EEC 1,2 purtat în spate pe tractoarele cu şenile de 80-100 CP, sau cu ajutorul ehcipametrului

pentru scos cioate singulare, relizat la ICPCP Braşov, care se montează pe cadrul de potcoavă al

echipamentului de buldozer al tractorului pe şenile arătat mai sus. Pentru adunarea arboretului

tăiat, a cioatelor şi rădăcinilor scoase, se utilizează echipamentul de strâns arboret şi cioate

ESACX-3,6 purtat în faţă pe cadrul lamei de buldozer al tractoarelor pe şenile SM-800, SM-851,

SM-1000. Echipamentul are capacitatea de lucru de 1,1-1,3 ha/h la adunatul arboretului tăiat şi

0,4 ha/h la strânsul cioatelor.

Fluxul tehnologic pentru executarea lucrărilor este următorul (Stănilă şi colab, 1984): a)

tăiat arbuşti cu ETA-3; b)strâns material tăiat cu ESAC-3,6; c) scos cioate şi rădăcini cu EEC-

1,3; d) strâns cioate, eventual pietre cu ESAC-3,6.

Materialul lemnos rezultat de la defrişare se triază şi se depozitează în grămezi aranjate

pe direcţia generală a curbelor de nivel. O parte din acest material se foloseşte pentru diferite

împrejmuiri pe păşuni şi pentru consolidarea terenurilor erodate, altă parte se foloseşte ca lemn

de foc, iar mărăcinişurile se ard după uscare, cenuşa fiind răspândită uniform.

4.4 Combaterea chimică

Este secvenţa tehnologică menită să finalizeze lucrările mecanice de combatere, folosind

substanţele chimice numite arboricide. Cercetările efectuate de Simtea (1977, 1978, 1979, 1981)

pe pajiştea de deal de la Beriu, judeţul Hunedoara, au condus la concluzia că efectul

arboricidelor este mai bun când se aplică după defrişarea mecanică şi îndepărtarea masei

lemnoase aeriene. Acelaşi autor arată că efectul combaterii depinde de mai mulţi factori cum ar

fi; sensibilitatea speciei tratate la acţiunea fitotoxică a arboricidului, agresivitatea produsului,

doza şi epoca de administrare, precum şi vârsta arboretului la data executării tratamentului.

Speciile sensibile: alunul (Corylus avellana), aninul (Alnus glutinosa), mesteacănul

(Betula pendula), murul (Rubus caesius), se combat relativ uşor, folosindu-se combinaţia Sare

de amină (2,4-D) 3l/ha şi Tordon 225 (Picloram) 3l/ha speciile enumerate sunt combătute

eficient.

Pe măsura înaintării în vârstă a arboretului rezistenţa plantelor creşte, fiind necesare doze

mai mari sau tratamente mai multe, pentru o combatere corespunzătoare.

Perioada optimă pentru efectuarea tratametului este luna iulie când suprafaţa foliară este

maximă.

Sarea de amină şi Tordonul nu afectează poaceaele din covorul vegetal. După aplicarea

lor se interzice păşunatul timp de aproximativ o săptămână.

7

Pentru combaterea altor specii lemnoase ca de exemplu: Junipex sibirica, Vaccinium

myrtillus, Vaccinum vitis-idaea, Fagus sylvatica, Rosa canina, Ligustrum vulgare, Sambucus

nigra, Sorbus aucuparia, Populus sp., Salix sp., Tilia sp., se folosesc erbicide pe bază de 2,4-D;

2,4,5-T şi 2,4-D + Dicamba.

Vegetaţia lemnoasă se poate înlătura în totalitate cu ajutorul produselor neselective sau

cu selectivitate redusă, dintre care sunt recomandate: Roundup (Glyphosate), 6-10 l/ha, Velpar

(Hexazione) 2-10 l/ha, Krenite (Foramine Amonium) 5-12 l/ha, Garlon (triclopyr) 3-6 l/ha (N.

Sarpe, 1987;Troxler şi colab., 1988).

4.5 Combaterea buruienilor

Referindu-ne la pajişti, noţiunea de buruieni trebuie înţeleasă într-un sens mai larg decît

în cazul culturilor agricole. Astfel în praticultură sunt considerate buruieni plantele fără valoare

furajeră, cele care depreciază calitatea produselor obţinute de la animale şi cele toxice. În

literatura germană sunt considerate buruieni (în sens praticol) toate speciile de plante

dicotiledonate ierboase cu excepţia Fabaceaelor indiferent dacă acestea sunt valoroase sau nu

sunt valoroase din punct de vedere furajer.

În ceea ce ne priveşte, noi considerăm ca fiind buruieni plantele ce cresc în pajişti şi sunt

dăunătoare vegetaţiei pajiştilor, produselor animaliere sau sunt toxice şi care se înmulţesc într-o

proporţie mare.

Cauzele care conduc la îmburuienarea pajiştilor sunt multiple. Dintre acestea mai

importante par a fi condiţiile staţionale şi lipsa sistemului raţional de folosire a pajiştei. Din

prima grupă fac parte:

excesul sau deficitul de umiditate;

sărăcirea solului (podzolire, acidificare, acumulare de humus brut, folosire fără aplicare

de îngrăşăminte);

umbrirea excesivă în apropierea pădurilor;

inundaţii periodice şi scurgerea pe pante a apei de ploaie care transportă multe seminţe de

buruieni;

apariţia de goluri datorită îngheţului, stagnării apei, rozătoarelor, goluri în care apar

buruieni.

Cealaltă cauză, lipsa unui sistem raţional de folosire, are o influenţă hotărâtoare asupra

îmburuienării pajiştilor, astfel, cositul fâneţelor cu întârziere, ani de an, va conduce

necondiţionat la înmulţirea buruienilor ce se înmulţesc prin seminţe; iar păşunatul liber,

neraţional, va favoriza dezvoltarea plantelor cu o consumabilitate redusă. Cauzele îmburuienării

pajiştilor la o folosire neraţională pot fi următoarele:

8

tasarea terenului datorită încărcării prea mari cu animale, a trecerii prea dese cu maşini;

suprapăşunatul, care conduce la rărirea covorului vegetal:

subpăşunatul datorită unui număr prea mic de animale, duce la îmmulţirea speciior

neconsumate; cositul întârziat al fâneţelor;

folosirea unilaterală a unor îngrăşăminte, în special târlitl, favorizează înmulţirea

anumitor plante;

neglijarea sau aplicarea cu întârziere a lucrărilor curente de întreţinere.

Metodele de combatere a buruienilor din pajişti vizează pe de o parte împiedicarea

îmburuienării (metode preventive), iar pe de alta, distrugerea buruienilor aflate în pajişti (metode

curative). Unii autori rezumă luptă împotriva buruienilor în următoarele cuvinte: favorizarea

celor dorite, reprimarea celor nedorite.

5. Metodele preventive

Metodele cele mai simple constau în:

folosirea în exclusivitate a unor seminţe curate;

întrebuinţarea gunoiului de grajd, bine fermentat, în care seminţele îşi pierd facultatea

germinativă;

cositul la timp al fâneţelor;

cositul resturilor neconsumate de animale:

împrăştierea dejecţiilor solide rămase pe pajişti:

evitarea supraîngrăşării.

6. Metodele curativeCombaterea buruienilor se face prin metode indirecte şi directe. Metodele indirecte

vizează favorizarea prin toate mijloacele a dezvoltării plantelor valoroase în dauna celor

nevaloroase. Astfel de măsuri pot fi:

ameliorarea regimului hidric, mai ales îndepărtarea excesului de umiditate, lucrare în

urma căreia vor dispărea o serie de Cyperaceae-Juncaceae şi plante toxice;

fertiliarea şi amendarea solurilor în cadrul unui sistem;

păşunatul pe tarlale prin care se evită subpăşunatul buruienilor;

folosirea mixtă a pajiştilor, ceea ce duce la combaterea buruienilor prin seminţe.

Într-un sistem de gospodărire raţională a pajiştilor, principalele metode de combatere a

buruienilor trebuie să fie cele preventive şi cele indirecte; în cazul că pe această cale nu se ajunge

la rezultatele dorite, se pot aplica măsuri directe, mecanice, chimice sau biologice. La aplicarea

unora din aceste metode trebuie să se ţină seama de particularităţile combaterii buruienilor pe

9

pajişti faţă de culturile agricole. Astfel, pe pajişti, operaţiunea de combatere a buruienilor va avea

loc pe covorul vegetal, unde plantele valoroase şi buruienile cresc împreună, măsurile de

distrugere vizează aşadar nu numai buruienile ci şi majoritatea speciilor. De aceea, se impune ca

o completare a măsurilor de combatere a buruienilor, asocierea cu lucrări de refacere a covorului

ierbos, fertilizarea şi supraînsămânţarea.

7. Metodele mecanice

Combaterea a buruienilor constă în plivitul manual sau cu oticul, distrugerea organelor

subterane (de ex. Colchicum autumnale), cosirea repetată a buruienilor ce au organe de rezervă

în sol, până la epuizarea lor completă. Pajiştile puternic îmburuiente, cu peste 50% buruieni se

pot desţeleni.

O metodă modernă de combatere a buruienilor este aplicarea erbicidelor care însă pe

pajişti ridică o serie de aspecte particulare ce face să fie încă puţin răspândită.

În opinia noastră, combaterea buruienilor de pe pajişti pe cale chimică se pune numai

atunci când ele apar în masă, devenind dominante, încât aplicarea erbicidelor, fie ele şi totale, se

justifică. În cele ce urmează sunt prezentate metode de combatere chimică la unele specii de

buruieni considerate mai păgubitoare pentru pajişti.

Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) se combate cu Gramoxone 5 l/ha sau

Tributon 5 l/ha primăvara la dezvoltarea maximă a frunzelor cu puţin înainte de apariţia

fructificaţiei la suprafaţa solului. Repetarea timp de doi ani a tratamentului asigură o combatere

de 95-100%.

Stirigoaia (Veratrum album). Din sortimentul de erbicide studiat, cea mai mare

agresivitate a avut-o Dicotex 7 l/ ha, care după două tratamente au eliminat această specie din

covorul vegetal în proporţie de 100%. Plantele manifestă sensibilitate maximă la erbicidare în

fenofaza de rozetă bazală.

Ştevia (Rumex sp.,) se combate eficient cu unul din erbicidele: Sare de amină 4 kg/ha,

Banvel 5 l/ha, Tordon 22K 4 l/ha, Roundup 5 l/ha, Starane 0,6-0,8 l/ha. Pe suprafaţa tratată cu

Roundup vegetaţia se distruge complet, necesitând supraînsămânţare, deci tratamentele cu acest

erbicid se vor aplica numai acolo unde ştevia apare în masă. Rezultate bune se obţin în

combaterea şteviei folosind erbicidul Asulox în doză de 2-2,2 kg/ha, aplicat până la apariţia

inflorescenţelor.

Rocoina (Stellaria media) a crescut, ca importanţă, ca o buruiană de pajişti în ultimii ani

mai ales în locuri umede, slab drenate şi pe alte suprafeţe slab drenate, cu încărcătură mare de

animale şi cu multe precipitaţii. Combaterea chimică cu succes se poate realiza cu Meoprop

10

(MCPP, CMPP) în doză de 2,5 kg/ha când această specie are o creştere viguroasă, dar nu este

acoperită de iarbă.

Urzica comună (Urtica dioica) creşte în general pe soluri excesiv târlite. Se poate

combate folosind erbicide neselective, cum ar fi Roundup-ul în doză de 3-4 l/ha, sau selective ca

SDMA în doză de 2 l/ha, caz în care tratamentul trebuie repetat datorită lăstăririlor repetate.

Subliniem încă o dată că aplicaea erbicidelor pe pajiştile naturale nu presupune

renunţarea la măsurile tehnico-culturale, care au rolul hotărâtor în managementul covorului

ierbos, praticol.

Distrugerea muşuroaielor

Însemnate suprafeţe ocupate de pajişti naturale sunt acoperite cu muşurioaie, care ocupă

uneori 80-100% din suprafaţă, mai ales pe păşunile situate la altitudini mari. Muşuroaiele

degradează în special păşunile, unde el sunt mai frecvente , ducând la scăderea producţiei, la

înrăutăţirea calităţii acesteia, datorită vegetaţiei nevaloroase ce creşte pe muşuroaie (specii de

Thymus, Rumex acetosella etc). Ele împiedică mecanizarea diferitelor lucrări şi îngreunează

păşunatul.

Muşuroaiele pot fi formate de cârtiţe (mai ales în locurile revene), de furnici (frecvent la

munte), dar pot avea la originea lor şi tufele dese (moarte) ale unor poaceae şi rogozuri cu tufă

deasă (Deschampsia caespitosa, specii de Juncus). Uneori ele se formează pe cioate, pietre sau

prin acumularea materiei organice vegetale (muşchi, licheni), în locurile mai joase cu precădere

în zona de munte.

Muşuroaiele se pot distruge cu grape obişnuite sau cu târşitori formate din şine de cale

ferată. Muşuroaiele înţelenite se distrug mai greu. La o acoperire de până la 5-10% această

lucrare poate fi efectuată manual. Există şi maşini speciale de nivelat (gredere, maşini rotative)

sau se pot utiliza în acest scop freza sau maşini de curăţat păşuni MCP-1,5 sau MCP-2

(Ştefănescu şi colab., 1982). Această lucrare se poate efectua cu rezultate bune şi cu rindeaua de

pajişte de tip IIEP Sibiu (Cardasol şi colab., 1987). Maşinile menţionate mai sus mărunţesc solul

şi îl împrăştie în jur în particule de 5 cm diametru, realizând şi nivelarea.

8. Îmbunătăţirea regimului trofic; aplicarea îngrăşămintelor şi a

amendamentelor

8.1. Particularităţile fertilizării pajiştilor

În general, pajiştile naturale din ţara nostră se găsesc aşezate pe terenuri cu fertilitate

naturală scăzută, afectate de mulţi factori limitativi ai producţiei. De aceea, aplicarea

11

îngrăşămintelor reprezintă secvenţa tehnologică cea mai importantă şi eficace de sporire a

producţiei de furaj.

Comparativ cu alte culturi agricole, formate de regulă dintr-o singură specie, ale cărei

cerinţe faţă de elementele nutritive sunt cunoscute, covorul vegetal al pajiştilor permanente este

eterogen, alcătuit dintr-un număr mare de specii, cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive.

Permanenţa vegetaţiei pe pajişti durata lungă de creştere a ierburilor, precum şi obţinerea

mai multor recolte pe an, face posibilă utilizarea unor doze mari de îngrăşăminte de diferite

feluri, aplicate simultan sau succesiv, anual sau periodic.

Pajiştile diferă între ele şi în funcţie de condiţiile staţionale şi de productivitate. Ele sunt

situate, de regulă, pe soluri oligo şi mezotrofe, care nu s-au pretat unui alt mod de folosinţă. La

acestea se mai adaugă spălarea substanţelor nutritive pe profilul de sol, majoritatea pajiştilor

găsindu-se în regiuni bogate în precipitaţii, precum şi acumularea unei cantităţi însemnate de

materie primă organică nedescompusă, datorită desfăşurării lente a proceselor aerobe de

mineralizare.

Pe pajişti, urmărindu-se numai creşterea vegetativă şi nu fructificarea, este posibilă şi

indicată totodată, utilizarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot, îndeosebi pe păşuni unde nu

există pericolul căderii plantelor.

Un alt aspect particular al fertilizării pajiştilor constă în modul de aplicare şi de

încorporare a îngrăşămintelor. Pe pajişti îngrăşămintele se aplică pe covorul vegetal din care

cauză nu se pot încorpora, ceea ce duce la o întârziere a acţiunii lor (mai ales în cazul celor mai

puţin solubile).

Vegetaţia pajiştilor fiind perenă, acţiunea îngrăşămintelor se poate manifesta nu numai în

anul aplicării, ci şi în anii următori, trebuie deci să avem în vedere pe lângă cerinţele momentane

ale plantelor şi efectele în timp ale fertilizării. Prin urmare, efectul îngrăşămintelor pe pajişti este

mai complex şi de durată mai mare în culturile de câmp. Fertilizarea pajiştilor trebuie, deci,

făcută într-un sistem care să ia în considerare următoarele aspecte; producţia momentană şi

viitoare, calitatea producţiei, direcţia evoluţiei floristice, schimbările provocate în sol păstrarea şi

chiar îmbunătăţirea stării de fertilitate a solului.

Scopul ferilizării nu este numai obţinerea unor producţii maxime veghind ca, în timpul

creşterii, planta să poată găsi elemente nutritive, pentru ca furajul să conţină într-o proporţie

suficientă toate elementele nutritive.

Fertilizarea se face în funcţie de modul de exploatare al pajiştilor. Dacă sunt păşunate, o

mare parte din elementele nutritive ingerate se reîntorc imediat în pajişte prin dejecţii, îngrăşarea

12

fiind mult mai importantă decât pe pajiştile cosite, unde toate substanţele nutritive prelevate de

plante sunt exportate.

Trebuie să se ţină cont de starea de fertilitate a solului. Se înţelege prin asta rezervele de

substanţe nutritive care sunt prezente în sol în stare naturală sau obţinute în urma îngrăşării. Se

recomandă în mod regulat o analiză a solului deoarece dacă rezervele din sol sunt bune, atunci o

fertilizare egală cu pierderile plus ceea ce se extrage cu recolta este suficientă. Dacă rezervele

sunt prea abundente, fertilizarea poate fi redusă sau chiar temporar anulată.

În caz de rezerve insuficiente trebuie aplicat un supliment de fertilizare în doze mari o

dată pe parcursul a câţiva ani. În sfârşit, se pot ivi pierderi de elemente nutritive prin spălări şi

fixare; de exemplu în sol nisipos spălarea potasiului poate fi destul de importantă în timpul anilor

ploioşi.

8.2 Efectul aplicării îngrăşămintelor pe pajişti

Principalele efecte ale aplicării îngrăşămintelor pe pajişti sunt următoarele:

• ridicarea producţiei de biomasă;

• schimbarea compoziţiei floristice a covorului vegetal;

• schimbarea compoziţiei chimice şi a palatabilităţii.

În cazul pajiştilor, ca şi alte culturi agricole, criteriul de bază în aprecierea efectului

fertilizării rămâne sporul de producţie. Din alte multe date experimentale obţinute la noi în ţară,

rezultă că îngrăşămintele dau sporuri de producţie pe toate tipurile de pajişti. Reacţia la

fertilizare este în funcţie de tipul de pajişte, de condiţiile de climă şi sol şi de starea de degradare

a pajiştilor. Cele mai mari sporuri se obţin pe pajiştile cu o vegetaţie valoroasă şi în zonele cu

precipitaţii suficiente şi bine repartizate; pe aceste pajişti sporurile sunt de 1,5-2 ori mai mari

decât cele obţinute în regiunile secetoase şi cu vegetaţie mai puţin valoroasă.

Pe lângă sporirea producţiei, un efect deosebit de important îl are aplicarea

îngrăşămintelor asupra compoziţiei floristice, schimbările fiind legate de felul şi de doza de

îngrăşăminte, precum şi de vegetaţia existentă pe păşune. Primul efect al aplicării

îngrăşămintelor va fi reducerea numărului de specii prin dispariţia celor mai puţin pretenţioase şi

mai puţin valoroase, care în condiţiile unei aprovizionări mai bune cu elemente nutritive vor fi

concurate de speciile cu o valoare ridicată.

Azotul aplicat favorizează în primul rând dezvoltarea poaceaelor. În doze foarte mari (de

300-400 kg) poate duce însă şi la înmulţirea unor buruieni azotofile (specii de Rumex, Urtica

dioica) şi la restrângerea participării sau chiar dispariţia fabaceaelor. Schimbările survenite în

covorul vegetal pot fi mai profunde, manifestându-se chiar în cadrul aceleiaşi grupe de plante,

prin înlocuirea unei specii nevaloroaase cu alta mai valoroasă.

13

Aplicarea îngrăşămintelor va avea ca efect şi modificarea compoziţiei chimice a plantelor

din pajişti, modificări care se datoresc reacţiei diferite a plantelor faţă de elementele fertilizante

aplicate.

Datele obţinute de diferiţi cercetători la noi în ţară (Popovici şi Ciubotaru, 1992)

confirmă posibilitatea ridicării conţinutului în substanţe nutritive, în special în proteină prin

aplicarea îngrăşămintelor, mai ales pe pajiştile situate pe soluri sărace şi cu vegetaţie inferioară.

Schimbările survenite în compoziţia covorului vegetal şi a compoziţiei chimice a

plantelor în urma aplicării îngrăşămintelor au ca efect şi creşterea palatabilităţii, micşorându-se

simţitor refuzurile. În acelaşi timp iarba are şi un coeficient de digestibilitate mai ridicat.

8.3 Aplicarea îngrăşămintelor chimice

Azotul este elementul de bază a proteinelor vegetale, de aceea având în vedere faptul că

iarba este foarte bogată în proteine, pentru producerea acestora este necesară o cantitate mare din

acest element.

Azotul reprezintă unul dintre principalele elemente de hrană pentru plante. El contribuie

la formarea masei vegetative şi la sinteza proteinelor, având rol hotărâtor în sporirea producţiei.

Accelerează ritmul de creştere a plantelor şi prelungeşte perioada de vegetaţie, îmbunătăţeşte

gradul de consumabilitate şi de digestibilitate a plantelor.

Poaceaele au o capacitate ridicată de absorbţie a azotului, mai ales în perioada creşterii

vegetative. În cadrul ecosistemelor de pajişti, principalele surse de azot sunt: fixarea biologică

(mai ales fixarea simbiotică dar şi nesimbiotică), aplicarea fertilizanţilor cu azot, depunerile de

combinţii anorganice din precipitaţii (dar într-o măsură foarte mică).

Prin aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot se modifică conţinutul în anumite

substanţe minerale (ducând la scăderea conţinutului de calciu şi magneziu şi producând

îmbolnăvirea animalelor de hipomagnezie sau tetania ierbii), un alt efect nefavorabil constă în

scăderea conţinutului furajelor în microelemente (Cl, Cu). Aplicarea îngrăşămintelor cu azot

timp îndelungat are efecte nefavorabile asupra solului.

Este necesar ca în fiecare an să se execute lucrări de fertilizare cu azot pentru că prin

solubizare, volatilizare, denitrificare, au loc pierderi de azot, manifestându-se efectul remanent,

pajiştea nefertilizată putând reveni la starea iniţială.

Pentru stabilirea dozelor de azot, se ţine cont de gradul de aprovizionare al solului cu

elemente nutritive, de tipul de pajişte şi modul de folosire al acesteia. De asemenea, pentru

stabilirea epocii optime de aplicare, precum şi fracţionarea dozelor de azot se ţine cont de mai

mulţi factori: modul de folosire al pajiştii, precipitaţii, compoziţia floristică, cerinţe de furaje,

etc. Pentru fâneţe se recomandă aplicarea integrală sau cel puţin a 2/3 din doză primăvara şi 1/3

14

după prima coasă. Pe păşuni se recomandă fracţionarea pe cicluri, în cazul asigurării unei

cantităţi suficiente de apă.

Este recomandată aplicarea unor doze moderate de azot cuprinse între 90 şi 120 kg/ha.

Eficienţa aplicării îngrăşămintelor minerale cu azot, mai ales a dozelor mari, depinde de prezenţa

celorlalte elemente nutritive în sol, în special a fosforului.

Fosforul are importanţă foarte mare în metabolismul plantelor şi al animalelor. El se

găseşte în protoplasma celulelor sub formă de fitină, fosfatide şi alţi compuşi; se găseşte în

nucleu fiind indispensabil activităţii de înmulţire a celulelor. Are rol în sinteza substanţelor

proteice şi în transferarea glucidelor către rădăcină. Pentru organismul animalelor fosforul este

considerat un constituent principal al ţesuturilor şi al sistemului osos. Are o influenţă mare în

producţia de lapte, pentru fiecare litru de lapte consumându-se 0,75-0,95 g. Carenţa de fosfor are

urmări nefavorabile asupra randamentului şi sănătăţii animalelor.

Efectul îngrăşămintelor cu fosfor este condiţionat de însuşirile chimice ale solului,

compoziţia floristică a pajiştei, de dozele aplicate şi prezenţa azotului. Aplicarea în doze

moderate (50-60 kg P2O5) a îngrăşămintelor cu fosfor determină sporuri de recoltă mai ales dacă

sunt aplicate împreună cu îngrăşămintele pe bază de azot; un alt efect important al aplicării

acestora este creşterea participării fabaceaelor la covorul vegetal.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face o dată la doi sau trei ani în doze de 50

kg/ha P2O5 , de preferinţă toamna.

Potasiul, alături de azot şi fosfor are un rol important în viaţa plantelor, participând la

formarea şi vehicularea glucidelor, a proteinelor, participând la formarea clorofilei. Măreşte

rezistenţa la boli şi dăunători, ionii de potasiu au un rol important în menţinerea funcţiilor vitale.

Comparativ cu azotul şi fosforul cerinţele faţă de îngrăşămintele cu potasiu sunt mai reduse.

Aplicat singur, potasiul nu aduce sporuri semnificative de producţie, iar pentru a avea un

nivel ridicat al producţiei de substanţă uscată, pentru o aprovizionare bună a solului în potasiu

mobil şi pentru un conţinut optim din furaj trebuie ca dozele de îngrăşăminte cu potasiu să

crească anual sau o dată la doi ani, proporţional cu cele de azot.

Perioada de aplicare a potasiului este toamna, în doze cuprinse între 50-100 kg/ha K2O2,

ce se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în acest element şi în funcţie de celelalte

îngrăşăminte cu macroelemente care se aplică.

8.4 Aplicarea amendamentelor

Amendarea solurilor acide se face cu substanţe calcaroase şi deşeuri industriale care

conţin calciu, cum sunt carbonatul de calciu sau piatra de var măcinată, varul nestins, varul stins,

marna, etc. Pentru pajiştile permanente se recomandă doze de 5-7 t/ha carbonat de calciu, 3-4

15

t/ha oxid de calciu, aplicate o dată la 8-10 ani. Dozele sunt ceva mai mici decât pe pajiştile

semănate datorită dificultăţilor mari de transport şi administrare (PUIA şi Popescu, 1971).

Gradul şi viteza de solubilizare a amendamentelor este cu atât mai mare cu cât acestea sunt

mărunţite mai fin şi administrate cât mai uniform. Încorporarea este mai eficientă dacă după

aplicare se efectuează una sau două treceri cu grapa cu colţi. Epoca de aplicare cea mai

favorabilă este toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie sau iarna. Pe pajiştile cu soluri alcaline

se aplică amendamente cu gips şi fosfogips.

8.5 Aplicarea îngrăşămintelor organice

Îngrăşămintele prin calităţile lor exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice,

chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând sporuri însemnate de producţie (Rotar,

2005).

Fertilizarea organică a pajiştilor de munte are o semnificaţie deosebită având în vedere că

solurile în aceste zone prezintă o serie de însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul că la

altitudini mai mari, solicitarea acestor îngrăşăminte pentru culturi este mai mică.

Îngrăşământul organic cel mai des folosit este gunoiul de grajd, dar şi tulbureala de grajd

sau urina. Efectul îngrăşămintelor asupra pajiştilor este multiplu: ele conţin pe lângă elementele

nutritive NPK şi o serie de microelemente şi cantităţi însemnate de materie organică, contribuind

nu numai la asigurarea cu elemente nutritive, ci şi la îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi

microbiologice ale solului, la formarea humusului. Un alt avantaj al îngrăşămintelor organice

este şi preţul lor scăzut, deoarece în orice gospodărie din zona de munte se creşte un număr

însemnat de animale, de la care se obţin canţităţi mari de dejecţii, iar modul lor de preparare,

păstrare şi aplicare nu necesită cheltuieli deosebite (Rotar şi Carlier, 2005).

8.6 Gunoiul de grajd

Gunoiul de grajd este considerat un foarte bun îngrăşământ atât din punct de vedere al

compoziţiei chimice cât şi al efectelor obţinute în urma aplicării lui. El exercită o acţiune

deosebit de favorabilă asupra pajiştilor situate în regiuni bogate în precipitaţii. Gunoiul de grajd

este un îngrăşământ organic complet care îmbogăţeşte solul în humus, în principalele elemente

nutritive, în microorganisme şi produse ale metabolismului lor (Bărbulescu şi Motcă, 1983). Prin

folosirea unei doze de 20 t/ha ajung în sol circa 100 kg N, 40 kg P2O5, 120 kg K2O, 80 kg Ca şi o

serie de microelemente. Eficienţa aplicării lui depinde foarte mult de umiditatea solului şi de

cantitatea de precipitaţii.

Se recomandă utilizarea pe pajişti a gunoiului de grajd fermentat sau semifermentat,

datorită faptului că nu poate fi încorporat în sol (Rotar, 2005).

16

Producţia pajiştilor sporeşte în mod continuu în funcţie de cantitatea administrată dar

sporul de producţie ce revine la tona de gunoi de grajd scade pe măsura administrării unor doze

mai mari.

Pe pajiştile de Festuca valesiaca, se recomandă norma de 20 t/ha gunoi de grajd (Rotar,

1997).

În urma aplicării gunoiului de grajd în sol ajung cantităţi mari de azot şi mai mici de

fosfor. Acest fapt poate să ducă la un dezechilibru al compoziţiei floristice, în direcţia stimulării

poaceaelor şi creşterii gradului lor de acoperire, în dauna fabaceaelor. Este cunoscut faptul că

sub acţiunea azotului organic creşte şi procentul de fabaceae din pajişti.

În urma aplicării gunoiului de grajd, azotul care ajunge în sol se prezintă în cantităţi

foarte variabile, fiind în acelaşi timp repartizat neuniform, datorită unor factori dintre care

amintim: volatilizarea, spălarea, fixarea de către bacterii şi transferul către poaceae. Toţi aceşti

factori acţionează cu intensitate diferită în funcţie de climă (precipitaţii), sol (stratul de ţelină),

compoziţia floristică etc.

Pe lângă aportul de elemente nutritive adus la nivelul solului, gunoiul de grajd contribuie

şi la creşterea valorii pH-ului, la îmbunătăţirea regimului de aer şi de căldură din sol, a

capacităţii solului de a reţine apa etc. Activitatea microbiologică se desfăşoară cu mai multă

intensitate datorită acestor modificări mărindu-se producţia şi îmbunătăţindu-se compoziţia

floristică a pajiştilor.

Epoca optimă de aplicare a gunoiului de grajd, este toamna, la sfârşitul perioadei de

păşunat, astfel nu se crează greutăţi în desfăşurarea păşunatului şi pănă în anul următor dispare

mirosul caracteristic al gunoiului.

8.7 Târlirea

Reprezintă îngrăşarea sistematică a unor suprafeţe îngrădite, care servesc drept locuri de

odihnă pentru animale, de regulă în timpul nopţii. Este cea mai simplă şi mai economică metodă

de fertilizare a pajiştilor.

Pentru executarea unei îngrăşari corespunzătoare trebuie să evite acumularea unor

cantităţi prea mari de dejecţii, care determină îmburuienarea pajiştii. De aceea se recomandă ca

animalele să rămână pe aceeaşi suprafaţă un număr limitat de nopţi, între 2 – 7 nopţi, în funcţie

de starea de degradare sau de întreţinere a păşunii: 2 – 3 nopţi pe pajişti bune, 4 – 5 nopţi pe cele

medii şi 6 – 7(10) nopţi pe cele degradate - cele dominate de Nardus stricta, unde se urmăreşte

schimbarea radicală a compoziţie floristice.

Îngrădirea suprafeţelor ce se fertilizează prin târlire se efectuează cu ajutorul gardurilor

mobile, confecţionate din lemn sau din plasă de sârmă sau cu ajutorul gardului electric.

17

Efectul fertilizării prin târlire se menţine 3 – 4 ani.

Cantitatea de elemente fertilizante ce se poate acumula în perioada de păşunat depinde de

numărul, specia şi categoria de animale, şi de durata perioadei de păşunat.

Suprafaţa strungii (târlei) se calculează în raport cu specia sau numărul animalelor,

socotind pentru o oaie 1 – 1,5 m² , iar pentru taurine 3 – 4 m²/cap de animal. Animalele lasă în

locurile de odihnă cantităţi însemnate de dejecţii. De exemplu, într-o perioadă de păşunat de 150

zile 100 de vaci pot asigura 1050 – 1500 kg N, 600 – 750 kg P2O5, 1500 – 1950 kg K2O, 900 –

1200 kg CaO. Dacă toate aceste substanţe nutritive sunt uniform repartizate, cea mai mare parte

se pierde sau poate produce efecte negative.

Tabelul 2.1

Date privind organizarea fertilizării prin târlire

Specia de animaleSuprafaţa fertilizată

d de un animal (m2)

Numărul de nopţi necesare pentru fertilizare

Păşuni bunePăşuni

mediocre

Păşuni

degradate

Ovine 1 - 2 1 – 2 3 – 4 5 - 6

Bovine 2 - 3 1 – 2 3 – 4 5 - 6

Efectul târlirii se resimte mai pregnant în anul al doilea, când apar in covorul vegetal

poaceae si fabaceae valoroase ca: Poa pratensis, Festuca pratensis, Phleum pratense, Trifolium

repens, Lotus corniculatus etc.

Dacă nu se mută strunga în intervalul de timp stabilit apar fenomene nedorite.

Suprafertilizarea distruge covorul vegetal apărând pericolul eroziunii solurilor pe terenurile în

pantă. În anii următori târlirii excesive se instalează buruieni nitrofile ca: Urtica dioica, Rumex

sp., Chenopodium sp., Veratrum album etc.

Târlitul constituie un foarte bun sistem de îngrăşare, mai ales pentru zonele de munte,

unde bălegarul nu se poate transporta, precum şi în cazul ţinerii animalelor în tabere de vară, cu

condiţia să fie respectat timpul de târlire. (Rotar I, 2005)

18

Concluzii

În general, pajiştile naturale din ţara nostră se găsesc aşezate pe terenuri cu fertilitate

naturală scăzută, afectate de mulţi factori limitativi ai producţiei. De aceea, aplicarea

îngrăşămintelor reprezintă secvenţa tehnologică cea mai importantă şi eficace de sporire a

producţiei de furaj.

Comparativ cu alte culturi agricole, formate de regulă dintr-o singură specie, ale cărei

cerinţe faţă de elementele nutritive sunt cunoscute, covorul vegetal al pajiştilor permanente este

eterogen, alcătuit dintr-un număr mare de specii, cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive.

Un alt aspect particular al fertilizării pajiştilor constă în modul de aplicare şi de

încorporare a îngrăşămintelor. Pe pajişti îngrăşămintele se aplică pe covorul vegetal din care

cauză nu se pot încorpora, ceea ce duce la o întârziere a acţiunii lor (mai ales în cazul celor mai

puţin solubile).

Gunoiul de grajd este considerat un foarte bun îngrăşământ atât din punct de vedere al

compoziţiei chimice cât şi al efectelor obţinute în urma aplicării lui. El exercită o acţiune

deosebit de favorabilă asupra pajiştilor situate în regiuni bogate în precipitaţii.

Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complet care îmbogăţeşte solul în humus,

în principalele elemente nutritive, în microorganisme şi produse ale metabolismului lor.

Târlitul constituie un foarte bun sistem de îngrăşare, mai ales pentru zonele de munte,

unde bălegarul nu se poate transporta, precum şi în cazul ţinerii animalelor în tabere de vară, cu

condiţia să fie respectat timpul de târlire.

19

BIBLIOGRAFIE

1. ANGHEL GH. şi colaboratorii, 1967, Cultura pajiştilor, Editura Agro-silvică, Bucureşti.

2. BĂRBULESCU C., GH MOTCĂ, 1983, Păşunile munţilor înalţi, Editura Ceres, Bucureşti

3. BĂRBULESCU C., GH. MOTCA, 1987 – Pajiştile de deal din România, Editura Ceres,

Bucureşti.

4. BLAGA GH., I. RUSU, F.FILIPOV, S. UDRESCU, D. VASILE, 2005, Pedologie, Editura

AcademicPres, Cluj-Napoca;

5. CIUBOTARIU C., V. CARDASOL, D. POPOVICI, E. AVRAMESCU, SABINA CHIŢU,

H. UNGUR, 2002, Influenţa fertilizării organo-minerale asupra unor tipuri de pajişti din

România, Lucrări ştiinţifice SCCP Măgurele-Braşov, pag. 58-69

6. GÂRDA NICOLETA, I ROTAR, F PĂCURAR, ROXANA VIDICAN, 2009, The role of

pastoral landscape in defining the mountainous space in Apuseni Mountains, Ecological

Agriculture priorities and perspectives, Iaşi 2009, in Revista Lucrari stiintifice. Seria

Agronomie, 88-89

7. IACOB T., DUMITRESCU, V. VÂNTU, C. CAMIL, 1998, Îmbunătăţirea şi folosirea

pajiştilor, Editura Ioan Ionescu de la Brad, Iaşi.

8. MADR –MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE

9. MOISUC A., I. SAMFIRA, P. CARRERE, 2001, Pajişti naturale şi exploataţii ecologice,

Editura AGROPRINT, Timişoara

10. MOTCĂ GH., I. OANCEA, LIDIA-IVAN GEAMĂNU, 1994 – Pajiştile României –

Tipologie şi tehnologie, Editura Tehnică agricolă.

11. PĂCURAR F. and I. ROTAR, 2004, Maintaining biodiversity and incresing the production

of dry matter on mountain meadows, Grassland Science in Europe, vol.9, pg. 216-218

12. PĂCURAR F., 2005, Cercetări privind dezvoltarea sustenabilă (durabilă) a satului

Gheţari, comuna Gârda prin îmbunătăţirea pajiştilor naturale şi a unor culturi agricole,

Teză de doctorat, Cluj-Napoca

20