Ministerul Educației al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat “B.P.Hasdeu” din Cahul

Facultatea: Filologie și IstorieSpecialitatea: Psihopegagogie și Pedagoie socială

PE TEMA:

“Metodologia aplicată în cadrul asistenței sociale”

A realizat: Malai TamaraGrupa: PPS 1201

A verificat: Cojocaru Sn.,conf.univ.,dr.

Cahul,2012

0

Cuprins:1. Metoda observaţiei.....................................................................................p.2

2. Interviul.................................................................................................p.4

3. Consilierea.............................................................................................p.6

4. Ancheta socială.........................................................................................p.7

5. Convorbirea telefonică.............................................................................p.8

6. Harta eco.................................................................................................p.9

7. Genograma............................................................................................p.10

8. Ecomapa...................................................................................................p.11

9. Studiul de caz…………………………………………………………..p.13

10.Concluzie……………………………………………………………….p.13

11.Bibliografie……………………………………………………………..p.13

1

Metoda observaţieiObservatia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în ştiinţele socioumane şi în practica asistentială. Spre deosebire de observatia spontană, folosită în contextul vietii cotidiene, observatia ştiinţifică este o actiune planificată, ghidată de scopuri şi ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate.Observatia ştiintifică se remarcă prin următoarele caracteristici:- este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele explicative cu privire la fenomenele investigate;- este sistematică şi organizată metodic;- este integrală: "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;- este repetabilă şi verificabilă: pentru obtinerea unor date veridice, observatia poate fi repetată, reconstituind pe cât posibil conditiile initiale. Acest lucru nu este însă realizabil în cazul fenomenelor/evenimentelor unice;- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente; constructii teoretice noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate.

Tipuri de observaţie

Investigatia psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenţiei practice, poate face apel la un tip sau altul de observaţie, în funcţie de obiectivele urmărite. În literatura metodologică sunt menţionate mai multe tipologii ale observaţiei care au la bază criterii diferite de clasificare:- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia de diagnostic, observaţia experimentală;- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de studiat: observaţia externă (nonparticipativă) şi observaţia participativă;- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie nestructurată (calitativă).

1) Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost utilizate pentru prima dată de antropologi şi etnologi în studierea societăţilor arhaice. Observaţia exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observaţie este puţin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoaşterii ştiintifice. Practica asistenţei sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul că fiecare client şi fiecare situaţie problematică reprezintă "cazuri unice", în felul lor (Bocancea, Neamţu, 1999, p. 115). Astfel, în etapa de reperare a problemei şi de analiză a situaţiei clientului, asistentul social realizează observaţii exploratorii, în cadrul cărora îşi construieşte ipotezele pentru investigarea metodică ulterioară (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial şi de planificare a intervenţiei). .

2) Observatia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situaţiei problematice cu care se confruntă clientul asistat, presupunând interpretarea şi încadrarea cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii ştiinţifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosocială este un demers complex şi de durată ce presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii şi interviuri repetate, analiza documentelor. Precizarea diagnosticului diferenţial constă în descrierea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ce caracterizează problema de asistenţă şi analiza sistematică a "simptomatologiei" cazului respectiv (Răşcanu, 1996). De exemplu, în categoria problematică a "minorilor cu tulburări de comportament", putem repera ca diagnostic diferenţial cazurile de "abandon şcolar", "delincvenţă", "vagabondaj", "toxicomanie" etc.

2

Diagnosticul diferenţial, descriptiv, trebuie completat de un diagnostic explicativ, care inventariază cauzele ce au generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal serveşte elaborării unui plan de intervenţie adecvat soluţionării cazului.

3) Observatia experimentală este utilizată în asistenţa socială, îndeosebi pe parcursul derulării planului de intervenţie prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc caracteristicile unei situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

4) Observatia externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnalişti, oameni de ştiinţă, medici şi asistenţi sociali. În acest caz, observatorul se situează în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea-ţintă este dificilă, inadecvată sau imposibilă.

5) Observatia participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetată, pentru o perioadă lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în profunzime, de tip calitativ. Observatia participativă se defineşte prin câteva caracteristici de bază:- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine autentică asupra acesteia;- este un studiu comprehensiv şi holistic asupra unei unităţi sociale (cultură, subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele acţionale, interacţiuni sociale etc.) ; .- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte unice, particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei metodologice utilizate (primează abordarea comprehensivă, "din interior", a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de analiză sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu noi date), cât şi sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de generalitate, teorii interpretative etc.); - se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin metodologic şi deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de convieţuire şi obiceiurile colectivităţii investigate; să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor; să nu şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale sau prin vestimentaţie; să nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai fidel datele empirice; să manifeste interes egal faţă de toţi membrii comunităţii respective, pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales, pentru a obţine acordul autorităţilor formale şi informale (Bocancea, Neamţu, 1999, p. 117);- identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parţial sau deloc. De asemenea, gradul de implicare în viaţa comunitătii poate varia, implicând o pozitie de neutralitate sau una de actor social (membru activ sau membru periferic) ;- pe parcursul observatiei participative este necesară adesea utilizarea unor observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care este solicitat de către investigator (asistent social) să culeagă informaţii cu privire la activitatea propriului grup. În asistenţa socială, participantul observator este o persoană din proximitatea clientului care, adesea, sesizează instituţia asistenţială, formulând şi cererea de ajutor în favoarea celui pe care îl crede în criză sau în situaţie de risc.

Utilizarea observaţiei participative în practica asistenţei sociale permite o mai bună evaluare a problemelor clientului individual sau multipersonal, surprinde dinamica realitătii trăite, conexiunea factorilor obiectivi şi subiectivi ai acesteia.

6) Observatia structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează observaţia şi ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori relevanţi care permit analiza cantitativă (statistică) a proceselor şi relaţiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza operaţionalizării unor concepte şi ipoteze, este utilizat şi sub denumirea de ghid (grilă) de observaţie. Construirea sistemului de categorii pune problema fidelităţii, validităţii şi eficienţei

3

acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toată gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat) sau non exhaustiv (selectiv); în raport cu gradul de omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (Chelcea, 2001, p. 364).

Observatia structurată este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică. Obiecţiile pe care calitativiştii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observaţie vizează faptul că "fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor umane" (Iluţ, 1997, p. 79).

În practica asistenţei sociale, se utilizează grile de observaţie care facilitează acţiunea de investigare şi diagnoză psihosocială. Reproducem grila de observare a efectelor abuzului şi neglijării la adolescenţi, pe baza căreia pot fi evaluate problemele care apar la această categorie de populatie:

Grila de observare a efectelor abuzului şi neglijării la adolescenti Abuz fizic (indicatori): retras/apatic; comportament agresiv; comportament antisocial;

incapabil să aibă legături cu cei de aceeaşi vârstă; se identifică cu "tipii duri" (punk, găşti); caută atenţia adulţilor; probleme cu şcoala; fuga de acasă; prostituţie; consum de droguri şi alcool; tulburări de nutriţie etc.

Abuz sexual (indicatori): comportament sexualizat; promiscuitate/prostituţie; nesupunere sau bunăvoinţă duse la extrem; izolare; frică/anxietate/depresie; automutilare; gesturi sinucigaşe; pseudomaturitate; consum de droguri şi alcool; fuga de acasă; comportament delincvent.

Neglijare (indicatori): retras/apatic; agresiv; incapabil să-şi facă sau să-şi păstreze prietenii; obezitate sau alte tulburări de nutritie; consum de droguri şi alcool.

7) Observatia nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată (cantitativă), nu face apel la o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând să fie elaborate pe parcursul investigaţiei sau la sfârşitul acesteia. Acest tip de observaţie se utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice şi în practica asistenţei sociale, mai ales sub forma observaţiei participative.

Interviul

Ca metodă de investigaţie în asistenţă socială, interviul presupune ascultare activă, interpretare şi chestionare. Asistentul social este o persoană specializată în intervievare, iar abilităţile sale tehnice sunt cel mai adesea însoţite de cunoştinţe teoretice, valori adecvate şi o considerabilă experienţă practică.

Ascultarea activă este o sarcină fundamentală a interviului. Un bun interviu se bazează pe capacitatea asistentului social de a fi un bun ascultător. Un bun ascultător nu este pasiv, ci arată interes sincer fiind concentrat asupra a ceea ce clientul spune.

Interviurile iniţiale sunt adesea dedicate unei treceri în revistă generale, pentru a vedea dacă persoana respectivă are nevoie de intervenţia profesionistă a unui asistent social. În acest caz potenţialul client devine utilizator real al serviciului. Pentru asistentul social practicant intervievarea nu trebuie să devină niciodată o rutină. Doar prin ascultarea şi observarea atentă a modului în care oamenii caută sprijin se poate ajunge ca faptele obiective şi sentimentele subiective să devină părţi componente ale unui schimb interpersonal care percepe mesaje deschise sau închise, le decodează şi răspunde la diferitele niveluri de comunicare iniţiate.

Fiecare interviu tinde să aibă o direcţionare şi o structură (început, mijloc şi sfârşit). Trebuie să se reflecteze asupra fiecărui interviu şi să se revadă mereu conţinutul acestuia.

4

Faza introductivă a interviului – sunt recomandate întrebări sau discuţii cu caracter general, pentru o pregătire emoţională a clientului. Cele mai importante abilităţi sunt cele de punere a întrebărilor (deschise sau închise) şi de ascultare activă.

În faza introductivă, întrebările urmăresc:

explorarea problemei şi a situaţiei clientului; socializarea clientului în rolul de intervievat; încurajarea clientului să împărtăşească informaţii factuale şi afective; ajutarea clientului să se simtă respectat şi confortabil în relaţia de interviu.Există şi o exersare a altor tipuri de întrebări:

directe: ce implică în mod direct responsabilitatea clientului pentru răspunsul dat; indirecte: responsabilitatea este difuză; întrebări de clarificare – concretizare.Faza de mijloc a interviului – asistentul social va explica scopul şi obiectivele întrevederii. Sunt necesare următoarele deprinderi:

de explorare şi însoţire (nonverbale şi verbale); de orientare spre schimbare; de observare (limbajul verbal, limbajul nonverbal al clientului, contactul vizual, evitarea unor subiecte sensibile pentru client, observarea unor inconsistenţe sau lipsuri, conjuncturi stresante sau conflictuale); de ascultare (activă, pasivă, etc.); de a pune întrebări (întrebări închise, deschise, de ghidare, întrebări care urmăresc continuarea răspunsului, întrebări cu răspuns aprobator); de a focaliza, ghida şi concentra; de a îndruma clientul pentru realizarea obiectivelor propuse; de a parafraza; de a rezuma; de a se confrunta; de a tăcea; de dezvoltare a climatului.

Încheierea interviului – are loc atunci când clientul a depăşit problema sau profesionistul nu mai poate lucra cu acesta. Asistentul social va trebui să aibă deprinderi în a pregăti clientul pentru această etapă, să sumarizeze, să ştie să identifice clienţii care îşi exprimă îngrijorările doar în această etapă.

În cadrul interviului, asistentul social trebuie să se asigure că este înţeles de clientul său; asistentul social va avea un comportament profesional, va respecta confidenţialitatea informaţiilor furnizate în cadrul interviului.

Viorel Prelici (2002) a identificat un număr de întrebări care pot eficientiza un interviu în asistenţă socială:

unde este mai potrivit locul de desfăşurare a interviului? (condiţii confortabile pentru client, evitarea unor întreruperi ( ex. telefoane, colegi, etc.); care va fi conţinutul interviului? (în funcţie de scopul acestuia); cum se va realiza acomodarea la condiţiile interviului? (anticiparea trebuinţelor şi sentimentelor clientului de către asistentul social).

Este de recomandat ca tehnica interviului să fie aplicată numai după ce asistentul social a conceput un ghid de interviu. Asistentul social trebuie să evite confuzia între interviu şi tehnica

5

chestionarului, chiar dacă ambele urmăresc înregistrarea unor opinii (chestionarul se utilizează pentru identificarea unor opinii pe un eşantion mare).

Interviurile din asistenţă socială au caracteristici speciale care le diferenţiază de conversaţiile cotidiene. Ele au un anumit context, sunt direcţionate spre un scop particular, munca are de obicei o durată planificată, iar uneori limitată, în timp ce dezvoltarea de relaţii pozitive sau negative, este inevitabil o parte a procesului.

Interviurile încununate de succes nu depind de conţinut (de ce anume s-a spus) sau de faptul că clientul a obţinut sau nu ceea ce a solicitat. Un rezultat semnificativ pentru primul interviu este ca asistentul social să fie perceput ca cineva capabil să înţeleagă preocupările clientului şi sentimentele acestuia cu privire la dificultăţile prin care trece.

Un rezultat pozitiv al intervievării se bazează de asemenea pe încercarea de a elimina unele dintre barierele de comunicare care pot duce la neînţelegeri. Utilizarea jargonului profesional este de asemenea un obstacol evident pentru un bun interviu; el distanţează clar clientul de asistentul social. Erorile pe care le comit chiar şi intervievatorii experimentaţi constau în anticiparea a ceea ce are de gând să spună persoana respectivă sau presupoziţia că ai înţeles sensul unor cuvinte sau semnale non-verbale.

Consilierea

Succesul coordonării de caz se bazează pe concentrarea asupra detaliilor interacţiunii dintre cel care ajută şi cel care este ajutat. Pentru aceasta consilierea ocupă un loc pivot.

Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind “faptul când o persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă şi acceptă explicit să acorde timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în rolul de client” (Membership Notes, 1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu resurse mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte scurtă descriere a faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistică, etc.

Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice: abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva probleme şi a planifica acţiuni.

După Nelson Jones (1983), consilierii trebuie să deţină următoarele calităţi:

empatia sau înţelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii celuilalt; respectul (încrederea în capacitatea celuilalt de a rezolva problema); concreteţea sau specificitatea (cel consiliat să-şi reducă astfel confuziile); autocunoaşterea şi autoacceptarea; autenticitatea în relaţiile cu clienţii; congruenţa (limbajul verbal se potriveşte cu cel nonverbal).

Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi Mueller, 1986).

Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că creşterea şi revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată pentru totdeauna ale terapiei.

6

Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi bine”, adică la a trăi în funcţie de aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra propriilor standarde şi validează independent alegerile şi deciziile pe care le ia.

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.

Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-posesivă, acceptarea şi autenticitatea.

Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea interioară.

„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură, proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor, etc), congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”, distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat în faţa unei persoane care se arată „caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea sunt atributele care înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi asistentul social.

Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei cu clientul.

Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o precondiţie a empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi deschis.

Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine implicit o alta, şi anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării. Consilierii au în general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor accepta pe noi aşa cum suntem.

Ancheta socialăÎn munca de asistenţă socială, obţinerea unor rezultate concrete este esenţială, dar nu trebuie să neglijăm redactările în scris a celor constatate cu ocazia investigaţiei noastre.Redactarea în scris, mergând paralel cu acţiunea, este necesară din mai multe motive:

1. În primul rând, asistenţa socială are un caracter public, fiind efectuată de către funcţionari ai statului, sau de către organizaţii neguvernamentale, cheltuielile fiind suportate din bugetul statului sau, respectiv al organizaţiei neguvernamentale. Ca atare aceste acţiuni sunt supuse controlului atât din punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere tehnic. Asistentul social îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi controlul unor manageri de programe sociale.După ce studiază problema ce i s-a dat în sarcină şi ajunge la anumite concluzii ,asistentul social supune planul lui de acţiune aprobării organelor superioare şi numai în măsura în care primeşte aprobările şi fondurile necesare, procedează la punerea lui în execuţie.

7

2. Deseori o acţiune începută de un asistent social trebuie continuată de altul. Cel care preia cazul trebuie să cunoască, din mers, toate cazurile aflate în lucru, prin studiul documentelor scrise întocmite de cel care a plecat.

3. Asistentul social are el însuşi nevoie de redactări scrise, deoarece nimeni nu se poate bizui pe memoria sa, oricât de bine dotat ar fi din acest punct de vedere. Acesta lucrează cu multiple cazuri, unele de lungă durată şi este firească uitarea unor amănunte,unor informaţii.Este cunoscut faptul că a face o vizită intr-o familie fără o cunoaştere deplină a tuturor amănuntelor cazului, înseamnă a comite o gravă eroare profesională, datorită faptului că cel asistat îşi pierde încrederea în cel care afirmă că vrea să-l ajute dar se dovedeşte că nu cunoaşte cazul sau nu-i dă suficientă importanţă de vreme ce uită ce i s-a spus în vizitele anterioare.Redactarea în scris a observaţiilor făcute constituie şi o modalitate de autocritică necesară în această muncă.Prin redactare se sistematizează cunoştinţele, se verifică valoarea lor, se stabilesc lipsurile, se judecă eficacitatea rezultatelor obţinute, deci se analizează autocritic acţiunea pe care astfel şi-o poate corecta pe parcurs, îmbunătăţind-o mereu.În redactarea anchetei sociale, asistentul social trebuie să fie limpede, succint şi în acelaşi timp convingător. Aprobarea pentru finalitatea acţiunii, fiind dată de o persoană care nu are timp de pierdut, care are răspunderea financiară şi administrativă a activităţii serviciului său, ancheta ce i se prezintă trebuie să facă dovada că aprobarea solicitată este legală, justificată şi utilă.

Convorbirea telefonică

          Convorbirea telefonica reprezinta una dintre cele mai utilizate tehnici auxiliare de strangere/confirmare a datelor si de realizare a contactului dintre asistentul social si beneficiarul serviciilor sociale prin comunicare exclusiv verbala. Convorbirea telefonica nu este localizata intr-o anumita etapa in instrumentarea cazului, ci se poate realiza oricand este necesar, sau la orice solicitare a clientului.

Cele mai frecvent intalnite situatii cand este utilizata aceasta tehnica sunt:

Ø      semnalarea cazului - se poate realiza prin autoreferire de catre client sau referire/reclamare de catre o alta persoana (vecin, ruda) sau institutie (primarie, organizatie ne-guvernamentala, servicii publice specializate, etc.)

Ø      strangerea informatiilor cu privire la caz - se poate realiza sub forma unei convorbiri telefonice fara a avea scopul unei incursiuni in universul psihic al beneficiarului. De obicei, in aceasta situatie sunt colectate informatii privind datele de identificare ale solicitantului si alte date sumare; daca solicitarea este realizata prin referire/reclamatie se solicita date despre institutia sau persoana reclamanta;

Ø      vizitele in familie pot fi de cele mai multe ori programate telefonic.

In etapa de documentare si evaluare a solicitarii este recomandat ca asistentul social sa foloseasca un instrument de inregistrare a convorbirilor telefonice, iar inainte de incheierea acestora sa realizeze impreuna cu beneficiarul o sumarizare a convorbirii pentru a pastra o cat mai mare fidelitate a informatiilor.

Caracterul particular al acestei tehnici este faptul ca ea nu poate fi aplicata oricarui tip de client si in orice context. Printre aceste situatii putem enumera: persoanele care nu poseda un aparat telefonic (ex: frecvent intalnita pentru clientii din mediul rural), persoanele cu manifestari

8

psihotice si grave tulburari de comportament, persoanele private de libertate, minorii, persoanele anonime (potentiali clienti sau reclamanti), persoanele cu deficiente de auz si/sau vorbire, etc.

De asemenea, convorbirea telefonica prezinta avantaje limitate pentru demersul de solutionare a cazului. Chiar daca se realizeaza intr-un timp scurt si poate aduce informatii de prima necesitate, anumite aspecte privind mediul de provenienta al clientului (comunitatea, familia, locuinta) si comportamentul non-verbal al acestuia sunt greu de inregistrat. Tocmai de aceea este recomandat ca asistentii sociali sa nu confunde si sa foloseasca aceasta tehnica in detrimentul intrevederii, consilierii si/sau interviului.  Orice informatie rezultata prin aplicarea acestei tehnici trebuie sa fie confirmata si completata cu date obtinute prin alte tehnici.

Harta eco

Precizeaza locul unei persoane sau a familiei sale in contextul social. Ca si in cazul genogramei,

la intocmirea ei se va folosi un set de coduri - mentionat in legenda. Harta eco ofera raspunsuri la

urmatoarele intrebari (Hartman, A., 1983):

- Care sunt relatiile dintre membrii familiei?

- Cum interactioneaza familia cu rudele, prietenii si vecinii?

- Membrii familiei au locuri de munca?

- Copiii au acces la sistemul educational?

- Care sunt performantele intelectuale ale membrilor familiei?

- Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de intretinere, hrana, transport,

educatie?

- Familia participa la activitati religioase, sociale, politice, culturale?

- Membrii familiei sunt marcati de stres?

Realizarea hartii eco:

- in centru se deseneaza persoana/ genograma familiei;

- se traseaza celelalte sisteme cu care interactioneaza persoana/ familia;

- se simbolizeaza natura relatiilor dintre familie/ individ si mediul extern: relatiile puternice cu o

linie groasa, cele slabe cu o linie punctata, iar cele tensionate cu o linie continua hasurata

vertical;

- se vizualizeaza sensul fluxului de resurse cu ajutorul sagetilor (legaturile pot fi dinspre si spre

sistemul familial, intre anumiti membri ai familiei si sistemul exterior etc.).

9

 

 

  Genograma             Genograma este o tehnica utilizata in domeniul psiho-social care presupune culegerea de informatii pentru crearea unei reprezentari grafice a structurii familiei, asemanatoare unui “arbore genealogic”.

            Pentru realizarea genogramei de utilizeaza o serie de simboluri specifice:           

Structura familiei si relatiile dintre membrii acesteia pot fi reprezentate pentru doua (parintii si copiii) sau trei generatii (bunicii, parintii si copiii).

Caracteristici

            Genograma se aplica in mod deosebit in etapa de evaluare, avand rol de diagnostic social. Genograma se realizeaza atat pentru structurarea eficienta a informatiilor despre client si familia acestuia (ofera o imagine clara a structurii familiale care poate fi analizata in timp scurt) cat si pentru a stimula comunicarea cu clientul (i se pun intrebari simple la care raspunde cu usurinta, se creaza o atmosfera confortabila si propice unor discutii ulterioare mai aprofundate).

            Genograma poate fi refacuta si pe parcursul instrumentarii cazului, in etapele de interventie si monitorizare, in situatia in care apar modificari importante in structura familiei (evenimente deosebite: deces, divort, membri noi in familie, o relatie de concubinaj, casatorie). Este recomandat ca aceste modificari sa fie inregistrate in dosarul cazului (implicit in genograma) pentru ca pot afecta pozitiv sau negativ cursul rezolvarii situatiei problematice.

                O alta situatie in care se poate utiliza genograma este in cazul in care exista blocaje in relatia cu clientul pe parcursul interviului sau a intrevederii, in vederea fluidizarii comunicarii. Clientul se poate dovedi mai disponibil pentru a discuta despre structura familiei sale decat despre subiecte considerate delicate la momentul respectiv pe care doreste sa le evite. In astfel de situatii, pentru a nu abandona investigatia asistentul social poate solicita informatii pentru construirea genogramei.

                De asemenea, utilizarea genogramei este recomandata pentru clarificarea unei retele familiale complexe, dificil de conturat la o prima intrevedere.

10

             Folosind simbolurile grafice descrise mai sus se deseneaza structura familiei pornind de la generatia mai varstnica pana la copii. In situatia in care clientul comunica mai greu sau este un copil care nu are formata o reprezentare a intregului sistem familial, constructia genogramei poate incepe de la persoana clientului, continuand cu fratii, parintii, bunicii, unchii acestuia si/sau alte persoane care locuiesc impreuna cu el.

Asistentul social va adresa intrebari simple si cat mai clare clientului pentru ca informatia inregistrata sa fie cat mai fidela realitatii (ex: citi frati aveti, cum se numeste fiecare, sa-I aranjam in ordinea varstelor lor, citi dintre ei sunt casatoriti, ce copii are fiecare, etc).

La sfirsitul genogramei se realizeaza si legenda care va cuprinde simbolurile utilizate cu explicatiile acestora, avand in vedere ca pentru relatii intre persoane pot exista simboluri diferite (unii specialisti prezinta relatia de casatorie cu o linie continua, altele cu doua linii continuie paralele).

Observatii si recomandari

Ø      Genograma nu este o descriere sau o prezentare in forma narativa a structurii familiale. Reprezentarea grafica poate fi insotita de mai multe detalii, explicatii pentru completarea informatiei, insa desenul genogramei trebuie sa fie clar si usor de interpretat (ex: simbolul persoanei poate fi insotit de informatii privind varsta, domiciliul, profesie, studii, etc.).

Ø      Genograma poate fi realizata cu minim de informatii atunci cand nu este suficient timp pentru o documentare complexa si poate prezenta elemente de baza in prezentarea cazului (structura familiei, numarul de copii, cu cine locuieste clientul, etc.).

Ø      Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie sa cuprinda o genograma si o ecomapa pentru o mai rapida vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate constitui un punct de plecare in stabilirea resurselor si a planului de actiune pentru cazul respectiv.

Ø      Orice genograma trebuie sa fie insotita obligatoriu de o legenda pentru a putea fi citita/interpretata de oricare alt profesionist care intra in posesia dosarului instrumentat de asistentul social (psiholog, jurist, un alt asistent social, supervizorul, etc.).

Ø      Genograma se realizeaza, de obicei, impreuna cu clientul si in cazuri exceptionale (clientul este un copil, este bolnav, nu poate comunica) cu alte persoane implicate in rezolvarea cazului.

Ø       Genograma simpla (reprezentarea a doua generatii din sistemul familial) poate fi realizata si atunci cand clientul este un copil, dar pentru genogramele complexe (cea pe trei generatii) este recomandabil ca ele sa fie realizate impreuna cu un adult.

Ecomapa

Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este o reprezentare grafica, schematica, a relatiilor individului cu mediul social (persoane si institutii cu care interactioneaza).

            La fel ca si genograma, ecomapa utilizeaza o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta tipurile de relatii:

                              Relatie echilibrata

11

                              Relatie foarte puternica

Relatie stresanta

                                Relatie incordata

                              Relatie unilaterala

                               Relatie bilaterala

Caracteristici

                In constructia ecomapei se deseneaza, mai intai, persoana/clientul in centru, dupa care se traseaza relatiile acestuia cu persoane (membrii familiei, prieteni, colegi, persoane relevante din viata acestuia) sau institutii (biserica, scoala, politia, locul de munca, etc.).

Ecomapa se realizeaza spre sfarsitul etapei de evaluare, cand asistentul social detine, deja, suficiente informatii pentru a putea aprecia tipul si calitatea relatiilor clientului cu alte persoane sau institutii. Ea poate fi refacuta si pe parcursul etapelor de interventie si monitorizare daca in sistemul clientului apar modificari la nivelul relatiilor datorita unor evenimente neprevazute sau a actiunii altor factori (ex: o relatie foarte puternica intre doi soti poate sa devina incordata dupa decesul unui copil, o relatie stresanta bilaterala intre tata si fiica se transforma  intr-o relatie echilibrata datorita consilierii si medierii conflictelor intra-familiale).

            Ecomapa este foarte importanta deoarece ofera o imagine clara a resurselor in sistemul client utile pentru interventie in functie de calitatea si intensitatea relatiilor (asistentul social va aprecia ca puncte tari relatiile puternice, bilaterale si ca puncte slabe realtiile stressante, incordate si unilaterale).

            Construirea ecomapei necesita implicarea si comunicarea cu clientul, dar, spre deosebire de genograma (unde informatiile au valoare de fapte, pot fi verificate scriptic, din actele de stare civila) datele oferite de client trebuie sa fie verificate si completate cu informatii primite si de la alte persoane (un tip de relatie nu poate fi apreciat doar din perspectiva clientului, presupune si investigarea punctelor de vedere ale celorlalte persoane implicate). Din acest motiv, ecomapa trebuie sa reprezinte rezultatul analizei asistentului social fata de relatiile in care este implicat clientul si nu perspectiva acestuia (posibil subiectiva si partinitoare). Ex: daca clientul afirma ca relatia cu parintii este foarte buna, ca isi iubeste si isi respecta parintii, iar sentimentele sunt reciproce, asistentul social trebuie sa verifice aceasta opinie intr-o intrevedere cu parintii. El poate afla ca, dimpotriva, in stare de ebrietate clientul si-a abuzat fizic si verbal mama in repetate randuri. In aceste conditii relatia nu poate fi apreciata ca una puternica, echilibrata, asa cum a sugerat initial clientul.

 Observatii si recomandari

Ø      Ecomapa se poate construi in prezenta clientului, dar este finalizata de asistentul social dupa o analiza temeinica a informatiilor primite din mai multe surse.

Ø      Ecomapa trebuie sa fie insotita obligatoriu si de o legenda care sa prezinte simbolurile pentru relatii utilizate in constructia acesteia (la fel ca si in cazul genogramei, exista specialisti care utilizeaza simboluri diferite).

12

Ø      Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie sa cuprinda o genograma si o ecomapa pentru o mai rapida vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate constitui un punct de plecare in stabilirea resurselor si a planului de actiune pentru cazul respectiv.

Studiul de cazPotrivit Wikipedia studiul de caz este una dintre metodele de cercetare din domeniul științelor despre societate, alături de experiment, chestionar, istoric și analizainformațiilor obținute. Studiul de caz constituie o analiză amănunțită fie a unei persoane,fie a unui grup, realizată de către asistentul social. Studiul de caz este un document care este realizat și publicat cu scopul de a prezentamodul în care a fost analizată și evaluată o situație, dar și pentru a elabora și implementadecizii care vizează găsirea soluțiilor pentru una sau mai multe problem din cadrul uneiorganizații, care se dovedește a fi, de regulă, profitabilă.  R. K. Yin apreciază studiul de caz ca fiind ” o strategie de realizare a unei cercetăricare necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într -un context de viață real și utilizând multiple surse de informații (interviuri, chestionare,mărturii, dovezi, documente)”, Robert Yin, în cartea sa ”Studiul de caz”, Polirom, 2005,face o prezentare a acestei tehnici aducând numeroase exemple și referiri la studii diferitedin diverse domenii. În această carte are cuprinde studiul de caz ca o strategie decercetare, tipuri de studio de caz, designul acestora, modul de realizare dar și tehnici specifice de realizare a datelor găsim și o definiție elucidantă: ”investigația prin studiul de caz este situația de cercetare în care numărul variabilelor este mai mare decât numărulunităților de analiză.” Tot Robert Yin afirmă că studiul poate fi de mai multe tipuri: explorativ, descriptiv sau explicative și, conține mai multe etape. Acestea sunt proiectarea,culegerea datelor(documentarea activă), analiza și elaborarea raportului de cercetare.

 Concluzie: Metodologia asistenţei sociale este domeniul de reflecţie preocupat de manierele de acţiune, de principiile şi procedeele utilizate în practica asistenţială. Metodologia ne permite să înţelegem care este logica ce guvernează cunoaşterea şi acţiunea asistenţială, având în atenţie, deopotrivă, procesul de investigare a problemelor sociale, precum şi strategiile de intervenţie în vederea soluţionării acestora.

  Bibliografie 1. Alexiu, M. T. ; Curs de metode si tehnici utilizate in asistenta sociala, Timisoara,

Tipografia U. V. T. ,1997

2. Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologica, Editura SNSPA, Bucuresti, 2001

3. Coulshed, Veronica, Practica asistentei sociale, Editura Alternative, Bucuresti,1993

4. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice in asistenta sociala. Curs.  Editura Univ. „Al.I. Cuza” Iasi, 2002

5. Neamtu, N., Fabian, A., Metode si tehnici de asistenta sociala a familiei – Ghid practic, Editura Word System, Cluj-Napoca, 2001

6. Neamtu, G., Bocancea, C., Elemente de Asistenta Sociala, Editura Polirom, Iasi, 2000

7. Spanu, Mariana, Introducere in asistenta sociala a familiei si protectia copilului, Editura Tehnica, Chisinau, 1998

13