REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

ZIUA EROILOR

Editura Ministerului Afacerilor Interne – 2013 –

ISBN 978-973-745-119-4

CUPRINS

Gânduri de Ziua Eroilor – Alexandru Dinică ........................................... 6

Monumente ale istoriei naţionale. Arcul de Triumf – Omagiu adus eroismului ostaşilor români – general-locotenent (r.) Teodor Halic ......................................................................................................................... 8

Monumente bucureştene ale eroilor Internelor – prof. Constantin Gheorghe........................................................................ 11

Monumente care amintesc de eroii Internelor – dr. Florin Şinca..........15

Sfântul jurământ de credinţă la români – scurt istoric – general (r.) Ioan P. Suciu .......................................................................... 21

Cinstirea eroilor-jandarmi – obligaţie sacră a contemporaneităţii – Carmen Bărbulescu, Mădălin Revnic, Marian Costea..............................27

Eroi din Poliţia Română – Perioada interbelică – Valentin Manache......52

Comisarul-erou Alexandru Popovici – sau când, temerar îţi asumi riscul din iubire de patrie – muzeograf Cristina Nica ............63

Un moment de aducere aminte – Mihăileşti 2004 – prof. Loredana Oprica ..........................................................................................68

6

GÂNDURI DE ZIUA EROILOR

ALEXANDRU DINICĂ

De Înălţare, potrivit tradiţiei creştine, sunt onoraţi eroii

neamului. Obiceiul cinstirii eroilor vine din istorie, iar glasul neamului ne cere să ne aplecăm frunţile în faţa celor care au dus greul războaielor ori şi-au asumat misiunea de răspundere şi sacrificiu de a salva naţiunea de la dezastre. Revenirea la cultul Eroului Necunoscut este şi pentru noi, jandarmii, un semn de normalitate, o datorie a generaţiei noastre, spre cinstirea celor care nu au pregetat să se sacrifice atunci când ţara le-a cerut acest gest suprem.

Ca cetăţeni ai acestei naţiuni, ca oameni care venim zilnic în contact cu populaţia atinsă de aripa nenorocirii, zguduită de dezastre naturale sau de evenimente tragice, noi, jandarmii, înţelegem mai bine decât oricare alţi militari că misiunea de a salva vieţi şi bunuri omeneşti este cea mai înaltă datorie morală a celor care poartă uniforma albastră.

Datoria noastră este de a asigura viaţa şi dreptul la demnitate al cetăţenilor acestei ţări. Ne îndeplinim misiunea cu demnitate, cu decenţă şi, de ce nu, cu omenie. Poate că semnul cel mai viu al legăturii noastre cu matca vie a naţiunii este acest mesaj umanist. Strămoşii noştri s-au sacrificat pentru unitatea naţională, pentru întregirea neamului. Noi facem dovada necondiţionată a iubirii de ţară şi popor atunci când facem din braţele şi trupurile noastre un zid viu în faţa dezastrelor.

Pentru eroii neamului s-au scris cântece, s-au ridicat monumente – poate nu atâtea câte ar fi meritat – s-au căutat şi s-au scos la lumină simboluri.

7

Noi, cei de astăzi, nu dorim nimic din toate acestea. Noi nu vrem decât să fim percepuţi ca oameni ai datoriei. Ştim că ţara trece prin dificultăţi economice şi sociale. Acestea presupun şi o mare încărcătură emoţională, cu ecou asupra populaţiei. Există însă motive mai adânci care ne insuflă curaj şi ne dau înţelepciunea de a acţiona atunci când e nevoie de noi. Aceste motive pleacă de la respectul pentru sacrificiul Eroului Necunoscut. Jertfa sa ne face mai buni, iar decenţa permanentă a anonimatului său ne fereşte şi pe noi de ispita mândriei.

Se spune că nu trăieşte mândru decât cel care ştie să moară. Noi, jandarmii, am învăţat direct, pe viu, care este preţul vieţii, fiind pregătiţi în orice moment să ne sacrificăm viaţa pentru binele public. De aceea avem astăzi temeiul moral să privim către Ostaşul Necunoscut ca spre un frate mai mare, pe care îl amintim în rugăciuni şi căruia îi destăinuim gândurile noastre sincere.

Ţie, Erou Necunoscut, îţi dedicăm strădania noastră, şi tot asemenea ţie dorim să ne aliniem şirului de martiri ce luminează calea neamului...

8

MONUMENTE ALE ISTORIEI NAŢIONALE ARCUL DE TRIMF – OMAGIU ADUS EROISMULUI

OSTAŞILOR ROMÂNI

General-locotenent (r.) TEODOR HALIC

Anual, pe 25 Octombrie, poporul român sărbătoreşte Ziua

Armatei sale. Această zi, în anul 1944, a marcat un eveniment de o importanţă deosebită în istoria poporului român: încheierea cu succes a luptelor armatei sale, pentru eliberarea întregului teritoriu naţional din nordul ţării, răpit prin forţă şi dictat, în vara anului 1940. Deci, ziua de 25 Octombrie, când, prin luptele şi jertfele ostaşilor români a fost restabilită graniţa legitimă de vest a ţării, a devenit ZIUA ARMATEI ROMÂNE.

Tradiţia monumentului „Arcul de Triumf”, ca simbol al victoriei în război a armatei naţionale asupra duşmanilor patriei, îşi are originea în vremurile antice, ale străbunilor noştri. Acest monument, simbol al victoriei, a apărut odată cu naşterea statului român, independent – România şi victoria Armatei Române în Războiul de Independenţă din 1877-1878.

La 20 octombrie 1878, armata tânărului stat român, întoarsă victorioasă din război, a fost întâmpinată de înalte oficialităţi de stat şi a intrat în capitala ţării, Bucureşti, cu drapele de luptă desfăşurate în sunete de fanfară şi în aplauzele entuziaste ale unei mari mulţimi, trecând pe sub Arcul de Triumf, construit în capul Străzii Podul Mogoşoaia, numită de atunci Calea Victoriei. A fost

9

prima defilare a trupelor române pe sub Arcul de Triumf, când s-au întors victorioase din Războiul de Independenţă, devenind simbol al victoriei şi al omagierii ostaşilor români.

Monumentul naţional Arcul de Triumf readuce în memoria generaţiilor tinere ale României de azi momentele de răscruce din trecutul istoric al patriei. Este martorul mut şi neclintit ce reaminteşte evenimente care au determinat schimbări în situaţia şi evoluţia poporului şi a statului român şi, totodată, depozitarul amintirilor despre aceste evenimente: Războiul de Independenţă (1877-1878), Războiul pentru Reîntregirea Neamului (1916-1918), al Doilea Război Mondial şi eliberarea Ardealului de nord ca şi alte evenimente cu implicaţii în evoluţia şi progresul patriei.

Intrarea solemnă în capitala ţării a unităţilor militare întoarse victorioase din război, trecând pe sub Arcul de Triumf, este un spectacol cu o încărcătură emoţională greu de descris. Locuitorii Bucureştiului au trăit atunci emoţiile de neuitat ale unui asemenea eveniment. Sunt emoţionante relatările acestor momente în presa vremii şi în literatura istorică.

Arcul de Triumf din Bucureşti, prin simpla sa existenţă, reaminteşte de asemenea motive de bucurie populară. Construit în anul 1878, iniţial într-o formă mai modestă, a fost reconstruit pe locul de acum în forma actuală, în anii 1921-1922, şi renovat în anul 1936, după proiectul şi sub coordonarea tehnică a inginerului Petre Antonescu. Construcţia monumentală de azi, amplasată pe calea de comunicaţie principală de acces în capitala ţării, Bucureşti, la răscrucea a trei mari bulevarde ce conduc spre interiorul capitalei, impresionează prin proporţiile şi aspectul său.

Aşadar, Arcul de Triumf a marcat succesiv victoria României din Războiul de Independenţă (1878), aniversarea celor 40 ani de domnie a regelui Carol I (1906), revenirea familiei regale din refugiul de la Iaşi (1918), sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi reîntregirea graniţei de vest a ţării (1945).

10

Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba-Iulia, cu Mausoleul de la Mărăşeşti, cu Crucea Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman şi cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaţilor, la finalul căruia toate teritoriile locuite de români s-au unit, pentru prima dată.

Puterea de simbol al victoriei, reprezentat de Arcul de Triumf din Bucureşti, asigură şi solemnitatea specială a festivităţilor anuale de omagiere a Zilei Naţionale a României, care se organizează şi se desfăşoară în faţa acestui impresionant monument.

De asemenea, numeroase manifestări publice, cu caracter oficial de stat, de nivel înalt, s-au desfăşurat sub autoritatea solemnă a Arcului de Triumf.

Arcul de Triumf din Bucureşti va fi totdeauna un monument naţional, simbol al victoriei în lupte şi de omagiere a ostaşilor români, încununaţi cu lauri de posteritate.

11

MONUMENTE BUCUREŞTENE ALE EROILOR INTERNELOR

Prof. CONSTANTIN GHEORGHE

În slujba ţării, păzitori ai ordinii, oamenii Internelor (poliţişti, jandarmi, pompieri, poliţişti de frontieră) s-au aflat şi se află într-o continuă stare de mobilizare. Ei veghează, zi şi noapte, cu modestie, sârguincios, cu devotament, credinţă şi spirit de sacrificiu pentru odihna liniştită a cetăţeanului, pentru apărarea vieţii şi a avutului său.

De la începutul carierei, ei au acceptat să apere viaţa semenilor, sacrificând-o pe a lor. Şi această atitudine, însoţită permanent de abnegaţie, înseamnă curaj.

În lupta pentru lege şi ţară – un război continuu, fără armistiţii, fără pace, un război în care au fost mobilizaţi permanent – unii dintre ei au căzut. Moartea în misiune i-a ridicat la statutul de eroi. Ce altceva pot fi pompierii care salvează, la Bacău, 43 copii dintr-o grădiniţă în flăcări, poliţistul din Brăila care, organizând o reţea informativă în sprijinul Armatei Române, în timpul Războiului de Reîntregire Naţională, este adus în faţa plutonului de execuţie al duşmanului, jandarmul care cade răpus de gloanţele celor fără lege? Cum poate fi privită fapta jandarmului dintr-un sat ardelean, care, fără a primi un ordin, a transportat muniţie şi hrană ostaşilor din prima linie a frontului, la Oarba de Mureş, cea a poliţistului care a luat apărarea preotului român din Huedin, batjocorit de trupele horthyste, murind împreună cu acesta, sau cel care a căzut la graniţă sau în lupta cu focul?

12

Sunt eroii noştri. Pe ei îi cinstim. „Monumentul a cărui piatră fundamentală se consacră astăzi – spunea Mihail Pherekyde, ministru de Interne, la 11 iunie 1898, la ceremonia aşezării pietrei fundamentale a Monumentului Eroilor Pompieri din Bucureşti – va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila jertfă fără speranţa de izbândă atunci, dar care sunt astăzi mândria ţării… Privind acest monument, românii nu vor uita exemplul generos ce l-au dat pompierii; el va rămâne ca un semn al vitejiei, al abnegaţiei, al împlinirii de datorie; va spune celor ce vor veni după voi că nici un sacrificiu făcut pentru ţară nu este inutil; mai curând sau mai târziu încolţeşte şi rodeşte sămânţa sănătoasă, va fi un învăţământ pentru toţi: că patria este mai presus de toate, onorând forma cea mai curată a patriotismului, datoria ostăşească; toţi vor spune că aceşti fii ai poporului, dacă nu printr-o izbândă imediată, dar prin moartea lor, nebiruiţi în vitejia lor, au arătat cum se asigură neatârnarea ţării“.

Înţelegând acest lucru, românii au omagiat pe cei care le-au fost mereu aproape, au compus o istorie repovestită prin monumente, plăci comemorative, statui. Cel care parcurge, la pas, străzile Capitalei, intră în dialog cu diverse monumente, între care cele ale Internelor.

Ne propunem să începem cu eroii focului – pompierii. Cine nu a admirat, cel puţin o dată, statuia din Uranus în care, „Victoria înaripată“, o femeie cu trompeta în mâna stângă şi cu cealaltă sprijinind trupul unui ostaş rănit, anunţă izbânzile românilor. „O oră de eroism al pompierilor din Dealul Spirii – scria, într-un articol, marele om politic român, Ion C. Brătianu – a făcut mai mult pentru cauza României decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe la toţi puternicii şi împăraţii“. Cei morţi – 48 de pompieri – au fost înmormântaţi la Biserica Farmazonilor de lângă cazarma Sfântul Gheorghe, azi pe Calea Plevnei, unde se află un monument funerar

13

ridicat la 150 de ani de la măreţele fapte. Reamintind luptele lor, Dimitrie A. Sturdza, un alt ministru de Interne, sublinia faptul că: „Din ei (din eroii de la 13 Septembrie) au ieşit eroii de la Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru că din acea mână de oameni care au luptat pe Dealul Spirei a răsărit o oştire care şi-a înălţat renumele de vitează atât de sus încât a trecut departe peste fruntariile ţării şi peste talazurile oceanelor“.

Jandarmii, reprezentând o altă structură a Internelor, au câteva monumente care amintesc de faptele lor.

În Cişmigiu, o placă comemorativă ne aduce aminte de anii sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale, când elevii-sergenţi ai Şcolii de Subofiţeri Drăgăşani au căzut în luptele pentru apărarea Capitalei, în zilele de 23-24 august 1944. Tot de acele zile fierbinţi, ne amintesc plăcile comemorative de la Băneasa. Un moment important al istoriei jandarmilor este legat de evenimentele din Decembrie 1989. Lor le sunt dedicate monumente pentru faptul că au căzut la datorie. Există monumente funerare în Cimitirul Eroilor Revoluţiei, închinate unor ofiţeri-eroi de la unitatea din Câmpina, în incinta cazărmii de la Băneasa, la Batalionul Special de Intervenţie Jandarmi, respectiv o placă comemorativă amintind de sublocotenentul p.m. Lazăr I. Nicolae, căzut la datorie pe când apăra sediul Guvernului, în 1991.

Cele mai multe monumente care amintesc de jandarmi sunt plăcile comemorative din incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, iar la Băneasa, la aeroport, se află un soclu înalt din marmură albă pe care a fost fixată emblema Jandarmeriei şi a fost gravat textul: „Patriei noastre spuneţi-i adevărul, am fost acolo unde trebuia să fim“, precum şi plăcile „de mormânt“ ale celor care au căzut în Decembrie 1989, în evenimentul care a intrat în istorie drept „tragedia de la Otopeni“.

14

Mai sunt, în Capitala României, trei statui ale unor personalităţi a căror activitate este legată de istoria Ministerului de Interne: Alexandru Ioan Cuza, în incinta Academiei de Poliţie (ne referim la legile de organizare a instituţiilor de ordine), Barbu Catargiu, (primul ministru de Interne în guvernul unic al României), Vasile Lascăr, pe strada cu acelaşi nume (cunoscut ca fiind creatorul Poliţiei moderne a României). Amintesc, intenţionat în finalul periplului printre eroi şi faptele lor sfinte, despre poliţişti. După conştiinţele mele, după Marele Război pentru Reîntregire Naţională, în Prefectura Poliţiei Capitalei s-a dezvelit, în 1923, o placă de onoare a poliţiştilor, în care sunt trecuţi poliţiştii morţi în lupta cu infractorii sau în Primul Război Mondial. Placa a fost refăcută în ultimii ani, adăugându-se şi numele celor căzuţi în misiune între anii 1953–1996.

Se poate observa, chiar şi din simpla enumerare a unor monumente, că „ostaşii“ acestei armate (de interior) – jandarmi, poliţişti, pompieri, poliţişti de frontieră – s-au aflat în toată istoria lor într-un război continuu pentru ordine şi lege. Nu a fost, practic, nicio pace, nu s-a încheiat niciun armistiţiu. Au căzut oameni din rândurile lor, dar misiunea lor le-a rămas permanentă. Faptele celor morţi la datorie au fost nu numai istorie, ci şi îndemn. De cele mai multe ori, învăţătură...

15

MONUMENTE CARE AMINTESC DE EROII INTERNELOR

Dr. FLORIN ŞINCA

„Pe teatrul de luptă, Poliţia şi-a dat, alături de Armată,

tributul de sânge şi jertfe. A avut oameni care, prin activităţile întreprinse, au binecuvântat această instituţie’’, scria, în anul 2007, tânărul istoric Alin Spânu. În timpul Primului Război Mondial, în afara celor 12 poliţişti căzuţi la datorie, el amintea de comisarul N.S. Georgescu, căzut în luptele de la Braşov, de subcomisarul Ioan Popilian, care a murit apărând oraşul Târgu-Jiu, comisarul Nicolau şi subcomisarul Atanasiu, omorâţi de bulgari la Turtucaia, comisarul Alexandru Popovici, şeful Poliţiei Portului Brăila, condamnat pentru spionaj în favoarea Armatei Române şi executat la 5 august 1917.

În timpul dezbaterilor parlamentare prilejuite de Legea Poliţiei din 1929, deputatul D. Ionescu-Botoşani a prezentat un număr de 23 de poliţişti morţi sau răniţi în timpul Primului Război Mondial, precum şi un „Tablou cu o serie de 40 de poliţişti, care au murit înaintea inamicului, pe Nistru, în urmărirea comuniştilor’’.

Placă de Onoare a poliţiştilor-eroi

În condiţiile în care, aproape că nu a existat comună în

care eroilor să nu li se ridice un monument, o troiţă, poliţiştii nu puteau rămâne indiferenţi faţă de cinstirea memoriei înaintaşilor lor întru profesie. La doar un an de la decretul regelui Ferdinand

16

Întregitorul, din iniţiativa prefectului Poliţiei Capitalei, generalul Eracle Nicoleanu1, la 18 februarie 1923 s-a desfăşurat ceremonia inaugurării „Plăcii de Onoare a Prefecturii Poliţiei Capitalei’’. Placa era din marmură albă şi avea două secţiuni: „Morţi pentru Patrie’’ şi „Făcându-şi datoria în serviciu’’.

Au participat atunci ministrul de Interne, generalul Arthur Văitoianu, Gheorghe Olăraşu (inspectorul general al poliţiilor), general Eracle Nicoleanu (prefectul Poliţiei Capitalei), Vasile Gustav (inspectorul-şef al Siguranţei Capitalei), Ion Ionescu (directorul general al închisorilor), precum şi numeroşi poliţişti. La ora 10.00, s-a oficiat un serviciu religios, soborul de preoţi având în frunte pe arhimandritul Gherontie Nicolau, care în cuvântul său a spus: „Eroii a căror amintire o prăznuim – ofiţeri şi agenţi de poliţie ai Capitalei – au ştiut să ne apere, când a sosit ceasul cel mare, cu arma în mână şi de duşmanii din afară, întregind ţara şi unind toată suflarea românească, sub cutele aceluiaşi sfânt drapel. Iată icoana voastră. Priviţi-o cu respect şi cu evlavie. Ea vă vorbeşte de camarazii voştri dispăruţi’’.

În discursul său, ministrul de Interne a amintit de un episod petrecut pe frontul de la Mărăşeşti, când la el s-a 1 Eracle Nicoleanu (1872-1940?), general, absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri (1895), ofiţer în Regimentul 4 Roşiori (1895-1899), în Regimentul 2 Roşiori (1900-1903), Regimentul 2 Călăraşi (1904-1905) şi în Regimentul 5 Călăraşi (1906). Până la Primul Război Mondial a lucrat la Marele Stat Major, în iunie-decembrie 1916 îndeplinind funcţia de şef al „Biroului Informaţiuni’’ din cadrul Secţiei I a Marelui Stat Major. La 1 noiembrie 1918 a fost numit prefect al Poliţiei Capitalei, ministru de Interne fiind generalul Arthur Văitoianu. A deţinut această funcţie până la 11 iunie 1930, în timpul unor guverne liberale şi ţărăniste. A făcut parte din Comisia instituită pentru elaborarea proiectului de lege a organizării Direcţiei Generale a Poliţiei şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, lege promulgată în 1929. Nu a fost înlocuit datorită incompetenţei, ci datorită faptului că, la lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a dorit în această importantă funcţie un om de încredere, colonelul Gabriel (Gavrilă) Marinescu, 1886-1940, general (1937), subsecretar de stat şi ministru de Interne (1939). Ulterior, în 1930-1931, generalul Eracle Nicoleanu a fost comandant al Jandarmeriei. În semn de respect şi cinstire a memoriei sale, prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 678/6 iunie 2005, Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vrancea îi poartă numele – „General de divizie Eracle Nicoleanu”.

17

prezentat un tânăr, Vasile Chilian, care i-a declarat solemn: „Domnule general, oameni din Poliţie, împreună cu mine, ne-am hotărât, cu pericolul vieţii noastre, să dăm ştiri despre tot ceea ce se întâmplă dincolo de reţelele duşmane. Vom căuta să înlesnim reîntoarcerea prizonierilor luaţi de inamic şi să le dăm putinţa să-şi poată face din nou datoria către ţară’’. Vasile Chilian şi cei care-l însoţeau aveau să fie ucişi.

Cu acelaşi prilej, generalul Eracle Nicoleanu a spus: „Slujbaşii Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost printre cei dintâi care au răspuns chemării, unii alergând sub cutele drapelului glorios, iar ceilalţi rămânând la postul lor spre a-şi îndeplini cu aceeaşi râvnă şi abnegaţie îndatoririle. Preamărind pe cei dintâi, care au înfruntat cu vitejie moartea, aşezământul acesta poate fi mândru de ei. Dânşii şi-au făcut cu prisosinţă datoria, jertfindu-şi viaţa, în convingerea că numai astfel un popor are dreptul de a trăi şi a însemna ceva în istoria omenirii’’. Din nefericire, în anii care au urmat, s-a înlăturat Placa de Onoare de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi astăzi nu i se mai ştie de urmă.

Monumentul eroilor-jandarmi În curtea bisericii din satul buzoian Scurteşti se află o

cruce de doar un metru, aşezată în 1926 şi închinată eroilor-jandarmi din Primul Război Mondial. Vremea şi nepăsarea a făcut să se mai poată citi doar „Acest monument s-a ridicat, de jăndarii… 1926…˝ De menţionat că la începutul Războiului de Reîntregire, Compania de Jandarmi a mobilizat peste 300 de combatanţi, dintre care unii au murit pe front: sergenţii majori Nicolae Stănescu, Nicolae Constantinescu, Gheorghe Carp, Gheorghe Codreanu şi Vasile Iordache; sergenţii Petre Pancu şi Dumitru Tăbliţă; caporalii Ion Ilie, Ion Ene, Damian Popa, Vasile Ochiolan ş.a. Nu-i vremea trecută ca această urmă a eroilor să fie restaurată şi aşezată la un loc de cinste.

18

Monumentul grănicerului Constantin Muşat Este aşezat în municipiul Brăila şi a fost dezvelit în anul

1927. Operă a sculptorului Constantin Dimitriu-Bârlad, statuia de bronz este înaltă de 2,6 m, fiind aşezată pe un piedestal de piatră albă de forma unui trunchi de piramidă, înalt de 3,4 m. Statuia este închinată faptelor de eroism ale caporalului-grănicer Constantin Muşat. În Primul Război Mondial, în luptele de la Râpa Roşie (după retragerea Armatei Române în Moldova), el a rămas fără un braţ. A continuat să fie combatant şi, în vara anului 1917, a căzut pe Valea Oituzului, în luptele rămase celebre, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Monumentul unui comisar de poliţie

În timpul operaţiunilor din 1916-1918, şef al Poliţiei

Portului Brăila, numit prin ordin, era comisarul Alexandru Popovici. Era născut în 1862. În 1917, autorităţile de ocupaţie germane îl găsesc vinovat de spionaj în favoarea Armatei Române, prin aceea că trimitea informaţii cu privire la situaţia depozitelor germane aflate în magaziile portului. În lipsa altui mijloc de comunicare, notele sale informative erau puse în sticle bine închise şi aruncate pe Dunăre. Îşi crease totodată o bună reţea de ajutor. A fost condamnat la moarte prin sentinţa din 14 iunie 1917 şi executat prin împuşcare la 22 iulie, în acelaşi an, fiind înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri. La 27 mai 1993 a fost inaugurat monumentul închinat acestui erou, avansat totodată post-mortem la gradul de general de brigadă.

Statuia caporalului Constantin Muşat Este un bust de bronz, care a fost dezvelit în anul 1995, în

localitatea de naştere a eroului, comuna Floroaica, judeţul Călăraşi.

19

Monumentul este închinat eroului-grănicer în luptele de pe Dealul Coşnei (31 iulie–15 august 1917), după ce fusese rănit în luptele din 16 decembrie 1916.

Monumentul eroilor-jandarmi din Independenţa În comuna gălăţeană Independenţa se află un monument

înalt de 4,6 m, cu inscripţia: „În onoarea eroilor jandarmi căzuţi jertfă în executarea serviciului militar. 1916-1921’’.

Crucea eroului-jandarm din Sovata Crucea se află în cimitirul din localitatea Sovata, judeţul

Mureş. Caporalul Constantin Florea, din Compania de Jandarmi Mureş, a fost ucis la 31 martie 1917.

Monumentul de la Viişoara Are forma unui obelisc, este opera sculptorului Iuliu

Togănel şi a fost dezvelit la 28 noiembrie 1998, în comuna Viişoara, judeţul Cluj. Este închinat eroilor-jandarmi Vasile Stroia şi Ioan Moldovan, ucişi la 1 decembrie 1918, în timp ce înmânau ordinele de mobilizare ale armatei noastre.

Concluzionând, ar trebui să spunem că numărul

monumentelor închinate eroilor din Ministerul Afacerilor Interne este destul de redus. Faţă de monumentele eroilor din M.A.I., din al Doilea Război Mondial, cele din Primul Război sunt mult mai puţine.

Vorbim adesea de cultură organizaţională, dar omitem că acest concept presupune şi trecutul, eroii, istoria instituţiei. Şi aşa cum o instituţie este alcătuită mai ales din oameni, exemplul

20

lor poate constitui o piatră fundamentală în orice demers, inclusiv în cel istoriografic.

Din păcate, în prezent încă nu avem un monument semnificativ al poliţiştilor căzuţi pe fronturile celor două războaie mondiale ori în timpul misiunilor.

O asemenea iniţiativă ar fi, credem, binevenită şi s-ar putea face un monument pentru urmaşi.

21

SFÂNTUL JURĂMÂNT DE CREDINŢĂ LA ROMÂNI

– scurt istoric –

General (r.) IOAN P. SUCIU

Credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de acest colţ de rai pământean, numit România, pe care ziditorul şi atotputernicul ni l-a dat pe veşnicie nouă, românilor, au fost, sunt şi vor fi trăsături definitorii ale poporului român.

Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară l-a călăuzit pe român în toată viaţa lui, de la naştere şi până la moarte. Românul nu a plecat din casă, nu a plecat la muncă şi mai ales la luptă, fără să pronunţe cuvintele: „Doamne, ajută!” sau „Cu Dumnezeu înainte!”. De aceea, cuvântul „Dumnezeu” nu putea lipsi nici din Jurământul sfânt rostit de ostaş faţă de ţară.

Pretutindeni, atât în Parlamentul României, în armată, în unităţile Internelor, s-a depus Jurământul de credinţă faţă de ţară. Fără a avea pretenţia de a prezenta o istorie completă a Jurământului la români, încercăm, totuşi, să evocăm câteva etape ale existenţei acestuia.

„În numele lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul nostru, jur…” „În numele Sfintei Treimi şi în faţa ţării, jur…” „În numele lui Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce, jur…” „Jur pe Sfântul nume al preaputernicului Dumnezeu şi pe

cinstea mea… etc., etc.” Aşa începea Jurământul la români, în ultimele două secole.

Erau primele cuvinte rostite de aleşii neamului, fie că ei erau domnitori sau simpli funcţionari publici.

22

S-a procedat aşa, fiindcă eram buni creştini, credincioşi şi cu frică de Dumnezeu, încrezători în puterea Celui de Sus de la care, de fiecare dată când eram la necaz, la greu, în ceas de cumpănă, ceream puterea şi el ne-o dădea. Bunul Dumnezeu ne dădea înţelepciunea de care aveam nevoie pentru a lua o decizie corectă, ne dădea curajul pentru a învinge, ne dădea şi teama că, dacă ne vom abate de la credinţă şi vom călca cuvântul său sau Jurământul dat ţării, vom fi aspru pedepsiţi de legile noastre creştineşti, mult mai aspre decât pedepsele prevăzute în legi administrative.

„Jurământul este o afirmaţie sau o promisiune solemnă, luând ca martor pe Dumnezeu, cele sfinte sau propria onoare”, spun dicţionarele limbii române2.

Jurământul, spune Vechiul Testament, înseamnă a-l lua ca martor pe Dumnezeu. Era forma prin care se cerea şi se primea puterea de la Dumnezeu, în realizarea unei lucrări greu de îndeplinit cu puteri proprii.

Jurământul este un moment al mărturisirii şi el nu se poate face decât în numele lui Dumnezeu Atotputernicul.

„Jurământul este, după rugăciune, spune părintele Niculae Constantin – şeful Secţiei Asistenţă Religioasă din M.A.I. – un moment divin prin care el, ostaşul, întemeiază o relaţie cu Dumnezeu. Această relaţie se face în prezenţa preotului (ar fi bine să se facă în biserică), prin preot, ca duhovnic şi slujitor al credinţei, care, prin hirotonisire, primeşte de la Dumnezeu şi harul şi calitatea de a prezida ceremonialul divin al depunerii Jurământului. Pentru aceasta consider corect ca textul Jurământului să fie citit de către preot, jurământul căpătând o mai mare încărcătură emoţională”.

Au jurat în numele lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul nostru, la cererea domnitorului Ţării Româneşti, Constantin 2 Dicţionarul universal al limbii române, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1896, ediţia a V-a, pag. 319.

23

Ipsilanti, slujitorii săi, în urmă cu peste 200 de ani (în a doua lui domnie) şi au dat făgăduială, prin acest sfânt şi înfricoşător Jurământ, de faptele lor. O desăvârşită supunere şi iubire de patrie, cu jertfirea şi chiar cu sângele vostru… cerea ca acest jurământ să-l facă armata şi chiar întregul popor, iar ceremonialul jurământului să se desfăşoare în biserică3.

În numele Sfintei Treimi, jura poliţistul român între anii 1830-1832, odată cu trecerea de la denumirea de Agie la cea de Poliţie, atunci când s-a spus pentru prima dată că poliţistul trebuie să fie un om cinstit, cu „harahtir” (caracter), bun „paletifist” (să poată duce o discuţie), „prohiticos” (politicos) şi cu „dulce cuvântare”, să ştie să se poarte cu trecătorii „musafiri” şi să cunoască însuşi cum „să se regularisească la câte instrucţiuni îl supun” (dintr-un proiect de Lege a poliţiei, din 3 octombrie 1831). Şi se spunea în jurământ: „Jur să slujesc în funcţia ce mi s-a încredinţat, cu zel, credinţă şi dreptate, să păzesc legile şi să respect instituţiile patriei”4. În 1864, la acest Jurământ s-au alăturat cuvintele: „Jur credinţă Domnitorului!”.

În numele lui Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce, au jurat membrii Guvernului revoluţionar, la 1848, că: „vor fi credincioşi naţiei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire”. „Jur că nu voi lucra niciodată împotriva intereselor naţiei şi voi ţine şi apăra cele 21 de puncte (Proclamaţia de la Izlaz – n.a.) conlucrând după putinţă şi jertfindu-mi viaţa pentru dânsele şi pentru naţiune”5.

„Jur în numele Sfintei Treimi şi în faţa ţării, au fost cuvintele prin care primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza, jura să păzească drepturile şi interesele Principatelor

3 V.A. Urechia, Istoria Românilor, vol. 9, pag. 102. 4 Arhivele Statului, Ministerul de Interne, Divizia administrativă, dos. 491/ 1864, fila 46, 76, 80. 5 Documentele privind istoria militară a poporului român, ianuarie 1848 – decembrie 1856, pag. 17.

24

Unite, iar Jurământul său se încheia cu cuvintele – Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”6.

„Jur pe Sfântul nume al preaputernicului Dumnezeu şi pe cinstea mea…7” spuneau judecătorii militari la numirea lor în funcţie, încă în anul 1852. Jurământul era citit de preot şi repetat de judecător.

În numele Sfintei Treimi, jura în 1859 gardianul public că: „Voi servi în funcţia ce mi s-a încredinţat – de sergent de oraş – cu râvnă, credinţă şi dreptate şi nu mă voi abate din datoriile prescrise şi că voi respecta cu sfinţenie instituţiile patriei mele”. Iar odată cu venirea în fruntea statului a Regelui Carol I, au fost adăugate cuvintele: „Jur credinţă Regelui Carol I şi dinastiei sale”.

„Jur în numele lui Dumnezeu să declar pe conştiinţa mea – erau primele cuvinte rostite de poliţistul român în 1903 (art. 34 din Legea asupra organizării poliţiei generale a statului – din acel an). Jurământul se încheia cu cuvintele – „Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”.

În numele lui Dumnezeu, Atotputernicul, jura ostaşul român, în anul 1942, credinţă naţiunii, regelui şi statului. Jurământul continua: „Jur credinţă şi supunere conducătorului statului, jur să păstrez ordinea şi secretul ce mi s-a încredinţat, jur să execut fără şovăire ordinele, jur să lupt până la moarte pentru drepturile Ţării Româneşti, jur să fiu cinstit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”8.

Exemplele prin care aleşii ţării şi slujitorii îşi luau martor pe Dumnezeu, pentru a-şi îndeplini cu credinţă îndatoririle faţă de patrie şi popor, pot continua.

Este drept că odată cu instaurarea statului dictaturii proletariatului şi în mod deosebit după anul 1947, din Jurământul faţă de ţară a dispărut forţa care ne dădea credinţă, convingere, 6 Gândirea social-politică despre Unirea de la 1859, pag. 230 şi 266. 7 Biblioteca Militară – „Justiţia Militară”, studiu istoric comparativ şi de jurisdicţie, pag. 15. 8 Ordinul Marelui Stat Major nr. 42269 din 3 aprilie 1942.

25

tărie şi curaj. La instaurarea Republicii Populare Române, 30 Decembrie 1947, Jurământul a avut următorul conţinut:

„Jur să fiu credincios poporului şi să apăr Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru,

Jur să respect legile Republicii Populare Române şi să păstrez secretul de serviciu,

Jur supunere legilor şi regulamentelor militare în toate ocaziunile!”.

A fost după părerea contemporanilor, un jurământ fără început şi fără sfârşit.

Prin jurământ, Dumnezeu, ca persoană, intră în relaţie cu cel care ajută şi rămâne în această relaţie în mod liber, atâta timp cât jurământul nu este încălcat. În momentul încălcării jurământului, cel care a depus jurământul se leapădă de Dumnezeu, iar relaţia dintre cei doi dispare şi călcătorul jurământului primeşte blestemul celui de sus.

Călcarea jurământului de credinţă, în acele îndepărtate vremuri, era aspru pedepsită, nu numai de legile ţării, ci şi de Dumnezeu. „În oricare din voi, spune aceleaşi Domnitor, rău gândit şi strâmb socotindu-se, va cugeta vreo lepădare sau călcarea făgăduinţelor sale, acestuia, călcător de jurământ, necinstit şi vânzător al patriei sale, va avea asupra-i dumnezeiasca dreptate împotrivă… fie lepădat de către Dumnezeu, neîmpărtăşit şi lipsit de dumnezeiasca milostivire. Toate bătăile dumnezeieştii judecăţi, peste dânsul. Îngerul Domnului şi sabia cu două ascuţişuri gonindu-l pe el în toate zilele vieţii sale, muierea lui văduvă şi copiii lui săraci şi nu va fi moştenire, ci întru întristări şi durere toată viaţa lui. Casa lui fie-i pustie şi avuturile întru pierzanie, nici de îngropăciune să nu se învrednicească, aibă blestemul tuturor de Dumnezeu purtător…9”

Cel care jură trebuie să ştie că pedeapsa dată de Dumnezeu pentru călcarea Jurământului este mult mai apăsătoare decât

9 V.A. Urechia, Istoria Românilor, vol. 9, pag. 102, 103.

26

pedeapsa dată de lege, chiar dacă ea este capitală, fiindcă se răsfrânge asupra familiei şi a urmaşilor-urmaşilor lui.

La romani, spunea istoricul Titus Livius, ostaşul, după ce se angaja printr-un Jurământ, era obligat să pronunţe un blestem contra lui, a familiei şi a copiilor săi, dacă nu s-ar duce în orice loc de luptă, unde l-ar fi trimis comandanţii săi, sau ar fi dezertat pe câmpul de luptă, sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care încearcă să fugă. Cel care refuza să spună blestemul, era executat pe loc.

Astăzi, la noi, Jurământul de credinţă, faţă de ţară şi popor, este altul. El nu mai are încărcătură emoţională şi sufletească. Cel care jură nu mai cere puterea de la Dumnezeu şi nu-l mai ia ca martor. Acesta nu mai este un jurământ sfânt şi nici creştinesc, chiar dacă la urmă se spune: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, o frază care pare fără sens şi care nu-şi are motivaţia, deoarece acela care depune un Jurământ nu se adresează încă de la început lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: am fost mai creştini şi mai credincioşi atunci, decât suntem astăzi? Cui îi este frică de Dumnezeu, de nu-l ia ca martor la depunerea Jurământului? De ce nu mai jurăm astăzi credinţă şefului statului, alesul naţiunii? Sunt întrebări, care, poate, cândva, îşi vor găsi un răspuns.

Pentru cei care se declară atei, au fost propuneri ca Jurământul să înceapă cu cuvintele: „Jur pe onoarea şi demnitatea mea, a familiei şi a copiilor mei, că voi…” (urmează textul Jurămân-tului). Iar la sfârşit să se adauge: „În cazul călcării Jurământului depus, să suport pedeapsa aspră a legilor şi să atrag asupra mea şi a familiei mele, ura şi dispreţul cetăţenilor acestei ţări”.

Din textul oricărui Jurământ nu poate lipsi acea forţă divină căreia i se cere şi de la care primeşte puterea în îndeplinirea grelelor misiuni. Fiindcă Dumnezeu, când dă puterea, dă şi curajul şi înţelepciunea de a îndeplini misiunea. El este liantul care uneşte tăria sufletească cu cea trupească şi-l face, pe cel care jură, de neînfrânt.

27

CINSTIREA EROILOR-JANDARMI – OBLIGAŢIE SACRĂ A CONTEMPORANEITĂŢII

CARMEN BĂRBULESCU

MĂDĂLIN REVNIC MARIAN COSTEA

Moto: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă prin puternica lor amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor.”

(A.D. Xenopol)

1. Introducere În cadrul procesului istoric al formării şi dezvoltării

societăţii româneşti, necesitatea existenţei unor forţe menite să supravegheze şi să acţioneze pentru menţinerea şi realizarea ordinii interne a constituit o preocupare de prim ordin a domnitorilor şi a păturilor conducătoare.

Jandarmii au apărut în Principatele Române odată cu renaşterea armatei moderne, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Domnitorul Grigore Alexandru Ghica i-a organizat ca Armă, înfiinţând primul regiment de jandarmi.

28

Alexandru loan Cuza a inclus acest corp în cadrul armatei permanente şi, astfel, Jandarmeria a devenit o Armă a oştirii române.

În timpul lui Carol I, la 1 septembrie 1893, Jandarmeria se constituia ca instituţie a statului, însărcinată cu asigurarea securităţii şi ordinii publice, în special în mediul rural, acolo unde trăia şi muncea peste 75% din populaţia ţării.

Ca armă a Armatei Române, Jandarmeria a fost o prezenţă activă în toate războaiele duse de aceasta, executând în principal poliţia frontului, asigurând ordinea şi securitatea în zona teatrelor de operaţii şi înapoia lor.

Ei, „oamenii de arme”, au fost dintotdeauna în slujba cetăţeanului. În lupta pentru lege şi ţară, un război continuu, în care au fost mobilizaţi permanent, unii au căzut. Moartea în misiune îi ridică la statutul de eroi; pe ei trebuie să-i cinstim.

Păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor de artă reprezentate de monumentele eroilor înseamnă nu numai un gest de recunoştinţă naţională ci şi o operă de educaţie pentru generaţia actuală şi cea viitoare.

Campaniile militare ale Armatei Române din anii Primului Război Mondial au inspirat o serie de arhitecţi, sculptori şi pictori, în proiectarea şi realizarea unor opere, mărturii ale pietăţii faţă de acei bravi eroi care au luptat pentru libertate şi unitate naţională.

Cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru interesele României s-a manifestat prin crearea monumentelor-simboluri, păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor comemorative reprezentând, însă, o datorie sacră a statului şi a fiecărui cetăţean român.

Rădăcinile tradiţiei româneşti de cinstire a memoriei eroilor, cu profunde valenţe morale, civice şi militare, se regăsesc în îndepărtata noastră origine istorică. Omagierea apărătorilor patriei, care şi-au sacrificat viaţa pentru Obştea şi

29

Neamul Românesc, constituie o datorie sfântă a noastră. Familia, şcoala, armata şi biserica au insuflat în rândul copiilor, tinerilor şi adulţilor, respectul pentru cei ce şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam. Acestor instituţii fundamentale li s-a alăturat Jandarmeria, care a fost şi va rămâne o adevărată şcoală a eroismului, curajului, spiritului de sacrificiu şi educaţiei.

2. Contribuţia Jandarmeriei Române la eliberarea şi

reîntregirea neamului, în Primul Război Mondial Pe fundalul geopolitic determinat de începutul secolului XX,

dominat în estul, centrul şi sud-estul Europei de cele două tendinţe majore, competiţia marilor puteri ale epocii (Antanta şi Puterile Centrale) pentru întâietate politico-militară şi respectiv lupta popoarelor supuse dominaţiei străine în vederea deplinei emancipări naţionale, s-a desfăşurat faza decisivă şi lupta poporului nostru pentru înfăptuirea României Mari, obiectiv esenţial al emancipării naţionale şi modernizării de ansamblu a societăţii.

Alături de structurile de apărare naţională, Jandarmeria Română a avut o contribuţie notabilă.

Iniţial, la izbucnirea Primului Război Mondial, România a adoptat o atitudine de neutralitate, deoarece avea revendicări teritoriale justificate faţă de ambele tabere angajate în luptă (Antanta şi Puterile Centrale). Un alt motiv pentru alegerea poziţiei de neutralitate îl reprezenta necesitatea câştigării timpului necesar pentru adoptarea unor măsuri de pregătire a armatei, a teritoriului şi a populaţiei pentru război.

De aceea, anii 1914-1916 au fost consacraţi preparativelor militare şi diplomatice, impuse de angajarea în lupta armată pentru înfăptuirea Marii Uniri. În cele din urmă, perfectarea politică şi militară a intrării României în război, alături de puterile Antantei şi modalităţile de colaborare militară au fost

30

consemnate în Tratatul de alianţă şi, respectiv Convenţia militară, semnate la Bucureşti la 4/17 august 1916.

Aceste acte, având toate atributele reclamate de dreptul internaţional, au putut fi încheiate la capătul unor îndelungate şi anevoioase tratative, desfăşurate între părţile implicate. Guvernul român a insistat în mod deosebit asupra a numeroase condiţii, înscrise, în final, în actele diplomatice încheiate: declanşarea operaţiilor militare doar împotriva Austro-Ungariei, pe frontul din Transilvania şi nu pe cel sudic, cum cereau aliaţii, contra Bulgariei; sprijinirea intrării în conflict a României prin acţiuni ofensive pe frontul rusesc şi pe cel aliat occidental, de la Salonic; stabilirea modalităţilor de colaborare militară, astfel încât să se asigure independenţa de acţiune a Armatei Române în cadrul acestui război de coaliţie şi să nu fie ştirbite în niciun fel atributele de suveranitate ale statului român; fixarea precisă a limitelor teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria care ar fi trebuit unite cu România; sprijinul pe care aliaţii trebuiau să-l acorde României, constând în trupe şi material de război şi stabilirea precisă a cuantumului acestora.

Conform obligaţiilor asumate prin documentele diplomatice încheiate de puterile Antantei, România a început, la 14/27 august 1916, acţiunile militare împotriva Austro-Ungariei. Planul de campanie, întocmit de comandamentul naţional suprem – Ipoteza „Z” – a luat în considerare declanşarea ofensivei eliberatoare în Transilvania şi adoptarea, iniţial, a defensivei la frontiera bulgară, pentru apărarea teritoriului contra unor atacuri dinspre sud. Celor trei armate române, destinate ofensivei în Transilvania – de Nord, 2 şi 1 – li s-au fixat misiuni precise, conform unui grafic întocmit amănunţit, în realizarea întocmai a obligaţiilor asumate de către aliaţi.

31

Efectivele mobilizate de România s-au ridicat la 833.601 oameni, contându-se pe încă 420.870 oameni care puteau fi chemaţi sub arme la nevoie, total care reprezenta 16% din populaţia ţării sau 32% din cea bărbătească. Armata de operaţii însuma 365 batalioane de infanterie, 104 escadroane de cavalerie şi 374 baterii de artilerie, majoritatea acestora fiind destinate frontului transilvan.

Între componentele sistemului naţional de apărare, care au fost angajate la război, s-a aflat şi Jandarmeria.

În perioada neutralităţii (1914-1916) efectivele Jandarmeriei au cunoscut o creştere semnificativă.

La 1 aprilie 1916, Jandarmeria cuprindea următoarele efective de jandarmi: un general, trei colonei, trei locotenenţi-colonei, 20 maiori, 17 căpitani, cinci locotenenţi, în total 49 de ofiţeri; 36 plutonieri majori; 328 plutonieri; 2.655 sergenţi majori; 3.040 reangajaţi; 884 sergenţi; 344 brigadieri; 1.368 caporali; 3.176 trupă; 21 funcţionari civili, iar după decretarea mobilizării (14 august 1916) la circa 10.000 de jandarmi.

De asemenea, au fost sporite atribuţiile Jandarmeriei, prin noile măsuri adoptate în preajma intrării în război şi anume: la 4 martie 1916 au fost înfiinţate posturi speciale de jandarmi, pentru paza fabricilor din Bucureşti care produceau armament şi alte materiale destinate armatei; înfiinţarea punctelor speciale de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin; crearea unui detaşament de jandarmi pentru paza regiunilor militare a Armatei Române; instruirea tinerilor din asociaţiile „Cercetaşii României”, pentru activitatea de culegere de informaţii şi transportul corespondenţei secrete.

În conformitate cu prevederile planurilor de mobilizare la decretarea mobilizării generale, Jandarmeria rurală a fost împărţită în două părţi: activă, care a făcut parte din armata

32

operativă (aproximativ 30% din electivele Jandarmeriei rurale) şi partea sedentară (aproximativ 7.500 de jandarmi).

Campania anului 1916. În noaptea de 14 spre 15 august 1916, s-a declanşat ofensiva Armatei Române în Transilvania care, în prima ei fază, a decurs conform planului. Curând, însă, evenimentele desfăşurate, dincolo de posibilitatea de control sau influenţare a României, aveau să-şi pună pecetea asupra desfăşurării războiului reîntregirii. Factorul principal a fost neîndeplinirea de către aliaţi a obligaţiilor asumate faţă de România. Altfel, pe frontul de la Salonic, ofensiva proiectată a aliaţilor nu s-a declanşat, ceea ce a dat posibilitatea forţelor bulgare şi germane de la sud de Dunăre să înceapă agresiunea împotriva României. Deplasarea înceată pe frontul din Dobrogea a forţelor ruse stabilite prin convenţie şi-a pus amprenta negativă asupra stabilităţii acestuia. Acalmia instaurată pe celelalte fronturi de luptă europene – pe cel rus, francez şi italian - unde aliaţii n-au declanşat ofensivele promise pe fixarea forţelor adversarului, a permis acestuia să concentreze o însemnată cantitate de forţe şi mijloace (41 de divizii şi şase brigăzi de infanterie germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti). România s-a văzut nevoită să poarte un război epuizant, pe două fronturi. Ofensiva din Transilvania a fost oprită pentru a întări frontul sudic, iar agresivitatea duşmanului, cu forţe mereu sporite, a determinat începutul replierii pe ambele teatre de operaţii.

Retragerea efectuată de Armata Română, atât pe frontul transilvan, cât şi pe cel sudic, a fost una metodică, în care s-a combinat strălucit apărarea cu riposta ofensivă. Operaţia de apărare a trecătorilor Carpaţilor sau bătălia ofensivă de la Neajlov – Argeş, de la sfârşitul lunii noiembrie 1916, sunt exemplare sub raportul concepţiei comandamentului român, de limitare a pătrunderii inamicului şi al vitejiei ostaşilor români.

La sfârşitul anului 1916, Armata Română, în cooperare cu cea rusă, a stabilizat frontul pe linia Carpaţilor Orientali – Cotul

33

Vrancei – Galaţi – Dunărea Maritimă. Deşi era sub presiunea copleşitoare a inamicului şi fără niciun sprijin din partea aliaţilor, Armata Română a fost nevoită să se retragă, din părţile sudice ale ţării, în Moldova, iar România nu a fost înfrântă.

În partea de est a ţării, unde s-au instalat Guvernul şi Parlamentul, a început o uriaşă acţiune de refacere şi consolidare a potenţialului militar, pregătindu-se, în iarna aspră a anilor 1916-1917, stăruitor şi eroic, reluarea luptei eliberatoare.

De la decretarea operaţiunii de mobilizare şi până la încheierea campaniei militare din 1916, Jandarmeria rurală a avut o participare notabilă, atât în cadrul armatei operative, cât şi la partea sedentară. La decretarea mobilizării, şeful Inspectoratului General al Jandarmeriei, colonelul Berlescu Ştefan, a devenit mare pretor al Armatei Române. Alţi 15 ofiţeri de jandarmi au fost numiţi pretori pe lângă marile unităţi militare, cu misiunea de a supraveghea ca personalul civil din armată să nu devină sursă de informare a inamicului şi, mai ales, de a asigura secretul planului de luptă. De asemenea, le-a revenit şi sarcina anchetării persoanelor suspecte de trădare şi spionaj. Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei militare, pretorilor li s-au pus la dispoziţie peste 1.059 de jandarmi.

Una din acţiunile importante puse în aplicare la intrarea României în război, de organele Jandarmeriei rurale, în cooperare cu cele ale poliţiei şi administraţiei a fost internarea străinilor supuşi statelor Puterilor Centrale, pentru că lăsarea lor în libertate constituia un grav pericol pentru siguranţa statului.

Atribuţiile Jandarmeriei rurale la decretarea mobilizării generale vizau punerea în aplicare a planurilor de mobilizare. Şeful postului de jandarmi, în calitate de comandant al garnizoanei, era cel care anunţa decretarea mobilizării, înmâna ordinele de chemare şi, cu sprijinul autorităţilor locale, după caz, conducea pe cei mobilizaţi până la locul de dislocare a unităţilor

34

sau la cea mai apropiată gară. Tot prin posturile de jandarmi se efectuau rechiziţiile prevăzute în lucrările de mobilizare.

Referitor la participarea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi la acţiuni în sprijinul acţiunilor armatei de operaţii, putem aminti că s-au executat următoarele misiuni: asigurarea serviciului pretoral; participarea posturilor de jandarmi din apropierea graniţei la realizarea dispozitivelor de luptă ale armatei; punerea la dispoziţia armatei a întregului sistem de cercetare şi culegere de informaţii, precum şi a întregului sistem de circuite telefonice; transformarea, în perioada iniţială a războiului, a multor reşedinţe ale posturilor de jandarmi în puncte de comandă pentru unităţile militare; paza şi apărarea punctelor de comandă; instalarea unor posturi de jandarmi în unele localităţi eliberate; participarea la acţiunile de luptă împreună cu unităţile din eşalonul întâi.

Din multitudinea faptelor de arme săvârşite de jandarmi pe timpul campaniei militare din 1916, vom prezenta câteva episoade semnificative:

Batalionul de Jandarmi Bucureşti, aflat în subordinea Corpului 2 Armată, a constituit un detaşament cu 150 de jandarmi, sub comanda locotenentului Vintilă Davidescu pentru executarea misiunilor de poliţie militară. Ulterior, în teritoriile eliberate din zona Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc, el a constituit împreună cu efective din Compania de Jandarmi Prahova, posturi de jandarmi în mai multe localităţi. Semnificaţia organizării posturilor de jandarmi în localităţile eliberate este evidenţiată, la 17 august 1916, de maiorul Anastasie Şoiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi Prahova, în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară şi pentru totdeauna, Jandarmeria Română a înlocuit, pe pământul Transilvaniei, jandarmeria ungurească”.

35

Compania de Jandarmi Ilfov, comandată de maiorul Paul Zota, a participat la executarea lucrărilor podului de la Flămânda, din septembrie 1916, şi la constituirea poliţiei militare, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, din noiembrie 1916. „Pe timpul cât a funcţionat la Ilfov şi se construia podul pe Dunăre la Flămânda – releva generalul Popovici, în aprecierea de serviciu a maiorului Paul Zota – lui i se datorează graba cu care s-a putut termina, căci a pus toată activitatea, de se scoteau zilnic 2-3.000 căruţe, cu oameni necesari. De asemenea, în timpul luptelor de pe Argeş, a dat concursul trupelor pentru felurite nevoi urgente ce se simţeau şi care erau de atribuţia sa. Pe timpul retragerii, după ce a înlesnit tuturor autorităţilor, militare şi civile, plecarea lor, a fost cel din urmă, care în ziua de 23 noiembrie, a părăsit Capitala”.

La 10 octombrie 1916, un detaşament de 400 de jandarmi aflat sub comanda locotenentului Ioan Zamfirescu a luptat eroic în eşalonul întâi al „Regimentului 6 Mihai Viteazul”, în zona localităţii Băicoi. Pentru înaltul său spirit de eroism, locotenentul Ioan Zamfirescu a fost decorat, prin Înalt Decret nr. 3131/1916 cu „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”.

Un alt episod dramatic l-a constituit rezistenţa eroică, opusă, împreună cu organele de poliţie şi locuitorii oraşului Târgu Jiu, în apărarea, la 14 octombrie 1916, a podului peste Jiu şi respingerea trupelor invadatoare. Încurajat de rezistenţa eroică de la pasul de peste Jiu, un grup de jandarmi, care s-a retras în partea de nord a judeţului Vâlcea, a organizat, în localitatea Horezu, cu sprijinul ţăranilor localnici, o rezistenţă împotriva înaintării unei coloane inamice, care reuşise să se infiltreze prin munţi şi să se îndrepte spre Jiu.

Jandarmii Companiei Mehedinţi, alături de militarii Grupului Cerna, nu s-au putut retrage spre Moldova, fiind încercuiţi de trupele inamice; înainte de a fi făcuţi prizonieri, la 24 noiembrie 1916, ei au ascuns, în locuri sigure, documente şi

36

alte materiale din dotare pentru a nu fi capturate de armata germană.

Dacă acestea au fost numai câteva exemple din multitudinea de misiuni realizate alături de armată, trebuie să evidenţiem, în acelaşi timp, modul exemplar de îndeplinire a misiunilor şi de partea sedentară a Jandarmeriei din spatele frontului.

Jandarmii din posturile de jandarmi şi subunităţile de jandarmi de la partea sedentară au îndeplinit următoarele misiuni: acordarea întregului sprijin organelor administraţiei de stat la strângerea şi depozitarea producţiei agricole din vara şi toamna anului 1916; participarea la efectuarea transporturilor cu aprovizionarea trupelor; efectuarea rechiziţiilor pentru armată; participarea la menţinerea ordinii publice şi apărarea avutului cetăţenilor, îndeosebi al celor plecaţi pe front, împreună cu organele de poliţie; asigurarea siguranţei statului; supravegherea stării de spirit a populaţiei; urmărirea şi arestarea, împreună cu organele de poliţie, a infractorilor periculoşi, a agenţilor şi cadrelor serviciilor secrete ale inamicului; întreţinerea de comunicaţii, prin mobilizarea locuitorilor pentru lucrări; participarea la organizarea apărării antiaeriene şi la lichidarea urmărilor bombardamentelor aeriene; participarea la asigurarea pazei contra incendiilor, mai ales în zonele petroliere; prevenirea actelor de sabotaj din partea agenţilor inamicului.

În timpul retragerii armatei şi autorităţilor de stat către Moldova, jandarmii, alături de poliţişti şi militari, sub conducerea unor specialişti din serviciile secrete engleze, au procedat la distrugerea sondelor de ţiţei, a rafinăriilor şi a rezervoarelor de petrol, pentru a nu cădea în mâna inamicului; de asemenea, au fost scufundate în Dunăre cerealele depozitate în silozurile din porturi.

Din ordinul autorităţilor române, care s-au retras în Moldova, au rămas în teritoriile ocupate de inamic, pentru

37

continuarea activităţii, agenţii de poliţie, sergenţii de oraş şi o parte din jandarmii puşi sub ordinele poliţiei militare germane. Lipsa de loialitate a acestora faţă de organele poliţieneşti ale ocupantului au dus la arestarea a numeroşi poliţişti, comisari de siguranţă şi jandarmi, care au fost internaţi sau deportaţi în diverse localităţi din teritoriul ocupat şi supuşi unui regim de teroare. Spre exemplu, în ziua de 30 ianuarie 1917, au fost arestaţi jandarmii din Batalionul de Jandarmi Pedeştri, care executau serviciul de poliţie în Bucureşti, după ocuparea acestuia de către inamic.

Campania anului 1917. Ca urmare a unui exemplar efort material şi de voinţă, Armata Română se afla, în primăvara anului 1917, gata să reînceapă acţiunile militare ofensive împotriva invadatorilor. Forţele române, grupate în două armate, cuprindeau 15 unităţi de infanterie (fiecare divizie fiind constituită din două brigăzi de infanterie, o brigadă de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, un detaşament de jandarmi pedeştri, un detaşament de jandarmi rurali, unităţi de marş, servicii şi servicii de etapă, primele zece mari unităţi aveau în compunere şi câte un regiment de vânători); două divizii de cavalerie (organizate pe două brigăzi); patru brigăzi independente; trei grupuri de aviaţie etc.

În iunie 1917, Armata Română avea în compunere 207 batalioane de infanterie, 110 escadroane de cavalerie şi 245 baterii de artilerie. Efectivele atinseseră 700.000 de oameni, dintre care 460.000 formau armata de operaţii.

Stabilindu-şi ca obiectiv scoaterea definitivă a României din război prin aplicarea unei înfrângeri totale Armatei Române, în vara anului 1917 comandantul suprem al coaliţiei Puterilor Centrale a decis declanşarea ofensivei.

Riposta epopeică a Armatei Române la ofensiva duşmană a înscris în analele istoriei militare naţionale biruinţele strălucite de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz (iulie-septembrie 1917),

38

adevărate embleme ale victoriei în războiul de eliberare şi reîntregire naţională.

În ceea ce priveşte activitatea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi rurali după retragerea în Moldova, activitatea acestora a fost adaptată la noile condiţii. Astfel, o parte a jandarmilor a fost repartizată pentru întărirea efectivelor Jandarmeriei în partea de sud a Moldovei, participând la asigurarea ordinii în mediul rural, la paza unor obiective economice şi militare, a liniilor de comunicaţie, precum şi la supravegherea executării lucrărilor genistice de apărare pe linia frontului.

În 1917, au fost restructurate toate detaşamentele de jandarmi. Din efectivele Companiei de Jandarmi Prahova s-a constituit Detaşamentul Mobil de Poliţie al Marelui Cartier General, care avea misiunea să realizeze paza demnitarilor, contracararea acţiunilor de spionaj, îndreptate împotriva capacităţii de apărare a armatei, asigurarea poliţiei militare etc. La 27 martie 1917, s-a constituit un detaşament din 160 de jandarmi, pentru salvarea flotei militare române, blocată în Delta Dunării şi care, prin participarea lui a contribuit la lichidarea primei republici comuniste, creată în acea zonă de către revoluţionarii socialişti români, veniţi din Rusia.

Prin reorganizarea structurilor Jandarmeriei, se constituie câte o companie de poliţie (se introduce o terminologie nouă) pe lângă fiecare divizie de infanterie, având efective mixte (infanterie şi jandarmi) şi o secţie de mitraliere, iar comandant de companie este numit un căpitan de infanterie. Din efectivele companiei de poliţie divizionară era repartizat câte un pluton la fiecare regiment. La comandamentele de corp de armată şi brigadă se constituie câte un detaşament de jandarmi pedeştri şi un detaşament de jandarmi călări. Pentru funcţionarea serviciilor de pretorat au fost repartizaţi, la fiecare divizie, câte un ofiţer superior şi doi ofiţeri inferiori de jandarmi.

39

În localităţile mari din Moldova, noduri de căi ferate, târguri, centre industriale şi în locurile unde erau concentrate trupe româno-ruse s-au constituit echipe mixte din poliţişti şi jandarmi, care supravegheau mişcările populaţiei, reţinând persoanele suspecte.

În acelaşi timp, subunităţile de jandarmi au participat la asigurarea pazei lagărelor de prizonieri.

În marile bătălii, desfăşurate la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, jandarmii s-au angajat în acţiunile militare desfăşurate de Armata Română. Iată câteva din numeroasele mărturii de epocă referitoare la faptele lor deosebite de arme. La 20 iulie 1917, maiorul Paul Zota, în calitate de pretor al Diviziei 2 Infanterie şi al Corpului 2 Armată, s-a distins în acţiunile de luptă desfăşurate de Armata Română. „În lupta pe frontul ocupat de divizie – nota generalul Vlădescu, comandantul Diviziei 2 Infanterie – a luat măsuri potrivit situaţiei, organizând poliţia în spatele frontului care funcţionează destul de bine. Corpul 1 Armată i-a dat sarcina de a face şi poliţia drumului şi satului Păuneşti, ocupat de Cartier. Ofiţer distins şi cu foarte bune aptitudini în serviciul său”.

Locotenentul Mihai Ciraş a fost decorat, prin Înaltul Decret nr. 677/1918, cu Ordinul „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”, pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă în serviciul de observator pentru focul artileriei, pe timpul luptelor desfăşurate la 17 iulie 1917, la Vârful Secuiului.

Pe bună dreptate, Eugen Lovinescu, în lucrarea „La marginea epopeii” consemna cu admiraţie şi preţuire: „Jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei, liniştiţi dar siguri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. Cuvinte emoţionante scria şi mama a trei tineri aflaţi pe front: „Jandarmii au avut şi ei stări de exaltare şi extaz patriotic, atât cei care se aflau în zona frontului, cât şi cei din spatele frontului,

40

făcând eforturi susţinute de a sprijini frontul cu tot ce puteau ei. S-au încins şi ei în hora morţii, udând cu sângele lor pământul ţării”.

3. Cinstirea eroilor, arc peste timp între generaţii Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cu sute

de mii de morţi, care a dus la înfăptuirea României Mari, a îndoliat multe familii în Vechiul Regat, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Cadrilater. În mod firesc, pentru cei care s-au jertfit în războaie pentru ţară, a existat dorinţa urmaşilor de a le fi recunoscători, perpetuându-le astfel memoria, spre a fi un bun exemplu generaţiilor următoare.

Eroii ne amintesc de vremurile prin care au trecut Ţara şi Poporul. Ei ne-au lăsat un testament nescris în care, prin faptele lor, ne îndeamnă să păstrăm neştirbită Glia pentru care s-au jertfit.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor- jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

Unităţile Jandarmeriei Române au adoptat patronii spirituali protectori din rândul personalităţilor istorice sau militare, personajelor legendare sau biblice cu semnificaţie simbolică, ale căror trăsături pozitive, fapte, atitudini, spiritualitate sau conotaţie simbolică se asociază cu specificul, tradiţiile, activitatea ori aspiraţiile structurilor militare ale Jandarmeriei. Astfel, în anul 2000, Jandarmeria Română şi-a stabilit ca patroni spirituali pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. De ziua „patronului spiritual” se organizează reviste de

41

front, ceremonii religioase, adunări festive, întreceri sportive, spectacole evocatoare, vizite la instituţii de cultură, mese festive, apeluri solemne, cu participarea cadrelor şi a familiilor acestora, autorităţilor locale, veteranilor de război, reprezentanţilor cultelor şi ai unor instituţii şi organizaţii de cultură sau obşteşti, precum şi publicului larg.

Tot în scopul cinstirii eroilor, după Revoluţia din Decembrie 1989, fiecare unitate de jandarmi a căutat şi identificat în zona sa de responsabilitate monumente sau morminte ale eroilor jandarmi, cărora le-a acordat respectul cuvenit, prin îngrijirea şi, la nevoie, refacerea lor, luarea în evidenţă şi organizarea de activităţi comemorative cu diferite ocazii la aceste aşezăminte istorice.

La aceste simboluri ale celui mai pur patriotism, în fiecare an, la Înălţarea Domnului, după datina străbună şi orânduirea Bisericii Ortodoxe Române, în aproape toate unităţile Jandarmeriei se organizează manifestări omagiale de cinstire a memoriei jandarmilor care au contribuit, prin sacrificiul lor, la existenţa valorilor naţionale ale poporului român contemporan.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

Ilustrative pentru aceasta sunt cuvintele lui Petre Gârboviceanu: „Cultul trecutului e cea mai de seamă virtute a unui popor. Acest trecut e al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor noştri şi ni se lasă nouă ca o scumpă moştenire, ca şi cel mai preţios tezaur.”

42

Treptat, pe parcursul anilor, problema simbolurilor de cinstire a cunoscut o amplă şi radicală evoluţie. Astfel, Jandarmeria a reuşit ca, într-un timp scurt, să identifice 9.162 cimitire şi 298.270 morminte, din care, identificate pe naţionalităţi, 119.165.

Pentru a-şi exprima gratitudinea, o serie de localităţi au integrat în forul public monumente menite să fie sinteza simbolică a cinstirii eroilor.

Realizate din fonduri publice sau subscripţii ale comunităţilor locale, operele comemorative de război, columne şi altare de veşnică recunoştinţă, sunt aşezăminte social-culturale, supuse regimului juridic stabilit prin lege. Repere simbolice ale momentelor de cumpănă din istoria naţională, ele se înalţă din adâncuri ca o flacără veşnică spre ceruri, ca o legătură sacră între trupurile martirilor din toate timpurile şi toate locurile, transformate în ţărână şi sufletele lor curate, ridicate la ceruri. Acestea probează, fără tăgadă, faptul că adevărata glorie nu poate muri. Ele reamintesc astfel, din generaţie în generaţie, despre generoasele exemple de vitejie şi abnegaţie, ale datoriei împlinite, de faptul că niciun sacrificiu nu este prea mare când Ţara şi interesele ei sunt primejduite.

Prin sacralizarea acestor simboluri, contemporaneitatea doreşte să perpetueze exemplul spiritului de sacrificiu al luptătorilor pentru cauza nobilă a integrităţii pământului strămoşesc al Patriei.

De la modestele cruci confecţionate din materiale uşor perisabile, plasate în timpul războiului, la monumentele de amploare care au solicitat comitetelor de iniţiativă lansări de concursuri, avizări, recepţii parţiale şi definitive, alegerea amplasamentelor, organizarea dezvelirii, întreţinerea şi organizarea, de Ziua Eroilor, a manifestărilor la aceste monumente, toate au presupus dăruire din partea celor care şi-au asumat o asemenea nobilă misiune.

43

Practic, pe plan naţional, s-a desfăşurat o competiţie. Fiecare localitate, prin comitetele de iniţiativă, a dorit să-i onoreze pe cei căzuţi şi, totodată, să ilustreze, în mod concludent, care le-au fost obiectivele majore. Astfel, pornind de la o iniţiativă a unei persoane sau a unui grup, comunităţile locale au ajuns la constituirea de comitete pentru ridicarea monumentelor, redactând tema concursului, apelul către cetăţenii localităţii, intervenţiile la factorii administrativi pentru aprobările cuvenite necesare, participând la strângerea fondurilor sub cele mai variate forme: liste de subscripţie, chete, loterii, spectacole, lansări de cărţi poştale cu imaginea viitorului monument, intervenţii la diferite instituţii şi întreprinderi pentru obţinerea de fonduri sau materiale, lansarea de insigne etc. Au fost create chiar fundaţii care au avut înscrisă în programul lor de perspectivă realizarea de monumente ale cinstirii înaintaşilor. Monumentele istorice dedicate eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial constituie o sinceră şi vibrantă pledoarie, pe temeiul realităţilor concrete istorice, trecute şi actuale, pentru cinstirea memoriei înaintaşilor prin monumente de for public – testamente şi carte de învăţătură generaţiilor prezente şi viitoare ale neamului românesc.

De ce prezintă importanţă monumentele istorice din perioada Primului Război Mondial? Pentru că, nu toate monumentele istorice de for public ale Marii Uniri din anul 1918 – înălţate cu dragoste şi trudă de generaţia celor care au luptat cu arma în mână în Marele Război pentru Întregirea Neamului din anii 1916-1918 – mai există şi astăzi, o mare parte dintre acestea fiind ulterior distruse deliberat, după cel de-al Doilea Război Mondial, pe criterii politice şi ideologice.

Astăzi, constatăm că nu mai avem multe monumente realizate anterior anului 1940. Lipsind total sau parţial, văduvite de componentele concepute de realizatori, ele erau mesajul unei

44

epoci către viitor. Acolo unde s-au păstrat machete, miniaturi, schiţe, planuri etc. se poate întreprinde o operă de restituire prin realizarea unor replici şi readucerea lor în forul public. Demnă de reţinut este şi evoluţia problematicii reconstituirii monumentelor de for public în ceea ce, prea des definim, mai puţin analitic, drept perioada de oprimare, totalitară, comunistă. Întreţinerea şi reconstituirea (refacerea) monumentelor de for public consacrate eroilor jandarmi se bucură de o atenţie deosebită, care a declanşat un spirit de largă şi intensă emulaţie în rândul tuturor jandarmilor.

De asemenea, în unităţile Jandarmeriei Române au fost realizate „Galerii ale Eroilor” pentru aducerea unui omagiu celor care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale patriei. Acestea se regăsesc într-un spaţiu distinct, cuprinzând documentare cu numele şi fotografiile acestora, datele lor personale, subunitatea din care au făcut parte şi acţiunile la care au participat. Acolo unde a fost posibil, numele eroilor au fost înscrise pe plăci comemorative instalate la intrarea în unitate ori în apropierea Drapelului de luptă.

La sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, a fost constituit Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş care ilustrează tradiţiile militare ale Armei, unde se regăsesc expuse diverse documente, obiecte, uniforme, arme, reprezentative pentru trecutul Jandarmeriei Române.

4. Monumente reprezentative, dedicate eroilor

jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial Monumentele, unele dintre ele constituite în veritabile

ansambluri arhitectonice, ilustrează comemorativ faptele de vitejie, constituind pagini vii din zbuciumata noastră istorie. Trebuie să arătăm că suntem demni de ceea ce am primit şi, mai ales, că ştim cum să ne cinstim înaintaşii.

45

a. Monumentul eroilor din oraşul Bereşti. În mijlocul acestui frumos şi liniştit orăşel al judeţului Galaţi, locuitorii şi Comitetul Central al Societăţii Monumentelor Eroilor, au dezvelit, într-un cadru festiv, la care au luat parte toată suflarea oraşului şi numeroşi delegaţi din partea Prefecturii Judeţului Covurlui, în ziua de 9 septembrie 1923, adică la 5 ani de la încheierea Păcii de la Buftea, din 1918, un impunător monument, dedicat eroilor din Bereşti care au căzut la datorie în anii primei conflagraţii din 1916-1918. Acesta este compus dintr-o statuie de bronz şi un soclu mare din beton. Statuia are 1,70 metri şi reprezintă un soldat în uniforma epocii, iar postamentul, înalt de 2,60 metri, are două plăci din bronz, cu două frumoase basoreliefuri, cu scene de luptă din marile bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti, precum şi numele a 100 de eroi.

Opera de artă aparţine marelui artist plastic L. Franceschini, iar dedicaţia poate fi citită de cei care vizitează oraşul Bereşti: „OMAGIU CELOR CĂZUŢI PENTRU PATRIE”.

b. Monumentul eroilor din comuna Brăhăşeşti. Numele celor 68 eroi din comuna Brăhăşeşti, căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial, au fost cizelate în marmura albă, pe obeliscul înalt de 5,5 metri, împrejmuit cu un gard de fier forjat, care a fost înălţat în centrul comunei, în vara anului 1936, cu prilejul împlinirii a două decenii de la data intrării României în acest război, la 15 august 1916.

Construcţia, care are forma unei structuri de piramidă, are în vârf un vultur cu aripile larg deschise şi este strădania meşterilor Constantin Grasu şi Ion Chirvăsuţă, iar suportul financiar a fost oferit cu multă bunăvoinţă de toţi locuitorii comunei, împreună cu învăţătorii şcolii. La dezvelirea monumentului a fost oficiată o impunătoare slujbă religioasă, iar primarul comunei a omagiat spiritul de jertfă şi eroismul celor 68 de fii ai comunei.

46

c. Monumentul eroilor din satul Ciureştii Vechi, comuna Bălăşeşti. Numele celor 63 de eroi din timpul Primului Război Mondial din satul Ciureştii Vechi, au fost înscrise pe „Monumentul Eroilor”, înalt de 3,40 metri, de forma unui obelisc cu un vultur în vârf, iar pe frontispiciu, deasupra numelor eroilor, a fost fixată o placă metalică având un basorelief compus dintr-o cunună de lauri şi o cruce. La baza obeliscului sunt numele locuitorilor satului care au avut iniţiativa şi s-au străduit pentru înălţarea monumentului, al cărui mesaj dăinuie de câteva decenii.

d. Monumentul eroilor din satul Cotoroaia, comuna Cerţeşti. Locuitorii acestui sat au avut iniţiativa de a înălţa, în anul 1921, „Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial”, care este de forma unui obelisc înalt de 2,53 metri, cu o cruce în vârf, iar pe frontispiciul acestuia au fost dăltuite pentru posteritate numele a 23 de eroi, care şi-au îndreptat paşii către porţile cazărmilor Regimentelor 11 Dorobanţi „Siret” din Galaţi, 12 Dorobanţi „Dimitrie Cantemir” din Bârlad şi 24 Dorobanţi din Tecuci, luptând cu devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea meleagurilor patriei noastre, invadate de armatele Puterilor Centrale.

Numele celor 23 de eroi din satul Cotoroaia pot fi întâlnite în registrele istorice ale celor trei regimente de dorobanţi, care au luptat sub comanda generalului de divizie Neculai Arghirescu, comandantul Diviziei 6 Infanterie, la Oituz, dar ele vor rămâne înscrise pentru veşnicie în piatra dură a memorialului înălţat în anul 1921, de bunicii şi străbunicii locuitorilor din Cotoroaia.

e. Monumentele eroilor din comuna Independenţa. Monumentul este cunoscut sub numele de „Monumentul Jandarmilor” şi este realizat în memoria celor doi eroi ai Jandarmeriei rurale, înalt de peste 4 metri, de formă prismatică, cu un postament în trepte, iar în vârf un vultur cu aripile deschise. Pe frontispiciu se află un basorelief, care reprezintă o

47

cunună cu lauri, precum şi numele eroilor, cu următoarea inscripţie: „În amintirea eroilor jandarmi căzuţi în timpul serviciului 1916-1921”. Cei doi eroi sunt plutonierul Gheorghe Sotrocan, contingentul 1911, răpus în ziua de 7 februarie 1917 şi sergentul Radu Mititelu, contingentul 1920, răpus la 12 august 1922. Monumentul a fost ridicat în vara anului 1922, cu prilejul aniversării, în august, a jumătate de deceniu de la victoria trupelor române la Mărăşeşti, cu cheltuielile Legiunii de jandarmi Covurlui şi construit de firma „Nifortis” din Galaţi.

f. Monumentul eroilor din Comuna Lieşti. Pentru cei 68 de eroi ai comunei, care au luptat şi s-au jertfit în anii primei mari conflagraţii mondiale, a fost construit un simbolic monument din beton, înalt de 3 metri, împrejmuit cu un gard format din stâlpi de beton şi pânză metalică.

Deasupra monumentului se găseşte o cruce mare din piatră, iar pe frontispiciu a fost montată o placă de marmură albă, pe care au fost inscripţionate numele şi gradul eroilor şi următoarea dedicaţie omagială: „ÎN AMINTIREA OSTAŞILOR MORŢI ÎN RĂZBOIUL 1916-1918. VOI V-AŢI DAT VIAŢA PENTRU ŢARĂ ŞI NEAM”.

g. Monumentul eroilor din comuna Nămoloasa. În Nămoloasa, comună a cărei denumire a fost scrisă în lucrările de istorie militară cu litere mari, încă de sfârşitul secolului al XIX-lea, când, din raţiuni militare strategice, a început construirea liniei fortificate „F-N-G”, adică Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iar în peisajul natural al împrejurimilor au început să apară un număr apreciabil de cazemate şi lăcaşe de tragere din beton, bine camuflate şi dotate cu armament, s-a înălţat, după terminarea Primului Război Mondial, un impunător monument dedicat celor 24 de eroi ai comunei, care au căzut la datorie în această conflagraţie. Pe un postament din beton înalt de 1,30 metri, împrejmuit cu un gard din metal, a fost construit un piedestal paralelipipedic, pe care au fost înscrise

48

numele eroilor şi aşezată o statuie înaltă de peste 2 metri care reprezintă un soldat cu arma în mâna dreaptă. Pe faţada principală a piedestalului este montată o placă de marmură albă, dreptunghiulară, pe care stă scris: „EROII COMUNEI NĂMOLOASA, MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN ANII 1916-1918”, iar pe faţa principală a postamentului a fost fixată o placă de marmură albă cu următoarea inscripţie: „SLAVĂ EROILOR NEAMULUI”.

h. Monumentul eroilor din comuna Suharău din judeţul Botoşani – o cruce aşezată pe un postament în trei trepte, totul din marmură albă – a fost realizat de un meşter popular în anul 1923. A fost renovat, potrivit inscripţiei, prin grija colonelului Costică Chiţac, a Jandarmeriei Botoşani şi a consilierului judeţean Mircea Calistru, în anul 2001.

Monumentul evocă jertfa eroilor jandarmi căzuţi în luptele purtate pentru eliberarea de sub dominaţie străină, pentru păstrarea fiinţei naţionale şi neatârnare.

Sub inscripţia „BRAVILOR OSTAŞI, PATRIA RECUNOS-CĂTOARE”, sunt enumerate numele eroilor locali căzuţi în Războiul Balcanic (1913), Războiul pentru Reîntregire Naţională şi în cea de-a doua conflagraţie mondială.

i. Monumentul eroilor jandarmi buzoieni a fost construit în anul 2000, în curtea Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Buzău. Pe placa din marmură albă prinsă pe postament se află inscripţia: „Eroilor jandarmi buzoieni: Plt. maj. Pascu Gheorghe, 1918, Plt. maj. Vlase Petre, 1918, Serg. Preda Chiriţă, 1918”. Cei trei subofiţeri au făcut parte din Compania de Jandarmi Buzău, unitate care, în timpul luptelor desfăşurate la Curbura Carpaţilor, a facilitat, prin propriul sistem de informaţii, o bună cunoaştere a zonei, deplasarea trupelor române, replierea şi retragerea acestora pe drumuri sigure, evitându-se încercuirea lor de trupele germane; la 26 noiembrie 1916, în momentul în care trupele germane se aflau la 15 km de

49

oraşul Buzău, compania de jandarmi s-a retras spre Moldova, cei trei subofiţeri fiind luaţi prizonieri.

j. Monumentul eroilor Vasile Stroia şi loan Moldovan. Pe un „zid” din marmură, cu dimensiunile 4,00x2,50 m, sunt prinse o cruce, o formă paralelipipedică albă din marmură împodobită cu însemnele Jandarmeriei, o ramură de laur şi două coloane ce imită pridvorul caselor româneşti. La baza monumentului se află un basorelief din bronz reprezentând doi soldaţi căzuţi la pământ. Pe „zid” se află inscripţia: „AICI AU CĂZUT LA 2 FEBRUARIE 1919 JANDARMII VASILE STROIA ŞI IOAN MOLDOVAN FĂCÂNDU-ŞI DATORIA FAŢĂ DE NEAM ŞI ŢARĂ”, iar pe placa de marmură albă – „EROILOR JANDARMI 1919”. Monumentele reamintesc de uciderea jandarmilor Vasile Stroia şi loan Moldovan, în localitatea Viişoara, de către elemente ostile Actului Unirii Transilvaniei cu România, în timp ce distribuiau ordinele de mobilizare ale Armatei Române. Evenimentul s-a petrecut după realizarea Marii Uniri (1 Decembrie 1918), în momentul în care se producea atacul ungar asupra României.

Concluzii Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală

universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia Jandarmeriei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.

Respectul faţă de simbolurile statului şi armei capătă la jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al intereselor statului şi poporului român.

50

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor- jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

În prezent, urmaşii acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam au amenajat, în anul 2000, la sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, Muzeul Jandarmeriei Române, care ilustrează simbolic tradiţiile militare ale Armei şi care cuprinde plăcile de marmură cu numele eroilor Armei depistaţi până în prezent. La multe dintre unităţile Jandarmeriei Române s-au amenajat săli ale tradiţiilor unde au fost expuse, tot simbolic, documente, obiecte, uniforme, arme etc. ce ilustrează tradiţiile unităţii, „Galeria comandanţilor” unde au fost expuse numele şi fotografiile comandanţilor de la înfiinţarea unităţii şi până în prezent.

Astfel, putem aprecia că Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară şi reprezintă un tezaur de înţelepciune şi voinţă pe care viitorul nu are dreptul să-l refuze, iar fiecare jandarm are obligaţia să se implice în mod sincer în acţiunea de recuperare a tradiţiei, care este un element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

51

BIBLIOGRAFIE:

Onoare, Jertfă, Credinţă – colectiv de autori: gl. mr. dr. Costică Silion, gl. bg. dr. Ion Crînguş, Editura M.A.I., Bucureşti, 2007;

Omagiu eroilor gălăţeni 1877-1878; 1916-1918; 1941-1945 – lucrare elaborată sub egida Asociaţiei Veteranilor de Război din M.A.I., gl.-mr. dr. Costică Silion, Editura Luceafărul, 2006;

Am fost acolo unde trebuia să fim – album al monumentelor Internelor – autor: Constantin Gheorghe, Editura M.A.I., 2003;

Istoria Jandarmeriei Române (1850 - 2000) – gl.-mr. (r.) Ioan P. Suciu, gl. bg. (r.) Vasile Mihalache, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

Jandarmeria Română din Banat – col. Constantin Rădoi, col. Dan Boacă, lt.-col. Paul Ciobănaşu, Editura Timpolis, Timişoara, 2000;

Monumentele Marii Uniri – Virgiliu Z. Teodorescu, Editura M.A.I., 2000;

Jandarmeria ardeleană - Tradiţie şi contemporaneitate – colectiv de autori, Editura Dacia - Cluj-Napoca, 1999;

Jandarmii în războaiele Armatei Române – Bătălia pentru stăpânirea capitalei şi curăţirea teritoriului naţional de trupele germane (august – septembrie 1944) – gl.-mr. (r.) Ioan P. Suciu, mr. Lazăr Chiriac, Editura Tempus, Bucureşti, 1994;

Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Ion Bunoaica, Editura Semne '94;

Pagini dintr-o istorie nescrisă 1850 – 1949 – gl.-mr. (r.) Vasile Mihalache, colonel (r) Ioan P. Suciu, Editura M.I., 1993;

Istoria românilor în date şi evenimente - selecţie şi prezentare de Lucia Bălan, Colecţia Memorator, Editura Motiv, Cluj-Napoca 1987;

Momente din Istoria Ministerului de Interne, vol. I (1821-1944) - prof. col. (r.) Vasile Bobocescu;

Istoria militară a poporului român, vol. IV-V, Editura Militară, Bucureşti, 1987;

Oastea română de-a lungul veacurilor - col. Gh. Romanescu, Editura Militară, 1976.

52

EROI DIN POLIŢIA ROMÂNĂ – PERIOADA INTERBELICĂ –

VALENTIN MANACHE

„Cunoscând istoria, eroii, tradiţia, ne facem mai sociabili,

mai altruişti, mai iubitori de om şi viaţă.” Nicolae Iorga

EROII: s-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre ei – oameni care au murit pentru un ideal sau pentru apărarea patriei. Au fost conducători sau oameni simpli, dar toţi şi-au câştigat titlul de erou în urma faptelor lor. Armata are eroii săi pe timp de război, pentru faptele de curaj şi vitejie ale ostaşilor, care sunt cunoscuţi de marea majoritate a oamenilor.

Au fost ridicate statui în cinstea eroilor. Numele lor a devenit numele unor străzi, parcuri sau pieţe publice pentru a ne aduce aminte de ei şi a le cinsti memoria.

Pentru serviciile secrete, eroii nu există decât în cadru restrâns, munca şi jertfa lor nu o cunosc decât colegii şi familia, ei fiind eroii de pe frontul nevăzut.

În timp de pace, jertfa pentru Ţară şi umanitate este făcută de către oamenii structurilor Internelor, din toate armele.

Nu ne referim la eroii în viaţă, ei vor trăi cu titlul de erou toată viaţa, îi vom vedea la evenimente importante, vor fi invitaţi la emisiuni radiofonice şi de televiziune, se vor scrie articole despre ei. Despre eroismul lor va fi totdeauna mult de scris.

Am să scriu despre eroii-poliţişti care au plătit cu preţul vieţii titlul de erou sau care nu mai sunt în viaţă şi sunt uitaţi.

53

Având o pasiune pentru istorie, am început să colecţionez reviste, cărţi, cărţi poştale, poze, precum şi alte înscrisuri din activitatea Poliţiei, timp de peste trei ani. Am decis să le colecţionez, rezumându-mă la perioada anilor 1948.

„Un fapt e istorie atunci când rădăcinile lui nu mai ating prezentul”.

În schimb, pentru perioada interbelică am o curiozitate foarte mare. Din toate ziarele şi revistele pe care le-am avut în mână, de la începutul secolului al XX-lea (anii 1908-1949) şi pe care le-am citit, am observat că anumite evenimente care s-au petrecut atunci parcă sunt trase la indigo pentru perioada pe care o trăim.

Una din revistele editate în perioada interbelică a fost şi revista Poliţia Modernă – revistă lunară de specialitate, literatură şi ştiinţă – editată sub direcţia domnilor: inspector de poliţie Constantin Georgescu şi comisar-şef de poliţie Jean Ionescu.

Pe lângă articolele de specialitate, cultură şi ştiinţă am găsit şi articole despre poliţiştii care au căzut la datorie. În revista „Poliţia Modernă”, nr. 39-40, din lunile mai şi iunie ale anului 1929, am găsit un articol despre moartea agentului I. Boltaş, „unul dintre slujbaşii cei mai devotaţi ai Poliţiei Capitalei.”

În anii 1929, bandele de tâlhari Pia Brădeanu şi Ogaru au terorizat Capitala şi judeţele limitrofe. „Agentul Boltaş, care făcea parte din echipa de urmărire în frunte cu comisarii: Ştefan Popescu şi Panova, a pătruns cu arma în mână în ascunzătorile lor de la Cerveni şi Ploieşti. Dispreţuind moartea care îi flutura asupra-i prin ploaia de gloanţe trimisă de bandiţi, s-a năpustit asupra acestora izbutind să-i răpună. Pe unul din ei l-a ucis, iar pe altul l-a rănit grav”. „Boltaşu a murit sărac şi pe urma lui rămâne fără nici un sprijin soţia cu doi copii” (vezi anexa nr. 1).

În nr. 38 din 15 aprilie 1929 al Revistei „Poliţia Modernă” am găsit articolul „Nebunii de la Timişoara (Noui victime poliţieneşti)” în care este descrisă o intervenţie a poliţiei,

54

jandarmeriei şi armatei pentru întreruperea unei adunări de comunişti (bolşevici), precum şi un elogiu la adresa poliţiştilor: „Subcomisarul Ionel Coti a fost rănit la cap, deasupra ochiului drept. Bandajat imediat, a continuat să-şi facă datoria înainte până la evacuarea localului de bolşevici.”

„Nu înseamnă aceasta eroism? Dacă nu, care-i eroismul civic?”

„Subcomisarul D. Crăciun a primit un glonte în picior. Şi el a rămas la datorie până la sfârşit. Onoare lui!” „Noi ne mărginim doar să înregistrăm alte noui sacrificii de sânge, poliţieneşti. Le înregistrăm, nu pentru a glorifica din nou spiritul de datorie şi de jertfă, al poliţistului nostru. În cazul pomenit glorificarea cea mai elocventă e simbolizată prin rănile încă sângerânde ale poliţiştilor-victime” (vezi anexa nr. 2).

Am prezentat două cazuri diferite (anihilarea unei bande de tâlhari şi întreruperea unei adunări a comuniştilor (bolşevici) în care avem eroi, unii în viaţă, iar altul căzut la datorie, dar în ambele cazuri trebuie să remarcăm că poliţiştii şi-au făcut datoria faţă de cetăţean şi Ţară prin jurământul pe care l-au depus, „chiar cu preţul vieţii”.

Un caz care mi s-a părut mai interesant a fost atentatul comis de studenţii simpatizanţi ai Gărzii de Fier, din anul 1938, împotriva rectorului Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă. În ziarul „FOAIA NOASTRĂ – CLUJ”, din 4 decembrie 1938, a apărut articolul „Sângeroasa faptă a unor necunoscuţi la Cluj.” Felul în care jurnalistul a descris evenimentul este extraordinar, mai ales că s-a bazat pe o informaţie telefonică. În articol se face referire la trei atentatori şi încercarea agentului Gruia Enache, de a-i anihila pe atentatori, având însărcinarea să-l păzească pe rector, în urma unor informaţii deţinute de poliţie, care menţionau faptul că „s-ar pune la cale ceva împotriva d-lui Ştefănescu-Goangă” (vezi anexa nr. 3). Din curiozitate am început să mă documentez mai mult despre acest caz şi am găsit în cartea

55

Viaţa universitară clujeană interbelică, scrisă de Stelian Neagoe, o descriere amănunţită a atentatului, precum şi urmările acestuia.

În carte se face referire numai la doi atentatori – „De la un metru, faţă în faţă cu victimele lor, au tras: unul din ei (Ioan T. Pop, student în anul al III-lea, la Facultatea de Litere din Cluj) patru gloanţe în rector, iar celălalt (Lăscaianu Aurel, student în anul III la Academia de Agricultură Cluj) trei gloanţe în agentul Gruia”. „Agentul însoţitor Gruia a murit pe loc. Rectorul s-a prăbuşit la pământ, pradă unei puternice hemoragii”. Ceea ce este mai impresionat, în acest caz, este solidaritatea oamenilor pentru ajutorarea familiei agentului de poliţie asasinat. Studenţii căminişti au deschis o listă de subscripţie pentru ajutorarea familiei agentului Gruia Enache, iar în Senatul Universităţii, prin cererea semnată de profesorul universitar Gh.A. Dima se propune deschiderea unei liste pentru strângerea unui fond de ajutorare a familiei lui Gruia, „mort la datorie”.

Adevăratul CULT AL EROILOR s-a pierdut. Participăm la sărbători importante ale ţării, dar nu ne cunoaştem eroii.

Cei mai mulţi eroi au fost în Primul Război Mondial. Atunci şi oameni ai Ministerului de Interne au participat la luptele pentru întregirea Ţării, atât cu arma în mână, cât şi prin mijloacele specifice muncii de poliţie. Au fost prea puţin cunoscuţi sau daţi uitării, chiar după întregirea Ţării, cum a fost cazul comisarului Alexandru Popovici din Brăila, care a fost executat de germani pe perioada ocupaţiei din Primul Război Mondial, sub acuzaţia de spionaj.

„Din iniţiativa d-lui Faltiş, farmacist, s-a făcut un pelerinaj la mormântul comisarului Alexandru Popovici, executat de germani pe timpul ocupaţiunei sub învinuirea de spionaj.” „A asistat lume multă din toate clasele sociale.”

„Cum vi-se pare, iubiţi camarazi poliţişti, acest pelerinagiu pentru unul de-ai noştri, ucis de duşmani pentru că şi-a servit Ţara?... S-a găsit un domn farmacist, nu un poliţist, care să ia

56

iniţiativa pelerinagiului” – „Revista Poliţiei” – 7 septembrie 1919 – Anul I – nr. 14 (vezi anexa nr. 4).

Cu toate acestea, în anul 1932, la iniţiativa domnului D. George Rânzescu – chestorul Poliţiei Municipiului Brăila, osemintele poliţistului-erou au fost îngropate în Cimitirul Eroilor. „Pentru a împlini o datorie creştinească şi românească faţă de jertfa pe altarul Patriei, a comisarului Alexandru Popovici, cât şi pentru exemplificarea devotamentului lui faţă de tinerele generaţii, am hotărât în comun acord cu ofiţerii de poliţie a acestei chesturi şi cu concursul patriotic al Prefecturii judeţului, Primăriei municipiului şi comandamentului diviziei locale, să-i îngropăm osemintele în dimineaţa zilei de 1 iunie crt. (Sfânta Treime), ora 10 dimineaţa, în Cimitirul Eroilor, într-un loc de mare cinste fixat de societatea „Cultul Eroilor”, cu toate onorurile cuvenite unui mare erou, iar după aceasta să-i sfinţim locul jertfei, prin aşezarea unei cruci pentru a imortaliza memoria lui, chiar pe locul unde a fost executat.

Ţinând seama încă o dată că fapta comisarului Alexandru Popovici, care s-a sacrificat pentru unitatea naţională, merită a fi cinstită aşa cum numai marii eroi se cinstesc, ne facem interpreţii dorinţelor ofiţerilor de poliţie şi ale întregului personal a acestei chesturi, de a înştiinţa toată suflarea românească să participe la această creştinească şi românească pomenire, care va simboliza veşnic faptele poliţiei în marele Război de Întregire a Neamului”. La slujba de comemorare, din iulie 1937, au participat mai multe delegaţii de poliţişti din ţară, fiind tipărită şi o broşură dedicată special poliţistului-erou – „EROISMUL POLIŢISTULUI ROMÂN – Executarea Comisarului Alexandru Popovici din Brăila în anul 1917/Solemnitatea din 1936 şi Comemorarea din 1937 – de Ionel Poppa – Tiparul Brăila – 40 de pagini” (vezi anexa nr. 5).

Putem crede că uitarea acestui poliţist nu a fost intenţionată, un articol apărut în 1934 dovedeşte acest fapt: „Cazul acesta de eroism individual s-a contopit atunci cu eroismul

57

întregii armate şi naţiuni române şi de aceea a trecut neobservat de marele public. Nu ştim dacă în literatura noastră de război s-a pomenit ceva şi despre acest sacrificiu pe altarul patriei, al comisarului Alexandru Popovici din Brăila. Este soarta eroilor anonimi, căci în vălmaşugul luptelor sau bucuria victoriilor finale, cine a stat să mai caute eroi şi prin poliţie?!”

Poliţiştii, oameni iubiţi sau urâţi de populaţie, respectaţi sau detestaţi, buni sau răi, toţi au fost oameni, toţi au avut sămânţa eroului, dar în puţini dintre ei a răsărit şi s-a dezvoltat. Pentru cei care au fost eroi, avem datoria morală să ne aducem aminte de ei, în gândurile noastre sau în scris. Rândurile de faţă le dedic poliţiştilor-eroi care au căzut la datorie pentru întregirea neamului românesc, precum şi celor care şi-au făcut datoria faţă de Ţară şi cetăţeni.

,,Ignoranţa noastră vizavi de istorie ne determină să o falsificăm.”

Gustave Flaubert

BIBLIOGRAFIE:

1. „Revista Poliţiei” – Anul I, nr. 14 din 7 septembrie 1919.

2. Revista „Poliţia Modernă”, nr. 39-40 din lunile mai şi iunie 1929.

3. Revista „Poliţia Modernă”, nr. 38 din 15 aprilie 1929.

4. Ziarul „FOAIA NOASTRĂ – CLUJ”, 4 decembrie 1938.

5. „Viaţa universitară clujeană interbelică” – Stelian Neagoe, vol. 2, pag. 212-216.

6. „Eroismul poliţistului român – Executarea comisarului Alexandru Popovici din Brăila în anul 1917, Solemnitatea din anul 1936 şi Comemorarea din anul 1937 – de Ionel Popa – Tiparul Brăila”, broşură din anul 1937.

58

Anexa 1

59

Anexa 2

60

Anexa 3

61

Anexa 4

63

COMISARUL-EROU ALEXANDRU POPOVICI – sau când, temerar îţi asumi riscul din iubire de patrie –

Muzeograf CRISTINA NICA

Moto: „Eroii sunt ai ţării, faptele săvârşite de ei constituie

istoria neamului românesc – izvor la care s-au adăpat strămoşii, se adapă contemporanii şi

trebuie să se adape generaţiile viitoare.”

Alături de celelalte componente ale statului, Poliţia

Română şi-a adus, în anii 1914-1919, o importantă contribuţie în sprijinirea poporului român pentru eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină, precum şi pentru realizarea României Mari.

După retragerea autorităţilor de stat, a armatei şi a organelor poliţieneşti în Moldova, în toamna şi iarna anului 1917, activitatea Poliţiei şi a Serviciului de Informaţii au fost îmbunătăţite. Astfel, unii dintre cei mai capabili şi mai bine pregătiţi comisari şi agenţi de poliţie au fost instruiţi în acest sens şi au fost lăsaţi special în spatele frontului, în teritoriul ocupat de inamic. Aici, ei au organizat mişcarea de rezistenţă a populaţiei române împotriva ocupaţiei străine, precum şi reţeaua informativă care să culeagă şi să transmită informaţii utile Comandamentului Militar din Moldova. Datorită măsurilor întreprinse de efectivele poliţieneşti ale Siguranţei şi Jandarmeriei s-a reuşit bararea penetrării spionilor, întărirea ordinii şi disciplinei militare, dar şi asigurarea secretului militar. În apropierea liniei frontului s-au constituit adevărate reţele informative care urmăreau mişcările inamicului, descopereau planurile lui de luptă şi luau măsuri pentru dejucarea lor.

64

Pentru Poliţia Română, participarea la Războiul Reîntregirii a constituit un examen extrem de greu. Poliţia şi-a plătit tributul de sânge în acţiunile de luptă armată purtate sub semnul intereselor supreme ale neamului. În timp de război, pe lângă obligaţiile ei obişnuite, Poliţia a îndeplinit şi misiuni speciale precum asigurarea ordinii în spatele frontului şi operaţiuni de evacuare sau de retragere, dar şi de obţinere şi transmitere de informaţii privind trupele germane.

Unul dintre eroii din cadrul Poliţiei Române a fost şi comisarul Alexandru-Emil Popovici. Acesta s-a născut în anul 1862, în Bucureşti. Încă de tânăr a fost încadrat comisar la Poliţia Capitalei. În anul 1916 a fost transferat, pe postul de comisar III, la Poliţia Portului Brăila.

Portul Brăila întotdeauna a avut o organizaţie poliţienească aparte; de aceea, conducătorul, deşi avea grad de comisar, se intitula poliţai al Portului. Serviciul Poliţiei Portului a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1913, pe baza deciziei Ministerului de Interne. Acest serviciu era cel mai delicat în raport cu celelalte secţii de poliţie, deoarece aici se aflau casele străine de import şi export cu mare activitate comercială, numeroşi străini cu diferite interese, muncitori oricând gata de greve şi răzvrătiri, jefuitorii vagoanelor şi magaziilor. Alexandru Popovici a avut, la început, autorizaţia de a intra în port zilnic, pentru a verifica starea depozitelor şi a magaziilor care erau supraîncărcate. De aceea, el ştia foarte bine mişcările inamicului în portul Brăila.

Aşa că, Alexandru Popovici a creat o adevărată reţea informativă, fiind ajutat în culegerea de date noi de elevii de la liceul din localitate. Între anii 1916-1918, judeţul era sub ocupaţia germană, dar, cu ajutorul elevilor şi al altor oameni de bine, s-au putut afla informaţii preţioase despre trupele germane care se deplasau spre frontul din Moldova, despre armamentul debarcat de aceştia în portul Brăila şi despre locurile unde era adăpostit.

65

Dovedind curaj şi înalt patriotism, informaţiile le nota zilnic; erau codificate pe hârtie, se introduceau în sticle închise ermetic care, la rândul lor, erau aruncate în Dunăre pentru ca valurile să le ducă la Galaţi, unde erau culese de oamenii serviciilor de informaţii româneşti.

După un timp de la venirea în Brăila, Alexandru Popovici a fost avansat şef al Poliţiei Portului şi, astfel, a putut pătrunde mai uşor în toate locurile din port, inclusiv în depozitele de muniţii ale germanilor. Agenţii din subordinea lui l-au ajutat cu informaţii privind flota militară germană de pe Dunăre şi despre piesele de artilerie trimise spre Moldova. Pe baza acestor informaţii s-au putut contracara mai multe atacuri ale forţelor inamice şi s-au putut întreprinde o serie de raiduri aeriene româneşti asupra unor obiective militare din zona portului Brăila, care au provocat grele pierderi inamicului.

În vara anului 1917 au fost bombardate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar trupele germane care se îndreptau spre front, precum şi vasele încărcate cu armament au fost atacate pe neaşteptate, înregistrându-se numeroase pierderi umane şi materiale în rândul inamicului. Datele furnizate de către comisar Armatei Române de pe front au ajutat unităţile operative şi în dobândirea victoriei de la Mărăşeşti.

La un moment dat însă, poliţia militară germană a pescuit, din apele Dunării, o sticlă închisă în interiorul căreia se afla o schiţă, precum şi alte notiţe cu privire la depozitele din port. Au fost analizate dactiloscopic la laborator şi s-a ajuns la concluzia că autorul lor era însuşi comisarul Poliţiei Portului Brăila, Alexandru Popovici, care, de altfel, avea şi acces la toate obiectivele descrise acolo. A fost arestat, împreună cu sergentul-major Gheorghe Rădulescu, dar şi cu o serie de elevi. Au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, după ce au fost chinuiţi pentru a mărturisi.

66

Comisarul de poliţie Alexandru Popovici a fost supus unui adevărat martiraj. După o mărturie de epocă: „Timp de 20 de zile el suferă de foame, suportă lanţuri grele la picioare, nu i se îngăduie a se odihni, e lovit şi e schingiuit”. Sergentul-major Gheorghe Rădulescu a murit în închisoare din cauza tratamentului dur.

În ziua de 22 iulie 1917, Alexandru Popovici, împreună cu cinci elevi şi alţi cinci locuitori ai Brăilei au fost executaţi prin împuşcare. De asemenea, a fost închis liceul din localitate. Cu toate acestea, reţeaua informativă a comisarului de poliţie Alexandru Popovici şi-a continuat activitatea, din umbră, iar „plimbarea sticlelor” în aval de Galaţi n-a fost stopată, deşi germanii au instalat plase de sârmă în apele fluviului Dunărea, pentru colectarea tuturor corpurilor solide plutitoare.

Jertfa pentru patrie a comisarului de poliţie Alexandru Popovici şi a celor zece locuitori ai Brăilei a avut o puternică rezonanţă în rândurile populaţiei capitalei şi ale poliţiştilor rămaşi în zonele ocupate de inamici. Astfel, Anton Bacalbaşa a notat în memoriul său: „Află: la Brăila a fost împuşcat poliţaiul portului, fiind surprins de germani că trimetea corespondenţă la Galaţi prin mijlocirea unor bilete închise în sticle, pe care le arunca în Dunăre. Mai află: elevii liceului întreţin această corespondenţă şi din această cauză liceul a fost închis”.

Acest lucru demonstrează, încă o dată, că poliţiştii români, rămaşi în teritoriul vremelnic ocupat, au plătit cu preţul vieţii activitatea de informare a Comandamentului Român despre ce se întâmplă în zona respectivă, dar nu s-au lăsat înfrânţi de stăpânirea inamică.

În memoria lui Alexandru Popovici a fost ridicată, în cimitirul de lângă pod, o cruce cu inscripţia: „În acest loc, la 22 iulie 1917, comisarul Alexandru Popovici a fost împuşcat de trupele duşmane, jertfindu-se ca un erou pentru neam.“

67

Ultimele unităţi germane au părăsit oraşul Brăila la 24 octombrie 1918, fiind înlocuite de soldaţii români dintr-un batalion al R 10 V şi o baterie din R 10 A.

În anul 1931, osemintele eroului militar au fost reînhumate, cu toate onorurile, în Cimitirul Eroilor „Sfântul Constantin” din Brăila. După Revoluţia din Decembrie 1989, în luna mai 1993, prin decret prezidenţial, i s-a acordat gradul de general de brigadă, post-mortem, comisarului-erou Alexandru Popovici.

La 27 mai 1993 a fost inaugurat un monument închinat acestui erou, iar la ceremonie a participat şi ministrul de Interne de atunci, George Ioan Dănescu.

68

UN MOMENT DE ADUCERE AMINTE –

MIHĂILEŞTI 2004

Prof. LOREDANA OPRICA

Prin misiunile care le sunt încredinţate, pompierii sunt printre primii care acordă asistenţă, înfruntând zilnic pericole şi riscuri. Uneori, aceştia le onorează cu preţul sacrificiului suprem.

Tragedia de la Mihăileşti – 24 mai 2004, reprezintă cel mai grav accident înregistrat pe o şosea din România. Pentru mulţi, amintirea cumplitului moment este încă vie. Evenimentul Zilei prezenta filmul catastrofei reconstituit de Parchet, în

ediţia din 25 mai 2004: „În noaptea de duminică spre luni la miezul nopţii, camionul a plecat de la Craiova către Piatra-Neamţ cu 20 de tone de azotat de amoniu solid. În jurul orei 5, în apropiere de Mihăileşti-Buzău, autocamionul a suferit o avarie, posibil la instalaţia electrică, urmată de

un început de incendiu în zona motor-cabină. Şoferul a anunţat poliţia şi „s-a luat legătura cu pompierii militari”. La 5.30 au sosit pompierii şi au început procedurile de stingere a incendiului. În acelaşi moment a urmat explozia.”

Au fost declaraţi 16 morţi şi 11 răniţi, la locul deflagraţiei formându-se un crater adânc de 10 metri, cu diametrul de 40 de metri.

69

Un martor relata faptul că explozia a fost atât de puternică încât în Buzău s-a simţit ca un cutremur.

„...Maşinile de pompieri sosesc la faţa locului iar tinerii soldaţi se aruncă să scoată tulumbele. Dar... totul se zdruncină. Azotatul sare în aer. Două explozii succesive transformă locul în scrum, fiare fumegânde, pământ şi... sânge. Mult sânge. Forţa incredibilă rade tot ce este în apropiere. Maşinile sunt violent torsionate. Asfaltul este ridicat şi spulberat ca nişte simple coji. Oamenii... oamenii aflaţi chiar acolo sunt sfârtecaţi şi aruncaţi la zeci de metri. Bucăţi de corpuri sunt zvârlite pe terenul din marginea drumului. Imaginea este apocaliptică. Un cap zboară într-o vie din apropiere. Un cap de om... Stâlpul electric aflat la mică distanţă, gros, din beton armat, este îndoit ca o jucărie. Cablurile de electricitate se rup ca aţele de papiotă. Bucăţi din camion sunt aruncate într-o ploaie de resturi ce cade peste tot... la sute de metri distanţă. O Dacie, oprită pe cealaltă parte a drumului, este zdrobită şi îngropată în pământ. Pur şi simplu. O alta făcută praf. Pier imediat. Una dintre maşinile pompierilor se transformă în cimitir pentru soldaţii veniţi să lupte cu focul.

Cei doi tineri jurnalişti pier imediat. O bucată din microfon zboară departe. Şeful de post, sosit la accident, cade zdrobit. În sat sar geamurile de la zeci de case odată cu sute de ţigle de pe acoperiş. Câinii urlă. Lumea înţepeneşte pentru puţin timp. La faţa locului nimeni nu mai mişcă. De fapt, până şi noţiunea de „nimeni” dispare...” (România Liberă, 25 mai 2004).

Potrivit specialiştilor Institutului de Fizică a Pământului, staţia seismică de la Istriţa, aflată la cca. 60 km de Mihăileşti, a înregistrat 2 explozii. Deflagraţiile s-au produs la circa 1 minut şi 8 secunde, una de cealaltă. A doua explozie a avut aceeaşi amplitudine cu cea a unui cutremur vrâncean de 3 grade pe scara Richter.

70

Catastrofa de la Mihăileşti a avut un larg ecou în presa internaţională. Informaţia a fost preluată de publicaţii de pe tot globul, în Australia, Africa de Sud, Bulgaria, China, Canada, S.U.A., precum şi în state europene, printre care Irlanda şi Marea Britanie.

În memoria victimelor a fost ridicat un monument, în anul 2007.

Octavian Paler spunea că „...eroi sunt cei care fac ce

trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe”. La Mihăileşti, pompierii şi-au făcut datoria până la capăt.

Sublocotenent Jianu Nicolae, vârsta 25 ani, născut la 14.11.1979,

în comuna Ruşetu, necăsătorit

Sublocotenent Stan Silviu, vârsta 23 ani, născut la 16.09.1981

în municipiul Buzău, necăsătorit

71

Sublocotenent Manta Valentin-Cezar, vârsta 21 ani, născut la 01.08.1983 în

municipiul Buzău, necăsătorit

Maior Mihalache Doru, vârsta 33 ani, născut la 09.08.1971 în municipiul

Botoşani, căsătorit, fără copii

Sublocotenent Romică Necula, vârsta 35 ani, născut la 16.09.1969

în municipiul Buzău, necăsătorit

Sublocotenent Oprea Florin-Valentin, vârsta 21 ani, născut la 16.10.1983 în

oraş Pogoanele, necăsătorit, seria de

încorporare 26.06.2003

Sublocotenent Medeleanu Georgian, vârsta 21 ani, născut la 09.12.1983 în municipiul Buzău,

necăsătorit, seria de încorporare 09.12.1983

Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I.

73