meridianul cultural romanesc nr. 2

MERIDIANULCULTURAL ROMÂNESC

ROMANIAN CULTURAL MERIDIANMERIDIAN CULTUREL ROUMAIN

Меридиан КУЛЬТУРЫ РУМЫНИИ RUMӒNISCHEN KULTUR MERIDIAN

An I, Nr. 2, aprilie mai iunie 2015Director: Prof. dr. Dumitru V. MARIN

P. Mateescu - Coloana Dorului de Țară C-tin Brâncuși - Coloana Infinitului

Învățămuniidelaalții,săputemînvățapeceicaremereuvin!(D.V.M.)

MERIDIANULCULTURALROMÂNESC‐TRIMESTRIAL‐

Director și editor: prof. dr. Dumitru V. MARIN Redactor șef: Val Andreescu Redactori șefi adjuncți: - comandor Mihai Batog Bujeniță - Iași; dr. ing. Dumitru Brăneanu - Bacău; dr. în istorie Laurențiu Chiriac - Vaslui; dr. în medicină Valeriu Lupu - Vaslui. Secretar de redacție: ec. Anca Moldoveanu Colegiul de redacție: Mihai Apostu: poet - Dodești (Vaslui); Mihaela Băbușanu: expert, poetă - Bacău; Simion Bogdănescu: poet - Bârlad; Constantin Chirilă: dr. ing. - Prisăcani (Iași); Costin Clit: istoric - Huși; Ioan Dănilă: conf. univ. dr., critic literar - Bacău; Cornel Galben: scriitor - Bacău, Mihai Haivas: scriitor - Iași; Ionuț Horeanu: doctorand în istorie - Iași; Alexandru Ionescu: prof. dr., scriitor - București; Emilian Marcu: poet, scriitor - Iași; ing. Sergius Marin - Montreal (Canada); Vicu Merlan: dr., istoric - Huși; Ionel Miron: prof. univ. dr., biolog - Iași; George Stoian: publicist, scriitor - Slobozia (Ialomița); Ben Todică: cineast, scriitor - Melbourne (Australia); Doru Tompea: prof. univ. dr., rector Univ. ,,Petre Andrei” - Iași; Constantin Toma: acad., biolog - Iași; Avram D. Tudosie: dr. ing., monografist - Huși.

Adresă sediu: Str. FRUNZELOR, Nr. 2, Vaslui Tel./ fax redacție: 0235 361 236; 0744 231 380

Email: [email protected]

Meridianul Cultural Românesc, An I, Nr. 2, aprilie ‐mai ‐ iunie 2015 1

MERIDIANULCULTURALROMÂNESC

ROMANIANCULTURALMERIDIANMERIDIANCULTURELROUMAIN

МеридианКУЛЬТУРЫРУМЫНИИ RUMӒNISCHENKULTURMERIDIAN

AnI,Nr.2,aprilie‐mai‐iunie2015Director:Prof.dr.DumitruV.MARIN

VASLUI

P. Mateescu ‐ Coloana Dorului de Țară C‐tin Brâncuși ‐ Coloana Infinitului


„Revistadefațăurmăreștenusădistrugăvise,cisălecreeze!Nugreșimniciodată,visând.”

DumitruV.MARIN


CUPRINS

Editorial: Dumitru V. Marin: Previziune, exagerare sau... asta ne așteaptă! (5)

Studii şi istorie literară: Mihai Batog - Bujeniță: Aspecte narative în studiile lingvistice (basmul) (7) Simion Bogdănescu: O strângere de mână (10) Theodor Codreanu: Akala al-hirr (11) Nică D. Lupu: Regăsirea în natură (13) Valeriu Lupu: Eminescu din perspectiva criticii (II) (15) Ion N. Oprea: O revistă mai altfel, Meridianul Cultural Românesc, Vaslui (19)

Poezie: Petruș Andrei: Am căutat-o-n văile-nflorite (20) Mihai Apostu: Definiție (21) Ioan Baban: Ecouri (22) Gabriela Ana Balan: Eu sunt (23) Simion Bogdănescu: Tuberoze (24) Leonard Ciureanu: Blestem și buze învinețite (25) Calistrat Costin: Orfeu (26) Dorin Cozan: (cum se ucide o lebădă) (27) Iancu Grama: echinocțiile încă nehotărîte (28) Vasile Larco: Vis de acasă (29) Daniela Oatu: Casa de hârtie (30) Dorin Pînzariu: Picură (31) Georgeta Resteman: Speranță, tu ești (32) Florentina Stanciu: Din volumul „Jurnal de șampanie” (33) Alina Tanasă: Incompatibilitate (34) Dan Teodorescu: Mireasma ploilor de vis (35) Vasile Vajoga: Balada plopilor uitați (36)

Sfânta Limbă Românească: Ioan Dănilă: Meridianul, dincolo de majorat (37)

Interviuri: Ben Todică: De vorbă cu Xonia (38) Gheorghe Vasilache: Interviu acordat prof. Vasile Leonte (Colegiul Național „C. Negri”, Galați) (42)

Eveniment cultural: Mihaela Băbușanu: În 15 mai 2015, resortul orei a fost întors la Bacău (45)

Realitatea satului moldav: Val Andreescu: GÂRCENI: Un primar cu har, gospodar și... tânăr pensionar ! (47) Dumitru V. Marin: FOCURI: Cu focul creației, Vasile Macovei, primarul ! (48) Dumitru V. Marin:Prisăcani - Iași: Constantin Chirilă: „Aici e locul meu !” (49)

Dumitru V. Marin: Țuțora - Iași: Primarul Costică Săcăleanu: „n-avem datorii !” (50)

Români pe meridianele lumii: Dan Teodorescu: Din Passau/ Germania: Robert G. Barth photography (51) Dan Teodorescu: Arhitectul şi artistul Eduard Mattes, stabilit de mai mulţi ani în Israel, alături de „MCR” (52) Victor Corbut: Un iconarist: Sculptorul Valeriu Cercel (53)

Eseuri: Ionuț Horeanu: Când independența de idei actuale lipsește (55) Lucian Valeriu Iliescu: Celofanul, vinovat pentru peisajul românesc dezolant (56) Alexandru Ionescu: Alegându-l pe Iohannis președinte... prilej și pentru o discuție despre minorități naționale și cetățenie dublă (57) Constantin Profir: De ce vinul? (60)

Ştiinţă şi Educaţie: Mihai Caba: 150 de ani de la naşterea savantului, DRAGOMIR HURMUZESCU (61) Petruța Chiriac: Mari sunt minunile mediei... Doamne (63) Cornelia Ursu, Mihai Batog Bujeniță: Infrasunetele: particularități și dileme (64) Petru David: Produsele stupului, hrană și medicament (66) Valeriu Gorincioi: „Învățăm democrația prin dezbateri” (68) Ionel Miron: Biomanipularea unui ecosistem lacustru antropic: Lacul Bicaz (69) Theodor Pracsiu: Bibliotecarii școlari și condiția subalternă (71) Ștefan Racovitză: Ecologia în odăjdii (73) Ciprian Iulian Șoptică: Responsabilitatea subiectului cunoscător (77) Constantin Toma: Profesor dr. Ionel Miron la a-80-a aniversare (80) Avram D. Tudosie: Oameni de știință și laureați ai Premiului Nobel - despre Măria Sa, Vinul (82)

Aforisme şi Panseuri: Dorel Schor: Insomnie (85) Panseuri despre copii (86)

Librăria Meridianul: Grigore Codrescu: Capodopera „Pădurea spânzuraților” și un român înstrăinat în Marele Război de-acum un veac (87)


Cornel Galben: Fericirea sub „masca durerii impuse” (88) Cornel Galben: Rămânerea în cuvânt (89)

Comentarii politice: Maria Diana Popescu: Putin taie, Băsescu încasează, Iohannis face permutări, Premiul Nobel pentru pace rămîne orfan (90)

Ridentem dicere verum! Gheorghe Bălăceanu: Sonatul de pe mări (92) Mihai Batog Bujeniţă: Sonetul supunerii pierdute (93) Ștefan Boboc Pungeșteanu: Incursiuni, Partea a-II-a (94) Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ispita tiparului (95) Valeriu Cercel: Coasta lui Adam (97) Ina Simona Cîrlan: Smocul descântat (98) Ina Simona Cîrlan: Natoul, platforma și Sofica (99) Violeta Urdă Cutureanu: Mitul soacrei (100) Madeleine Davidshon: Divorț (101) Eugen Deutsch: Predoslovie (103) Florina Dinescu, Mircea C. Dinescu: Gloriam et in memoriam (104) Ananie Gagniuc: Plante medicinale, altfel cultivate (105) Mihai Haivas: Unei tinere modeste (106) Ioan Hodaș: Răspundeți-mi vă rog! (107) Vasile Larco: Singurică la cules de fragi (108) George Roca: Exerciții de răsucit limba (109) Dorel Schor: Cum era să devin deputat (110) Ioan Toderașcu: Șeful, despre dragoste (111)

Proză: Val Andreescu: XIII. „Nihil sine Deo!” (112) Simion Bogdănescu: Sublimii cercetași (115) Dumitru V. Marin: „ZĂPADA PE FLORI DE CIREȘ în Spațiul pentru iubire”(Fragment) (118) Cosmin Preda: Clepsidra (121) George Stoian: Enigma din strada Matei Basarab (125)

Istorie: Laurențiu Chiriac: Elitele Occidentului Medieval (128) Costin Clit: „Europeanul” hușean Mihai Ralea văzut de Paul Popescu-Neveanu (132) Luminița Cozmei: Orașul Tomis în contextul relațiilor comerciale din Mediterana orientală (Secolele I-III P.Crh.) (134) Vicu Merlan: Pelerinaj național la Mănăstirea Prislop. Fenomenul Arsenie Boca (135) Ion N. Oprea: Adevărata obârșie a poporului român: Alexandru Philippide (...) (137) Ștefan Plugaru: Personalități ale Basarabiei interbelice cu rădăcini vasluiene (139) Ene Vasile Sprîncenatu: Cu şcoala spre civilizaţie - Primele proiecte de reformă şcolară ale lui Spiru Haret (141)

Spiritualitate: Corneliu - Episcopul Hușilor: Dumnezeu aduce omenirii vestea cea bună (143) Radu Marin: Radiestezia și inforenergetica - Istoric (II) (145)

Tinere condeie: (146)

Rânduri despre M.C.R.: Elena Leonte: M.C.R. la Librex (147) Montana (Slănic Moldova) vă așteaptă: (148)

Pagină din lupta anticomunistă: Dumitru V. Marin: Anticomuniștii de la Țepu - Tecuci (II) (149)

Semnal: Dumitru V. Marin: Grupul cultural, științific și valoric de la Podu’ - Bacău (II) (149) Dumitru V. Marin: Academia Bârlădeană 100 (149)

Microfișe pentru istorie: (150)

Cuvânt de lămurire (Dumitru V. Marin) (154)

Istorie în imagini: Gara din Zorleni, lângă Bârlad, județul Vaslui (Dumitru V. Marin) (154)

Poșta redacției: Dumitru V. Marin: Gândurile cele mai bune, de început (155)

RESTITUTIO: Păstorel Teodoreanu: Pentru subtilul... (epigramă) (41)

GRAFICĂ ȘI PICTURĂ: Letiția Oprișan: (114, 127, 136, 140) Robert G. Barth: (51) Gabriela Cucinschi: (9, 59, 67) Eduard Mattes: (52, 91) Nicolae Viziteu: (110, 124)

EPIGRAME ȘI POEZII: Corneliu Brebente: Love story (12) Mihai Caba: El (37) Ioan Hagiu: Căciula (59) Omar Khayam: Ulciorul (60) Ionel Iacob - Bencei: Apicolă (epigramă) (67) George Petrone: Încadrare juridică (epigramă) (70) Girel Barbu: Codrule, codruțule (după M. Eminescu) (76) Heinrich Heine: Dumnezeiește petrecurăm (84) Dan Căpruciu: Vinul ca aliment (84) Gheorghe Gurău: Tratat despre... vin (96) Marius Coge: Delegație (epigramă) (96)


EDITORIAL

Previziune,exageraresau...astaneașteaptă!

Chiar e de prevăzut dispariția Limbii române, când secole, de la formarea ei, se tot păstrează? Discuție lungă și foarte lungă! În perioada de transformare a limbii latine în română, nici vorbă de așa mijloace eficiente de comunicare. Globalizarea înseamnă și unificarea sau cel puțin armonizarea comunicării directe, inteligibile, pragmatice, rar afective! Limbajul sau vocabularul UNIC nu e departe datorită televiziunii și mai ales computerului. Fondul de bază al oricărei limbi este afectat în măsuri diferite iar îmbogățirea limbii se face prin importuri tehnice și ideatice. Nu vor fi multe zeci de ani (nici vorbă de sute) până când urmașii sau urmașii urmașilor noștri vor putea culege doar firișoare din Limba română, ca mineral diamantifer într-un sol universal - hrănitor cu mai puține metafore, mai puține alimente

naturale, mai puțin umanism și mai puțină simțire, și tot în schimbare! Nu noi am alcătuit lumea, dar creația omului, calculatorul și multiplele realizări tehnico - științifice vor remodela comunicarea. Dacă măcar câteva cuvinte românești vor pătrunde în VOCABULARUL de bază INTERNAȚIONAL și tot va fi ceva pentru etnicii români de pretutindeni; cei care vor mai purta dorul specific de azi, vor fi din ce în ce mai puțini, mai ales că vor uita Doina și Luceafărul. Firișoarele de simțire autentică și de limba română vor rămâne și prin M.C.R. Până la urmă asta va fi contribuția acestei generații la menținerea unui neam încă o vreme în parametrii producției lingvistico - metaforice într-o unitate în diversitate! Necesitățile de bază ale ființei umane vor determina un mod de comunicare rapid, eficient, practic dar și sărac - metaforic și imaginativ. Omul este corpul fizic bazat pe combinații materiale care să producă (variabil) elemente spirituale: voință, idei, dragoste, vis. Nu ne putem închipui că nu vor exista întotdeauna posibilitățile umane de comunicare. Așa e ! Dacă dragostea încă nu prea are niște legi, umanismul înseamnă și metaforă, umanitatea înseamnă și creație, toate înseamnă speranță ca alt motor social.

Se impune să reproducem primul nostru cuvânt introductiv:


OREVISTĂDINSPREJURNALISMULCULTURAL

Ce facem noi ! O REVISTĂ ca DOVADA SCHIMBĂRILOR impuse de istoria lumii care influențează evoluția limbii. Este clipa noastră, a celor de astăzi, vii, spre consemnarea stadiului modificărilor în exprimare - scriere - comportament - aspirații. Cred că e și zbaterea unui organism viu (care este limba unui neam) nevoit să lupte pentru „limba veche și-nțeleaptă” invadată din ce în ce mai serios de împrumuturi lingvistice sau tehnice. Acum 100 de ani, Tudor Pamfile consemna (în cărțile lui și în revistele conduse) „firișoare de aur” din folclorul autentic, cel care nicicum n-ar dispărea... (zicea Ov. Desunsianu) dar, care nu mai este astăzi de loc același. Procesul de modernizare de atunci, globalizarea de astăzi impun alte moduri de comunicare deci și alte instrumente lingvistice: o limbă din ce în ce mai conformă cu condițiile politico - economice, deci, mereu alterată, tehnicizată, foarte sigur alta decât acum un secol, în viitor previzibil alta decât cea de azi! Efortul nostru, ar putea fi, însă, nu doar arhivă într-un „joc” al grupului unic și mic de limbi în circulație.

Meridianul Cultural Românesc e astăzi o oglindă a momentului românesc într-un timp al prefacerilor, al creatorilor crescuți eminescian, într-o societate caragialiană cu aspirație blagiană în exprimare personală: talente ale unui mediu și ale unui moment anume: 15 ani din mileniu III! Ce sperăm: O revistă mai altfel, mai vie (venind din multiculturalitate), cu prezențe din toată lumea deci dintre granițele limbii române. Se observă rolul scăzut, astăzi, al Academiei Române (acum un secol încuraja consemnarea folclorului și înființa colecția „din vieața poporului român” + anale) care nu mai e un for, nici forum pentru zecile de publicații și nicidecum pentru miile de „lucrători” pe internetul care devine puternic instrument de modificare. Dacă lumea va fi alta, cum să nu fie și limba de comunicare altceva? Vom salva și noi „firișoare de aur” dintr-un „azi” pe care-l avem?

* Am deschis, deci, un nou front în

bătălia pentru maica noastră LIMBA ROMÂNĂ.

Dumitru V. MARIN


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

ASPECTENARATIVEÎNSTUDIILELINGVISTICE‐BASMUL‐

Studiile lingvistice,

în abordarea aspectelor narative, iau în considerare toate modalităţile de exprimare sub această formă literară sau orală. Ceea ce pentru cazul de faţă ar necesita o explorare extinsă în domeniu şi ar excede mult dimensiunile

unui subiect limitat de spaţiul tipografic. Prin urmare, consider că referirea la un singur aspect al narativului, unul cu rădăcini adânci în cultura omenirii, basmul, este suficientă şi poate deveni chiar edificatoare. Cu atât mai mult cu cât această formă de naraţiune trece de la nivelul oral-folcloric la forme culte în care autori de mare prestigiu din întreaga lume şi-au exersat condeiul. Iar dacă ne gândim şi la cinematografie, cea care, în nenumărate producţii pune în prim plan acest model cultural, iar apoi, în alte genuri de film, introduce simbolistica şi preceptele morale izvorâte tot din această formă arhaică de naraţiune putem spune că avem o plajă largă de posibile referiri, dar şi concluzii, unele chiar deosebit de interesante.

Să pornim însă de la definiţia basmului: Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei. (Wikipedia).

Nici trimiterea la limba slavă şi nici alăturarea basmului cu povestea nu sunt erori de natură să modifice profund ideea de bază, aceea că

basmul este o specie a narativului, iniţial orală, foarte veche. Pentru că vom găsi verbul: a băsni printre arhaismele limbii române având sensul de: a născoci, a inventa, a spune lucruri de necrezut, prin urmare etimologia de provenienţă slavă poate fi pusă în discuţie, dacă cineva ar fi interesat de acest lucru. Însă a suprapune basmul cu povestea este, sunt convins o eroare care ar putea afecta exact rolul şi locul basmului în cultura umană, rol ceva mai puţin înţeles şi, în consecinţă, de multe ori neglijat de cei care abordează problematica.

Afirm aceasta deoarece, frecvent, este ignorat contextul socio-economic în care basmul se presupune că apare, dar în mod sigur circulă, cu prepoderenţă. Avem suficiente mărturii că basmul este una din formele majore de cultură folclorică în Evul Mediu, aşa cum îl considerăm noi europenii, însă informaţii despre basm, concept identic celui luat în discuţie, există dovezi că sunt prezente cu mult mai devreme în culturi mult mai vechi şi chiar îndepărtate geografic, orient, Africa, Australia etc...

Deci se poate afirma că basmul este parte a culturii planetare şi, aşa cum am amintit, circulă într-un context socio-economic în care ştim că omul era preocupat şi chiar acaparat de procurarea celor necesare existenţei, deci, se poate lua în discuţie, lipsa nu numai a timpului necesar reflecţiei asupra problemelor ideatice de tip cultural ci şi o foarte posibilă lipsă de interes pentru aceste aspecte ale vieţii. Observăm că nici în zilele noastre nu se observă o apetenţă pentru creaţie la populaţiile aflate la limita de jos a mijloacelor de existenţă. Şi nu vom lua în discuţie unele aspecte ale naraţiunii care prefigurează, aproape la fel ca literatura de anticipaţie din zilele noastre, referirile la tehnologii şi acţiuni care depăşesc cu mult imaginaţia unui om, oricât de inteligent ar fi el, aflat în stadiul de culegător, agricultor rudimentar, sau chiar vânător. Dar pentru o mai bună aşezare a problemei să recurgem tot la informaţia oferită de sursa Wikipedia:

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul


„circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.

Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, având capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întâlnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.

Şi o ultimă referire, din aceeaşi sursă, la timpul în care basmul îşi concretizează acţiunile dar şi la timpul în care el este vehiculat de naratori care, aşa cum vedem din chiar spusele lor, se pare că au preluat conţinutul de la o sursă mult mai veche, considerată acum ca nefiind de încredere sau doar suspicionată de a fi pus în circulaţie lucruri şi fapte neverosimile, pentru cei ce povestesc dar şi pentru cei care ascultă:

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic.

Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu

percepţia omului modern, există accepţiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte.” Inserţia în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete,/ Mai mincinos cine nu crede.” Sau o formulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut”. Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: „Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă.” (sursa Wikipedia).

Iată deci că studiile nu ignoră vechimea basmului, dar nici nu dezvoltă relaţia dintre nivelul socio-economic şi creativitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că, deşi tangenţiată, problema destul de stranie a existenţei unor fiinţe atestate ştiinţific, uriaşii de exemplu, care nu aveau cum să fie, aşa credem, cunoscuţi creatorului de basm, un om aparţinând totuşi istoriei cunoscute a omenirii, ori a unor mijloace tehnice pe care abia acum le-am putea înţelege, poate genera puternice controverse. Să dăm câteva exemple: Zmeul, o fiinţă care nu se confundă în nici un fel cu balaurul, căpcăunul, uriaşul sau alţi umanoizi, locuieşte pe un tărâm special (dincolo, ţara zmeilor) în nici un caz sub pământ, este o fiinţă cu un puternic sentiment al familiei (fraţi, mamă excesiv de iubitoare, dar şi foarte puternică, autoritară) şi deţine tot felul de posibilităţi de a se deplasa (de regulă în zbor), răpeşte, în scopuri conjugale, femei frumoase


pe care le ţine închise în locuri speciale dar foarte bine utilate (vestitele palate ale zmeilor) sub un control destul de sever. Zmeul nu este o brută, are doar nişte tabieturi, vrea ca masa să-i fie nici caldă nici rece iar pentru asta îşi anunţă soţia din timp (trimite de la distanţă un buzdugan care loveşte într-un anumit fel în poartă) şi în general face notă discordantă cu manierele unui timp în care credem că acestea nu erau chiar norme sociale. Acum am spune că zmeul trimite un SMS, o chestiune banală pentru oricare dintre noi, însă de neimaginat pentru acele vremuri. Şi mai interesant este personajul din Tinereţe fără bătrâneţe, „jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop” o descriere care incită mai ceva decât viziunea lui Iezechel şi care, la o analiză conformă normelor actuale de gândire, ar putea fi un fel de motociclist. Nici cheile zmeului, acelea care ţipă dacă sunt luate de o altă mână nu ne mai surprind acum. Cheile amprentate sunt la fel de banale precum mai sus pomenitele SMS-uri. Maşinile de zburat ale zmeilor, să nu le confundăm cu bidiviul vorbitor al personajului pozitiv, sunt de asemenea de natură să ne uimească. Nu aduc în discuţie paradoxul temporar care ne fascinează în acelaşi basm şi care ne vorbeşte despre un tărâm în care timpul trece altfel dând iluzia unei permanente tinereţi. Şi nici despre apa moartă care cufundă omul într-un somn greu, dar foarte necesar unei intervenţii chirurgicale extreme (recompunerea unui corp dezmembrat) sau a apei vii, singura în măsură, după intervenţie, să readucă la viaţă personajul.

Iar dacă ne referim la mit, aşa cum a ajuns el la noi, ne putem întreba cine sunt înţelepţii centauri (Nessus cel priceput la farmece şi care îl va ucide pe viteazul, dar cam instabilul Herakles, ori Chiron, învăţatul care îl crescuse şi educase pe acelaşi neliniştit Herakles). Pentru că nu putem confunda un simplu călăreţ, foarte frecvent în timpurile istorice, cu aceste personaje fascinante a căror înţelepciune şi cunoştinţe par a fi transmise unor urmaşi nu tocmai vrednici de ele. Dar păsările symfalide prezentate ca un fel de reptile zburătoare mai precis precum pteranosaurus sau ramforincus, fiinţe despre care ştiinţa a luat cunoştinţă abia prin secolul al-XIX-lea?

Desigur lucrurile stranii prezentate în basme nu se opresc aici. Dar chiar şi cele câteva la care ne-am referit pot induce întrebarea: Nu cumva basmul este un depozit de ştiinţe al unei civilizaţii anterioare pe cale de dispariţie, din diferite pricini, depozit transmis potenţialilor urmaşi în aşa fel încât atunci când aceştia vor ajunge la înţelepciune şi îşi vor putea pune întrebări, să găsească şi răspunsuri!? Pentru că şi metoda găsită pentru a face basmul

transmisibil prin timp fără să piardă informaţia indiferent de modificările, inerente, introduse de povestitor sau chiar de instituţii precum cele eclesiastice, evident din necesităţi ideologice, este tulburător de ciudată. Basmul se transmite, de milenii, prin intermediul celui mai simplu, dar şi celui mai eficient mod. Mama, în mod tradiţional, este principalul vector de transmisie, este cea care spune basme copilului până în jurul vârstei de şase-şapte ani. Creierul copilului, indiferent de sex, absoarbe şi reţine aproape integral informaţia apoi, la rândul său copilul devenit adult o va reda viitorilor copii, fără prea multă prelucrare întrucât nici el nu înţelege în totalitate ceea ce povesteşte. Această tehnică, uimitoare prin simplitate nu poate fi însă decât rodul unei cunoaşteri profunde nu numai a speciei ci şi a posibilităţilor fiziologice ale indivizilor acesteia. Cine să fi fost cei care aveau aceste cunoştinţe!?

Este greu de spus, dar în contextul societăţilor civilizate tehnologic, societăţi în care basmul este înlocuit cu alte forme de informare (formare) a copiilor (desene animate, poveşti scrise de povestitori fără profunzime etc...) este predictibilă pierderea unui important depozit de cunoştinţe iniţiatice, posibil potenţiale surse de revoluţii tehnice şi nu numai.

„Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase.”

George Călinescu

Doamnă cu pălărie ‐ Gabriela Cucinschi


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Simion BOGDĂNESCU - Bârlad

Ostrângeredemână

Portretul din apă al miticului Narcis nu-l poate culege nimeni, cu degetele tremurate de parcă ar ridica o tipsie de aur singur dintr-un potop lichid. Ne scapă, astfel, printre falange, esența, vreau să spun! Tot așa imaginea caleidoscopică a personalității domnului profesor doctor Dumitru V. Marin: temperament încrezător, un actant

incomod pentru unii, deschizător de drumuri pietruite cu realitate, dar și de drumuri imaginare, pălmaș, neaoș, neobosit, dar și suveran pe o întinsă arie culturală, rămâne un spirit umanist pentru alții, o figură proeminentă și eminentă. La prima vedere, ne atrag diversele sale preocupări, izvorâte dintr-o energie intelectuală consubstanțială, ce-și are viguroasele rădăcini în matricea sa țărănească, strămoșească din Giurgioana băcăuană, preocupări întreținute din 1958 (anii debutului) și până astăzi, așadar pe o perioadă de 56 de ani! Mai mult de o jumătate de secol! Desigur, în timpul cel absolut contează doar cât o clipă, dar într-o viață de om... așa cum a fost (ca să ni-l asumăm pe omul cu două creiere, Nicolae Iorga), reprezintă un efort considerabil și demn de luat în seamă. Este cercetător folclorist - ,,Tudor Pamfile și revista Ion Creangă” (1998), este romancier - ,,Zăpada pe flori de cireș” (1999), este editor - ,,Tudor Pamfile. Basme” (1976), ,,Vlăstarul” (1990) și M.C.R. (2015), este istoric cultural - ,,Festivalul Național al Umorului ,,Constantin Tănase” (2010), este monografist - ,,Giurgioana - Bacău, Sat - Biserică - Oameni” (2011), este editorialist - ,,Editoriale valabile din vremuri regretabile” (2013), este istoric literar - ,,Cu Eminescu - Dascăl de suflet” (2013), este, mai ales, un reporter de primă mărime - ,,Spirale internaționale - Vasluieni pe spițe din roata istoriei” (2013), ,,Primarii, ca niște oameni acolo, și ei - județul Iași” (2014). Și acum, cartea, îndrăzneață carte, ,,Ceaușescu - ... - Băsescu, Mitterand - Snegur, Iliescu - Lucinscki - Constantinescu, Regele Mihai I - evocări de reporter”, apărută la Editura PIM din dulcele târg al Ieșilor. După un ,,Cuvânt... scurt”, în care își expune țelul său de mândrie gazetărească - de a fi prezent, în certe

împrejurări, alături de marile parsonalități politice românești și se întreabă cu ce se poate alege posibilul cititor din aceste evocări care s-au pierdut în istorie? Se alege, zicem noi, cu niște salvări de la uitare a unor clipe de excepție, a unor gesturi ce se adaugă la profilul general al epocii pe care am străbătut-o și care încă așteaptă să fie clarificată. Ca reporter, D. V. Marin se simte un protejat al destinului că a putut să dea mâna cu personalitățile evocate, că a fost predestinat să fie în preajma lor și să poarte conversații cu acestea. Fără complexe, își recunoaște meritul incontestabil: ,,într-o jumătate de secol, actant și martor... cu muncă, inspirație și noroc, n-a existat moment important în viața județului și țării fără a participa, a acționa sau... după caz, a asista. Îmi doresc doar, să luați la cunoștință.” Luăm... cu luare aminte! Pentru că este singurul ziarist român față în față cu 8 (chiar 9) conducători de stat din ultimii 25 de ani călcând în două milenii, după cum se exprimă. Cartea debutează îndrăzneț pentru astfel de timpuri, pentru că încearcă să-l reabiliteze pe N. Ceaușescu: ,,O mare personalitate anihilează pe numeroase altele (pe câți a scurtat de cap Ștefan cel Mare, să domnească 47 de ani...) și Nicolae Cizmarul nu face excepție. Era temut, respectat, adulat și prețuit iar ordinul lui (șoptit, dar și în Congrese) era lege!” sau ,,Am trăit sentimentul acesta: Ceaușescu mai puternic decât Lenin!”. Dacă pe spații întinse D. V. Marin se arată a fi un distins și percutant reporter, un informator și un formator cultural redutabil, pe zone restrânse, ici-colo izbucnesc virtuțile sale de prozator. Se susțin acestea prin relatări comice, de efect. De pildă, momentul din 21 august 1968, când cu invazia sovietică în Cehoslovacia: ,,Am intrat în dispozitiv de luptă pentru patrie, între Prisăcani și Măcărești, pe malul Prutului cu câte o secure în mână, să respingem... atacul (!). Rușii au dat drumul la tot felul de motoare, noi zicem că-s tancuri, și vreo 4 zile ne-au rupt urechile, sufletele, răbdările; eram mândri să ne apărăm de ruși, dar cu ce... cu securile și ciomegele?” Schițe de portret răsar pe neașteptate. Tot cu efect comic: ,,M-am mirat mereu de unde atâta energie la o uscătură de om, binecunoscut pentru bărbuța lui (barbișon) și cu voce pițigăiată. Emil Constantinescu, președinte al României între 1996 - 2000.” Evocarea secetei (din ’46): excelentă prin notațiile ,,dantești”, ca M. Costin în renumita descriere a invaziei lăcustelor, din ,,Letopisețul Țării Moldovei”, rămâne memorabilă, ca un inel împrejurul unui deget! Domnul D. V. Marin merită de la noi admirație iar de la mine o strângere frățească de mână.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Theodor CODREANU - Huși

AKALAAL‐HIRRVasluianul Val

Andreescu, poet, prozator, jurnalist, este autorul a nouă cărţi, între care partea cea mai consistentă pare a fi ciclul de romane alcătuit din Milenii, anotimpuri şi iubiri, Învierea pământeană şi cel abia ieşit de sub teascuri, Pedeapsa

iubirii, la care se referă prezentele note de lectură. Om de o rară modestie şi discreţie, echilibrat şi omenos, Val Andreescu poate fi acuzat că nu şi-a „strigat” mai tare prezenţa sa de scriitor, ziaristul fiind mai vocal decât prozatorul şi poetul. Totuşi, despre el s-au exprimat colegi de breaslă precum Emilian Marcu, Daniel Corbu, Simion Bogdănescu, Liviu Apetroaie, Theodor Pracsiu, Ioan Baban, Dumitru V. Marin ş.a. Deşi câteva dintre cărţile sale au ajuns şi la mine, nu am găsit răgazul să mă aplec asupra lor, asaltat fiind de propriile proiecte şi, mai ales, de noianul de opuri venite din toate colţurile ţării şi nu numai. Îmi cer, şi de astă dată, iertare faţă de numeroşii scriitori, mulţi dintre ei valoroşi, pe care n-am reuşit să-i citesc şi care au toate motivele din lume să mă judece aspru. Pedeapsa iubirii (Editura PIM, Iaşi, 2015, cu o prefaţă a lui Daniel Corbu) a intrat sub privirile cititorului care sunt, la îndemnul prefaţatorului, care, la drept vorbind, m-a şi incitat prin câteva aprecieri superlative la acest roman, incluzându-l pe Val Andreescu, foarte generos, printre marii romancieri români contemporani. Cam prea mult spus, ceea ce ar putea să-i dăuneze prozatorului, cu tot talentul pe care-l etalează. Îl ştiu pe Daniel Corbu a fi un spirit critic exigent şi am încercat să decriptez entuziasmul său în cazul de faţă.

Scriitura lui Val Andreescu este una consonând cu a vechiului realism obiectiv, fără sofisticări moderniste sau textualist postmoderniste, deşi nu lipsesc întoarcerile cronologice ale planurilor narative, nici indiciile de intertextualitate. Există, ca la Rebreanu, şi o voce auctorială, de fundal, Rică Olaru, alter ego vasluian al scriitorului, evocându-l pe Titu Herdelea. Ancorată în stricta actualitate istorică postdecembristă, povestirea lui Val Andreescu are şi o puternică doză de melodramă, împletită cu elemente

coelhice, ceea ce mă determină să plasez reţeta narativă în genul romance, de mare succes în literatura postmodernistă de consum. Din acest punct de vedere, e de prevăzut ca Pedeapsa iubirii să aibă un real succes de public. Nu ştiu dacă va avea din pricina proastei difuzări a cărţii, în stricta actualitate, nemaivorbind de tirajele confidenţiale.

Dincolo de aceste „fixări în cadru”, Val Andreescu are ştiinţa compoziţiei, din care stridenţele aproape că lipsesc, capacitatea epică de a ţine cititorul „cu sufletul la gură”, beneficiind de un stil alert, în stare să impregneze fraza cu sentimente care se doresc a fi autentice, dramatice, jucării ironice ale destinului-fals-hazard, conform căruia „nimic nu este întâmplător pe pământ, cineva le rostuieşte pe toate!” (p. 119), deviza des invocată de cuplul adamic modern Maria Lemnariu/Amoraş Doinescu. Fascinaţia asupra cititorului vine din străvechiul secret al poveştii, în care se ascunde Archaeus, cum spune Eminescu în celebrul său eseu filosofic: „S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne legănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…”1 În Pedeapsa iubirii, poveştile sunt de dragoste: ale tatălui, senatorul Ştefan Giroveanu (care poartă cu sine „povara” a trei iubiri: ale celor două Anişoare şi a exoticei marocane Amina) şi ale fiului Amoraş (cea tragică a basarabencei Maria şi cea împlinită matrimonial cu fiica enigmaticei Amina, Aalya-Lya-Ly, studenta de la Bordeaux). De altfel, Val Andreescu invocă în roman arheul eminescian, încercând să creeze situaţii şi personaje arhetipale, până la extrema idealizantă a ideii platonice. Am amintit deja că Maria şi Amoraş formează un cuplu adamic, trupurile şi sufletele protagoniştilor (repetiţie cu diferenţă în întâlnirea lui Amoraş cu musulmana Aalya, el devenit universitar cu faimă, la Iaşi, apoi trimis în Franţa să reprezinte Universitatea „Al.I. Cuza”, la o catedră de Limba Română), suflete şi trupuri ţintind către formele perfecte, şi ele eminesciene, ca în insula lui Euthanasius. Comparativ

1 M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 282.


cu formele perfecte eminesciene însă, cele ale lui Val Andreescu par a fi rodul unui entuziasm juvenil romantic, de unde tendinţa spre superlativizare necenzurată.

În pofida aparenţelor, nu Amoraş Doinescu Giroveanu este personajul principal, ci Ştefan Giroveanu, cel care stă sub puterea destinului şi îndrituieşte titlul romanului, Akala Al-Hirr, în araba marocană. Cum a observat şi Daniel Corbu, Val Andreescu are darul de a crea, din puţine tuşe, personaje memorabile: Maria, Aalya, Amina, Ştefan. Protagonistul este un senator de Neamţ, prestigios, foarte bogat, care ascunde însă o viaţă foarte complicată sub semnul iubirii, păcatul extraconjugal cu prima Anişoară iradiind dramatic în raporturile cu soţia, a doua Anişoară, şi cei doi copii, Sorin şi Sorina, stabiliţi undeva în Brazilia. Din legătura cu prima Anişoară s-a născut Amoraş, pe care încearcă să-l recupereze ca tată, în clipa studenţiei ieşene, prin intermediul basarabencei Maria, iubita feciorului său. Ştefan Giroveanu îşi decriptează destinul prin întâlnirile cu prietenului său vasluian, scriitorul Rică Olaru, căruia, altminteri, îi va lăsa moştenire, prin testament, suma de 200 000 de euro pentru a-şi edita cărţile prezente şi viitoare, inclusiv, desigur, pe cele în care este protagonist. „Păcatul originar” al eroului se va extinde asupra tuturor legăturilor afective ale lui Amoraş, culminând cu tragica moarte a Mariei în urma prăbuşirii avionului care o ducea de la Constanţa spre Chişinău. Iar, mai departe, şi asupra legăturii dintre tânărul profesor universitar Amoraş Doinescu Giroveanu cu studenta din Maroc a cărei mamă nu era alta decât Amina, altă dragoste ascunsă a senatorului. Or, descoperirea aceasta, în momentul când Amoraş şi Aalya se cunună într-o biserică ortodoxă din Bordeaux, intră sub incidenţa destinului, a legii musulmane nescrise Akala Al-Hirr, tradiţia sacră condamnând la moarte pe unul dintre actanţi, spre salvarea vieţii celorlalţi. Amina se hotărăşte să-şi asume sacrificiul spre a salva fericirea fiicei şi a lui Amoraş. În tăcere, însă, o va face Ştefan Giroveanu, asumându-şi pedeapsa iubirii. Romanul se sfârşeşte cu deschiderea testamentului lăsat de senator (capitolul al XXIII-lea, intitulat Onoare, sacrificiu şi iubire). Poate prea didahic şi melodramatic, deopotrivă, dar în spiritul coerenţei arhitectonice a naraţiunii. Cert e că prin implicarea simbolismului Akala Al-Hirr romanul depăşeşte condiţia unor simple naraţiuni romantice de dragoste (romance), lăsând perspectiva unor construcţii viitoare deschise „complexelor de profunzime”, singura garanţie a intrării unui prozator în rândul prozatorilor care trec dincolo de gloria unei singure zile.

Love story

Demult, în clasele primare, Am cunoscut o fată care Mi-a dăruit învăţătură Întâia oară-n formă pură. Pe faţa ei citeam iubire, Mai clar ca-n cartea de citire, Şi timpul se oprea din zbor, Pierind cu domnu-învăţător. Fiinţa ei, ca-ntr-un buchet, Strângea întregul alfabet, Cu litere mijind cuminte Dulci începuturi de cuvinte. Avea pe „a” din aluniţă, Şi cei doi „v”, din veveriţă. Un „c” suna din clopoţel Să dea de veste lui „I-mare” Ce sta de pază-n Irinel, Că „s” se-ascunde-n sărutare, Când „f” roşeşte-n flori de ie, Şi „m” la mijloc o mlădie. Pe umeri gingaşi, mici şi moi, Puteam să număr pân-la doi, Şi degeţele delicate Se lasă zece numărate. Din părul ei puteai să ştii Că-s blonde zecile de mii, Şi-n ochi albaştri tăinuit Clipea plus-minus infinit ... Copila, înflorind femeie, Cu-ngăduinţă-a aşteptat Copilul, devenind bărbat, Învăţătura s-o încheie. Aşa, încetul cu încetul, S-a terminat tot alfabetul. Cu literele-acestea iar Se scrie un abecedar, Citit în anii cei târzii, Când vom redeveni copii.

Corneliu Brebente (Tinere condeie)


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Nică D. LUPU - Brănești (Ilfov)

REGĂSIREAÎNNATURĂ

Într-o toamnă lovită amarnic de blesteme, pentru câteva clipe scăpată din atenție de slujitorii Domnului, o buluceală de nori primejdioși s-a aruncat bezmetică și s-a rupt fulgerător pe cerul coborât până în vârful arborilor răsuciți de viforniță, ca o sfârlează neostenită. Spintecăturile nemiloase au fost acompaniate

de trăsnete asurzitoare și fulgere înspăimântătoare, care au lovit violent satele desfășurate pe văile și colinele gălățene.

Printre casele din valea Lozovei s-au dezlănțuit instantaneu puhoaiele turbate ale prăpădului nimicitor și nemilos, asemenea unui tăvălug fantastic rătăcit pe aici de pe meleagurile infernului. În urma lor a rămas un peisaj sinistru, cu vieți imprimate adânc doar în amintiri și în bezna mormintelor, cu dărâmături mutilate jalnic, cu răni zguduitoare, mâluri sufocante și jale nemăsurată…, cu multă jale amețitoare... Unele dintre aceste nenorociri au văzut lumina zilei în paginile romanului URGIA (2014).

Oamenii rămași n-au disperat, nu s-au dat bătuți. Și-au șters lacrimile cu mânecile hainelor ponosite, au înghițit cu noduri amare ofurile și tânguirile, au scrâșnit din dinți și au

continuat să viseze încrezători, însăilând proiecte optimiste. Unele dintre acestea au fost așternute în paginile unui nou roman - REGĂSIREA (2015).

Chiar dacă în amintiri mai răzbat din când în când durerile calvarului groaznic și jalea întunecată a celor care au fost atunci, viața și-a urmat firescul fir al destinului. Noua lucrare este un îndemn ca un slogan de îmbărbătare pentru ,,morții cu morții și vii cu vii…”.

Dintre paginile încă fierbinți, ieșite recent din mașinăriile tiparului, se conturează într-o lumină străvezie, preocupările cotidiene ale localnicilor, cu împliniri îmbucurătoare, dar și cu dezamăgiri

stânjenitoare care ambiționează sufletele umane, pornite pe căi bătucite pentru a da deoparte și a nesocoti tot ceea ce este dincolo de așteptări.

,,Regăsirea” este un roman monografic al lumii satului, cu tentacule firave ce se întind dinspre oraș în regiunea Moldovei de Jos. Sunt reliefate aspecte generale, asemănătoare cu cele ale altor localități românești, dar, uneori, în fața ochilor, se derulează o imaginară peliculă cinematografică, cu înfățișări specifice acestor locuri: preocupări proprii, folclor inedit… Oamenii își cultivă în continuare câmpul cu multă râvnă, visând la roade mănoase, își cresc cu multă grijă animalele pentru asigurarea hranei de fiecare zi, merg la oraș…, dar revin nerăbdători în satul natal unde le sunt împlântate adânc rădăcinile traiului moștenit din vremuri străvechi.

Leonard, un gălățean get-beget, om care a fost puternic impresionat de urmările urgiei netrebnice, a prins drag de liniștea patriarhală și de imaginea câmpurilor pierdute în orizonturile îndepărtate. În îmbrățișări de fată-morgană, după ce trăiește dezamăgirile și perfidia și suferința pierderii locului de muncă, comunicare căzută brutal și năucitor peste trăirile lui, își îndreaptă gândurile spre imaginea unor proiecte tentante, jalonate discret pe meleagurile natale ale Carminei, soția sa și ale socrilor binevoitori. La un moment dat, porțile întreprinderii la care el a lucrat niște ani buni, i se redeschid îmbietoare. Bărbatul e învăluit de tablourile unei dileme năucitoare care-l plimbă între orașul profesiunii atât de dragi lui și satul cu ademeniri tihnite. Într-un final echilibrat și plin de fermitate, s-a hotărât categoric. Își va regăsi dorința de împlinire sufletească alături de localnicii care l-au primit cu brațele deschise.

- ,,…m-am hotărât cât se poate de limpede. De mâine, continuă Leonard, din ce în ce mai încrezător, începând cu ziua care va veni, voi declanșa acțiunile care să vizeze demersurile


necesare pentru apropriatele schimbări din viața mea.

- Pentru ce? Cuvintele sunt insuficient de clare și cam

greu de înțeles tâlcul lor, așa că primarul dorește amănunte.

- Am băut multă apă proaspătă din Cuca și m-am legat sufletește de aceste ținuturi. Cu cât încep mai rapid și dacă totul se va desfășura după cum mi-am imaginat, sper că la toamnă să am terenul pregătit.

La o asemenea veste, cei trei colegi de pahar îl privesc ca pe o ființă aterizată de pe altă constelație.

- Interesantă veste! - Asta da, noutate! - Ce vă uitați așa, continuă el. Am așteptat

întâlnirea de azi pentru a vă aduce la cunoștință o asemenea hotărâre. M-am pregătit cu toată seriozitatea pentru așa ceva. Încerc și eu să amenajez o fermă agricolă pe aceste locuri.”

Visele lui s-au înrădăcinat adânc în mijlocul unei livezi moderne și a unei plantații de trandafiri deosebiți. În acest fel se încadrează și el în convoiul urbanilor care, în ultimul timp au pornit în emigrare pe drumurile rurale unde natura este natură și visele frumoase capătă o formă concretă. Tot în acest fel își dă mâna cu multe suflete metropolitane din vest, în tendința de europenizare a vieții, mai ales la sfârșit de săptămână.

În paginile cărții amintite, se dau răspunsuri la unele deziderate actuale care se întâlnesc în preocupările multor oameni ce au mintea sănătoasă și inima vibrândă. Reținem de această dată doar unele fragmente din fascinația lecturii pentru împlinirea unor personalități distinse: „… încă de atunci când am început să descifrez frumusețea lecturii, i-am admirat cu multă curiozitate și încântare pe prinți și prințese, conți și contese, pe duci și ducese, cosânzene și feți frumoși care, în îndelungatele lor aventuri, ieșeau întotdeauna victorioși..., dar m-am îngrozit, am tremurat și am plâns de spaimă atunci când mă trezeam față în față cu zmeii spurcați, cu balaurii neîndurători și cu animalele înspăimântătoare, cu hoți ticăloși și cu bandiți blestemați… au fost și situații când am lăcrimat amarnic în fața zidului însângerat al renumitei mănăstiri, după care m-am furișat cu inima strânsă pe un picior de plai pentru a asculta un fluieraș de soc cum doinește pe o frumoasă gură de rai și mi-am lăsat sufletul să suspine lângă un ciobănaș tras printr-un inel.

A venit timpul să călătoresc prin lume pe vestitele titanice, deșirând leghe după leghe în jurul pământului..., așa am străbătut înfricoșat junglele… cu tot ce înseamnă aventuri și pericole și m-am înfiorat alături de frami blajini în ținuturile polare, inospitaliere… Am căutat robinsoni prin insule misterioase, i-am descoperit și am rămas un timp cu ei pentru a trăi povești nemaiauzite… Ochii minții au admirat vitejia unor cavaleri și mușchetari la turniruri aristocrate sau pe câmpurile de luptă în timp de război… i-am jelit pe cei căzuți în apropierea șoimăreștenilor și ai jderilor, ai călugărilor și ai grivițenilor curcani, ai mărășeștenilor… Am țipat din răsputeri în fața trădărilor nerușinate și m-am înarmat cu un baltag zdravăn pentru a pedepsi înșelătoria... Am stat în banca școlară împreună cu neastâmpăratul de Nică și cu un Moromete isteț, cu el am urcat pe scenă, la serbare și am ascultat spusele domnului Vucea, ale domnului Trandafir…”

Și bătrânul socru, un cititor deosebit, e convins de importanța lecturii pentru dezghețarea minților umane, spunând uneori cu năduf, atunci când întâlnește persoane speriate de citit: ,,Se scurge ușor viața pe lângă voi și tot proști veți rămâne”. Mulți dintre oamenii satului s-au regăsit în narațiunea care-i reprezintă și și-au manifestat această bucurie cu ocazia lansării romanului REGĂSIREA, într-o zi de sărbătoare culturală de neuitat, în cadrul Căminului cultural din comuna Cuca (14 mai 2015).

„Nu e alta mai frumoasă şi de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor.”

Miron Costin


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Valeriu LUPU - Vaslui

Eminescudinperspectivacriticii(II)(Erorivoiteşitendenţioaseînbiografiaeminesciană

aluiGeorgeCălinescu)„Să judecăm pomul după fructele sale”

Iisus Hristos

Între numeroasele abordări biografice eminesciene, de departe cea mai agreabilă, prin stilul şi caracterul romanţios al scriiturii, este „Viaţa lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, publicată în ediţiile din 1932, 1965, 1973, 1986 şi 1995. Din nefericire, dincolo de

caracterul captivant al lecturii, augmentat şi de calitatea expresiei literare, naraţiunea este umbrită de o sumă de omisiuni şi neadevăruri, susţinute empiric, în ciuda progreselor remarcabile pe care ştiinţele medicale le-au făcut în materie de boală luetică. Aceste omisiuni şi neadevăruri, impuse cu obstinaţie, crează impresia unei tendinţe clare de a transmite în posteritate imaginea unui Eminescu mai mult decât comun, lovit de obscuritatea unei vieţi pline de banalităţi imunde, marcat de fatalitatea unei suferinţe neuropsihice generată de cea mai comună boală lumească a timpului său (luesul şi consecinţa sa - demenţa luetică), cu scopul nedisimulat de a fetişiza şi bagateliza strălucirea geniului culturii noastre, cum altfel? decât prin macularea existenţei sale. În cartea sa „Documente privind adevărul despre boala şi moartea lui Eminescu” (Ed. Malasi, Buc., 2000, pg. 121) marele nostru rapsod şi interpret de romanţe Gheorghe Sărac (autorul primei antologii de romanţe şi lieduri eminesciene), pentru a demonstra cele de mai sus, selectează câteva extrase din opera călinesciană care vădesc cu asupra de măsură acest lucru. Surprins de această situaţie oarecum nefirească, am încercat să demonstrez tendenţiozitatea prin ceea ce se ştia chiar la vremea când Călinescu îşi revizuia ediţiile succesive, din nefericire cu destul de puţină bună credinţă, stârnind astfel în rândul cunoscătorilor legitima întrebare, de ce? Iată extrasele la care Gheorghe Sărac se referă:

1. În pasajul de la pagina 240 „Întocmai ca un dig de lemn putred, care-şi mai propteşte pieptul dospit de acreala umidităţii împotriva mugetelor năvalnice ale mării, lăsându-se străpuns ici şi colo de mici suliţi de apă, conştiinţa lui Eminescu, obosită, mai luptă, câtăva vreme împotriva asaltului tumultuos al imaginaţiei ce voia să rupă zăgazul raţiunii. Neliniştit de spumegarea lăuntrică şi de ideea unei cabale urzită împotrivă-i, acum când toţi îl părăseau spre a pleca la băi, poetul se prinse cu mâinile de Slavici, care şi el bolnav, se pregătea să se ducă la Viena”. Călinescu încearcă, într-o manieră cinică, prezentarea „agoniei morale” pe care o parcurge Eminescu la prima lui criză majoră, soldată cu un derapaj psihotic (după repetate crize minore pe care le-a prezentat anterior, descrise de anturajul său; Ion Slavici, Ion Rusu Şirianul etc), încercând să le pună pe seama infecţiei luetice. În fapt, ceea ce prezenta Eminescu, este tabloul tipic al unui sindrom de epuizare nervoasă la un om a cărui preocupări realizează acea stare de stress permanent prin suprasolicitare psihointelectuală, care, fără repausul zilnic sau periodic necesar pentru refacerea potenţialului nervos, poate declanşa manifestări psihonevrotice; cefalee atroce până la migrenă, agitaţie, tulburări de somn, tulburări de concentrare şi comportament, etc.

Acest tip de suprasolicitare, ce se regăseşte în absolut toate abordările biografice eminesciene, devine devastator şi poate declanşa manifestări psihotice severe, mai ales în familiile în care există o predispoziţie genetică, aşa cum de fapt se întâmplă şi cu familia poetului pe linie maternă (boala Jurăştilor). Contribuie la aceasta şi contextul ostil în care a ajuns să trăiască Eminescu datorită atitudinii sale extrem de critică, exprimată cu perseverenţă în paginile ziarului „Timpul”. Această situaţie va grăbi deznodământul prin angoasa permanentă pe care o va resimţi poetul, sfârşind într-o stare de agitaţie extremă, cu pierderea contactului cu realitatea şi delir de tip maniacal. (Ion Nica - Eminescu -


structură psihosomatică, ed. Eminescu, 1972). De altfel primul diagnostic pus la internarea la „Caritatea” a fost cel de manie acută, caracterizat prin agitaţie psihomotorie, nelinişte, furie, incoerenţă în gândire şi acţiune, delir sistematizat sau nesistematizat, fugă de idei etc.

2. În pasajul de la pagina 303 „Tot deodată se observă la poet o redobândire a voinţei de a scrie care nu l-a mai părăsit. E adevărat că poezia DE CE NU-MI VII, pe care o trimite de aici (Mănăstirea Neamţului. n.n) la Convorbiri literare nu poate fi scrisă acum, prin însuşu conţinutul ei liniştitor. Poetul punea pe hârtie versuri vechi, ştiute pe dinafară, spre a da lumii iliuzia productivităţii sale, făptuind prin aceasta o înduioşătoare fraudă...”. Călinescu comite o eroare de interpretare cu privire la revenirea completă a stării de sănătate după sanatorizarea la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului, contrazicându-se flagrant (bineînţeles din ignoranţă), în afirmaţiile pe care le face. Pentru că profilul psihosomatic al poetului prezentat de Călinescu este croit empiric pe consecinţele neuroluesului, de care în opinia lui ar fi suferit Eminescu, afirmaţia că „se observă la poet o redobândire a voinţei de a scrie care nu l-a mai părăsit” şi „punea pe hârtie versuri vechi, ştiute pe dinafară” este un nonsens pentru că aceste aspecte nu se regăsesc în evoluţia naturală a bolii luetice.

Se ştie că în neurolues (manifestările neuropsihice ale luesului în faza terţiară), mai ales în forma sa cea mai gravă - paralizia generală progresivă (faza quaternară), pe lângă manifestările neurologice tipice (tulburări de coordonare a mişcărilor, pareze şi paralizii, semnul Argyl Robertson – semne pe care orice bolnav având această boală le are şi care nu se regăsesc în patografia eminesciană), prezintă manifestări psihice progresive, fără remisiuni, între care, printre primele care apar, sunt pierderea creativităţii, pierderea progresivă a memoriei şi deopotrivă a voinţei, fără putinţa de a reveni, ceea ce nu se observă la Eminescu, care-şi menţine atât creativitatea, cât şi memoria, alături de voinţă, după cum însuşi Călinescu consemnează prin expresiile de mai sus.

„Conţinutul liniştitor” al poeziei De ce nu-mi vii (scrisă la Mănăstirea Neamţului), se datorează tocmai faptului că este compusă după perioada de agitaţie maniacală cu care fusese internat, cînd starea de linişte face loc unor manifestări melancolice, până la depresie, context în care scrie poate cea mai frumoasă poezie din lirica noastră, pătrunsă în esenţa ei de o dulce şi caldă melancolie pe care poetul o invocă şi o cheamă, ceea

ce, din punct de vedere medical, poate corespunde foarte bine stării postcritice.

Această alternanţă agitaţie-depresie este evocatoare pentru diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă (Ovidiu Vuia - Misterul morţii lui Eminescu, Ed Paco, 1996). Deşi producţia poetică este mai redusă în perioada bolii eminesciene (La Steaua, Kamadeva, piesa Lais, preocupări pentru limba sanscrită, ultimele 55 de versuri din scrisoarea a V-a, Iconarii d-lul Beldiman, Formă şi fond etc) ea arată că atât memoria, creativitatea, cât şi voinţa de a scrie, au rămas intacte, ceea ce nu se întâmplă în boala luetică, unde pierderea acestor funcţii sunt progresive şi ireversibile. 3. Eroarea şi confuzia devin de-a dreptul antiştiinţifice şi tendenţioase în aserţiunile de la pagina 309 „abia ajuns la Botoşani, Eminescu fu din nou învăluit în ceţurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues şi pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să-l limpezească. Acum demenţa misogină şi furibundă dispăruseră, dar le luase locul o abolire gravă, năucă, ce pironea pe poet cu ochii inexpresivi într-un punct mort, făcându-l să mănânce sau să mişte, numai la îndemnul altora. Iov se umpluse iar de răni pe picioare şi o cunună grea de dureri pe cap îl făcea să bănuiască şi una la creier...”. Întâi de toate infecţia nu se face cu lues, ci luesul este o boală care apare ca urmare a infectării organismului cu treponema pallidum, bacterie care produce boala denumită lues, sau sifilis în termeni populari. Deci luesul este o boală şi nu un agent etiologic,

Mai mult, istoria naturală a bolii arată că odată faza septicemică depăşită (luesul secundar) această stare nu se va mai regăsi niciodată în evoluţia bolii, încât descrierea fantezistă a lui Călinescu este din punct de vedere medical ştiinţific de-a dreptul de domeniu ignoranţei (Rusescu Alfred - Pediatria vol II, Ed Did şi Ped, Buc 1965). În această fază (terţiară sau quaternară) în care tulburările neuropsihice apar, bacteria nu se mai găseşte în circulaţia sangvină - ca să producă ceţurile călinesciene - ci este cantonată în ţesuturi, în organe şi sisteme, producând leziuni definitive şi invalidante (Moraru Ion - Anatomie Patologică, vol III, Ed Med Buc, 1980).

Aceste noţiuni elementare erau deja cunoscute încă din 1905, când Schaudinn şi Hoffman descoperă agentul etiologic al luesului şi mai ales din 1913, când Noguchi defineşte paralizia generală progresivă prin prezenţa treponemei în creierul bolnavilor, ceea ce orice specialist în domeniu i-ar fi putut spune biografului, dacă acesta ar fi manifestat un minim interes pentru aflarea


adevărului legat de această boală şi de progresele ştiinţifice realizate între timp, în abordarea ei din punct de vedere medical.

Ceea ce descrie aici Călinescu (Acum demenţa misogină şi furibundă dispăruseră, dar le luase locul o abolire gravă, năucă, ce pironea pe poet...) este alternanţa tipică între perioadele de agitaţie, corespunzătoare maniei, şi depresia profundă care-i urmează (caracteristice psihozei maniaco-depresive - ca manifestare psihotică bipolară), ca la încheierea ciclului să urmeze o perioadă de echilibru în care bolnavul să-şi reia activitatea. Această ameliorare (în fapt remisiune a bolii) este în mod greşit pusă pe seama îngrijirilor acordate de dr Francisc Iszak şi sora poetului Henrieta. „În curând, însă, mulţumită îngrijirilor doctorului Itzac, fu mai bine şi putu să scrie - aşa cel puţin pretindea Henrieta, iar noi credem să înşire pe hârtie, ca de obicei, versuri din memorie - şi să iasă la plimbare cu, pe câmp, la braţ cu soră-sa” (pg. 309).

De reţinut aici că la fiecare revenire, memoria, creativitatea şi voinţa, sunt păstrate, chiar dacă la un nivel mai puţin productiv, ceea ce nu se întâmplă în boala luetică, în care aceste trei atribute sunt afectate progresiv şi definitiv (Ovidiu Vuia - Despre boala şi moartea lui Eminescu-studiu patografic, ed. Paco, Buc, 1997). 4. Aceiaşi eroare comite Călinescu şi la pg. 312 „Pentru că sângele cel rău erumpea pretutindeni pe trup, Eminescu fu adus la Iaşi, acasă la Ştefan Emilian, unde un număr de medici (Otremba, Botez, Filipescu, Negel şi Riegler) consultară pe poet în ziua de 14 iulie şi recomandară tratamentul antiluetic într-o localitate potrivită, În cele din urmă, rămase ca poetul să plece la Halle pentru băi. Însoţit de doctorul Focşa Eminescu porneşte din nou spre străinătate, şi se opreşte laViena o clipă pentru un consult medical cu doctorii Neumann, Nothnagel şi Meinert (nu consemnează rezultatul). Când pe la începutul lui septembrie poetul se întoarce cu o năucire de huruitul roţilor şi oarecari friguri, Henrieta rămase încredinţată că lipsa îngrijirilor sale îl calicise” care de fapt sunt de asemenea aspecte ce contrazic istoria naturală a bolii (vezi mai sus).

Evaluarea diagnostică a celor 5 medici ieşeni (Otremba, Botez, Filipescu, Negel şi Riegler), determină trimiterea poetului în staţiunea Halle pentru tratament antiluetic, pe care însă nu-l va face nici aici, aşa cum nu l-a făcut nici la sanatorizarea anterioară de la Ober Dobling (1883-1884). Aceste cure sunt urmate de fiecare dată de ameliorări

spectaculare, aşa cum s-a întâmplat şi după iarna anului 1886-1887 la Mănăstirea Neamţului, tocmai datorită întreruperii tratamentului cu preparate mercuriale recomandate în doze mari de dr Iszak şi aplicate cu asiduitate de Henrieta.

Am face remarca aici că George Călinescu nu face nici o referire la faptul că cei trei medici vienezi; Neumann, Nothangel şi Meinert, care l-au consultat pe Eminescu la Viena în drumul său spre Halle, resping categoric diagnosticul de lues, ca de altfel şi consultul din 1883 al doctorilor vienezi Obersteiner şi Leidersdorfer, la vremea aceea specialişti de notorietate în neurolues şi psihiatrie, ceea ce-l va face pe doctorul Iszak să renunţe definitiv la tratamentul său. 5. Refractar la ceea ce ştiinţa medicală cunoştea şi aplica cu succes în materie de lues la nivelul anilor 50-60 ai secolului trecut, Călinescu, în mod vădit interesat, rămâne încorsetat în incertitudinile contemporanilor lui Eminescu, selectând tendenţios acele date care să-l compromită pe Eminescu în faţa posterităţii, fără să realizeze, în ignoranţa lui medicală, că prin ceea ce prezenta aducea contraargumente tocmai teoriei sale. Astfel la pagina 312 Călinescu scrie „De acum încolo însă Eminescu era limpezit la cap şi putea să scrie. Multe din scrisorile Hanrietei către d-na Emilian sunt compuse de poet şi semnate de Henrieta, care se simţea mândră de secretarul ei. Iată, de pildă, ce găsea cu cale să răspundă în stil într-adins naiv, pentru soră-sa, d-rei Emilian, care se afla la Paris” Urmează un fragment de scrisoare care ni-l prezintă pe Eminescu perfect lucid, capabil să compună coerent, făcând judecăţi de valoare privind caracterul francezilor, moda şi contribuţia însemnată a acestui popor pe terenul artelor şi ştiinţelor, ca să nu mai vorbim de realităţile politice ale timpului pe care Eminescu le cunoştea şi interpreta în maniera-i cunoscută.

Forţat să recunoască aceste reveniri spectaculare, în care creativitatea, memoria şi afectivitatea se prezintă ca intacte, Călinescu va contrazice însăşi esenţa bolii luetice în care, tocmai aceste capacităţi se degradează progresiv şi ireversibil, fără putinţă de ameliorare sau revenire. Mai mult, Eminescu se va plânge de inactivitate, cerându-i cu insistenţă lui Maiorescu „lada lui” pentru a pregăti o nouă ediţie a poeziilor sale în vederea publicării, ceea ce dovedeşte voinţa lucidă, subordonată unui scop, capacitate de asemenea în degradare progresivă şi ireversibilă în demenţa luetică.


Un asemenea exemplu vom găsi la pagina 317 „Eminescu îmbrăcat cu îngrijire şi în ţinută solemnă, se aşază la masa de lucru a Junimii din casa lui Maiorescu şi citi cu glas vibrant şi bine scandat piesa în versuri Lais” exemplu care arată voinţa poetului în a avea o viaţă socială, aspect ce lipseşte cu desăvârşire în paralizia generală progresivă de natură luetică pe care o susţine Călinescu. În aceiaşi ideie, prezenţa unei memorii intacte care-i permiteau lui Eminescu adevărate recitaluri din antici şi clasici, ca să nu mai vorbim de readucerea în memorie a „unor creaţii mai vechi” sunt realităţi care în neurolues nu se regăsesc, tocmai datorită degradării ireversibile a memoriei. Mai mult, contribuţiile la gazeta „Fântâna Blanduziei”, traducerea piesei Lais din lirica franceză într-o viziune şi stil tipic eminescian, scrisorile din această perioadă către Veronica Micle (publicate în anul 2000), arată un Eminescu creativ, chiar dacă la parametri mai reduşi, funcţie care se pierde de asemenea ireversibil în neurolues. 6. Piesa în versuri Lais este considerată de Călinescu o banală traducere după „Le joueur de flute” de Emile Augier (pg 317); ...”cumpărată de direcţiunea Teatrului Naţional cu 50 lei, nu era decât o traducere după Le joueur de flute a lui Emile Augier şi o dovadă de confuziunea minţii poetului, dacă într-adevăr a prezentat-o ca originală”, incertă ca localizare în timp, deşi analiza stilistică arată diferenţe fundamentale prin folosirea versului troheic de 15-16 silabe şi nu de 11 silabe cum este în originalul francez sau în traducerea germană a lui Saar.

Mai mult, aici Eminescu îşi dezvoltă propriile trăiri (împăcarea cu Veronica) folosind din originalul piesei doar tema şi eroii (Lais şi Chalkidias), prin urmare, afirmaţia lui Nicolae Petraşcu că ar fi fost scrisă în 1888 (anul prezentării sale la Junimea), exprimă purul adevăr (Ovidiu Vuia - „Lais” o nouă enigmă sau o nouă dovadă? Din Gh Sărac - În apărarea lui Eminescu, Ed. Biharia Internaţional, 2014).

Am adăuga aici şi portretul dezagreabil de femeie fatală pe care misoginismul călinescian îl face Veronicăi Micle (muza de o viaţă a poetului). „Sub unghiul acestor consideraţii, faţa prelungă cu buze subţiri şi supte a Veronicăi, aşa cum ne-o arată unele fotografii, se luminează de un zâmbet interior, şi lividitatea ce-i urâţeşte fizionomia aduce un văl de suferinţă care o face simpatică”. Călinescu face abstracţie de faptul că dincolo de admiraţia şi dragostea pentru poet, Veronica nu i-a supravieţuit, curmându-şi viaţa în a 50-a zi după moartea

poetului, intrând astfel în rândul cuplurilor celebre ale literaturii universale; Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Paolo şi Francesca etc. 7. Nu mai puţine semne de întrebare ridică omisiunile intenţionate pe care G. Călinescu le face atunci când este vorba de terapia mercurială prelungită şi intempestivă care i se aplică poetului la ultima internare în sanatoriul Dr Sutzo, deşi a avut la îndemână raportul Dr. Vineş, (Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu - România medicală, Buc, 1931) sau când este vorba de autopsia poetului din materialul profesorului George Potra publicat în 1934 (Mihail Eminescu, cauzele morţii sale, Studiu, Buc, Ed Lit „Cultura Poporului” 1934) şi care ar aparţine Dr. Tomescu, unul din cei patru medici care l-au îngrijit pe Eminescu la Caritatea. 8. Deşi George Călinescu, sub aspect literar, descrie într-un chip atrăgător viaţa şi opera marelui Eminescu, prin omisiunile voite şi inadvertenţele pe alocuri impardonabile, ridică suspiciunea îndreptăţită că prezentarea omului Eminescu este voit distorsionată, ca un compromis pe care Călinescu îl face conjunctural, din motive personale sau impus de forţe obscure, cu intenţia vădită de a discredita cultura noastră, compromiţându-i cel mai autentic simbol - Eminescu.

Tentativa devine şi mai evidentă atunci când opera călinesciană este declarată drept „operă fundamentală pentru biografia eminesciană” (!), „model pentru toţi istoricii literari” (!), „bibliografie şcolară obligatorie” (!) şi este tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională (vezi coperta 2 la; George Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed Saeculum I.O. Buc, 1995). Şi atunci întrebarea Qui Prodest? Şi cine sunt acei care prin propagarea neadevărurilor ţin să propulseze în posteritate o imagine denaturată a celui mai autentic român pe care l-a avut cultura şi istoria noastră? (vezi revista Arheu, ian., 2015)

Aş încheia prin ceea ce George Potra spunea în studiul său din 1934 „Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm” Din nefericire corul contestatarilor, detractorilor şi demolatorilor încă îşi mai fâlfâe aripile funeste asupra memoriei geniului culturii noastre. De aici şi datoria noastră de a-l cinsti şi a-l apăra ca pe un sanctuar al cugetului nostru, în care noi şi urmaşii noştri ne vom regăsi de-a pururi.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Ioan N. OPREA - Iași

Orevistămaialtfel:MeridianulCulturalRomânesc,Vaslui

„Despre jurnalismul cultural” se spunea în unanimitate la consfătuirea organizată şi desfăşurată de revista contemporană ieşeană „Timpul” în cadrul Festivalului internațional de literatură şi traducere (FILIT), Iaşi, 2014, că „s-a deprofesionalizat”, iar în ceea ce priveşte revistele culturale s-a

emis părerea că „trebuie să ne scoatem din cap părerea că ar forma oamenii”, „o revistă culturală nu formează pe nimeni”, de vreme ce „facem revistele fără să ştim exact ce vor cititorii de la noi”, a susţinut Marius Chivu, el însuşi scriitor şi publicist. Părere total greşită, susţin în unanimitate cititorii care combat asemenea lecţii. Însăşi publicistica prezentă confirmă că totul depinde de condeiul care ştie ce vrea cititorul şi lucrează servindu-l, oferindu-i ce trebuie. „Revista „Timpul” şi-a lansat noua platformă”, anunţă Ziarul de Iaşi (17 martie 2015) subliniind că „evenimentul marchează împlinirea a 139 de ani de la fondarea acestei publicaţii cu valoare istorică”, prezentându-ne viziunea editorială, „cu rubrici de actualitate culturală, evenimente, recomandări de carte, film şi teatru”, deci în cunoştinţă de ce-i necesar cititorului. O nouă viziune redacţională faţă de ce era cu 3-4 luni în urmă, s-ar întreba participanţii la evenimentul discutat sau cititorii, interesaţi de ancheta noastră?! O revistă mai altfel, - cu studii şi istorie literară, poezie, proză, teatru, eseuri, ştiinţă şi educaţie, aforisme şi panseuri, comentarii politice, pagini din lupta anticomunistă, opinii, fişe de autori, spiritualitate, momente din bătălia pentru apărarea limbii române - îşi anunţă Meridianul Cultural Românesc apariţia primului număr, ianuarie - februarie - martie, trimestrial, 2015, Vaslui, director şi editor prof. dr. Dumitru V. Marin, redactor - şef Val Andreescu, cu difuzare entuziastă în 4 continente - Europa, Africa, Australia, America - în peste 20 de mari oraşe ale lumii - Montreal, New York, Sidney, Ierusalim, Paris, Geneva, Roma, Stuttgart, Passau etc. Prezentându-ni-o ca o „revistă dinspre jurnalismul cultural”, directorul şi editorul ei, pornind de la „dovada schimbărilor care influenţează evoluţia

limbii”, susţine că a venit „clipa noastră, a celor de astăzi, vii, spre consemnarea stadiului modificărilor în exprimare - scriere - comportament - aspiraţii”, (şi trebuie) să ne zbatem pentru apărarea limbii neamului, „limba veche şi-nţeleaptă”, „invadată din ce în ce mai serios de împrumuturi lingvistice sau tehnice”, neconforme. Reţinând că procesul de modernizare - de-acum o sută de ani -, globalizarea de astăzi impun alte moduri de comunicare, deci şi alte instrumente lingvistice - o limbă din ce în ce mai conformă cu condiţiile politico-economice, deci, mereu alterată, tehnicizată, foarte sigur alta decât acum un secol, în viitor previzibil alta decât cea de azi! - domnul Dumitru V. Marin prezintă ce vor să facă la Vaslui „deschizătorii noului front în bătălia pentru maica noastră limba romînă”: „Meridianul Cultural Românesc e astăzi o oglindă a momentului românesc într-un timp al prefacerilor, a creatorilor crescuţi eminescian, într-o societate caragialiană cu aspiraţie blagiană în exprimare personală: talente ale unui mediu şi ale unui moment anume, 15 ani din mileniul III!” Editorii se gândesc şi speră la o revistă mai altfel, mai vie, cu prezenţe din toată lumea, în care ar vrea ca pe linia multiculturalismului novator până şi Academia Română, cum făcea cândva, să încurajeze cultura şi ştiinţa, pornind de la ce este folclorul românesc, mereu lecţie pentru limba română, dar cu întrebarea firească a momentului: „vom salva şi noi „firişoare de aur” dintr-un „azi” pe care-l avem?”. Răspunsul la îngrijorarea afişată îl dă în revistă universitarul Ioan Dănilă de la Bacău care ne asigură că se munceşte! (p. 22) Meridianul Cultural Românesc, o revistă cu unic grad de universalitate, plecată în ianuarie - februarie - martie 2015 de la Vaslui (plecat-am 9 din Vaslui...), sediul Grupului de presă care susţine TVV. Ro, Unison Radio Bârlad - eter şi online, ziarul Meridianul - tipografic şi online, acum şi revista de cultură citată, însă, administrată de Societatea nonprofit UJPI ECOMAR, Vaslui, la primul său număr, 152 de pagini, este o reuşită. Frumos, bogat şi cu gust ilustrată, revista cu cele 92 de semnături de autori, proză şi poezie, în forme literare divers prezentate, poate pretinde justificat - educă şi formează oameni. Să o căutăm şi să o citim!


POEZIE Petruș ANDREI - Vaslui

Am dăltuit şi eu … Am dăltuit şi eu o Galatee Şi m-am rugat de Domnul să-i dea viaţă Şi iată că-ntr-o bună dimineaţă Ea întrupată-a fost într-o femeie. Privirea ei nu mai era de gheaţă Că-n ochi îi strălucea câte-o scânteie Şi-alături nu putea nimic să-i steie De parcă-un înger eu aveam în faţă. De-atunci, ea mi-i mai mult de jumătate Că este-un monument de bunătate Şi, cât trăiesc, n-am să mai fac o alta. De când eu stau cu Doamna mea în casă Şi-mi face orice clipă mai frumoasă, Mă uit senin cum rugineşte dalta.

Am căutat-o-n văile-nflorite Am căutat-o-n văile-nflorite Şi în poieni cât mai îndepărtate, Pe dealuri sau coline argintate Ori prin păduri de gânduri troienite. Eu îmi păstram simţirile curate Ca de împărtăşanie gătite, Ţinute înadins neprihănite Şi-n strai de cununie îmbrăcate Dar n-am aflat floarea de colţi niciunde, De-atât amar de vreme se ascunde Iar căutările mi-s toate irosite Şi-am început ca să cutreier munţii - Întâi pe-aceia dindărătul frunţii - Şi am aflat-o-n culmi înzăpezite.

Ne plouă iarăşi … Ne plouă iarăşi peste amintire Şi bruma cade pe a vârstei floare, Tot mai arar un semn de zi cu soare Ori vestitor cu steag de primenire. Tot mai aprins cuvântul care doare, Din ce a fost în plină strălucire Abia rămâne câte-o licărire În plânsul mut al stelei căzătoare. Se-ntâmplă-ntr-o poveste de iubire Să fie un moment de rătăcire Când dragostea în ură se preface Dar „iarna vrajbei noastre” e-ntreruptă Iar, drept dovadă, eu renunţ la luptă Şi îţi trimit un porumbel de pace.

Mai zi-mi un cântec … Mai zi-mi un cântec de demult, cobzare, Şi fă izvorul lacrimii să-mi sece, Cu mine încă-o noapte mai petrece Şi mai rosteşte-o ultimă cântare Deasupra noastră luna tristă trece Iluminând a norilor cărare C-o albă şi plăpândă lumânare Şi-octombrie se face tot mai rece. Mai cântă-mi despre dragoste şi moarte Că eu am să mă duc până departe Şi nimeni n-o să ştie până unde. Doar ţie numai îţi voi spune-anume Să ştii ceea ce nu va şti o lume Şi eu tot într-un cânt mă voi ascunde.

„Nu cere poeziei sentimentalism. Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu un ritm şi o muzică - iată poezia !”

Theophile Gautier


POEZIE Mihai APOSTU - Vaslui

DEFINIȚIE Odată…, am fost întrebat ce este iubirea. Am ezitat o clipă, pentru că este o întrebare în care trebuie mai întâi să trăiești… Apoi puțin câte puțin am separat iubirea de fericire, puțin câte puțin, am împerecheat starea cu visul și am încercat să răspund dincolo de o definiție:

Să ne imaginăm un el și o ea. Să ne imaginăm o noapte, o lumânare la lumina căreia se poate observa respirația, o muzica ancestrală, un sărut pe umăr, o mângâiere pe obrazul stâng… musai un sărut pe lobul drept al urechii și apoi un dans, un dans desprins din geneză în care mâinile erau împrumutate celuilalt, în care ochii se deschideau brusc și se închideau la fel de brusc. Un dans planetar în care se unduiau doar sentimentele. Nu exista lumină dar nu exista nici întuneric,

nu exista rece dar nu exista nici cald… și atunci cele patru brațe căutau trupul celuilalt, fiecare braț imprima stigmatul iubirii pe celălalt trup. Și a apărut un flash…, al lui, și apoi alt flash, al ei… cele două (s)clipiri au alungat s-ul spirală… s-au ridicat și s-au unit într-o clipire. Pentru o clipă universul s-a oprit! Apoi mâinile s-au desprins. Au apărut două zâmbete și apoi amândoi au mimat din priviri cuvântul MULȚUMESC.

Nici un cuvânt în plus sau în minus, nici o stare de letargie, nici o lacrimă Și mi-am zis că iubirea nu trebuie vorbită Și i-am zis că iubirea este sau nu este. Atât ! Apoi s-a scris acest poem, apoi s-a citit acest poem. Am introdus iubirea în definiția fericirii și am plecat să petrec sfârșitul lumii.

EU ŞI CUVINTELE De când mă ştiu mi-am învăţat cuvintele Să meargă, să vorbească, să spere - Aproape am ajuns să mă confund cu ele; Când sunt stingher şi ele sunt stinghere. Îmi serveam prietenii cu câte un cuvânt; Seara mă hrăneam cu ele la masă, Până când s-au răzbunat Alungându-mă treptat din casă. De când mă ştiu mi-am învăţat cuvintele; Acum cuvintele mă sugrumă - Intenţionat le-am lăsat să spere, Tot eu le distrug până la urmă.

AMURG TRANSCENDENT La ora aceasta se nasc universuri, Se închid amintiri în safeuri, Întunericul nopţii se lasă simetric Formând indiscrete tablouri. Zăpada trăirii se avântă în beznă Atrasă de focuri neumblate, Doar lacrimi fug înapoi spre origini Spălând amintiri trucate. La ora aceasta se nasc universuri, Cei mici nici nu ştiu ce se-ntâmplă, Cei mari îşi duc toată viaţa în versuri Ţinând pumnii strânşi pe sub tâmplă. Se întâmplă minuni la ora tăcerii – Nimic nu se iartă în clipa cerească, Clipele numai minuni germinează Universuri lăsând să se nască.


POEZIE Ioan BABAN - Vaslui

ECOURI

VI parcă răsună glasul a văzduh şi hoinăreşte printre reci planete când sufletul secătuit de duh stă lipit ca ceasul de perete; poate ar trebui să-mi amintesc de ultimele zări neprihănite când cercetam ţinutul nefiresc ca navele oceane răzvrătite; dar cum hotarul stă înţelenit iar dincolo de el zâmbesc tăceri din talpa gliei până în zenit mă dojeneşte ziua cea de ieri; e mult? puţin? o scurtă veşnicie lipită pe o uşă viitoare ce-a ruginit ca foaia de hârtie pe care-un gând răzlez cere intrare.

XIV seara deseori mă plimb pe stradă ca-ntr-un spaţiu gol de infinit când prin raza aspră de zăpadă îmi purific sufletul trudit unde să mai merg atâtea drumuri adunate într-un ghem obscur când în zarea deasă de amurguri mă-nconjoară-atâta împrejur am în buzunar o depărtare rebegită ca un om sărac ce-a uitat de mult că mai e soare unde paşii nici nu se mai fac în desagă vântul râde-n şoapte fluieră prin haos precum un ecou ultima scânteie peste miazănoapte ca să lumineze unicul tablou...

XVI se înveşmântă sufletul din mine cu alte straie, nu de împrumut, poate din croitoriile divine de la temelia altui început; se-opreşte răsuflarea-n galaxii unde nu sunt puncte cardinale ci doar dimineţi paradoxale risipite-n stranii agonii; strai de suflet poate-o să găsesc chiar de-i veşnicia ruptă ca o zdreanţă de fiorul cel dumnezeiesc rămas totuşi ultima speranţă; nu se-ntrezăreşte vreo mutare-n astre şi sufletul rămâne doar cuvânt colindă prin veciile sihastre ori nu-i decât o palmă de pământ…

XXXV şi Dumnezeu a scris o carte în care şi-a imaginat că de la El până departe o lume-noată în păcat; şi s-a gândit că vine-o vreme din veşnicie la soroc când prin ecouri de blesteme iubirea nu mai are loc; un pom sădit, o carte scrisă i-asemeni unui colţ de lume ce s-a născut pe zarea ninsă din nişte prea sfinţite spume şi-aşteaptă-o binecuvântare a celui ce veghează Sus împrejmuit mereu de soare şi-n Răsărit şi în Apus…

XVII din ceea ce sunt poate nici nu este e o amăgire tot ce e în jur pot fi un crâmpei rar dintr-o poveste ori poate-o uitare dintr-un clar-obscur… nimic nu e sigur dintr-un curcubeu e o tăinuire pusă prea departe dacă vreau să pipăi poala unui zeu întâmplarea este scrisă într-o carte… poate că nici steaua care-a răsărit când lumina nopţii s-a-nfipt în sprânceană chiar dacă se vede nu s-a plămădit ci e doar prezentă-n cartea năzdrăvană… mă găsesc în pagini îmbrăcat cu foc pus de autorul lumii într-o joacă şi eu cred, naivul, c-am avut noroc să calc în grădina paradiziacă…

„Poezia este un limbaj redus la esenţele lui.”

Ezra Pound


POEZIE Gabriela Ana BALAN - Bârlad

EU SUNT Eu sunt Cine ştie ce Dumnezeu voi fi fără tine Cine ştie ce crede Dumnezeu despre mine Timpul, numai el e rău cu mine Altădată îmi dăruia dantele Mă învăluia în ele Azi îmi trimite franjuri de prin stele Săruturi rupte, îmbrăţişări împrăştiate Clipe grele Se spulberă mai iute ca un fulg Şi sunt ce sunt tot fără tine Şi timpul nici nu vrea Să fie bun cu mine

JURĂMINTE La început a fost cuvântul. El i-a spus: „îţi dăruiesc Trupul meu, să fim Una cu pământul”. Ea i-a răspuns: „primeşte-mi Sufletul, să fim Un singur cer”. În clipa următoare, Dumnezeu A făcut cerul şi pământul După chipul lui Şi asemănarea ei.

VIOARA Teribile pretenţii aveţi, Doamnă: Să cânte lebăda o singură dată Înainte să moară!

Protestez, îi dăruiesc lebedei mele O vioară Cu tot cu orchestră şi soprană

Te-am învins Pentru a doua oară Doamnă Moarte!

VALIZA CU MELCI Mă trimite cu un geamantan de cărţi prăfuite în hăul de la marginea lumii Vrăjitoarea voodoo m-a plătit cu câteva cuvinte Furate din cărţile sfinte Crede că habar nu am, eu ştiu că în valiză Sunt suflete rătăcite, după mirosul de păcat caut un şarpe să le înghită Eu nici nu locuiesc pe strada aceasta Nu mă huliţi m-am împiedicat de ziduri reci de nepăsare Vai, din geamantan se împrăştie mii de melci m-a păcălit a naibii vrăjitoare credea că îmi găsesc iubirea? sfârşitul? pe aici eu credeam că voi semăna cuvinte la marginea lumii, un soi de seminţe fermecate, vor creşte într-un an cât o carte bine că azi am împrăştiat melci, nu moarte

RĂSĂRITUL MEU

La răsărit de mine Acolo unde Trandafirii au puf de lebădă şi lebedele spini În templul cuvintelor fierbinţi Suspini, aştepţi reîncarnare divină ieşit dintr-o candelă cu diplomă de înger vino acordează-mi viorile Să nu cântăm fals în simfonia foamei Luminează-mi cărările suflă-mi Noroc în coşul palmei Nu mă mai duce spre nord Nu-mi stă bine cu muşchi Şi euglene pe şira spinării Am ochii verzi din algele mării Din sudurile transparente Doar tu eşti de vină Că lebedele au spini Trandafirii puf şi îngerii suspină Când trec cuvintele mele Fierbinţi în loc de lumină


POEZIE Simion BOGDĂNESCU - Bârlad

Tuberoze Nu de copilărie mi-a fost teamă, ea încă plînge gardurile nimănui după sfioase tuberoze, sfioase tuberoze în care vinele morţilor încearcă din nou să tresară în soare. Nu de adolescenţă mi-a fost frică, ea încă mai culege valuri ca şi cum ar aduna vreascuri dintr-o pădure pierdută în care vinele morţilor se suie, se suie încet. Nu de maturitate mi-a fost frică, ea încă se uită cu ochi de peşte la sarbede lespezi pe lîngă care ofilesc firele de nisip din vulcan şi sfioasele tuberoze, sfioasele tuberoze în care vinele morţilor îmi sînt mai dragi decît tot ce am scris ... De bătrîneţe mi-e frică, de cîrja ei meschină simulînd o meschină cruce, mergînd grotesc spre-o meschină cruce în timp ce scriu prin creierul şerpilor nervurile unor vechi tuberoze.

Monedă falsă

Mi-e greu să-ţi spun de ce-am plecat de-acasă, Cînd lîngă geam mă ocroteau castanii; La capătul de drum mă strigă anii, Vor să mă cumpere cu o monedă falsă. Dar dacă nu plecam să cumpăr lună Şi nu voiam să scape cumpăna din mine Şi murmurele ploii s-adune-n jgheab suspine, Fereastra suferă, cu inima împreună. C-aşa e scris poverii. O vară se scufundă în marmura fîntînii ce-o îndrăgii aiure, ca să-mi închege lacrima din gît, secure azi las doar frica-n suflet să mă vîndă.

Cu numele meu Altcineva merge cu numele meu, Altcineva trage la edec sub numele meu,

Atcineva aprinde o ploaie avară pe numele meu. În pribegia de sine a numelui meu Altcineva arunca Două zaruri în vid, Altcineva împrăştie zaruri Pe numele meu, Altcineva singur ciopleşte Zaruri din os de frică de iepure cu şase ochi, cu doisprezece ochi uitîndu-se la numele meu- Poeţii sînt aproape de Dumnezeu ca lacrima de pleoapa unui melc!

Sonet 1 Ce grîu călugăr seara mă îneacă? La veghe-n grindă cariul a-ncetat Unde s-ascund păstaia asta seacă ce-i trupul ce-o să-mi fie îngropat? Nu-i sabie de suflet fără teacă, dar tot există mila de bărbat, Dorită şi tocită ca să tacă singurătatea s-a uscat în pat. Se clatină părerea peste lanuri şi n-are luna un mormînt al ei, Tămîia izbăvită de elanuri şi cariu-n crin, sunare de cercei. Ce grîu călugăr tînguie în clanuri? Şi mă înec în fum de stînjenei.

„Poezia este o religie fără speranţă.”

JeanCocteau


POEZIE Leonard CIUREANU - Roma (Italia)

BLESTEM ȘI BUZE ÎNVINEȚITE O, Afrodita zeița frumuseții păcătoase. În Ares umbrele se luptă neîncetat. Mânia lui Ahile încolțește-n carne pe oase. Agamemnon, Menelau și toți aheii din regat zidul vorbelor spărgându-se în vânt Ulise, Diomede și Hector ocrotiți de zei Cu buze învinețite de pământ Pământul mama captivitate groapă cu lei Bonne nuit papa ai navigat pe fluviul Heraclit Azi dormi tată sub lespedea uitării. Qu’est-ce qu’il y a piele, buze, plăcere vis domestic rănit chip de lut în buza zării ?

TE BUCURI ? Te bucuri la cheremurile îngerilor care se hlizesc ? Clepsidra urlă-n van. Pe mai departe rătăcesc. Moare în mine timpul profan ? O clipă doar și sentimentele curg prin peniță iară. Cerneala spală noaptea în călimară. De dragul tău aștept Ca să dau chix. Orologiul bate în mine Unu fix.

FOCUL Nopți și zile în grabă ard. Vântul șuieră în portiță iar Eu îs mahmur pe bulevard. Cine zvârle inima pe jar ? Iarăși crângul acru de cuvinte arde-ncolăcit în flăcări vii. Birul sufletului urmărind morminte Se pierde în nimicnicii ? În toate, Zeus, ard păcate, dar unde-i dorința mirosind a fum, a soartei mereu insomnii înstelate? Tremuri de vise realitate de scrum ! Prin bordei de silabe uscate Clipă vadană, satană Se freacă în beznă arată Prin a cărnurilor hrană. STOICISM

Eu am fost dizident într-un oraș necunoscut, Tu ai fost bolnavă Rătăcirilor mele. El a suportat cu stoicism Nopți și zile de cenușă. Ea nu era atunci În sala de așteptare. Noi, voi, ei și ele trebuie neapărat să fim dizidenți într-un oraș cunoscut în lume?

SUFLETUL FRIPT Abia îmi mai trag sufletul fript pe jar din al hățurilor cântar. Strein și făr’de rost. La târgul proștilor am fost îndepărtat îmi băgau pumnul în gură Iepurile pe arătură învăț să-ndur și să aștept. Cu răni pe limbă și în piept eu însumi sunt în tine eu. La poalele Olimpului sub talpa unui zeu ?

ABSENȚĂ

Poate mergi după cai verzi Pe pereții cafenii. În repaos bleagă clipă umbli prin mine absență pe străzile pustii.

Și mi-am băut toată singurătatea din aripă, am mușcat așa cum vântul mușcă în zadar la porțile tăcerii. E amar?


POEZIE Calistrat COSTIN - Bacău

ORFEU Prinţ trac, vlăstar de muză, îmblânzitor de fiare, viersuitor divin, martir al fanteziei de-a nu orbi deplin la-ntoarcerea-ntre vii din păguboasa vânătoare - omul acesta minunat cu inimă de zeu şi gând imaculat ne-a dăruit legat un snop de imnuri şi-ndemnul blestemat ca să ne adăpăm pe săturate la vama nemuririi din apa mereu proaspăt otrăvită în balta amintirii...

ÎNŢELEGERI De-o vreme-ncoace îmi tulbură dulcea mea lene (să-i zicem... intelectuală) o sumă de neînţelegeri: una ar fi că personal nu mă mai înţeleg cu Doamna Lume, alta că Doamna în chestiune nu vrea să mai audă de mine! Un ghiuj vechi de-o sută de ani m-a lămurit: „băieţică, eu îţi cânt că-n lumea asta nu-i nimic de înţeles, aşteapt-o pe aialaltă”!

ACROBAŢIE Acrobatul, puştan precoce, s-a prăbuşit perfect, a plutit secunde prin aer, părând a zbura, luminile s-au stins ca la comandă şi... şi întuneric! S-a huiduit că, nu-i aşa, plătiseră să vadă întreg spectacolul, orchestra a dat-o pe-un marş triumfal şi... şi a izbucnit din nou lumina binefăcătoare, în stal vreo câţiva ronţăiau de zor seminţe de dovleac turcesc (puştanul fiind originar din Stambul): „circarii se prefac, dom’le, ăştia nu mor cu una cu două!”. Îndată după lecţia de câini dresaţi, întreaga asistenţă râdea şi aplauda satisfăcută, „ei da, aşa da!”. Păi ce rost ar fi avut urletele, lacrimile: „mâine seară se va vedea dacă pişpirică ăla, turcaletele, a dat sau nu ortul popii, bă, ce-mi place mie circul!”.

„Poezia e o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc

şi pe care noi o numim poetică.” Paul Valery


POEZIE Dorin COZAN - Iași

6. (cum se ucide o lebădă) Scrie şi vorbeşte-mi despre ură vorbeşte-mi şi despre cum se ucide o lebădă. Îţi spune, se ucide cu dragoste. Se ia un pistol oarecare, se armează, se trage. Sau, de preferi, se trece cu tancul. Nu trebuie să-ţi fie milă, frumuseţea ei trebuie pedepsită. Fă-o cât timp e fascinată de sine. Nu trebuie să gândeşti la ceva. E simplu, gimnastică. Abia aştept să privesc. Stoluri întregi, născătoare de ţipete, mâna mea, acoperindu-ţi în linişte gura.

6. bis (fantasialand) „Afurisit ești”, a spus ea, trăgând adânc din țigară. În timpul acela eu scriam pe limba ei cuvinte dintr-o limbă uitată, vorbind singur În timpul acela, Îngerul de fum mi-a trecut peste față, dându-mi o palmă. L-am tras în mine, cu poftă l-am înghițit. I-am urmărit gâtul, din care se desfăcea îngerul următor. I-am ciocănit în clavicule cu diapazonul. „Afurisit ești”, au spus ochii ei împăienjeniți de fum, Iar mâna a dus-o la gât, în mai multe culori. Eu visam la Pucioasa un deșert de cenușă și pietre, Eu visam la Pucioasa, un sân rece, înalt, ca o dună pe care s-o zgârii cu degetul mic. Apoi a ieșit, a chemat un taxi și taxiul și-a luat zborul, ocolind prin dreptul ferestrei. Eu stam cu fața la hartă, la un deget distanță, Din când în când îi dădeam un sărut.

7. (Jurnal de zbor. Ultima însemnare) Se făcea trupul tău o insulă zburătoare, cu plaje și palmieri foșnitori Plutea către mine, iar eu am întins mâna Dar mâna mea a trecut prin tine ca prin abur și ceață. Atunci mi-am zis, bărbierindu-mă într-un ciob de oglindă: „Tu ocupă-te de bărci, amice, de vele și scoici; nu există insule zburătoare, fluturi de aur sau alte nimicuri.” Și totuși, când am ieșit din colibă, să curăț peștele, să verific năvoadele, am zărit norii mișcându-se. Se stârnise vântul și câinele începu să latre, sărind într-o parte și alta. Atunci, am văzut insula, ieșind dintre nori, ca un animal orbitor înaintea hăitașilor. Cu mâinile pe față am căzut în genunchi, și de nisip mi-am simțit mâinile, fața. Inima se foia în nisip, ca o broască țestoasă pe ouă. Dar o scăriță de aur s-a desfăcut înaintea mea. Am pus mâna și am urcat, printre pietricele și rădăcini. Iar când am privit înapoi, câinele meu tot mai mic lătra dintr-o parte într-alta. Am ocolit apoi un pâlc de insule plutitoare, iar când a căzut noaptea, am făcut focul.


POEZIE Iancu GRAMA - Bacău

echinocțiile încă nehotărîte există o foarte apropiată inconsistenţă şi dă-i cu falsele cuneiforme şi cu kamadeva de parcă s-ar şubrezi universul şi întregul dintre pămînt şi echinocțiile încă nehotărîte există apoi nenumărate poticniri şi nenumăraţi căutători în miezul nirvanei se spune că înlocuirea are multiple forme şi că

unele peste altele stau risipite în lungul şi-n latul infatuării doar o grăbită identificare doar mrejele care aşteaptă ruperea cu simţul retras şi înghiţirea şi-i doar prima parte şi nu-i începutul şi nici apropierea

amestec de proteine există aşa cum ar fi o femeie dezbrăcată iar cei care privesc se nasc a doua oară există aşa cum s-ar îndepărta toate astrele iar noi privim mereu într-ale noastre cum s-ar face un amestec de proteine dar foarte rar se încheagă un dus şi-un întors cînd se fac din uitări precum durerile înăuntru au forme multiple și există o rezervație pe care nu o știe nimeni dintre vizitatori

trecutele mreje ale unei uitări

floare care palmează pămîntul cînd se răsuceşte întregul avînt şi se fac după credinţă cele care poartă înainte tăcutele şi netăcutele noastre este toată pedestrimea iar de mai multe ori se abate un primăvăratec o amosferă de limpede trecere cum ar fi primul între trecutele mreje ale unei uitări şi mereu se intonează ceva care-a fost înăuntru tuturor aduselor controverse

reîntoarcere

îmi este deodată ca la sfîrşit cînd se lasă storurile şi-i întuneric pînă va veni ziua să-şi dezbrace învăluirea este a doua oară într-un palat de cristal dar nimeni nu dezlipeşte măcar o foaie şi se petrece într-un timp scurt cum s-ar lua o reîntoarcere cînd se iveşte cel cu ordonarea primelor recuzări este de patruzeci şi opt de ori într-o singură fundătură şi se aud numai mocniri supuse unor întîmplări nevăzute

aşteptări monocorde

vor veni aşa cum au plecat cîte unul sau toţi la un loc ţinîndu-şi veşnicul cît mai aproape se înfiripă o tăcere care atrage nevăzutul şi există cineva în spatele unui necunoscut alteori nu-i decît norul dintr-o fotografie color care lasă impresia că se deplasează iar vederea capătă un fel de albeaţă pe margini pînă se înfiripă cele şapte aşteptări monocorde


POEZIE Vasile LARCO - Iași

VIS DE ACASĂ Era vară, Soarele îmi lăsa o umbră mică pe pământ Care mă urmărea peste tot, Probabil să nu mă pierd. Umblam desculţ Pe miriştea despovărată de spicele de grâu Ţinând strâns în mâna dreaptă timpul, Iar în cealaltă, o buburuză, Cât un nasture de bluză, Aşteptând să zboare Ca să aflu în ce direcţie Mă vor purta din nou paşii.

PREA DEVREME Omul se naşte prea devreme Când nu ştie nici să meargă, Nici să vorbească, Nici să cânte. Ştie numai să plângă. Poate de asta moare prea devreme, Când ştie de toate, Aproape de toate, Sau nimic. Nu mai plânge, Se plânge, Deplânge.

HARTA VIITORULUI De mic mi-am trasat harta viitorului: Întâi am trasat graniţele La cele patru orizonturi, Apoi râurile de fericire, Pădurile de prieteni Şi munţii de speranţe. După o vreme am renunţat la graniţe, Apoi la râuri, La munţi, Au rămas pădurile de prieteni În amintirea mea.

VENIȚI ÎN IAȘI Poftiți români, veniți în Iași, Veniți măcar o dată, Așa veți fi mereu atrași De-o oază minunată! Copoul e un colț de vis, Aici e Eminescu-n toate, Orașul e de nedescris Cu o istorie în spate. Muzee, teatre și alei, Palatul, bunăoară, Galata, Casa Dosoftei Sunt toate o comoară. E-oraș zidit de-naintași Și pentru cei ce o să vină, Să ne trăiești slăvite Iași Mulți ani în tihnă și lumină! E-orașul marilor iubiri, În slăvi întruna îl ridic, Cu minunatele-i clădiri Ce-și scaldă umbrele-n Ciric. Veniți români, veniți în Iași…

LILIACUL N-A MAI ÎNFLORIT

N-a dat în floare liliacul, În faţa casei e pustiu, N-a înflorit nici crinul, macul Şi totul este plumburiu. Ograda e de troscot plină, De brusturi, spini înţepători, Pierdut e drumul spre grădină Cândva înmiresmat cu flori, Fântâna-i veşnic părăsită, Sunt bălării în jurul ei, Învăluită în răchită Şi-n glasuri vagi de brotăcei. Pustiu ca după o prigoană În urmă au lăsat hapsânii, A mai rămas doar o icoană La care se-nchinau bătrânii.

ÎNSTRĂINARE Azi tinerii-s plecați de-acasă Din satul drag în depărtări, Venind la nunți și-nmormântări Dar nicidecum nu vin la coasă. S-au dus în cele patru zări, Părinții plâng când stau la masă; Azi tinerii-s plecați de-acasă Din satul drag în depărtări. Găsit-au muncă mai bănoasă Doar după multe căutări Și plecăciuni și închinări, De-ntreb: chiar nimănui nu-i pasă: Că tinerii-s plecați de-acasă?

„Poetul e un dansator pe funie, un jongler de cuvinte, un inventator de rime rare, plin de ingenuitate şi de har.”

Nicolae Manolescu


POEZIE Daniela OATU - Vaslui

Casadehârtie De s-au stârnit vijelii între stelele noastre Nu goni versul cel rău spre-alte sorţi! Ce parte a zilei îi mai trece prin colţi, Ce parte a vieţii lui mă mai ştie? Trage zăvoru-n casa de hârtie Că vor veni vânători să-i menească - ehei! Ademenindu-l cu tăiş de idei Pe când rimele-i învaţă să respire. Aştepta-va resemnat pân’la glezne-n mare, In bagaje de frunze,vise de păpădie, Pe buzele toamnei ,mâna care să-l scrie Sau oftatul poemului fără lumânare...

În lacrima aşteptării

Mama aprinde luna-n tindă să vadă până-n eternitatea din grădină câte stele mai sunt de cules, dac-a răsărit stratul de fericire şi pentru fetele ei... Gardurile-s îmbrăcate-n dor, cântecu-i de leagăn neuscat, casa noastră cât a-ncărunţit!... Infăşate-n sfaturi, prin desişul vieţii călăuză ce minune-i poartă astăzi chipul? Mama stă la sfat cu Dumnezeu şi-aşterne două duminici pe săptămână... In împărăţia sa din sat tot universul străbătut pe jos se roteşte după raza ei înflorită care plămădeşte aripi, pansează cutele oglinzii, modelează fluturi, vopseşte văzduhul ca să oprească zborul clipei, să ne înroşim sufletele de Paşti, mută drumul către cer mai spre acasă, şi-mparte bunătăţi de lumină. Doar lacrima verde-a cocorului ne va spune- într-o zi - cântecul cocoşului cine-l va trezi, sau cât plâns încape-ntr-o batistă...

Iluzie Ce mâini de idei umplu marea, şterg umbre de praf, mângâie lama vieţii subţire, îmi deschid văzduhul să intre poema cu umerii goi ţipătul ei în balansoare îmi biciuie versul la masa de scris încă mă cred muritoare... Mi-agaţă în cuie un val supărat nebărbierit oraşul pleacă târziu la serviciu tandră tristeţea-i mi-oferă o floare încă mă cred muritoare... Ultimul vers de aripi cosit m-amestecă, mă prelinge-n culoare ricoşează în mit încă mă cred muritoare... Zei trecători peste rime Şaua vârstei n-o mai pot ţine prind versul de aur la masa de scris câte dorinţe-mi mai pleacă în larg câte-mi mai suflă în lumânare încă mă cred muritoare...

Îngerul discret Când timpul - prea lent - mă ceartă roşeşte poemul - pescar amator - N-a prins nimic (doar câteva lacrimi înnodate se zbat pe buzele undiţei) din când în când se mai uită la ceas şi-aprinde ţigara şi-şi zice: ,,Mai e puţin până se retrage marea”... Cu ochii cârpiţi de-atâta somn câţi pescăruşi trec graniţa stoluri stoluri ilegal Mai e puţin până se-nchide marea... Până dincolo de geamandura prietenoasă cât doare limpezimea valurilor un înger discret mai fură din galaxii şi-ntârzie nepermis de mult... Mai e puţin până se mută marea... Iată-l - s-aşază pe mal şi-nghite poemul - pescar amator devoră talazurile... Mai e puţin până se zvântă marea...

„Poezia este încarnarea unei emoţii

într-un limbaj.”

Charles Du Bos


POEZIE Dorin PÎNZARIU - Vaslui

Picură Picură stelele-n ceruri şi zarea-şi inundă tumultul. E-atâta iubire şi pace că vreau s-o ascund în petale de mac. Picură stelele-n ceruri şi marea-şi înghite adâncul. E-atâta iubire şi pace, că vreau s-o ascund într-un crater de timp. Picură stelele-n ceruri şi pacea-şi ucide umbra iubirii, topind-o în picuri de rouă

Dincolo Dincolo de mine eşti doar tu, dincolo de noi e doar roua pe care-o varsă Dumnezeu din ochiul lui ce-I plânge noaptea. Dincolo de tăcere sunt doar trilurile cântând odiseea iubirii. Dincolo de vis e doar cuvântul ce dăltuieşte-n inimi de granit metafora cenuşii.

La marginea cuvintelor La marginea cuvintelor de dor e soarele primăvăratic sau e nor? La marginea cuvintelor ce-alină e lacrimă de stea sau e lumină? La marginea cuvintelor de foc e iadul plin de flăcări sau e joc? La marginea cuvintelor de apă e călătorul abătut ce se adapă. La marginea cuvântului suprem e punctul ce-ncheie un poem.

Hărţuire Am furat din pumnul neputinţei clocotul de lacrimi stoarse din abis . Pălmuit de tenebre, pentru că n-am ştiut să uit curcubeul pătat, am căzut în dinţii minciunii. Verbul vulgar pietrifică-n clepsidră piramidele.

Fluviul Sunt fluviul ce sapă în maluri de timp şi cară-n adâncuri durere şi sparge de stânca uitării clipele-mpietrite-n scoici. Sunt fluviul ce sapă în maluri de dor şi-ascultă pământul cum geme şi plânge cu clipe-mpietrite-n prundiş. Sunt fluviul ce sapă în maluri de-amor şi rupe zăgazuri de stele şi bate în porţi ferecate plângând cu nuferi în delte. Sunt fluviul ce-adoarme în jar de nesomn , în delte cu nuferi de şoapte.

Criză Nu mai am pe ce scrie, despre ce scrie, ce scrie, cui scrie. Fabricile de idei au dat faliment şi doar erau conduse de un eminent. Voi scrie poezie despre noi… Fabrica mea de idei mai are un singur muncitor: eu. Omenirea mea mai produce un singur subiect: tu. Singurul instrument de scris neimpozitat este inima mea. Singurii oameni care mai citesc poezie suntem noi: tu şi eu.

„Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.”

Lucian Blaga


POEZIE Georgeta RESTEMAN - Cipru

Speranţă, tu eşti... În dimineţi eşti lacrima de floare Mireasma dulce-a cupelor de crin Sărut de rouă, clipa de candoare Şi templul sfânt în care dor alin, Altarul meu, sfielnică-nchinare Fiori ce trec bătătoritu-mi lut Eşti ruga mea din visul care doare Psalm al iubirii, fructul neînceput, Privirea lină din sudoarea-amiezii Spre-azima caldă a dragostei târzii Liedul sublim ce-l măiestresc aezii Când tescuite-s roadele din vii, Pâinea şi vinul - în amurguri. Seara - Eşti liniştea din arc de curcubeu, Şoaptele nopţii mistuind ocara În limbi de foc adus de Prometeu. Te rog rămâi, îmi fii mereu aproape, Cu tine, chiar de-s nouri - mi-e senin. Hai, nu-mi lăsa durerile să sape, Speranţă, tu eşti dulcele meu chin! Limassol, Cipru, 23 august 2012

Doar eu cu... mine! Azi celebrez cu dorul meu cuminte Pentru cei dragi şi-atâta de departe Mă-mbăt cu versul, inimă şi minte Şi slovele ce scriu file de carte Pe-o insulă ce-atât mi-e de pustie Trudnic meleag pe care plâng ruine Un ţărm, nisip şi-a mării simfonie Lovind în stânci netrebnice, străine Doar eu cu mine şi cu voi în gând Şi-o cupă plămădită dintr-un vis Din care soarbe sufletul flămând, Crezând că celebrează-n paradis, Şampanie din stropi săraţi de mare Şi-un tort din foi de doruri glazurate Cu dragoste. Aprind şi-o lumânare Şi-nchin cu tine iar, singurătate, Dar îţi promit solemn, te voi zdrobi E darul ce mi-l fac sub jurământ: Destul, te du şi-n veci să nu mai vii Înghită-te blestemul de pâmânt! Adie briza, parcă-n paşi de vals, Mătasea gândului foşneşte-n poale De rochie... dar ce solfegiu fals Nu-i doina cea de-acasă, de pe vale. Sub pavăza Luminii mi-este bine V-aduc în vis fiinţe dragi, aproape, Ciocniţi o cupă-acum, în gând, cu mine Voi - pe pământ, iar eu plutind pe ape... Limassol, Cipru, 24 august 2012

Acasă e toamnă Se lasă amurgul în umbra-nserării Şi dorul de-acasă mă arde din nou Simt locul acesta arid un cavou Tărâm blestemat aservit depărtării. Acasă e toamnă, rugină-i pe frunze Aici, nici nu ştiu... că pare-a fi vară Şi toamnă de-ar fi, e-atât de amară Nu-i ploaia să spele pelin de pe buze, Nu e gustul de must din bătrânele vii - Aici moştenire-au nectar de la zei Dar mie ce-mi pasă, nu-mi pasă de ei Vreau linişti şi toamne de-acas’, aurii, Nu tărâm legendar - ce de mine-i sătul, Cu sterpe cărări bătucite de dor - Tu m-aşteaptă, în toamnă, acasă-n pridvor Veni-voi, veni-voi curând, mi-e destul! Limassol, Cipru, 11 septembrie 2012

Tăcere În temniţa din gând, tăceri brumate, Doar glas de pietre-ntre zăbrele reci Pe tâmpla clipei, doruri ferecate Nu simţi, n-auzi, nu vezi, tu taci şi treci. Se surpă temple-n file scrijelite Când totul arde-n jar aprins de maci, Secunde-amare, vise pârjolite, Vârtejuri, umbre, spini, tu treci şi taci. Tăcerea sapă-n noi adânci tranşee Cioplind durere-n scorburile seci. Pygmalion, sculptând o Galatee, Ar înţelege, dar tu taci şi treci. Limassol, Cipru, 16 noiembrie 2012


POEZIE Florentina STANCIU - Bacău

Dinvolumul„JURNALDEŞAMPANIE”

Jurnal I în inima plină de verdeaţă, dis-de-primăvară, stăm de vorbă la o răspântie mâncăm cireşe pe din două cu soare, aburul dimineţii ridică fericiri niciodată n-a fost mai linişte în noi.

Jurnal III primăvara, de-a lungul unui gând cireşe, îmi furi tristeţea din ochi, în scuarul din inimă numai tu păşeşti mândru ca un tei.

Jurnal IV a ieşit soarele din tabloul cu flori, aşteptarea a luat foc, încă o amiază împreună, pe scări câinii rod ciolane de nalbă.

Jurnal VI mă fac ghem în tine, tristeţe neterminată, cu degete fumate de un străin, sub picior mişcă umbre desuuri violete din căldura unui cireş.

Jurnal VII au venit să te caute de tristețe prin buzunare sufla un început de bătrânețe dar nu mai erai singur în picioarele goale umblam prin ochii tăi fragilă ca un piersic

Jurnal IX ascultă vântul cum trece prin noi, în fereastră se coc hortensii, pe partea stângă am o rană în care năvălesc mongolii când nu te văd, îţi locuiesc singurătatea, râsul şi plânsul.

Jurnal X vântul ca un grec chircit în volbura verandei mă adulmeci între noi soarele taie fericirea în două

Jurnal XII priveşte, am faţa boţită, o noapte am sârguit la capetele vieţii tale, o iau la fugă printre gânduri eşti în acelaşi loc la intersecţia genunchilor mei cu melancolia, şi mă duc ca piatra în adâncul ochilor tăi în ziua întâi a lunii a noua.

Jurnal XIII soarele rugineşte încet ne rupem iarba de la gură pentru un sărut, o primăvară ca asta n-am mai trăit de când lumea, bem apă şi iar ne iubim mărturisind tinereţea şi dragostea la foc continuu.

Jurnal XIV până nu se răceşte tufa de muşcate hai să ne iubim, ne ia la fugă mărul din curte, hai să ne iubim până la soare, până la prun, mâna ta de argint tandru îmi face umbră


POEZIE Alina TANASĂ - Vaslui

Incompatibilitate

în rezerva propriei odăi mi se şopteşte că grupa sanguină a sufletului meu este incompatibilă cu grupa sanguină a iubirii ea poate primi de la oricine pe când eu doar de la cineva aidoma mie de la cineva-ul prin ale cărui vene curge sânge îndoit cu cenuşa arderii de pomină şi ce tupeu să mi-o spună taman ea chiar acum abia acum când e atât de târziu să mai învăţ a trăi cel mult mai pot în curgerea ultimelor fire de nisip ale clepsidrei să învăţ pe sărite murirea.

Pseudo Bucură-te Nu mai face din iubire chip cioplit feedback-ul banalului aşezat sfidător pe cea mai înaltă treaptă umanăîţi va dărui iluzia unor lauri vremelnici în crâmpeiul de viaţă pământeană când vei înţelege, omule, că adevărata existenţă nici nu te-a născut? Şi totuşi respiri într-o pseudobucurie pe al cărei lut vor călca nepăsătoare generaţii.

Dacă mai ai o inimă dacă simţi că ai o inimă bucură-te că poţi plânge că poţi râde că-i poţi îndura umerii care duc deopotrivă sacii suişurilor şi coborâşurilor tale dacă simţi că ai o inimă bucură-te şi bucură-te mai ales atunci când plângi alţii şi-au pierdut-o de mult sau n-au avut-o niciodată şi vai de cei cu sufletele împietrite!

Când nu voi mai fi Când nu voi mai fi mă vei auzi respirând noaptea prin cotloanele unor amintiri îngălbenite Când nu voi mai fi mă vei regăsi în sunetul ploilor de vară care potolesc setea cruntă a pământului trist şi uscat Când nu voi mai fi îmi vei simţi mirosul în lacrimile Singurătăţii Când nu voi mai fi... bumerangul regretului te va lovi în creştetul sufletului şi atunci abia atunci vei striga uşii închise „Ea chiar m-a iubit!” Când nu voi mai fi...

Condamnații gările singurătăţii sunt pline ochi sălile de aşteptare nici nu mai au aer de când au devenit casa lor- a celor care au plătit prea scump biletul spre staţia fericirii îmbătaţi de iluzii n-au auzit semnalul trenului aşteptat şi au rămas pe un peron aproape neîncăpător al condamnaţilor la neuitare se mai scotocesc prin buzunare dar mărunţişul găsit doar le amăgeşte viaţa ei nu trăiesc au murit de mult plătind cu propriul suflet pentru o staţie între timp desfiinţată dacă veţi trece pe acolo îi veţi recunoaşte sigur după grimasa şi reflexia ochilor umezi din propria oglindă.


POEZIE Dan TEODORESCU - Iași

.

Mireasma ploilor de vis

Astup zările cu palmele şi mă uit prin cântecul rămas printre degete la păcatul plopilor tineri care se rânduiesc în simfonia de aur a clopotelor bisericii albastre sunând din buciume mireasma ploilor de vis. Astup negurile cu ochii şi privesc spre pupilele negre ale amurgului la cântecul apelor de munte care coboară din tainele piscurilor amurgul pădurii de brad din Bucovina încărcată în liniştea zăpezii. Mă ascund în nemurire şi sorb din sângele pământului plăcerile pictate în vene, plăcerile pictate în eternitate !

Deasupra

Tu eşti păcatul mă strângi de mână şi mă cuprinzi şi mă pierzi pe câmpia roşie de sărbătoare şi mă arunci şi mă prinzi Tu eşti o pasăre, aripă de şoapte din văzduh mă urmăreşti ca un zbor nu-ţi place cerul, să mergem aiurea mai sus, nicicând să cobor. Tu eşti ca o femeie, ai flori sub pleoape şi-adormi cu păcatul de a visa color pe pajişti verzi, bărbatul şi femeia Şi pasărea deasupra lor, în zbor.

Dorinţa Oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele când mi-am culcat trupul obosit în cripta cea sfântă a uitării şi am vrut să-ți şoptesc dorinţa din mine, iar mâinile au căutat să-ţi acopere trupul, căci erai dezbrăcată de miresmele ploii şi stropii de smarald băteau încet în ferestre precum şerpii ce se-ncolăcesc în jurul trupului şi vor să te strângă cât mai puternic ? Aş vrea să-ţi spun din nou cât de mult te doresc, dar vulturii îmi fură cuvintele şi îmi străpung inima, acum nu mai pot vorbi de fericire şi sculptez femeia chemându-te lângă mine ! Tu nu-nţelegi şi fugi cu un gând pierdut în noapte, oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele, când am vrut să-ţi spun să dorim împreună ?

Vis răvăşit

Puţin câte puţin se cerne sita, Pământ peste pământ apare în vis, Durerea de cuvânt tronează somnul Căderii peste veacuri în abis. Mă uit pe ţeava tunului lui Ştefan Şi văd oştiri peste pământul sfânt Şi văd cum pacea e zdrobită De prostul şi naivul legământ. Nu pot a spune că războiul vine, Dar pot rosti suprema rugăciune, De va veni războiul cela crud de sânge Noi nu vom face sfânta plecăciune. Mai pot visa un munte plin de gheaţă, Mai pot visa un fluviu plin de sânge, Mai pot visa suprema libertate, Mai pot visa şi pruncul care plânge. Dar m-am trezit cu ochii plin de lacrimi Într-un pridvor de lungă despărţire, Cu faţa răvăşită de durere, Cu mintea plină însă de iubire !


POEZIE Vasile VAJOGA - Iași

BALADAPLOPILORUITAŢI

Ca verile de-atunci nu-i nici o vară, Şi greierii nu vor să-i mai ascult; Armura pe castani e tot mai rară, Regina nopţii a murit de mult...

Toate-mi par Că dispar Pe cărări răzleţe, Eram blonzi Vagabonzi Veche tinereţe!

Nici noaptea ca pe-atunci nu mai e noapte, Când pajiştea vibra în fa diez, În aer mirosea a mere coapte, Iar nucile se-ngreunau de miez...

Toate-mi par Că dispar Veche tinereţe, Eram blonzi Vagabonzi Pe cărări răzleţe!

Şi toamna,- mi-amintesc, era mai toamnă Cum n-a mai fost vreodată ca atunci, Bătrână şi aristocrată doamnă Ieşită la plimbare peste lunci...

Că dispar Toate-mi par Pe cărări răzleţe, Vagabonzi Eram blonzi Veche tinereţe!

Chiar iarna pe atunci era mai iarnă, Pe nori venea călare de la Pol, Zăpezile pe umeri să ne cearnă, Sub streşini viscolind în mi bemol...

Toate-mi par Că dispar Veche tinereţe, Eram blonzi Vagabonzi Pe cărări răzleţe!

Şi-aş vrea nespus prin vreme să cutreier Spre plopii albi din luncile de fum, Dar nu mai e pe mirişti nici un greier, Nici lunca nu-i, nici plopii nu-s acum... Toate-mi par Că dispar Pe cărări răzleţe, Eram blonzi Vagabonzi Veche tinereţe!

MEDIEVALĂ Sunt trubadurul rătăcit prin veac Şi-am să vă zic în hang de alăută Un cântec împletind blestem şi leac; Vă voi rosti Balada Neştiută. Sunt aprig, tânăr, gândul mi-i rebel, Călare vin de ieri zorind spre mâine, Gonit dintr-un castel spre alt castel, Eu cânt doar pentru vin şi pentru pâine! Ca pâinea-i rodul bobului de grâu Pe care Cel din slavă-şi lasă chipul Mai luminos ca aurul din râu Pe care îl iveşte-arar nisipul... Şi vinul poartă-n el un legământ, Cu adevăr să-ţi ude buza arsă. E sângele Graalului cel sfânt Ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă... Iar împreună, pâine şi cu vin, Ce foamea-ţi sting şi setea-ţi sting sub haină, Îmbină mistic trupul cel divin Cu care ne împărtăşim în taină... Sunt trubadurul rătăcit prin veac Şi-am să vă zic în hang de alăută, Un cântec împletind blestem şi leac. Vă voi rosti Balada Neştiută! Iar când s-o stinge ultimul acord, De v-a plăcut cumva, aduceţi darul; Şi-acestui trubadur venit din Nord, Să-i frângeţi pâinea, umpleţi-i paharul!


SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ Ioan DĂNILĂ - Bacău

Pentrulimbanoastră

Meridianul,dincolodemajorat „Istoria jurnalismului din România în date” ne spune că la 26 septembrie 1996 apărea la Vaslui „Meridianul”, săptămânal de informare și atitudine pentru județul respectiv, extins apoi la o arie incluzând Iașiul și Bacăul. O nouă ediție a enciclopediei coordonate de Marian Petcu ne va vorbi despre produsul

majoratului publicației „Meridianul cultural românesc”, scos pe piață în martie 2015. Ne ocupăm de el pentru că își propune, poate mai apăsat decât alte tipărituri, să apere drepturile limbii române, „din cen în ce mai conformă cu condițiile politico - economice, deci mereu alterată, tehnicizată, foarte sigur alta decât acum un secol, în viitor previzibil alta decât cea de azi!” (prof. dr. Dumitru V. Marin, directorul publicației). Revista - magazin/ almanah este un exercițiu gazetăresc de calitate, desprins din substanța jurnalismului cultural, cu felurite instrumente: ale ale eseistului, reporterului, beletristicii, dar și ale istoricului, criticului literar ori ale lingvistului. Totul este o

demonstrație a capacității cuvântului de a mijloci relația cu viața, de a se așeza în mintea și inima cititorului informându-l, emoționându-l sau și una, și alta. Peste 90 de semnături, în 152 de pagini A4, conturează o lume pulsând de frenezie, adică deloc placidă și retractilă. Dascăli de limbă românească rămân Alexe Mateevici, Gheorghe Sion, dar și Grigore Vieru, prezent cu două poeme: „În limba ta” și, respectiv, „Limba noastră cea română”. Această pagină și încă una, rezervată rubricii de specialitate - „Și totuși, o comoară - limba nostră” -, sunt explicite conform mesajului expus în „Editorial”: „Deschidem deci un nou front în bătălia pentru maica noastră, limba română”. În rest, articolele, studiile, reportajele, proza și poezia etc. sunt demonstrații pertinente de compatibilitate a ideii cu veșmântul lingvistic. Au sesizat-o și studenții Facultății de Litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, în fața cărora a fost lansată revista, și au confirmat-o prin lecturi și comentarii scriitorii prezenți în Amfiteatrul „Dumitru Alistar” la sfârșit de martie. O revistă ambițioasă, cum s-a spus adesea despre „Meridianul cultural românesc”, își impune o schimbare de viziune. O așteptăm încrezători.

ELLa vremea verii timpurii, Când arşiţa tot urcă-ncet, Când teii cântă simfonii, Ne prinde dorul de Poet... Şi-atunci, cu sufletul vibrând, Uitând de grijile lumeşti, Cu poezia LUI în gând, Ne îndreptăm spre Ipoteşti. Aici, în Templul Poeziei, Păşim uşor, tiptil, discret Şi toate-n jur parcă ne-mbie Să ne pătrundem de POET. Aici e locul drag şi sfânt Al efigiei unui neam, Aici aflăm tainic pământ Ce-a zămislit şi râu şi ram.

Aici sunt doine şi eresuri, Aici mai e un singur dor, Aici, ca nouri lungi pe şesuri, EL stă deasupra tuturor. Cu-a sa gândire dezinvoltă, Cu suflet viu şi cuget teafăr, S-a înălţat mereu spre boltă, Fiind Lumină de Luceafăr. Trudind şi zămislind cuvinte La toate câte sunt fireşti, EL este unicul Părinte Al limbii noastre româneşti ! EL este însăşi viaţa noastră Cu-al ei bogat şi grav registru, Din munţi şi pân-la marea-albastră Şi de la Tisa pân-la Nistru.

Prin EL găsim oricând puterea Orice impas de-a depăşi, Prin EL ne spunem mereu vrerea Şi conjugăm verbul „a fi”.

Cu opera-i dumnezeiască Dă seama de-un întreg popor, Menit aici să veşnicească: TRECUT, PREZENT şi VIITOR ! Iar dacă săvârşim păcatul De a-I rosti un singur vers, Acesta ni-i Certificatul De nemurire-n Univers ! De-aceea-n miez de Cireşar, Când teii-şi ning dalba lor floare, Spre EL porni-vom, iar şi iar, Ca să-I aducem închinare !

Mihai Caba


INTERVIURI Ben TODICĂ - Melbourne (Australia)

BenTodicădevorbăcuXonia

Ben Todică: Bine ai revenit la noi în studio, Loredana. Xonia: Mulțumesc frumos! Mulțumesc de invitație! B.T.: E bine să te avem în fiecare an la noi și să ne bucurăm de realizările tale. Am văzut noua melodie în limba română... Eu nu te-am văzut depresionata pe tine niciodată. Cum de-ai compus melodia asta? X.: Nu pot să spun că eu am compus piesa. Băieții de la

Deepcentral au scris și-au compus piesa, așa că este munca lor. Această întrebare trebuie să fie adresată băieților, pentru că ei au făcut așa ceva. Însă, varianta în limba engleză ... o să fie lansată în curând, este scrisă de mine și nu este aceeași poveste. Povestea este puțin schimbată, însă are același miez. Putem să vorbim despre o variantă. B.T.: Îmi place și în românește, am văzut videoclipul, este extraordinar. X.: Mersi frumos! Știu că mă susțineți, aici mereu difuzați piesele mele și chiar mă bucur foarte mult să fiu aici să discutăm. B.T.: Piesele tale sunt foarte frumoase și abia aștept să le difuzez și mă mândresc cu ele, îi concurez pe englezi. X.: Da? B.T.: Da, noi cu postul nostru românesc. Am văzut videoclipul, este minunat. De ce zic aceasta, pentru că interpretezi foarte bine, nu numai că o cânți foarte frumos, dar o și simți. X.: Da, da o simt, și simt orice piesă, nu contează dacă este scrisă și compusă de mine sau de altcineva, mereu este ceva care mă face să mă regăsesc. În probleme, experiențe... nu neapărat în limba engleză, dar e ceva acolo care mă reprezintă. Și cred că și la ascultătorii de acasă este aceeași poveste. Nu neapărat este povestea lor sută la sută dar este o parte din povestea lor, așa că se regăsesc. B.T.: Mi-a plăcut metafora cu tine înghețată... zidul ăla de gheață când ieși afară din el... Am înțeles că este ca invitație să ieși afară din tine. X.: Să ies afară și să iubesc din nou. B.T.: Să ieși afară și să iubești din nou. Ce frumos!! X.: Daaa... B.T.: Mi-a plăcut că de data asta ai fost înconjurată de patru fete și doi băieți dansatori. Extraordinar! Mi-a plăcut foarte mult coregrafia.

X.: Mulțumesc! Am făcut-o în stil ... am interpretat luând un pic stilul ăsta din India „bollywood”, așa sunt mișcările, așa este coregrafia, te duci în direcția aia... B.T.: Băieții sunt gemeni...? X.: Nu, dar seamănă foarte mult, nu-i așa? B.T.: Da, și sunt foarte bine sincronizați. X.: Sunt niște băieți minunați. De fapt, ce doi băieți și două din cele patru fete sunt în echipa mea, mergem în toate concertele împreună, reclame de promovare la TV. Sunt echipa mea și așa ne prezentăm mereu. B.T.: Exact, i-am văzut de mai multe ori. X.: Este formula mea nouă pentru „show”-urile mele. B.T.: Cum i-ai recrutat pe dansatori? X.: Norocul meu a fost, așa cum am spus, că patru dansatori deja i-am avut (doi băieți și două fete) sunt deja echipa mea, îi cunosc și știu clar că sunt capabili să facă față oricărei coregrafii, cu celelalte două fete am mai colaborat din când în când. De fapt am mai colaborat cu foarte mulți dansatori din România, îi cunosc și i-am ales să fie și cam de aceeași înălțime, să fie foarte feminine, să nu fie vulgare, să prindă și coregrafia, să nu stea într-un loc și să nu facă nimic. Adică pentru mine, este foare importantă cariera, trebuie să se vadă că muncești și să dovedești că ai talent. B.T.: Ai intervievat mulți până i-ai găsit pe ei? X.: A trebuit să stau mult și să mă gândesc foarte bine cine s-ar potrivi, pentru că nici n-am avut timp să alerg, în caz că alegeam pe cineva și nu se potrivea. Nu prea aveam timp de ales și de găsit pe altcineva. B.T.: Sunt foarte frumoase dansurile și sunt potrivite în ciuda unora care zic că nu trebuia să fie dans în videoclip. Mă refer la cei care au făcut comentarii pe youtube. X.: Păi de ce nu? Pentru că prin dans noi exprimăm ce simțim. B.T.: Eu am citit toate astea fără să văd clipul și când am văzut mi-am dat seama că este extraordinar de bună secvența cu dansul în melodia asta, este foarte bine editată X.: Exprimă în mișcări și povestea, dar într-un alt mod. Noi nu suntem obișnuiți cu stilul indian „bollywood”, însă pentru cei care cunosc nu-i nicio problemă.


B.T.: Este binevenită un pic de clasă. Mi-au plăcut și scenele cum sunt aranjate, clădirea, locul... Rochiile pe care le ai sunt așa de frumoase! X: Simple. B.T.: Simple, dar cu mult bun gust, mi-au plăcut. X.: Perfect. Mersi! B.T.: Mi-a plăcut lumina, cum ești luminată, tu ești foarte bine pusă în valoare... X.: Am avut un regizor bun, a făcut o treabă bună, așa ca la carte. B.T.: Mulți vociferau că de ce n-ai rămas să-l promovezi în România, ai plecat repede în Australia. X.: Nu este adevărat. Să știți că am rămas în România mai mult anul acesta, am plecat mai târziu din România spre Australia ca să pot să stau să îmi susțin campania de promovare. B.T.: Da, da. Mi-am dat seama, știu că ne iubești mult pe noi, dar știi că pe locul întâi este munca? X.: Sigur, cariera și apoi vacanța. B.T.: Un alt lucru frumos pe care l-am văzut acolo este că ai început să dai lecții de „banana dance” (un nou stil de dans), am văzut clipul. X.: Da, „banana dance” ... am atras aproape 10 milioane de vizualizări pe youtube, așa că... e o realizare foarte mare. B.T.: E coregrafia ta? X.: Nu, nu este coregrafia mea, însă este ideea mea. Eu am și numit-o... Puteți să urmăriți în videoclip... și apoi am făcut un dans..., la care am făcut lansarea tot pe youtube. Vă rog să intrați și să vedeți care sunt pașii. B.T.: Deci în vara asta o sa fie pe litoral și prezentat în România „banana dance”? X.: Da, sper să fie și anul acesta. Anul trecut a fost și a fost minunat că mergeam la concertele mele și toată lumea făcea coregrafie cu mine și toată echipa mea și acum să sperăm că n-a uitat-o. Și-n caz că a uitat, o să reamintesc la concertele mele și voi face coregrafia. B.T.: Felicitări pentru această frumoasă melodie în limba română și-ți dorim să mai compui și să mai vii cu multe melodii în limba română. X.: Da, am un proiect foarte bun să mai cânt în limba română, acum vom vedea ce-o să mai fie anul acesta. B.T.: Multă lume se bucură și dorește să mai cumpere un CD în limba română. Ai o grămadă de apariții în limba română. Și la radio te-am văzut peste tot, prezentă și la televiziune, la, cum o cheamă...? La doamna Teo, te-am văzut și acolo. Interesant că ești exact pe linie. L-am văzut și pe Dan Puric și pe Florin Piersic și pe tine. Ai intrat deja în star în România și m-am bucurat foarte mult. Am văzut purtând rochia de mireasă... mă gândeam că te mărită Teo. X.: (Ha, ha, ha...) Daa... B.T.: Mă gândeam la rochia aceea de mireasă. X.: Nu era momentul, dar e o rochie până la urmă, am mai purtat rochie albă, nu e ceva ieșit din comun. B.T.: Da, da... X.: Dar, știți cum e, nu e momentul, dar e publicitate... și a fost un subiect în care am vorbit foarte deschis despre gândurile mele de a mă căsători în viitor, cum

să mă ceară prințul, dar nu mă feresc, nu ascund, vorbesc foarte deschis. Aș putea spune că a fost o conversație foarte plăcută cu Teo. B.T.: Este foarte șmecheră... X.: Da... B.T.: Dar, lasă că ai timp, ești tânără, nu trebuie să te grăbești. X.: Când o să fie, o să fie. B.T.: Viața îți stă înainte. În politică nu ai intrat? Ce părere ai de noul președinte? De Iohannis? X.: Sincer, îmi place de el și sper să facă lucruri bune pentru noi. Avem nevoie ca cineva să țină la noi, la poporul nostru și să facă lucruri care să ne ajute. B.T.: Chiar acum am citit că se zvonește că ar intenționa să mute capitala de la București la Brașov. X.: Eu nu cred. B.T.: Da, spunea că este un loc strategic mai bun între munți. X.: Mergem la război și nu știu? Doamne Ferește! B.T.: Și Vadim Tudor a făcut comentariile astea. Chiar zicea că mai înainte de Iohannis ar fi venit cu propunerile astea. Alții spuneau că vor s-o mute ca să fie mai aproape de casa lui. X.: Cine știe? Într-adevăr este foarte frumos în Brașov, îmi place foarte mult. B.T.: Dar, dacă s-ar muta acolo, te muți și tu? X.: Sincer, nu văd cum e posibil să se mute toată capitala acolo. Mă refer la toate emisiunile, studiourile de emisiuni, radiourile. B.T.: Astea pot să rămână la București, se mută numai capitala, cum avem noi aici, la Canberra. X.: Ei, capitala poate să meargă. B.T.: Să fie un parlament acolo... X.: Poate să meargă, nu-i nicio problemă pentru mine. Activitățile mele sunt în București. Nu pentru că e capitală, ci pentru că acolo trebuie să fiu. B.T.: Tu ești așa de frumoasă și mergi cu dansatoarele tale prin alte localități din țară, chiar localități mai mici... X.: Da, unele chiar foarte mici, altele foarte mari... B.T.: Nu te-a deocheat nimeni? Nu ți-a făcut nimeni nicio vrajă? X.: Nu! De ce? B.T.: Prin zona aceea pe acolo se fac vrăji, noi suntem poporul lui Dracula, al lui Vlad Țepeș... X.: Nu cred în lucruri de genul ăsta. B.T.: Nu crezi? X.: Nuuu! B.T.: Nu crezi? Bine, este în regulă! X.: Eu nu fac ceva de genul ăsta. B.T.: Nu te-a deocheat nimeni.. Deci, pe lângă faptul că ești admirată, ești o fată frumoasă, bine, prezentabilă, te și îmbraci cu gust, ai o ținută extraordinară. Unde te îmbraci? Ai croitorul tău? X.: Nu, nu am croitorul meu. Am un stilist care mă ajută când vine vorba despre videoclipuri sau o ședință foto. Pentru evenimente mi-aleg eu vestimentația. La fel și cu accesoriile, cu gențile sau pantofii. Mă uit, le-aleg, le combin


și așa mă prezint. Costumele de scenă sunt făcute de mine. Dacă am nevoie de o idee de design, într-adevăr atunci mă duc la o croitoreasă, dar nu e a mea. Mă duc la cineva în care cred că-mi va face ceea ce-mi doresc și nu neaparat mă duc la același croitor. Asta pentru că fiecare om are stilul lui și aleg persoana care se apropie cel mai mult de stilul meu. B.T.: Și te înțelege pe tine. X.: Da. B.T.: Am văzut că ai fost și în competiție de gătit, de bucătărie. X.: Da, am făcut cireașa de pe tort. N-am câștigat, poate a treia oară o să câștig. Oricum am ieșit pe locul doi, sunt mulțumită. B.T.: Care e mâncarea ta preferată? X.: Nu am o mâncare preferată. B.T.: Ai descoperit în România o mâncare care îți place și n-ai știut de ea? X.: Nu. În general știam cam toate felurile de mâncare. B.T.: Dar, cam ce mâncare din România o mănânci cu plăcere? X.: Mămăliga, poate... B.T.: De exemplu, de când sunt aici îmi place puiul fript si cartofii prăjiți, ție ce-ți place acolo? X.: Mămăliga îmi place cel mai mult, mămăligă cu brânză și smântână. Este simplu, dar asta îmi place. B.T.: Dar, îngrașă foc asta!! X.: Ei, totul îngrașă în ziua de azi dacă o luăm așa, dar trebuie să ne simțim bine și să mâncăm cu poftă și cu plăcere. B.T.: Da. Spune-ne o zi din viața ta! Cum decurge? Muncești încontinuu, zi și noapte? De exemplu, ce cântăreț asculți, care e cântărețul tău preferat acolo? X.: N-am pe cineva anume preferat. Apreciez pe fiecare artist, fiecare are ceva al lui, are stilul lui, are vocea lui, are talentul lui și-mi place să ascult creațiile fiecăruia. Eu ascult, stau, mă uit, citesc ce a lansat nou, cu ce producător a muncit, stau și mă documentez și mă gândesc dacă la un moment dat vreau să fac și eu ceva care s-ar potrivi cu producătorul respectiv. Nu lucrez doar cu același producător, mereu caut, urmăresc şi decid cu cine să lucrez. Așa evoluezi ca artist, dacă stai, nu poți să depășești niște praguri. B.T.: Am înțeles de anul trecut când spuneai în interviu că îți place să te duci pe la țară, să culegi melodii sau instrumente pe care să le poți asorta în melodiile tale. X.: Îmi place să combin uneori, dar combinatul să fie altceva, combini instrumente care nu prea sunt folosite, care sunt tradiționale şi să le pui pe muzică dance. Asta este altceva, nu este muzică populară, este total altfel, armoniile sunt altfel, dar sunt interesante și sună plăcut. B.T.: Ai un instrument din ăsta și în „Vino înapoi”? X.: Exact! Leagă elementele piesei. B.T.: Ăsta de unde vine? De la indieni, de la arabi sau de la români? X.: Este ceva oriental..., nu știu să vă spun, dar oricum sună foarte bine. B.T.: Am văzut că începi să combini chestiile astea. La spectacole nu mergi? La teatru, la cinema?

X.: La cinema apuc să mă duc pentru că promovez filmul, să fiu prezentă și mai reușesc și eu să văd un film, două, dar la teatru nu ajung pentru că, efectiv nu am timp liber, momentan. Am foarte multe lucruri pe care vreau să le ating și să le fac și, cum să zic, îmi aglomerez programul ca să rezolv lucrurile astea mai repede. B.T.: Şi limba română s-a îmbogățit extraordinar. X.: Puțin, dar uite, că de când sunt aici, nu prea am vorbit în românește. Sper când mă întorc o să-mi revin. B.T.: Da, da mergi spre bine, vorbești foarte bine acum. X.: Mulțumesc! B.T.: Acum când ai venit în Australia și te întâlnești cu fostele tale colege de la balet, cum le merge? X.: Nici ele nu mai fac balet, toată lumea a ales altă cale, dar cele cu care nu am apucat să mă întâlnesc și încă fac balet, merg foarte bine. B.T.: Da, și cred că te admiră că ai ales această cale, să fii independentă, pentru că, de fapt tu ești o independentă. Ești tu însăți, nu ai ales să urmezi linia nimănui. X.: Exact, Eu mi-am făcut drumul, mi l-am ales, mi l-am asumat. B.T.: De câți ani ești acum în România? X.: Fac șapte ani, în iunie. Cum trece timpul!!! B.T.: Da... Cum trece timpul! Este incredibil, de-acum ai devenit musafir în Australia. X.: Nu-mi vine să cred. Da, chiar că așa este. B.T.: Cum este Bucureștiul, s-a schimbat în șapte ani? X.: A, nu, nu s-a schimbat. B.T.: Dar este ok, arată bine? X.: Nu știu ce să zic. Eu m-am obișnuit, nu pot să spun dacă arată bine sau nu. B.T.: Cum este lumea? X.: Lumea este mai sofisticată în București. B.T.: Se îmbracă bine, au mașini... X.: Într-adevăr lumea în care mă învârt eu, lumea din showbusiness, oameni de afaceri, cu oameni de genul ăsta mă intersectez când mă duc la evenimente și zonele unde stau și pe unde am treabă sunt oameni care o duc foarte bine. B.T.: Chiar în seara asta ai un concert în Australia. X.: Da, pentru Ziua Femeii. B.T.: De Ziua mărțișorului. X.: Exact. B.T.: Și cu această ocazie, o admiratoare a ta din Oradea ți-a trimis... X.: Da, acesta a fost cel mai drăguț lucru. Sincer, bunătatea unei persoane și fără să le cunoști, chiar m-a impresionat. Nu știu, e foarte rar în ziua de azi. Pur și simplu să vrei să faci ceva pentru cineva pentru că ți-e drag și fără nicio pretenție. Chiar m-a impresionat foarte mult această doamnă. B.T.: Domnul Costi și Doina Marta ți-au trimis o cutie cu șaptezeci de mărțișoare de diferite feluri. X.: Da, chiar este incredibil și-i mulțumesc foarte mult. B.T.: Ca să le poți împărți aici în Australia, că noi le ducem dorul.


X.: Exact, ca să ne simțim și noi ca acasă. Și să avem și noi un mărțișor că aici nu se găsesc. B.T.: Ce este interesant este că ți le-a făcut cadou, n-a vrut să accepte niciun ajutor de la noi, care ne-am oferit să-i trimitem ceva drept mulţumire. X.: Știu, știu, m-am gândit să-i fac și eu un cadou foarte frumos în schimb, așa că o să fie o surpriză. B.T.: Mi-a spus că ea te admiră foarte mult de mai mult timp și mă gândeam să-ți spun ție ca atunci când te duci în România și ai drum prin Oradea, să mergi pe la ei și să le faci o surpriză. X.: Dacă pot să le transmit o energie pozitivă, să le fac ziua mai frumoasă, să zâmbească, să uite de problemele lor, atunci mă bucur foarte mult. De fapt aceasta este una dintre satisfacțiile mele din ceea ce fac. Probabil că pot să fac o schimbare în viața fiecărui om care mă ascultă, care mă urmăreşte cumva. Am un impact asupra stării lor care, de obicei este o stare foarte plăcută. B.T.: Tu în seara asta ce fel de program le oferi? X.: În seara asta n-am putut să stau și eu cuminte acasă şi să nu muncesc. O să avem un show vizual, o să cânt. Într-adevăr toate piesele mele originale pe care le am și o să fac și un set cu niște piese mai vechi care nu au cum să nu provoace şi să nu se danseze, să vă ridicați și să vă simțiți bine. Pentru că, până la urmă vrem să ne distrăm și să ne simțim în largul nostru. Am adus și niște piese din România, așa că toată noaptea o să petrecem. B.T.: De ce piese vechi? X.: De ce am ales să cânt niște piese mai vechi? Pentru că sunt niște piese de suflet, care îmi trezesc toate amintiri de când am fost noi mai mici, mai tineri și, țin foarte mult la chestiile astea. B.T.: Sigur că o să ne simțim minunat cu tine. X.: Sper, sper... Acum, sunt conștientă că nu întotdeauna pot să fac în așa fel încât toată lumea să fie mulțumită, dar la anul poate o să am mai mult noroc să vin cu toată echipa. B.T.: Sigur o să ne bucurăm de energia ta. Ce planuri de viitor ai? X.: Concerte, emisiuni, colaborări... B.T.: În România? X.: Da. B.T.: Și melodii în limba română mai multe... X.: În limba română și în engleză, așa cum simt, pentru că cel mai frumos când ești artist este să faci ceea ce simți. Să nu îți impui niște lucruri, ci pur și simplu să te exprimi. Așa că vom vedea ce sentimente am eu de exprimat anul acesta. Cum îmi vine, ori în limba română, ori în engleză. B.T.: Deci, dragi ascultători, sunteți invitați astă seară să petreceți o seară plăcută s-o ascultați și să dansați cu plăcuta și încântătoarea Xonia. X.: La ora 7, la GoldenStar... din zona Epping... Vă aștept acolo cu mare drag și pe pagina mea de facebook: „Xonia official” puteți să găsiți și acolo detalii pentru seara aceasta. B.T.: Și ce le urezi ascultătorilor noștri?

X.: Vă urez multă sănătate, fericire și bucurie în casă. Să fiți iubiți, să aveți mult noroc, baftă, bani. Să nu renunțați niciodată la ceea ce vreți să faceți, să mergeți tot înainte pentru că la sfârșitul zilei, lucrurile n-au cum să nu iasă cum trebuie, să nu fie bune. Vă mulțumesc și vă pup dulce. B.T.: Uite, asta admir la tine că ești credincioasă visului tău și nu renunți la el orice ar fi. Și tu ești demonstrația că este adevărată soluția asta de a nu renunța la visul tău. pentru că uite, se întâmplă. Dacă nu ești tare ca și tine nu reuşeşti. X.: M-a ajutat și familia. B.T.: Şi asta, dar cred că tu ai fost tare, tu n-ai renunțat niciodată la visul tău. Acesta este lucrul cel mai important și ești un exemplu pozitiv pentru noi toți. X.: Dacă sunt un exemplu bun, mă bucur și dacă pot să ajut pe cineva, scrieți-mi acolo pe facebook și vă răspund cu mare drag B.T.: Mergeți pe youtube și vedeți acolo toate videoclipurile minunate, foarte frumos realizate ale Xoniei. Îți mulțumim foarte mult că ai venit la noi în studio și te așteptăm cu o nouă melodie în limba română. X.: La anul... Dar mai întâi, ne vedem diseară.

Pentru subtilul...

Pentru subtilul amator Care-şi respectă al său gât, E bună apa de izvor, Dar ca uzaj extern. Atât!

Păstorel Teodoreanu

„Noi,românii,suntemo lumeîncare,dacănusefaceorinuse gândeşte prea mult, neputemmândricăcelpuţinsediscutăfoartemult.”

I.L.Caragiale


INTERVIURI Gheorghe N. VASILACHE - Țepu (Galați)

Interviuacordatprof.VasileLeonte(ColegiulNațional„C.Negri”,Galați)

Domnule profesor Gh. N. Vasilache,

Domnule profesor, fascinaţia internetului diminuează bucuria unei comunicări „faţă în faţă”, dar oferă, drept recompensă, o boabă de comoditate. Tastăm, slobozim gândurile şi, dacă nu ne auzim, trăim emoţia în aşteptarea unui răspuns de la capătul celălalt. 1. Extinzând speculaţiile asupra lumii

virtuale, ce aţi nota în primele pagini ale unei monografii despre trecutul ascuns în file de cronică al comunei Ţepu, din marginea judeţului Galaţi? Trebuie să recunosc faptul că verbul aţi nota (la modul optativ) din întrebarea dumneavoastră exprimă o realitate care nu mă bucură deloc, întrucât comuna noastră nu are încă monografia aşteptată şi meritată. Se pare că în prezent un colectiv bine intenţionat încearcă să pună în pagină trecutul, dar şi prezentul localităţii noastre, care, vorba povestitorului humuleştean, nu este un sat fără căpătăi, ci un sat vechi răzăşesc, întemeiet în toată puterea cuvântului. Fără îndoială, primele pagini ale acestei monografii ar trebui să glăsuiască despre trecutul nostru „ascuns în file de cronică”. Dacă ar fi să dăm crezare legendei, am putea scrie că strămoşii noştri au fost cei care în urmă cu aproape 600 de ani îşi aveau aşezarea - numită pe atunci Româneşti, iar mai apoi Ipoteşti - pe ,,şesul Briheciului”. Simţind că satul lor este în calea răutăţilor care se abătuseră asupra Ţării Moldovei, sărmanii oameni, în frunte cu căpetenia lor Iapotă, au plecat într-o bună zi să-şi caute alt loc. Au luat-o prin codru şi, după o bucată de vreme, au aflat o poiană. Aici să facem sat în preajma ţăpului aistuia, şi-au zis ei, iar numele satului să fie Ţăpu, denumire care apare în documente istorice cam pe la anul 1780. Din rândul acestora s-au ridicat oameni destoinici care au ajuns până la Iaşi cu judecăţile pentru a-şi răscumpăra pământurile luate prin forţă de un oarecare boier

Stupu, în vremea domnitorului Mihail Sturdza, dar şi oameni care au preţuit ştiinţa de carte, întemeind pe la 1860 o şcoală de pe băncile căreia a plecat şi vrednicul nostru înaintaş Tudor Pamfile, cel care „a scormonit şi scos la iveală din marele suflet românesc bulgăraşi mulţi şi frumoşi de aur curat” (Alexandru Lascarov-Moldovanu). 2. Dau năvală, în felurite materiale informative despre străvechi tradiţii populare, câteva nume de localităţi. Între ele, spre lauda obştei, şi comuna Ţepu. Ce se întâmplă, în marile momente ale anului, în localitatea dvs., de stau specialiştii cu pixurile, reportofoanele, aparatele de filmat ţintite către această zonă? Vă mulţumim pentru cuvintele măgulitoare cu care vorbiţi despre interesul constant pe care l-au arătat întotdeauna specialiştii pentru această zonă de la marginea judeţului Galaţi. Pentru a respecta adevărul, aş vrea să subliniez faptul că, înainte de 1989, dimensiunea spirituală a localităţii noastre a fost pusă în valoare de-a lungul aproape a douăzeci de ani de un inimos animator cultural - învăţătorul Ionel Constantinescu - cel care a condus cu competenţă o vestită formaţie corală, precum şi una de dansuri locale (Căiuţii), ale căror performanţe au fost încununate cu numeroase premii şi diplome în cadrul festivalurilor organizate în acea vreme.

După 1989 atenţia oamenilor de cultură pentru viaţa spirituală a comunităţii noastre a cunoscut valenţe noi odată cu recunoaşterea de către specialiştii în domeniu a valorii incontestabile a folcloristului Tudor Pamfile, fiu al satului nostru. Momentele aniversare sau cele comemorative din 1993, reluate anual sau la o perioadă de 5 ani, culminând cu cele din 2003, când se sărbătoreau 120 de ani de la naşterea ilustrului nostru înaintaş, au reunit (alături de gazetari înzestraţi cu ,,pixuri şi reportofoane”) înalte personalităţi ştiinţifice de la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Vaslui (domnul Dumitru V. Marin), Galaţi sau Tecuci, care au evidenţiat contribuţia indubitabilă a lui Tudor Pamfile la dezvoltarea folcloristicii româneşti. În numai 15 ani, acesta a adunat cu migală munţi de


material, publicând peste 40 de volume ce conţin proze şi versuri populare (Feţi - Frumoşi de odinioară, Firişoare de aur, Cântece de ţară, Poveşti populare româneşti), credinţe şi tradiţii folclorice, studii despre civilizaţia materială sătească, culegeri despre credinţele poporului, informaţii despre civilizaţia rurală etc., toate însumând peste 4200 de pagini ce formează o ,,impresionantă arhivă de folclor şi etnografie reprezentativă pentru sudul Moldovei”.

În prezent potenţialul spiritual cu care a fost binecuvântată localitatea noastră este pus în valoare de o tânără intelectuală, înzestrată cu har artistic, bibliotecara Gina Obreja, cea care, împreună cu distinşii profesori Marcela şi Mircea Călianu, întreţine un climat de responsabilitate şi de profesionalism în cadrul ansamblului artistic Cununiţa Ţepului, înfiinţat în 2008 la iniţiativa primarului Ţuchel Daniel. 3. V-a pasionat, de-a lungul carierei didactice, această dimensiune spirituală a colectivităţii rurale. În ce forme concrete? După terminarea facultăţii, m-am întors - în februarie 1967 - la şcoala care mi-a dat lumină, încercând să dau, la rândul meu, celor pe care îi aveam în faţă, căldura sufletului şi lumina gândului. Idealul meu a fost acela al unui om care şi-a iubit profesia pentru care a făcut sacrificii, trecând-o de cele mai multe ori înaintea familiei în cei peste 44 de ani de activitate didactică. Nu întâmplător pe cele cinci lucrări ale mele am scris cunoscuta dedicaţie: Elevilor mei de ieri, de astăzi şi de mâine. Ca fiu al satului, am încercat să menţin această dimensiune spirituală de care vorbiţi şi să o pun în valoare cu modestele mele puteri atunci când a fost nevoie. Am fost mereu alături de autorităţile locale cu ocazia organizării manifestărilor omagiale menţionate anterior, intervenind cu comunicări ştiinţifice referitoare la obiceiurile şi tradiţiile locale, precum şi la contribuţia lui Tudor Pamfile la dezvoltarea folcloristicii româneşti. Atât cât m-am priceput şi cât mi-a stat în putinţă, am sprijinit materializarea a două importante proiecte culturale lăudate de cei care ne-au vizitat comuna. Este vorba de înălţarea în faţa şcolii, în 1993, a unui bust închinat lui Tudor Pamfile, patronul spiritual al unităţii noastre de învăţământ, cel care avea să-şi petreacă ultimii trei ani ai vieţii în Basarabia, ca inspector cultural cu misiunea de a redeştepta aici flacăra românismului, şi care acum îşi doarme somnul de veci în cimitirul din Tecuci. Cu ocazia sărbătoririi a 120 de ani de la naşterea celui pe care scriitorul Mihail Sadoveanu îl socotea un ,,uriaş impozant maior”, am avut iniţiativa înfiinţării unei expoziţii tematice Tudor Pamfile în localul şcolii

noastre şi a unui mic muzeu etnografic într-un spaţiu disponibil din incinta primăriei. Pentru aceasta, m-am bucurat de sprijinul substanțial al colegilor de cancelarie, de o bună colaborare cu specialiști de la Muzeul Judeţean de Istorie, precum şi de susţinerea financiară a primarului din acea vreme, profesorul Stoian Dumitru. Conducerea administrativă a schimbat în 2004 destinaţia acestei săli cu promisiunea că muzeul se va amenaja ulterior într-un alt spaţiu mult mai adecvat. Suntem în 2015 și, din păcate, încă nu s-a întreprins nimic în direcția reabilitării localului vechi al şcolii, rămas disponibil, în vederea înființării acestui muzeu, în care să fie valorificate în scopuri artistice, materialele colecţionate din sat în anul 2003, atunci când s-a amenajat pentru întâia dată, aşa cum spuneam mai înainte, un astfel de spaţiu cultural. Este regretabil, dar nutrim speranța că într-un viitor apropiat acest lucru se va întâmpla. 4. Ce şanse acordaţi, de la faţa locului, tradiţiilor zonei în competiţia cu manelele difuzate prin boxe uriaşe, cu nunta televizată şi transmisă prin satelit, cu botezul filmat în echipe complexe de tehnicieni? Odinioară, în vremea copilăriei mele, răsuna satul de vatale, căci fetele harnice îşi pregăteau lada de zestre cu gândul la căsătoriile ce aveau să urmeze, iar flăcăii, adunaţi la clăci şi sezători, le însoţeau ,,cântând şi chiuind”, cu speranţa că acolo îşi vor putea găsi jumătatea. Duminica erau nelipsitele hore din centrul satului. S-au dus toţi s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată! O, tempora! O, mores!... Obiceiurile şi tradiţiile de demult se ,,subţiază” văzând cu ochii tinzând să dispară. Manelele lui Vijelie, ale lui Salam şi ale lui Adrian Minune sunt preferatele muzicale ale multor tineri cu un nivel cultural precar. Discotecile, unde boxele uriaşe au decibelii daţi la maxim, sunt astăzi locul de întâlnire al unei generaţii cu moravuri nu totdeauna... creştine! Aici orice îngrădire în domeniul lexical dispare pe fondul „setei de libertate” postdecembristă. Vechi cuvinte româneşti devin termeni argotici prin adăugarea unor sensuri codificate: tun, ţeapă, fiţe, marfă, haios, băiat de băiat, asociate frecvent cu naşpa, mişto, nasol, termeni care urâţesc limba noastră - limbă sfântă.

Într-un asemenea context, e un lucru minunat ceea ce fac distinşii domni Călianu şi inimoasa doamnă Gina Obreja, oameni de suflet care au încercat şi, spre mândria lor, au şi reuşit să revigoreze vechile tradiţii folclorice din satul nostru. Ansamblul folcloric Cununiţa Ţepului, despre care aminteam mai înainte, şi-a propus ca obiective: cultivarea şi promovarea valorilor morale, artistice ale comunităţii locale,


conservarea specificului cultural al zonei, prezentarea unor programe adecvate intereselor şi preocupărilor sătenilor, dezvoltarea schimburilor culturale pe plan judeţean, naţional şi internaţional. Ansamblul are în componenţa sa un grup vocal folcloric, solişti vocali, un grup de rapsozi şi o formaţie de dansuri populare. E o mare satisfacţie pentru noi că spectacolele prezentate de membrii acestui ansamblu cu diferite ocazii pe diverse scene (acasă, la Tecuci, în alte comune gălăţene, la Slănic-Moldova, la Vaslui etc.) au fost deplin gustate de public şi apreciate de specialiştii care i-au răsplătit cu premii şi medalii. Este o mare onoare pentru acest ansamblu şi pentru animatorii acestuia faptul că la a V-a ediţie a Zilelor Comunei Ţepu (2010) maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra Naţională de Muzică Populară din Chişinău i-au acompaniat pe membrii Cununiţei în cadrul spectacolului prezentat în localitate. Pe plan internaţional, membrii ansamblului au fost invitaţi în 2009, în 2010 și în 2013 la Festivalul European de Muzică pentru Copii ,,Prichindelul” de la Nurenberg din Germania, unde s-a cântat şi dansat româneşte alături de diaspora românească şi de unde s-au întors cu diplome, medalii. 5. Există vreo autoritate, formală sau informală (despre care aveţi ştiinţă), interesată în perpetuarea, promovarea sau îmbogăţirea zestrei primite de la înaintaşi? Atât administraţia locală, cât şi alţi factori din afara comunităţii noastre (instituţii judeţene, autorităţi naţionale) au manifestat interes suficient pentru perpetuarea, promovarea sau chiar îmbogăţirea zestrei sprirituale moştenite de la înaintaşi. Evidențiem, în acest context, interesul deosebit pe care îl manifestă constant domnul profesor doctor Dumitru V. Marin pentru cunoașterea și popularizarea valorilor noastre spirituale, a vieții și operei distinsului nostru înaintaș - folcloristul Tudor Pamfile. Nu întâmplător a devenit în 2014 Cetățean de Onoare al comunei noastre. Prin grija Consiliului Local, căminul cultural, devenit Centrul Cultural ,,Tudor Pamfile”, a fost complet renovat şi apare astăzi ca o instituţie modernă, înzestrată cu aparatură performantă, capabilă să asigure buna desfăşurare a activităţilor artistice. Într-un viitor apropiat, formaţiile artistice locale vor fi completate cu un taraf muzical, iar instrumentele necesare au fost achiziţionate cu fonduri europene obţinute în urma câştigării unui proiect din componenta 322. Repertoriul coregrafic local s-a îmbogăţit cu alte suite de dansuri specifice judeţului nostru, valorificându-se pentru aceasta sprijinul oferit de un specialist în domeniu venit de la Galaţi, domnul

coregraf Horujenco Ioan. Faptul că instituţii din afara localitătii noastre (televiziunea din Galaţi, Naţional TV, Favorit TV, TVR Iaşi, TV Vaslui ş.a.) au invitat formaţiile noastre artistice să prezinte spectacole în cadrul emisiunilor destinate iubitorilor de folclor reprezintă o reală apreciere a zestrei noastre spirituale, dar şi un interes pentru promovarea acestei moşteniri culturale de care vorbeam. 6. Aţi slujit şcolii, v-ați regăsit în ea, v-a echilibrat şi v-a dat un sens existenţei. Poate atenua această instituţie senzaţia de sacrificare (voită sau întâmplătoare) a practicilor care unicizează o colectivitate, îi conferă identitate şi o fixează sub arcul eternităţii? La această întrebare îmi vine foarte greu să răspund pentru că, sincer vorbind, tânăra generaţie, pe care tot noi o formăm, este din ce în ce mai puţin interesată de fapte autentice de cultură şi artă - ,,acest produs dumnezeiesc al omului”. Nu-i deloc uşor să-i determini pe tinerii de astăzi să renunţe la ,,net” sau la butonarea excesivă a canalelor televiziunii prin cablu şi să-i convingi de adevărul că ,,Arta asigură zborul. Dar cu materialul clientului.” (V. Ghica). Pe de altă parte, corpul profesoral al şcolii în care mi-am desfăşurat activitatea timp de aproape nouă ,,luştri”, se diminuează de la an la an. Cei din ,,vechea gardă”, despre care conducătorul învăţământului gălăţean spunea că au format ,,generaţia de aur”, se retrag rând pe rând. Cei care ies de pe băncile universităţilor refuză ,,chemarea” didactică pentru care s-au pregătit 3 sau 4 ani, preferând să se orienteze spre alte domenii, unde câştigul este incomparabil mai mare. Să nu uităm faptul că dinamica şcolară, cel puţin în cazul nostru, determină o încadrare total ineficientă: profesorii vin timp de 3 sau 4 ore, apoi pleacă la alte şcoli unde îşi completează catedra. În asemenea condiţii, mă întreb şi eu retoric, va putea oare şcoala să atenueze ,,senzaţia de sacrificare a practicilor” tradiţionale care dau unicitate unei colectivităţi, îi conferă ,,identitate şi o fixează sub arcul eternităţii”? Sper totuşi că se vor găsi oameni inimoşi care să amintească generaţiilor viitoare cine am fost şi, mai ales, cum am fost noi locuitorii acestui meleag ,,de la margine de judeţ”. Pe fondul acestei ultime fraze - care s-ar vrea uşor optimist - îmi vin în minte cunoscutele versuri ale poetului Octavian Goga, care referindu-se la soarta cântecelor, a doinelor şi a baladelor româneşti, scria încrezător: ,,Târziu odată-cine ştie? / Trecând pe-aici un călător, / Te va culege dintr-o floare, De dup-o aripă de dor.../ Te-a coborî în largul văii, / Şi-o lume te va asculta, / Şi-o lume-ntreagă va începe / Să plângă cu durerea ta...(Doina)


EVENIMENT CULTURAL Mihaela BĂBUȘANU - Bacău

În15mai2015,resortuloreiafostîntorslaBacău În 15 mai 2015, de la orele 17:00, a avut loc la Bacău, la sediul central al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din str. 9 mai nr. 7, ediţia a II-a a evenimentului „Japonia departe - aproape de Bacău” şi care a avut următoarea desfăşurare: * Expoziţie foto-haiku „Declic în silabe”, ediţia a II-a (fotografii Broşu Constantin, haiku-urile aparţin unui număr de 35 haijini din Bacău şi din

ţară care au răspuns pozitiv invitaţiei iniţiatorilor de a crea special pentru acest eveniment). * Lansare volum de haiku „Femeia bonsai” autor Mihaela Băbuşanu; * Dans japonez pus în scenă de o echipă de dansatoare din cadrul asociaţiei româno-japoneze Himawari din Iaşi, colaboratori în proiectul „Japonia departe-aproape de Bacău”; * Prezentări power point; * Invitaţi speciali: Laura Văceanu, preşedinta societăţii de haiku din Constanţa şi dr. Dumitru Radu, băcăuan, unul dintre cei mai apreciaţi haijini. Pentru o zi Bacăul a fost astfel centrul haiku-ului românesc, reuşind să aducă laolaltă o sumă de energii Zen şi să capteze atenţia cunoscătorilor, a iubitorilor de frumos sau a curioşilor. În ceea ce priveşte expoziţia foto-haiku „Declic în silabe” aflată de asemeni la ediţia a II-a, ea reprezintă locul de întâlnire între două arte, cadrul în care poezia şi fotografia se completează, se suprapun, se contrazic şi se întrepătrund în acelaşi timp, născând noi sensuri cu fiecare descifrare a versurilor şi a imaginii, atât în ansamblu, cât şi privite, analizate, individual. Anul acesta s-au întrunit un număr impresionant de 868 de poeme din care au fost selectate 162, câte 3 pentru fiecare din cele 54 de fotografii. Jurizarea a fost făcută de Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa, împreună cu cei trei membri ai echipei de organizatori, Mihaela Băbușanu, Oana Gheorghe și Broșu Constantin. Pentru

a fi îndeplinit criteriul de obiectivitate al selecţiei, membrii juriului, participanţi cu poeme în proiect, nu și-au votat propriile poeme, scopul final fiind acela de a aduce în faţa publicului poezia niponă şi fotografia de natură printr-o expoziţie fotohaiku, la un standard cât mai ridicat al acestei arte. A fost votat/selectat poemul (haiku /senryu) ţinând cont de regulile scrierii acestuia şi de „afinitatea” lui la fotografie şi NU autorul. Poemele selectate au făcut parte din cele 54 de fotomontaje fotohaiku ce alcătuiesc expoziţia DECLIC ÎN SILABE - 2015 deschisă publicului până în jurul datei de 15 iunie 2015 în Galeria Hol a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău. Şi-au dat concursul haijinii: Ana Olimpia, Corneliu Traian Atanasiu, Mioara Băluță, Ioana Bud, Cezar Florin Ciobîcă, Mihaela Cojocaru, Vasile Conioşi-Mesteşanu, Magdalena Dale, Radu Dumitru, Frațilă Genovel-Florentin, Petru Ioan Gârda, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Letitzia Iubu, Juverdeanu Ildiko, Octavian Mareș, Ioan Marinescu, Norea Dan, Ocneanu Lenuța Gabriela, Maria Oprea, Paraschiv Mara, Virginia Popescu, Ade Popovici, Iulia Ralia, Speranța Rubin, Argentina Stanciu, Valeria Tamaș, Eduard Tara, Violeta Urdă, Ana Urma, Daniela Varvara, Sorin Radu Zaha, Daniela Zglibutiu, Laura Văceanu, Oana Gheorghe şi Mihaela Băbuşanu. În cadrul evenimentului din 15 mai 2015 au vorbit pe rând asistenţei numeroase, prezente la cea de a doua ediţie a evenimentului, Mihaela Băbuşanu care a adresat salutul de bun venit şi a dat citire comunicatului din partea Amabasadei Japoniei, apoi autorul fotografiilor Broşu Constantin care a vorbit foarte pe scurt despre ce anume înseamnă foto-haiku şi de unde a plecat ideea, Oana Gheorghe care a spus povestea proiectului dar şi a echipei de proiect, cum a început totul, cum au evoluat lucrurile şi care nu face altceva decât să certifice motto-ul ales de Mihaela Băbuşanu şi reetirat şi în acest an „Un vis pe care-l visezi singur, e


doar un vis. Un vis pe care îl visăm împreună, e o realitate. (John Lennon). Cei trei au ales să îşi continue visul împreună iar rezultatul muncii lor se pare că a bucurat ochii şi inimile participanţilor. Au mai luat cuvântul dr. Dumitru Radu, cunoscut haijin care a îndemnat la perseverenţă şi continuitate şi Laura Văceanu, preşedinta societăţii de haiku din Constanţa, redactorul şef al revistei „Albatross”. Despre volumul de haiku „Femeia bonsai”, autor Mihaela Băbuşanu, a vorbit prefaţatoarea sa, Laura Văceanu: „Pentru că haiku este o poezie a senzaţiilor, Mihaela Băbuşanu demonstrează că textele au ca izvor sensibilitatea şi capacitatea ei de a trăi profund emoţii şi stări, pricinuite de anumite momente cruciale din viaţă. Prin acest volum, Mihaela îşi croieşte calea spre spiritualitate, prin poezia de sorginte japoneză care i se potrivește ca o mănușă”. Cartea a apărut la Bacău, la editura „Ateneul Scriitorilor”. Pe afişul expoziţiei, haiku-ul lui Corneliu Traian Atanasiu, participant de asemeni în proiect, se pare că a fost o alegere potrivită: „popas în floare - un fluture întoarce resortul orei”. Afişului referiror la lansarea de carte a Mihaelei Băbuşanu, grafica Mihnea Baran şi care avea pe fundal un frumos kimono tradiţional cu flori de cireş, i se potrivea ca o mănuşă haiku-ul Danielei Varvara: stampă regală - kimonoul fecioarei şi o cicoare Dansurile tradiţionale japoneze puse în scenă de membre ai Asociaţiei româno-japoneze Himawari din Iaşi, aflate la a doua colaborare în proiectul „Japonia departe-aproape de Bacău”- au adus un plus de rafinament unui eveniment unanim categorisit drept reuşit. În afara unei asistenţe numeroase, în marea majoritate băcăuană, la eveniment au ales să participe, de departe-aproape, Laura Văceanu, Daniela Varvara şi Mihaela Cojocaru din Constanţa, Violeta Urdă din Bucureşti, Maria Oprea din Piatra Neamţ, Cezar Florin Ciobîcă din Botoşani, Virginia Popescu din Ploieşti, Iulia Ralia din Iaşi. Acţiunea s-a finalizat cu un cokteil oferit de organizatori unde discuţiile s-au legat, au evoluat şi au continuat până când : „soarele-n flăcări - cu mişcări de gheișă se-adună noaptea”

(din vol. „Femeia bonsai”, autor Mihaela Băbuşanu). Coordonatorii evenimentului: Mihaela Băbușanu - manager de proiect şi haijin, Oana Gheorghe - haijin şi coordonator proiect şi Broșu Constantin - Dumitru - autorul fotografiilor, coordonator proiect, au tras concluziile celei de a doua ediţii astfel: „paharul prea plin - curg lacrimi transparente de bucurie”

(haiku de Iulia Ralia).

Aşteptând împlinirea Mai presus de uitări de trădări de lacrimi sau măriri trăiesc pentru iubirea Neîmplinită! Îl ştiu, îl simt şi îl vreau şi mai mult, îl ador pe ani, prin ani Pe cuvânt! Mi-e din ce în ce mai dor, îl aştept, îl invoc şi îl scriu Aici pe pământ! Îndur trecerea clipelor, a brumelor şi a iernilor reci, însă mai presus de orice sper şi încă trăiesc Prin cuvânt!

Mihaela Băbuşanu


REALITATEA SATULUI MOLDAV Val ANDREESCU - Vaslui

GÂRCENI:Unprimarcuhar,gospodarși...tânărpensionar!

Reporter: Stimate, dle Primar, Bine v-am găsit într-o zi frumoasă și încărcată de trăiri rare! Iată că ați devenit un fericit tânăr pensionar, iar noi ne grăbim ca din partea ziarului Meridianul de Iași, Vaslui și Bacău să vă adresăm urări de viață lungă și să vă bucurați de o

pensie cât mai lungă, cu fericire și sănătate! Cum se simte tânărul pensionar? Mircea Scutelnicu, primarul comunei Gârceni: Bine ați venit și vă mulțumesc de urări! Mă simt la fel de ... tânăr! Este firesc să fie și emoții! R: Sunteți cunoscut și apreciat ca unul din primarii care au muncit mulți ani în administrație. Cum a început? P: Lucrez în administrație din toamna lui 1975! Secretar până în 2000. Perioada aceea din ’89, cu regimul comunist pe care eu nu-l urăsc, cu toate că nu am avut treabă cu partidul, dar era bine! Era disciplină, ordine. Eu, când am intrat la primărie, am avut noroc de un primar deosebit, un țăran cu 7 clase, Armeanu Zaharia, dar în ’85, când comuniștii l-au dat afară, eu am mers în continuare. În ’89 eram secretar la Pungești, așa cum se chema comuna pe atunci, începând cu martie ’90 am venit înapoi și am format comuna Gârceni, eram secretar până în 2000 și apoi ... primar al comunei! R: Sunteți unul din foarte puținii primari vasluieni care au lucrat în administrație în două regimuri total diferite și antagoniste, de ce v-au votat oamenii, ce credeți că au apreciat la dumneavostră? P: Cred că au apreciat corectitudinea mea și faptul că am respectat lumea și oamenii comunității mele! Toți oamenii care au venit cu probleme de rezolvat la primărie nu au fost purtați pe drumuri și le-am rezolvat problemele așa cât s-a putut, și s-a putut! La mine, cuvântul a fost cuvânt și programul, program! Dacă stabileam cu cetățenul că mâine la ora cutare ne vedem la primărie, la acea oră eu eram și-i rezolvam problema, ca secretar ori ca primar. Nu mă pot dezbăra de vechiul meu obicei; vin dimineața la 7:00 în primărie și plec seara tot pe la 6:00-7:00 și mă întreb ce m-oi face de la anul când n-am să mai fiu primar?! Eu spun și colaboratorilor mei că de la anul, tot așa vor pleca și ei. Eu mai sunt îngăduitor cu ei, mai pleacă la 14:00, la 15:00. Mi-a plăcut disciplina, ordinea și am ținut la oameni, și înainte de ’89 și după ’89. R: Ieșirea la pensie este un moment foarte important pentru oricare om, este un moment când, volens-nolens, facem un bilanț cu ceea ce am realizat și cu neîmpliniri. Despre realizările comunei și ale Domniei voastre am avut

bucuria să filmez și să scriu în timp și, totuși, cum stați la acest capitol? Drumuri, primărie nouă, școală etc.! P: De când sunt primar, am avut o bună colaborare cu Școala iar soția mea se știe că este profesoară și din ’81 până în 2005 a fost directoare! Când am intrat primar, prima dată am pietruit un drum; atunci nu era nici un drum pietruit în comună! Toate erau de pământ, în afara DJ. Am pietruit drumul Pungești-Gârceni și Pungești-Trohan-Racova. Am pietruit 5 km de drum, de la Gârceni la Dumbrăveni (finanțat prin FADR). Fiind aplecat asupra capitolului Școală, în 2000 și 2001 am construit toate școlile noi, cinci școli, iar la școlile din Gârceni Vale și Dumbrăveni le-am făcut reparații capitale. Ca un mare regret al meu este că în 2008 am acceptat ca la Gârceni să înceapă construcția unei școli noi. La discuția cu reprezentantul ISJ am spus că nu este necesară o nouă școală, deoarece în 2001 am construit o școală nouă, în Gârceni Deal și la Școala din Vale am propus să facem numai reparații capitale. Numărul copiilor era în descreștere și nu se impunea construirea unei școli noi. Ambițiile politice care au fost atunci și campania electorală pentru alegerile din 2008 au făcut ca eu să cedez, le-am eliberat Certificatul de urbanism și Autorizația de construire. Au început o școală în Vale, au turnat niște betoane, au cheltuit 2 miliarde și din 2008, așa stau! Este cel mai mare regret al meu că am dat autorizație de construcție a unei școli care nu era necesară. Am pietruit orice drum și orice uliță, nu mai este noroiul acela care era până în 2000! R: Aveți multe mandate de primar iar lumea se întreabă de ce nu mai candidați pentru un nou mandat? Confirmați? P: Da, nu mai candidez! Mi-ajunge, la anul fac 41 de ani de Primărie! Eu nu mai candidez că nu aș ieși, Slavă Domnului! Pot candida încă zece și eu tot scot cu un vot mai mult! Dacă am luat primul mandat cu 86%, al doilea cu 76%, al treilea cu 76% și al patrulea cu 81%! R: Sunteți un om de acțiune, ce veți face dacă nu veți mai fi primar? P: Să văd dacă mă voi obișnui cu statul acasă! Voi candida la o funcție de consilier și dacă cel care va fi în locul meu îmi va cere ajutorul, am să-l ajut! Sper să fie cine cred eu și atunci o să ajut Primăria. R: Ați obișnuit locuitorii comunei, fii satelor plecați în țară și afară, autoritățile județene, parlamentarii și ... presa cu cele mai reușite și cele mai frumoase ediții ale Zilei Comunei Gârceni, anul acesta cum va fi? P: Noi organizăm pe 8 septembrie, anul acesta cade într-o marți și o vom organiza fie duminică pe 6, fie marți pe 8 septembrie. Atunci vom inaugura și noul Sediu Administrativ al comunei, ne mai sfătuim, dar mai sigur va fi pe 6 septembrie. (...)


REALITATEA SATULUI MOLDAV Dumitru V. MARIN - Vaslui

FOCURI‐Iași:Cufoculcreației,VasileMacovei,primarul!

Duminică, 31 mai 2015, am fost prezenți la FOCURI - Iași, la Ziua unei comune despre care, de la Tudor Arghezi citisem că a pornit răscoala din 1907, iar odată cu vizita mea de acum vreo 2 ani, văzusem cât noroi poate încăpea pe o uliță. Am găsit-o mult schimbată și asfaltată prin

centru, pe unde am ascultat tropotul cailor dintr-o paradă falnică organizată cu acest prilej. Ar fi puțin să vă spun că am fost uimit de primar, de oameni, de artiști, de organizarea unei sărbători de către primar și ai lui. Au găsit și un motiv (de fapt, două): 136 de ani de la atestarea documentară (ce istorie interesantă au!) și un număr de ani de la prima ediție. Profesorul - primar a demonstrat că, chiar pe vreme de secetă, chiar cu mijloace financiare extrem de reduse și fără vedete pe mulți bani, (negri) se poate organiza o sărbătoare adevărată. Și când ai la școala din comună o interpretă ca Liliana Lungu, calitatea e clar asigurată. Ora 12:00 - Întâlnirea de la Primărie a fost scurtă, cu câțiva invitați în frunte cu președintele Consiliului județean Victorel Lupu. Vizita grupului la Monumentul eroilor (pregătit!), biblioteca bine aranjată, un muzeu în devenire. Parada cailor a fost cea mai spectaculoasă, iar cuvântările de pe scenă... mai puțin. Numai că s-au găsit fonduri pentru premieri, plachete, diplome pentru merituoșii comunei. La Focuri e un amestec de 3 în 1, adică ortodocși (majoritari), catolici (în bună pace cu ceilalți) și ortdocși de rit vechi, ucraineni cu formele lor specifice de manifestare, cu costume scumpe și atractive. Vestitele lor cacoșnice sunt ceapse, adică un veștmânt pentru cap achiziționat direct de la Moscova. Dansurile lipovenilor, chiar elevi fiind, sunt sensibile, plăcute și spectaculoase. Programul artistic (lângă scrânciobul cu lanțuri) s-a întins pe destule ore și chiar dacă era foarte cald, scena era acoperită iar oamenii erau la umbra arborilor din parc, având și aromatizare naturală prin fumul de mititei, cârnați și alte fripturi. N-am văzut, totuși, oameni beți sau puși pe scandal, deși mulți erau cu câte o bere în mână. Liliana Lungu a asigurat calitatea acestui spectacol lung, susținut și de Ansamblul „Flori de primăvară”, Fanfara „Adamos Brass” (mă rog, denumire nu tocmai pentru fanfară) și mai mulți soliști vocali cu voci plăcute. Formația Noviss Band (denumiri străine pentru manifestări locale care violentează auzul) a întreținut o atmosferă de sărbătoare până la focurile de artificii. „E sărbătoarea unei comune, cu oameni harnici, muncitori și respectuoși. Din păcate, și de

la noi au plecat mulți peste hotare”, declara în încheierea unui interviu prof. Vasile Macovei. Din cauză că am văzut noi înșine schimbări în viața și aspectul comunei, l-am considerat pe primar primul creator al acestui moment sărbătoresc.

* Reporter: Să vă spun drept, stimați prieteni, îmi vuiesc urechile de câte melodii, câte impresii sufletești am adunat astăzi la Focuri. L-am „răpit” pe primarul Vasile Macovei, cam cu greutate, că trag oamenii de el. Altfel spus, primarul are treabă și duminica, și în celelalte sărbători. Bine v-am găsit, domnule primar Vasile Macovei! Vasile Macovei, primar comuna Focuri, județul Iași: Bine ați venit în comuna Focuri! R: Domnia ta, din punctul meu de vedere, oricum ești un primar dintre cei mari din județul Iași. Câte mandate? P: Sunt la al treilea mandat. Sunt la penultimul. R: De ce penultimul? P: Pentru că în celălalt mandat, și acela va fi penultimul. Cum va vrea Dumnezeu și oamenii. R: Prietene Vasile Macovei, domnule primar, domnule profesor, am văzut cu ochii mei cum lumea te simpatizează. Ce le-ai făcut de i-ai „vrăjit” pe oamenii aceștia? P: I-am apropiat de sufletul meu, probabil. Să nu credeți că toți. R: Focuri este o comună, dar are și elemente de urbanizare. De ce nu sunteți oraș, stimate domn? P: Nu suntem oraș pentru că nu întrunim toate condițiile, deși localitatea este sistematizată. Comuna Focuri, a fost înființată în anul 1879, de către Carol I, iar noi, în fiecare an sărbătorim înființarea comunei. Anul acesta sărbătorim 136 de ani de la înființare. Această localitate a fost înființată sistematizat, cu 12 ulițe paralele traversată de 3 străzi principale. Strada principală a comunei a fost de curând asfaltată printr-un proiect cu GAL-ul Belcești - Focuri dar și cu fonduri proprii. R: De la înființare erau mai multe culte religioase? P: De la înființare au fost 3 confesiuni: ortodocși, ruși-lipoveni de rit vechi și catolici. În proporție de 75% sunt ortodocși, 15% ruși-lipoveni și 10% catolici. R: Am văzut că lipovenii au o viață culturală proprie aici. P: Da. Sunt de felicitat pentru că își păstrează tradițiile și obiceiurile. R: Nu v-ați îndepărtat de sarcina Dvs. de educator? P: Nici nu ai cum să te îndepărtezi de așa ceva, pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. N-am cum să uit legătura cu școala. Dacă uităm legătura cu școala, cea care produce de fapt, viitorul țării noastre, înseamnă că am uitat tot, am trăit degeaba. (...)



PRISĂCANI‐Iași:Dr.ing.ConstantinChirilă:„Aicieloculmeu!”

Reporter: Bună ziua domnule Constantin Chirilă! Arareori, printre cei vreo 300 de primari pe care-i vizitez eu pentru ziarul Meridianul, îmi face o mai mare plăcere, decât să stau de vorbă la fel cu domnia ta. Deci, vin ca la un prieten de foarte mare suflet și ca unul din cei vreo 8 înțelepți ajunși primari. Vorbeam cu alți

prieteni ai noștri, până la urmă, din 300, trebuie să scot câțiva care sunt mai altfel. Și acești mai altfel, sunt niște înțelepți, niște oameni de acțiuni și de ce nu, niște oameni extrem de activi social. Până la urmă, prin asta vă prezintă personalitatea dumneavoastră. Să mai spunem că... suntem la Prisăcani. Ing. Constantin Chirilă, primar comuna Prisăcani, județul Iași: Da, aici Prisăcani, locul nașterii mele. Mărturisesc, că sunt a cincea generație din familia Chirilă născută la Prisăcani. Se spune că strămoșii mei au venit, după invazia turcilor, pe la 1775 de la Pechea - Galați, s-au stabilit aici, pe malul Prutului. Zona fiind liberă probabil, atunci. Aici fiind atunci, domeniul Mănăstirii Cetățuia, braniștea Mănăstirii Cetățuia. Am găsit în istoria comunei ca fiind loc de păstorit pentru animale. Probabil părinții s-au stabilit aici, darul naturii m-a creat și destinul vieții pleacă din locul nașterii. Una e să te naști la Moscova, Viena sau Paris și alta e să te naști la Prisăcani. R: Sunteți mândru de locul nașterii... P: Da. Chiar îmi place foarte mult să spun - aici Prisăcani, locul nașterii mele - și cred, ca orice ființă umană, există o legătură între viață și pământ, între pământ și viață. De fapt, atracția fizică sau energetică este la locul nașterii. Poate de aceea fiecare om se întoarce la locul nașterii. Cred eu că este o legătură energetică cu pământul. R: Domnule primar, o provocare, repede, directă și personală: omul sfințește locul. Așa ați făcut? P: Da. Cred eu că misiunea noastră pe acest pământ, e clară - de a sfinți locul nașterii, de a sfinți trecerea în timp și de a lăsa ceva în urmă. De fapt, ca orice pasăre care lasă pui, ca orice familie care construiește, lasă o tradiție la altă generație. A sfinți locul, mă gândesc că, de fapt, reprezintă a transmite generațiilor următoare, toată bogăția moștenită de la părinți, strămoși, onoare, virtute, credință, familie, educație, de ce nu, chiar și coloană vertebrală, lucru pe care azi aproape nu le mai avem. R: La ce vă referiți când vorbiți de coloana vertebrală? P: Când spun asta, mă refer la vremurile de astăzi, pentru că fiecare generație are vremurile ei, și ceea ce

construim noi astăzi, de fapt, mă consider un om al vremurilor tulburi, al vremurilor în care am vrea și nu putem sau putem și nu vrem. Deci, o mare dilemă. R: Nu cumva ne-au încălecat cei din Uniunea Europeană și vor să ne desființeze? P: Sigur mă refer la acest lucru, dar această încălecare nu a fost azi, nici ieri, a fost dintotdeauna. R: Dar de la Dumnezeu către alții? P: Darul a fost uman și a fost pentru poporul roman, în schimb, consider că astăzi suntem un popor flămând. Suntem flămânzi de libertate, de dragoste, mâncăm pe fugă, dormim pe fugă, iubim pe fugă și fugim de răspundere. R: Păi, domnia ta care ai fost în toată Europa și aproape în toată lumea, zici că nu ai libertate? P: Tocmai de aceea. Am circulat în toată lumea și când toți fug de acasă, eu m-am întors acasă, pentru că știu că aici la mine acasă am toată libertatea pe acest pământ, aici unde m-am născut, aici e cuibul meu. R: De acord, dar ca să fugi de aici până la Paris (unde sigur ai fost, că doar am scris despre asta), să te duci în Elveția, să te duci oriunde în lumea asta, trebuie să ai și posibilități financiare. Poți să ți le creezi? P: Domnule profesor, eu am fost acolo, știu ce e acolo, societatea capitalistă te ascute ca pe creion. Indiferent unde mergi în exterior, ești un emigrant și până nu te-a tocit complet și când te-ai dizolvat, te trimite acasă. Asta face societatea. Libertatea noastră este foarte scumpă în străinătate, câștigul este foarte mic. R: Se întâmplă să ia și sângele nostru, al românului? P: Foarte puțin. Frățiorii mei sunt în Australia, copiii mei au plecat în Germania, Franța și la toți le-am spus și toți vin acasă la Prisăcani unde se simt cei mai liberi. R: Aici, la Prisăcani, domnia ta ai înnobilat locul, ai sfințit locul. Cum? Ce ai făcut? P: Simplu: am familie de albine și studiez cum o regină poate să conducă o familie între 20.000 și 60.000 de indivizi. Fiecare își face treaba perfect, nici o albină nu doarme, trântorii sunt eliminați. Același lucru avem și noi în familia noastră, în comunitate. Avem trântori mai mulți decât trebuie. R: Revenim la comunitatea dumneavoastră, la Prisăcani, la realizări. Aveți o asociație sportivă, ați plecat de la această asociație la faptul că ați făcut rugby la viața domniei tale. P: Da. Cu bani puțini și cu multă muncă, cu multă educație. Echipa mea de fotbal astăzi este la un turneu în Franța. Au fost o săptămână în Franța la o invitație, la un parteneriat. Din 7 echipe care au fost invitate, Prisăcaniul a luat locul I. (...)



ȚUȚORA‐Iași:PrimarulCosticăSăcăleanu:„n‐avemdatorii!”

Reporter: Stimați prieteni, într-un conclav al primarilor înțelepți, Costică Săcăleanu, primarul comunei Țuțora, are un loc bine determinat. Aș zice că din cei vreo 300 de primari pe care îi cunosc eu, el este printre primii 8. Domnule Săcăleanu, domnia

ta ești primar de la Revoluție încoace? Costică Săcăleanu, primar comuna Țuțora, județul Iași: Da, de la primele alegeri din 1992. R: Asta înseamnă specializare în domeniul administrației. Și după o viață în primăria Țuțora, mai vreți să vă pensionați? P: Abia aștept, domnule profesor! Mai am până la terminarea acestui ultim mandat. Am două nepoțele și îmi doresc să stau acasă ca să mă ocup de gospodărie. R: Vorbiți-mi despre tradițiile țuțorene, pe care vreți, nu vreți, le-ați îngrijit atâta vreme. P: Comuna Țuțora este la 15 km de centrul Iașului - suntem aproape -, ocupația de bază a locuitorilor comunei este agricultura, creșterea animalelor și îndeletniciri, meserii, cam în toate domeniile. R: Facem o paranteză. Vom reveni la tradiții. Seceta aceasta afectează mult populația? P: Afectează foarte mult domnule profesor, din cauză că e parioada porumbului, a grâului, care are nevoie de apă cum avem noi nevoie de aer. Dacă nu va ploua nici în această săptămână, culturile vor fi compromise. R: Ce ar trebui să facă oamenii? Noi am mai trecut printr-o vreme ca aceasta. Eu știu ce făceau atunci, când ne duceam în Oltenia după paie și în pădure după frunze. P: Oamenii care sunt foarte aproape de Prut, mai au niște pompe, foarte puține, cu care trag apă din Prut și își udă de obicei, legumele, suprafețe mici, solarii însă, noi suntem totuși înconjurați de ape. Mai sunt 2 societăți dintre care una lucrează cam 1.000 ha de teren, au și posibilități de irigat, dar dacă nu plouă... R: Ne întoarcem la tradiții. La voi aici se mai păstrează obiceiuri de Anul Nou, ați mai încurajat pe unii de Sărbători, pe alții cu alte ocazii, aveți bibliotecă, un învățământ acceptabil, adică sunt mijloace culturale. P: Se desfășoară și la noi, dar nu la un nivel foarte mare pentru că comuna e mică. Totuși, Școala Țuțora care este refăcută de acum 2 ani, arată deosebit de bine, condiții optime, avem o bibliotecă care arată foarte bine, cu calculatoare pentru copii... în aceeași clădire avem și o

grădiniță foarte bine dotată. Mai avem acum o grădiniță în construcție, în luna iulie trebuie să o terminăm. Avem proiect aprobat pentru construirea unui Cămin cultural în valoare de 800.000 de lei. R: Infrastructura e acceptabilă. Canalizare, alimentare cu apă...? P: Alimentarea cu apă o avem de 6 ani în toată comuna. Infrastructura, dacă ne referim la drumuri, este chiar acceptabilă, există legături plecând din centru, cu toate școlile, bisericile și în toate satele. Pe ulițele unde nu este asfalt, s-a întreținut în permanență, fiind pusă piatră. R: Enumerați câteva din acțiunile dumneavoastră în acești ani. P: Sunt un primar de 24 de ani la Țuțora. Niciodată nu mi-am făcut program de audiență. Indiferent la ce oră a venit cetățeanul, eu i-am dat ajutor. R: Cum stați cu taxele și impozitele? P: Taxele și impozitele le încasăm în proporție de 98% în fiecare an. Am căutat în permanență să dăm dovadă că primăria, în cei 24 de ani nu am intrat niciodată în insolvență din cauza neglijenței sau a nepriceperii. Nu avem nici o datorie la primărie. R: Cum ați reușit? P: Am reușit prin respectarea bugetului atât cât a fost și cât ni s-a dat. Eu nu mi-am permis niciodată să fac lucrări fără să am acoperire. Politicul te mai împinge, asta e realitatea negativă, din punctul meu de vedere. La noi bugetul este foarte mic. R: Sunteți la câțiva kilometri de Iași, deci po-pulația care nu are de lucru în comună, se poate duce acolo, aveți mijloace de transport pentru cetățenii care vin și pleacă. Asta înseamnă și populația un pic mai ridicată cultural, social și cu ceva avere decât alte localități? P: Sunt oameni gospodari, nu avem nici un chiabur sau oameni mai avuți. Ei muncesc și își câștigă existența așa cum pot: prin legumicultură, creșterea animalelor etc. R: Domnule primar, noi am purtat discuții foarte plăcute în legătură cu condiția umană. Domnia ta, care ești aici pe mâinile oamenilor, adică vin tot felul de oameni și vă pun întrebări, de asemenea și funcționarii, decizii și muncă „cu capul”, acasă muncă fizică. Totuși, când aveți timp să vă gândiți la condiția umană, unde credeți că merge omenirea de astăzi, viața noastră, a moldovenilor de astăzi? P: Eu am avut un regim sănătos la viața mea, alergam, înotam, jucam volei sau fotbal până la 60 de ani dar m-am neglijat. Așa este firea mea, nu pot să stau, chiar dacă am o operație de hernie de disc. (...)


ROMÂNI PE MERIDIANELE LUMII Dan TEODORESCU - Iași

DinPassau/Germania: „ROBERTG.BARTHPHOTOGRAPHY”,opatădeculoarepemeleagurieuropene

Robert Barth s-a născut în luna noiembrie 1983 la Sibiu, în România. A copilărit în cartierul Piaţa Cluj până în anul 1990. În acelaşi an 1990, din data de 1 iunie, exact de Ziua Copilului, el se stabileşte împreună cu familia în Germania, mai exact la Passau, în landul Bavariei. În urma expoziţiilor personale

şi colective de la Râmnicu Vâlcea şi Iaşi, din ultimii doi ani, a fotografiilor publicate în presa din România şi Germania şi prin promovarea făcută cu sprijinul tatălui Georg Barth, fost arbitru internaţional de popice şi membru în Comisia Juridică din cadrul Federaţiei Internaţionale de Popice (WNBA), dar şi corespondent de presă, tânărul şi talentatul Robert Barth primeşte următoarele aprecieri din partea „fanilor” săi: - Ioana Goran (Biblioteca Publică Păuşeşti - Măglaşi, Vâlcea): „Superbe fotografii !!! Felicitări domnului Robert Barth ! Succes şi inspirație în pasiunea domniei sale!”... - Eduard Mattes (Haifa / Israel): „De-a dreptul impresionant ! Multe mulţumiri şi salutări prietenului nostru comun, domnul Georg Barth şi fiului său, artistul fotograf Robert Barth”... - Dana Rădulescu şi Ioana Mazilu-Manolescu (consilieri de comunicare la Centrul EUROPE DIRECT Vâlcea): „FELICITĂRI ! Pete de culoare ce ne fac ziua mai frumoasă !”. - Michaela Bocu (Redacția „Făclia” din Cluj, cu re ferire la publicarea fotografiilor lui Robert Barth în ziarul PR - AKTIV / DIE ZEITUNG FÜR PASSAU u. ROTTAL): „Excelente fotografii ! Excelente imaginile, iar domnul

Robert Barth nu e câtuşi de puţin amator, am mai spus !”. - Redaktion „Hermannstädter Zeitung” / Fr. Beatrice Ungar: „…fragen Sie mal Ihren Sohn, wann er denn auch in Hermannstadt auszustellen gedenkt… Alles ist möglich ! Liebe Grüsse - Beatrice”. - Dan Teodorescu (jurnalist, din Iaşi): „Mare talent Robert Barth ! După expoziţiile internaţionale de la Râmnicu Vâlcea şi Iaşi, poate deschide şi o expoziţie de fotografii la Passau ! Chiar şi în incinta arenei de popice sau la restaurantul „Rosencafe” al lui Thomas, pe malurile Dunării. Sunt doar câteva idei !”... - Gheorghe Blasicz (Mediaş): „Frumos foto cu peisajul, cred că Robert calcă pe urmele tatălui în gazetărie”. Publicarea artistului fotograf Robert Barth în revista de talie internaţională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC este, după mai multe opinii, un nou pas pozitiv în cariera tânărului german de origine română din Passau, din landul Bavariei, dintr-un oraş european unde Dunărea leagă Germania de România !

Passau

Peisaj ‐ Olanda

Düsseldorf


ArhitectulşiartistulEduardMattes,stabilitdemaimulţiani

înIsrael,alăturide„MCR”

Născut la Iaşi în anul 1956, Eduard Mattes şi-a făcut studiile universitare în România, absolvind cursurile Institutului de Arhitectură din Bucureşti. Trăind de mai mult timp în Israel, Eduard Mattes a revenit cu mare plăcere în ţara sa natală, mulţi ani de-a rândul, el fiind fiul regretatului antrenor de box Iosif Mattes, în memoria căruia clubul sportiv CFR Iaşi organizează an de an

o competiţie internaţională în “arta cu mănuşi”. La 59 ani, Eduard Mattes este în Israel un excelent arhitect, grafician, scriitor şi fotograf profesionist, cu multe expoziţii la activ în ţară şi străinătate. Născut la Iaşi, Edy Mattes a emigrat de mai mulţi ani în Israel şi în prezent locuieşte în zona oraşului Haifa. Iubirea lui pentru box este o moştenire părintească, primită de la regretatul său tată, Iosif Mattes, fost renumit antrenor la CS Voinţa Iaşi. Edy Mattes este şi în prezent prieten la cataramă cu antrenorul de box Viorel Soroceanu şi nu numai, cu care a petrecut la Sala Voinţa din Iaşi multe momente extrem de plăcute în copilărie şi adolescenţă. În octombrie 2015, Iaşul va găzdui o nouă ediţie a Memorialului de box Iosif Mattes, ajuns acum la ediţia a 15-a, în organizarea clubului sportiv CFR Iaşi. Cu siguranţă, Edy Mattes va fi prezent şi anul acesta la Iaşi, în memoria tatăului său şi pentru a lega noi prietenii cu oamenii pe care nu i-a uitat niciodată, adică cu locuitorii municipiului Iaşi, mai ales cu cei din lumea sportului şi a culturii. Nu cu mult timp în urmă, Dorel Schor menţiona în

„Expres Magazin” câteva dintre activităţile lui Eduard Mattes în lumea minunată a caricaturii artistice şi fotografiei, parcurgând o reuşită expoziţie de profil din Israel. Cu mult talent şi pasiune, Dorel Schor scrie următoarele: „Primesc o invitaţie la o expoziţie de fotografie a trei artişti din Haifa care şi-au depăşit condiţia de amatori. Pe Eduard Mattes îl cunosc, el este şi un excelent caricaturist, arhitect de profesie,

autor de schiţe literare şi, când e cazul, gazetar sau critic literar. Pentru toate acestea a primit premiul Ianculovici. Ceea ce îi uneşte pe cei trei expozanţi, în afară de pasiunea comună pentru fotografie, este faptul interesant că... lucrează la Societatea de electricitate. Voi face o digresiune: invitaţia la expoziţie ca şi portretele celor trei protagonişti sunt însoţite de desene prieteneşti, caricaturi foarte reuşite, rodul strădaniei lui Mattes”. În urmă cu puţini ani, cu ocazia Memorialului de box Iosif Mattes de la Sala Polivalentă, Edy Mattes ne-a delectat şi la Iaşi cu o reuşită expoziţie de caricatură portretistică, cu aspecte primordiale din lumea boxului profesionist şi amator. Anul trecut, Edy Mattes a expus şi la Iaşi caricatură şi fotografie artistică, alături de germanul Robert Barth şi de românii Cristian Topan, Gabriela Cucinschi, Ovidiu Cucinschi, Dan Teodorescu, Costache Fălticeanu şi Laura Fălticeanu. Eduard Mattes a avut şi o expoziţie personală de caricatură în cadrul Festivalul Internaţional de Film Etnografic - Zlatna 2014. Cu multă amabilitate, prietenul Edy Mattes este acum alături şi de cei care trudesc la revista “Meridianul Cultural Românesc”, înobilând paginile ei cu exponatele sale de talie internaţională.

Florin Piersic

Radu Beligan

Sebastian Papaiani


ROMÂNI PE MERIDIANELE LUMII Victor CORBUT - Cleveland (S.U.A.)

Uniconarist:sculptorulVALERIUCERCEL „Un talentat sculptor în lemn. Valeriu Cercel, împreună cu soția și două fetițe minore, au trecut oceanul și s-au stabilit în Cleveland, Ohio, în anul 1980 (actualmente cu domiciliul în Canada - N.N.). Prețul plecării din țara subjugată l-au plătit scump: în 1969, o condamnare de un an închisoare, la Turnu Severin, pentru încercare de trecere a frontierei; 3 luni închisoare, în anul 1978, 10 Decembrie, „Ziua internațională a drepturilor omului”, când a făcut o demonstrație de protest împotriva guvernului comunist. Un act de mare curaj. A așteptat trei ani pentru pașapoartele legale, care, în orice țară civilizată se obțin în câteva zile. A vărsat o lacrimă în clipa când se desprindea de pământul patriei pe care a iubit-o, după cum o iubim toți. O lacrimă de durere și bucurie totodată. Oricare român din exil, cu sufletul curat știe valoarea unor asemenea lacrimi... L-am întâlnit în vara anului 1985, în Pennsylvania, la Mănăstirea de la Elwood City cu ocazia sfințirii unei minunate troițe, lucrată chiar de el, la comanda Maicei Alexandra și închinată memoriei patrioților români, morți în închisorile din România, în lupta lor pentru libertatea națională și respectarea credinței strămoșești. A fost o măreață sărbătoare, la care a participat mitropolitul Teodosius, IPS Nathanael și toată preoțimea din regiune. Auzind că troița a fost lucrată de un tânăr român, nu a fost greu să dau de el. Era înconjurat de lume, la o masă lungă pe care se aflau expuse zeci de lucrări sculptate în lemn: tripticuri, rame, cruci de mână, troițe în miniatură și candele. Repede am intrat în vorbă. Un om extrem de vioi cu ochi adânci, negri și cu o voce caldă, duioasă, de moldovean strămutat în Muntenia. Mi-a spus povestea lui, refulându-și sentimentul de durere și suferință, ca să nu umbrească splendoarea sărbătorii și peisajului aproape carpatin în care străjuiește mănăstirea. O Sinaie în Munții Appalachieni ai Pennsylvaniei, loc pe care numai un suflet de român îl putea descoperi și destina unei mănăstiri. Este de 36 de ani și în viața lui nu s-a gândit că va lucra cândva în lemn. „În anul 1984, mi-a spus Dl. Cercel, neavând ce face acasă, am luat dalta și am

început să fac câteva crestături într-un lemn, găsit la întâmplare în curte. Acesta a fost începutul”. Binecuvântat început, zic eu, aflând de cele ce au urmat. Din zi în zi dădea la iveală lucrări de început tot mai atractive ochiului, până când a luat treaba în serios. Chiar în acel an s-a prezentat cu o lucrare din arta populară românească, la un concurs: Great Lakes Woodcarving Exhibir din Cleveland, Ohio, unde a luat premiul I. A fost remarcat pe loc de către artiștii prezenți. După numai o lună, s-a prezentat la un alt concurs, în Columbus, capitala statului Ohio. A luat și aici premiul I, pentru ca în August-Septembrie, același an, să participe, invitat special, la International Woodcarving Exhibition din Toronto - Canada, unde a luat de asemenea premiul întâi, concurând cu o serie de sculptori veniți acolo din întreaga lume. Acesta este până în prezent palmaresul lui, al talentului și geniului lui... Televiziunea l-a prezentat două zile la rând, luându-i interviuri, lui și familiei și expunându-i pe micul ecran lucrările executate cu o deosebită măiestrie și dar artistic. Printre ultimele lucrări se numără și o troiță, de peste 13 fiti înălțime, care așteaptă în curtea înflorită a casei, să fie transportată la Campul Românesc de la Hamilton, Canada, unde va fi sfințită în ziua de 10 Mai acest an. Este o troiță divină, care se înalță spre cer, spre infinit, spre veșnicie, asemenea unui fragment din Coloana Infinită a lui Brâncuși, la care, îmi spunea că se gândise atunci când a proiectat-o. Valeriu Cercel este și un artist al slovei scrise. Scrie versuri care, într-o zi vor vedea și ele lumina în această generoasă și binecuvântată țară a LIBERTĂȚII, libertate de care nu ne-am putut bucura în țara noastră, România. Departe, peste munți și văi și ape întinse, văd Bucovina și, privind așa, într-o doară la acest vlăstar al patriei noastre, văd în el, săpând în lemn și slovă,


întrupare unui ICONAR din acea țară de vis, pe care o voiam „ca soarele sfânt de pe cer”. Numai Dumnezeu i-a dăruit acest har, alegându-l cu un scop anume tocmai pe el. Dorul lui de țară, de libertate și de cei dragi, amintirea suferințelor îndurate de la „frații” lui români, se ostoiesc și se astâmpără în truda creației care prinde viață și iese la lumină din dalta sa. Este un act de sublimare, asemeni celui care a lucrat și a rodit în ființa și adâncurile sufletești ale marelui taciturn din Canada (Toronto), Ion Nicolau-Delta, înzestrat de Același Mare Dumnezeu, cu darul artei picturii. Noi cavaleri cu chip de heruvim.”

Valeriu Cercel Născut la 4 mai 1950, în Bucureşti. Stabilit în S.U.A. din anul 1979. Absolvent al Institutului „Hicok Technical Institute” din Cleveland, Ohio, 1983, specializat în interior design și architectural & structural design. Stabilit în Canada din anul 1989, în oraşul Hamilton, Ontario. Debut: colaborări la ziarele de limbă română din S.U.A. şi Canada, „Cuvântul românesc”,

„Libertatea”, „Mioriţa”, „America” şi „Micro magazin” din anul 1982, cu satire şi poezii umoristice. Volume de autor: volumul de satire „Durere românească”, editura ANAMAROL, Bucureşti, 2006, volumul „Satire şi… nu prea” editura ANAMAROL, Bucureşti, 2008. Volume colective: „Spiralele Vieţii”, în anul 2006; „Drumurile Vieţii”, 2007; „Mirajele Vieţii”, 2008; „Izvoarele Vieţii”, 2009; „Speranţele Vieţii”, 2010; „Amintirile vieţii”, 2011 ; „Râdeţi cu noi”, 2008, „Un zâmbet de peste ocean”, 2008; volumul de poezii şi cântece pentru copii „Universul bucuriei”, 2009; „Simbioze lirice”, 2012 ; „Antologia Confluenţe lirice”, 2013. Colaborări: „Faptul divers”, „Agenda românească” şi „Mesagerul” - din Canada şi „Curentul internaţional” din Detroit, U.S.A. tot cu satire și poezii umoristice.

„Idei, Oameni, Fapte: VALERIU CERCEL - de Victor Corbut”

[Articol apărut în ziarul LIBERTATEA, N.Y., Anul V, Nr. 44, Martie 1986]

Troița de la Kitchener, Ontario, Canada

Lucrare executată din lemn de nuc carpatin


ESEURI Ionuț HOREANU - Iași

Cânddependențadeideiactualelipsește

Într-un stat ca România subiecte de maximă importanță stârnesc puțin interes pentru oamenii din zona presei. Ariditatea subiectului sau a minimului de exclusivitate și „halucinant” pot fi explicații de context. Cert este că propunerea legislativă privind ciunțirea statutului meseriilor liberale nu va avea un impact de neglijat. În

toată această mascaradă și discuții pentru bacșișul dat statului, în mod indirect, esența problemei este departe.

Dependența presei de subiectele de „cancan”, ce poate demonstra lipsa de reacție, e aproape nulă, într-un context în care meseriile independente sunt puse sub semnul întrebării. Chiar activitatea de „jurnalist”, considerată a intra în sfera meseriilor independente, riscă să intre sub alte sfere. Ce risc și cât poate fi interpretat ca risc vom urmări mai jos.

Explicații pentru soluțiile haotice nu a cerut nimeni. Pentru român protestul nu mai este o formă de a căuta dreptatea, în general, fie din cauza fricii de a-i fi furat protestul de către un partid politic, fie pentru că situația „mioritică” determină o stare de resemnare, cumpătare sau indignare și atât.

Legea este propusă, dar pentru verificare și amendare nu schițează nimeni nici un gest. Privirile îndreptate spre zăngănitul cătușelor din zona politicii, întărește încrederea în „lege”. De această situație profită tot politicienii vicleni care sunt înarmați cu alte idei legilative menită să asuprească poporul mirat de „România lucrului bine taxat”, de justiție sau de politicieni.

Până unde se va ajunge cu limitarea meserilor independente încă nu pare a fi stabilit și nici ce va urma să fie taxat. Fiscalizarea statului va conduce la soluții de compromis și adaptarea cadrului legal într-un mod specific românesc. Este de preconizat că următorul pas va fi „taxarea” banilor aduși de români din străinătate, sub orice forme (contracte, muncă la negru sau activități freelancer). Măsurile ar putea fi trecute ușor cu vederea într-o Românie aproape utopică, cu trăsături de stat occidental și nu balcanic - răsăritean, unde condițiile îndeamnă la o continuă fugă și frică de stat.

Presa încă mai este dependentă, atât cât există, de contracte indiviuale și forme de colaborare. Odată cu schimbarea categorică a acestei stări o mare parte a presei nu doar că va dispărea, ci va intra, în primul rând, într-un colaps al juridicului și rușinii. Rostul presei nu-și va mai avea rostul nici de partea patronului, nici de partea „formatorului de idei”. Și în acest caz situația va fi determinată tot de lege. Un lucru bun de luat în seamă este că presa va ajunge subiect de presă prin prisma firmiturilor și relația „magnaților” presei.

Simptomele acestei sumbre situații sunt date de „tirajul online” și rușinea față de înregistrarea tirajelor tipărite la nivel național.

România continuă să rămână un stat al dorințelor de meserii liberale, independenței presei de patron, lipsei de afinități politice și al legilor gândite în spiritul realității.

În măsura în care statutul meseriilor liberale se erodează și statul se îndreaptă spre prăpastia altei pradigme, paradoxale, cu toate că la conducere pârghiile se află în mâinile liberalilor. Poporul român pare că este cuprins de autism în toate palierele, iar salvatorul nici măcar nu mai este conștientizat.

Încheind într-un spirit ironic, românii n-au de ce să se plângă, având în vedere că personajul cheie al statului corespunde profilului psihologic al românului autist, fără lipsă de reacție și cu încredere doar când trebuie să surclaseze autoritatea, în mod îndoielnic.

Mariajul recent încheiat între președinte și popor intră deja în sfera medierii și este la un pas de divorț, însă nu se va petrece decât dacă opoziția va ști să intervină pentru a fructifica momentul. Când dependența de idei actuale lipsește, statul tratează cetățeanul ca instrument al salvării ridicându-se pe umerii acestuia, fără a-l lăsa, măcar, să creadă că rolul statului este altul, iar cetățeanul nu este instrument, ci posibil partener.

„Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia

are idei.” Emil Cioran


ESEURI Lucian Valeriu ILIESCU - Iași (19 ani)

(Tinere talente)

Celofanul,vinovatpentrupeisajulromânescdezolant

Nu se recomandă, în general, recenziile cu pretenții de observație panoramică a unei societăți, ele generând de regulă extreme de perspectivă indezirabile. Privitorul așa-zis avizat, politicianul de profesie ori diletant, secondat adeseori de licori soporifice care cresc în intensitate și debit, discursul ardent, moralistul specializat în evocarea imuabilă,

scindată de context, a veșnicelor probleme specifice contemporaneității, gazetarul antrenat într-o vehementă căutare de breaking news, bătrânul dominat de retrospective elegiace, toți aceștia își asigură, tributari superficialității de diferite calibre, rolul de observator al societății, de analist politic ce încheie, indiferent de vectorii discuției, în cadența acelorași paradigme concluzive caduce: Domnule, se anunță vremuri grele... Au mai fost și altele... Da, dar acum e vorba de conflict armat... Măi, măi, tinerii ăștia sunt pierduți, o generație ratată... Când îmi amintesc cum stăteam la coadă, bine i-au făcut lui C. ... Vai, ce bine dacă nu îl executau pe C. ... Băsescu este vinovat... Europa ne susține... Ai văzut că sunt cercetați penal ? ...Antena 3 și Pro Tv, diseară să te uiți... Clasa politică ne distruge... Îți spun eu cum stă treaba, ascultă-mă... Oamenii ăștia, nu stau locului... Lista de reacții conjuncturale este mult prea cunoscută, sunt sigur, ca să surprindă sau ca să necesite o extrapolare. Dar ce vreau să spun evocând aceste noeme exploatate la maxim de zeci de ani în toate dialecticile supuse șablonului retoric ? Vreau de fapt să divaghez, cel puțin câteva clipe, de la neliniștile naționale creatoare de tensiuni, aflate în proximitatea mitului nietzschian al eternei reîntoarceri și să devin, fără pretenții de profesionist, observatorul unor peisaje urbane comprimate și în același timp relevante. 1 martie 2015, Iași: Ieșind din toposurile virtuale care aglutinează până la refuz postări, distribuiri, redistribuiri și reeditări de poze, mesaje text, emoticonuri încartiruite euforic, îmbrăcate optimist și aproape impersonal în urări paradigmatice vetuste ori antrenate de ludicul unei originalități binevenite, te introduci în toposul așa-zis real, în care tot ce ține de rutina ieșeană de weekend volatilizează spontan, deschizând perspectiva unei ocazii speciale, s-ar părea unice. Ornamentica urbană, nu definitiv privată de subtile degenerescențe, stă sub cromatica primăverii, dublată de mulțimile comasate în punctele urbane bazale ale orașului. Peisajul este, desigur, cunoscut și facil recunoscut în fiecare zi cu specific consacrat în peisajul românesc, european sau chiar mondial. Noema pe care vreau să o extrag este însă posesoarea unei duble naturi, a cărei chintesență ar fi: comic dezolant. Se pare că în zilele de acest fel centrul de greutate al

ego-ului se mută pe androgin, pe dualismul cuplului sau pe grupul familial. În niciun caz nu contest transferul, pe care îl consider dezirabil, susceptibil de colectarea unor elogii chiar, însă nu lipsit de câteva codicile. Afirm încă odată că mă distanțez de generalizările și recenziile tipizate ale criticului, nedorind decât să redau spectrul unor imagini tributare comicului dezolant. Oare unde ne situăm cu adevărat când mimăm unanim întoul în talazurile blânde ale primei zi a primăverii ? Suntem deschiși la dialog sau rămânem actanții imuabili ai schimburilor de pledoarii, altruiștii colportori de monologuri? Ne găsim în postura de a face cadouri și a oferi aranjamente florale dintr-un simțământ imanent secondat de ocazia incipitului de primăvară sau ne aliniem omogen la șirul celor care țin pasul cu moda habituală a zilei ? Cu alte cuvinte, mai putem face distincția clară între rafinament, noblețe cavalerească, subtilitate, observații dincolo de vizibil și uniformizare comercială, scenă pentru histrionii de moment, epifenomene ale manipulării soft ? Ei bine, putem să găsim axa de separație într-un mod eteroclit de simplu: prin observarea unor aspecte evidente ce trădează, nu falsul programat, dar obtuzitatea estetică a merge și așa-ului, reducerea la formalism extrinsec polimorf. În itineranța pe care am evocat-o am avut neplăcerea de a mă întîlni pe stradă cu un cuplu aflat probabil peste limita sapiențială a celor 50 de ani. Cei doi coborau Copoul, ținându-se de mână, dar având și celelalte două mâini ocupate. Mâna stângă a femeii era ținută cu afectivitate de mâna dreaptă a bărbatului. Până în acest punct, nu putem insinua vreun detaliu pregnant în plimbarea celor doi. Continuând diegeza balzaciană, aș vrea să reliefez că femeia avea în mâna dreaptă un trandafir friabil ascuns cu grijă de frigul specific tranziției dintre iarnă și primăvară, într-un celofan cu o jumătate transparentă... se înțelege, având în vedere că floarea nu trebuie privată de privirile drăgălașe ale celorlalți participanți la concertul comercial sau ale simplilor trecători mefienți. Și bărbatul avea, cum v-am spus, mâna stângă ocupată... de o țigară aproape consumată, și totuși nepărăsită cu cinism și lipsă de simț civic de către posesorul ei. Acum întrebarea curentă ar fi dacă raportul dintre soți, în ceea ce privește cadourile, este echilibrat sau dama este beneficiara exclusivă a darului stimabilului domn, care și-a procurat din proprie inițiativă pachetul ? Ținând cont de scenariul inimaginabil al cutiei de țigări legată cu fundița alb-roșie, consider că cel care a făcut efortul cheltuielilor este stimabilul domn. Și încă o temă de reflecție, de forma unui simplu calcul: trandafirul ascuns cu delicatețe în celofan plus câți lei atinge prețul cutiei pe care stă scris cu majuscule că o anume activitate ucide ? (...)

Credeți-mă, trandafirul în celofan, prezent în toate spațiile comerciale bazate pe vegetale de sezon, impunea exact același respect ca mucul de țigară aflat în cealaltă extremă a androginului. (...)


ESEURI Alexandru IONESCU - București

Un eseu politico-social, într-o actualitate care curge fără răgaz...

Alegându‐lpeIohannispreședinte...prilejșipentruodiscuțiedespreminorităținaționaleșicetățeniedublă

Începem cu alegerea lui Klaus Iohannis... Sub focul neîncetat al propagandei neocomuniste și al panopliei, mereu completată, a personajelor grotești care bântuie mass-media și instituțiile statului, arogându-și agresiv și obraznic monopolul tuturor adevărurilor, ajunsesem să

ne îndoim că există forțe capabile să-l învingă pe mincinosul și făcătorul de nimic, Munchausen-premierul. Sondajele (și, mai apoi, rezultatele primului tur al alegerilor) dădeau câștigătoare, cu un avantaj de peste 10%, șleahta baronilor corupți și abuzivi, ceea ce făcea ca atitudinea și vocabularul acestora, stăpâni prezumați ai țării, să devină insuportabile bunului-simț. Deși spectrul înfrângerii ne învăluia, am continuat să sprijinim omul-stindard, pe care-l aveam, și am continuat să ne opunem (pentru a ne face datoria până la capăt) răului și imposturii celor care, considerându-se deja învingători, rânjeau sarcastic, în toate orizonturile. Am fost, uneori, în campanie pentru el și, alături de mulți prieteni, am suferit, gândind la viitor, fără a renunța, totuși, la farmecul unei iluzii... Am trăit și clipele acelor amestecuri de disperare și fericire, greu de suportat, care-ți poruncesc: Găsește motive să speri! Vizitând un liceu din provincie, copii aflați în pragul maturității mi-au spus, neîntrebați, dar parcă vorbiți cu toții - mie celui fără de speranță - vorbe incredibile, atunci: - Dorim să votăm cu Iohannis, pentru o lume morală mai bună. Apoi am văzut cum românii din diaspora, cu un simț al demnității cu mult peste cel al oamenilor printre care își câștigă pâinea cu sudoarea frunții, continuă să viseze și să creadă în țara lor natală, păstrând (cu sacrificii!) valorile Universului: onoarea, dreptatea, libertatea! Razele acestea de lumină,

pulsate de inimi vii, ne-au arătat că numeroase conștiințe sunt în formare, că multe din cele vechi, acoperite de lacrimi și necazuri, așteaptă să renască. Ce dulce animă speranța.... Și Klaus Iohannis a fost ales președinte al României, țara mea și a lui. Țara noastră! N-am vrut să cred niciodată în minuni, în supranatural, gândind că logica și rațiunea nu le pot accepta... Și, totuși, alegerea lui Iohannis pare un fapt dintre cele mai neașteptate și neverosimile! A fost o minune? Nu încerc profanarea acestei ipoteze ci explicarea ei, prin secvențe de analiză, prin impresii și frânturi de reflecții. Președintele ales este un român dintr-o etnie prețuită în țara noastră: pentru respectarea cuvântului dat, pentru hărnicie, pentru seriozitate. Este un om care, în campania electorală, atunci când a fost jignit peste măsură, a refuzat să răspundă cu aceeași monedă și a spus, cu tonul Morocănosului din Alba ca Zăpada: prefer să pierd decât să fiu mârlan. A fost un primar care a arătat nu numai țării dar și lumii întregi ce înseamnă să muncești și să dai prosperitate orașului tău. Mulți am simțit că avem de-a face cu un personaj diferit de valurile de politicieni de pripas... (l-am regăsit pe Klaus Iohannis într-un personaj din poezia Nu-nțelegeam! a lui Arghezi. Și el poate să spună: Sunt alt soi de bărbat| Eu am bătut și fără să mă bat). Deși de origine sas, a ales să fie român! Sute de ani a trăit, prin strămoșii săi, aici; a muncit pentru locurile astea așa cum majoritatea concetățenilor au făcut-o. Mergând la armată pentru Țara românească, suferind surghiunuri și vicisitudini împreună cu întreaga populație! Cetățenii de orice etnie devin români când aleg să rămână în România, pentru a împărți bucuriile și necazurile cu compatrioții lor, pentru a clădi o țară guvernată de lege, de aceleași obiceiuri și tradiții (care-i unesc!), într-o lume dreaptă, a rațiunii și a prieteniei.


* Multiculturalismul invocat pentru a ține separat un popor, după neamurile care-l compun, este o înșelătorie interesată sau stupidă a lumii contemporane. Beneficiile diversității, inclusiv ale multiculturalismului, se poate realiza prin conștiința și în personalitatea fiecărui individ și, de asemenea, la nivel interstatal; nu prin formarea de grupuri etnice închise! Structurarea minorităților naționale în fel de fel de uniuni, ligi sau comunități (cu iz de străin), rezistența la adaptare în interiorul unui stat suveran, subminează nu numai țara respectivă ci și ansamblul umanității... așa cum se întâmplă, sub ochii noștri, cu rușii din Ucraina, cu islamiștii din Franța, cu găgăuții din Moldova, cu bascii din Spania, cu triburile din Africa... Pe harta complicată a mii de naționalități, Organizația Națiunilor Unite s-a dovedit incapabilă să stabilească granițe de necontestat... dar cine dorește să vorbească, să scrie sau să gândească numai în limba maternă, alta decât cea a majorității în care locuiește, se poate muta, pentru binele tuturor, cu întreaga sa avere, în țara pe care și-o dorește! Păstrarea rigidă, în cadrul altui stat, a identității unei minorități naționale asumată, nu neapărat reală (pentru că avem numeroase cazuri de încrucișări, uneori diverse și repetate, între etnii diferite), este incubatorul omuleților verzi care, la momentul potrivit, vor desprinde teritorii și populații, vor genera conflicte. * A avea dublă cetățenie, livrească sau morală, este o nesocotire a patriei și a (cel puțin) două popoare! Noi credem, mai mult decât profesorul Nicolae Manolescu, că în cazul diversității culturale și religioase, cât și în acela al drepturilor omului, în momentul actual, universalitatea este un deziderat și nu o realitate. Ce va face un ucrainian, care are și cetățenie rusă, când este chemat sub arme, pentru a-și apăra patria (care?)? Când un (dublu) cetățean comite o infracțiune își alege legea după care va fi judecat sau, mai comod, se va refugia în cealaltă țară? Când dl Emil Hurezeanu este ambasador al României în Germania, ce stat va sluji, știindu-se că este și cetățean german? Putem vorbi și despre interesul (caracterul) celui care vrea să fie beneficiarul a diverse drepturi din două state, ca să fie deasupra celorlalți (de obligații nu vorbesc, biolog fiind, cunosc firea primatelor...) Respectarea pretutindeni, cândva, în viitor, a Drepturilor universale ale omului va duce la o cetățenie unică a locuitorilor de pe Terra. Până atunci însă, mai este cale lungă de parcurs... și este nevoie de muncă, de onestitate și onoare - pe toate meridianele!

* Divagația minorități naționale și dubla cetățenie capătă contururi importante dacă se înțelege

că ea este calea de a spune răspicat, în cazul alegerii lui Klaus Iohannis: noi îl percepem pe noul Președinte ca român: la fel cum a fost Ferdinand-loialul, sau M. Kogălnieanu, Aron Pumnul, familia deputatului de Constanța, Nusfet Șaganai, Bella Soos, șahistul care a reprezentat România la Olimpiade, Nicolae Steinhardt sau Pantelimon Halipa. Rămâne ca dl. Iohannis s-o dovedească, în fiecare clipă, ca oricare alt cetățean! * Revenind la politica internă, trebuie constatat că în Palatul Cotroceni s-a instalat un altfel de om; unul care vrea ca faptele să vorbească - și nu disputele sterile, încriminările, polemica fără rost, pălăvrăgeala inutilă. El vrea să dea cuvântului forța adevărului și a caracterului; să introducă bunul-simț și politețea în relațiile unei societăți pluraliste. Îi cunoaștem programul și așteptăm ca, atunci când va avea majoritatea necesară în Parlament, să-l pună în aplicare, prin efortul și în interesul întregului popor roman. Să lucreze pentru a avea o țară modernă, care să asimileze lucrurile, structurile și ideile bune de la partenerii din Uniunea Europeană, din întreaga lume. Să consolideze instituțiile Statului democrat, pentru a garanta libertatea responsabilă a individului, moralitatea educației întregii populații, promovarea unei meritocrații atent selecționată și respectul desăvârșit al muncii creatoare de valori. Mass-media, lipsită de senzaționalul care - după vechi cutume - trebuia să cuprindă și Palatul Președinției, are momente de stupoare! Încă nu evaluează realist necesitatea serenității în conducerea unei țări și blamează liniștea pe care n-o înțelege decât ca absență. Dar președintele Iohannis este mult mai prezent decât o percep unii. A decora pe Octav Bjoza și Uniunea Deținuților Politici în primele zile ale mandatului are semnificația respectului pentru valorile românești, disprețuite de nemernicile forțe ale răului. În această privință, ar trebui să mergă mai departe... Pozițiile sale, fără echivoc, alături de conducătorii Uniunii Europene și de cei ai Statelor Unite ale Americii, consultările cu toate forțele politice parlamentare autohtone, perioade de reflecție și apoi, instituțional, concluziile rostite în Parlamentul, încă neepurat de prea multele sale nonvalori - este o dovadă a respectului pentru interesul național. Să adăugăm și prezența sa, atât cât este necesară, lângă oamenii unei Românii care-și respectă trecutul, la Iași (de Ziua Unirii) sau în care-și construiește prezentul prestigios fie el în tenisul femenin, la Galați - sau în citadela viitoare a lasserului european, la Măgurele... Vizita la Chișinău... Este o parte din dovezile care probează preocupările sale pentru imaginea țării, normalitatea


lucrului bine făcut, dorința de a nu epata. Toate acestea, împreună - la care dorim să adauge un plus de energie și dynamism - sperăm, vor face România altfel și o vor propulsa în elita Europei.

* Oamenii sunt adesea imprevizibili și numai împrejurările grave le ilustrează caracterul și forța acestuia. De aceea credem că datoria fiecăruia dintre noi este să sprijine, în primul rând, idealurile naționale și pe cele ale umanității; iar dacă Președintele nostru va face acest lucru, printre primii, în orice timpuri, consecvent, fără ezitare, temerar, onest și corect, mereu în apărarea adevărului și a dreptății - istoria îl va găsi meritat (numai atunci !), în fruntea unei Românii a valorii și a conștiințelor.

CĂCIULA de Ioan Hagiu

Taică-meu în primărie Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap, Obicei de pă moşie, De la moşii şi strămoșii mei păstrat.

Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte În curbura arcului Carpaţi Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci lăsat.

Port căciula pe-o ureche Şi acasă, şi la nuntă, şi la oi După datina străveche Moştenită şi păstrată şi pă la noi.

Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte În curbura arcului Carpați Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci lăsat. Unii zic să-mi iau căciula, jos din cap, Spunând adesea că nu-s civilizat, Poate vor s-o ţâu în mână, să mă aplec, Ca să mă laude că m-am integrat Da’, bă vecine, hai la mine, Te primesc cum pot mai bine Dar de căciula mea nu te lega C-asta e căciula mea, îi a mea și nu-i a ta Că-i obicei din daci lăsat.

Cin’ nu crede să să ducă, la column Să să uite, şi-o vedea Sabia încovoiată, arcul, scutul şi căciula Orice dac le-a avea. Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte În curbura arcului Carpați Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci lăsat.

Măi copchile, ia sama ghine Ca să ducă obiceiul, când or creşte ai tăi copchii, O inimă vitează în tine Sus pă frunte o căciulă ca un dar s-o ţîi.

Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte În curbura arcului Carpaţi Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci lăsat!

„Nu știu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranță cel de-al patrulea va fi luptat cu bețe și pietre.”

Albert Einstein

Călimara sufletului meu ‐ Gabriela Cucinschi


ESEURI Constantin PROFIR - Iași

Decevinul?

Din atâtea şi atâtea esenţe pe care omul, această fiinţă mereu căutătoare, scormonitoare în tâmpla pământului şi falca soarelui le-a primit în dar, se pare că vinul este cel mai longeviv elixir, ne putem întreba, ca urmare, cu îndreptăţire, de ce ? Să fie numai acel ,,suflu divin”

care din dragoste pentru cea mai iubită creaţie a lui i-a turnat, să spunem aşa, în paharul oricărei clipe o băutură miraculoasă cu gândul, banal, aşa să fie, să aibă?... Nicidecum! S-a ,,prevăzut” din capul locului că drumul va fi greu, epuizant, extenuant, deseori imposibil. Şi atunci? Era nevoie de ceva, ceva de genul ,,a întinde o mână”, o mână parcă nevăzută care să-l ajute pe om să fie încrezător, răzbătător, luptător, cuceritor, învingător. Adică, se înţelege lesne, era nevoie de această poezie filtrată cu înaltă pricepere, din Marea Poezie. Cum adică, vinul, o poezie? Mi s-a reproşat, uneori, că folosesc acest cuvânt pentru măria sa... I-am invitat să caute, să sape mai adânc, să tragă, deoparte, mai multe perdele să poate intra - ce oare? - soarele şi căldura în ei. Să simtă cum o undă din Marele Cuptor, din Marele Frumos, îi cuprinde, îi încălzeşte şi-i luminează, le gâdilă şi le mângâie palma lutului, le pune în mişcare apa, uneori stătută, bâhlită a sufletului şi le-o primeneşte, le pune în mişcare motoarele încetinite, noi motoare ,,ţinute” parcă în aşteptare. Să simtă cum această ,,mână”, stocată în această desăvârşită licoare este întinsă - cum altfel? - tocmai la timp ca să-l ajute să sară peste prăpastie, să treacă peste zid, să mai pună câteva pietre în zid, aşa, pentru ca să reziste la valurile tsunamice. Să poată să-şi cureţe ferestrele înnoroiate, binefăcătoare să-i trezească la viaţă mugurii proaspeţi adesea parcă neştiuţi, Şi, printre multe altele, o mână să-i toarne în cuptor, stins adesea de atâtea şi atâtea gheţuri, proaspătă lavă arzând, şi, minune! Norii se disipează, zidurile îşi retrag capetele, talazurile se domolesc, apele se limpezesc, apar alte ,,mâini” binefăcătoare, barca primeşte vâsle noi, gândul, cuvântul capătă şi ele săbii noi şi… şi… totul e altfel: frumos, maiestos, sublim. Suntem din nou repuşi în apele Marelui Fluviu. Circulăm, circulăm prin venele

şi arterele Marelui Timp, simţim cum binecuvântatul aliment lichid se ,,soarbe” în Marele Ocean - Oceanul vieţii. Aşadar, iubiţi semeni, nu ezitaţi! Prindeţi mâna ce vi se întinde de către prea plinul de har - vinul - pentru ca drumul acestui parcurs pământesc să vă fie neted, urcător spre înalturi, biruitor. Doamne, înţelepţeşte-ne prin sângele Tău - vinul!

Ulciorul de Omar Khayam

Rămâi să mai ciocnim o cupă La hanul vechi de pe coclauri Căci pentr-un vin și pentru tine Mai am în sân trei pungi cu aur Rămâi să ne-alungăm tristețea Și setea fără de-alinare Cu vinul negru de la hanul Din valea umbrelor fugare Știi tu, frumoaso, că ulciorul Din care bei înfrigurată E făurit din taina sfântă Din taina unui trup de fată L-a făurit cândva olarul Cel inspirat de duhul rău Din taina unui trup de fată Frumos și cald ca trupul tău Înmiresmează-te frumoaso Ca pe-un altar de mirodenii Când zarea-i plină de albastru Când lumea-i plină de vedenii Și-atât cât darurile noastre Mai au pe margini bucurii Căci mâine în zadar vei bate La porți de suflete pustii Că mâine-om putrezi-n morminte Uitați nepomeniți de nimeni Căci mâine vor veni olarii Să fure lut din țintirime Și trupul tău care mi-e astăzi Cel mai iubit dintre limanuri Va fi un biet ulcior din care Vor bea drumeții pe la hanuri


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Mihai CABA - Iași

150deanidelanaştereasavantului,DRAGOMIRHURMUZESCU

(1865‐1954)Vineri,13martie2015,ora10:00,înAulaMagna,,MihaiEminescu”Iași

Onorând precizările generoase ale Afişului şi Invitaţiei - Program destinate prestigioasei manifestări aniversare şi omagiale închinate Savantului Dragomir Hurmuzescu, la data şi ora fixată, Aula Magna „Mihai Eminescu” a Univ. „Alex.I.Cuza”, gătită într-o solemnă ţinută de gală, primea în „Galaxia iubirii” ei, zugrăvită

măiestrit de penelul de har balaşcian, o asistenţă strălucitoare, cuprinzând „minţile luminate” ale „Cetăţii ieşene”, de la iluştri academicieni, distinşi profesori şi dascăli universitari, personalităţi ai culturii, ştiinţei şi tehnicii ieşene, discipoli, simpatizanţi, ingineri veterani ai „Soarelui Electric” şi până la studenţi şi elevi din facultăţile şi colegiile ieşene de mare renume, venită să se pătrundă de „spiritul marelui savant”, care şi-a pus amprenta sa definitivă pe ştiinţa şi cultura tehnică românească. După cum impunea protocolul, Festivitatea a început cu Imnul „Almei Mater”. Poate nicicând n-a răsunat mai solemn melodia şi versurile lui nemuritoare: Vivat Academia ! Vivant Professores ! - bis Vivat membrum quod libet, Vivat membra quae libet Sempre sint in flores. ......................................... Cinstea deschiderii manifestării omagiale i-a revenit gazdei, respectiv, d-lui conf. univ. dr. Sebastian Popescu - decanul Fac. de Fizică - moderator -, care a adresat distinsei şi numeroasei asistenţe urări de bun venit, a subliniat importanţa acesteia şi a schiţat programul generos şi înălţător în „spirit hurmuzescian” al acesteia. A urmat firesc salutul oficial al Almei Mater- Univ. „Alex. I. Cuza”, rostit în numele conducerii acesteia de către domnul prof. univ. dr. Dumitru Luca - prorector - care a punctat elementele esenţiale ale biografiei şi activităţii de cercetare şi inovare ştiinţifică ale marelui Savant, terminând cu ineditul unor întrebări retorice: „Ce înseamnă astăzi pentru noi, Dragomir Hurmuzescu ?” şi „Cum ne-ar privi astăzi Dragomir Hurmuzescu ?” Despre Dragomir Hurmuzescu - membru al Academiei Române - a avut un cuvânt de ţinută academică

domnul m.c.al Acad. Române, Mihail Voicu - Preşedinte al filialei Iaşi a Acad. Române, care a reliefat cu minuţie documentară şi memorialistică momentul de triumf al primirii lui Dragomir Hurmuzescu în Academia Română, dar şi al momentelor zbuciumate „de prigoană şi teroare” din 1948, când 2/3 membri ai Academiei au fost maziliţi pentru simplul motiv că au fost „şcoliţi în vest”, între care, spre ex., Dragomir Hurmuzescu şi Lucian Blaga. Interesant şi documentat material despre Savant. A urmat la cuvânt domnul prof. univ. dr. Alexandru Stancu - directorul Muzeului Fac. de Fizică „Hurmuzescu-Procopiu”, care a prezentat pe ecran o interesantă privire asupra principalelor realizări ştiinţifice ale Savantului, recunoscute pe plan extern şi astăzi, după mai bine de un secol de la înregistrarea lor în planul cercetărilor fizice. Despre vocaţia de ctitor de şcoală superioară de electricitate a lui Dragomir Hurmuzescu a vorbit în cuvinte alese şi bine argumentate d-nul prof. dr.ing. Iulian Ciocoiu - prodecan al Fac. de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei - de la Univ. Tehnică „Gh. Asachi”, care a venit în faţa distinsului auditoriu cu o prelegere relevantă, ce a susţinut şi elucidat cu ardoare tema pusă în discuţie. Un cuvânt interesant l-a avut apoi domnul prof. C-tin Baiardi, fost prof. de fizică la Liceul Internat „C. Negruzzi” şi al Fac. de Fizică, fost student şi discipol al savantului Ştefan Procopiu, care a atins perioada „directoratului lui Hurmuzescu” (1897-1900) de la acest vestit liceu elitist de la Iaşi şi a dezvoltat convingător acest subiect „negruzzist” în care Dragomir Hurmuzescu şi-a etalat şi apreciabile strădanii de a-i da Liceului Lumina geniului său creator.


Întotdeauna bine documentată, ca orice muzeograf, doamna ing. Lenuţa Chiriţă - director al Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” - a reliefat contribuţiile de seamă ale Savantului la crearea şi dezvoltarea radiofoniei româneşti şi de înfiinţare a Societăţii Române de Radiodifuziune al cărei preşedinte a fost Dragomir Hurmuzescu. Pe aceeaşi temă de larg interes a vorbit în continuare domnul Mircea Dascaliuc - reprezentant al conducerii Radiodifuziunii Române -, care a prezentat pe ecran o istorie în imagini şi secvenţe revelatoare a acestei realizări de excepţie a Savantului, care şi-a pus amprenta definitorie în devenirea cultural-spirituală a României. „Dacă astăzi Societatea de Radioteleviziune a României este element indispensabil în viaţa societăţii româneşti de pretutindeni este, indubitabil, meritul lui Dragomir Hurmuzescu !” a conchis vorbitorul. Orele fiind destul de înaintate a venit şi rândul celor 10 minute ce mi-au fost acordate în Programul manifestării omagiale. Subiectul fiind destul de vast, m-am rezumat pentru susţinerea lui, doar la 2-3 minute, cât a durat să declam versurile edificatoare scrise cu 5 ani în urmă, în 2010, cu prilejul Centenarului învăţământului superior electrotehnic la Iaşi, o manifestare la fel de luminoasă pentru Savantul Dragomir Hurmuzescu ! Repere centenare ale unei Şcoli de Lumină Început de an 1910 În Iaşi, mult prea vestita Uzină de Lumină Gâfâie din greu, fiindcă acum cerinţa-i mare, Reţelele s-au extins spre orişice colină, Dar specialişti în branşă Uzina nu-i prea are... Insistă iarăşi Lecca la Universitate Să se-nfiinţeze, aşa precum s-a-nţeles cu Privire la Şcoala cea de Electricitate, În urma convorbirii cu Domnul Hurmuzescu. Octombrie 1910. E Iaşu-n mare sărbătoare, Se-nchină pelerinii la moaştele Sfintei iar, Pe Copou, studenţimea se-agită-n forfotă mare, Universitatea-i la primul semicentenar ! Octombrie 1910. În Senat, la Universitate, Disputa e aceiaşi, ţinând de doi ani în şir, Minune: se-aprobă Şcoala de Electricitate, Bine susţinută de Hurmuzescu Dragomir! Colo-n vale, la Uzină, Lecca jubilează Şi chiar promite să ţină cursuri gratuit, Fiindcă Şcoala asta sigur îi crează Specialişti în branşă, aşa cum şi-a dorit. 1 Noiembrie 1910 Școala de Electricitate poarta şi-a deschis Spre primii ei studenţi şi alţii ce-or să vină Şi dacă ea părea până mai ieri a fi un vis, Acum Şcoala porneşte drumul spre Lumină !

Un drum de avangardă şi de strădanii plin, Al celor ce-l durară, cu dragoste şi har, Un drum ce şi-a croit prin fapte propriul său destin, Urcând pe-nalte culmi, prin ani, până la Centenar. Octombrie 2010. E Iaşul iar în sărbătoare, Vin pelerinii la moaşte sfinte să se-nchine iar, Universitatea-i la trei semicentenare Şi Electro o urmează, la primul Centenar ! Mulţi ani în dăinuire, ieşeana mea Cetate, Să îţi urmezi de-a pururi drumul de Lumină, Pornit de-un veac de Şcoala de Electricitate, Şi-n veacurile care urmează să mai vină !

*** A sosit şi punctul de program aşteptat: Lansarea volumului Electricitatea - partea I a cursului predat de profesorul Hurmuzescu la Iaşi. Prezentarea lui, plină de miez şi culoare, a fost încredinţată distinsului prof. dr. ing. Alexandru Sălceanu, de la Fac. de inginerie electrică, energetică şi informatică aplicată (FIEEIA) Iaşi. Cu multă însufleţire, prezentatorul a evidenţiat convingător munca deosebită şi riscul asumat de echipa editoare a prestigioasei Edituri a Universităţii „Alex. I. Cuza” pentru a scoate la „lumina” prezentului valorosul tezaur al cursului Savantului, al cărui înalt conţinut ştiinţific al cunoştinţelor de electricitate predate în urmă cu mai bine de un secol sunt valabile şi astăzi. Despre importanţa acestei memorabile „restituiri”a vorbit în cuvinte calde şi laudative şi prof. univ. dr. Gheorghe Popa - prorector al Univ. „Alex. I. Cuza”, scoţând în evidenţă efortul acestei prime Universităţi a României de a-şi cinsti în lumina lor binemeritată pe toţi iluştrii ei înaintaşi care s-au dedicat cu pasiune şi dăruire pentru luminarea generaţiilor tinere care i-au „bătut în poartă” A venit şi momentul apoteozant al manifestării omagiale: Dragomir Hurmuzescu-150!- miniconcertul omagial susţinut de quartetul Artes al Univ. de Arte Iaşi. Cele trei piese muzicale din repertoriul muzicii clasice universale de mare virtuozitate, ce au fost interpretate cu măiestrie artistică, au delectat distinsul auditoriu şi au întregit atmosfera de înaltă cinstire adusă Savantului Dragomir Hurmuzescu. Partea a 2-a a manifestării omagiale a fost rezervată vizitării Muzeului Fac. de Fizică „Hurmuzescu- Procopiu” care cuprinde exponate, aparate şi echipamente originale din timpul activităţii de laborator a celor doi savanţi, aflate şi acum în funcţiune, fiind destinate lucrărilor de laborator pe care studenţii fizicieni le experimentează şi astăzi. Putem conchide cu satisfacţie că omagierea Savantului Dragomir Hurmuzescu la împlinirea celor 150 de ani s-a desfăşurat sub auspiciile recunoscute ale tradiţiei Cetăţii „dulcelui Târg al Ieşilor”, fiind astfel o reuşită deplină. Se cuvin aduse mulţumiri de suflet şi de apreciere tuturor celor ce prin râvnă şi prezenţă şi-au adus contribuţia de esenţă la această prestigioasă aniversare.

Iaşi, 14 martie 2015


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Petruța CHIRIAC - Bârlad

Marisuntminunilemediei...Doamne!

Mă ridicasem de la masa de scris, după ce îmi terminasem o scurtă prezentare a cărții „Cocorii zboară către Suduri”, a poetului N. Artene, și mă-ndreptasem grăbită spre ușa apartamentului, având grijă să-mi împachetez și o Culegere de texte, ca material auxiliar pentru

manualul de limbă română pentru clasa a-V-a. Îl răsfoisem cu atenție, imediat după apariția lui, și realizasem pentru anul în curs (clasa a-V-a 2015), noua lui structurare, făcută pe pricipiul relației de comunicare, începând cu un capitol despre introducerea normelor gramaticale, concepute funcțional, acestuia, urmându-i un „atelier” de mijloace pentru analiza textului (interpretare, organizarea mijloacelor stilistice etc.); o adevărată bază practică și pentru studiul celorlalte obiecte, inclusiv cel de informatică, ori educație tehnologică, gândeam eu, la viitorii deținători ai cunoștințelor respective. De bună seamă, aceștia, în timpul studiului, vor mai trage cu ochiul și la genericele unor filme documentare, ori ale serialelor pentru copii, de pe ecranele televizoarelor foarte noi, cu plasmă. Mă-ndrept spre mașină, gândind chiar la ultimele dintre cele vizionate, și prind trenul spre capitala județului, după ce ascultasem pe drum și preferințele „audio” ale celui de la volanul autoturismului, axate, în principal, pe dialogul dintre reporterul solicitant și ascultătorul, intrat în emisie. Meditez acum în tren, și el modern, voind a-mi da frâu imaginației, și a concepe, cu mare ușurință, desigur, un întreg eseu, pe tema gingașului titlu, sugerat de acestea „Mari sunt minunile mediei, Doamne!...” Îmi erau proaspete în minte, venindu-mi în ajutor chiar și dialogul unui grup de tineri întorși, în acea lună călduroasă de iulie, de la obținerea licențelor, în capitala țării, București, dar trenul deja se apropia de gară. Lăsându-i materialul promis pentru editarea cărții de poezie „Cocorii zboară către Suduri” tânărului

editor (lucra de puțin timp la editura respectivă), mă întorc, pe la prânz, acasă, tot grăbită, cu primul microbuz, și mă opresc la una dintre instituțiile, pe care le frecventez cu plăcere, datorită obligațiilor mele: biblioteca „Stroe S. Belloescu”. Îmi fac rost de ultimele noutăți din presă, și ajungând acasă, nu-mi dau pace, privind la volumele de pe primele rafturi cu literatură română, ale imensei mele biblioteci. Îmi odihnesc apoi, o vreme ochii pe tot ceea ce a dat cultura asta zbuciumată a lumii, și nu-mi pot lua gândul de la sufletele, ce respiră acolo tăcute. Câtă filozofie! Mă readuc rapid din meditația „de relache” textele funcționale și contextul lor instituționalizat organizat... de azi. Alte mesaje, la modul frecvent dialogat, mai aproape de micul meu aparat de radio, de lângă televizorul cu suportul modern. Greu de redat! Despre legislația privind „baronii neamului”, despre bazele „bugetului de la miezul nopții”, și cât se poate de plastic, despre ce credeți? Despre... nici mai mult, nici mai puțin, despre „durerile facerii guvernului X”... ori, fără nicio cruțare, mesaje de tipul: „Măcelul din partidul X, ori „haitele din PNL” etc... Și, a propos de acei „baroni ai neamului”, nici tu popor, nici tu nație, pur și simplu acel terman comun, desigur voit a fi „o zeflemea” și pe care adolescenții noștri poate nu l-ar dori cu orice preț, atât de frecvent batjocoritor, la limita dintre ceea ce trebuie să fie decent, și cu lumină în sufletul lor, și la cum este azvârlit în exprimarea dură, pur comercială, într-un scop evident de a șoca. Oare ce opere, de ultimă oră, cu caracter lingvistic, vor mai fi având pe mesele lor astăzi tinerii, cu preocupări noi și exprese, pentru o comunicare europeană cultivată, mă întreb, și la ce nivel de rezistență a noului, pentru care există, din nefericire, atâta indiferență și chiar o abordare agresivă în înțelegerea nevoii de scoate cuvântul din periferia limbii. Rămân, în final, pentru o meditație a mea curentă, la titlul pentru care cu delicatețe, mi-l propusesem „Mari sunt minunile mediei... Doamne!


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Cornelia URSU, Mihai BATOG BUJENIȚĂ - Iași

INFRASUNETELE:PARTICULARITĂŢIŞIDILEME

Sunetul face parte integrantă din viaţa noastră cotidiană, dar rareori suntem conştienţi de toate funcţiile sale: el ne oferă momente de destindere când ascultăm o simfonie sau trilurile păsărilor, ne permite să comunicăm cu cei din jur prin intermediul vorbirii, ne avertizează asupra unor pericole (apropierea unui automobil), ne atrage atenţia atunci când sună telefonul sau

când bate cineva la uşă. Urechea umană percepe sunetele cu frecvenţa situată între 20-20000 Hz ceea ce reprezintă intervalul audibil, în timp ce gama acoperită de un pian de la tonul cel mai grav până la tonul cel mai ridicat este de la 28 Hz la 4186 Hz. Infrasunetele sunt oscilaţii sonore cu frecvenţe foarte joase, situate sub intervalul audibil. Oamenii nu sesizează în mod direct prezenţa infrasunetelor, dar unele modificări fizico-psihice confirmă faptul că organismele umane sunt totuşi influenţate. O recentă ipoteză lansată de savanţi încearcă să dea o explicaţie absolut ştiinţifică unor „misterioase” accidente şi catastrofe navale. Conform ipotezei amintite în timpul furtunilor sunt emise infrasunete care se propagă cu viteza sunetului, ajungând la mari depărtări cu mult înaintea furtunii propriu-zise, astfel încât în ciuda vremii bune se pot resimţi efectele lor. Măsurătorile efectuate arată că infrasunetele provocate de furtuni pe mări şi oceane au o frecvenţă medie de 6Hz. S-a constatat că infrasunetele de intensităţi mai mari, la frecvenţa de 7Hz, pot traumatiza grav sistemul nervos sau sistemul circu- lator, provocând chiar moartea. Astfel s-ar putea găsi o explicaţie pentru dispariţiile misterioase care au avut loc pe diferite mări şi oceane. Primele observaţii asupra infrasunetelor produse în mod natural s-au realizat după erupţia vulcanului Krakatoa în 1883 când valuri acustice consecutive au înconjurat Pământul de aproape 7 ori, fiind înregistrate de barometrele din toată lumea. Tot pe seama acţiunii infrasunetelor cercet- ătorii explică şi senzaţionala distrugere a unei păduri siberiene în 1908, prin explozia în atmosferă a unui meteorit.

Infrasunetele apar în mod natural în urma avalanşelor, cutremurelor, cascadelor, fulgerelor, desprinderilor de iceberguri. Valurile oceanelor produc infrasunete cu frecvenţa de 0,2Hz numite microbaroame. Balenele, hipopotamii şi aligatorii folosesc infrasunetele pentru a comunica, în cazul balenelor distanţa ajungând la câţiva kilometri. Se pare că păsările călătoare folosesc infrasunetele generate în mod natural de curenţii de aer ca ajutor în navigaţie. Elefanţii produc infrasunete care circulă prin pământ şi sunt simţite de alte turme prin picioare. Oamenii de știință au descoperit în mod accidental că vortexul unei tornade produce infrasunete. Când vortexurile sunt mari frecvenţa e mai mică şi vice-versa, dar tot nu pot fi auzite de urechea umană. Aceste sunete pot fi detectate de la distanţa de 160km şi pot fi folosite pentru a da avertizări în cazul unei tornade. Infrasunetele pot fi generate şi de procese specifice activităţilor umane precum explozii, funcţionarea motoarelor diesel, turbinelor eoliene şi subwooferelor. Primele studii ale infrasunetelor au fost făcute în timpul primului război mondial. Infrasunetele au fost utilizate de armata SUA cu acest prilej pentru a localiza artileria; frecvenţa tunurilor era diferită de frecvenţa exploziilor, făcând astfel ca cele doză surse să poată fi diferenţiate. În deceniul al şaselea al mileniului trecut, NASA a studiat influenţa infrasunetelor asupra astronauţilor, în momentul decolării unei rachete. Aceste cercetări au fost întreprinse la o bază militară din Ohio. Într-o cabină presurizată, au fost supuşi acţiunii infrasunetelor oameni care, deşi aveau o condiţie fizică excelentă, au resimţit cu toţii „vibraţii ale cuştii toracice, senzaţii de sufocare asociate cu modificări ale ritmului cardiac”. În scurt timp, în 1965, s-a căutat posibilitatea de a folosi infrasunetele ca pe o armă. Cercetătorul francez Vladimir Gavreau (născut în Rusia ca Vladimir Gavrosky) a demonstrat că toate fiinţele omeneşti expuse la frecvenţe sonore ultra-joase simt o gamă de efecte fizice paralizante. El a efectuat experienţe cu tuburi de orgă, producând note de aproximativ 4 Hertzi şi a inventat astfel „laserul acustic”. Fasciculele mici de infrasunete puteau provoca, în mod instantaneu, ameţeli, greaţă, un sentiment de dezorientare şi dureri de cap celor împotriva cărora erau dirijate. Când nivelul de infrasunete se intensifica, subiecţii simţeau o teamă imensă şi aveau tulburări de vedere.


Gavreau pretindea că un emiţător foarte puternic de infrasunete ar fi fost capabil să darâme pereţi şi să ucidă pe oricine se găsea pe o rază de 8 kilometri. În anii '60, armata franceză a devenit interesată de „arma secretă”. Dar producţia de arme cu infrasunete puternice s-a dovedit, în scurt timp, irealizabilă pentru că, deşi uşor de fabricat, ele reclamau dimensiuni extrem de mari pentru a fi letale. În schimb, un emiţător cu infrasunete de talie redusă rămâne, în continuare, o armă redutabilă. Utilitatea ei? Scăderea rezistenţei morale în timpul interogatoriilor de la poliţie sau provocarea de stres şi confuzie printre duşmani. Gavreau reuşise chiar să facă o armă de mână individuală, ce putea induce un leşin sau o criză de epilepsie. În 1976, un proiect ce viza interzicerea dezvoltării unor noi arme de distrugere în masă a fost iniţiat de către Naţiunile Unite. În spatele acestei dorinţe ferme de reglementare, mai mulţi observatori au descoperit, de fapt, teama că cercetările asupra infrasunetelor şi progresele mari din domeniul acusticii puteau să deschidă un nou câmp de experimentare prea tentant. Pe scurt, acest subiect merita o supraveghere specială. Şi chiar avea de ce. Mulţi specialişti din anii aceia erau convinşi că armele cu infrasunete fuseseră deja testate, în mod ilegal, pe un public neavertizat. Numeroase zvonuri pomeneau de folosirea unor aparate cu infrasunete de către armata engleză, în Irlanda de Nord, în anii '70. Creşterea exponenţială a investiţiilor în domeniul armelor non-letale (în 1995, doar Statele Unite investiseră 41 de milioane de dolari în acest sens) a apărut ca o necesitate datorată deprecierii morale a armelor tradiţionale. În prezent, aparatele cu infrasunete fac parte şi ele din categoria armelor non-letale disponibile pe piaţă alături de: pistoale paralizante, electroşocuri şi alţi iritanţi chimici. Unele invenţii, utilizând infrasunetele sunt deja înregistrate la oficiul de brevete american. Printre ele se găsesc generatoare şi transmiţătoare de sunete capabile să altereze conştiinţa sau să excite sistemul nervos. În rândul forţelor de ordine din America se consideră infrasunetele ca fiind mult mai eficiente decât gazele lacrimogene, datorită manevrabilităţii lor superioare. Acest fapt a fost validat chiar de către Pentagon care, într-un document confidenţial, a recunoscut că infrasunetele de mare putere puteau să scoată din luptă orice duşman. Ultimele progrese în materie de armament cu infrasunete dau de înţeles că oamenii de ştiinţă militari studiază intens această tehnologie a frecvenţelor joase. În prezent, se vorbeşte despre un prototip care, combinând un aparat cu infrasunete cu o lumină stroboscopică, ar fi capabil să provoace crize de epilepsie şi o totală dezorientare senzorială. Ignorând, pur şi simplu, datele despre testele cu infrasunete, culese de către presă, autorităţile militare continuă să nege existenţa armelor

infrasonore şi se ascund în spatele unei „discreţii” cât se poate de suspecte: ele afirmă că proprietăţile infrasunetelor sunt departe de a fi dovedite. Parlamentul European dispune de un serviciu căruia i se poate cere să evalueze o problemă ştiinţifică şi implicaţiile sale. Acest serviciu, aflat la Luxemburg, se numeşte STOA („Scientific and Technological Options Assessment” sau „Evaluarea opţiunilor tehnologice şi ştiinţifice”) şi a emis un raport intitulat „O apreciere a tehnologiei în materie de control politic”. În cadrul acestui document, experţii STOA puneau în gardă Parlamentul European împotriva unei eventuale utilizări de către forţele de ordine a armelor provenite din tehnologia militară şi numite, în mod abuziv, după părerea comisiei, „non-letale”. Printre armele citate şi având drept scop risipirea mulţimilor, recăpătarea controlului în timpul revoltelor din închisori sau interogarea suspecţilor fără a lăsa urme fizice, se găsesc şi cele cu infrasunete. Comisia a insistat asupra faptului că orice utilizare a lor în Europa trebuie făcută cu o maximă transparenţă. Acest lucru tinde să dovedească faptul că această tehnologie a fost deja testată sau continuă să fie, dar în secret. Dar infrasunetul este şi un mijloc de apărare naturală: lingviştii şi biologii presupun că un număr de specii animale, mai ales primatele, emit strigăte de frecvenţe joase, menite să afecteze creierul şi organele interne ale duşmanilor. Samuraii japonezi sunt celebri pentru strigătul lor („kyay!”), care paralizează adversarul, printr-un efect vibrator ce afectează sistemul sanguin. Aceleaşi vibraţii pot avea, însă, şi un efect terapeutic, atunci când sunt îndreptate asupra unui loc precis de pe corp. S-ar putea ca şi efectul vindecător al dansului căluşarilor noştri să se explice tot prin strigătele pe care le scot când joacă, dar şi prin tropăitul picioarelor. Concluzii 1. Infrasunetele sunt folosite în seismologie la detectarea cutremurelor, iar animalele pot simţi infrasunetele create de dezastrele naturale devenind astfel un mijloc de avertizare. 2. Cu toate că animalele comunică prin infrasunete, acestea generează asupra oamenilor tulburări neuro-psihice, cardio-vasculare sau digestive necesar a fi delimitate într-un domeniu definibil atât în spaţiu cât şi în timp. 3. Necunoscutele legate de acţiunea infrasunetelor asupra organismului uman obligă la adoptarea în primul rând a unei atitudini de tip preventiv. 4. Tratamentul actual în cazurile bine definite oferă doar varianta paliativă, cu rezultate deocamdată incerte.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Petru DAVID - Huși

Produselestupului,hranășimedicament

Ştiinţa vindecării

bolilor cu ajutorul produselor apicole, este o metodă de terapie naturală folosită în diferite afecțiuni ale organismului uman, are rădăcini adânci în medicina umană la diferite popoare ale lumii care trăiesc în zonele calde şi temperate, cum ar fi: China, India, Mesopotamia, Egipt, vechea Eladă şi chiar în Dacia. Hipocrat, părintele

medicinii descrie metode şi tehnici terapeutice folosite în diferite forme de reumatism.

Încă din cele mai vechi timpuri, produsele apicole au constituit un aliment deosebit pentru om. La momentul în care recoltarea rădăcinilor şi fructelor nu au mai satisfăcut nevoile de hrană a omului primitiv, s-a trecut la vânătoare. Pe lângă vânatul unor animale şi păsări, omul vânător reuşea să vâneze şi cuiburi de albine. Nu consumau produsele apicole pure, aşa cum se obişnuieşte astăzi, ci numai în amestec, neavând mijloacele necesare separării lor şi mai ales nesimţind această necesitate. Mierea era folosită în amestec cu ceara, păstura, puet, apilarnil, lăptişor de matcă şi considerată cea mai aleasă mâncare. De la acel consum ocazional la observarea unor efecte asupra stării de sănătate nu a fost decât un pas, pe care omul l-a făcut. Cuceririle tehnologiei moderne au îndepărtat pe om de la această practică, şi l-au îndreptat către substanţele alimentare concentrate, cum este zahărul de trestie sau sfeclă, şi aceasta de multe ori în dauna sănătăţii.

Produsele apicole de care dispune omul astăzi: mierea, ceara, polenul, păstura, propolisul, lăptişorul de matcă şi veninul pot fi consumate singure datorită aceluiaşi proces al tehnologiei, dar ele rămân în continuare nişte amestecuri bine dozate de natură, în care substanţele de bază sunt însoţite de altele, în cantităţi mici, ce potențează activitatea primelor. Mierea, nu conţine numai glucoză şi fructoză, ci şi alte zaharuri, săruri minerale, vitamine, fermenţi ceea ce o deosebeşte esenţial de glucoza sau zaharoza comercială.

În această compoziţie complexă stă tot secretul valorii superioare a produselor apicole şi în general a produselor naturiste.

Utilizarea produselor apicole în terapia umană a depăşit astăzi stadiul de cercetare ştiinţifică şi a intrat în domeniul ştiinţelor alimentaţiei şi al medicinei. Tot mai mulţi specialişti se ocupă de aceste produse, găsindu-le noi însuşiri şi, ca urmare, noi utilizări în folosul omului. Studiile clinice şi experienţele de laborator efectuate de medici, farmacişti, chimişti şi biologi, observaţiile din domeniul apiterapiei şi al apiculturii, ca şi numeroase solicitări din partea populaţiei şi în special ale oamenilor suferinzi, arată clar interesul crescut faţă de produsele apicole, şi atestă eficienţa lor în diferite maladii în care se administrează independent sau în asociaţie cu alte medicamente din domeniul apiterapiei şi al apiculturii. Preocupări de apiterapie, la nivel de cercetare ştiinţifică sau la nivel de practică medicală există în multe ţări ale lumii: Canada, Germania, Franţa, Italia, Spania, Iugoslavia, Statele Unite, România, Rusia, Danemarca Argentina, Bulgaria etc. În ţara noastră în jurul anilor ‘80 ai secolului trecut, Prof. Dr. Ing. V. Harnaj, preşedintele APIMONDIEI, informa cu următoarele: „În stadiul actual de dezvoltare ştiinţifică şi tehnică, era necesar ca apiterapia să treacă de la etapa tradiţională de medicină populară, la etapa de medicină ştiinţifică. În acest sens, Biroul Consiliului Executiv al APIMONDIEI a


autorizat, pentru început, înfiinţarea unui sector medical de apiterapie - ce a funcţionat în cadrul acestei asociaţii timp de 3 ani - inclus actualmente în Institutul de cercetări şi producţie pentru apicultură, care produce în laboratoarele sale şi ale Combinatului apicol Băneasa cca 150 de produse, testate apoi în policlinica institutului. Activitatea sectorului medical de apiterapie este astfel facilitată, produsele apicole putând fi purificate, condiţionate, conservate şi dozate în preparate cu prezentare farmaceutică. Nădăjduim ca experimentul încercat de sectorul medical al institutului, cu un număr de peste 30 de specialişti, aflat în curs de extindere asupra mai multor domenii medicale, să fie adoptat şi în ţările în care apiterapia este cunoscută şi apreciată. Un exemplu elocvent este producţia şi valorificarea apilarnilului, un nou produs apicol activ, care a început în anul 1981. Titularul Brevetului de invenţie OSIM nr. 74872/1980 fiind Ferma apicolă a Cooperativei agricole de producţie Scorniceşti, judeţul Olt. Pentru noul produs apicultorul Nicolae V. Ilieşiu, a antrenat un număr foarte mare de furnizori de materie primă din toată ţara. Și apicultorii din zona Huşilor, printre care Ilie Harnagea, Petru David etc. au livrat apilarnil brut (neomogenizat şi nefiltrat).

La momentul actual, graţie muncii de cercetare a unui număr mare de specialişti români, sunt bine cunoscute proprietăţile şi acţiunile antimicrobiene şi antifungice ale unor preparate medicamentoase obţinute din produse ale stupului (miere, polen, păstură, lăptişor de matcă, apilarnil, veninul de albine şi nu în ultimul rând propolisul). Aceste produse apicole, folosite ca atare sau incluse în diferite medicamente, se utilizează cu succes în mai multe domenii, cum ar fi: în stomatologie, afecţiuni O.R.L., în unele afecţiuni respiratorii şi digestive, în unele afecţiuni ale aparatului urogenital şi în unele afecţiuni reumatice.

Mierea de albine - este alimentul vieţii, iar 100g de miere are 315 calorii și are aceeaşi valoare nutriţională ca: 5 ouă, sau 700g morcovi, sau 1,4 kg cartofi, sau 600 ml lapte, sau 2 banane, sau 3 portocale. Mierea se digeră ușor și cuprinde un amestec de fructoză, glucoză și minerale, care trec direct în sânge. Tracii numeau mierea de albine, „hrană vie”. Mierea de albine are ca surse potenţiale peste 2000 de flori; ca rezultat, caracteristicile ei sunt extrem de variabile.

(va urma)

Apicolă

Decândmiroase‐aprimăvară,

Ungândmă‐ndeamnăpermanent:

Albineletrudesclaţară,

IartrântoriiînParlament.

Ionel Iacob-Bencei

Gărgărițe ‐ Gabriela Cucinschi


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Valeriu GORINCIOI - Călărași (Rep. Moldova)

„Învăţămdemocraţiaprindezbateri”

„Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar cunoştinţe şi competenţe, ci şi atitudini, valori, etos, într-un cuvânt o conştiinţă profesională”2. Cadrul didactic nu este doar un agent care se supune unui sistem de norme, ci şi un actor, care investeşte în ceea ce face, conferă

semnificaţii, trăieşte activitatea cu elevii, având un indice de intervenţie personală importantă. Activitatea profesorului nu poate fi în întregime canonizată şi redusă la norme şi reguli rigide, la standarde profesionale care, deşi necesare, nu pot acoperi întreaga arie a situaţiilor în care se află profesorul. Cadrul didactic funcţionează într-un spaţiu de relativă incertitudine, de urgenţă şi chiar de risc, un spaţiu în care coexistă două tipuri de situaţii: a) situaţii repetitive şi ritualizate pentru care cadrul

didactic dispune în repertoriul său profesional de competenţe necesare pentru a le aborda şi soluţiona rapid şi eficient;

b) situaţii didactice noi, adesea neobişnuite, creative, care cer soluţii noi şi pentru care cadrul didactic nu dispune de competenţele necesare pentru abordarea şi soluţionarea lor rapidă. Aceste situaţii îl obligă la un timp de reflectare şi de explorare, la anumite ezitări. Adevărata importanţă psihopedagogică a tipului

de formare care combină metodele pedagogice tradiţionale cu cele la distanţă ţine de potenţial.

Acest tip de formare este o oportunitate în a crea experienţe care pot furniza tipul de predare -învăţare - evaluare potrivit într-un anumit moment, loc şi pentru un anumit formabil şi nu numai în cadrul instituţiei de formare, ci şi acasă sau la serviciu. Acest tip de dezvoltare a competenţelor profesionale ar putea deveni global, ar putea transcende graniţele formale ale ţărilor şi ar putea aduce împreună grupuri de cursanţi din culturi şi meridiane diferite.

Necesitatea explorării potenţialului imens al utilizării formării la distanţă rezultă din:

2 Prof. Paleu Mariana

Tehnologia, care a revoluţionat afacerile, acum trebuie să revoluţioneze și educaţia atât a elevului cât şi a profesorului, inclusiv a educatorului.

Se utilizează oriunde, oricând, de către oricine, care are acces la TIC;

Scăderea costurilor, datorita eliminării cheltuielilor de transport, cazare, poate fi utilizat în cazul aflării formabilului în concediu, inclusiv de maternitate etc.

Posibilitatea de modificare a informaţiei difuzate; Creşterea gradului de colaborare și interactivitate

între cursanţi; Învăţămîntul electronic este mai puţin stresant decât

cel tradiţional; Învăţarea controlată de educator dar şi de educabil; Managementul modular al procesului educaţional; Posibilitatea monitorizării şi modificării operative

a conţinutului propus cursantului etc. În acest context, aplicarea instruirii la distanţă devine prioritară în dezvoltarea competenţelor profesionale ale cadrelor didactice la orice disciplină şcolară, inclusiv opţională.

BIBLIOGRAFIE C. Cucoş, Informatizarea în educaţie, Editura Polirom, Iaşi, 2006. Optimizarea învăţămîntului în contextul societăţii bazate pe cunoaştere - materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale (2-3 noiembrie 2012)

Articole: „Educaţia ştiinţifică - prioritate în societatea bazată pe cunoaştere”

ION BOTGROS, doctor, conf. univ., I.Ş.E. „Modalităţi de formare a competenţelor pedagogice la studenţi în procesul instruirii profesionale”, NINA SOCOLIUC, doctor, conf. univ. „Instruirea la distanţă - perspectiva de optimizare a învăţământului superior”,

NICOLAE LUCA, STELA LUCA, cercetător ştiinţific, I.Ş.E. http://www.didactic.ro/materiale/25450_competen-a-pedagogic-i-performan-ele-colare http://www.elearningeuropa.info/pt/node/74876


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Ionel MIRON - Iași

Biomanipulareaunuiecosistemlacustruantropic:LaculBicaz

Perspectiva biomanipulării Lacului Bicaz s-a deschis încă din 1908, când Dimitrie Leonida şi-a prezentat lucrarea de diplomă la Institutul Politehnic din Charlottenburg, Germania, cu titlul „Studiul unei uzine hidroelectrice la Stejar lângă Bicaz.” Profesorul Ernst Reichel

i-a acordat calificativul Magna cum laude. Construcţia propriu-zisă a barajului şi hidrocentralei s-a realizat în deceniul 1950-1960. S-a format astfel Lacul de acumulare Bicaz, ca rezervor de apă pentru turbinele uzinei, începând cu 1 iulie 1960. Primii kilowaţi s-au produs încă din acel an, sporind şansa de electrificare a României. Leonida şi-a văzut visul împlinit. Dar extinderea Lacului Bicaz pe valea Bistriţei, pe o lungime de 36 km şi o suprafaţă de 3000 ha, a produs schimbări majore în structura şi funcţionarea ecosistemelor afectate. 11 localităţi din zona inundabilă au fost strămutate astfel încât mii de oameni au fost dezmoşteniţi şi obligaţi să-şi părăsească cu lacrimi în ochi gospodăriile, şcolile, spitalele, bisericile şi cimitirele. Care va fi soarta acestor dezmoşteniţi în noile condiţii ecologice? Cum se va constitui biodiversitatea lacustră cu rol bioindicator al calităţii apei şi sursă de hrană pentru peşti? Ce modificări se vor produce în structura şi distribuţia ihtiofaunei, cunoscând faptul că majoritatea speciilor erau adaptate condiţiilor reofile ale Bistriţei şi afluenţilor săi. Se va dezvolta o producţie piscicolă profitabilă şi pentru cei izgoniţi de lac? Cum va evolua calitatea apei ca sursă potabilă pentru populaţia riverană? Va modifica umiditatea excesivă flora şi vegetaţia din zona limitrofă a lacului? Cum va evolua microclimatul zonei lacustre în perspectiva unui turism compensator pentru populaţia învecinată? Pentru a găsi răspunsul la aceste probleme ecologice complexe, Academicianul Petre Jitariu,

Decan al Facultăţii de Biologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a fondat în anul 1956 Staţiunea de cercetări biologice, geologice şi geografice Stejarul de la Pângăraţi. Ulterior, Profesorul a aprobat propunerea Cercetătorului Ionel Miron de dezvoltare a bazei ecologice de acvacultură de la Potoci (1969) şi a Staţiunii Biologice Potoci (1990). Pentru evaluarea factorilor fizico-chimici şi a biodiversităţii lacustre, cercetările s-au desfăşurat într-o dinamică multianuală, utilizând şi nava „Emil Racoviţă”. S-a obţinut astfel inventarul comunităţilor fito şi zooplanctonice, bentonice şi nectonice. Comparate cu inventarele anterioare formării lacului, s-a constatat că în succesiunea ecologică râu-lac s-a produs o selecţie amplă şi rapidă în structura biocenozelor. De exemplu, în fauna bentonică, 90% din speciile preponderent de apă curgătoare au dispărut. Populaţiile care au supravieţuit şi s-au dezvoltat în lac, au constituit baza de evaluare a biomasei piscicole în lanţul trofic natural: fitoplancton 6000 tone/an, zooplancton 600 tone/an, peşti mici şi puiet 60 tone/an, peşti răpitori-păstrăv 6 tone/an. Bioproductivitatea naturală scăzută a lacului cu 2 kg păstrăv/ha anual se explică atât prin inhibarea dezvoltării macrofitelor acvatice în zona litorală datorită oscilaţiilor ample de nivel care decurg din funcţionarea hidrocentralei cât şi datorită dezvoltării fitoplanctonului numai în zona fotică, între 0 şi 6 metri adâncime, în raport cu adâncimea maximă a lacului de 93 metri. În aceste condiţii, cercetările s-au orientat spre creşterea dirijată a peştilor prin sistemul integrat al acvaculturii. Obiectivul aplicării acestui sistem a fost gestionarea populaţiei de păstrăv crescut controlat în scopul ameliorării bioproductivităţii piscicole concomitent cu asigurarea calităţii apei necesară altor folosinţe. În prima etapă s-a stabilit diagnoza ecologică a lacului, atât prin analiza factorilor abiotici cât şi a celor biotici. A rezultat un nivel oligotrof şi o calitate a apei de categoria I-a compatibilă cu exigenţele ecologice ale salmonidelor.


Specia aleasă pentru creşterea intensivă a fost păstrăvul curcubeu. Pentru determinarea comportamentului teritorial, alimentar, reproductiv şi a incidenţelor patologice s-a apelat la metoda observaţiilor şi experimentărilor directe subacvatice cu scafandrul autonom şi laborator submers. Laboratorul submers LS 1, numit prin brevetul de invenţie „Batiscaf pentru cercetări şi lucrări subacvatice” a fost conceput şi proiectat de un colectiv constituit din inginerii Iuliu-Gavril Morariu, Constantin Ignătescu, Mihai Şica şi biologii Ionel Miron şi Theodor Nalbant. Sugestia construirii unui batiscaf propriu am primit-o de la renumitul explorator al mărilor şi oceanelor Jacques-Yves Cousteau, în 1966, cu prilejul Congresului Comisiei Internaţionale pentru explorarea ştiinţifică a Mării Mediterane; ulterior, în 1993, Cousteau, Membru al Academiei Franceze, a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţii din Bucureşti, festivitate la care am fost invitaţi şi noi. Laboratorul submers LS 1 a fost lansat la apă în 1967 şi omologat în 1968. Pentru a ameliora stresul indus de creşterea în captivitate a populaţiei de păstrăv crescut dirijat, a fost necesară biomanipularea atât a unor factori ai mediului lacustru cât şi a acelor biotehnologici. Astfel, în plonjările de lungă durată cu batiscaful LS 1 de la 10 până la 36 zile şi nopţi neîntrerupte, s-a experimentat comportamentul teritorial al păstrăvului, variind densităţile în spaţiul vivierelor de creştere până la un efectiv optim pe unitatea de volum. S-a realizat, de asemenea, biomanipularea comportamentului alimentar pentru estomparea agresivităţii naturale a păstrăvului în faza de capturare a granulelor, realizabilă printr-o dispersie corespunzătoare a hranei granulate în viviere. S-a realizat biomanipularea reproducătorilor crescuţi în mediul lacustru, pentru a conserva amprenta comportamentului genetic determinat. Se cunoaşte migraţia somonului sub această amprentă din ocean spre izvoarele râurilor în care s-a născut. S-a identificat posibilitatea biomanipulării aglomerărilor zooplanctonice şi a procedeului de capturare a acestora pentru a fi distribuite ca hrană vie alevinilor şi puietului de păstrăv. Pentru biomanipularea reducerii stresului de captivitate a lostriţei s-au realizat viviere tunel-circulare, expuse în jurul hublourilor etoscopului hexagonal, care asigură vizualizarea continuă a componentelor etogramei. S-a experimentat biomanipularea temperaturii optime pentru incubarea icrelor şi predezvoltarea

puietului prin aportul unor debite de apă din orizonturile corespunzătoare stratificării termice. Un alt mod de biomanipulare a fost oxigenarea apei în spaţiul vivierelor prin asigurarea mobilităţii fermei salmonicole sub influenţa curenţilor apei. A fost identificat comportamentul de captură a peştilor de către rac, continuat cu sfâşierea peştelui şi tentaţia de atragere spre galerie. Pe parcursul acestor experimentări, în Programele LACUSTRIS, s-au desfăşurat şi activităţi de brevetare în acvanautică, cu scafandrul autonom (62 aspiranţi) şi batiscaful LS 1 (12 aspiranţi). Dintre cei care au plonjat cu batiscaful menţionăm pe Camelia Apetroaie, Gabriela Costea, Cătălin şi Andra Simionescu, Paula Uncheşel, Tiberiu Răsădeanu, Jeffrey Gallant din Canada, Giannetti Marie-Laure din Franţa. În condiţiile ataşării unei turele la batiscaf care permite pătrunderea până la orizontul de 8 metri adâncime, serii anuale de studenţi şi elevi, români, francezi, moldoveni, germani au efectuat observaţii subacvatice directe. Datorită depăşirii presiunii de 1 atm în incinta batiscafului, ca urmare a creşterii nivelului lacului pe durata plonjării, a fost necesară ridicarea treptată de la 14 la 10 m adâncime. Scăderea bruscă a presiunii determina explozia nucleelor gazoase a vaporilor de apă, producând ceaţă totală în batiscaf. Revenind la definiţia şi obiectivul biomanipulării formulate de Pourriot şi Meybeck în 1995 şi anume gestionarea comunităţilor acvatice în scopul ameliorării productivităţii biologice şi a calităţii apei, apreciem că rezultatele prezentate confirmă posibilitatea biomanipulării ecosistemelor lacustre antropice de tipul Lacului Bicaz.

Încadrare juridică

Surprinsă,junarentieră,Peţărm,c‐un„peşte”încuplaj,S‐afostalescuoseverăAmendă...pentrubraconaj.

George Petrone


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Theodor PRACSIU - Vaslui

Accente

BibliotecariişcolarişicondiţiasubalternăÎn sala multimedia a

unui liceu vasluian a avut loc, zilele trecute, şedinţa de analiză şi bilanţ a bibliotecarilor şcolari din judeţ, în prezenţa prof. univ. dr. Mircea Regneală, preşedintele A.B.R. (Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor din România). Spre surprinderea

tuturor, n-au putut fi de faţă nici directorul C.C.D. - instituţie coordonatoare a activităţii bibliotecarilor din şcoli şi licee - nici inspectorul de specialitate al I.S.J. pentru limba şi literatura română, în fişa postului cărora intră prerogative precise în acest domeniu. Motivaţia oficială a părut destul de solidă: au început concursurile pentru ocuparea funcţiilor de inspectori şcolari şi inspectori şcolari de specialitate, iar calendarul indica implacabil momentul cel mai sensibil: inspecţia la clasă. Acordând aşadar circumstanţe atenuante absenţilor, participanţii s-au pliat cu flexibilitate pe scenariul organizatoric ce a inclus raportul-bilanţ pe ultimii 4 ani, dezbateri şi alegerea noii echipe de conducere. Fără a intra în detalii fastidioase, care ar putea sugera involuntar tipicul dogmatic al adunărilor politice de altădată, încremenite în „ritualuri” şi stereotipii sâcâitoare, susţinute retoric prin „limbajul de lemn” al epocii, este de reţinut că substanţa raportului s-a dovedit lucidă, exactă, realistă: nicio inflexiune triumfalistă. S-a muncit conştiincios, responsabil în această filială a A.B.R., recunoscută şi de trimisul centrului ca dinamică şi pilduitoare. Spicuim parcimonios din gama ţintelor atinse: perfecţionarea profesională a bibliotecarilor prin studii de specialitate, prezenţe la conferinţele naţionale, la salonul internaţional de carte (Chişinău), la şedinţele periodice de lucru ale A.B.R. (Bucureşti), la simpozionul regional cu tema „Educaţia nonformală. Rolul complementarităţii educaţiei formale şi nonformale” (Iaşi), concursul naţional „Biblioteca anului”, schimburi de experienţă, cercuri metodice, şedinţe zonale, cursuri de formare, portofolii („Cultura informaţiei”), iniţierea în tehnici biblioteconomice „blogul bibliotecii”, „Noaptea bibliotecilor româneşti”, lansări de cărţi (Iaşi), colaborări la revista „Biblioteca”, expoziţii tematice, parteneriate cu Centrul Eminescu (Bârlad) şi cu alte instituţii, dezbateri pe marginea unor lucrări de referinţă: „Proceduri în biblioteca şcolară”, „Ghidul bibliotecarului şcolar”, „Tratat de biblioteconomie” (vol. I, II) ş.a. Un moment festiv semnificativ: 40 de ani de la înfiinţarea C.C.D. Vaslui, prilejul unei retrospective rodnice, mai degrabă decât nostalgice.

După pilda unui ilustru înaintaş („Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, remarcabil monument al culturii noastre medievale, redactat în slavonă), profesorul Mircea Regneală a captat atenţia discipolilor săi cu un set de învăţăminte pentru „minte, inimă şi literatură”, de care ar trebui să ţină seama în munca lor de zi cu zi. Parafrazând şi concentrând spusele vorbitorului, am reţinut următoarele: un obiectiv prioritar al Asociaţiei rămâne formarea profesională; în fond învăţăm toată viaţa şi dăm mereu examene; trebuie să ţinem cont de faptul că formele de formare continuă se schimbă permanent şi trebuie să fim în acord cu mersul vremii; spre lauda sa, filiala vasluiană contează pe o bilă albă: 40 de bibliotecari au urmat în ultimii ani studii superioare de biblioteconomie; A.B.R. mizează pe un parteneriat solid cu M.E.C.S. şi putem face multe pentru profesia noastră; avem profesori-documentarişti care-şi onorează meseria şi sperăm că toate C.D.I.-urile (Centrele de documentare şi informare) pot lucra mai consistent decât până acum; judeţul Vaslui are 31 de C.D.I.-uri şi nutrim speranţa că toate sunt active şi creative; din păcate, există în anumite locuri reticenţe în privinţa profesorilor-documentarişti, cărora nu li se mai aprobă ore la clasă; cunosc situaţia unei profesoare cu gradul didactic I care este privată de acest drept legal; bibliotecarii pot face mai mult pentru atragerea elevilor spre lectură: întâlniri periodice, medalioane, vizite regulate în bibliotecă pe baza unui grafic flexibil, colaborarea mai strânsă cu profesorii, aici totul depinzând de flerul şi forţa de convingere precum şi de viabilitatea iniţiativelor; ştim că dăinuie încă prejudecăţi şi există frâne de ordin administrativ-birocratic: opinia unor directori este că bibliotecarii lâncezesc pe lângă rafturile de cărţi în timp ce secretarele trudesc din greu; depinde de bibliotecari, ei având putinţa să frângă asemenea mentalităţi inerţiale.

„Cartea de învăţătură” a magistrului Regneală a fost completată cu sugestiile unui calendar literar 2015, pe care bibliotecarii se cuvine să-l respecte: 175 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, 70 de ani de la dispariţia fizică a dramaturgului şi eseistului Mihail Sebastian, 50 de ani de la moartea „divinului critic”, G.Călinescu, 35 de ani de la trecerea dincolo a autorului „Moromeţilor”, Marin Preda ş.a. Nu trebuie uitaţi scriitorii locului de ieri şi de azi, fiindcă elevilor nu le pot fi străine numele reprezentative ivite aici: Valentin Silvestru, Ion Alex. Angheluş, Cristian Simionescu, Theodor Codreanu, Ion Gh. Pricop, Simion Bogdănescu, Daniel Dragomirescu, Ionel Mâcnea-Vetrişanu, Dumitru V. Marin, Mihai Apostu ş.a. Oricând se pot organiza evocări - cu implicarea elevilor - a autorilor de ieri şi de azi.


Ca mai toate categoriile de bugetari, bibliotecarii şcolari au şi ei durerile lor înăbuşite: salarizare modestă, plasarea după secretari în preferinţele directoriale, un sentiment difuz de marginalizare, un număr draconic limitat de gradaţii de merit, neacordarea sporului de toxicitate. Ultima întristare a fost provocată de calificativele anuale: directorul C.C.D. optase iniţial pentru calificativul satisfăcător, apoi - înduioşat - s-a fixat la bine. Doar 2 bibliotecari şcolari vasluieni din 42 (sic!) au obţinut foarte bine. Previzibil, calificativul directorului C.C.D. a intrat în coliziune cu acela acordat de directorii şcolilor în cauză. Cine are dreptate? Ce este de făcut? Întrebarea, lansată cândva de liderul bolşevic Lenin, îşi aşteaptă încă răspunsul. Ca o ironie a vieţii, în şcolile lor bibliotecarii sunt „buni la toate”, folosiţi insistent în fel de fel de treburi adiacente, prin decizia directorilor, cu toate că fişa postului lor este destul de clară şi legitim restrictivă. Trăind şi muncind în „spaţiul mioritic”, acestor oameni nu le rămâne probabil decât să-şi ducă crucea. Sperăm că noua conducere a filialei vasluiene, aleasă pentru următorii patru ani, va face mai mult pentru ei.

Ziarul Meridianul Iași - Vaslui - Bacău Director: Prof. dr. Dumitru V. MARIN

Revista PRUTUL - Fondator Costin CLIT

Revista LOHANUL - Fondator Vicu MERLAN


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Ștefan RACOVITZĂ - Geneva (Elveția)

Ecologiaînodăjdii

În jurul a tot ce ţine azi de ecologie, de ingineria genetică și de alte fațete ale științelor aplicate, de industria și comerțul legate de produsele alimentare, s-a creat azi o adevărată isterie colectivă a cărei prima cauză este ignoranţa, fără să uităm unele convingeri

ideologice, și ele prioritare. Am auzit un militant ecologist afirmând ritos că manipularea genetică este tot atât de periculoasă ca manipularea informaţiei. Transgenie, manipulare genetică, clonare, mutant, inginerie genetică, OMG (organisme modificate genetic), alimente modificate și altele sunt termeni blestemaţi, care provoacă frica, dacă nu chiar panica. Ei au căpătat o conotaţie înfricoşătoare care trimite direct la mitul lui Frankenstein dacă nu la ceva şi mai şi. Savanţii şi cercetătorii lucrând în acest domeniu ştiinţific de vârf sunt priviţi ca nişte ucenici vrăjitori sau chiar ca personaje malefice pregătind omenirii cele mai negre şi de nemărturisit abominaţii. Încet, încet, în jurul comercializării produselor conţinând soia sau porumb, principalele plante OMG, dar și alte câteva, supuse din raţiuni economice, experimentelor de inginerie genetică, ia amploare o psihoză colectivă, dacă nu chiar un adevărat delir obscurantist. OMG este o nouă, rău venită şi absurdă apelaţie care de aici înainte va trebui să figureze pe toate ambalajele alimentare care conţin astfel de produse sau, chiar mai rău, doar urmele lor. Conceptul este absurd pentru că, după cum vom vedea, astăzi nu există decât alimente preparate din organisme modificate genetic. Amenda pentru nerespectarea acestei prevederi legale poate ajunge, în Marea Britanie de exemplu, la deloc neglijabila sumă de 5.000 de lire sterline. Elveţia i-a călcat pe urme: cea mai mare reţea de distribuţie de produse alimentare din Elveţia, celebra cooperativă MIGROS, prima firmă comercială a ţării, de fapt o uniune de cooperative, care cedând modei, a hotărât să nu mai comercializeze produsele conţinând OMG. Alte societăţi comerciale au urmat şi ele această

cale. Asta deşi se ştie bine că OMG sunt inofensive, sau altfel spus, nimic şi nimeni până azi nu a dovedit vreo reală legătură cauzală între aceste alimente şi eventuale îmbolnăviri. Este un caz tipic de oportunism. Nu faptul că organizaţiile comerciale sunt obligate să afişeze compoziţia produselor vândute este în cauză, el face parte din binevenita protecţie a consumatorului, ci damful de război religios întreținut în jurul acestor produse. S-a ajuns aici datorită unei campanii, având majoritatea presei ca suport, în care a fost reactivat un fond de frici atavice, reprezentări şi complexe de tot felul, dormind în subconştientul colectiv. Participă curente politice, printre care verzii, troţkiştii, tiermondiştii, comuniştii, socialiştii, uneori liberalii dar şi altele de dreapta ori centru dreapta, scriitori, gazetari şi, ca deobicei, eternii tovarăşi de drum, adepţi ai „progresului” cu orice preţ şi chip, ca şi asociaţiile de consumatori, care prin definiţie se inflamează pentru fiecare nouă „cauză” incriminând blestemata societate de consum. Cei curioşi din fire vor găsi în susul acestei isterii colective şi una din cauzele ei fondatoare, ca din întâmplare politică. Astfel vor afla că organismele modificate genetic sunt cu atât mai nocive cu cât ele sunt, sau vor fi, un monopol în mâna marilor firme de inginerie genetică, americane cele mai multe, dar şi multinaţionale, care se pregătesc să comită noi grozăvii, printre care otrăvirea cu bună ştiinţă a naturii ori aservirea fermierilor, americani dar şi din alte continente, categorii după cum se ştie perfect echivalente, pe lângă tarele lor tradiţionale, printre care exploatarea lumii a treia. Soia şi porumbul transgenice au devenit noile şi teribilele arme ale imperialismului şi monopolismului unchiului Sam şi ale complicilor săi în ale mondialismului, globalismului sau ultra (ori neo)liberalismului, care nu poate fi decât sălbatic. Pentru că, de exemplu, bietul fermier care va cumpăra seminţele noilor soiuri transgenice va fi obligat să cumpere de la acelaşi societăți şi ierbicidul care va feri noile culturi de buruieni. Sclavagism curat! Diabolizarea acestor succedanee vrăjitorești, ingineria genetică şi alimentele transgenice, este un efect patent al somnului raţiunii. Când mâncăm, o ciorbă de găină sau de perişoare, dreasă cu smântână,


cu un ou şi cu leuştean, cu borş ori cu lămâie, o fleică, un mititel, un cotlet sau un copan de pui cu mămăligă și mujdei de usturoi, sau însotite de cartofi prăjiţi ori de alte legume, de murături, sau salată, când mirosim o garoafă sau fumăm o ţigaretă, suntem, fără să ne dăm seama, în flagrant delict de consum de OMG, şi asta de când lumea sau aproape. La fel şi cu din ce în ce mai multe specii şi varietăţi de scoici şi peşti marini sau de apă dulce, produşi în crescătorii. La fel şi în cazul mirodeniilor, al vinului, al berii, al ţuicii, al coniacului, al cafelei ori al sucului de roşii sau de fructe, fără să mai vorbim de nenumăratele medicamente conţinând substanţe animale ori vegetale, sau experimentate pe animale de laborator, la rândul lor, animale cu sistemul genic modificat. Cred că nici un aliment, cu excepţia unor fructe de pădure, a unor specii de peşti şi a unei foarte mici părţi a vânatului, nu mai este genetic pur, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, adică ne îmbunătăţit de om. Cu riscurile inerente oricărei întreprinderi omeneşti. Operaţia s-a soldat însă doar cu imense beneficii pentru om. Ameliorarea şi obţinerea de noi rase sau varietăţi de animale şi plante de cultură sunt îndeletniciri aproape tot atât de vechi ca şi omenirea. Sub presiunea foamei, ori a penuriei, omul a urmărit mereu îmbunătățirea productivităţii dar şi a calităţii stăpânirii tehnicilor de modificare genetică. Ţările care cu timpul au scăpat de foamete, datorează în mare parte acest salt succeselor agriculturii, iar acestea sunt posibile mulţumită unor rase şi varietăţi de mare productivitate, artificial obţinute prin laborioase şi îndelungi procese de selecţie şi încrucișare, adică tocmai prin banalele şi foarte tradiţionalele manipulări genetice. Arta şi genetica au în comun că evolutive sunt nu principiile lor de bază ci mijloacele lor tehnice. Strămoaşa sălbatică a găinei făcea nişte ouă cât nuca, iar carnea ei era puţină şi aţoasă. Grâul sălbatic avea un spic mic cu boabe puţine. Producţia era sărăcăcioasă şi nu justifica cultivarea sa ca atare. La fel şi porumbul. Doar crearea unor noi varietăţi ori hibrizi, la început prin selecţia artificială, a făcut ca producţiile la hectar să poată ajunge la enormele cifre de azi. Selecţia celor mai valoroase exemplare, apoi, pornind de aici, altoirile şi încrucișările între rase şi varietăţi, sunt mijloacele, empirice, folosite de primii agricultori şi crescători de animale. Toate au în comun intervenţia asupra patrimoniului genetic moştenit de fiecare specie, rasă, varietate. Cu timpul ele au permis obţinerea unor producţii la hectar din ce în ce mai mari, capabile să facă faţă situaţiilor de foamete provocată de secetă, de erodarea solului, de instabilitatea politică, de războaie ori de regimurile care au pus ideologia înaintea

plugului. Azi, activitatea creatorilor de rase şi varietăţi de noi plante şi animale de cultură continuă neschimbată în principiile ei fundamentale. Ceea ce s-a schimbat, radical, e drept, sunt metodele tehnice prin care se ajunge la acelaşi scop: obţinerea unor indivizi cu patrimoniul genetic ameliorat. Ingineria genetică foloseşte tehnici de avangardă care utilizează ultimele cunoştinţe de vârf ale tehnicilor geneticii moleculare. Altoirea se face azi sub microscop, pe celulă, pe nucleu dacă nu chiar pe cromozomi. În lanţurile de ADN se implantează bucăţi din suportul ereditar al altor specii, rase, varietăţi ori indivizi având însușirile căutate, prelevate prin procedee de inginerie celulară. Este o variantă modernă a altoirii ori a încrucișării. Dacă Dolly, oaia clonată (şi nu transgenică) nu mai miră pe nimeni, clonarea omului nu mai este, nici ea, un subiect ştiinţifico-fantastic ci obiectivul apropiat al mai multor echipe ştiinţifice multidisciplinare din lumea largă. S-a început deja prin obţinerea de ţesuturi umane utilizate ca „piese de schimb” pentru organismele bolnave. Etica unor astfel de reuşite ştiinţifice este o altă poveste în care, dincolo de deontologia profesiei, un rol hotărâtor revine societăţii. Mai mult chiar, un mare număr de studii cât se poate de serioase, n-au reuşit să dovedească o relaţie cauzală semnificativă între OMG şi efectele nocive care li se impută. Ar fi fost şi de mirare; de atâtea secole de când mâncăm alimente obţinute din organisme modificate genetic, am fi aflat de mult că ne „cauzează”. Trâmbiţata dispariţie a unei specii de fluture american ca urmare a apariţiei noilor varietăţi de plante genetic modificate, întru totul posibilă, este un efect care o dată probat, trebuie luat în seamă, dar cine mai ştie azi care au fost efectele ecologice ale cultivării porumbului hibrid, ale mărului Ionathan ori ale creşterii porcilor Mangaliţa, cailor lipiţani sau oilor merinos ? Ignorarea istoriei şi a geografiei, lipsa de cultură ştiinţifică, dar şi generală şi marile lacune în informarea curentă, iată una dintre cauzele nenorocirilor multor popoare, printre care şi românii. Împrejurarea că ea a fost premeditată de regimul comunist, nu schimbă cu nimic datele problemei. Putem afirma că lipsa de informare ştiinţifică, deficitară şi ea mai peste tot în lume, este cheia acestei erupţii de iraţionalism colectiv. Să ne mai amintim că acum câteva secole pământul era turtit ca un fund de mămăligă în jurul căruia se învârtea soarele, şi că pentru combaterea acestei idei au fost persecutaţi sau chiar au murit oameni aparţinând elitei timpului ? Cei care condamnă alimentele modificate genetic fără să ştie, sau uitând, că de când există, ei şi


întreaga omenire, nu mănâncă altceva, sau că fără ele am muri cu toţii de foame, sunt bineînțeles ridicoli, dar şi periculoşi*. Ei îngroașă rândurile noilor cohorte de obscurantişti, care (ca prostul) sunt şi fuduli. Nimic nu-i mai stupid decât fudulia pompoasă şi militantă. Se pot auzi în presă ori chiar pe stradă luări de poziţie de un ridicol fără margini. Un deputat francez afirma chiar, foarte convins, că manipulările genetice sunt tot atât de nocive ca dezastrul de la Cernobâl. Tot ce vor ei este să ardă o nouă vrăjitoare: să interzică, peste tot dacă se poate, toate experienţele de geniu genetic. Pentru totdeauna. Şi parţial reuşesc. Se zice că ridicolul nu omoară. Iată o afirmaţie, care măcar în acest caz, poate arăta falsă. Interzicerea ingineriilor genetice, aşa cum o cer adepţii cei mai radicali ai acestui nou obscurantism, ar putea duce la agravarea progresivă a penuriei mondiale de hrană. Explozia demografică priveşte în primul rând ţările sărace sau foarte sărace, către care se îndreapta creditele şi, când e cazul, ajutoarele, inclusiv cele umanitare, ale ţărilor industrializate. Nu-i tot una dacă la un hectar se obţin 0, 5, 4 sau 6 tone de grâu, porumb ori soia ori dacă o vacă dă 500 sau 5.000 de litri de lapte pe an, sau dacă un porc ajunge la 40 ori la 250 de kg. Din păcate o mare parte a omenirii depinde încă de ajutorul ţărilor cu mari producţii agricole. Îngheţarea cercetării ştiinţifice, ca o consecinţă a interzicerii OMG, riscă să frâneze întâi progresul ştiinţific, apoi productivitatea agriculturii acestor ţări, dar şi cea a ţărilor subdezvoltate care utilizează seminţele unor soiuri de mare productivitate obţinute în ţările avansate. Un spor de producţie de 20-30% ar putea face ca unele dintre aceste ţări să devină autarhice pe planul hranei. Pot fi neglijate aceste realităţi ? Iată ce scrie pe coperta a patra a unei foarte interesante cărți a lui Jean Robin, intitulată Cartea neagră a ecologiei publicată de Editura franceză Tatamis: Ecologia a trecut în câteva decenii de la stadiul de idee nouă, deci minoritară, la cel de adevărată și inconturnabilă dogmă, devenită între timp necriticabilă. Oportuniștii au ales acest cal de luptă pentru a-și avansa ideologia, fiind la adăpost de critică. După cum se știe, ceea ce nu este criticabil virează rapid spre sectarism, chiar spre totalitarism. Ecologia a trecut prin aceste stadii cu o viteză impresionantă. În numele apărării mediului înconjurător, mulți responsabili politici apără și aplică măsuri care dăunează mediului. Transformată în ideologie, ecologia a pierdut orice contact cu realitatea și cu complexitatea lumii. Ea produce mai mult rău decât bine și în special catastrofe sanitare sau umanitare de găsit în acest

volum. Se ştie că mentalităţile evoluează mai încet, dacă nu mai greu, decât ideile. Din păcate puţini sunt politicienii care mai ţin cont de acest adevăr de bun simț. Multe din ţările occidentale fac economii bugetare, nu numai privind cheltuielile militare, ci și pe cele destinate sistemelor de învățământ, cu efectele pe care le vedem și care sunt din ce în ce mai nocive pentru societate. Noua reformă a învățământului secundar francez, puternic contestat, nu este altceva decât o măsură stângistă, pseudoprogresistă, care nu va face decât să scadă și mai mult calitatea învățământului public francez, în continuă degringoladă calitativă de mai multe decenii. Deși există, puține țări occidentale stau mai bine decât Franța. Cum clasa politică nu prea dă multe semne că este dispusă să vadă realitatea, obscurantismul ne va însoți şi în noul mileniu. Ultimele evenimente „ecologiste” din Franța ne arată și la ce folosesc odăjdiile ecologismului, „pașnic și democratic”. Manifestanți ecologiști au atacat șantierul barajului Sivens de pe râul Tescou din departamentul Tarn, proiect aprobat de guvernul socialist. „Pacifismul” ecologiștilor a dus, pe șantierul Sivens, la necesitatea forțelor de ordine de a-și apăra viața de terorismul manifestanților. Atacurile acestora au dus la lansarea de grenade, dintre care una a ucis pe un manifestant din rândurile atacatorilor, numit Rémi Fraisse. În alte manifestații publice împotriva morții lui Fraisse, ecologiștii au atacat polițișii și jandarmii cu sticle cu acid sulfuric. Nu degeaba jandarmul care a aruncat grenada care l-a ucis pe Fraisse a fost găsit nevinovat și eliberat din detenție. Ce vrăjitoare va trebui să mai ardem ? *De altfel, un „erou” mediatic, francezul José Bové, militant de extremă stângă și europarlamentar, nu este altceva decât produsul unei abia virtuale inginerii genetice. Este hibridul transgenic apărut peste noapte prin altoirea unui vechi şi întârziat militant anarhist al răzmeriţelor lui mai 1968, pe trunchiul unui militantism dur, eclectic în alegerea circumstanţială a variatelor cauze pe care le va apăra, dar mereu violent altermondialist, antiamerican, anti OMG şi fireşte anticapitalist. Deşi José Bové se autodeclară adept al non violenţei, s-a făcut cunoscut prin multe acţiuni violente de distrugere de recolte experimentale, unele adăpostite chiar în sere, dar şi prin distrugerea (la propriu al) unui restaurant Mc Donald într-un oraş de provincie francez. Ceea ce nu-l împiedica să se reclame, fără prea multă coerenţă, un adept al lui Ghandi. Mc Donald este un simbol al imperialismului american, ale cărui produse, Big Mac, Mcnugget, cartofi prăjiţi ori băuturile Coca-Cola şi Milkshake, pot


place ori nu. Dl Bové, de multe ori judecat și condamnat de Justiție pentru violență, pretinde că obiectul resentimentelor sale este „la malbouffe”, adică obiceiul, american fireşte, de a mânca prost, practicat, deci promovat de aceste restaurante. Există însă şi alte lanţuri de restaurante de acest fel, cu o mâncare la fel de bună ori de proastă, cum sunt Wendy, Burger King şi altele, care au însă marele avantaj de a nu fi americane, ori chiar dacă americane, mai puţin cunoscute, adică la adăpost de furia dlui Bové şi a „paşnicilor” săi tovarăşi. Ei se fac a nu băga de seamă că în Franţa mai există cantine şi restaurante tradiţionale în care se mănâncă nici mai bine nici mai rău decât la McDo, dar în condiţii de igienă sigur mai precare, asta într-o ţară în care mâncarea este o îndeletnicire sacră. Fireşte că actualii duşmani declaraţi ai dlui Bové şi a aliaților săi sunt OMG-urile în varianta lor modernă (organisme modificate genetic), a căror patrie de origine este, ca din întâmplare, ţara Unchiului Sam, dar şi OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), Banca Mondială şi fireşte mondializarea economiei. Voi mai aminti că non violenţii militanţi anti OMC, responsabili de scenele de război civil de la Geneva din mai 1998, de la Seattle în SUA şi altele la care a participat şi dl Bové, sunt împotriva mondializării economiei, singura şansă a ţărilor sărace de a scăpa de foamete. Ceea ce nu-i împiedica să militeze pentru mondializarea forţei de muncă, adică pentru deschiderea largă a graniţelor, cu alte cuvinte pentru un exod (şi mai) masiv din ţările sărace către ţările industrializate, fără să se gândească un moment la consecinţele asupra şomajului, habitatului, mediului şi mai ales al echilibrului social, în ţări cu capacităţile de integrare de mult depăşite. În ce priveşte cauzele, multe şi pestriţe, pentru care aceşti militanţi se angajează cu acelaşi entuziasm, un cercetător atent va putea constata că ele tind să se circumscrie în interiorul unui câmp conceptual care se suprapune practic cu cel împotriva căruia se ducea pe vremuri „Lupta cea mare”. Ţinând firește seama de corecţiile de rigoare dictate de mersul vremii.

Codrule,codruţule(dupăM.Eminescu)

‐Codrule,codruţule,Undeeşti,drăguţule,Decândnute‐ammaivăzutMultetoamneautrecut.Spuneundemite‐aidus,ÎnceţarădinApus?Codrulefărănoroc,Cepoporte‐aruncă‐nfoc,Aurulcuiîltopeşti,Copiiicuiîncălzeşti,Pâineacuiorumeneşti,StrăiniicuvipuşcăFacdintinepatdepuşcă?‐AmfostcuromânulfrateTreimileniijumătate.Euţi‐amapăratstrăbuniiCândveneauînţarăhunii.Aifăcutdinmine‐AltarUnuineamfărăhabar.Te‐amţinutlasânulmeuCândîţilipseaDumnezeu.Înminecântat‐aucuciiŞise‐adăposteauhaiducii.Ţi‐aifăcutdinminecasă,Poartă,uşă,scaun,masă,Schit,biserică,vioară,Acumpribegesc„afară”.Eramunacupoporul,Darm‐aciopârţittoporul...Dacăîţipăsademine,Nueramprinţăristrăine‐Eramfratelângătine.

parodiedeGirelBarbu


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Ciprian Iulian ȘOPTICĂ - Botoșani

RESPONSABILITATEASUBIECTULUICUNOSCĂTOR‐principiieticeprivindautenticitateaşioriginalitateacercetărilorştiinţifice‐

Epoca modernă şi implict

cea post-modernă se caracterizează prin importanţa crescândă pe care o are ştiinţa în viaţa societăţii, dar şi în viaţa particulară ori publică a indivizilor. Dezvoltările umanităţii sunt legate în primul rând de revoluţia tehnico-ştiinţifică, însă nu trebuie neglijat rolul imens pe care-l au ştiinţele umaniste în conturarea unui ideal de

umanitate. Fără intervenţia eticului în cadrul analizelor rigide, obiectiv-rigurioase ale ştiinţelor naturii, omenirea s-ar putea îndrepta către un automatism cultural greu de aprehendat şi de asimilat. Mai ales, că ar trebui să ţinem cont de faptul că unul din aspectele revoluţiei tehnico-ştiinţifice îl reprezintă transformarea ştiinţei într-o forţă nemijlocită de producţie, într-un vast imperiu consumerist în care valoarea umană din cadrul muncii tehnicizate este aproape anihilată. Mai mult, legătura strânsă dintre ştiinţă şi producţie este conştient urmărită de principalele programe politice ale statelor lumii.

Aşa cum sugera filosoful Jean Baudrillard, ne confruntăm cu un veritabil mimetism în ceea ce priveşte producţia în serie atât a lucrărilor ştiinţifice, cât şi a celor artistice, astfel încât o soluţie etică vizavi de acest fenomen trebuie să se formuleze cu absolută necesitate.

O avertizare asupra crizei culturii ştiinţifice a continentului european, dar implicit şi a umanităţii, în general, s-a lansat încă din anul 1927, de către Edmund Husserl, prin celebra sa lucrare, Criza umanităţii europene şi filosofia. Totuşi, putem observa cum revoluţia tehnico-ştiinţifică a zilelor noastre generează un nou tip de om de ştiinţă, cel al cercetătorului ştiinţific salariat al unei institut de ştiinţă, iar proiectul politic european bazat pe societatea cunoaşterii şi comunicării vizează chiar atingerea unui nou ideal uman, cel de creare a unor cetăţeni permanent educaţi şi informaţi, care să răspundă prompt noilor perspective deschise de fenomenul globalizării.

Aşadar, se cuvine să cercetăm care sunt normele de conduită ale oamenilor de ştiinţă, care este atitudinea lor morală, precum şi interesul pentru implicaţiile etice ale activităţilor lor concrete de cercetare. Întrucât ne vom referi, în special, asupra cercetătorului implicat într-un studiu de etică, iniţiativa noastră va fi inevitabil dintr-o perspectivă metaetică. Mai întâi, pornim de la ideea că există implicaţii etice în orice „act” veritabil uman, adică în orice act social. În

acest sens, trebuie să avem în vedere faptul că eficienţa socială a ştiinţei nu poate fi redusă în nici un caz la eficienţa economică. Apare aici o dilemă etică de prim rang: cum se fac repartizările fondurilor în diversele ramuri de cercetare? Cu alte cuvinte, de ce se alocă mai mulţi bani, spre exemplu, pentru cercetări în domeniul fizicii nucleare (exemplul experimentelor din cadrul acceleratorului de particule de la Geneva), decât cercetării în domeniul ştiinţelor umaniste? Conştiinţa responsabilităţii omului de ştiinţă ar obliga chiar la un studiu ştiinţific al problemei. În primul rând, o fetişizare a aparaturii şi tehnicii din diverse câmpuri de cercetare, în special cel ţinând de latura realistă a cercetării a dus la o pierdere din vedere a calităţii umane a cercetătorului. În unele ramuri ale cercetării ştiinţifice, cum ar fi ştiinţele filosofice sau matematica, nu condiţiile materiale joacă rolul hotărâtor, ci în special calitatea umană a cercetătorului, conduita lui morală în exercitarea muncii ştiinţifice.

Un anumit climat psihologic şi moral se împleteşte bine cu climatul intelectual al instituţiei de cercetare, de aceea, contradicţia dintre structura formală şi cea informală poate naşte tensiuni şi reacţii psihologice negative. Faţă de această problematică reală atitudinea psihologilor şi a sociologilor, dar în special şi a conducătorilor de colective ştiinţifice sau a organizatorilor unui proiect de cercetare nu este în general unitară.

Concepţia care trebuie să stea la baza organizării vieţii şi muncii ştiinţifice nu poate să fie identică cu cea care stă la baza organizării unei activităţi de rutină sau a unei activităţi pur didactice. O înţelegere distinctă a valorii relaţiilor formale şi informale, a disciplinei cercetătorului, a criteriilor de apreciere a rezultatelor obţinute şi a codului de comportare inter-individuală se impune de la sine. Pentru a avea realizări creatoare în ştiinţă este necesară angajarea întregii personalităţi a cercetătorului, ceea ce explică de ce etica relaţiilor inter-individuale în câmpul ştiinţei este strâns legată de psihologia relaţiilor micro-sociale.

Mai mult, ideea solidarităţii interumane este o idee relativ recentă. Henri Bergson, de exemplu, a evidenţiat în lucrarea sa, Cele două surse ale moralei şi religiei, că majoritatea moralelor empirice şi a sistemelor etice sunt „morale închise”. Cu toate acestea, nu putem respinge faptul că principiul promovat în special de etica datoriei a lui Immanuel Kant şi a teoriei virtuţii a lui Aristotel are la bază ideea că „omul este un scop în sine”, ceea ce ar trebui să fie un ghid permanent pentru orice cercetare ştiinţifică, atât pentru ştiinţele reale, cât şi pentru cele umaniste.

Orice cercetare trebuie să fie în favoarea omului şi nu o cercetare în care omul este un material experimental. Unii


autori deosebesc astfel între cercetarea având la bază o experimentare observaţională şi cercetarea având la bază experimentarea manipulativă.

În primul caz, procedeul analitic are o întemeiere solidă, fiind standardizat, şi nu implică un risc semnificativ (pentru pacient, în cazul ştiinţei medicale, ori pentru fizician, în cazul cercetărilor din fizica atomică), sau, dimpotrivă, procedeele analitice promit să aducă un beneficiu cercetării.

Vorbim aici de o tehnică care ar fi fost aplicată şi într-o situaţie non-experimentală, singurele diferenţe constau în organizarea sistematică a observaţiilor şi în punerea în joc a unor metodici speciale şi riguroase pentru colectarea datelor. În experimentarea manipulativă există prea puţine procedee pentru munca executată (sau chiar nu există deloc). Pacientului, de pildă, i se aplică o tehnică experimentală care include un oarecare risc şi din care beneficiarul nu este pacientul, ci cunoaşterea umană.

Un exemplu de experimentare manipulativă îl reprezintă experienţele realizate de nazişti în lagărele de exterminare sau în încercarea de introducere pe piaţă a diferitelor medicamente a căror nocivitate asupra organismului nu este cunoscută. În acest sens, condiţiile de cercetare au fost reglementate prin convenţii internaţionale, cum ar fi:

a) se poate recurge la cercetare pe om numai cu extremă prudenţă şi dacă riscurile au fost reduse la minimum după o prealabilă experimentare pe animale;

b) se recurge la om numai dacă soluţia problemei nu poate fi obţinută prin experimentare pe animal;

c) protocolul de cercetare trebuie să reflecte părerea unui colectiv de specialişti competenţi;

d) subiectul trebuie să fie informat şi să-şi dea consimţământul.

Toate aceste probleme etice legate de statutul experimentului ştiinţific sunt valabile în special în ştiinţele reale, fizică, medicină, chimie etc, însă, în cadrul unui proect de cercetare umanist, cum este cel de faţă, se impun câteva observaţii privind deontologia muncii de cercetare. Am putea întâlni unele abateri privind cercetarea, cum ar fi:

A) abateri ale conducătorilor de grupuri faţă de subalterni,

B) abateri de la relaţiile principiale ale subalternilor faţă de conducător şi

C) abateri de la realaţiile principiale intercolegiale. Aşadar, printre abaterile de la morala relaţiilor

interumane în câmpul cercetării ştiinţifice menţionăm în cazul punctului A):

1. Confuzia între competenţă şi autoritate administrativă. Situaţia ideală ar fi să existe o congruenţă între competenţă şi autoritatea „formală”, ce trebuie obţinută prin promovarea răspunderii a celor competenţi şi nu prin subordonarea competenţi faţă de cei lipsiţi de competenţă.

2. Promovarea elementelor subcapabile. Aceata poate apare în mod automat ca o urmare a promovării incompetenţei în scara ierarhică. Instinctul de conservare şi calculul la rece îl face pe conducătorul necorespunzător să sprijine pe subalternii care nu l-ar putea concura.

3. Invidierea subalternilor. Spre exemplu invidia lui Davy pentru calităţile lui Faraday.

4. Minimalizarea posibilităţilor subalternilor. Aceasta porneşte din amor propriu.

5. Parţialitatea, adică lipsa de obiectivitate în judecarea aportului adus, abaterea este provocată de simpatie şi antipatie, de existenţa anumitor legături familiale sau personale.

6. Lipsa de omenie, care se manifestă nu doar printr-o atitudine distantă, ci mai ales prin considerarea subalternului sub aspect exclusiv prefesional sau chiar funcţionăresc, subalternul având, desigur, demnitatea sa şi problemele sale personale.

7. Cupiditatea (rapacitatea) care în sectorul ştiinţific se manifestă din păcate destul de des: dorinţa de avea un număr cât mai mare de lucrări, monopolismul în cercetare, exploatarea muncii subalternilor fără a-i cointeresa material sau moral, furtul de idei de la subalterni, subordonarea întregii forţe de muncă în scopul urmăriririi propriilor ipoteze de lucru.

8. Lipsa de respect pentru personalitatea ştiinţifică a subalternilor, care au şi ei dreptul la iniţiativă, la lucrări independente şi la folosirea mijloacelor de lucru

9. Dorinţa de laudă şi de linguşire. Această abatere este regretabilă deoarece favorizează apariţia greşelilor într-un câmp de activitate care prin definiţie ţinteşte la îndepărtarea erorilor şi la promovarea adevărului.

10. Impermeabilitatea la sugestii, la propunerile constructuive, la critică, în general ceea ce presupune o antipatizare a criticii. Cum orice cale de cercetare presupune feed-back, această abatere deposedează conducătorul de o viziune justă asupra succesului cercetării.

11. Critica „ex cathedra”, după principiul „magister dixit”, ce rezultă din orgoliu, din amor propriu, din individualism, dintre confuzia dintre competenţa ştiinţifică şi rolul social administrativ.

12. Aplicarea în colectiv a principiului „divide et impera”. A provoca suspiciune şi invidie reciprocă între subalterni este un principiu tactic de conducere de o extremă eficacitate, dar de o mare reprobabilitate morală.

Desigur, multe dintre aceste abateri nu se pot produce decât pe un teren pregătit de greşeleile morale ale subalternilor. Avem deci, B) abateri de la relaţiile principiale ale subalternilor faţă de conducătotii ştiinţifici: 1. Invidia pentru poziţia, realizările, capacitatea

conducătorului. 2. Servilismul, dublat frecvent de făţărnicie. 3. Denigrarea colegilor, introducerea insidioasă a

neîncredrii între conducător şi colegi; „raportarea”, „delaţiunea” unor fapte reale dar probabil răstălmăcite, sau chiar a unor fapte imaginare. O metodă practică pentru stârpirea acestui obicei este confruntarea. Unii conducători de cercetare preferă, totuşi, să-l cultive, în speranţa că va avea informaţii de încredere în masa de cercetători.

4. Miniciuna „interesată”; 5. Indisciplina; 6. Denigrarea conducătorului;


7. Însuşirea necinstită a unor idei valoraose; 8. Lipsa de respect pentru autoritatea pe care o reprezintă

conducătorul. Trebuie să avem în vedere însă, în analiza acestor

abateri etice că relaţia conducător-subaltern este o relaţie formală şi nu coincide cu relaţia „maestru”-„discipol”, nici cu relaţia „vârstnic”-„tânăr” în câmpul ştiinţei. Există, desigur, şi C) abateri de la relaţiile principiale intercolegiale. Aceste abateri reflectă conflictul dintre cele două valori etice opuse: individualismul în munca de cercetare şi apetenţa pentru munca în echipă, accentul pus pe colaborare. Printre abateri amintim: invidia şi dorinţa de a te pune în valoare, care explică unele abateri de tipul ignorării „voite” a lucrărilor altora, a nerecunoaşterii priorităţii ştiinţifice a altora, etc. Asemenea abateri s-au întâlnit în cursul istoriei ştiinţelor chiar la personalităţi marcante. Însuşi Charls Darwin a fost criticat pentru faptul că prima ediţie din 1859 a Originii speciilor a prezentat ideea evoluţiei lumii vii ca rezultat al unor observaţii personale, minimalizând contribuţia precursorilor acestei idei (Lamarck). H. Helmotz a subestimat mult timp semnificaţia lucrărilor lui Robert Mayer, privind principiul conservării energiei, minimalizându-le importanţa.

O altă problemă etică în vederea elaborării unei lucrări ştiinţifice este problema paternităţii unei idei. Citarea paternităţii este uneori escamotată sub pretextul că nu este posibilă prezentarea unei bibliografii complete, se publică o bibliografie orientativă sau se limitează investigaţiile bibliografice la lucrările doar a câteva limbi de circulaţie. Ce înseamnă însă o prioritate ştiinţifică în vederea stabilirii corecte a originii unei idei sau teorii? Termenul de prioritate a ideii are un sens juridico-economic, cea ce astăzi se numeşte dreptul de autor. Relaţia dintre autor şi idee este în primul rând o relaţie afectivă comparabilă cu cea dintre mamă şi copil, o justă atitudine faţă de propriile idei are repercusiuni asupra „bazei sentimentale” a activităţii sale ştiinţifice.

Dacă în problema priorităţii ştiinţifice, în ceea ce priveşte marile descoperiri istorice se va restabili adevărul în cele din urmă, în ceea ce priveşte desoperirile mai neînsemnate omul de ştiinţă trebuie să aibă înţelepciune şi toleranţă. De un real interes moral este şi atitudinea cercetătorului faţă de munca sa ştiinţifică, cât şi a altora. Respectul faţă de munca în sine se concretizează în îndeplinirea obligaţiilor. Formalismul, superficilaitatea, indiferenţa, indolenţa, lipsa de exigenţă, lipsa de interes pentru problemă sunt păcate majore faţă de cauza ştiinţei. De asemenea, putem vorbi de o etică a scrisului ştiinţific precum şi a discuţiilor, dezbaterilor ştiinţifice. Scrisul ştiinţific are şi el „normele” sale, acceptate uneori tacit, alteori explicitate cu ocazia unor încălcări mai mult sau mai puţin grosolane. O primă categorie de norme se referă la ceea ce s-ar numi obligaţiile morale ale cercetătorului, obligaţii pe care le are faţă de cei care au contribuit la realizarea lucrării. O altă categorie de probleme se referă la modul de prezentare al comunicărilor. Am putea spune că acestea sunt mai mult probleme de bun simţ decât de etică. În acest sens, deci,

autorul trebuie să depună străduinţe pentru a evita: a) frazeologia emoţională; b) controverse răutăciose; c) atacuri la persoană; d) folosirea exagerată a persoanei întâi; e) evaluarea doar a propriei sale activităţi.

Criticismul, de asemenea, este o parte importantă a metodei ştiinţifice, dar trebuie condus într-o manieră demnă şi constructivă. În general, autorul care alunecă în atacuri personale şi în pură controversă îşi dăunează mult propriei reputaţii decât păgubeşte prestigiul cercetătoturului cu care este de acord. Cea mai discutată problemă a eticii scrisului ştiinţific se referă la „dreptul” de a fi semnatar, la numărul şi la ordinea autorilor în cadrul unui colectiv ştiinţific. În cazul în care contribuţia autorilor este aproximativ egală, soluţia optimă este semnarea lucrării în ordine alfabetică. Trebuie să se combată cu hotărâre criteriul protocolar, criteriul ierarhic, ca şi alte criterii neprincipiale (familiarism, nepotism, relaţie personală, apartenenţă politică etc). O problemă conexă este şi aceea a cantităţii şi calităţii în scrisul ştiinţific. Valoarea unei lucrări nu se judecă în primul rând după lungimea ei, ci după calitatea ei. De asemenea, concizia şi claritatea în exprimare sunt cu adevărat imperative etice. Eleganţa în exprimare este compatibilă cu principialitatea, iar răstirea sau ofensarea în ţinerea discursului este compatibilă cu incisivitatea. În general, argumentaţia temeinică se impune de la sine, nu are nevoie de „ambalare” într-o frazeologie brutală. Tonul polemic antrenează reacţii afective de apărare care duc la rapida pierdere a obiectivităţii. Este neetic să ne fixăm în exclusivitate asupra defectelor şi punctelor criticabile fără a menţiona şi elementele pozitive ale lucrării. Părtinirea în acest caz se manifestă prin subestimarea fie a părţilor pozitive, fie a părţilor negative. Criticul nu trebuie să piardă din vedere faptul că valoarea unei lucrări ştiinţifice nu este dată numai sau în primul rând de partea de adevăr pe care o conţine, ci de multe ori valoarea este dată de caracterul ei stimulativ pentru cercetări. Uneori, lucrări „eronate” au contribuit la pregresul ştiinţei tocmai prin aceea că au provocat o ripostă de mare importanţă.

„Omul doreşte să ştie tot ce se poate şti; deci să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să ştim.”

Dimitrie Cantemir


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Constantin TOMA - Iași

Sărbătoritul nostru:

PROFESORDR.IONELMIRONLAA80‐aANIVERSARE

Între colegii mei de

studenţie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi se numără şi domnul profesor dr. Ionel Miron, un prieten constant din anul 1953, alături de care am trăit şi necazuri şi bucurii în decursul celor peste şase decenii. Soţiile noastre au fost surori, ceea ce explică, o dată în plus,

apropierea noastră, cunoaşterea reciprocă a preocupărilor noastre în domeniul biologiei. Rar mi-a fost dat să cunosc şi să preţuiesc un naturalist atât de pasionat pentru studiul vietăţilor acvatice, a peştilor în mod deosebit, un naturalist care a călătorit mult prin Europa, dar şi prin Asia şi Africa, unde a cunoscut viaţa din pustiul Sahara.

Despre acest cunoscut şi mult preţuit coleg şi prieten scriu rândurile de mai jos.

* *

* Născut la 6 iulie 1935, în comuna Ivăneşti - Judeţul Vaslui, din părinţi agricultori, (Ioan şi Elena Miron), tatăl fiind şi dascăl la biserica din localitate. În satul natal urmează şcoala primară, după care - în perioada 1949-1953 - a fost elev la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. După ce-şi trece cu succes examenul de bacalaureat, devine student al Facultăţii de Ştiinţe Naturale, secţia Naturale - Chimie, a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, pe care o absolvă cu rezultate remarcabile în anul 1957. În acelaşi an este încadrat ca profesor de biologie la Şcoala generală din satul natal. În anul 1956, decanul Facultăţii noastre, profesorul Petre Jitariu, a înfiinţat Staţiunea de cercetări biologice, geografice şi geologice „Stejarul”, de la Pângăraţi-Neamţ. Cunoscând interesul şi pasiunea pentru cercetare ştiinţifică a tânărului profesor Ionel Miron, care activase în cercul ştiinţific studenţesc de hidrobiologie (coordonator profesor dr. Gheorghe Hasan şi, ulterior, de ecofiziologie animală (coordonator şef de lucrări dr. Ştefan Agrigoroaie), îl invită în ianuarie 1958 să devină cercetător ştiinţific la Staţiunea pe care se străduia s-o încadreze cu tineri absolvenţi la diferitele ei secţii care abia se conturau la acest început de drum. Aşa se face că, din 1958 până în 1982, Ionel Miron a fost cercetător ştiinţific (stagiar, principal, gradul III) la Staţiunea „Stejarul” unde, în perioada 1967-1982, îndeplineşte funcţie de şef al secţiei de Hidrobiologie, având ca preocupare dominantă studiul succesiunii ecologice realizată prin trecerea de la ecosistemul lotic - râul Bistriţa şi

afluenţii săi în zona inundabilă, la ecosistemul lentic - Lacul de acumulare Bicaz, dat în folosinţă în vara anului 1960. Amploarea acestui proces s-a concretizat pe fondul unor inventare faunistice de mare profunzime, incluse ulterior şi în monografia „Limnofauna europaea” (apărută în Germania) în care este menţionată contribuţia domnului Ionel Miron. Din 1982, ca cercetător ştiinţific gradul II (cu titlul de doctor în biologie obţinut în 1973), devine directorul Staţiunii ICAS de la Potoci-Neamţ, pe malul Lacului Bicaz. În 1991 devine cercetător ştiinţific gradul I, se transferă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, şi propune înfiinţarea Staţiunii biologice Potoci, aprobată de Ministerul Învăţământului, pe care o conduce ca director până în anul 2002. Din 1993 funcţionează ca profesor (asociat, apoi titular şi din nou asociat din 2005, după pensionare) la Facultatea de Biologie din Iaşi, unde în 1998 devine conducător de doctorat în domeniul Ecologie (în care a format nouă tineri care au obţinut titlul ştiinţific de doctor în Biologie). Rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică au fost publicate, singur şi în colaborare (1960-2010), în 91 de articole originale, apărute în diferite reviste de specialitate din ţară (84) şi din străinătate (7). La acestea se adaugă 12 cărţi, dintre care un curs universitar de Acvacultură şi cinci monografii limnologice (publicate în edituri centrale şi locale).

Merită subliniat faptul că, în 1983, sub redacţia I. Miron, în colaborare cu 11 cercetători limnologi de la Staţiunea „Stejarul”, s-a publicat în Editura Academiei Române, monografia limnologică „Lacul de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz”. De asemenea, monografia „Bioindicatori de calitate a apelor curgătoare” (2008, autori fiind Anca Neagu şi Ionel Miron) a fost distinsă cu premiul „Grigore Antipa” al Academiei Române şi cu premiul „Emil Pop” al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. În 2014, publică în colaborare cu Liviu Miron lucrarea „Expediţii subacvatice”, premiată, de asemenea, cu premiul „Emil Pop” al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Pentru elucidarea unor mecanisme fiziologice implicate în comportamentul in situ al hidrobionţilor în succesiunea ecologică, dr. Ionel Miron a abordat un model experimental de mare acurateţe, utilizând metoda observaţiilor şi lucrărilor subacvatice cu laborator submers şi scafandru autonom. Acestui scop i-au fost dedicate preocupările pline de succes ale realizării primului batiscaf pentru cercetări şi lucrări subacvatice din România L.S. 1, cu susţinerea şi îndrumarea profesorului Petre Jitariu.

Pe baza acestor rezultate de limnologie teoretică concretizate şi în teza de doctorat s-a trecut la valorificarea


aplicativă a cercetărilor privind fundamentarea ecologică a acvaculturii în lacurile de acumulare montane. Aşa a fost elaborată şi pusă în aplicare biotehnologia creşterii salmonidelor în viviere flotabile pe Lacul Bicaz. În 1984 a fost omologată, de către Ministerul Silviculturii, biotehnologia „Creşterea păstrăvului în viviere flotabile pe lacurile de acumulare montane” (autori fiind Ionel Miron, Costică Misăilă şi Rodica Misăilă).

În decursul celor 57 de ani de când lucrează ca cercetător ştiinţific, profesor universitar şi conducător de doctorat, domnul Ionel Miron urmează diferite cursuri de perfecţionare (Gand-Belgia, 1971; Zürich-Elveţia, 1974), specializându-se în domeniul cercetărilor subacvatice, lucrează ca bursier în Laboratorul de Hidrobiologie a Universităţii din Gand, participă cu lucrări la diferite reuniuni ştiinţifice internaţionale (Abisko-Suedia, Gdynia-Polonia, Tihany-Balaton-Ungaria, Lindbergmühle şi München-Germania), ia parte la diferite expediţii ştiinţifice împreună cu specialişti străini (Maroc, 1971; Anatolia, 1973). Începând din 1975 participă, cu o echipă de specialişti străini, în cadrul Programului „Limnologia Saharei” (Director profesor dr. Henri Dumont), la trei expediţii desfăşurate în diferite zone ale deşertului (Maroc, Algeria, Mauritania, Senegal, Mali, Niger, Algeria, Tunis), în anii 1975, 1976 şi 1977. În colaborare cu profesorul Peter Zwick, de la Staţiunea limnologică Schlitz-Hessen (Germania), domnul Miron descoperă şi publică un nou gen pentru ştiinţă de plecoptere Afroperlodes atlas Miron&Zwick, 1972. Cu aceste prilejuri se specializează în probleme de hidrobiologie, în cercetări subacvatice, în probleme de zonare biogeografică, îşi însuşeşte noi tehnici şi metode de lucru, studiază diferite tipuri de ecosisteme, colectează în bogat material faunistic, stabileşte contacte ştiinţifice, se specializează în probleme de ecologie acvatice, de acvacultură, acumulează o bogată experienţă în organizarea şi desfăşurarea programelor de cercetare, achiziţionează o bogată literatură de specialitate, toate acestea fiindu-i deosebit de utile în cariera ştiinţifică, didactică şi managerială.

Cu experienţa dobândită, în anul academic 1995-1996, profesorul Ionel Miron funcţionează în calitate de conferenţiar la Universitatea Paris VII „Denis Diderot” -Franţa (ca titular al cursului Ecosisteme acvatice), unde în 1992 îndrumase, timp de două luni, practica studenţilor francezi şi români. În acest context, profesorul Miron a fost co-directorul Campusului internaţional pentru mediul înconjurător, alături de profesor dr. Michel Petitjean, sub egida universităţilor „Alexandru Ioan Cuza” şi Paris VII (1991-1996). De asemenea, în perioada 2006-2010, a fost co-director al Şcolii de vară de Limno-ecologie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi Universitatea Konstanz, Germania), împreună cu profesor dr. Karl-Otto Rothhaupt.

Pentru a susţine cursuri şi lucrări practice cu studenţii a fost invitat în cadrul proiectului european „Managementul ecologic al bazinelor versant din Europa” – ECOCATCH, Director profesor Anna Kristina Brunberg, Universitatea Uppsala-Suedia (2005-2011) şi de alte universităţi europene (UCO Angers-Franţa, Vrije

Amsterdam-Olanda, Porto-Portugalia, Sussex-Anglia). Totodată, a participat cu lucrări ştiinţifice la diferite congrese, conferinţe şi simpozioane internaţionale desfăşurate în Ungaria, Suedia, Germania, Spania, Polonia şi Moldova, dar a organizat acţiuni asemănătoare şi în ţară, la Iaşi şi Piatra Neamţ, având ca problematică biologia lacurilor de acumulare, bazele biologice ale acvaculturii, omul şi mediul înconjurător.

Din 1970 a fost membru al Societăţii Internaţionale de Limnologie teoretică şi aplicativă (SIL). De asemenea, este membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Zoologie, Academia de Ştiinţă a Republicii Moldova, condus de Academician Ion Toderaş.

Prin articolele şi cărţile publicate, prin participarea la reuniuni ştiinţifice naţionale şi internaţionale, profesorul Ionel Miron are o contribuţie deosebit de valoroasă la dezvoltarea biologiei româneşti, a hidrobiologiei şi acvaculturii în mod special, cu penetraţie în biologia universală. Prin activitatea desfăşurată în cei peste 55 de ani la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (ca cercetător şi profesor), domnul Ionel Miron a dovedit competenţă profesională, pasiune şi putere de muncă greu de egalat, probitate şi etică ştiinţifică, cultură biologică în general. S-a bucurat şi se bucură de prestigiu şi apreciere în lumea specialiştilor din ţară şi străinătate, pentru întreaga operă scrisă, pentru actualitatea şi aplicabilitatea problemelor abordate, pentru multitudinea şi importanţa contractelor/granturilor de cercetare ştiinţifică la care a lucrat şi pe care le-a coordonat în perioada 1971-2013, ca şi pentru 12 brevete de invenţie, unele medaliate şi premiate cu aur la saloanele internaţionale, care îl onorează.

În anul 2010 a fost reconfirmat membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR), iar în anul 2014 a primit diploma de „Professor emeritus” din partea conducerii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Menţionez şi faptul ca domnul Ionel Miron este singurul cercetător şi profesor universitar pe care l-a dat satul natal Ivăneşti, a cărui Şcoală gimnazială îi poartă numele din anul 2014. A fost şi a rămas apropiat de săteni, de profesorii şi elevii şcolii în care a învăţat, contribuie cu literatură de specialitate şi beletristică la biblioteca din localitate, ţine conferinţe, sprijină elevi în tabere de odihnă şi creaţie, îi învaţă să înţeleagă ce este şi cum se practică o agricultură ecologică. Pentru toate aceste remarcabile realizări, pentru exemplul de muncă, pasiune, exigenţă şi omenie de care a dat şi dă dovadă în toate împrejurările, îmi exprim întreaga admiraţie şi îi doresc mereu tânărului profesor dr. Ionel Miron cât mai mulţi şi fericiţi ai de viaţă, putere de muncă creatoare în continuare şi deplină sănătate.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Avram D. TUDOSIE - Huși

Avy-Dănuț A. TUDOSIE - Huși Laurențin A. TUDOSIE - Huși

OamenideștiințășilaureațiaiPremiuluiNobel‐despreMăriaSa,Vinul

Via şi vinul fac parte din existenţa, creaţia şi recreaţia umană, pentru că vinul, băut cu înţelepciune, constituie, prin virtuţile sale, un izvor de inspiraţie, creaţie şi recreaţie. Încă din antichitate, vinul a fost considerat un stimulent, aliment şi chiar medicament (Plutarh).

Multe şi mari personalităţi - de la înalţi demnitari de stat (şefi de state şi de guverne, diplomaţi iluştrii) şi până la oameni de ştiinţă şi laureaţi ai Premiului Nobel, literaţi, filozofi - au preţuit şi iubit vinul, unii considerându-l un auxiliar al existenţei lor creatoare. Toţi i-au adus preamărire, închinându-i mari şi celebre gânduri, mărturii, eseuri şi alese cugetări, versuri etc., care au rămas în istorie, filozofie şi arte. Prin aceste creaţii de toate genurile s-a dat o nouă strălucire cuceritoare vinurilor, locurilor şi autorilor (oenologilor, scriitorilor și consumatorilor) și enciclopediile ne pun la îndemână copleşitoare dovezi şi exemple de preţuire, din toate timpurile până în zilele noastre, care au intrat şi rămas în conştiinţa publică prin diverse tipărituri şi creaţii. Vinul, opera oenologului şi a specificului calitativ al podgoriei, a înstelat opera durabilă a tuturor creatorilor, fiind sursă de inspiraţie pentru prozatori, poeţi, filozofi şi geniul artiştilor tuturor operelor de artă. El a luminat calea gândirii, ajutând să se consacre multe talente, înscriindu-le în rândul nemuritorilor. Homer, Eschil, Sofocle, Horaţiu, Plinius, Omar Khayyam, Dante, Petrarca, Boccacio, Shakespeare şi mulţi alţii au „închinat” cele mai remarcabile pagini în onoarea vinului. La rândul lor Goethe, Baudelaire, Voltaire, Victor Hugo, A. Dumas, Blasco-Ibanez, Păstorel Teodoreanu, N. D. Cocea, G. Topârceanu, V. Militaru, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, L. Blaga, Marin Preda ş.a. au cântat cu multă

fascinaţie această băutură. Luând ca argument vinul, Blasco-Ibanez a creat nemuritoarea sa operă „Bodega”, închinată vinificaţiei şi vinului de Xeres (şi selectată pentru nominalizare la Premiul Nobel), „unde nu se poate deosebi opera de artă, de prepararea şi degustarea sublimului nectar de Xeres!”. La Roma, inspirat de minunatele vinuri germane şi cele speciale din Italia (ca Lacrima Cristi, Vermutul Italian, Marsala ş.a.), Goethe concepe „Ifigenia”, zugrăveşte „Torqunto”, imaginează cea mai frumoasă pagină din „Faust", nutreşte germenul romanului său „Wilhelm Meister” şi suava idilă „Herman şi Dorothea”. Michelangelo Buonarotti şi Leonardo da Vinci au desăvârşit cele mai celebre statui şi picturi din toate timpurile în „permanenta inspiraţie” dată de vinurile Franţei şi Italiei, luând ca idee inspiraţia celebrilor sculptori Fidias şi Praxiteles, din Antichitate. Chiar dacă nu în exclusivitate, viţa-de-vie şi vinul au fost menţionate în operele lor de către toţi marii creatori şi artişti, care au elogiat cu epitete şi metafore nemuritoare această băutură izbăvitoare şi atât de binefăcătoare. Printre personalităţile planetei care au elogiat virtuţile vinului se înscriu la loc de cinste şi mulți laureaţi ai Premiului Nobel. În continuare vom cita aprecierile despre vin făcute de câţiva laureaţi ai Premiului Nobel. Prima se cuvine a fi menţionată cea făcută de marele nostru diplomat, acad. Nicolae Titulescu, fost ministru de externe al României, la alegerea sa pentru a doua oară ca preşedinte al Ligii Naţiunilor Unite (O.N.U. de azi) la Geneva: „Cu vinul - roşu în special - s-a parafat („ştampilat”) primul tratat de neagresiune şi frăţietate (între oameni şi popoare) şi de atunci n-a mai avut înlocuitor sau rival în eternitate”. „Vinul este cel mai sublim produs al naturii şi al omului, de aceea, înainte de a-l consuma, trebuie privit... în pahar, de sus, pe dedesubt, la lumină solară sau artificială, să îl miroşi, îl sorbi, îl bei - cu nasul, cu ochii, cu cerul gurii şi cu ochii minţii...”.


„Când un vin este de aleasă calitate, trebuie întâi să-l urmăreşti, îndelung, cu privirea. Apoi apropii paharul, îl inspiri şi, cu un lung suspin, îţi imaginezi tot ce îţi evocă căldură, duioşie, alinare, plăcere, apoi începi să vorbeşti despre toate acestea. Puţin mai târziu îndrăzneşti să-l duci la buze - ca și sărutul unei femei frumoase. I se distinge astfel savoarea, fineţea, puterea, unguienţa şi alte caracteristici ale personalităţii şi arhitecturii sale...”. „Şi apoi, după ce i-ai adulmecat toate aromele şi senzaţiile, îl înghiţi ca pe un elixir al plăcerii spirituale şi trupeşti” (acad. Anatole France, laureat al Premiului Nobel) „Sângele e ca vinul... tulbur în tinereţe, gros la bătrâneţe” (acad. H. Sienkiewiczz, laureat al Premiului Nobel. „Puţină dragoste seamănă cu puţin vin... prea mult, din amândouă strică omul” (John Steihbach, laureat al Premiului Nobel). „Vinul este băutura sine-qua-non a plăcerii; Whisky-ul e numai cel mai bun carburant.”; „Vinul este unul din bunurile cele mai civilizate ale lumii, unul din produsele naturii care a fost ridicat la cel mai înalt grad al perfecţiunii de către om”; „În privinţa vinurilor, la început, cea mai mare parte a oamenilor le preferă pe cele dulci, datorită laturii lor pitoreşti; mai târziu le vor schimba pe toate pentru un vin sec, dar plin şi catifelat neavând alt pitoresc decât cinstita lui delicateţe, cu corpul mlădios şi proaspăt - în gură, şi cald când îl pui pe limbă... Cunoaşterea vinurilor şi perfecţiunea continuă a simţurilor, între care intră în primul rând gustul şi buchetul - pot fi surse de mari bucurii de-a lungul unei vieţi întregi.”; „Când ai bani, eu nu văd alt mijloc de a-i cheltui mai cu folos, decât pe şampanie"; „Vinul este un prieten bun, mai ales, uneori” (Ernest Hemingway laureat al Premiului Nobel). „Dacă vinul a făcut, dintotdeauna, lumea bucuroasă, penicilina a făcut-o, acum, și sănătoasă” (Alexander Fleming, laureat al Premiului Nobel, savant, membru al tuturor academiilor din lume). „Vinul trebuie considerat un stimulent de prim ordin al poftei de mâncare şi cel mai frumos exemplu de reflex condiţionat” (Ivan Petrovici Pavlov, laureat al Premiului Nobel). „Vinul - de care popoarele rămân aşa de pasionat ataşate - este expresia unei nevoi reale, deoarece uşurează transmutaţia digestivă şi exaltă tonusul' individului...” (Ilia Meşnicov, laureat al Premiului Nobel). „...După al treilea pahar... începe să-ţi circule sub ţeastă un sânge mai cald şi mai dinamic,

...la al patrulea pahar începi să resimţi o uşoară beţie care-ţi permite a face, aproape orice faptă de iubire, ...la al cincilea, sala în care mă aflam, lumea mi se păru că devine sublimă, poate unde spiritul meu evolua mai liber, ...la al şaselea pahar, toropit de băutură, am adormit; (toate bucuriile simţurilor mele au fost imperfecte. (Andre Gide, laureat al Premiului Nobel, Fructele mâniei). Winston Churchill, prim ministru al Angliei şi laureat al Premiului Nobel - a declarat la un dineu (şi o degustare oficială): „Vinul bun, muzica aleasă, dragostea şi femeia frumoasă sunt nişte euforizanţi care întineresc mereu şi pe cei mai vârstnici” (după note comunicate în 1961 de marele hușean și academician, Mihai Ralea, și prof. Constantin Prisnea, ministru al Agriculturii). „Cinste şi dragoste, ţie Românie! În tine cresc două tinere viţe. Inteligenţa şi frumuseţea lor Sunt o recunoaştere fără mânie, Din ele răsar struguri, vinuri și pivnițe mult râvnite.” Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel, a închinat versuri şi gânduri nemuritoare podgoriilor şi vinurilor românești, în cartea sa în românește „Strugurii şi vânturile”). Însoțit de mari amfitrioni români, a vizitat Hușul, într-o seară, comparându-l cu Freibergul german și Bordeauxul francez. Întrând în celebra vinotecă a Școlii Viticole, s-a mirat de miile de sticle cu vinuri vechi, din toate podgoriile românești, „culcate ca niște dame doritoare, ce se cer sculate doar de îngeri, și aceștia, trebuie să fie îmbrăcați, și nu goi”. „Vinul, când e luat fără exces, e un tonic pentru muşchi şi un stimulent pentru spirnt” (acad. G. Bernard Shaw, laureat al Premiului Nobel). „Vinurile românești dovedesc oriunde și oricând că seamănă cu versurile poeziei eminesciene, luceafărul culturii românești” (Rafael Alberti, laureat al Premiului Nobel). „Vinul însoţeşte momentele excepţionale din viaţa omului. El ţâşneşte dintr-o «cadă” ca gândurile noastre călduroase. Îl ştie şi oratorul, care îl evocă, înainte de a prinde cu verbul său inima celor care-l ascultă...” (Frederic Mistral, laureat al Premiului Nobel). Albert Einstein, laureat al Premiului Nobel, a fost invitat, prin anii ’30, să facă o excursie de recunoaştere a valorii podgoriilor germane, de pe Rhin. L-au însoţit mai mulţi prieteni, printre care şi o doamnă, mai mult decât novice în tainele viei şi vinului. La un


moment dat, aceasta îl întreabă pe amfitrionul unui domeniu viti-vinicol: „Cum se obţine vinul acesta atât de bun?”. I s-a explicat, sumar, că vinul se obţine din prelucrarea strugurilor, fermentarea mustului ş.a.m.d. Interlocutoarea întreabă din nou: „Ce sunt strugurii şi din ce se obţin?”. I s-a explicat şi această „enigmă” dar ea tot n-a înţeles mare lucru... Şi, dintr-o dată, i se adresează lui Albert Einstein pe care îl roagă să-i explice ce este (descoperirea sa epocală) „Teoria relativităţii”, la care Einstein răspunde simplu şi aluziv la ignoranţa doamnei, demonstrată anterior: „Cum aş putea să vă explic eu „teoria relativităţii”, care e mult mai grea, decât „esenţa vinului”, când dumneavoastră nu ştiţi nici măcar ce sunt strugurii din care se face vinul? Eu, altceva, credeam că să mă întrebați și explicați: De ce, când bei un pahar cu vin sau sorbi sau te bucuri de gura și buzele fierbinți ale unei femei focoase, simți că trece prin corpul tău o senzație de iubire, plăcută și nemaiîntâlnită?!” Explicația este dată, de curând, de cercetătorii oenologi francezi, că numai în aceste două cazuri (iubind și trăind iubirea și bând licoarea vinului dintr-un pahar), se produce, deodată, hormonul senzual al fericirii sublime, numit de curând excitamină… (TVR 2, 15 mai 2015). Încheiem cu superba maximă exprimată, în 1875, de Mihai Eminescu, la Huși, în „Stabilimentul cultural Monastireanu”, azi Restaurantul „Podgoriile Hușilor”, unde „bătându-l la ochi” o firmă luminoasă cu citatul lui Jean Jaques Rousseau: „În prea puțin vin nu găsești adevărul, în prea mult îl pierzi”, socoti că mai nimerită ar fi expresia sa: „Puțin vin ascute mintea, mai mult o tocește”. Și de atunci a fost reluată maxima - impresie în limbajul tuturor literaților, al negustorilor și consumatorilor de vinuri (Mihai Ralea, Huși - 3 februarie 1964).

Dumnezeieştepetrecurăm

Dumnezeieşte petrecurăm Întreaga zi şi seara toată; Fu vinul bun, frumoasă Kitty, Şi inima‐mi nesăturată.

Aprinse buze‐n toată vremea Cu patimă mă sărutară, Cu drag ochi negri mă priviră Întreaga zi şi‐ntreaga seară. Aşa de tare mă‐ncleştase, Că greu de dânsa mă rupsei Legându‐i mâinile frumoase Cu prea frumosul părul ei.

Heinrich Heine

Vinulcaaliment

Că‐n vin se află evident, Doar adevărul pur şi gol, Aflat‐am fără de ocol, De‐aceea ne‐mbătăm frecvent Cercetătorii mai recent, Din vin făcut‐au un simbol, Accentuindu‐i noul rol, C‐ar fi în plus, un aliment Cum însă de aproape‐un an, Beau vin, dar foame am „de câine”, Mi‐am alinat al meu alean, Gândind la ziua mea de mâine Când zis‐a ferm un podgorean: Vând vinul şi îmi cumpăr pâine!

Dan Căpruciu


AFORISME ȘI PANSEURI Dorel SCHOR - Natanyah (Israel)

INSOMNIE

* Cine calcă pe trandafiri e bine încălţat. * Cu timpul, medicamentele se elimină din corp, dar bolile se adună. * Profunzimea începe de la suprafaţă. * Orice caz fără precedent creează un precedent. * Unii te pedepsesc cu uitarea... Alţii te răsplătesc cu ea. * Nici flămândul nu-l crede pe cel sătul. * Timpul le rezolvă pe toate... Dar cum? * Litera-i prea mică, textul e prea des... Nu pot citi printre rânduri. * Eu sunt vegetarian dimineaţa. * Nu gândeşte ca noi, deci nu are dreptate! * Multă lume confundă gunoiul cu murdăria. * Numai cine vrea foarte mult să doarmă suferă de insomnie. * Cei care i-au inventat pe zei au fost atei. * Experţii se contrazic între ei. Aceasta explică numărul lor din ce în ce mai mare. * Unii spun trebuie să căutăm. Alţii spun trebuie să găsim! * Există legi nescrise, de ce ne mirăm că există şi legi necitite? * E excentric pentru că se vrea în centrul atenţiei. * Memoria bună te ajută să uiţi la momentul potrivit. * Cine strânge pumnii nu se mai poate uita printre degete. * Vrei să-mi faci un serviciu? Nu mă ajuta.

AforismedespreAdevăr - Adevăr, drept, virtute, toate trei sunt aşa de gemene, încât ai crede că-s una. M.Eminescu - E mult mai uşor să descoperi eroarea decât să găseşti adevărul. J. W. Goethe - Martirul, eroul şi înţeleptul sunt numai trei forme ale unei şi aceleaşi substanţe: adevărul. Adevărul doboară atâtea abuzuri şi eroi, încât toţi cei ce trăiesc de pe urma lor se ridică şi vor să ucidă adevărul; ei încep prin a lovi omul. H. de Balzac - Adevărul nu face atâta bine în lume cât rău fac aparenţele lui. La Rochefoucauld - Nimic nu dăunează mai mult unui adevăr nou, decât o eroare veche. J. W.Goethe - Adevărul iese din gura copiilor. Platon - Adevărul nu rezultă din deduceri logice decât numai în matematică. M. Eminescu - Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. M. Eminescu - Adevărul este începutul marii virtuţi. Plutarh


AFORISME ȘI PANSEURI

- Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana. (Constantin Brâncuși) - Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Cristofor Columb) - Prefer rima îmbrățișată. (Veronica Micle) - Femeile cu picioare lungi, sunt cele mai bune la pat. (Procust) - Duc o viață regulată; mă culc la șapte, mă scol la șapte. (Albă ca Zăpada) - Femeia model trebuie să fie tânără. (Corneliu Baba) - A fost nuntă cu dar, dar nu cine știe ce! (Zamfira) - N-aveți, cumva, un foc? (Nero) - Și totuși, se învârtește! (Galileo Galilei la un chef) - Suntem rude, dar foarte îndepărtate. (Frații Grimm) - Eu sunt o excepție: mi-am făcut carul vara. (Nicolae Grigorescu) - De când cu politica, am tras poezia pe linie moartă. [A.(carul) Păunescu] - Justiția noastră este bolnavă. (un doctor în drept) - Am fost corigent la zoologie și literatura. (La Fontaine) - Am oscilat între Școala Ardeleană și Școala Militară. (Petru Maior) - Aria cercului se bucură de o celebritate nemeritată. (Giuseppe Verdi) - Noi vrem pământ! (un extraterestru) - Nu intrați în marile Complexe cu soția. (Freud) - Am picat la țanc! (Aurel Vlaicu)

- Tabloul lui Dali este lipsit de simboluri. (Mendeleev) - Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubită la pătrat. (Pitagora) - Când pun mâna pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin. (Cleopatra) - Cartea mea de căpătâi este „După douăzeci de ani”. (Silviu Brucan) - Mă duc să mă caut. (Fiul rătăcitor) - Aștept Ziua Recunoștinței. (Peneș Curcanul) - Ce mică-i lumea! (Gulliver în țara piticilor) - Nu-mi fac planuri de viitor. (Nostradamus) - Toți oamenii de valoare au zburat din România. (Henri Coandă) - De fapt, la țară eu n-am vară, ci un văr. (George Topârceanu) - Vrem să ne păstrăm limba și portul. (un constănțean) - Ca orice om, am fost și eu la strâmtoare. (Magellan) - Marile cuceriri le-am făcut în moteluri. (Gingis-Han) - Eu stau, tu stai, el stă. (Imnul de stat) - Oștenii mei, astăzi avem exerciții de tragere. (Vlad Țepeș) - Americanii s-au obișnuit cu in-sula în coastă. (Fidel Castro) - Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb) - Forma mea de protest este demonstrația. (Pitagora) - Nu sunt de acord cu femeile care își spionează bărbații. (Mata-Hari)

PanseuridespreCopii:• Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu vai mai nici iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer şi nu vor mai fi nici copii atunci. Gr. Vieru •Copiii sunt atraşi de frumuseţe, pentru că ei înşişi sunt frumoşi. H. de Balzac •Copilul este întruparea întrebării. L. Blaga •Dacă copiii ar creşte mai departe aşa cum se arată la început, am avea numai genii. J. W. Goethe •Copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu pentru părinţi. N. Iorga •Copiii nu au nici un trecut, nici viitor şi - ceea ce nu ni se întâmplă nouă - ei se bucură de prezent. La Bruyère •Copilul este asemenea unei planete eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere şi dragoste. Iulia Haşdeu •Fiecare copil pe care-l ilustrăm este un om pe care-l câştigăm. V. Hugo •Cel mai mare respect îl datorăm copilului. Iuvenal •Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”. Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea”. Bătrînul cântă: „Iubirea şi jocul e-nţelepciunea mea!” L. Blaga •Copiii învaţă bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni. N. Iorga •Copiii trândavi nu sunt de învinuit când părinţii lor îi cresc astfel. Esop •Cântecele sunt ca nişte copii: ele nu pot opri războaiele, dar le pot amâna. Gr.Vieru •Nu e nimic mai trist ca o copilărie tristă. I. Slavici


LIBRĂRIA MERIDIANUL Grigore CODRESCU - Bacău

Capodopera„Pădureaspânzuraților”șiunromânînstrăinatînMareleRăzboide‐acumunveac

Acum o sută de ani s-a declanșat cel mai lung și sângeros război din epoca modernă. Câți dintre ai noștri mai știu că un român transilvănean a fost ucis pentru că a refuzat să ucidă pe valahii care asaltau pozițiile austro-ungare. Se numea Emil Rebreanu, era ofițer și frate cu celebrul romancier Liviu Rebreanu. A fost înmormântat pe teritoriul județului Bacău, la granița de nord-vest a acestuia, iar locul său de odihnă se zărește din șoseaua care merge la Ghimeș-Făget. În 2014 s-a marcat centenarul de la acel măcel, iar mass-media s-a întrecut în evocări, însă n-am auzit să fie pomenită creația românului care nu pălește dacă-l așezi lângă Balzac, Flaubert, Dostoievski și Tolstoi. Drama fratelui său, executat pentru încercarea de a trece frontul la români, precum și niște fotografii ale unei liziere unde atârnau sute de spânzurați au constituit sursele ce au declanșat procesul creator al unei capodopere, care a fost urmată și de un film cu rezonanță și premiere internațională.

Amprenta genială a scriitorului se percepe dintr-odată. Într-o zi cenușie de toamnă târzie, Apostol Bologa, ofițer în armata austro-ungară, membru al Curții Marțiale și fiu de memorandist, supraveghează, din exces de zel, executarea prin spânzurare a locotenentului Svoboda ce fusese condamnat la moarte pentru neexecutarea ordinelor. Românului Bologa îi rămâne înfiptă dureros în memorie imaginea privirii ofițerului ceh, îndeosebi lumina de peste moarte a victimei. Aceasta îi sfâșie conștiința și îi revine obsesiv în memorie. Acțiunea se derulează cronologic, atât în planul memoriei, cât și în cel al realității războiului: dârzenia și statura morală a tatălui, anii săi de studii, imaginea delicată a mamei intră în substanța epică și analitică a romanului.

Când Bologa obține o permisie, află că Marta, logodnica sa, o fată sprințară și cam ușuratică, a cochetat cu un ofițer ungur, ceea ce îl determină să rupă logodna. După ce se întoarce pe front, se comportă exemplar, în spiritul regulamentelor și ordinelor militare, fapt pentru care va fi desemnat să facă parte din completul de judecată al Tribunalului Militar. În minte îi sună mereu cuvintele tatălui său: „Ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!” Între timp, ca ofițer de artilerie, reușește să distrugă un obiectiv militar rusesc, ceea ce determină Comandamentul să-i acorde medalia prin generalul austriac Karg. Anticipând o stare de spirit ce nu se va confirma, el roagă pe superiorul său să fie mutat pe alte fronturi decât cel românesc; voia să evite conflictul cu cei de-un neam cu el. Prietenia cu căpitanul Klapka, discuțiile cu acest intelectual meditativ și profund, îl ajută să înțeleagă mai nuanțat raporturile dintre datorie, patrie și credință, conștiință și apartenența de neam. Încearcă,

stângaci și naiv, să dezerteze, dar încercarea aceasta de pe frontul rusesc eșuează, este rănit și spitalizat.

După ce revine în unitate, lucrează la niște birouri, se logodește cu Ilona, fiica groparului Vidor și este numit în juriul Curții Marțiale. În acțiune trebuie să fie judecați niște țărani români, fapt care îl determină să dezerteze. Este prins însă de unul dintre camarazi, ofițerul ungur Varga, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Cercul se închide, deasupra peisajului trist al războiului, interminabil și absurd, lanțul spânzurătorii se proiectează pe cerul posomorât la fel ca în ziua când murea cehul Svoboda.

Gradarea tensiunii epice, măiestria arhitectonică și profunzimea analizei psihologice, departe de orice adiere șovină situează acest roman între capodoperele literaturii universale. Cele două planuri din roman - imaginea războiului cu evenimente, situații și destine memorabile (Klapka), cel interior - al dilemei tragice chinuitoare a protagonistului arată cu asupra de măsură că Liviu Rebreanu trebuie situat între marii creatori ai literaturii universale. Doar împrejurările istorice, interferențele biografice și jocul instituțiilor l-au lipsit de recunoașterea pentru Nobel.

… Dar au mai pățit-o și alții. Sunt în roman câteva secvențe și efecte literar-

expresive cum rareori se găsesc în literatura europeană: scena drumului parcurs de Apostol Bologa spre

golgota spânzurătorii din capitolul final, în care precizia și modernitatea mijloacelor de investigație psihologică sunt memorabile;

notarea precisă a reacțiilor organice, fiziologice mai fusese realizată așa de I. L. Caragiale în nuvelistica sa;

puternica detașare de sine ce duce la efectul de eu scindat și înstrăinare va domina proza postbelică;

stilul indirect și monologul interior cunosc o subtilă interferare, chiar la un autor care a fost calificat de unii comentatori, doar parțial corect, fiind drept anticalofil.

Sigur, istoria literară, prin E. Lovinescu, G. Călinescu și N. Manolescu îl consideră creatorul romanului românesc modern. Aprofundând mai bine lecția clasicilor și teza lovinesciană a mutației valorilor estetice, gândeam că perenitatea romanului Pădurea spânzuraților ar putea fi mai vizibilă decât a tuturor celorlalte romane ale lui Liviu Rebreanu și ale multor altora.


LIBRĂRIA MERIDIANUL Cornel GALBEN - Bacău

Fericireasub„mascadureriiimpuse”

Remarcată la Concursul de Creație „Poezia tinereții” (Iași, 2005), Mihaela Băbușanu debutează editorial un lustru mai târziu, când a propus cititorilor un prim grupaj de micropoeme, selectate sub genericul Adevărata fericire / True happiness (Editura Pro Plumb, Bacău, 2010). Prefațat entuziast de criticul literar Melania

Cuc, o fină degustătoare de poezie, volumul se deschide cu o mărturisire nostalgică, în jurul căreia va țese o întreagă poveste a iubirilor trecute, prezente și viitoare: Nostalgia / îmi poartă inima / peste dealuri, / până la Băbuşa, / adunând de pe uliţi, / din păduri / şi de pe prispa casei / fericirea inimii: / mama, tata, fraţii şi... jarul. (Adevărata fericire). Și dacă cei invocați, cărora li se adaugă nepoții și nașul înșirați în dedicație, nu mai apar decât ca o sugestie subliminară, jarul ridică temperatura și tensiunea fiecărui vers, întrucât poeta - copilă în „perioada timpurie”, oglindă apoi, în care nu se mai vede „trădarea spoită” a bărbatului ce-i furase inima, dar se privește retrospectiv -, e o iremediabilă îndrăgostită, dominată încă de „mugurii pasiunii” și bântuită de durerea acelei „iubiri precare”. Trădat mișelește, pus în situația de a alege, sufletul său reacționează „copilărește, la mârșăviile mature” care-i „încarcă tonusul / în fiecare zi” și, pentru că nu poate intra în comuniune cu „semenii, timpul și satul”, vrea să-și închidă „tranșant / adevăratele trăiri telurice / în caseta de bijuterii cu care / a(m) rupt gura târgului”, dar și să „reziste până la capăt” în această luptă cel mai adesea inegală. Coborâtă din „trenul pasiunii” pentru a-și căuta „silueta rătăcită dincolo de trecut”, poeta retrăiește din plin „amare(le) precedente” și ne antrenează într-un carusel al amintirilor și al întrebărilor, obligându-ne într-un fel aparte să asistăm la „trecerea clipei” și la descoperirea, în paralel, atât a celui încurcat prin

„labirinte străine”, cât și a „omului din vis”, capabil să izgonească „hotărât / realitățile de coșmar” trăite. Observând-o, vedem cum disperarea aleargă „despuiată / prin amintirile” sale, cum cuvintele „rănite permanent” curg ca „mierea dintr-un vas absent” și cum sub chipul fericirii se ascunde, în fapt, cu totul și cu totul altceva: Sub masca durerii impuse / E fericirea din ajun netrăită / E sărutul tău fără răspuns / E vibraţie fără contopire / E dragostea ta cu inel / E cerere fără răspuns / E plânsul meu fără lacrimi. (Nu a fost să fie). Aflată parcă într-un „prelung preludiu / Al caznelor umane / Prin care Providența” o pune la încercare, Mihaela Băbușanu își găsește în cele din urmă iubirea adevărată, care „curge acum la discreție”, așa că trece la arhivarea stărilor precedente, fostul rămânând doar un „teanc înalt / de amintiri”, în timp ce ființa care a știut să o înțeleagă și să o accepte, e bărbatul ce adună în el totul: „trăirile și speranțele” sale pe „termen lung”. Dincolo de această dependență parțială de o „iubire congelată”, poeta se mișcă lejer, impunându-și pas cu pas stilul original, detașat de curentele moderniste și de teribilismele douămiiste, caracterizat de o rostire directă, clară, nu de puține ori autoironică, de o bucurie lăuntrică pe cât de firească, pe atât de expresivă, ce transformă fiecare text poetic într-o „horbotă lucrată în porțelan de Mainssen”, după cum remarcă Melania Cuc. Capacitatea de sinteză e dată și de scurtimea poeziilor, multe dintre ele catrene cu tentă de haiku, precum cele intitulate „Destin” (Biciuită de dispreţ / mă-nghite sufletul nopţii - / lumina din fereastră / se stinge cu flamă.), „Tipografie” (Albastru Rothmans, / Roşu Cola, / Galbenă de Odobeşti / Negru de supărare.), „Secretul gustului” (Amar de piperată / şi sărat de dulce; / iubirea-ţi condimentată / mi-a bulversat gustul.), „Ceva vechi” (Stejarul de la poartă / cutia muzicală / a amintirilor mele / de acasă.), „Stare de conservare” (Eu eram copilă / tu erai bărbat / eu eram perioada timpurie / tu erai patina nobilă.) și exemplele ar putea continua. Transpuse în limba engleză de profesoara Irene Stanciu (Toronto, Canada), micropoemele beneficiază, din păcate, de o ilustrație aiuritoare, din care doar desenele graficianului Constantin Chirilă se apropie de mesajul textului, celelalte fiind un talmeș-balmeș


caricatural, pe cât de hilar, pe atât de nefolositor ansamblului. Să sperăm că această etapă „învolburată și neagră” va rămâne doar un „punct rătăcit în zi de iarnă” și că liniștea regăsită (E-atâta linişte / în sufletul meu //

că poţi auzi / iubirea / cum se tânguie // şi urcă / pe brânci / spre tine.) se va transforma în noi poeme, generatoare de poezie adevărată, pe măsura talentului incontestabil al celei ce, iată, intră în „poll-position” pe marea poartă a literaturii contemporane.

Rămânereaîncuvânt

Gazetar atipic, Ion Moraru frapează nu de puține ori prin poeticitatea însemnărilor, semn că firea sa aparent blajină și retrasă ascunde un suflet sensibil, capabil să exploreze adâncurile cuvântului și să-l releve în toată plenitudinea. Deși până la apariția plachetei Colecționarul de iluzii (2003) nu-i întâlnisem

semnătura așezată sub vreo strofă, ieșirea din tiparele publicisticii nu a constituit o surpriză, ci, dimpotrivă, ne-a întărit convingerea că poetul nu putea sta prea mult în umbră și că întârzierea debutului s-a datorat îndeosebi timidității și modestiei sale excesive.

Editat inițial în regie proprie și reîncredințat tiparului sub ediga Editurii Sfera (Bârlad, 2014, Prefață de Aristotel Pilipăuțeanu), grupajul inclus în sumar ne dezvăluie un însingurat ce azvârle cu „banul clipelor fugare”, convins fiind că „lumea toată-i o mirare” și că e „atât de-ntinsă, de-o străbați numai cu gândul“. Privind-o cu atenție, observă cum se „scaldă clipa-n oră” și cum „ceasul / nepotolitelor văpăi” se scurge cu o iuțeală amețitoare prin clepsidra ce „s-a încins”, transformând anii în zile, tinerețea în bătrânețe și dând existenței alt sens: „Cândva era vreme, dar nu era timp (...), Acum este timp, dar nu este vreme, / apele-s tulburi, / curg prea alene, / zilele-s lung șir de dileme... ”.

Una dintre ele e legată de „Seramina cea frumoasă”, sub pleoapa căreia e cuprinsă „toată mărirea” și decăderea, tot cântecul și ecoul ce-i inundă trupul, transformându-i viața într-o „nemărginire / în tumult arzând necontenit”. În ochii săi se vede „atât de mic”, încât intră în panică atunci când aceasta frânge dragostea la jumătate de drum și trece pe lângă el nepăsătoare, obligându-l să caute în umbră „suflet și alean” ori să se retragă în sine și, pe-o „coală albă”, să aștearnă „cuvinte triste”.

Cu „zale încins”, construiește „poduri de vise” în „desperecheate tipare” și deși singurătatea i se arată în „chip de stareță”, nu cade cu totul în deznădejde, adunându-se din „colb / și din cenușă / neliniștit / și cu

patimă mare, / spre a da vieții o culoare / și anilor târzii / un suflet”. Chiar dacă în continuare „șerpii îndoielii” mușcă în piept „clepsidra cernind amăgiri” iar speranța e „pasăre de pradă”, reaprinde candela iubirii, dăruindu-i ingratei un frumos poem: Mă las cuprins de-o şoaptă dulce / şi mi se pare că-mi surâzi, / să nu îmi spui că n-ai mai plânge, / să nu îmi spui ca n-ai să râzi... // Să-mi spui că nu-i adevărat / că salcia îşi lasă unduirea / pe valurile ce şoptesc curat / că udă pietrele şi nu zidirea, // că totul nouă ne-a fost dat / să strălucească garoafele-n fereşti, / s-avem un suflet împăcat / năframă tinereţii, inel şi lege eşti... (De dragoste). Convins fiind că „urma cuprinde nemărginirea”, așează apoi în aceleași tipare clasice mulțimea gândurilor, toată „așteptarea adunată-n suflet” și tot zbuciumul unui destin ce l-a obligat să treacă prin „foc și durere” pentru a se purifica și a transforma „dulceața vieții” în harul dumnezeirii, căreia i se și închină, nu însă înainte de a-și cere plata: Cer vieţii dobândă / să-mi lase oglinda cea tristă / în care se răsfrânge chipul meu / trecut prin foc şi durere. // Cer vieţii dobândă / să vină şi ele, / iubitele slove, / pe-nsinguratele drumuri / fulgerate de stele. // Cer vieţii dobândă / să mă lase să fiu / aşa cum am fost, / aşa precum mă ştiu. (Cer vieții dobândă). Și, într-adevăr, în versurile sale simple, cu inflexiuni de baladă, neînzorzonate de metafore inutile, cititorul observă cum „mii de cuvinte împovărate / se desfac în șoapte și plâng”, cum prin „umbra orașului mai vâslesc / neîmplinite visele dintâi”, cum o „jale-amară” îl mai învăluie, dar și cum, esenian, constată că, în cele din urmă, „viața-i frumoasă, e și haină, / cu drumuri și multe poteci”. Îmbogățit cu „gânduri senine”, colecționarul de iluzii, cum se autodefinește, uită că a „înhămat la trup și buni și răi / caii durerilor aprinse” și, invitându-ne să ne privim în cele „o mie de oglinzi” ce ne întruchipează pe fiecare în parte, se logodește cu frumusețile naturii, redate în pasteluri sugestive, și se face, rând pe rând, „pământ și soare, cer și ape, / lumină într-un vis înflăcărat, / smaraldul anotimpurilor bogate, răspunsul care viața mi-a legat”. Luându-l așa cum a fost și cum este, nu ne rămâne decât să-i așteptăm cu încredere evoluțiile poetice, sperând că, scăpat de teama de înnoptare, va rămâne „numai în cuvânt”, pe care îl stăpânește încă de pe acum cu abilitate.


COMENTARII POLITICE Maria Diana POPESCU - Stuttgart (Germania)

Putintaie,Băsescuîncasează,Iohannisfacepermutări,

PremiulNobelpentrupacerămîneorfan

Se fac tot felul de tîrguri ameninţătoare la nivel internaţional, apostolii democratizării forţate au adoptat un totalitarism mascat, în plasa căruia au căzut mai multe popoare. România capitalistă, ţinută în comă indusă şi îndopată cu medicaţia împrumuturilor F.M.I. şi a austerităţii în formă continuată, a devenit un căţeluş de companie

căruia i s-a aplicat un C.I.P. geostrategic, butonat de marile puteri. Educaţia, limba română, religia şi valorile de patrimoniu naţional sînt atacate în mod mizerabil de jurnalişti care nu fac nici cît o para chioară. După Mihail Sadoveanu, se trage iarăşi cu gloanţe antinaţionale în Poetul Nepereche, Eminescu, punîndu-i-se în cîrcă - cu argumente nedemne de luat în seamă - cîteva texte pornografice şi asta este şi mai trist. Ioan Slavici, celebrul prozator transilvănean este şi el atacat de presa scrisă, cum că ar fi fost spion, din cauza convingerilor sale gazetăreşti şi politice. Eu constat, majoritatea românilor constată războiul declanşat împotriva românismului şi pumnul pus în gura libertăţii presei româneşti. Pe fondul lipsei de atitudine vînzătorii de neam şi ţară profită în mod diabolic. Cînd va da Boc şi restul guvernelor socoteală în faţa legii pentru tăierea raţiei de hrană a salariaţilor şi

pensionarilor?

Ce vremuri ale trădării a apucat România şi noi, cei care ţinem cu adevărat în spate haitele care au devorat avuţia naţională! Corupţii din fruntea Internelor şi serviciilor secrete i-au protejat un sfert de veac pe escrocii şi hoţii de neam, mai cu seamă în timpul mandatului lui Băsescu, în loc să-i trimită la timp după gratii. Cu toate acestea, elita politică tupeistă şi fără scrupule de după gratii, unde nu plătesc nici măcar chirie pentru cazare, se vrea afară. Pe masa

Preşedintelui Iohannis se află 625 de cereri de graţiere, 600 fiind rămase din mandatul lui Băsescu. Din afară şi de la vîrful Puterii se pune o uriaşă presiune pe rănile poporului, care dor cumplit. Românii o duc din ce în ce mai greu, salariul minim la 1 ianuarie 2015 este doar o şeptime faţă de Occident şi o treime faţă de flancul sudic al Uniunii. Tocmai de aceea votul exprimat la urne poate fi cumpărat uşor cu un kilogram de ulei sau de făină, odată la patru-cinci ani. Dacă tot a venit vorba de salarii, Vladimir Putin a decis să strîngă cureaua pe fondul crizei. Salariile întregului aparat de conducere al Rusiei vor fi tăiate cu 10 procente, începînd chiar de la el. Atenţie, Boc şi Băsescu! Sînt tăiate salariile clasei conducătoare, nu ale cetăţenilor ruşi, nu aşa cum aţi procedat voi! Oare cînd va da Boc şi restul guvernelor socoteală în faţa legii pentru tăierea raţiei de hrană a salariaţilor şi pensionarilor cu 25%, respectiv, 16%? Dar faimoasa Roberta Anastase, care a măsluit votul în Parlament pentru validarea unei astfel de legi ostracizatoare?

Omenirea arde, secretarul general al N.A.T.O. se piaptănă

Lupta dintre găştile celebre (care acum vor înapoi banii investiţi în Putere, plus dobînda) şi interlopii instituţionalizaţi care controlează România, fojgăială continuă din iatacurile Puterii, capacitează cu atenţia publicului asupra dosarelor penale care curg pe bandă rulantă şi asupra recentelor permutări de fotolii făcute în timpul navetei Bucureşti - Sibiu. Preşedintele Klaus Iohannis a semnat un decret de eliberare a lui George Scutaru din funcţia de consilier prezidenţial pentru securitate naţională, numele său fiind menţionat pentru preluarea funcţiei de şef la S.I.E., rămas vacant după demisia lui Teodor Meleşcanu. În locul său a fost numit temporar Ion Oprişor, secretar al C.S.A.T., un general cu care, potrivit unui film care circulă pe net, Iohannis a refuzat să dea mâna la şedinţa C.S.A.T. de săptămîna trecută. Probabil, se salutaseră îndelung, pe hol, înaintea şedinţei. Mai avem cale grea pînă cînd toate lichelele politice vor fi înghiţite de puşcării, pînă cînd vom scăpa de politicile monetare oneroase, de magnitudinea intereselor necurate pe care marile puteri


ale lumii le derulează în ograda românească, de virusul corupţiei şi de ocupaţia străină, perimetru în care conducătorii noştri îşi dau aere de cîini ciobăneşti de sub tomberonul unor instituţii inchizitoriale. Puşi pe sîrmă şi mituiţi cu cîte un os de ros, mai latră şi ei din cînd în cînd la stelele de pe umărul altora, pentru a crea impresie artistică, altfel şi-ar pierde libertatea în faţa dulăilor care apără palatele de unde este controlată omenirea. Pe fondul acestor mişcări dramatice, Jens Stoltenberg - secretar general al N.A.T.O. - a declarat la un post suedez de televiziune că la N.A.T.O. nu există o „cultură a glumelor”, absenţa umorului în timpul reuniunilor fiind unul dintre cele mai dificile lucruri de cînd s-a mutat la Bruxelles, relatează site-ul „TheLocal.no”. Omenirea arde şi Stoltenberg se piaptănă.

Moşia de la Nana va da recolte de cătuşe

Deocamdată în afara ringului, Traian Băsescu încasează prima lovitură sub centură, după care, în mod previzibil, vor urma şi altele. Procurorii au pus sechestru pe 257 de hectare din moşia de 290 hectare de la Nana. Măsura nu a fost luată de DNA, ci de Secţia de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (P.I.C.C.J.). Ioana Băsescu, proprietară în numele tatălui ei a terenurilor de la Nana, a contestat măsura sechestrului, avînd legile la îndemînă, în calitate de notar, însă Tribunalul Călăraşi i-a respins acţiunea. Sechestrul a fost pus imediat după ce pe piaţă apăruseră zvonuri că Băsescu ar intenţiona să vîndă moşia unor olandezi. Procurorii au dispus punerea sub sechestru a tuturor terenurilor suspectate că ar fi fost retrocedate ilegal, în suprafaţă de 735 de hectare, printre care şi cele deţinute de Ioana Băsescu. Puţintică răbdare! Veţi fi surprinşi ce recolte de cătuşe va da în timp Moşia de la Nana!

I se trage de la acordarea Nobelului pentru pace războinicului Obama

Nu trebuie scăpat din vedere un aspect inedit pe plan internaţional. Premiul Nobel pentru pace, cam răsuflat în ultimii ani, parazitat de Obama, profesionalistul în războaie, a rămas fără preşedinte, printr-o decizie fără precedent a Comitetului Nobel pentru Pace. Pentru prima dată în istoria organizaţiei, preşedintele a fost destituit şi retrogradat la statutul de simplu membru. Motivul destituirii lui Thorbjørn Jagland nu a fost dezvăluit. Decizia a fost luată în cadrul reuniunii care trebuia să stabilească rolul fiecărui membru al Comitetului şi să treacă în revistă candidaturile pentru Nobelul din acest an. Decizia este surprinzătoare, pentru că fostul preşedinte îşi exprimase dorinţa de a fi reales în funcţie. Probabil, i se trage de la

acordarea Nobelului pentru pace preşedintelui Barack Obama, în 2009, iniţiatorul unor războaie de ocupaţie sîngeroase, al suplimentării efectivelor militare ale S.U.A., tocmai în perioada precedentă premierii, dar şi Uniunii Europene, în 2012, care a trimis la pachet unor ţări membre austeritate, şomaj şi sărăcie, tăieri de salarii, desfiinţarea unor mari economii ale acestora. Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/2794-putin-

taie-basescu-incaseaza-iohannis-face-permutari-premiul-nobel-pentru-pace-ramine-orfan.html

„Între un laureat al premiului Nobel care nu s‐a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nicio diferenţă.”

Petre Ţuţea

Radu Beligan ‐ caricatură de Eduard Mattes

Amauzit‐o:„Mamaprostieieîntotdeauna

însărcinată.”DumitruV.Marin


RIDENTEM DICERE VERUM ! Gheorghe BĂLĂCEANU - Iași

Diva, la angajare E sigură că e ușor, Prea multe nu i se vor cere, Căci argumentu-i zdrobitor Având CV-ul … la vedere!

Viața dinainte, față de cea de acum Că bine de era, eu nu știu, zău, Da-n minte o-ntrebare-mi vine: Cum poate ca să fie-atât de rău, Acum, când e atât de bine?!

Unor guvernanți În stadiu-ntâi s-au instalat, În cel de-al doilea, s-au certat, Și-acum ei sunt în stadiu trei, Când toți… se fură între ei.

BÂRFĂ Se spune că de nu vii cu răsplată [Şi poate că aşa e, credem noi] O vizită la doctor, câteodată, E halta către Viaţa… de Apoi!

Rugăciunea unei femei Eu, Preasfinte, am de toate, Am avere, am talanţi; Vreau să-mi dai doar sănătate Să rezist, c-am trei amanţi!

Se întrevede viitorul În sfârşit, vom face saltul, Şi cum azi nici nu gândim, Viitorul va fi altul ... Decât cel ce ni-l dorim.

SONATUL DE PE MĂRI (după „Sonetul din zări”,

de Al. Macedonski) Eu sînt poetul încă plutind pe nava care Pe veci e ancorată de-un comandant zurliu În portul mizerabil ce-aduce a sicriu, În care cu mândrie, pe dracu stă călare. Şi-n legea-n care-i place târându-se oricare, Să-i cânte stîrpitura de rege naşparliu, Riscând ce-i bun în juru-i să nu rămână viu, El cântă şi dansează cu orişice putoare. Văzând cum rage ura prostiei rânjitoare, Sub care se usucă şi piere orice floare, Şi-n gâtu-i larg sticloanţe în goană se topesc, Aşa cum pot, m-alătur la cei ce au credinţă Şi-i ard un vers în sfârlă, când ros de neputinţă, De dragul ţării chiar şi... chelia i-o belesc!

Femeie de succes Obţine bani şi-apreciere, Fiindcă-n orişice condiţii, Ea-şi face treaba cu plăcere Indiferent în ce poziţii.

Împlinirea unora Coarne, cam vreo trei perechi, Împlinesc aşezământul Locului dintre urechi Unde-ntruna bate vântul.

La preot Văzând ce dive stau cu rândul, Îngenuncheate, în delir, Pe dascăl îl cam bate gândul Să-şi ia şi el un patrafir.

Mărturie Nu ştiu de-avură vreo tocmeală, Dar am văzut, pe-onoarea mea, Cum ea-i cerea lui socoteală Şi dânsul nu voia să-i dea!

Minciuna Alintată, se serveşte Uneori la o cafea; De-un necaz te izbăveşte Şi te bagă în belea.

Neîmplinire Deşi trecut-am ani de-a rândul Uniţi pe drumul vieţii lung, O-mbrăţişez numai cu gândul... Că mâinile nu-mi prea ajung!

Părere personală Are cap şi-apreciază, Dar de-ntrebi ce-i place tare La femeie, oscilează... Între... mâini şi-ntre... picioare.

Pariu cu ţara Că nu-i pariul la-ntâmplare Când ţara parcă stă să ardă, Îşi dă cuvântul de onoare... Ştiind că n-are ce să piardă.

Pe plajă Pe plajă, blonda ce-l încântă, L-a sărutat de data asta Şi a simţit cum se-nfierbântă... Noroc că l-a trezit nevasta.

Promisiuni De-ţi promit o nouă pâine, În greşeală să nu cazi Să îi crezi, fiindcă mâine Totdeauna va fi azi.

LIBERTATEA DE EXPRIMARE Azi toţi sunt liberi să vorbească Şi depăşindu-şi modestia, Sunt mulţi ce pot să dovedească Ce mult zăcuse-n ei prostia!

SOLUŢIILE ANTICRIZĂ La cît de mare-i handicapul, În depăşirea crizei, paşii Au fost profund gîndiţi cu capul Cu care... şi-au creat urmaşii.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

SONETUL SUPUNERII PIERDUTE În Biblii ni se spune că femeia Mereu supusă trebuia să fie Și nu era doar vorbă pe hârtie; Făcea copii, mâncare, vorba ceea... Îţi suporta şi câte o beţie În pat, subtil, îţi aprindea scânteia Iară la mă-sa nu fugea cu cheia Când pumni îi mai cărai... aşa, să fie... Trecut-au vremuri însă cu toptanul Şi-acum femeia-i stirpe îngerească Noi? Nişte sclavi, trufaşi precum curcanul... Scăpare-ar fi, prin pronia cerească, Şi am putea chiar să refacem planul Dar cin’ mai ştie-n Biblii să citească!?

RONDELUI ROCHIŢEI

Rochiţa albă cu buline, Ce o purtai provocator, Avea efect, ştiai tu bine, Eram încins ca un cuptor. Ai scos-o-n cameră la tine Şi-ai aruncat-o pe covor, Rochiţa albă cu buline Ce o purtai provocator. Prin anii duşi ca un fuior Cu mii de întâmplări meschine, Când oasele cumplit mă dor Îmi amintesc mereu de tine Rochiţă albă cu buline...

INVESTIŢII STRĂINE PE LITORAL Privind atent eu pot să spun La cum arată litoralul, Că e momentul oportun Să-şi bage Marx tot capitalul!

REMANIERE GUVERNAMENTALĂ Prezentă numai pe-o hârtie, Doar o idee-ar incuba Miniştri patruzeci să fie, Ca-n basmul cu Ali-Baba.

REALIZĂRILE VIEŢII Am făcut, mai pe tăcute, Bune, rele… Evident Cele bune, prost făcute, Cele rele, excelent!

JUSTIŢIA O doamnă oarbă ce agită Un paloş lung cu lama lată, Confuză, însă fericită Că este zilnic violată!

INTERPRETARE Cum n-am apă, nici săpun, Doar restanţe la chirie Despre mine pot să spun, Că-s căzut la datorie!

BĂRBĂŢIE Chiar de pe vremea cu minerii Mi-am dovedit că sunt bărbat, Căci mă tot bat cu scutierii… Mai bine spus, ei mă tot bat!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ștefan BOBOC - PUNGEȘTEANU - Iași

INCURSIUNI(PARTEAA‐II‐A) RONDELUL ŢĂRANULUI ROMÂN A primit badea pământ Şi-o să scape de nevoi, Munca pentru el e-un cult Şi pe soare şi pe ploi Şi trudeşte cu avânt Ca să aibă rod mai mult: A primit badea pământ Şi-o să scape de nevoi. N-are grapă şi nici plug Şi nici boi de pus la jug, Toţi îl mint, nu au cuvânt Fac promisiuni în vânt. A primit badea pământ.

RONDEL DE MILIARDAR Adună-ntr-una bani, ca un hârciog Din învârteli şi credite bancare Ce le-a sfeterisit, cu râvnă mare Şi-apoi le-a declarat ca fals zălog. Minciuna, falsul, pentru el sunt drog Profit scoţând prin legi falimentare, Adună-ntr-una bani, ca un hârciog Din învârteli şi credite bancare. Mai intră cu Justiţia-n dialog Dar avocaţii îi sar în apărare. Strângând la miliarde, cu ardoare El uită că sicriu-i epilog Deşi o viaţă-a strâns, ca un hârciog.

PROFESIUNE DE CREDINŢĂ Vă mărturisesc, cu detaşare Şi, bine-nțeles, cu modestie: Epigrama este-o cugetare În veşmânt de fină ironie. SOCIALISMUL APLICAT Se-nfruptă toţi, mult mai uşor Din bunul ce-i al tuturor, Dar eşti zgârcit, ba chiar avar Când pe-acest bun eşti proprietar. TRANSFORMARE „Azi eşti ecologist din comunist Dorind puterii ca să-i intri-n graţii ?” El mi-a răspuns, niţel cam optimist Că în natură se produc mutaţii. ÎN IMPAS Să-nlăture vor handicapul Dar cum ? Venituri ioc, tămâie ! Bărbatului îi arde capul Pe ea o arde la călcâie. DEZAMĂGIRE Ca mamă bună, iubitoare A dat-o-n şcoală de elită Iar astăzi fiica instruită E la Madrid: face trotuare... VIAŢA LA BLOC La bloc e-o viaţă exemplară, Nu curge apa caldă-n baie, Vacarm şi tropoit pe scară, Scandal, manele şi gunoaie. TIMPURI NOI Munca nu mai este cult, Ba chiar unii spun că-i chin: Vor să aibă cât mai mult Cu efort cât mai puţin.

EPIGRAME LA MOMENTUL…

OPORTUN EXPERIENŢA VIEŢII Bătrânii noştri au avut dreptate: Amice, viaţa multe-ţi poate spune, E bine-n casă ca să ai de toate Şi frumuseţe dar... şi-nţelepciune. PRIMARUL RĂSFĂŢAT Pe-orice damă o „agaţă”. E voinic, n-are egal, Cred cum că, în altă viaţă, Fost-a…TAUR COMUNAL. NEDUMERIRE La dreapta dai, de vrei să urci, La stânga ca să nu te-ncurci, Dar dând mereu, ca mulţi năuci Ajungi să mergi... fără papuci. IARĂŞI FEMEIA Să ştii, femeia-i mai femeie Nu când îţi face capul toacă Şi ochii ei ca focul joacă, Ci când iubirii-i dă scânteie.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG - Benissa (Spania)

ISPITATIPARULUI

„Bine ai venit printre

noi, Georgică! Cu ocazia naşterii tale, îţi urăm din toată inima să ai o viaţă minunată, să fii sănătos şi să asculţi de părinţii tăi cei grijulii, care te iubesc tare!” Semnează: „cu mult drag, mami şi tati Ionescu.”

Avem aici de-a face cu o mostră de anunţ apărut

deunăzi într-un ziar local, anunţ care mie îmi provoacă perplexitate. Îmi pun întrebări, inevitabil. Cât de genial trebuie să fie Georgică, dacă - proaspăt născut - citeşte deja ziarul? Dacă-l citeşte, oare va avea bunul simţ să urmeze sfaturile binevoitoare ale părinţilor săi? Dacă nu-l citeşte - ceea ce e foarte probabil - la ce le-a folosit părinţilor lui publicarea anunţului? Înţeleg, fireşte, că avem de-a face cu întemeiata mândrie a unor părinţi fericiţi. Dar în ce măsură sunt ei mai fericiţi dacă îşi revarsă preaplinul pe căi publicistice, peste un întreg judeţ? Vorba ceea: „ce ghişeft făceau?” Mă întreb dacă întrebările mele vor afla vreodată un răspuns satisfăcător.

„Cazul Georgică” e doar unul din numeroasele cazuri de, hai să-i zicem, „comunicare unilaterală”, cu care ne confruntăm zilnic, fără s-o fi solicitat. Unele dintre ele sunt atât de savuroase, încât, dacă dispar, le simţim lipsa. Spre exemplu: nu mi-a fost uşor să constat deunăzi că administraţia locală a dispus zugrăvirea proaspătă a podului pe care trona de-o veşnicie o delicioasă declaraţie de dragoste în grafitti: „te iubesc, vulpeo!”. Sau: ce mă voi face dacă într-o bună zi, când voi vizita din nou muzeul de arheologie, nu voi mai găsi pe interiorul uşii toaletei damelor, scris cu pixul, „MatamePablito, porque no te puedo olvidar!” („Omoară-mă, Pablito, căci nu te pot uita!”), semnat Lucrezia?! Ce vrei mai multă sinceritate şi spirit autentic sută la sută, din rărunchi? Ce păcat că Pablito nu va frecventa niciodată WC-ul de dame de la muzeu! Lucrezia rămâne neconsolată.

Mişcător - nu-i aşa? Omul, aflat în imposibilitatea de a comunica cu cauzatorul neliniştii sale, iniţiază pe cont propriu un dialog cu lumea

întreagă, sperând ca, pe calea asta ocolită, să găsească răspuns la întrebările care-l macină. Poet, ce mai! Bravo celor care nu se dau bătuţi niciodată. În definitiv, sunt nişte optimişti. Bine, bine, dar „cu calul ce-aţi avut”? Ce vină avem noi dacă Lucrezia nu recepţionează reciprocitate din partea lui Pablo? Ce vină are podul, de l-au mâzgălit aşa, cu vopsea? Ce vină au avut colegii mei de şcoală, Menelau Pop şi Anofel Candrea, că părinţii lor au vrut să-i boteze sofisticat? Strigă mut după ajutor textele care ne terorizează la tot pasul, create de comici involuntari, copleşiţi de nevoia de a ieşi din anonimat cu orice preţ. Toţi sperăm nemărturisit că suntem deosebiţi, că va veni şi vremea noastră, că ne vom îmbăia într-o bună zi în binemeritata admiraţie a celor din jur, atunci când talentul care mocneşte în noi va ieşi la rampă. Rămâne de clarificat doar un mic detaliu: unde, mai exact în ce domeniu, se ascunde talentul nostru? Fiecare are dexterităţi ieşite din comun; problema e doar cum le detectăm. Ca-n cântecul acela la modă: „am memorie, dar nu ţin minte unde-o ţin”.

Câtă vreme putem, lăsăm urme vizibile ale trecerii noastre prin lume, după posibilităţi, ba strigând cât ne ţine gura, ba înnegrind hârtia, torturând tastatura, scrijelind scoarţa copacilor, în nisipul plajei, pe placa indicatoare de pe vârful Moldoveanu sau - de ce nu? - la nord de Cercul Polar.

Un alt exemplu de „agresare textuală”. Te plimbi liniştit pe stradă; în faţa ta merge un individ cu un tricou imprimat. Până să te dezmeticeşti, te-ai şi trezit citind ce scrie pe pieptul lui. Ba chiar te grăbeşti să ajungi la capăt înainte să dea colţul, ca să nu pierzi cumva o informaţie preţioasă de pe spate. Afli probabil că e adeptul unei mărci de băuturi răcoritoare, al muzicii pop sau, dacă ai ghinion şi textul e mai lung, tricoul lui îţi aduce la cunoştinţă că acum cinci ani, „mama lui a făcut concediu pe Coasta de Azur şi, pentru că-l iubeşte nespus, i-a adus tricoul de faţă, drept cadou”. Observi prea târziu că ţi-ai risipit timpul de pomană. Dar parcă poţi să te abţii? La următorul pas te trezeşti citind un afiş publicitar sau te miri ce fiţuică purtată de vânt. Dar de ce să critic pe alţii, când eu însămi cad în repetate rânduri în „nevinovata” capcană a benzii de


celofan roşu, care înconjoară pachetele de zahăr vanilat din bucătărie? Invariabil, când mă aşez pe scaunul de la fereastră, îmi intră automat în câmpul vizual colţul de vitrină, din care mă pândeşte perfid capcana cu zăhărelul. Şi încep hipnotizată să citesc ca un automat: 6 plicuri - 6 plicuri - 6 plicuri - 6 plicuri - 6 pli... Ptiu, drace, blestemată obsesie!

Oare cu ce îşi omorau oamenii timpul înainte de inventarea tiparului? Cu siguranţă aveau atenţia la fel de distributivă ca şi noi, încercând să zărească la timp eventualele pericole ascunse prin tufişuri. Aici un mistreţ, mai încolo un bizon, la liziera pădurii un urs, sau, cocoţat în măr, vreun şarpe, îndemnând la mâncat mere. Ispita e mai veche decât însăşi galaxia Gutenberg. Azi, urmaşii lui Adam şi Eva mătură din priviri cantităţi imense de informaţie împrăştiate pe afişe, firme, pereţi, haine, hârtii şi ecrane. Strecurăm totul cu grijă, păstrăm ce vrem şi ne stoarcem la momentul oportun de informaţia adecvată. Şi asta să ne facă bogaţi? Cel puţin aşa se zice, că cine e informat, e un om bogat. Televizorul meu e un om bogat, asta e cert.

Se spune că ne săpăm mormântul cu dinţii, adică murim în funcţie de ce şi cum mâncăm. O fi, dar eu cred că drumul până acolo ni-l presărăm cu „semne de circulaţie” pe care le „mâncăm” din ochi. Sunt texte de tot soiul, care ne populează mintea până în cel mai ascuns ungher, de la reclame şi instrucţiuni de programat maşina de spălat, până la romane poliţiste, cărţi şi reviste. Vrea cineva să mă contrazică sau să completeze ceva? Nicio problemă: aştept reacţia. Evident redactată curat, sub formă de text.

Tratat despre... vin

Vin la vin şi se îmbată Când devin în grup o fiară Iau şi beau de o fac lată Când nu-i vin ei vin şi iară... Vin la birt şi vin la masă Are vin de dat din cană Vinde celor ce acasă Nu au vin, deci vin la... nană Vinde vin pus în ulcioare Însă uite cum stă treaba... Numai vin, fără mâncare? Nu mai vin că vin degeaba... Vinde şi vin de surcele E un chin să-l bei, da... lasă Mă închin, revin la cele Ce vând vin ca vin de masă... Are-n beci, da-n veci nu scoate Vin de leac, aceeaşi nană Dar nu-l vinde că socoate Că e vin de pus la rană... Vezi ce ne vinde vecine? Vinde vin, de vină-i cine?...

Gheorghe Gurău Delegaţie

Din Cotnari, cu mare chin, S-a întors acasă. Se dusese după vin Şi-a adus o... „Grasă”.

Marius Coge


RIDENTEM DICERE VERUM ! Valeriu CERCEL - Hamilton (Canada)

CoastaluiAdam Când ai fǎcut, Doamne, femeia, Ţi-a trebuit un pic de os, Ca-n jurul lui, având, Tu, cheia, Să pui ce-n rai e mai frumos,

Dar pentru o aşa minune, Ai vrut ca osul cu pricina De la Adam să-l iei, anume, Ca-ntr-amândoi sǎ-Ţi vezi lumina,

Şi-atunci, ca Tată înţelept, Cum nu le faci întâmplǎtor, Ai socotit că ar fi drept Sǎ nu iei os de la picior,

Cǎ se putea cumva ca Eva, Prima femeie, cea dintâi, Trăgându-şi pe vecie seva, Pe-Adam să-l ţină sub călcâi,

Iar de la cap, feri-ne-ar sfinţii! Os n-ai luat, ca nu cumva Sǎ-nceapǎ dupǎ ziua nunţii Pe bietu-Adam a-l domina,

Aşa cǎ ai gǎsit cǎ-i bine, De la mijloc sǎ-l iei, ca ea, Egalǎ cu Adam sǎ fie Pe-acest Pǎmânt de-a pururea,

Şi de sub braţ (sǎ luǎm aminte!) Oricând sǎ fie protejatǎ, De lângǎ inima-i fierbinte, Fidel iubitǎ şi-adoratǎ. ……………………………. Trecut-au ani, şi-a fost sǎ fie Un înţelept, şi el, tot om, Ce-a demonstrat, cu…gǎlǎgie, Cǎ noi Am fi Picaţi Din pom (!?)…

C-o fi aşa, dracu’ mai ştie (!) Dar sînt Adami cu pumnul tare, Care, cu multǎ bǎrbǎţie, Îşi calcǎ Evele-n picioare,

Şi nu e o coincidenţǎ, Doar de privim ce facem noi, Apare-aceastǎ diferenţǎ, Între divin… Şi maimuţoi !

Pocăinţă Ajungând ca şi-un proscris, (Cǎ de asta eu sunt bun) Fraţilor, azi m-am decis: Pe şpriţ gura n-o mai pun, Cǎ satana m-a tentat Cu un şpriţuleţ de vin, De fǎcui mereu pǎcat, Sǎ mǎ ierte Ǎl divin(!) Vorbe rele mi-au ieşit, Iar prestigiul meu, se pare, La un colţ a fost ştirbit, De la prea multe pahare; Chiar şi popa m-a luat Pe departe,-un pic, la rost, Auzise el prin sat Cǎ beau şpriţuri şi în post, Aşa cǎ, nu fiţi miraţi Când mǎ prinde noaptea-n sat, Sǎ mǎ tai şi sǎ mǎ baţi, Eu, cu şpriţu-am terminat, De aceea iar vǎ spun, Ca umil şi bun creştin, Cât oi fi n-am sǎ mai pun, Nici un strop de apǎ-n vin!

Geneză (criticilor)

Când El fǎcu aceastǎ lume, Singur, încet, s-a strǎduit Şi cu divinǎ-nţelepciune S-a arǎtat cǎ-i mulţumit, Astfel, fǎcând un pic luminǎ, Pǎmânt şi apǎ a creat, Un Soare şi o Lunǎ plinǎ… Privind, El mult s-a minunat Şi bucuros vǎzu cǎ-i bine… Apoi, Pǎmântul l-a umplut Cu flori, copaci, pǎsǎri, jivine Şi-a fost din nou satisfǎcut, Dar înţeleptul nostru Tatǎ Lǎsǎ pe om mai pe la coadǎ, ...Toatǎ lucrarea ce-a fǎcut, De critici s-a temut!

„Să furi idei de la o singură persoană se numeşte plagiat.

Să furi de la mai multe, se numeşte cercetare.”

Wilson Mizner


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ina Simona CÎRLAN - Veneția (Italia)

SMOCULDESCÂNTATScurt tratat de pupilologie

Ale vieţii valuri mă împing graţios, dis-de-dimineaţă, pe scara unui tren personal. Bizuindu-mă pe unduire mă ajut şi de coate aşa încât, depăşesc graţios patru damingene, şase saci de cartofi başca treizeci de oameni care ţin morţiş să rămână în posesia lor.

Împingerea aceasta scapă de sub control astfel că mă trezesc purtată, salvator, pe o bucăţică de banchetă. N-apuc să fiu politicoasă cu îngeraşul plasator că, următoarea creastă de val are cocoţată pe muchie, o matahală înflorată de la batic şi până la şosetele supraelastice marca „Barbi”. După ce-şi termină de aşezat vârtejul de fuste, îmi dă de ştire că ochelarii mei de soare aşezaţi cam strâmb pe fizicu-mi plăpând la o oră aşa de matinală i-au atras atenţia. - Hai să-ţi ghâcesc, frumoaso! Hai să-ţi spun cine tăiubăşte, cine tădorăşte... Da’ ce sufli aşa greu? Nihăi că te-ai deochet! Pune zăce mii să te descânt că mori dacă a fost întors de trei ori dă la ţâţă! Gândul că aceasta îmi va fi ultima imagine pe retină nu mă încântă teribil. Hotărâsc să nu scot vreun sunet şi-mi aşez ochelarii mai aproape de rădăcina sprâncenelor. - Ce? N-auzi, de eşti mută aşa? Dă-ţi carcaleţii aia jos dă pe nas că eu ghâcesc în pupila ochiului şi să-ţi spun câte mai ai dă trăit, dă chinuit! - ... - Haoleu! Eşti şi mută, eşti şi surdă! Aracan de bafta ta! Ei, lasă că-ţi ghâcesc p’în carcaleţi, că se vede şi pân’ părete câte farmece ai pă naşterea mata. Ţi-i făcut de urât cu legătoare de la un mort putrezit, vermuit, ţ-o fost pusă-ntr-o zamă opărită... Adă-ţi aminte la cine ai băut o cafe, un suc ceva, că acela te vrea legată la limbă şi sub limbă. Toată lumea din vagon se strânge buluc la uşa compartimentului să mă vadă cât mi-s de legată şi la limbă şi sub limbă. Simt că ochii mi s-au lipit de partea interioară a carcaleţilor şi în mod clar, asta o ajută pe telepată să citească din mine ca din Sandra Brown.

- Partea mata e un bărbat blond cu ochii albaştri care te iubăşte, da-i tare chinuit şi veştejit că s-au luat făcăturile şi pe el. El mai are o muiere care-mparte aştărnutu’ cu ea şi, asta muiere îi dă să bea stropitură dă iepuroi în călduri, să se ţână dă ea ca iepuroiu’ şi să te lase pe mata. De asta-ţi cade părul şi ai să cheleşti păste tot! Şi te lasă pă marginea drumului că dihoroaica îţi vrea şi casa matale... nici perna nu ţ-o lasă, ascultă ce-ți spun!

Vădit încurcată de gestul reflex prin care pupilele mele şi-au schimbat locurile prin încrucişare, înfoiata înflorată, lasă un strop de linişte să se prelingă strategic între noi.

Aş putea să jur că l-am auzit oftând pe mecanicul închis în locomotivă. Femeile de pe culoar au mâna pusă compătimitor la gură.

Revine în forţă, în timp ce, eu nu reuşesc să-mi aduc aminte măcar, dacă soţul meu e blond sau brunet!

- Pui la mandea milionul şi-ţi fac o fiertură din maţe de mormoloci de rămâne ciorditoarea ca o broască râioasă şi lu’ bărbată-tu a să-i iasă ochii ca la melci când te-a vedea. N-a să ştie niciodată ce l-a pleznit, a să te iubască ca pe Halba ca Zăpada...

- ... - Nu vrai, ha? Dă inelu’, dă lănţucu’ dă ceva că eu

cobor acu’ şi rămâi aşa hameţită ca o oaie tunsă! Tot nu vrai? Pfui! Şi urâtă şi zgârcită, şi fărmăcată! Haidilea dă soarta ta!

Cu o mişcare a mâinii împrăştie lehamitea ce a cuprins-o, în tot compartimentul.

Trenul opreşte, telepata coboară iar eu răsuflu uşurată. Memoria îmi revine, portretul cu tuşe ciocolatii al soţului e recuperat... Uff!

- Domniţă! Trebuia să-i fi dat măcar zece mii, asta-i Maria, n-o ştiţi? Ghiceşte ca o şerpoaică toate celea! Să nu vă blesteme, ferească Dumnezeu! îndrăzneşte o femeie care a asistat tăcută la cenaclul de pupilologie.

Da’ de fapt... continuă ea, adunând cu mâna o mingiuţă din lehamitea Mariei, omul îşi mai face şi singur soarta.

Mie, mi-o luat mana de la vacă cineva. Acu’ vin de la o cumătră mi-o făcut un leac. Am să-ţi dau şi mata, cică... leacul dacă-i împărţit între două vaci are mai multă folosinţă.

Uite, un smoc descântat din coada Joianei. Îl iei, îl pui să ardă în camera unde dormi. Stai în

fumul cela să-ţi intre binişor pe nări şi-n timpul asta îţi faci de lucru cu-o flanea, tragi de ea să se deşire fir cu fir şi zici:

„Cum s-a deşira flaneaua, Aşa să se deşire de la mine Farmecele şi boala!” Asta şapte seri la rând, una după alta. Înţelegi?

Dau din cap că da, în timp ce mintea-mi sprinţară calculează că aş fi ieşit mai ieftin cu opăreala de mormoloci.

- Ai! era să uit! Dimineaţa, nu ieşi din casă până nu stucheşti pe-un deget, întingi în cenuşa de la smoc, îţi faci un benghi în frunte şi zici:

„La Scaraoschi nu te-ai uita, Nici la mine să nu se uite nimenea!”


Îi mulţumesc femeii şi cobor experimentând cu exactitate acea ameţeală de oaie tunsă pe care Maria a anticipat-o cu atâta precizie.

Fum, flanele, benghiuri, smocuri, Scaraoschi... Pfui! Ce dimineaţă lungă!

Şi soarele ăsta timid ca o văcuţă scoasă pentru prima oară la cireadă...

NATOUL,PLATFORMAŞISOFICA

Temperaturile ucigătoare de afară umplu până la refuz terasele crâşmelor de cartier. Moleşiţi, muşterii sorb cu încetineală din halbele brobonite de sudoare. La masa ocupată de Lică şi Nae discuţiile par animate. Nae: Ei, ţi-am spus? Am sau nu dreptate? Când ţi-oi spune eu un lucru ăla e! Lică: Ce-i, dom’le? A întors Hezbollahul armele? Au intrat americanii? Nae: Nato, Lică, Na-to! Ţi-am zis că nu-i bine să intrăm în el? Recunoaşte că ţi-am zis... Lică: Păi, mi-ai... Nae: Bre, eu când spun un lucru ăla e. Literă de lege! Geta ştie, dacă-i zic: strînge femeie rufele că vine ploaie, gata! le-a şi strîns. L.: Lasă-le încolo de rufe, zi-i cu Nato! N.: Ne-a atacat, Lică, ne-a atacat! L.: Nu mă-nebuni! Ne-a atacat Natoul? N.: N-are cum. Cu ei suntem strategici, cum s-ar zice. L.: Păi ş-atunci? N.: Iranienii, frate, iranienii. Au pus focul pe noi. L.: Nu mai spune... Unde, dom’le? Pe uscat? N.: Ţi-ai găsit! Să vină aşa pieptiş le-am arăta noi! Ne-au luat platformele petroliere ale ţării, frate, ne lovesc la resurse, ce-s proşti? L.: Nu-s proşti, dom’le.. Şi... aveam multe... platforme de astea? N: Nţă. Una. L.: Tii! Ce lume, dom’le, ce lume! Să-i iei omului şi singura firmitură de la gură... N.: Păi ce, Lică? Crezi că toată lumea e ca noi? Ca noi care dăm şi cămaşa dacă ţi-o cere cine ţi-o cere, când o cere şi pe-urmă? Umbli în dosul gol să te arate Europa cu deş’tul ca sărăntoc ce eşti? Umbli! Caaare eşti că i-ai dat-o ăluia din Europa, care Europa de unde are dacă nu de la noi? Care noi am stat să fim loviţi în strămoşi şi-n glie ca să-şi facă ei autostrăzi şi noi am rămas cu hîrtoape, care hîrtoape, nu ne lasă să intrăm în Europa. Păi de unde le avem, te-ntreb, dacă nu de la ei? L.: De la ei, clar! Hmm... şi totuşi, zic şi eu, ca prostu’ vorba aia: dacă ne facem că n-am băgat de seamă? Dă-o încolo de platformă, ori cu una ori fără una, tot aia! Război ne mai trebuie nouă acu’? N.: Ce vorbă-i asta, măi Lică? Războiul e o chestie de onoare, nici de asta nu mai avem? Uite, să te fac să-nţelegi! Nevastă-ta! L.: Aoleu! E-n uşă? N.: Nu, mă, e-n exemplu! Dacă ţi-ar sechestra careva nevasta. Ce-ai face? L.: Păăăi... ştiu şi eu?

N.: Cum nu ştii? E nevasta ta în joc, nu? L.: E?!? N.: E nevasta ta, se cheamă că e onoarea ta în joc, nu? L.: Mai întrebi? N.: Vezi? Şi? Nu te duci să o iei înapoi? Să-ţi speli onoarea cu sânge dacă e nevoie... L.: Nu, fără sânge, Năică, mă ia cu leşin de la stomac. N.: Aşa vine vorba, violatorii se sperie dacă te vede hotărât. L.: Zici? Mai bine chem poliţia. N.: Brava! Ne-am apropiat. Care e poliţia în cazul nostru? L.: Păi, ăştia de la circa din gară, că-s mai aproape... N.: Dă-o, frate-n ciorilor de gară, în cazul nostru trebuie să vie Natoul fără ca măcar să-i chemăm. L.: Crezi?!? N.: Păi, dacă nu crezi de ce ai intrat, dom’le, în Nato? L.: Păi ce? Numai eu? Tu n-ai intrat? N.: Peste voinţa mea, nu te supăra! Asta spune ceva, nu? Căci una e să intri undeva ca o oaie şi alta e să intri ca un măgar, bunăoară. L.: Adică, mă faci măgar? N.: Ba, s-avem pardon, eu sunt mă... hmm... adică... hmm... ştii ce, începi să mă ameţeşti, îmi pierd firul. L.: Da’ ce-am făcut, dom’le? N:: Pricepi greu care greu nu-i aşa uşor... cum s-ar zice ca să nu te jignesc. Măcar acu’ ai înţeles de ce-s pornit? L.: Lasă, dom’le, că exagerezi. Păi dacă nu-l chemi, de unde să ştie bietul Nato că Sofica mea e sechestrată? Poţi să zici? N.: Păi ce, platforma aia e cât Sofica ta ca să nu ştie? L.: Mie de platformă îmi arde acum? Să-i dea drumul oficial lui nevastă-mea că dacă scapă singură cât stau eu aici, la bere, m-am nenorocit! (Nae se ridică furibund, gata să-l agaţe pe Lică de gulerul cămăşii. Se opreşte în ultima clipă, îşi pocneşte palmele, răţoindu-se ameninţător) Nae: Lică eşti un idiot! Dacă aş fi guvern acum ţi-aş da două perechi de palme şi te-aş băga la puşcărie. (iese aruncând o ultimă privire dispreţuitoare la adresa prietenului buimăcit) Lică: (reacţionează abia după ce uşa se închide în spatele lui Nae) Măăăi... comunistule, care eşti! Nţă-nţă-nţă... ce ţi-e şi cu politica asta, dom’le, poţi să-nebuneşti. Săracul, Nae! (formează febril un număr de telefon) Sofico eşti acasă? Eşti bine? Şi copiii? Nu, nu s-a întâmplat nimic dar ... auzi, să nu dai drumul la nimeni la uşă până vin eu! (mormăind de unul singur, apoi). S-a întors lumea cu fundu-n sus, dom’le, numa’ buclucuri peste tot!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Violeta URDĂ - CUTUREANU - Bacău

MITULSOACREI Evlampie Zărghitu, zis Glaucom, era filosof prin vocaţie, cu şcoala vieţii făcută la fără frecvenţă, gropar de succes şi văduv cu normă întreagă. În ceea ce priveşte bogăţia lui interioară, aceasta o egala cel puţin pe cea materială, căci răposata îi lăsase o nepreţuită comoară: pe mă-sa... Închipuiţi-vă numai o babuşcă mărunţică, dar cu gura mare,

mânuind nunchakul mai abil decât paleta de muşte, maestră în arta eschivei şi în arta preparării colivei deopotrivă şi veţi avea o palidă imagine a combativei soacre, Caterinca Zen pe numele său mic, nume de care se făcea vinovată moaşă-sa, cu talentul ei de patinatoare cu tot. Datorită apetitului ei pentru o anumită licoare de alambic, de esenţă tare, ginerele îi adăugase şi pseudonimul „floare de prun”, aceasta ilustrând, de altfel, blazonul distinsei dinastii a trăgătorilor de elită din care provenea, toţi strămoşii ei trăgând la măsea fără greş. Când ursitoarea (beată, desigur) i-a prezis la naştere lui Evlampie „viaţă fără tristeţe şi veselie fără de moarte”, nu luase în calcul probabilitatea intersectării destinului său cu cel al soacrei, căreia, pare-se, i se urzise tinereţe plină de viaţă şi bătrâneţe fără de moarte... Aşadar, ducându-şi traiul cu stoicism alături de Caterinca, alintată „floare de prun”, Evlampie exersa zi de zi împăcarea cu soarta, detaşarea de cele lumeşti şi seninătatea în faţa morţii. În calitate de „pui de bogdaproste” (sintagmă din repertoriul de vorbe laudative ale soacrei, demne de o înfruntare K1), adică locuitor de pomană care „face degeaba umbră pământului”, ginerică se îndeletnicea cu meditaţia sau, ca un corolar al ei, cu vorbitul de unul singur. Monoloagele lui începeau adesea cu „vezi bine, Glaucoame...” şi se încheiau cu câte o pildă despre mama ei de viaţă, ori cu o vorbă de duh, chintesenţă a deşertăciunii deşertăciunilor, care te ducea cu gândul la acea specialitate turcească preparată moldoveneşte, cu perje... Câteodată, prin pâcla minţii, gândurile i se înghesuiau ca samuraii într-un lan de orez. În tabăra duşmană, dintr-un alt lan, pândeau cu străluciri de oţel nişte ochi mijiţi a răzbunare. Din negura vremurilor pline de ură şi mânie, răzbăteau şuierat de săbii şi strigăte de luptă. În adierea vântului, o sămânţă de ceartă plutea etern peste lanurile foşnitoare. Cu zăngănit de arme părea că se încrucişau şi andrelele în duelul mâinilor dibace ale Caterincăi. - Şşt! Împleteşte în gând! izbucni dintr-odată Evlampie, întrerupt din contemplarea vieţii legate de picioare cu sfoară de cânepă, cu puzderie de noduri...

De obicei băiat fin, de la stână, era evident că de astă dată o cam făcuse de oaie. Să-i sugerezi, darămite să-i mai ceri unei soacre să facă linişte, era o aberaţie logică. Netulburată, cu o căutătură de fiinţă net superioară, Caterinca i-o trânti: - De ce nu suntem singuri în univers?... Graţie înfruntărilor repetate, până şi tăişul minţii se toceşte. Cu adevărat, însă, cea mai bună formă de apărare e atacul. Carevasăzică, mitul neplatonician al soacrei se cerea spart asemeni ţiglelor, cu maximă concentrare. Evlampie cel stoic devenise cinic şi visa deja un priveghi romantic, la lumina lumânărilor. Cu un aer marţial, filosoful nostru îşi scuipă în palme, îşi luă destinul în mâini şi se pregăti să devină una cu cazmaua. „Vezi bine, Glaucoame, că gingaşa-floare-de-prun merită un loc de veci pe măsură”. Dar, vai, să faci din moarte scopul vieţii înseamnă să transformi piatra filosofală în piatră tombală şi asta n-ar fi înţelept! Ehei, din bezna gropii ai altă perspectivă asupra realităţii. Şi dacă ai mai sorbit şi o stacană cu rachiu de orez, închipuirea capătă consistenţă şi voce de tunet: - „Fiule, aceasta e soacra ta; maică, acesta e ginerele tău. De ce vă prigoniţi?!... ” O simplă frază, deloc izbitoare prin logica ei; suficient însă, ca lanurile de orez să se culce în lături şi din ele să se ivească fluierând o mândreţe de samurai, cu sabia la brâu şi cu desaga pe umăr. Totul, într-o lumină chioară pentru alţii, dar orbitoare pentru Glaucom. Acesta îngheţă cu cazmaua în aer, Caterinca împietri şi ea cu împletitul în poală, amuţind pentru scurt timp, egal cu veşnicia. Amândoi, soacră şi ginere, trosniţi parcă în moalele capului de spiritul armoniei, se lăsară pradă liniştii cosmice. Viziunea la unison a acelui luptător senin, armonizat cu universul, le schimbă radical vieţile. Ea, care deunăzi ar fi cotrobăit cu proverbiala discreţie în bocceaua cu pricina (cu pricină de gâlceavă, fireşte), acum şi-ar fi turnat cenuşă în cap. El, care până nu demult, era mai dispus să facă bungee-jumping cu elasticul de la nădragi decât să dea în vileag conţinutul traistei, o deşerta acum dinaintea duşmanului său de moarte, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic de ascuns, mai ceva ca la o şedinţă de hipnoză. Domnea o pace ca-n ziua dinaintea zilei de apoi. Doar fâşâitul kimonoului şi călcătura hotărâtă a samuraiului slujind onoarea le mai bătătorea auzul. O privire de catifea uzată mângâie creştetul lui Evlampie. - Hai să-ţi fac o colivă, maică. Una după sufletul tău, cu multe bomboane... Samuraiul tresări. - O luăm de la capăt?!... Cu kimonoul şifonat şi traista goală, nemaiputând îndura faldurile grele ale ruşinii, războinicul tristei figuri dispăru în lanul de orez, pentru un scurt şi definitiv harakiri.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Madeleine DAVIDSHON - Haifa (Israel)

DIVORŢ

Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când aud de un divorţ mă înspăimânt. Mă întreb atunci, oare cât de serioase pot fi motivele care duc la ruperea unei legături bazate pe dragoste şi încredere, la desfacerea unei căsnicii cu vechime, copii ce vor rămâne marcaţi pe viaţă. Probabil, de vină

este educaţia mea conservatoare şi ideile învechite, căci în zilele noastre divorţul, e cel mai banal lucru cu putinţă, ba chiar la modă.

Desigur şi în căsnicia mea, ca şi în oricare alta, au existat certuri. Cu timpul m-am lămurit, că de fapt, motivele cele mai mici dau naştere la certurile cele mai mari. Câteva exemple, în sprijinul spuselor mele, pot aduce pe loc.

El: - De ce ai consumat toată apa caldă din boiler, fără să te gândeşti şi la celălalt? Poate că şi eu doresc să fac un duş după o zi de muncă.

Ea: - N-ai decât să apeşi pe buton. Apa se încălzeşte într-un minut.

El: - Aprinde-l tu! Tu eşti aceea care ai folosit-o fără să-ţi pese de altul.

Ea: - Eu nu-l aprind, sunt deja în pat. Dacă îţi trebuie, aprinde-l, dacă nu, nu. O astfel de discuţie poate dura la nesfârşit.

Doriţi poate un alt exemplu? Vă servesc cu plăcere. Ea: - Copilul are astăzi oră la stomatolog.

El: - Eu l-am dus săptămâna trecută, acum e rândul tău.

Ea: - Bine, dar eu lucrez astăzi după amiază! El: - Ei şi? I-aţi zi liberă. Nici n-ai idee ce

scandal a putut face băiatul tău în cabinetul medical. Toată policlinica s-a adunat acolo să-l vadă.

Ea: - Ce înseamnă băiatul meu? Al tău nu-i ? S-a temut copilul asta-i tot. Dacă nu vrei, nu trebuie să-l duci. Lasă-l să sufere că doar nu-ţi pasă. Ştii ceva? Poate chiar nu-i copilul tău.

El: - Tot ce se poate. Tu ştii cel mai bine. Mai doriţi exemple? Am la îndemână fără de

număr. Le pot scoate la comandă, exact la fel ca un scamator scoate panglici din pălărie. Dar oare acestea

pot fi motive întemeiate de divorţ? Într-una din zile, după ce ne-am certat eu şi soţul meu ca doi cocoşi înfuriaţi gata de luptă, am hotărât aproape instantaneu: „Ce-ar fi să divorţăm?”

De fapt am vorbit amândoi odată. În fiecare zi auzi de câte cineva că divorţează. În felul acesta vom fi şi noi moderni. Mai bine separaţi, decât să ne înveninăm unul celuilalt timpul cât ne-a mai rămas de trăit. Zis şi făcut! Într-o lună divorţul era pronunţat. Când părţile sunt de acord, treaba se face imediat, fără nici-o greutate. Trebuie să mărturisesc, la început nu mi-a fost deloc uşor şi nu mă simţeam cu nimic mai fericită. Casa a devenit dintr-odată prea mare, patul prea lat, liniştea asurzitoare. Mă străduiam să mă conving că de vină este numai puterea obişnuinţei. Încercam să-mi readuc în memorie toate certurile şi nemulţumirile, dar tot nu eram pe deplin convinsă că divorţul fusese cea mai bună soluţie. Aşa astăzi, aşa mâine, o zi, două, o lună, când nu ai încotro începi să te adaptezi. Serviciul, prietenii, câte un spectacol, îmi umpleau timpul, încât nici n-am sesizat când a trecut anul. Într-o zi m-am trezit cu ex-soţul meu la uşă. Îmi cunoştea programul, astfel că nu i-a fost greu să mă găsească acasă.

- Ce doreşti? Am întrebat surprinsă. - Nu mă inviţi la o cafea? mi s-a adresat

surâzător, ignorându-mi întrebarea. - Desigur! am răspuns eu şi l-am invitat să

intre. De îndată ce s-a văzut în casă, a început să arunce priviri cercetătoare jur împrejur.

- Văd că ai făcut unele schimbări, a remarcat el şi după voce, nu mi-am putut da seama dacă e o simplă constatare sau poate e supărat că nu l-am consultat.

- Da! am spus eu cu jumătate de gură. Totdeauna mi-am dorit să modific ceva. Îmi plac schimbările, alungă plictisul. - Ai dreptate, a convenit. Îmi place! Şi… ce mai faci, cum te descurci? Nu ştiu de ce, dar întrebările lui mi s-au părut tendenţioase. Parcă simţeam că ascund o capcană.

- Păi, ce să spun ? E în ordine, am răspuns cu voce şovăitoare.

Un zâmbet subţire i-a înflorit pe buze, când m-a întrebat cu nevinovăţie.


- Şi cum e cu rufele după ce le scoţi din maşina de spălat?

Imediat am resimţit în picioare, cârceii care mă prindeau, ori de câte ori mă ridicam pe vârfuri, ca să atârn rufele la uscat. Frânghiile erau înalte şi aceasta era întotdeauna atribuţia soţului meu.

- Dar cafeaua, cine o pregăteşte dimineaţă? a continuat viclean seria întrebărilor. Şi aici trebuie să recunosc, specialitatea lui de a face cafeaua, de a o doza exact pe gustul meu, era neîntrecută. Încă una din atribuţiile lui în căsnicie. Eu, de câte ori eram nevoită să mi-o prepar singură, îi resimţeam lipsa. N-am apucat însă ca să-i răspund, când a venit cea de a treia întrebare, de data aceasta o adevărată lovitură sub centură. Era de-a dreptul candid, când mi-a azvârlit în treacăt.

- Te descurci cu hârtiile, chitanţele de plată, scrisorile şi în general cu aranjarea lor în sertare sau dulap? Acum, era absolut convins că m-a dat gata.

Am revăzut în minte plicurile sortate în ordine cu tot felul de chitanţe, etichetate aşa cum le sorta el. Lumina, apa, gazul, electricitatea etc... Am retrăit panica primelor zile de după divorţ, când trebuia să caut câte una din hârtii, să le scot pe toate şi apoi să le pun la loc, lucru pentru care consumam o mulţime de timp şi de nervi. Până la despărţire cred că nici măcar nu eram conştientă de existenţa lor în casă. Eu sunt împrăştiată şi dezordonată din naştere, dar el mă numea drăguţ, „o visătoare”. (Avea ca tot omul şi părţi bune!) Am suferit încercând să mă reeduc, dar era tare greu, aproape imposibil, recunosc cinstit, lui însă, i-am răspuns numai cu un oftat. Atunci a râs sardonic şi a repetat întrebarea.

- Te-ai descurcat? Mi-am plecat ochii simţindu-mă puţin vinovată.

- Nu prea, ştii bine că super ordinea nu face parte din firea mea.

- Şi totuşi ce-ai făcut? De data aceasta, părea puţin îngrijorat.

- M-am remăritat! - Ce-ai făcut? a strigat el, de parcă aş fi omorât

pe cineva. A rămas apoi nemişcat şi o roşeaţă violentă i s-a urcat de pe gât pe faţă, i-a acoperit fruntea. A vrut să adauge ceva, dar s-a abţinut. Când şi-a revenit din surpriză, mi s-a adresat cu glas muşcător.

- Constat că nu ţi-am lipsit prea mult! - Ba dimpotrivă, am ripostat. Eu sunt cea care

pot afirma cu tărie că nu ţi-am lipsit şi că te-ai descurcat foarte bine chiar şi fără mine. Tu, în schimb, mi-ai lipsit atât de tare încât am fost nevoită să mă remărit.

- Interesant punct de vedere. Deci eu sunt vinovatul!

- Tu!... Poate tu?... Ba tu!...Ba tu!... Eu?

Ce-a urmat cred că vă imaginaţi... Dar oricum mai putem divorţa a doua oară.

Totuşi, ah, totuşi, mânia lui mi-a făcut o plăcere deosebită. Dar numai pentru asta merita divorţul? Şi atunci i-am spus zâmbind: Vrei să reluăm ultima întrebare, aia cu ce-am făcut după ce ne-am despărţit?

- Hmmm, nu cred că mai sunt curios… - Totuşi… - Bine fie… Atunci, ce-ai făcut!?

- Te-am aşteptat să vii. Exact ca acum! Şi i-am sărit de gât, fiindcă nu ştiu dacă dumneavoastră aţi constatat, dar… întotdeauna femeile au iniţiativa…

„Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.”

Octavian Paler

„Nebunia este considerată unmotiv suficientpentrudivorţ,dar în același timp este caleaceamaiscurtăsprecăsătorie.”

Mizner


RIDENTEM DICERE VERUM ! Eugen DEUTSCH - Iași

PREDOSLOVIE (după Păstorel Teodoreanu) Vom încerca prin cronica pe care Ne-am învoit s-o publicăm lunar, Umor de orice fel, dar plin de har Având destul piper şi multă sare.

Academia şi-a luat drept far Pe Păstorel deci, plină de vigoare, Încearcă să obţin-o consacrare Spre-a deveni acum, şi-n Iaşi, un star.

Şi de înfăţişez ca predoslov O parodie-n tonuri către mov E pentru-a trece printr-o nouă poartă

Şi-a demonstra prin tonu-i optimist Că şi umorul are loc în artă Chiar de-i lansat de un… epigramist.

SONETUL SPIRITELOR SEDUCĂTOARE Spiritele sunt sentimentale, Stranii sarabande senzuale, Sobre sanctuare sepulcrale, Stihuri suple, supranaturale... Spiritele-s spectre speciale, Săltăreţe salbe siderale, Somptuoase străluciri spirale, Stele strânse-n sexy saturnale... Spiritu-i spumoasă simfonie, Serenadă, stanţă, sindrofie, Saltimbanc subtil, scamatorie... Spiritu-i savantă strategie, Scrimă, scut, săgeată, semeţie, Sport, subtilitate sau... stafie!

RONDELUL PĂCĂLELII C-o păcăleală, mai ales de-i bună, Duci unde vrei pe-oricare tip năuc: Îl faci să-ţi cumpere-un sejur pe lună Dat la pachet cu… Hanul lui Manuc. Ţinând un vag discurs, sus pe-o tribună, În Bucureşti, la fel ca-ntr-un sătuc, C-o păcăleală, mai ales de-i bună, Duci unde vrei pe-oricare tip năuc. Dar chiar de cânţi pe potrivita strună Şi-ţi şlefuieşti atent oricare truc Să te fereşti cu grijă de furtună Căci poţi s-ajungi prea iute în… bucluc C-o păcăleală, mai ales de-i bună!

MERIDIANUL… MERIDIANUL ce încinge Terra

Ecouri lungi stârneşte peste zări,

Râzând când încălzeşte atmosfera,

Iubind, când trece peste depărtări,

Doinind dintr-un caval imaginar,

Iţind comori din suflete şi gânduri,

Având în inimi şi un dram de har,

Nutrind să prindă, în abile rânduri,

Universalul spirit ROMÂNESC

Lucid, şi… CULTURAL, firesc!

EVOLUÂND LA PARALELE… INEGALE

Spre-a străbate paralélele Lumii - şi meridianele - Ieri erau doar caravelele Sau, mai rar, chiar… caravanele. Te ghidau cândva doar stelele, Când s-au inventat ocheanele, Spre-a străbate paralélele Lumii… şi meridianele. Azi, revistele sfidează relele, Folosind aeroplanele, Când parálele (proptelele!) Nu-ţi lipsesc, şi-nfrunţi şicanele… Spre-a străbate paralélele.

PRESTAŢIA BERBECULUI

Şi-adună trupa, cu elan, BERBECUL Sunând din… corn de 7 ori, contând Că toţi îl vor urma, oricum, oricând Chiar dacă-n faţă-ar aştepta înecul… Deci vin cu mic, cu mare, alergând, Căci nu concep că i-ar pândi eşecul Şi îşi vor încasa pe dată cecul Emis de un oier ieşit din rând… Dar, vine criza, după cum se ştie Şi turma îşi cam pierde din osânză De spaima zilei care va să vie; Deci hotărârea tuturor se moaie Ştiind că de n-or face nici o brânză Toţi o vor face mai curând… de oaie!!

„Dacă nu ţi-am adus nici o fericire, îţi las prin despărţire o ofrandă

a eliberării.” Rabindranath Tagore


RIDENTEM DICERE VERUM !

GLORIAMETINMEMORIAM

Epigramistul Îl vezi mereu scriind de zor Ca inspirat de-un duh ocult… El are-umor la purtător, Dar în depozit… şi mai mult!

După modelul Schengen N-am să-mi fac eu zidul Chinei Dar cum totul are-o miză, Libertate vreau vecinei, Iar vecinului cer viză!

Educaţie temeinică De mic ai lui l-au îndrumat, Nu l-au lăsat să-njure, L-au pregătit, l-au educat, Să ştie cum să fure!

Progenitura Să n-o certaţi văzând cum se îndeasă În faţă, fără nici un rost: Ea are-o educaţie aleasă… Prost!

Bărbaţii Ai casei stâlpi şi curajoşi, Îi ştim aşa de mii de ani. Se dau adesea bravi cocoşi Şi pică-apoi de mari fazani

Florina Dinescu

Unui stăruitor A criticat un ceas jumate Pe cine, ce, nu am habar, Atâta le-a-ncurcat pe toate Că parcă-i critic literar.

Calomnie Mai zice câte-un păcătos, Că şefii luptă pentr-un os. Eroare! Adevăr zic vouă, Că osul ne rămâne nouă.

Rugă Sunt, Doamne, oaia rătăcită, Păcate strâns-am cu duiumul, Nu mă mai duce în ispită Fiindcă ştiu şi singur drumul.

Toamna pe drum Te-am văzut mai ieri, nevastă, În porumb c-un derbedeu! - Şi, ce-mi pasă mie de-asta!? Ce, era porumbul meu!?

Mintea O moştenire valoroasă Ce o alinţi şi o dezmierzi, Şi e atât de preţioasă, Că eşti tentat mereu s-o pierzi.

Mircea C. Dinescu - 1934-2009


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ananie GAGNIUC - Constanța

PLANTEMEDICINALE,ALTFELCULTIVATE…

TRAISTA CIOBANULUI - Diplomatul lui Becali. CIUBOŢICA CUCULUI - Prezervativul lui Ciomu. FLORILE MĂRULUI - Zădărnicie într-o pledoarie. CIOCUL BERZEI - Proeminenţă de sex masculin, care aduce copiii. CODIŢA ŞORICELULUI - Cablul de la mouse. OCHIUL BOULUI - Viitor vizor la poartă (nouă). OSUL IEPURELUI - Lauda bărbatului care se dă leu, tigru, ghepard sau leopard. ALBĂSTRELE, GĂLBENELE, VINETE - Feţele sărmanului român… MENTĂ - Plantă dementă, scoate din minţi... ideea de a „munci”, prin frecare. Înlocuitoare la ridiche. LUMÂNĂRICĂ - Feştilă mică, luminează la cap, dar nu deşteaptă. MĂRAR - Îndemn pentru intervenţiile lui Boc: mă, rar ! UNGURAŞ - Locuitor minoritar din „România mare”. LIMBA MIELULUI - Opusul vorbirii celui cu „He, he, pac, pac şi hahalero!” BUSUIOC - Dres pentru picioarele cu care vorbeşte şi scrie câte o blondă. AMĂREALĂ - Planta cu gust postelectoral. TERAPIE ALOPATĂ - Tratament naturist, până se ajunge la lopată, turist pe lumea cealaltă.

„AVANTAJELE”UNUIPENSIONAR

M-au părăsit până şi gândacii de bucătărie, că nu mai au ce mânca. Când duc gunoiul (resturi de coji seminţe, pungi goale de fulgi ovăz, rămăşiţe de la mucuri recondiţionate de ţigări), câte un câine se uită la mine şi-i citesc în ochi ce-ar vrea să-mi spună, vizavi de viaţa lui: „Vai de viaţa ta!” În ultimul timp, am avut darul beţiei, dar acum nu mai primesc nici măcar o bere în dar. Nu aprind instalaţia electrică din casă, nici lumânarea, pentru... cine ştie când (s-o facă!). Nu am gripă porcină, nici aviară, că n-am nici porci, nici păsări, mi-e frică doar de SIDA, la ce mi-a făcut guvernul. La moarte, am avantajul vieţii veşnice de după, iar guvernanţii, acela că nu trebuie să-mi mai dea pensia, contribuind astfel la bunăstarea poporului şi dorinţa de-a trăi bine. Vă zic adio şi să trăiţi! Bine ?

DORINŢEARZĂTOARE

Nu sunt cele din capitolul „Arză-te-ar focul!”, nici „S-ajungi în focul iadului!” Una din dorinţe ar fi chiar să prind peştişorul de aur. Dacă are măcar 2-300 de grame, nu-i mai spun alte trei dorinţe. Îl vând! Dar de ce nu s-ar prinde elefantul de aur? Ce altă dorinţe să-ţi mai pui? Cu o tonă de aur, îţi îndeplineşti aproape orice dorinţă. Evident, sunt „vreri” care frizează absurdul, ca să nu zic prostia. Auzi, să întinereşti cu 30 de ani! Sau să te trezeşti, peste noapte, prinţ, rege, împărat, preşedinte de stat! Unde te trezeşti? Cum spune popa, când vor măicuţele plată pentru servicii (cu vicii): „Vise maică, vise!” Iată câteva dorinţe arzătoare, din care vi se poate îndeplini doar una:

- Să cadă guvernul; - Să trăiţi bine; - Să nu aveţi probleme de sănătate; - Să prindeţi, în poziţia de „viu şi nevătămat”, anul 2069; - Toată lumea să trăiască, numai voi să nu muriţi; - Toată lumea să moară, să scape de voi; - Să fie cum a fost sau chiar mai rău.

Marjaţi pe ultima...


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai HAIVAS - Iași

Unei tinere modeste Se observă, nu-i mister, Domnișoara mult nu cere; Nu vrea Luna de pe cer, Doar mai multe luni de miere!

De ziua șefului meu Că șeful de poet mă știe, Doream prin asta să-l las paf Și i-am făcut o poezie… Dar a ieșit un epitaf

Actuala guvernare și taxele românilor Ar spune harnicul popor Că are scumpa Românie O guvernare „din topor” Ce „taie și în carne vie”!

Aleșii noștri și interesul personal Criza ne tot dă târcoale Și-o primim cum se cuvine: Noi cu buzunare goale, Ei, cu buzunare pline!

APRECIERE UMORISTICĂ Om rău, epigramistul nu-i, În semeni n-o să dea cu biciul, Dar e-un utopic dumnealui Crezând că-ndepărtează viciul!

CONSTATARE Lipsit în viaţă de tupeu Când eşti, nici viaţa nu te-alintă: Căci una e s-alergi mereu Şi alta-i ca s-ajungi la ţintă!

DESPRE OSPEŢIE O gazdă poate-oricând să facă Remarci privind pe nepoftiţi: Doar musafirii care pleacă Sunt permanent... bineveniţi!

UNOR PIERDE-VARĂ LĂUDĂROŞI Despre inşi ce, menta freacă, O idee nu-mi dă pace: Cum nimic nu ştiu a face Gata sunt... orice să facă!

PRECAUŢIE Afirm şi nu îmi este jenă Că-mi place cântul de sirenă, Dar nu mă las ademenit, Spre locuri unde-ajungi... falit!

PODOABĂ PREŢIOASĂ În a vieţii toamne Tânărul amant, Pentru multe doamne, E un... briliant.

NEDUMERIRE Prinde-n mintea mea să fiarbă O-ntrebare-n mod firesc: Dacă toţi îşi lasă barbă, Fraierii cu cioc... sporesc?

RONDELUL UNUI SCRIITOR

În biroul lui mereu Oboseala e stăpână, Muza nu vrea să rămână, Iar el scrie tot mai greu.

Zilnic, opera-şi amână, Dând rateu după rateu Şi-n biroul lui mereu Oboseala e stăpână.

Dar visând la o cadână, Printr-un inspirat puseu, Dobândind mai mult tupeu Scrie, şi-a intrat în mână,

În biroul lui mereu.

RONDELUL SEMNALULUI DE

ALARMĂ

Multe când la noi se sfarmă, Ne-ndreptăm spre un impas, Dacă, la moment nu-i tras Clar, semnalul de alarmă. Iar de stai mereu retras Ca soldatul în cazarmă, Mult când la noi se sfarmă, Ne-ndreptăm spre un impas. Cum avem ,,cartuşe”-n armă Poantelor să le dăm glas, Zi de zi şi ceas de ceas, Umoriştii să nu doarmă, Multe când la noi se sfarmă!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ioan HODAȘ - Vaslui

Mulţumirea electoratului N-am dat votul în zadar, (Se cunoaşte după şuncă). Ieri, regim alimentar Iar acum... regim de muncă.

Unui preot ales primar Cu părintele în frunte Vom avea victorii multe: Vor trăi ca-n „rai” toţi fiii Atât morţii cât şi viii.

Primari care se cucoşesc Admirându-şi crestele Cocoţaţi în primării Îşi înfoaie PeNeLe Visând la găinării.

Patrioţii de azi Cei ce cred în datul sorţii, Cei mai patrioţi, sunt morţii: Cât de bine ar-fi „afară” Nu pleacă din mama-ţară.

Sistemul educaţional românesc Ştie astăzi şi şcolarul Că sistemu-i reuşit, După cât de burduşit Are proful buzunarul.

Evoluţie În anii de-nceput când viaţa şi-a unit: El medic în „Interne”, ea asistentă mit. Acuma pe sfârşite, cu viaţa de tumult, Ea medic, de „Interne”, el asistent demult.

Răspundeţi-mi vă rog!

Căderile pe gânduri provoacă fracturi? Nivelul de trai urcă cu ascensorul? Cum în plină iarnă unii sărbătoresc un număr de primăveri? Împăcarea cu sufletul o face Instanţa de judecată? De cine le este dor celor cu „dorul lelii”? Câte degete are o mână de ajutor? Cum se pedepseşte bătaia pe umăr? Oamenii care tună şi fulgeră sunt fenomene atmosferice? Cascadele de râs sunt formate tot din ape? Unde poate fi găsită ţara nimănui? Dacă femeia este „eterna poveste” când este şi realitate?

RONDELUL CORUPŢILOR Să nu uite de pământ Toţi acei acoperiţi, Ce se simt ca favoriţi În a vieţii lor frământ. Cu minuni, minciuni, avânt, Pile, legi, rude, iubiţi, Să nu uite de pământ Toţi acei acoperiţi. Au degeaba jurământ Pentru drepturi şi hoţii. Toţi ajung într-un veşmânt, Unde nu se-nvârt hârtii. Să nu uite de pământ.

RONDELUL PĂTAŢILOR Peste tot găsim pătaţi, C-aşa-i omul înnăscut. Secolul deja-i vândut Cu sau fără vinovaţi. Locul plate-i cunoscut Pentru cei împricinaţi. Peste tot găsim pătaţi, C-aşa-i omul înnăscut. În Iran sunt amputaţi Cei cu astfel de trecut. La români deşi-s rebut, Mulţi ajung chiar deputaţi. Peste tot găsim pătaţi.

Părerea soţilor despre consoarte - Soaţa mea-i o libelulă. - Căprioară-i, zice Bulă. Cel de-al treilea bonom: Nici soţia mea nu-i om.

Răspunsul blondei dat unui curtezan Întrebată ce serveşte De-arată aşa de bine: Cocoşei cu multe creste De la fraierii ca tine.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Vasile LARCO - Iași

SINGURICĂ LA CULES DE FRAGI după George Coșbuc M-am speriat de-un șarpe, mamă Și am țipat cât am putut, Ca varga tremuram de teamă Când Gelu-a apărut. Veni așa ca din senin, Îți jur că nu l-am cunoscut!... Crezând că m-a-nțepat un spin, M-a întrebat: - Să te ajut? - O! Nu,… M-am speriat puțin De-un șarpe, ardă-l focul, Ce nu-și găsise locul Decât aici sub pin. - Dar, inima-ți tresaltă, Obrajii-s arzători, Las treburile baltă, N-o să te las să mori! ……………………… M-a prins de mijlocel Și negăsind vreo rană, Finuț cum este el, M-a sărutat sub geană.

SONET VLAHUȚIAN Dreptatea cu românul stă la masă Din timpurile vechi și neuitate, Plăcându-i mult gustoasele bucate, Când atmosfera este călduroasă. Mănâncă uneori pe săturate, Iar alteori și pentru alții lasă Din bunătăți, fiindcă ei îi pasă Ca-n jur să vadă suflete-mpăcate. Dar uneori e într-un colț retrasă, Având de înfruntat momente grele, Când de pe dealuri, munți ori din vâlcele Minciuna vine ca la ea acasă, Stă-n Parlament, adresa nu și-o schimbă, Fiind la politicieni pe limbă.

AVATAR POLITIC ROMÂNESC Guvernu-i în concediu vara, Se practică o grea uzanță; Căci toamna, iarna, primăvara, Se află numai în vacanță. ENTUZIASM MARIN Pe faleză, la agapă, Zise șeful înspre ziuă: Doamne, cât amar de apă Bună de „bătut în piuă”! POPOR DE PRIPAS Dorit-au cei cu păru-n vânt, Vecinii noștri, bată-i Sfântul, Să fim cu toate „la pământ” Și-acum ne cumpără pământul!

Mărinimia declarată a unui politician Sunt generos cu orișicine, Să fiu crezut fac semnul crucii, Vă dau și haina de pe mine... Iar noi i-am da urgent papucii!

Sportul, izvor de sănătate Că sportu-i bun, nu mă-ndoiesc, Îl recomand și la dușmani, Dar când la fotbal mă gândesc Observ că-i și izvor de bani!

Unui doctor veterinar Veterinarul, cum vă spun, În cocină m-a scos din fire, Căci se-adresa spre un grăsun: Să faci și cură de slăbire!

SFATUL UNOR AVUȚI Să nu lăsați din urmă treaba, Dinamici fiți, căci e păcat; Taman acum să stați degeaba Când sunt atâtea de ... furat!

RUGĂMINTE Adună-i, Doamne, știu că poți, Grămadă, la un loc pe hoți Și dă-le aur, bani, ce vrei Să se tot fure între ei

UNUI OPORTUNIST Când prileju-i iese-n cale, Urmărind mereu destinul, Omul şi prin vorbe goale Va-ncerca să-şi facă plinul!

Bietul roman ! Trăieşte greu, de azi pe mâine, Ce să mai spun, e inutil, Nu are bani decât de pâine... Şi pentru telefon mobil. Bilanţ Sunt de-acum - nimic de spus - „Mulţumit”. (În ghilimele) Văd şi eu un preţ redus: Cel al străduinţei mele!

Rondelul despărțirii De-acum eu nu te-oi mai vedea, Sunt trist cum nu am fost vreodată, În viața asta-mi zbuciumată Nu mai rămâne nici o stea. N-aș fi crezut, zău, niciodată, Să pot rosti în viața mea: De-acum eu nu te-oi mai vedea, Sunt trist cum nu am fost vreodată. Așa un suferind zicea, Cu inima înfrigurată Privind, ca printr-o feregea Fiola subvenționată… De-acum eu nu te-oi mai vedea!


RIDENTEM DICERE VERUM ! George ROCA - Sydney (Australia)

EXERCIȚIIDERĂSUCITLIMBA

VIII ÎN VII

De vii în vii cu viii Dacă vi-i dor de vii Învie cu cei vii Când vie-n vie vii. Şi tu să vii cu viii În vie tu să vii Cu viii şi neviii Atunci când tu re’nvii. Veniţi în vii cu viii Unde cu toţi-s vii În vie-nviind viii Vi-i dau mereu de vii. Să vi se spună-n vii Că doar viii sunt vii Reînvie şi neviii În vie când revii. Când viii învie în vie Şi tu vii să reînvii Înviind ca şi via Spre mine tu să vii.

CELE ȘAPTE MUZE

Cele șapte muze Cu priviri difuze Scriu să se amuze Versuri andaluze. Băieţii n-au scuze Când vor să acuze Fete fără bluze Că ar fi farfuze. Babele mofluze Fără dinţi şi buze Trag turte pe spuze Punându-şi ventuze. Mii de buburuze, Roşii archebuze, Bâzâind ursuze Zboară pe peluze. Respectând clauze Şefii de ecluze Nu pot să refuze Şlepuri călăuze. Pe-o navă-n cambuze Lovite de obuze Zac autobuze Cu defect la diuze. În mare, meduze, Geometrii confuze, Cu unghiuri obtuze Şi ipotenuze.

ŞASE SAŞI ÎN ŞASE SACI

Şase saşi în şase saci, Au strigat lozinci Unul a spus „Jos Guvernul!”, Şi au rămas doar cinci. Cinci saşi în cinci saci, Au plecat la teatru Unul a căzut în fosă, Şi au rămas doar patru. Patru saşi în patru saci, Erau rotofei După cura de slăbire Au rămas doar trei. Trei saşi în trei saci, sunt viţă de soi Unul se trage din daci, Şi-astfel rămân doi. Doi saşi în doi saci, Se jucau cu tunu' Unul s-a pitit în ţeavă Şi a ramas doar unu'. Un sas întru-n sac, A zăcut un pic... A băut un ceai de tei Şi n-are nimic


RIDENTEM DICERE VERUM ! Dorel SCHOR - Natanyah (Israel)

CUMERASĂDEVINDEPUTAT

Nu am fost prea încântat când am primit misiunea de a ţine un ciclu de conferinţe pe teme electorale. Din trei motive: mie nu îmi plac conferinţele, nu îmi plac ciclurile şi nu-mi place politica. În plus, fusesem repartizat la o instituţie medicală deosebită pentru care nu aveam nici cea mai mică atracţie. Nu aveam însă nici de ales, fiind o

acţiune de voluntariat... Am fost primit destul de amabil, portarul a citit cu atenţie permisul de intrare („domnul... este autorizat să intre în zilele de luni şi joi...”) şi mi-a explicat cum să ajung la publicul care mă aştepta cu nerăbdare: - Sala de conferinţe se află în pavilionul B, etajul unu, secţia de bolnavi neviolenţi... M-a primit cu aplauze un public foarte civilizat, alcătuit din surori, felceri, câţiva medici cu barbă şi numeroşi cetăţeni internaţi pentru nevroze ciudate, obsesii nevinovate, fobii moderne. De la început vreau să notez că, în ciuda unor prejudecăţi, toţi aceşti participanţi prezintă un indice de inteligenţă cu nimic mai scăzut decât multe persoane cu putere de decizie. Ba, aş spune că dimpotrivă. Din acest motiv, discursul meu s-a bucurat de un incomparabil succes, iar strângerile de mână din final m-au convins că, probabil, am ratat o frumoasă carieră de politician. Am plecat foarte încântat, dar numai până la poarta instituţiei. Aici am întâmpinat primul meu obstacol, ca om politic... Portarul, unul nou, mi-a cerut permisul. L-a examinat foarte atent, l-a sucit, l-a răsucit, l-a privit de departe şi de aproape, apoi a decis: - Nu poţi ieşi de aici! - Adică cum? m-am mirat eu sincer. - Adică rămâi! a precizat individul. Uită-te şi tu: scrie că ai voie să intri? Scrie... Dar nu scrie că ai voie să ieşi! Şi de aici nu iese absolut nimeni fără bilet de externare! - Prietene dragă, am încercat să-l conving, eu sunt politician, un viitor deputat, sunt un om important, nu ferească Dumnezeu un...

- E acelaşi lucru, a precizat individul. Să fii mata sănătos câţi politicieni, diplomaţi, şoferi, bancheri, negustori, scriitori, doctori, avocaţi şi chiar farmacişti au trecut pe aici... După regulament avea dreptate. L-am rugat să-mi permită să vorbesc cu directorul, cu vreun şef de secţie, să lămurim problema. Mi-a explicat că respectivii nu sunt şefii lui, el făcând parte dintr-o societate de pază specializată, tocmai pentru a face nulă orice intervenţie de acest fel. - Dar eu sunt conferenţiar, i-am amintit. - Uite, aşa începe la toţi, a decis el... Întâi e conferenţiar, după aia spune că-i Napoleon, Stalin sau tot felul de alţi artişti sau dansatori... Cum am ieşit totuşi de acolo? Numai datorită perspicacităţii mele cu totul deosebite şi a unui simţ diplomatic înnăscut. - Dragul meu, i-am spus cerberului, scumpule, mă bazez pe inteligenţa şi responsabilitatea dumitale! Priveşte aici, la adeverinţă. Scrie „autorizat să intre luni şi joi”? E adevărat... Azi e luni, nu-i aşa!? În cazul acesta trebuie să ies acum ca să pot să intru încă o dată joi. Păi, dacă nu ies, spune şi matale, cum o să intru? Tipul s-a scărpinat în creştet vreo patru minute şi a decis: - Bine, dar să-ţi faci rost de un bilet de ieşire altădată, în care să se menţioneze că nu eşti periculos. Altădată? O să mai aştepte cu toţii mult şi bine... Cine poate să garanteze că un politician nu e periculos?

Nicolae Viziteu


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ioan TODERAȘCU - Vaslui

Șeful, despre dragoste Ține să se manifeste, Către noua secretară: - Dacă dragoste nu este, Nu-i nimic... Te dau afară!

Bărbații și Femeia De veacuri - ființei aceste - Cătând să-i tot intre în grații, Femeia-i eterna poveste, Povestea ce-adoarme bărbații!...

Flăcăul tomnatic și viitoarea soacră Tot vrăjind-o, să-i dea fata Cea frumoasă și isteață, În trei zile-a dat-o gata, Soacra devenindu-i… soață!

Unui agent sub acoperire Când și-a găsit colegul său sub pat, În pielea goală, și-a ieșit din fire, Drept pentru care l-a interpelat: - Aici lucrezi tu sub acoperire?

Televiziunile din România Tot mai multe, văd, ne bombardează Cu manele, show-uri fel de fel, Plus că, zi de zi, ne agasează Cu Bianca, Gigi și... Dorel!

Paradox Fără a-i căta, cumva, pricină, Bunul meu vecin, mai niciodată, Treaba începută n-o termină, Dar, cu soața-n pat, termină-ndată!

Generalul și noua sa consoartă, o tânără superbă Generos, ca de-obicei, Și-altruist cum altul nu-i, El o lasă-n banii ei, Ea îl lasă fără-ai lui!...

A dărui… E frumos atunci când dai Și, în plus, e creștinește; Dar din dar se face rai… Pentru cel care primește!

Despre minciună Chiar de pare o prejudecată, Îmi susțin părerea, sus și tare: Să afirmi că n-ai mințit vreodată, Este, clar, minciuna cea mai mare!

Schimbare De vreo două săptămâni, Și-a pus silicoane-n sâni, Și, de nu mi-ar fi nevastă, Aș putea să jur că-i... castă!

Preoţii şi puterea exemplului Mă-ntreb retoric cum pot dânşii, oare, Să-ndemne pe bogat şi pe sărac Să nu lucreze-n zi de sărbătoare, Când ei, de sărbători, chiar asta fac!..

Beat, cu tractorul Ieri, s-a răsturnat în şanţul Unde finul - poamă bună! - Dormita de-un ceas... Bilanţul? Cine seamănă, se-adună!

Vara - anotimpul concediilor Concediul e frumos din cale-afară, Cu toţi ai mei, nici vremea nu e rea, Şi simt în suflet, iarăşi, primăvară, Că-i prima vară fără soacra mea!...


PROZĂ Val ANDREESCU - Vaslui

XIII.„NIHILSINEDEO!”

Se înserase binișor când cei doi ajunseră la vila de la poalele muntelui, unde moș Florea avea grijă de casă și de Haiducu, un ciobănesc mare și inteligent, care a lătrat o singură dată răsunător pentru a-și saluta stăpânii și pentru a le da de știre că se află bine, are mâncare și i-ar îmbrățișa dacă nu ar fi legat. Au luat o

cină frugală, cui îi ardea de mâncare după avalanșa de evenimente ce se abătuseră asupra fiului și al tatălui? Moș Florea a intrat și a spus: - Fănuțî, dacî nu mai ai trebuințî di mine, apăi oi merge sî-ni văd baba în sara iasta? Îi ghini așa? Ștefan îi mulțumi, strânse mâna noduroasă și crăpată a rudei sale care îl ținuse în brațe pe când era mic și care nu se sfia să se adreseze atât de simplu unui senator. - Mulțam și mergi sănătos, dar mâine să fii înapoi înainte de orele opt, că noi plecăm, da? - Da sî poati, Fănuțî, am sî ciu pi la șăpti! Sănătati la tăți! Ștefan era foarte îngrijorat și obosit, s-a întins dar somnul îl ocolea. Pe la orele zece a bătut sfios la ușa camerei lui Amoraș și nu a primit nici un răspuns. A apăsat ușor pe mâner, a crăpat ușa, fără zgomot și a închis-o la fel de lin după ce a văzut că fiul său doarme îmbrăcat în pijama și sforăie ușor. Și-a zis în gând un „Bine că a adormit și poate se liniștește după drama în care se află!” și a plecat în camera sa, unde a adormit oarecum liniștit. Amoraș s-a trezit și tare s-a mirat constatând că pe aeroportul din mintea sa era întuneric și că Maria încă nu se întorsese de la bancă! Și-a tras blugii pe el, a îmbrăcat un pulover peste pijama și a ieșit afară încălțat cu adidașii cei noi. Haiducu a ieșit din cușcă, și s-a bucurat când mai noul său prieten a venit direct spre el și l-a mângâiat, cam zguduit, i-a prins botul său mare în palme, i-a căutat ochii cu privirea și l-a întrebat: - Prietene polițist și paznic, de ce nu mai vine Maria? Câinele s-a scuturat, s-a lipit de el și, așa cum obișnuia, l-a prins de picior, așa cum se mai jucaseră ei. Amoraș a întins mâna spre câine, acesta a prins-o în gura sa mare și văzând că nu are chef de joacă, Haiducu

a făcut câțiva pași spre stânga, s-a înfipt pe picioarele din față și cu capul ridicat era atent la un zgomot din pădurea care acopera și spatele grădinii lor. Amoraș a înțeles și a mulțumit: - Mulțumesc prietene, chiar uitasem unde-i banca, dar tu ca un câine deștept mi-ai arătat! Ai grijă, fii vigilent că mă întorc imediat cu Maria! Apoi, Amoraș s-a îndreptat împleticit spre pădurea de brazi și tufișuri, știa perfect drumul către bancă, înainta cu greu și se poticnea mereu. Saluta pe toată lumea, brazii îi răspundeau reținut, iar din când în când se oprea la câte unul mai gros și-l întreba „acesta-i drumul către bancă, merg bine către Est?” sau „Nene Toadere, a trecut Maria pe aici, știi unde s-a dus, ca să nu bat drumul degeaba?”. Răspunsurile veneau liniștite ori însoțite de țipătul unei păsări de noapte sau de sprintul unui animăluț fricos, care voia să se ascundă cât mai repede din calea omului, deși acesta nu-l deosebea de tufișurile care se mișcau și luau parte la căutarea unui bancomat. O ridicătură de mușchi, un șanț ori o râpă mai puțin adâncă îl răsturnau la pământ, dar el nu era omul care să nu știe căzăturile învățate cu „sensei”. Mirarea sa era că nu îi reușeau ca la sala de sport. S-a supărat când și-a rupt pantalonul și când a nimerit într-o chioarcă, murdărindu-se aproape tot. O vulpe a avut curajul să-i stea în cale, dar când a amenințat-o cu o creangă spunându-i „marș cățel!”, aceasta s-a speriat și a fugit. Între doi copaci mărișori a găsit intrarea în bancă, a stat de vorbă întrebându-i de Maria și primind răspunsul că este în biroul alăturat s-a mirat de distanța foarte mare dintre birouri, a mai deschis o ușă și încă o ușă până a găsit-o, a îmbrățișat-o trăgând-o după el și spunându-i vorbe frumoase: - Maria știi cât de iubesc de mult sau ai uitat că eu sunt Amorașul care a înnebunit de dorul tău?! Păi, nu eu aș putea muri ușor pentru acești doi zulufi căzuți din cer și pentru tot cleștarul ochilor tăi? Bine că ai luat


bani și să nu uităm să mulțumim unchiului Visică Giroveanu! Să nu cheltuim nici mult și nici fără rost, că nu-i frumos! Acum, că vom termina facultatea, te invit la altarul mănăstirii să ne cununăm, pentru că așa este creștinește și asta este voia ta, nu-i așa? Hai iubito, știu drumul și te rog să mă ții de mână. Din când în când se sărutau iar Maria devenise, din cauza emoției cununiei, atât de tăcută și i se părea că uneori își ascunde capul în liniștea și întunericul pădurii de munte. Au început să coboare către poalele pădurii și terenul devenise mai puțin abrupt, dar tot se împiedicau din loc în loc, julindu-și mâinile, gleznele și fețele. Ajunși la șes, au trecut prin două mari băltoace pline cu apă stătută și cu mâl, pe care Amoraș l-a adunat în adidași și pe sub pulovărul ridicat până la piept, au străbătut câmpul plin de cartofi, al căror mușuroaie și bălădăi se jucau cu el punându-i piedică și după ce a trecut pârâul cu apă până la brâu, care în hârjoana sa l-a răsturnat pentru o clipă mai lungă și l-a udat complet, cei doi au ajuns pe marginea șoselei, unde s-au așezat obosiți și bucuroși că mai au puțin de mers. Se făcuse șase dimineața și bietul Amoraș tremura pe marginea șoselei, hotărât să aștepte o mașină trimisă de tatăl și de mama sa. Treceau puține mașini și toate i se păreau ale senatorului, la toate făcea binecunoscutul semn cu degetul care indica direcția de mers și se mira că nici una nu oprește, nici Salvarea și nici Poliția. Unele mașini încetineau în dreptul omului care se clătina ușor, îl analizau și nemulțumiți de rezultat, accelerau imediat, parcă rușinându-se că ar putea fi văzuți de cineva. Tocmai se întinsese un pic pe iarba de pe marginea șoselei când doi bătrânei opriră Dacia veche lângă el și se uitau curioși, neîndrăznind să scoale un om din somn, dar în cele din urmă a învins vorbele femeii: - Hai, Grigore, tu nu vezi că băiatul nu are nevoie de somn ci de haine curate și uscate! Poate că este bolnav sau este cerșetor! Hai, omule, ia scoală un pic să stăm de vorbă, ce faci mata aici, ai nevoie de ceva, văd că nu prea arăți bine?! - Aveți dreptate doamna profesoară, am slăbit pentru că noi, în toate aceste treizeci și trei de nopți, am învățat pentru licență, am luat și acum mergem la mănăstire să ne cununăm. Nu îndrăznim, dar tare am fi bucuroși dacă ați fi nașii noștri! Doamna cea în vârstă a înțeles despre ce este vorba, dar soțul ei l-a cam repezit: - Nu te cred, nu pari a fi fost student și noi nu suntem profesori, ci doctori! Ce facultate? - Regret că nu ne recunoașteți, doar ne-ați predat cursul de Studii americane! Și destul de ofensat, Amoraș a început să vorbească sistematic despre elementele de bază ale cursului, până ce Doamna cea

din Rai l-a oprit cu delicatețe, uitându-se cu reproș disimulat la soțul ei: - D-le profesor și dragă Grigore, te cam lasă memoria, cum să uiți tu de cei doi studenți foarte buni ai noștri?! Gata, ne-ai convins! Și noi mergem tot la mănăstire și dacă vreți să vă cununăm la Agapia, puteți merge cu noi, zise cu o anume înțelegere femeia. Amoraș a privit-o cu o mare bucurie, care i se citea pe toată fața și în timp ce încerca să-și curețe pantalonii, se înclină și cu scopul de a mulțumi. - Știam eu că ne recunoașteți și că veți fi de acord! Femeia făcu semnul de simpatie și îi îndemnă să urce în mașină: - Poftiți în mașină, iubiții noștri fini! Amoraș a invitat-o pe Maria să urce prima, așa cum procedează orice bărbat manierat, îi oferi locul de la geam, apoi s-a urcat și el, a mulțumit încă o dată și a adormit instantaneu. Cei doi bătrânei de omenie și-au făcut semne din ochi și s-au bucurat ascultând sforăitul ușor al băiatului și tresăririle lui dese. Tot drumul până la mănăstire, cei doi soți erau cuprinși de gânduri sumbre și fiecare se întreba și-l deplângea pe bietul băiat care și-a pierdut mințile. Mașina a oprit în micuța parcare de la Schitul Agapia Veche și în timp cât cei doi soți își făceau griji pentru ducerea lui Amoraș în biserică și se întrebau dacă se cade și ce vor spune maicile, pe care le cunoșteau după nume, băiatul se sculă ca prin farmec, coborî din mașină și o porni de unul singur pe aleea cu mozaicul curat și își plimba privirea și sufletul de la iarba și florile de pe margini, la turnul etajat, la sălciile și pomii înnobilați și îmbogățiți de cea mai luminoasă zi de vară, în care soarele își aducea prinosul său de lumină și căldură, s-a oprit de mai multe ori și, la îndemnul Mariei, își făcea cruci largi, mutându-și des privirea, de la crucea de pe turlă, la iarba verde de sub picioare și când Maica Teofana a venit înaintea lui cu gând să-l cerceteze pe tânărul cerșetor, Amoraș a căzut la picioarele ei și hohotind, îngăimă: - Sărut mâna, sărut mâna, buna mea mamă, cât mă bucur că vei fi la cununia noastră! Avem vești noi și bune, am terminat facultatea, suntem profesori și ne cununăm! Maica Teofana l-a privit îndelung, și-a amintit de cei doi studenți frumoși cu care a stat mult de vorbă, cei care au dorit să știe despre istoricul schitului, despre Veniamin Costache, Radu Gir și toți părinții teologi care au trecut pe la Sfântul Schit, l-a prins de mână și i-a spus cu blândețe: - Domnul Amoraș! Nu mă mai cunoști? Bine ai revenit, dar unde este domnișoara Maria? Ce mai face domnul senator? La aceste vorbe, Amoraș a privit în jurul său, apoi spre pădure, spre brazi și spre turla


bisericii și a dus mâna la tâmplă, a aducere aminte, zicând: - Da, nu-i aici, a plecat la bancă, dar vine repede, iar tata este într-o delegație tocmai în China! Maica Teofana și cu cei doi doctori evlavioși s-au consultat din priviri și cu vorbe de circumstanță l-au dus într-o cameră unde se găseau haine curate și cam mici pentru el, o chiuvetă și cele strict necesare de spălat și de dormit în austeritate. Amoraș s-a privit în oglinda de deasupra chiuvetei, a înțeles că nu poate intra în biserică așa murdar, a încuiat ușa pe dinăuntru și s-a spălat, așa cum a putut el mai bine. Peste o jumătate de oră, Maica Teofana însoțită de altă măicuță a bătut la ușă, au intrat, l-a privit și a spus: Foarte bine, așa da! Am adus un ceai liniștitor, mămăliguță și brânză cu smântână, încearcă să mânânci ca să poți merge la biserică, să ne închinăm și să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute... în căsnicie! Ștefan Giroveanu s-a trezit dimineață îngrijorat, dar nu știa dacă să-și trezească feciorul ori să-l mai lase pentru a se reface mai bine. Și-a privit ceasul, era ora nouă și trebuia să meargă la clinică, așa cum stabilise cu cei doi specialiști în boli psihice. Bătu la ușă și neprimind nici un răspuns, fu străfulgerat de cel mai negru gând legat de Amoraș. A deschis imediat ușa și a înmărmurit, camera era goală și patul la fel! În virtutea inerției a scotocit peste tot dar cu același rezultat. În prima clipă și-a pierdut cumpătul rostind un „Doamne, cum de-mi poți face una ca aceasta?!”, apoi, parcă și-a pierdut și mințile și a început a-l căuta și striga prin toată casa, curtea și grădina. Mai liniștit, a mers în marginea pădurii, a văzut oarece urme care puteau fi ale oricui dar nu era exclus să fie și ale lui Amoraș. A mers în birou și a dat telefoane peste tot, a adresat rugăminți, a amenințat și a făcut o serie de promisiuni. Niciun răspuns care să-l liniștească, iar gândul că l-a pierdut se instala tot mai adânc în mintea sa. La Poliție suna din ceas în ceas, deși cei doi prieteni, pe care îi ajutase de multe ori, îl asiguraseră că imediat ce află ceva, cât de cât legat de dispariția fiului său, îl vor anunța personal. După trei zile în care Ștefan era de nerecunoscut, tocmai asculta știrile la radio, când la mobil a răsunat o voce blândă de femeie: - Bună dimineața! Domnul senator Giroveanu? Vă deranjez în legătură cu fiul dumneavostră, Amoraș! - Nu mă deranjați, ci din contra, vă rog să-mi spuneți dacă trăiește! - Da, trăiește, nu știați? Dar încă este bolnăvior, s-a mai întremat un pic! Ștefan ar fi dorit ca Maica Teofana, pe care o cunoștea personal și care primise mici sume de bani pentru schitul de măicuțe, să-i răspundă simultan la o mie de întrebări, din care nu

lipseau cele de genul „Este la schitul Agapia?”, „Poate mânca, este grav bolnav?” și, în timp ce afla că Amoraș s-a mai liniștit, merge la slujba de la biserică, mănâncă și se interesează de lucruri importante, mai are momente când aiurează și vorbește cu oameni ce nu sunt prezenți, o cheamă și o așteaptă pe Maria, care este dusă la bancă, vorbește de un accident de avion și despre un sicriu sigilat și multe altele. În timp ce vorbea la mobil, Ștefan Giroveanu porni nerăbdător către schit, unde ajunse fără a vedea oameni, clădiri, peisaje. Mintea și sufletul său bun erau acaparate de vestea care îi mai liniștise vulcanul din sufletul său. Ajuns la schit, și-a îmbrățișat fiul cu căldură, au discutat serios și i-a făcut jocul, atunci când acesta părăsea realitatea imediată. S-a sfătuit îndelung cu Maica Stareță, i-a mulțumit din suflet, a făcut o danie generoasă și, de comun acord, au hotărât ca înainte de a merge la clinică, Amoraș ar face bine să mai rămână acolo pentru că se observă o anumită revenire. S-au despărțit îmbrățișându-se și spunând: - Cât sunt de bucuros pentru minunea făcută, maică stareță! Maica Teofana, o femeie neasemuit de frumoasă, pe care aura credinței îi conferea și acea frumusețe a lucrăturii pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu, îl privi adânc și cu mare înțelegere, apoi vorbi cu binecunoscuta sa blândețe: - Numai Tatăl Ceresc face minuni, noi doar ne rugăm, ne smerim și ne ajutăm unii pe alții, așa cum sună porunca sa! Mergeți cu bine, Doamne-ajută!

Fragment din romanul „Pedeapsa iubirii”

Ochi ‐ Letiția Oprișan


PROZĂ Simion BOGDĂNESCU - Bârlad

SUBLIMIICERCETAȘI

S-ar fi zis că soarele în ziua aceea o luase anapoda în curmeziș pe cer. Un cer strecurat printr-o moale și imensă lacrimă albastră, curgînd alene dinspre vîrful unei stînci din apus peste orașul cu înțepătoare turle de biserici, peste cîmpul strălucitor de verde, către vîrful arborilor dintr-o veche pădure la marginea căreia clipocea un pîrîiaș curat, de podiș transilvan. Curgeau încet prin ape albăstrii de aer sufletele tăcute ale cîtorva pești volatili. Aproape de-un drumeag alb, pietruit ici-colo cu prundiș de cremene învinețită, se lărgea o poiană unde obișnuiau să vină, an de an, într-o excursie de o zi profesorii și elevii unei școli gimnaziale ca să se recreeze, dar să facă și aplicații istețe de cercetare și de orientare în sînul primitor al naturii patriei. Tocmai acum o astfel de zi era. Ca eșaloanele unui fraged batalion, ordonați pe clase, în trepte crescătoare, de la a cincea la a opta, însoțiți pe de lături de profesorii diriginți, au mărșăluit preț de un ceas și ceva. Echipați pestriț, fiecare cu ce are, duceau cu ei cuțitașe, bricege și toporiști lucitoare, rucsacuri cafenii și plase îndesate cu de-ale gurii (pită și slănină, mai ales), bidonașe cu apă minerală, plase cu mingi de fotbal ca o armată în miniatură, plecată în scop turistic. Chiar responsabilul cu diriginții luase și o pușcă de tir sportiv, fără gloanțe, pentru a-i obișnui pe unii dintre elevii cercetași cu trasul sigur la țintă. De cum se înstăpîniră pe tot cuprinsul poienii, își căutară locuri ferite și-și așezară bagajele prin tufișuri și plete fexibile de crengi. Cîțiva școlari și intraseră să cerceteze braniștea, întorcîndu-se cu brațele pline de vreascuri mai subțiri sau mai groase și pe vetre rotunde, mărginite de pietre, înjghebară focuri ca să-și prăjească, prinsă în țepușe, delicioasa și mult dorita, obișnuita slănină, murată doi ani în sare, fragedă și gălbuie ca untul. Cadrele didactice și ele întinseseră pături groase și multicolore pe iarba încă verde, puseseră la vedere pe șervete florene, fel de fel de mîncăruri autohtone: leber și sîngerete, ouă coapte și răscoapte, pîine la țest, șipuri de pălincă și cornată, borcănele cu dulceață și cu zacuscă, chiftele și șnițele pane de porc și copane de pui prăjit. Toate garnisite cu felii de ceapă roșie, castraveți murați, gogonele și usturoi. Deja acțiunile, deocamdată lăsate la voia întîmplării, se organizaseră, ca să zicem, de la sine. Băieții mai mari se aleseseră în echipe și jucau fotbal, fetele în cerc jucau batista; unii se îndeletniceau cu mijoarca, alții cu poarca! Bucuroși toți că aveau parte de o zi însorită, fermecătoare, nu mai luau în seamă că timpul se furișează prin pădure și prin trupurile lor; păreau împreună uitați într-o clipă imensă, neștiutoare, care cuprinsese și cerul și pămîntul. Părerea libertății li se înfipsese tuturor pînă în unghii. Ieșeau din creierii lor țîrîitul tîmpit al soneriei și regulile scrise ale ordinii și disciplinei.

Trăiau acum libertatea gesturilor sprințare, dezlănțuirea gălăgiei în cerul deschis, reîntoarcerea trupurilor la freamătul de neoprit și tainic al viețuirii în ritmul ascuns al sevei lăsate să circule pentru ea însăși. - Aveți grijă, că sînteți diriginte la clasa a cincea, stimate profesor Negureanu, și sînteți fără experiență! Trebuie să-i urmăriți mai îndeaproape, să nu se împrăștie prin hățișuri și tufișuri, să nu se rătăcească nesupravegheați pe coclauri. Pot da nas în nas cu ursul! Sînteți în primul an de învățămînt și vă prind bine unele sfaturi! Îi spuse profesoara de geografie care avea la activ vreo treizeci de ani de muncă didactică. Era o prezență fermecătoare, la vîrsta ei, costumată tinerește, sportiv. De statură mijlocie, plinuță, își rotea ochii albaștri-violeți într-o plutire visătoare, îndepărtată, și-și dădea pletele ritmic, într-o parte, din obișnuință, alungînd cine știe ce insecte imaginare. Buzele alintate cu ruj vișiniu, întredeschise, transmiteau o plăcere bănuit senzuală, perceptibilă totuși, ca și ridicarea ascunsă a sînilor proeminenți, scoși cu nepăsare și mai mult în evidență prin bluza albastră încheiată pînă la gît. - Mulțumesc pentru atenționare, doamnă, rosti tînărul profesor de istorie, lăsîndu-și ochii sfios în pămînt. Subțiratic, și rămas cu plete castanii din studenție, semn de prețuire a marilor înaintași pașoptiști, dar și a celebrelor trupe de cîntăreți occidentali în vogă, își calcula din interior orice gest și orice cuvînt care ar fi încercat să iasă din limita bunei cuviințe. Se uită preocupat la ceasul de mînă. Era de-abia ora zece. Soarele aluneca dulce de pe estul văzduhului spre cumpăna amiezii. - Și eu sînt dirigintă la a șasea. Putem conlucra. Îți pot pune la dispoziție toată hîrțogăraia asta insipidă, dar necesară și obligatorie, ca să te pui la punct, de pe acum, cu toate tainele și toate ascunzișurile acestei grele meserii. Nu stăm pe roze, să știi ... - Adunareeaaa! Răsună în cercul poienii. Toate clasele în jurul meu și împreună cu diriginții! Comanda venea de la responsabil, un profesor de sport, clădit bine, cu o figură prelungă și ochi albaștri și nas alungit cu nările mari, asemănător unui cap curgător de cal sur. - Începe acțiunea stabilită în programul excursiei de o zi la Piatra Țărcii – ,,Sublimii cercetași”! Își lăsă fruntea în jos către agenda ținută în mîini, atent să se informeze clar despre program cum s-ar fi uitat după sare în solniță. Va trebui, sub supravegherea dirigintelui, fiecare clasă, pe ani de studiu, să se strecoare și să cerceteze pădurea, urcînd către punctul de întîlnire, sus, la stînca de la Piatra Țărcii! Vom aduna ce vom găsi în drumul nostru: vreascuri, plante, flori, ciuperci, cîrpe, hîrtii, pentru că, nu-i așa, natura ne dă, dar trebuie să fie și ajutată! Să respire în voie și plămînii ei și plămînii voștri.


Școlarii-turiști, grupați pe clase, în spatele fiecărui diriginte, ascultau în liniște, erau numai ochi și urechi. - S-a înțeles ce avem de făcut? mai strigă responsabilul. - Daaaa!! Veni imediat răspunsul în cor. - Atunci, la treabă!

* * *

Profesorul de istorie, Vlad Negureanu, se-ntoarse și numără din priviri elevii și elevele clasei sale. Erau toți, treizeci. Dintre ei, prin timiditate și prin cumințenie, se distingea o fetișoară blondă cu păr de aur curgător, cu obraji înroșiți de la joacă, îmbrăcată în costum albastru de sport. Avea un nume frumos și sonor aidoma șipotului de lîngă poiană: Clementis Doris. - Cîte unul în șir indian, veniți după mine! Să nu vă îndepărtați prea mult și căutați-vă din ochi unul pe altul, ca să nu avem surprize nedorite, să ajungem cu toții întregi acasă! Copilașii de-a cincea își duceau parcă suflețelele în pumnișori, se mișcau vioi, curioși nevoie mare, ascultători. ,,N-o să am, sper, probleme cu ei!” își glăsui în gînd Negureanu. Și răstit: - Țineți-vă după mine! Nu vă abateți de la poteca pe care înaintez eu! Cei ce vor asculta, de pe acum vor avea zece la purtare! Prin toată pădurea îmbrăcată în culori galbene, vineții și arămii, forfoteau glasuri, încît se părea că s-au trezit din trunchiuri și din ramuri, din vechime, anonimii strămoși. Un fel de invazie de lanțuri de insecte într-o mișcare foșnitoare se auzea, dac-ai fi stat undeva de o parte. Urcau, însă, toți avînd în minte ideea întrecerii, minunata idee de a fi primii care ajung să atingă ținta propusă de responsabil. Tufișurile de porumbele, de aluni și de corni înstăpîneau un fel de plasă imensă în care se zbăteau sute de păianjeni tăcuți. La un moment dat, cînd încă nu parcurseseră jumătate din codru, profesorul de istorie, oprindu-se ca să-și tragă sufletul, uitîndu-se înapoi, nu mai văzu țipenie de elev. ,,Poate-am mers eu prea repede. Ia să stau cîteva minute să-i aștept.Cum sînt ei miculuți și fără mari puteri, și fără antrenament, nu se pot ține după mine cum ar trebui.” Se aplecă și culese o jordie albicioasă de alun, ațintindu-și timpanele. După cotul cărăruiei apăru elevul Costea, cel mai răsărit dintre școlarii clasei sale: - S-au împrăștiat toți! zise răsuflînd greoi. - Și ce facem acum? Să-i așteptăm sau să mergem înainte, băiete? - Să mergem ca să cîștigăm întrecerea. Vin ei după noi, n-aveți grijă. Eu știu bine pădurea, c-am venit de multe ori cu familia mea aici. Toate potecile duc sus, la stînca de la Piatra Țărcii. N-au cum să se rătăcească. - Atunci, pornim! Făcu dirigintele. Urmează-mă! Mărea pașii, încovoindu-se, și se ajuta cînd sprijinit în jordie, cînd apucîndu-se ce cealaltă mînă de crengile aplecate ale arborilor și tufișurilor pe unde înainta. După vreo zece minute constată că rămăsese iarăși singur. ,,L-am pierdut și pe Costea în urmă. Ia să-l mai aștept.” Din înalt se deschise o lumină și-n orbite-i apăru pentru o clipă, stranie,

în aur învinețit, statuia imensă a unei stînci lunecînd ca în prăbușire greoaie peste făptura lui. Firul real al creierului i se șterse, îi fu cuprinsă mintea de o încețoșare nu se știe de unde și-și pierdea cu totul orientarea.

* * *

Se afla acum într-o cameră mobilată pînă la sufocare. Era timp de noapte. Veioza slab luminătoare totuși reușea să transmită încete fascicole neclare pe două blănuri de urs, așezate în apropierea unor canapele. Pe măsuța din față licăreau două păhărele cu picioruș umplute trei sferturi cu licoarea blînd roșiatică a coniacului. Cu gesturi molatice, profesoara de geografie își netezea poalele unui capot vișiniu. Se aplecase mult spre el, înfășurîndu-l ca o felină, și-i transmitea, năucitoare, senzații plăcute, de aluat mirositor de cozonac. Sînii i se umflaseră de dorință și căpătaseră forma unor cupe de pocale răsturnate, ce așteptau să fie pipăite intens. - Bine c-ai răspuns invitației mele! șopti. Hai, nu mai fi oficial. Sîntem numai noi în toată casa. Ieși din frigiditatea nelalocul ei în astfel de momente! El încercă să rămînă imobil, pentru că îi uitase numele. I se ivi în memorie cea dintîi clipă cînd o cunoscuse și se prezentase pe culoarul gimnaziului: Leontina! Chiar așa, Leontina! Plase de cercuri de lumină vînătă și umbre adiate din cozi impalpabile de păuni violeți se foiau fără sunet, iar pe mijlocul lor se ghicea, în miez, un triunghi de jar stins în care se încadra un chip aburos de copilă cu plete blonde, cu irisuri albastre, cu buzele întredeschise şoptind ca într-un descîntec rotitor: Clementis Doris ... Clementis Doris. „Doamne, eleva mea! Cum de mă urmăreşte fetiţa asta în camera unde mă aflu cu ... Leontina?” - Hai să ciocnim pentru prima noastră întîlnire de taină! Îl readuse la realitate profesoara şi ridică păhăruţul sclipitor în dreptul privirilor lui . Nu te bloca. Nu te gîndi la diferenţa de vîrstă dintre noi. Dragostea nu are vîrstă! Se poate şi aşa. Moaie-ţi buzele în licoarea aceasta ameţitoare, dătătoare de curaj! Cu mîna dreaptă, moale, apucă şi el celălalt păhăruţ, îl sui, privind-o în ochi, pînă la măsura aleasă de ea, ciocniră şi dădură, sec, pe gît lichidul răcoros: - Ce bine-mi pare că te-am întîlnit, şopti ea, pe cînd îşi apropiase faţa insistent, încît el nu mai rezistă, o cuprinse cu braţele, se încleştară în sărut, şi aşa începură să răsufle mai repezit şi mai sacadat. - Dincolo, în dormitor! Murmură femeia. O vreme păru că există numai carne pe lumea asta şi încolo nimic. Numai întuneric şi carne. Dar cercuri de lumină vînătă şi umbre adiate de cozi impalpabile de păuni violeți se foiau fără sunet, în mintea bărbatului, iar pe mijlocul lor se ghicea în miez, un triunghi de jar stins în care tot se încadra acel chip aburos de copilă cu plete blonde, cu irisuri albastre, cu buzele întredeschise şoptind ca într-un descîntec rotitor: Clementis Doris... Clementis Doris...


* * *

Deodată pădurea se sfîrşi către un brîu de iarbă ofilită, cu spicul uscat. Încadra pînă sus, pe poale, statuia semeaţă a unei stînci vechi şi albicioase, cu încreţituri de creneluri pe crestele laterale şi cu un vîrf ascuţit ca o săgeată trimisă spre cer. Dirigintele se opri. Ajunsese primul, dar singur. Fără clasă. Din toate părţile, gălăgioase, se avîntau cîrduri, cîrduri de elevi şi printre ei şi ceilalţi profesori. O zări şi pe profesoara de geografie, însoţită de fetiţe şi băieţi ca o matcă de roi. Venea intens şi sigur, dreaptă şi siderală, superbă regină imaterială. ,,Am trăit cu ea în alt timp?”... se cercetă, scurt, în gînd, Vlad Negureanu. - Dar cum? Singur, unde vă sînt copiii? Se miră şi ea, dîndu-şi cu amîndouă mîinile pletele negre pe spate. Încurcat oarecum, prins în ofsaid, cum se zice, se roşi în obraji: - I-am pierdut pe cărăruie. Dar am încredere în ei, fiindcă mi-au spus că ştiu de-a fir a păr pădurea. Au venit de mai multe ori cu părinţii pe aici. Se întoarse şi văzu cum din gîtul potecii apare o fetişoară. - E Doris. O cunosc. Familia ei mi-e vecină şi prietenă. E o şcolăriţă foarte cuminte, sensibilă şi inteligentă. Dac-ar avea mai mult curaj... Aşa, e o visătoare timidă ca o poetă uitată, rătăcită într-un lan de grîu copt. Prea moale, ca roua. O caracteriză Leontina, pe cînd micuţa elevă şi ajunsese lîngă ei, spunînd: - Tovarăşe diriginte! Tovarăşe diriginte! Veniţi cu mine înapoi în pădure. Toată clasa noastră a rămas într-o rîpă. Au găsit acolo un om spînzurat. - Cum? Tresări el. - Ei, fugi de-aici, nu mai spune, adaugă şi Leontina. - Dacă vă spun... Veniţi înapoi cu mine şi-o să vedeţi... Sîngele începu să-i circule cu putere prin vine. Începu să răsufle greu şi porni cu fata înapoi în vale. Mai auzi, în urmă-i, vocea împrăştiată a profesoarei, din ce în ce mai stins: - Eu rămîn aici cu clasa mea! Trimite nişte copii la Miliţie!...

* * *

Doris îl conduse înapoi pe aceeaşi cărare ca vreo două sute de paşi, tot repetînd: - Este un om spînzurat. Atîrnă de-o creangă de stejar în rîpă. Arată foarte urît şi miroase îngrozitor! După care, brusc, o luă la stînga, strecurîndu-se prin tufişuri dese şi arţăgoase, uscate şi înspinate, ce lui începură să-i zgîrie coatele cu încăpăţînare. Dar slăbise fetişoara din ochi şi nu mai avu vreme deloc să se gîndească la altceva, mai ales la faptul că fusese surprins într-o stranie reverie, stînd împreună cu Leontina, într-o clipă dorită, ascunsă, de dragoste. Ieşi din încrengăturile şi ceaţa mlădiţelor ciucur de ţepi şi-ntr-o scoică de lumină zări, ca o pasăre albă, fata. Strigă: - Mai aşteaptă-mă! Nu te grăbi aşa de tare, fiindcă spînzuratul nu mai poate fugi!

- Gata, ajungem îndată! Primi răspunsul salvator! Acum coborîm drept în rîpă. Deja se aud glasurile alor noştri. Copiii, strînşi ca un guler pestriţ, în semicerc, se întoarseră deodată spre el. Costea, elevul preferat, ieşi în faţă, grăind: - Veniţi şi constataţi. Noi ne-am îndeplinit misiunea! - Da, minunaţilor cercetaşi! Adăugă Negureanu. Și-şi aruncă ochii sub ramura stejarului. Atîrna acolo un trup vînăt, îmbrăcat c-un fel de salopetă neagră de parcă ar fi prins pete de benzină. Atîrna de-un ştreang de sîrmă ruginită, pusă în două (semn că avusese grijă sinucigaşul înainte să reflecteze la greutatea trupului său, că n-o să se rupă nici creanga, nici juvăţul!). Pe cap îi stătea un basc plat şi liniştit, faţa-i era neagră, striată şi suptă, iar în orbitele amîndouă se-nghesuiau doi pumni negri, urîţi, scîrboşi, de muşte grase, care sugeau nestingherite. Se înfioră. ,,Admirabilă şi oribilă întîmplare. Iată soarta! Stă ca o linie atîrnată”. Trecură vreo cinci minute aşa, uitîndu-se toţi prostiţi la individul suspendat în faţa cerului nepăsător, după care Vlad Negureanu se înălţă şi zise: - Copii, doi dintre voi plecaţi în oraş la Miliţie şi anunţaţi cazul. Iar alţi doi, luaţi-o spre spital, la secţia ,,Salvare”! Ne-am înţeles, sublimilor cercetaşi? - Da, tovarăşe diriginte! Făcură ei. Şi în loc de cîte doi o porniră, în fugă, cîte trei! El ieşi pe buza rîpei şi-i petrecu lung, sideral, cu privirea. Păreau nişte miei albi fugărindu-se la vale pe coaste cu verdeaţa de-acum ofilită. Soarele, în cumpăna amiezii, îi stăpînea şi el nepăsător, de sus. Cam după o oră de aşteptare începu să se audă, ca un geamăt stins, bîzîitul a două motoare. Din ce în ce mormăia mai îngroşat şi mai aproape. Pînă se văzură pe drumul prăfuit din cotul dealului din apus, cam în dreptul turlelor ascuţite ale bisericilor catolice din străvechiul oraş, mişcîndu-se lent ca doi culbeci, unul alb şi altul albastru. - Vine şi maşina Salvării şi mașina Miliţiei! Ţipară vreo trei şcolari însufleţiţi. - Vine să vă felicite pe voi, bravi, sublimi cercetaşi! Le întări, mîndru, dirigintele. Într-adevăr, aţi descoperit ceva! Nu vreascuri, nu ciuperci. Aţi descoperit un individ spînzurat! Unul care a sfidat viaţa şi moartea cu nepăsare, nemaigîndindu-se la viitor! Doi brancardieri în alb şi doi ofiţeri de miliţie în albastru, cam spălăcit, se apropiară: cei dintîi cu brancarda, cei de-apoi cu pistolete pe şoldurile grase: - Ehei, constată unul dintre miliţieni. Ehei! Bine că l-aţi găsit, că noi l-am dat dispărut, la anunţul familiei, de trei luni de zile! De trei luni de zile îl căutăm! Şi el, iată, unde se ascunsese de văzul lumii!


PROZĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

„ZĂPADAPEFLORIDECIREȘînSpațiulpentruiubire”(Fragment)

(EdițiaaII‐arevăzutășiadăugită)

(...)...Oamenii școlii îl primiră pe Teo aproape indiferenți. Dintre cei aproape 50 de profesori și ingineri, doar câțiva, văzându-l stingherit - se simțea un exilat - l-au întrebat, de formă, cum i se pare la noul loc de muncă. Răspunsul în doi peri pe care-l dădea, exprima de fapt realitatea situației sale. Smuls dintr-un cerc al preocupărilor de mai mulți ani, trebuia să facă față avalanșei noutăților și mai ales trebuia să se integreze într-un nou colectiv de muncă cu alte particularități decât

cele cunoscute. Cum oamenii erau de treabă în felul lor, nu simțea vreun fel de presiune sau ostilitate. Trebuia să reziste propriei sale tensiuni. În procesul de predare se acomodă cel mai repede, anii când fusese suplinitor în alt județ fiindu-i de mare ajutor. Descoperi în câteva clase elevi talentați și preocupați în materia pe care o preda și-și redescoperi aptitudinea de a se adresa ascultătorilor. Așa că în scurtă vreme ,,intră în materie”, găsindu-se prins de dezvoltarea unor chestiuni de principiu și vorbind antrenant, nuanțat, la obiect, într-un cuvânt ajungând interesant și plăcut atât pentru elevi cât și pentru colegii de cancelarie, tot mai apreciat. Nu și acceptat însă, pentru că spiritul proverbului ,,cui pe cui se scoate și, ura numai prin iubire” rămânea un ostracizat tocmai prin ceea ce reușea mai mult decât ceilalți. Își căuta intens un prieten de idei și realiza tot mai acut că nu-l poate descoperi și aici, așa că înființă repede un cerc tehnic, unde vorbea și construia mai mult el. Observa că într-un oraș mic, fără teatru, fără operă, universitate sau altă instituție culturală republicană, prieteniile de suflet dinspre aspirațiile elevate rămân utopice. Inconștient dar firesc își revărsa din plinul sufletesc în cursul orelor sau la cercul de specialitate. Suferea însă de lipsa unui colectiv cu preocupări ceva mai alese. Era un izolat care nu-și găsea locul datorită intereselor, altele, decât ale celor din jur. Rămânea tot astfel și în plan familial. Reușea perfect să se detașeze de sine în momentul când intra pe ușa școlii. Devenea omul de la catedră și uita sau neglija toate celelalte, absorbit de problemele orelor. Nu se iluziona crezându-se într-o altă lume ci chiar era într-o altă viață ceva mai elevată dar mereu palpitantă pentru setea de cunoaștere a mlădițelor pe care le educa. Era în centrul miracolului germinației din primăvara

vieții și repede luat de val uita de manevre ascunse, neglija relațiile și pilele, evita petrecerile și agapele din restaurant. Cu adevărat se simțea el însuși când participa la vreo sesiune de comunicări și referate sau în cadrul catedrei de specialitate când se putea exprima pe sine, ca specialist, ca om de cultură chiar. Suporta însă greu cenușiul de viață din care nu se putea smulge.

* * *

...În noua clasă a X-a, primită prin lărgire de sarcină, Merianu pășea într-o zi însorită de aprilie. Mânios, întârzie câteva momente în fața ușii pentru a-și ,,recompune interiorul” necesar reușitei momentului. Zumzetul și țipetele înăbușite, chicotele și bufnelile au încetat repede după intrarea sa, când elevii s-au ridicat în picioare. Dar, în timp ce aștepta cu catalogul în mână să se facă deplină liniște, privind circular în clasă, la unul îi scăpă scaunul băncii, care căzu cu un zgomot puternic și pătrunzător spărgând parcă timpanele. Aplecându-se să-l prindă lovi pupitrul din față și acesta, putred, se prăbuși cu un alt uruit, mai lung. Aceste zgomote suplimentare îl calmară pe deplin și, așteptând, serios, să se facă liniște examină în treacăt figurile elevilor, în căutarea unora cunoscute. Zâmbind ironic exclamă: - Salve și mii de bombe! Cum s-ar zice, m-ați întâmpinat festiv!?... Mulțumesc, luați loc! Elevii se așezară cam în rate surprinși că nu sunt admonestați. Rămăsese la urmă o elevă din prima bancă din stânga, ceva mai voinicuță, care-l privi cu un fel de mirare, contrariată și șocată. ~n timp ce nota absențele avu timp să-i vadă părul castaniu scurt, fața rotundă cu buze subțirele și ispititoare, nasul cu o notă energică, ochii, ascunzând taine, rămași asupra sa: ,,o fată drăguță, o fi bună la carte?” Se interesă de ceea ce se făcuse până atunci, dacă le place obiectul, ce preferințe de studiu au. Rămase cam tot timpul cu senzația că e urmărit de fata din prima bancă. ,,De unde o cunosc?” Ora trecu repede pentru că vrând să-i câștige pe elevi presără și câteva glume care au provocat bună dispoziție. Le explică din nou ultima lecție din dorința ca ora viitoare să nu vină nimeni cu scuze. Numai că a doua zi când întrebă care nu și-a învățat, se ridică în picioare aproape jumătate de clasă. Furios și întărâtat începu să-i întrebe pe rând cauza dar abandonă repede, totul fiind clar: dezinteresul. Plimbându-se prin clasă pufni de câteva ori, se duse până la zidul lateral apoi monologă îndelung, spre


surpriza lui ascultat foarte atent de elevii rămași tăcuți și după ieșirea lui din sală. - Voi v-ați întrebat vreodată care-i rostul vostru aici? Ce-o fi cu învățătura asta, la ce trebuie? Altădată erau latifundiari cu domenii întinse și-și puteau întreține odraslele fără muncă, într-o veșnică petrecere. Dar azi nu se mai poate trăi decât printr-o activitate productivă. Ce poți ajunge fără învățătură, ca formă a muncii? Oare vreunul vrea să se spună despre sine că e prost, deci nu poate învăța? N-ar fi omenește. {i apoi să nu uitați că la vârsta asta creierul vostru e ca buretele; absoarbe tot, mai greu ce-i mai folositor. De ce să nu mobilați cutia asta miraculoasă cu creierul, în așa fel încât să aveți frumuseți de unde să scoateți mai târziu când timpul nu va permite nici măcar să citiți o carte. Pentru că e un paradox: în societatea hiper-industrializată avem timp mai puțin pentru suflet. Riscăm să devenim niște roboți și doar literatura ne mai salvează. De ce să fim comozi ca băiatul acela care desenează acum avioane. Uite aici - și arată cu mâna spre prima bancă - e un monument de lene! De ce să ratați șansa devenirii voastre ca personalități? Eu fac parte dintr-o generație care a crescut greu, dar aveam de mici visuri mari. Voi ce preocupări aveți, care vă e pasiunea acum la 16 ani, când sunteți cei mai frumoși și cu cea mai mare putere de muncă? Voi, acum, pentru voi, ce însemnați? Dar pentru alții?

* * *

În cancelarie se discuta aprins politică. Se anunțau noi măsuri ,,economice” luate de stat pentru creșterea nivelului de trai. Ceaușescu tocmai anunțase lichidarea datoriei externe dar și necesitatea continuării politicii de austeritate pentru acumulările necesare unei viitoare explozii economic - sociale: împrumutul din propriul buzunar. Primăvara se anunța fără bucurii pentru buzunarul cetățeanului nevoit să-și mai strângă cureaua. Circula un fel de banc. Cică șefu’ ăl mare întrebase pe un director cu 5000 lei salariu pe lună: îți ajung banii? Răspuns: nu, am atâtea cheltuieli și nevoi; îl întrebase apoi pe unul cu 1500 lei pe lună salar și nici el nu era de loc mulțumit. Ajuns la un muncitor cu 500 lei pe lună, acesta răspunde vesel: da, tovarășe secretar general, îmi ajunge. Chiar îmi ajunge! Mirat, suplimentar îl ispitește: dar cum faci? - Păi simplu, cu cât am îmi cumpăr pâine, de restul beau apă, după aceea îi înjur zdravăn pe cei care au mai mult! Bancurile cu Bulă nu mai aveau sfârșit. Tot, așa, e pusă toată securitatea pe urmele celui care scornea atâtea pe seama cuplului prezidențial. E adus la Președinție și invitat la Ceaușescu. Bate timid în ușă, e invitat să vină direct către birou pe covorul foarte mare și foarte pufos: - Poftim, poftim, Tovarășe, pe covor, pentru că așa veți avea cu toții când vom construi comunismul... Umil, studentul călcând tot pe margine: - Tovarășe Secretar general, eu sunt acel care fac bancurile... Profesorii și le spuneau la ureche la fel cum își șopteau informațiile despre... informatori. La aniversarea lui Miluță, mai venise colega Eleonora și vecinul de jos. Enervat de o discuție

mai aprinsă sărbătoritul, simțindu-se între prieteni, exclamase furios: ,,da, să-l mai ia dracul pe Ceaușescu ăsta!” După vreo 3 zile e chemat la Securitate și bătut foarte bine. Nedumerit și crâmpoțit roagă măcar să i se spună ce-a greșit, că nu știe... - Să nu mai înjuri vreodată pe Tovarășu’... Așa că oamenii priveau în stânga și în dreapta știind că și între elevi există ,,lupul îndrăzneț” cam câte doi pe clasă care-l turnau pe profesor și când aveau ciudă pe el nu numai când greșea politic. Dar majoritatea erau elevi buni la carte și nu luau această treabă prea în serios. Teo Merianu ar fi vrut să se lanseze și în politică, dar ca un făcut: propunerile lui erau primite în tăcere considerate bune sau foarte bune dar neaplicate. Învăță o formulă: începea cu ,,după cum ne învață Tovarășul N. C.” și apoi își spunea părerea care cădea exact invers cu învățătura. Când colegii s-au prins au început să-l ocolească în discuțiile politice, dar nu aveau cum să-l oprească în cercurile pedagogice unde era mereu un fel de Gică Contra, prețuit dar nu admirat sau acceptat. Prudența îi obliga pe oameni să țină la bucățica lor de pâine. Politica adevărată nu exista pentru cei de 40 de ani iar masa de acțiune, fără pofte politice la 16 ani, elevii visau doar la dragostea adevărată.

* * *

...Din ,,oceanul” clocotind de viață se ridicau aburi proaspeți care îmbrățișau soarele lucind, pomii înflorind, dar mai ales frumosul plămădit de lumina țâșnindă a zilei. Viața nemăsurată nici în stânjeni și nici în ani lumină, stăpânea ținuturile pe care aburii, oamenii, viermuiau energic. Candoarea conectată la sursa tinereții strălucea fericită, bucurându-se de suflet. Din fiecare inimă răsărea o coloană a infinitului, răsucită pe rugul iubirii iar fiecare spirală mirosea a viață. La toate acestea se poate gândi orice om, care știe să vadă lucrurile așa cum izvorăsc, din gingășia naturii iar în cele din urmă, cu ochii înrourați de bucurie să-și adune gândurile într-o petală de nufăr, să le ascundă în sufletu-i curat, cu modestie. Dincolo de orizontul filozofiei, înflorea o zi obișnuită, încinsă de razele binefăcătoare ale soarelui topit de perfecțiune. O zi firească tocmai prin îndeletnicirile curgânde ale traiului. Pe străzile presărate cu oameni grăbiți, bălțile fierbeau înăbușit, oglindind printre timp câte-un chip de licean îngândurat ori sprinten. Elena, Alina, Maria, Dana, Marius și multe altele sunt nume de suflete încarnate în frumusețe și tinerețe. Bucuriile școlii pot fi și bucuriile vieții... - Clasa a X-a, la laborator, vesti profesorul de fizică, la intrare. După ce închise ușa după sine i se păru că aude un zgomot ciudat. - Care e necontrolatul? Măi, parcă ai fi în junglă și nicidecum într-o sală de clasă. De fapt, ce să-i ceri omului bun simț, dacă nu-l are! făcu Pruteanu fără să știe cui se adresează. Era un profesor micuț de statură cu o bărbuță castanie în jurul unui obraz oval, cu ochii albaștri alungiți spre tâmplele puțin ninse de timp, cu buzele roșii ca date cu vopsea și cu părul castaniu ondulat ușor în jurul unei frunți mate. Fizic fără nici un raport cu moralul uscat al omului trecut de 35 de ani, Mihai


Pruteanu afemeiatul, nu avusese decât aventuri obscure al căror pomelnic el singur îl cunoștea. Se spunea că ar fi căsătorit cu o fostă elevă mai mică decât el cu vreo 24 de ani, dar toate bârfele rămâneau sub semnul incertitudinii deoarece niciodată nu fu văzut însoțit de cineva. Ceea ce rămânea indiscutabil era că preda destul de bine încât elevii înțelegeau materia. Dacă mai rămânea vreunul în urmă nu era decât din cauza interesului său. - Cine lipsește? - Nimeni, răspunde Alina cochet. - Perfect, atunci vom asculta pe... Inimile țâțâiau de frică deoarece după figura de adineaori aveau de suferit. Oricând li se putea trânti o problemă cu cheie și terminau ca în tragediile lui Sofocle. - ...Paraschiv, anunță profesorul azvârlindu-și stiloul pe catalogul deschis. Ce ați avut voi pentru astăzi? - Noi am avut de pregătit lecția... curentul... ăăă...?! - Ce dracu’, ai asurzit? Tu nu auzi cum suflă ăștia. Îți sparg timpanele nu alta. Cine mai scoate o singură vorbă ia nota unu! Coborând și ridicând ochii în tavan, elevul se chinuia ,,ca Hristos pe cruce”, cum era vorba profesoarei de economie. - Nu știi? - Nu, răspunse elevul ușurat. - Și de ce nu vorbiși așa de la început? De când te muncești tu aicea mai trăgeai un pui de somn, acolo în fundul clasei. Și tu, Elena, te-ai dus tocmai în spate; ori crezi că facem adunare de birou? Auzind reproșul Elena se strâmbă ascuns. Dacă ar fi văzut-o fără îndoială că ar fi ascultat-o. Dar... - Dacă mai ascult pe vreunul dintre cei trei crai, sigur îmi fac o colecție de 3, dar pe astăzi poate le ajunge. - Uff! Pufni Marius, intrigat de aluzia profesorului. Nu după mult timp profesorul înșiră pe masă alternatoare, consumatori, rezistențe, conductori și ce mai era necesar aplicației practice. Elevele șușoteau: - Ia, privește-l ce caraghios e! Mic și cu hainele alea turnate parcă de sus, pare a fi un saltimbanc. Oare nevastă-sa nu-l vede când pleacă? - Dacă o fi vreuna căreia îi place să fie numai ea modernă, atunci ce vină mai are bietul de el! - Hai, nu zic modern, dar nici măcar o curea nu poate să-și pună la pantalonii ăia spânzurați neglijent?! Dacă-l mai privesc puțin constat că apare ca unul fugit de acasă. - Poate ne vede, că... - Stancu Maria, ce faci acolo? - Gând la gând cu bucurie, șopti Maria colegei sale. - Despre ce era vorba, știi? - Despre curentul defazat în urma tensiunii! - Bine, ia loc. Deci, curentul... - Dădeam de naiba dacă nu mă uitam la grafic, șopti fata aproape leșinată de frică. - Ei, las-că nu era prima dată. Încăpățânatul și afurisitul ăsta e în stare să te întrebe de curenții lui și în groapă. Am auzit că are un băiat foarte... - Ia, mai lasă-mă cu prostiile tale. Ce nu se mai aude în școala asta!? L-ați însurat, l-ați făcut tată și nu m-aș mira că mâine poimâine să aud că se plimba prin parc cu nepotu-său.

- Prostii, adevăruri, dar nu vezi cum îi umblă ochii? - Și ce? Nu uita că mai întâi îi umblă creierul! - Spune drept, ai vreo slăbiciune pentru cioara asta deșteaptă? - Cu cât e egală tensiunea la borne? întrebă Maria evitând răspunsul. - Fiecare cu damblaua lui, dar vezi că atâta ți-ar trebui cu Dona. Ar fi în stare să te mănânce. Nu ai văzut cum roșesc amândoi? Ha, ha, ha! - Ce-ai pățit Tudoran? - Nimic! - Ei, nimic! Te distrai de minune. Cine știe la ce Făt-Frumos meditai tu așa satisfăcută. Ioanei îi veni din nou să râdă, dar își mușcă buza de jos cu atâta brutalitate încât se încruntă. Aplicația se sfârși pe așteptate. Urma ora de utilaj, cum îi spuneau elevii. Inginerului, bărbat prezentabil, întinerit față de vârsta sa de peste 40 de ani, îi stătea admirabil cu catalogul în mână. Elena simți o nădușeală ce-i cuprinse întreg sufletul atunci când Teo Merianu îi citi numele. Îi căuta ochii. (...)

Micro-portret

El e șeful:

MARINÎNTÂIUL

- Țipă în lume de peste 74 de ani; - Ridică învățătura la rang de virtute; și pentru alții; - Coboară în istorie... până în 1822; - Își pune același întrebări pe care le pun toți dimprejur; răspunde mai altfel. - E greu de egalat în plan european și chiar mondial (interviuri cu 9 președinți de stat, 14 prim-miniștri etc.), în plan național (întemeietor în Festivalul Național al Umorului „Constantin Tănase”, primul post TV, primele posturi de radio, prima revistă internaționalizată etc.) și mai ales, în județul Vaslui, cu numeroase alte întâietăți; - Primul romancier din istoria culturală a Vasluiului („Zăpada pe flori de cireș, în Spațiul pentru iubire”); - Primul ecologist de după Revoluție (1989); - Primul autor despre istoria învățământului local (1980); - Prima revistă de după 1989 - Vlăstarul (1990); - Primul ziar - Teleradioeveniment (1993); - Primul săptămânal Meridianul (1996); - Cel mai reprezentativ jurnalist din județul Vaslui, recunoscut în țară și nu numai; - Vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România din 2005 - distins cu Ordinul Ziariștilor, clasa I aur.

Ei, ... și?


PROZĂ Cosmin PREDA - Vaslui

CLEPSIDRA

- Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze în locul lui insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios,

cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de „Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”, că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării, că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate, că o cunoşteai de undeva, că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori... Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutăţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole! - Totul este nou şi ciudat pentru mine, îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întâlnesc aici, la poalele pădurii, nici că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti. Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie: - Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş - nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri prin pădure. - Nu-ţi este teamă? - O, nu, m-am obişnuit. Am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine. - Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele, îi spun zâmbind. Tânăra, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă.

- Cine ştie?... îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar. Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă. - Are o anumită semnificaţie? o întreb. - Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută! Am rămas uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund. - Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi mulțumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! i-am răspuns şi-am urmărit-o câteva clipe, cu privirea. Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul. Clepsidra... Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi așteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând.

*** De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi


ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor. O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În următoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri de felul acesta: „Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!” Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. „Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc.” Înţelegeam totuşi că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiaşi personaj??). Clepsidra... Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. „Poate că e foşnirea clipelor care trec.” Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit „prezent” compartimentul de sus, şi „trecut” compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu, că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie, că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de

viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o, dar mă şi bucuram că am întâlnit-o. Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? „De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine! Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta.” Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei cald şi catifelat... Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poți uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit.

*** S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. „Ce poftă de viaţă au!” La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea. - Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? mă întreabă ea. - Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea, îi spun şi zâmbesc de circumstanţă. - Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină? Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea. Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu. - Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV!


- Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria? Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. „Uite, bărbaţii sunt mai serioşi.” - Am dreptul să nu vă răspund! Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină. După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care erau deja venite câteva familii ca să petreacă weekend-ul. - Până aici aţi plătit. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea. - Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi, îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut. Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. „În mod sigur vine de la oraş. Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple.” Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă... - Sărut mâna! i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă. - Bună ziua! mi-a răspuns. Ai fost profet!

- Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi. Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea. - Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare. - Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor... Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe. - Da, liniştea... Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a... Ochii ei mă priveau cercetător. - O, Doamne, tu eşti?! am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum? Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten... nu eram însoţit... am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult prin frumuseţea ei şi purtarea aleasă... am dansat mult cu ea, am discutat... Eram derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă, dar am fost stângaci şi neîncrezător în mine, neştiind dacă atracţia este reciprocă, şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate. - Nu te-am mai văzut de atunci! am rostit îngândurat. - Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine... - Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost după aceea? - Ei, am terminat liceul, am mers la facultate... În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în


noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine... - Aşa! am rostit încurcat. - Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel... - Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit „protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”. Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei. - Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută! - Lumina aduce linişte, împăcare... Mergi cu bine! Doamne, ajută! Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete... Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu... Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele până când s-a hotărât de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. „E rândul nostru!” mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicăieri. - Pe unde pluteşti, soro? o întreb zâmbind. - Secret! îmi răspunde ea, continuând să viseze. I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte. Clepsidra... Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri... E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-

cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie... Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă...

„Viața nu are subtitrare, ori o înțelegi ori nu...”

Wolf Wildfire

Nicolae Viziteu


PROZĂ George STOIAN - Slobozia (Ialomița)

ENIGMADINSTRADAMATEIBASARABOpovesteadevărată

- Costele! Băi, fii atent. Ia dă-mi ciocanu-ăla greu…

Și muncitorul apucă barosul, se încordează și lovește cu el în zidul care-i stătea împotrivă. Bucata de zid se prăbușește și un nor de praf albicios izvorăște din icnetul acela înfundat și se răspândește împrejur murdar, respingător. Imaginea de dincolo de zidul prăbușit se ivește hidoasă,

neverosimilă. - Băi, Costele, fii băi atent aici. Ia uite ce e-n zid.

Muncitorul Costel își lasă pentru un moment treaba și întoarce capul, bolborosind: „Ce ți-a venit, mă? Ce vrei să mi-arăți?”. Iar în secunda următoare a văzut și el ce era acolo. „Mamă, să fiu al dracului dacă am mai pomenit așa ceva! Băi, frati-meu, ăsta e de om!”. - Da, mă, e de om. Vino și pupă-l.

Costel a privit cu și mai mare groază scheletul. Se păstrase bine. Era pus în picioare și stătea atât de natural încât părea că un om slab de tot, slab de… i se vedeau oasele, diminuat, așteaptă pe cineva. După primele momente de uluială, cei doi muncitori au evaluat cu mai mare atenție situația. Era acolo deci un schelet de om, bine conservat și atât de întreg de ziceai că e gata de scos la orele de anatomie de la școală. Ce mai rămăsese din omul care fusese, avea acum o poziție firească de stat în picioare, așa, cu „capul” întors într-o parte către cei doi muncitori, parcă râzând la ei cam prietenește, cu două șiraguri de dinți ce sigur fuseseră perfecți. Se vedea că mortul nu avusese haine pe el când a fost depus acolo. Era „plantat” într-o nișă care părea special construită, prin dublarea peretelui într-un mod atât de bine mascat în locul acela încât dintr-o simplă întâmplare ascunzătoarea nu putea fi descoperită. Peretele respectiv despărțea o încăpere murdară și insalubră, care fusese probabil magazie, de o altă încăpere ce servise ca beci, aceasta aflându-se mai jos decât cealaltă. Dublarea zidului fusese practicată către magazie, lucrarea fiind și acum mascată de o aglomerare urâtă de rafturi, comode și bufete de modă veche, prăfuite și îmbrăcate în pânze de păianjen, cu rafturile ticsite de probabil cele mai vechi și mai nefolositoare obiecte din câte există în lume.

Cei doi muncitori s-au gândit imediat că trebuie să-și anunțe șefii, nu puteau lucra în continuare la demolarea vechii clădiri din strada Matei Basarab ca și când nimic

deosebit nu s-ar fi întâmplat. A ieșit unul afară și a strigat pe cineva: „Băi, Firică, vezi mă pe unde e șefu și zi-i să vină aici că avem o treabă cu el”. Până să vină șeful punctului lor de lucru, ei s-au așezat la o țigară și la o dezlegare de mister. Adică ce-o fi cu scheletul, e de femeie, e de bărbat - ei ziceau că de bărbat ar fi, deși încă nu-și puteau da seama de ce credeau asta… Dar cine știe?

I.P. părea un om fericit. Magazinul lui cu de toate mergea destul de bine, deși strada Matei Basarab, pe care se afla, era aglomerată de prăvălii ca a lui. Avea însă el ceva special în felul de a vorbi cu oamenii și de a-i atrage să cumpere de-acolo. De altfel, era și o prezență dintre acelea care se rețin ușor, care se țin minte cu simpatie. Părea cam bătrâncios, deși cu siguranță că era mai tânăr decât o arăta înfățișarea lui. Era de statură potrivită și oarecum corpolent, avea așezat pe un gât scurt un cap ca o bilă veselă și strălucitoare, în care cineva foarte iscusit înfipsese două sprâncene și o mustață negre și bogate. Se impunea privirii cuiva cu o frunte lată (prietenii chiar îl tachinau din cauza asta, cineva zisese cândva că are „un hectar necultivat de frunte”), care era mărginită către ceafă de un păr negru și foarte bogat, sârmos și rebel, totdeauna tuns scurt. I.P. făcea parte din lumea bună a Sloboziei din jurul anului 1935 (să fi fost 36, 37?) și asta nu numai fiindcă se afla și el în rândul comercianților cu prăvălie bine statornicită, ci și fiindcă se impunea atenției și simpatiei prin înfățișarea sa de boier adevărat, care onora provincia slobozeană.

Avea, cum se spune, maniere, iar în comportament o agerime mereu vie și un fel de a părea că stă permanent la pândă, gata de o reacție impusă de un anumit moment. Ceea ce putea însă să creadă despre el un observator mai atent, era faptul că știa și să ascundă cu dibăcie, printre pliurile secrete ale sufletului său, gânduri sau porniri nebănuite. Astfel că prietenilor lui nu putea să le scape unele momente în care I.P. părea a nu mai fi el. Unele vorbe fără noimă ori gesturi necugetate, rătăciri inexplicabile, depănarea unor așa-zise amintiri care, totuși, nu păreau a se fi aflat în trecutul lui, clipe în care brusc devenea neatent și încă altele erau ciudățeniile sale repede trecătoare, dar în anumite perioade îngrijorător de frecvente. Dar poate chiar și aceste ciudățenii, cu care cei ce-l cunoșteau se obișnuiseră, poate chiar și această aură de mister ce se clădea în jurul lui îl făceau mai interesant.

În Slobozia i se spunea „Patronul”, nimeni nu știa de ce, dar asta desigur nu-l deranja, după cum nici alți patroni din oraș nu se aflau în suferință că lor nu li se spunea astfel. I.P. trecea în ochii tuturor drept un cetățean foarte onorabil al urbei și un om de succes. Dar, dacă i-ai fi întrebat, ai fi aflat


că toți bărbații din Slobozia erau atunci înclinați să aprecieze că, totuși, cel mai mare succes al lui I.P. era căsătoria pe care o realizase cu o femeie foarte frumoasă.

Această femeie, devenită doamna lui, despre care chiar și alte femei, în mod surprinzător și absolut neobișnuit, spuneau că e foarte frumoasă, era venită de nu se știe unde. Slobozenii se pomeniseră așa, deodată, că I.P. le-o prezenta tuturor cu mândrie și cu o plăcere pe care niciodată nu reușea, ori poate chiar nu voia, să o ascundă. Ea devenise „de-aici”, deși se cunoștea că avea un aer străin de aceste locuri, că e din altă parte. Dar asta nici nu prea avea importanță, conta doar faptul că femeia exista și era atât de decorativă pentru Slobozia încât te și mirai de ce își pierde vremea prin acest târg. Era cât el de înaltă și, desigur, vizibil mai tânără, probabil cu peste zece, doisprezece ani. O vom numi Lelia și vom evoca formele ei cele femeiești perfecte și așezate armonios la locurile lor. O văd într-o fotografie făcută de Costică Acsinte, se află în studioul lui foto și stă în picioare. E ușor rezemată de un suport înalt pentru flori și se oferă privirii dintr-un profil abia schițat. Sub rochia prietenoasă cu trupul ei, se ghicește fremătarea fiecărei molecule carnale. Pe pielea ei par a se juca superbe reflexe mulatrice, iar în părul ei vălurit ca o mare îngândurată se află chiar negrul definitiv al abanosului.

Lelia făcea parte dintre acele femei înzestrate cu un fel de a privi în care toți bărbații se pierd. Avea acea privire misterioasă a ochilor rotunzi, mari, negri și adânci, mirați și aparent naivi, jucăuși și aprinși de o chemare interioară imposibil de refuzat. Aceste femei posedă unicitatea unui fel languros și insistent de a privi un bărbat, de a rosti astfel un „vino la mine” ce pare a fi adresat doar bărbatului din capcană, pe care îl zăpăcesc și îl încurajează să creadă că el este singurul ales și trebuie să nu rateze clipa.

Toate acestea legănau și răsfățau bărbații Sloboziei pe aripile dorinței și ale speranței, îi izolau în așteptări încrezătoare și îndrăznețe, aprinzându-le visul și imaginația fără hotar.

Lui I.P. nu-i erau străine chicotelile bărbaților când în discuțiile lor era vorba despre nevasta lui, despre Lelia. Era conștient că toți îl invidiau pentru frumusețea Leliei, că și-o doreau și deseori o asociau cu vulgarități și o coborau în povești și închipuiri obscene. La o repezeală a gândului putea fi chiar mândru pentru asta (în definitiv, lui îi aparținea ceea ce își doreau toți și nu puteau avea), dar devenea uneori și îngândurat. Atunci avea chiar momente în care își reproșa că își luase de soție o astfel de femeie, care nu putea ieși niciodată din atenția orașului. Mândria și orgoliul lui de bărbat ieșeau însă totdeauna învingătoare, dar numai cu prețul unui nou ghimpe, pe care aproape că îl simțea fizic, dureros, cum i se înfige în inimă.

O iubea fără limite. O diviniza și îi plăcea să creadă că nevasta lui a fost creată direct de Dumnezeu, care-i dăruise numai ei ceea ce luase - fraudulos? - de la multe alte femei. Femeia aceasta era a lui și numai a lui trebuia să rămână. Gândul acesta îl sfredelea din ce în ce mai des și, fără să-și dea seama, un șarpe al geloziei se furișase în el și își făcuse cuib în sufletul lui. Sentimentul acesta perfid parcă luase avânt în ultimul timp, de când, în grădina unui restaurant

fiind într-o seară splendidă, la o masă alăturată se așezase un ofițer tânăr și chipeș, unul care probabil venise mai nou la unitatea militară din marginea Sloboziei. I s-a părut atunci că Lelia l-a privit pe tânărul militar mai mult decât se cuvenea și că, deși el era cu spatele și nu vedea, acela cu siguranță că nu și-a mai luat privirea de pe chipul ei atât de frumos. I.P.a crezut atunci despre el că este cu adevărat un bărbat urât și că nu se potrivea deloc cu femeia ce-i era soție, că nu o merita. Gândul acesta l-a durut și un sentiment de posesiune, de dorință nesfârșită de a-și păzi proprietatea l-a cuprins într-un vârtej amețitor. A făcut astfel încât să plece cât mai repede din grădina aceea și abia când au ajuns acasă s-a simțit cu adevărat în siguranță.

Trebuia să nu se întâmple asta! Nu trecuseră nici trei zile de la întâmplarea petrecută la restaurant, când chiar în prăvălia lui a intrat ofițerul acela. Aparent, omul nu dorea decât să cumpere ceva și s-a comportat normal. I.P. a trăit atunci secunde cumplite și l-a îndepărtat destul de brutal: „Nu avem!”, deși marfa aceea se afla chiar la vedere. - Băi, Costele, eu zic că scheletu-acesta e de bărbat, că dacă ar fi fost de femeie ar fi trebuit, mă frati-meu, să aibă acolo pe mâini, pe la gât pe undeva un inel, o chestie așa de poartă femeile… - Uite că, chiar dacă nu poartă nimic, eu zic că e de femeie. Mie așa mi se pare, i-a răspuns tovarășul de muncă, am eu o presimțire… Dar de ce nu mai vine șefu? Stăm cu panarama asta aici și ne mai ține și din treabă.

Într-o zi, Lelia i-a spus lui I.P. că, pentru un timp, ar vrea să doarmă singură în camera alăturată. „Numai până te lași de sforăit”, a motivat ea la repezeală. Lui I.P. nu-i surâdea prea mult propunerea și această perspectivă. În primul moment s-a gândit că nu va mai avea ocazia s-o privească, seara, la culcare, atunci când se dezbracă și rămâne goală ca o statuie genială. Alte gânduri nu i-au trecut atunci prin cap și a acceptat aparent destins.

S-au scurs câteva seri cu Lelia dormind alături și I.P. începuse să-și facă un obicei din a asculta la ușa care îi despărțea respirația Leliei. Înțelegea că exagerează, dar continua să se mintă că face asta doar din grijă pentru soția lui.

În seara aceea, I.P. fusese, înainte de a se pregăti pentru culcare, în camera Leliei. I-a dus un pahar cu apă, pe care i l-a așezat alături de pat zicându-i că e bun noaptea, poate că îi va fi sete. Era cald, vara devenise de nesuportat și Lelia se dezbrăcase. Plutea deasupra așternutului, așa, complet goală, cu trupul ei lung și armonios, cu pielea strălucitoare în lumina difuză. Tânără și voluptuoasă, carnală, adevărată și fierbinte, emanând un parfum discret și ademenitor, parfumul trupului ei de femeie dominată și răscolită de dorință.

I.P. aștepta un semn măcar, o vorbă, „vino lângă mine”, fiindcă își dorea atât de mult să se așeze lângă Lelia, să fie acolo, alături, împreună și în trupul acela incredibil și năucitor, care-l chema spre împliniri nesățioase. Semnul şi vorba aceea nu au venit și el s-a retras buimac. Cred că atunci când a făcut primul pas care-l trimitea departe, în altă cameră, s-a rupt în el ceva, atunci a ieșit din realitate, atunci


a plecat în eresurile lui, care-l cuprindeau de fiecare dată moale, pufos, călduț, binefăcător. A căzut îmbrăcat pe patul lui și nu a mai știut ce i se întâmplă…

… A crezut că aude cum se deschide fereastra camerei de alături. A așteptat să afle ce se petrecea acolo. A crezut apoi că s-a auzit un chicotit în care parcă doi oameni amestecau la un loc surpriza, plăcerea și dorința. Apoi totul a devenit deodată confuz, onomatopeic și excitant. A avut sentimentul că înțelege ce lupte dulci se dădeau dincolo, cum două trupuri fierbinți se înlănțuie cu nesaț și se rostogolesc în neștire, cum totul arde și se scurge în plăcere, cum o gură o caută pe alta pentru a o soarbe, pentru a o mușca, pentru a o topi în acel nesfârșit și clocotitor „oo, Doamne, cât e de bine!...”

I.P. credea că trăiește plăcerea de dincolo ca pe o lovitură care nu-l durea, o lovitură dulce și imaterială, care începea să-i implice simțurile bărbăteşti, trezite deodată primitiv, animalic, imposibil de controlat. A evadat deodată din lume, corpul i s-a încordat și o clipă a fericirii supreme s-a abătut asupra lui și a simțit imediat o ușurare - aah! - ce s-a amestecat cu aceea care credea că se topea dincolo. Și atunci toată ființa i s-a relaxat, dar în acel moment i s-a făcut şi o imensă rușine. O uriașă silă față de el a răbufnit din depărtările ființei sale, pe care o siluise, o înșelase și o batjocorise inconștient…

Gândea. Ce făcea acum tânărul ofițer lângă soția lui? L-a cuprins revolta. S-a ridicat din pat fără să știe ce face și s-a furișat în camera de alături. Exact în poziția în care o lăsase mai devreme, Lelia dormea respirând ușor și egal. Dormea profund. S-a revărsat în el o imensă ură: „Ce caută această străină aici? De ce trăiește aici?” S-a aplecat încet peste pat și a ridicat perna care-i stătea alături. Cu o infinită precauție, i-a așezat-o peste față și în secunda următoare a împins-o, a apăsat-o cu hotărâre și dușmănie. Lelia a tresărit și a scos un țipăt speriat, înăbușit de perna care începuse s-o sufoce. S-a zbătut, trupul ei sărea ca un arc și fremăta cu disperare. Încerca să țipe, dar nu mai putea. Se zbătea cu forțe parcă sporite, până când el a sărit în pat și s-a urcat peste perna aceea, luând-o între picioare și strângând din toate puterile lui. Până când trupul de sub el a cedat, a renunțat să mai reziste, s-a muiat și s-a destins, abandonând lupta. El a rămas acolo sus, cu perna aceea între picioare, victorios și imbecil.

Nimeni nu știe după cât timp I.P. s-a rostogolit pe podea, lângă pat. Acolo a căzut imediat într-un somn care venise peste el ca o izbăvire și ca un dușman.

- Ați auzit? I-a fugit nevasta Patronului. Dracu știe pe unde s-o fi dus, mi se pare ca a fugit cu unu mai tânăr. În orice caz, am înțeles că e dispărută din oraș de vreo două săptămâni.

- Păi, era și cazul. Am știut eu că așa va fi până la urmă. E frumoasă rău, e tânără, cum să stea cu unu mai bătrân? El ce zice?

- Ei, na! Ce să zică? Că-i pare rău, că nu știe de ce-a fugit, că o să vină înapoi, că dă el de ea și-o aduce acasă. Chestii de-astea…

- Gata, s-a dus. A scăpat ca din pușcă, săraca. Cum să mai vină? Nu știe ea traiul cu Patronul ? Măi, omule, tu

crezi că o femeie are nevoie numai de bani, de avere? Mai ales una ca aia! N-avea tu grija ei, că a ştiut ea ce să-i ia Patronului de prin casă…

- Îţi spun eu, ştii cum o să fie? O să mai vorbească lumea vreo săptămână, două şi gata, s-a dus. Uităm toţi şi uitată rămâne.

Prin anul 1983, investigația criminalistică declanșată după descoperirea scheletului uman printre dărâmăturile caselor ce se demolau pentru a face loc construcţiilor de azi, investigaţie desfăşurată sub conducerea unui procuror, nu a elucidat nimic. S-au consemnat toate datele, s-au cercetat și arhivele în căutarea unei persoane date dispărute într-un trecut foarte îndepărtat, au fost interogați mai mulți oameni, dar cine să știe ceva despre ce se întâmplase în urmă cu vreo 50 de ani? Cazul a fost închis (noi nu am găsit acum nicio urmă din documentele întocmite atunci) și întâmplarea a fost dată uitării. Doar cel ce semnează aceste rânduri a mai auzit-o în vremea din urmă. Descoperirea scheletului i-a fost relatată ca fapt divers, aproape banal, de un prieten arhitect, omul care în acei ani, când s-a demolat și s-a reconstruit după proiectele sale zona din vecinătatea Casei armatei, a auzit-o și el, ba chiar într-un fel a și cunoscut-o mai de aproape.

Pornind de la evenimentul descoperirii scheletului uman, autorul a întreprins ample investigaţii de tip jurnalistic şi a stabilit faptele aşa cum ele sunt relatate mai sus.

(Text preluat din volumul „Amintirile Sloboziei”

de George Stoian, Ed. Star Tipp, 2014

„Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să

lumineze în întuneric.”

Octavian Paler

Întâlnirea ‐ Letiția Oprișan


ISTORIE Laurențiu CHIRIAC - Vaslui

ELITELEOCCIDENTULUIMEDIEVAL

I. SOCIETATEA MEDIEVALĂ ŞI OMUL MEDIEVAL

Fiecare

civilizaţie are un sistem dominant de valori care serveşte drept cadru referenţial oricărei gândiri, acţiuni, sentiment sau creaţie. Astfel, structurile mentale din Evul Mediu Occidental constituiau tocmai acele structuri de

percepţie, comportament şi atitudine, proprii şi comune tuturor grupurilor umane şi nivelelor cultural-spirituale, de fapt o paradigmă comună de gândire şi un model general uman cu o apartenenţă a tuturora la un ansamblu comun de referinţe definitorii. Din acest punct de vedere, creştinismul era atunci mai mult decât o stare socială, era un mod de a exista, o forţă catarhică de purificare umană, iar virtutea credinţei presupunea şi anumite ritualuri religioase care respectau ritmicitatea marilor Sărbători creştine (Paştele, Sfinţii Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului, Crăciunul etc.).

În sensul celor de mai sus, putem spune, deci, că omul medieval era un bun creştin şi s-a perceput şi introdus pe sine într-o lume dependentă de o ordine superioară celei pământeşti, o lume care „fiinţa” sub „privirile” unei puteri divine absolute. Această percepţie mentală venea din orizontul său christic şi, ca atare, constituia modelul său de viaţă, căci el se ştia drept „fiinţă a lui Dumnezeu” şi coborâtor din El. De aici şi această reprezentare mentală, care devenea o realitate profundă, raportată mai mereu la cuvântul Dumnezeu - ca esenţă a spiritualităţii sale creştine. Pentru omul creştin medieval, descifrarea misterului existenţei sale, descoperirea miracolului şi a frumuseţii acestuia sau locul pe care-l căpăta în societate erau considerate drept semne ale primirii Părintelui Ceresc, revelat în istorie, pe deplin, în persoana lui Iisus Christos, întru care locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii şi care este conceput teologic ca Sfânta Treime de Persoane divine. Aşadar, mentalul colectiv medieval se înfăţişa, mai întâi de toate, sub forma sa creştină, primordială, ca o increere a divinului mântuitor şi ca un spaţiu spiritual conceput ca o „casă a omului”, situată eschatologic în „braţele Părintelui

divin”. Tocmai acest mod de a privi şi de a înţelege lumea şi viaţa reprezenta dimensiunea centrală a spiritualităţii omului creştin, axat, deci, pe comunicarea spirituală între un Dumnezeu care „vorbeşte” şi un credincios care „ascultă”.3

Într-un fel sau altul, Cristosul a fost astfel investit cu capacitatea de a transmite în lume un mesaj revelator (perpetuu) care să treacă dincolo de efemeritatea intrinsecă a trupului uman, sanctificând prin unicitatea Faptei Sale percepţia Întrupării sprituale. Poate aşa se şi explică de ce omul medieval a căutat permanent divinul nu numai în natura înconjurătoare, ci şi în semnele, simbolurile, visele şi profeţiile capabile a-l revela spre mântuire, prin respectarea cu stricteţe a unor canoane şi ritualuri, dar şi prin înțelegerea locului său în societate.4

Cu toate acestea, pentru un suflet de creştin răsturnat „înlăuntrul” său, credinţa părea singura modalitate tămăduitoare şi unificatoare pentru toate simţurile şi aprofundările spirituale, dar și pentru toate ierarhiile sociale ale vremii. Astfel, ruga medievalului constituia oarecum o referinţă de „îndumnezeire” a credinciosului, o reprezentare subiectivă a dialogului său cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, putem înţelege sensul profund religios al existenţei credinciosului din Evul Mediu Occidental, perspectiva Mântuirii şi a Întrupării spirituale, dar și strictețea ierarhiilor sociale. Proclamând şi apostolând faptul că Iisus Hristos a trăit o singură dată, fiind răstignit şi apoi înviat, creştinismul a „transfigurat“, de fapt, un eveniment istoric într-un spirit religios.5

Cu toate acestea, în omul medieval sălăşluiau două fiinţe: cea făcută după „chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu şi cea alungată din paradisul terestru după comiterea păcatului originar, condamnată la suferinţă - concretizată în munca manuală pentru bărbat şi chinurile facerii pentru femeie, la ruşinea simbolizată prin tabuul goliciunii organelor sexuale şi la moarte. In funcţie de epoci, creştinătatea medievală va insista fie asupra imaginii pozitive a omului, fiinţă divină, creată de Dumnezeu (după asemănarea sa şi asociată creaţiei), de vreme ce Adam a dat nume tuturor animalelor, menită să regăsească Paradisul pierdut din greşeala sa, fie asupra imaginii negative, cea a păcătosului, mereu pe punctul de a cădea în ispită, de a se lepăda de Dumnezeu şi, prin

3 Jean Delumeau, Mărturisirea și iertarea. Dificultățile confesiunii (secolele XIII-XVIII), Iași, Ed. Polirom, 1998, p. 17. 4 Ibidem, p. 23. 5 Idem, Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Iași, Ed. Polirom, 1998, p. 37.


urmare, de a pierde pentru totdeauna Paradisul, de a cădea în moartea veşnică.6

Am conturat tot acest climat mental și spiritual al epocii medievale, tocmai pentru a înțelege mai bine faptul că toate structurile sociale de atunci se raportau mai mereu și la gradul de religiozitate al fiecărui individ, iar în funcție de cât de mult slujea credința creștină, fiecare om era deja plasat în ierarhia socială a timpului.

II. NAȘTEREA SISTEMULUI IERARHIC FEUDAL

Având la bază preceptele creștine, societatea medievală occidentală era organizată după un sistem social şi politic cunoscut sub denumirea de feudalism, care îi era specific Evului Mediu. Acesta a fost un sistem de organizare a societăţii în care aristocraţia agrară şi militară stăpânea pământul şi ţăranii. Structurile de acest tip s-au impus în toată Europa Apuseană în etape diferite, dar mai ales în Franţa (sec IX-XIV). Era vremea când elitele îşi trăiau cu adevărat clipa ca permanenţă.

În acest timp, s-a dezvoltat societatea, felul de guvernare şi religia. În 1066, William Cuceritorul a introdus feudalismul, care s-a dezvoltat treptat. Sub acest sistem, însă, indivizii erau obligaţi să slujească și să se supună unui superior. Regele era cel mai sus, apoi nobilii (baronii şi lorzii), apoi cavalerii. Sub Carol cel Mare, Creştinătatea s-a dezvoltat în întreaga Europă Occidentală. Atunci a avut loc şi despărţirea Bisericii (Marea Schismă din 1054). Totodată, din istoria elitelor Occidentului Medieval fac parte şi cruciadele - cauzatoare şi ele de modificarea structurilor sociale ierarhice.

Nobilii şi ţăranii (liberi sau aserviţi) erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală. Nobilii, posesorii de pământuri, deţineau puterea economică şi politică. Țăranii, lucrători ai pământului, şi-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în şerbie. Alături de aceste categorii, orăşenii (locuitorii oraşelor) au început să joace un rol tot mai important în viaţa societăţii, pe măsură ce s-au dezvoltat meşteşugurile şi comerţul.

Feudalismul din Europa Occidentală a luat naştere, în condiţiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ și ranguri. Într-o asemenea situaţie, statul fiind lipsit de autoritatea necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legaţi de brazdă (care erau foştii sclavi înlocuiţi acum cu şerbii). Aceeaşi situaţie economică a adus şi în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimţită, reciprocă, aşa încât inferiorul (vasalul) primea unele îndatoriri, iar superiorul (seniorul) îi recunoştea acestuia anumite drepturi. Denumirile de „senior” şi „vasal” sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie şi mai completă a sistemului feudal de relaţii între membrii clasei

6 Ibidem, p. 39. Andrế Vauchếz, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, București, 1994, p. 62.

stăpânitoare (elite). Starea de război aproape neîntreruptă în care se trăia a favorizat şi constituirea unei elite militare (cavalerii). Aceşti războinici aveau libertatea de a-şi alege stăpânul, erau principala elită care a instituit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiţii de supunere faţă de mai-marele său (seniorul). Desigur, un rol important în cadrul societății îl avea și gradul de participare la războaie, ierarhia socială fiind modificată în funcție de contribuția fiecăruia la aceste bătălii.7

Aşadar, exista o organizare ierarhică care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere şi, în acelaşi timp, de stăpânire a pământului (cu tot cu ţăranii care-l lucrau). Elita politică se constituia, deci, din rege, provenit dintre nobili şi care era cel dintâi împărţitor de pământuri, de el depindeau marii săi vasali, aceştia fiind totodată seniori pentru o mulţime de vasali mai mici (în cadrul relaţiilor suzerano-vasalice), fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ şi de oameni. Apoi urma elita militară (nobiliară) - constituită din cavalerii nobiliari - războinici care luptau călare, fiind socotiţi mai presus de mulţimea de rând, a oamenilor liberi şi neliberi. Ei se înrudeau numai între ei şi erau mândri de vechimea poziţiei în care se găseau, moştenită de la strămoşii lor.

Societatea Occidentului Medieval creştin a cunoscut şi un alt grup respectat, elita religioasă, formată din cărturari, oameni ai Bisericii (clericii). Viaţa unui om într-un lăcaş de rugăciune, fie biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiţia liberă. Ca mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, clericii ocupau o poziţie privilegiată, asta și datorită rolului important pe care îl avea credința creștină în societatea medievală apuseană. Primind numeroase danii de pământuri, aşezămintele religioase au devenit proprietare ale unor întinse domenii latifundiare, pe care le deţineau în deplină folosinţă, ca şi pe şerbii care le cultivau.

În concluzie, pentru starea socială a Occidentului Medieval, ni se pare sugestivă opinia unui contemporan al acelor vremuri - episcopul englez Adalberon - despre ierarhia socială: „Nobilii n-au nevoie să suporte constrângerea nici unei puteri. Ei se împart fie în războinici, fie în clerici, ca protectori ai credinței și ai bisericilor, dar și ai celor mari şi, deopotrivă, ai celor mici... . Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândeşte nimic, decât cu preţul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine şi mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, de fapt, împărţită: unii se roagă, alţii se luptă, iar ceilalţi muncesc. Aceste trei părţi, coexistând, nu admit să fie despărţite.”8

7 Jaques Le Goff, Civilizația Occidentului Medieval, București, Editura Meridiane, 1971, p. 21. 8 Apud Marc Bloch, Societatea feudală, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 47.


III. RELAȚIILE SUZERANO-VASALICE ÎNTRE ELITE

În Occidentul Medieval, pământul era împărţit în moşii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi și nici bani, pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliţi să-şi împartă moşiile în loturi şi să le dea în folosinţă ţăranilor. În schimb, ţăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă şi-i lucrau şi partea lui de moşie, beneficiind, totodată, de protecţia acestuia.

Pentru a porni în campanii de luptă, cavalerii (războinicii) aveau nevoie de cai puternici de luptă, de armură, scut şi spadă. Mai era nevoie şi de scutieri care să poarte armele şi de cai pentru aceştia. Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem al cavalerilor. Pe timpul Carolingienilor, oştenii erau obligaţi să se echipeze şi să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreţ costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreţi. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze şi să se înarmeze, regii au fost siliţi, într-un fel sau altul, să le împartă pământul și pe cei care-l lucrau.

1. Regele Regele era stăpânul întregului pământ şi, după

tradiţia germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, iar cel care îl primea avea drept de folosinţă asupra lui, în schimbul serviciilor aduse. Adeseori, ţăranii liberi - care deţineau sau nu pământ - se supuneau (se închinau) unui nobil, pentru a obţine ocrotirea acestuia. Aceste raporturi dintre seniori şi vasali erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-şi recunoască în mod solemn dependenţa de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-şi depune omagiul, declarând că devine „omul lui”. În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului şi învestirea creau între senior şi vasal o serie de obligaţii reciproce.

Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea şi averea seniorului. Aceasta constituia datoria de credinţă (fidelitatea). Vasalul trebuia să-şi însoţească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care îl convoca şi să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul îşi înălţa fiul la rangul de cavaler sau îşi mărita fiica sau când el însuşi pornea în cruciadă, vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani. La rândul său, suzeranul era dator să-şi susţină vasalul contra duşmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie şi să-i ocrotească familia în caz de moarte. Seniorul şi vasalul erau legaţi, așadar, printr-un adevărat contract suzerano-vasalic.9

Când vasalul sau suzeranul nu-şi respectau obligaţiile, contractul și jurământul încetau să mai fie

9 Alexandru Florin Platon, Europa Medievală (secolele V-XVI). Societate, instituții și mentalități colective, Iași, Editura Polirom, 2012, p. 31.

valabile. Vasalul care-şi înşela suzeranul era considerat vinovat de trădare şi îşi pierdea feudul. Suzeranul care nu-şi respecta vasalul sau abuza de drepturile sale faţă de acesta îşi pierdea drepturile asupra feudului.

2. Nobilii Spre deosebire de aristocratul roman care locuia

în oraş, seniorul feudal trăia la ţară. Locuinţa lui era o fortăreaţă, un castel aşezat pe o înălţime şi înconjurat de ziduri groase. Un şanţ larg şi adânc, plin cu apă, îi împiedica pe duşmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste şanţ se putea trece doar pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuinţa seniorului şi tezaurul. Curtea era destul de largă și permitea țăranilor aserviți de pe domeniu, în caz de război, să se refugieze acolo.

În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existenţă, ci şi un instrument de stăpânire. Domeniul feudal (feuda) îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte şi taxe, cât şi putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moştenire urmaşilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la ţărani, de a-i judeca şi aresta, drept care înainte aparţinuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimişii regelui nu puteau călca pe moşiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaş. Nobilii (seniorii) au devenit, astfel, adevăraţi suverani pe moşiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparţinea statului, s-a fărâmiţat în folosul nobilimii laice şi religioase (care stăpănea pământul statului şi al bisericilor sau al mănăstirilor).10

Principalele ocupaţii ale nobililor erau războiul, serbările militare şi vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalereşti în care participanţii îşi dovedeau măiestria în mânuirea armelor). Vânătoarea era un alt fel de exerciţiu sportiv pentru nobili, dar şi o sursă de trai. În alimentaţia oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învăţau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistreţul şi cum să mânuiască armele de vânătoare.

În fine, în principiu, toţi nobilii erau egali. Întinderea pământului şi numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoşteau şi o exprimau în termeni precişi.

3. Cavalerii Biserica s-a străduit să folosească forţa şi

solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale şi oferindu-le exemplul cavalerului creştin - un ideal moral de oştean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, însă, în rândul cavalerilor erau admişi numai fii de nobili. După ce-şi făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia şi îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă şi-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-şi aducă

10 Ibidem, p. 33. Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, vol. I, București, 1984, p. 71.


aminte întreaga viaţă de codul moral cavaleresc: obligaţia de a fi viteaz şi loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-şi ţine cuvântul şi de a nu minţi niciodată. Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler al Evului Mediu Occidental. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât odată cu scăderea superiorităţii militare, politice şi economice a nobilimii feudale.11

Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul şi armele viitorului cavaler, apoi consfinţind însuşi actul de învestire. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în faţa altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Apoi, preotul binecuvânta armele şi spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău, ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor şi tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor”.12

4. Clericii Clericii - ca reprezentanţi de seamă ai Bisericii

Catolice - îşi duceau viaţa între singurătate sau apostolat, între munca manuală sau munca intelectuală, între slujirea lui Dumnezeu în rugăciune şi oficiile liturgice sau între slujirea Creştinătăţii în ordinele militare de călugări-soldaţi născuţi din cruciadă şi viaţă eremitică ori monastică. Puterea lor era conferită de puterea lui Dumnezeu pe pământ şi de credinţa oamenilor medievali că oamenii Bisericii sunt mai presus de orice. Forţa lor consta şi în faptul că ei au fost mult timp singurii manipulatori constanţi ai spiritului şi ai culturii occidentale.

Clericii se despărţeau de masa socială pentru a trăi o relaţie privilegiată cu Dumnezeu, pentru a plânge peste propriile păcate şi peste păcatele semenilor, ei duceau o viaţă de rugăciune, de meditaţie şi de pocăinţă, încercând să-i ceară Domnului milostivenia sa întru mântuirea oamenilor. Ei erau organizaţi în abaţii, ordine monastice şi în alte forme de ierarhizare bisericească, în fruntea lor fiind şeful suprem - Papa de la Vatican.

5. Elitele orășenești Orașele medievale apusene au avut propria lor

elită. Spre exemplu, la începutul Evului Mediu, cele mai multe oraşe depindeau de un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul oraşului. Începând din secolul al XI-lea, însă, în afara zidurilor cetăţii, s-a format câte o aşezare nouă („burg”), ai cărei locuitori, burghezii, cereau anumite libertăţi: de a ţine o piaţă, de a nu mai fi şerbi. La sfârşitul secolului al XI-lea, pentru a obţine aceste avantaje, în anumite oraşe s-au format asociaţii numite comune orășenești. În cursul secolului al XII-lea,

11 Radu Manolescu, Societatea feudală în Europa Apuseană, București, Editura Enciclopedică, 1974, p. 125. 12 Al. Florin Platon, Laurențiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iași, Ed. Polirom, 2005, p. 141.

cucerirea libertăţilor s-a petrecut adesea paşnic. Seniorul sau episcopul care conducea orașul a îngăduit transformarea corvezilor în dări și în bani şi a acordat privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (Charta) preciza acordul dintre cele două părţi, fixa drepturile seniorului şi privilegiile acordate orăşenilor. Dacă seniorul refuza să acorde Charta, comunele orășenești se revoltau, ceea ce ducea deseori la apariţia oraşelor libere. Anumite comune orășenești foarte puternice, precum Köln (Colonia), Pisa, Florenţa şi Siena au devenit total independente.13

A fi liber, a avea câte o casă sau un pământ în oraş şi a plăti o taxă comunei orășenești erau condiţiile necesare și suficiente pentru a fi socotit orăşean cu drepturi depline. Comunele orășenești erau conduse de magistraţi (consuli, priori). În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea şedinţele Consiliului. Fiecare comună avea un tribunal şi o forţă poliţienească, veghind la respectarea regulamentelor oraşului şi a breslelor. Populaţia oraşului era dominată de patricieni, adică marii negustori şi de fruntaşii corporaţiilor. Dintre aceştia erau aleşi consilierii, care administrau oraşul, conform intereselor lor. Toți aceștia făceau parte din elita orașelor. În schimb, orășenii de rând (micii meşteşugari şi negustorii, ucenicii, calfele și lucrătorii) primeau salarii mici pentru munca depusă. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul următor aceştia s-au răsculat, căci au dorit mărirea salariilor şi împărţirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbuşite cu asprime.14

***

În concluzie, elitele Occidentului Medieval constituiau cea mai importantă parte a societăţii şi o structură definitorie a existenţei colective, o raportare subiectivă la ritmul vieţii de atunci. În acelaşi timp, simplu, profund şi eminamente esenţial în credinţă, creştinul elitei era un om proteic, care a ştiut mai mereu să convertească credinţa într-o expresie inconfundabilă a simplităţii morale.

În fine, putem spune că - într-o atmosferă de o eleganţă aparte a reculegerii, evlaviei şi pietăţii creştine - elitele Occidentului Medieval se reorganizau şi se reuneau mereu într-o plăcută contopire cu tămăduirea sufletească a frăgezimii renaşterii firescului lor. În fond, oamenii elitelor ştiau că rugăciunea rămâne singurul mod prin care comunicau şi-l iubeau pe Dumnezeu, El urmând să-i purifice prin graţie spirituală. Doar aşa puteau cunoaşte chipul curat al Mântuitorului din fiecare dintre ei - şi când plânge, şi când râde - căci urmau cândva să-l recunoască şi dincolo!

13 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Iași, Institutul European, 1998, p. 152. 14 Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București, Editura Meridiane, 1998, p. 56.


ISTORIE Costin CLIT - Huși

„Europeanul”hușeanMihaiRaleavăzutdePaulPopescu‐Neveanu

Mihai Ralea - Mișu, cum îi spuneau intimii, de loc din orașul Huși, se trăgea după tată dintr-o familie de coloniști slavi (bulgari) sud dunăreni. Și-a făcut studiile superioare la Paris, și-a luat doctoratul la Sorbona, cu distincție, prin susținerea tezelor Révolution

et Socialisme și L’idée de révolution dans les doctrines socialistes. În țară devine asistent, conferențiar și apoi profesor la Catedra de psihologie și estetică. A fost căsătorit cu fiica lui Dimitrie Suchianu, profesor de limba și literatura română. Mihai Ralea a fost bun prieten cu Armand Călinescu și Alexandru Rosetti. A debutat în activitatea critică la „Însemnări literare” (1919) și a continuat la „Viața românească” (1923-1930).

Profesorul Emil C. Crăciun (1896-1976), membru corespondent al Academiei Române, medic emerit, director al Institutului de anatomie patologică „V. Babeș” afirma: „S-ar părea că micile comunități, dacă duc o viață concentrată și izolată - ca Hușul, înconjurat de dealuri, centrat pe o anume tradiție, cu implicații economice și sociale -, favorizează un profil distinct, o mândrie discretă, o solidaritate durabilă, un fel de „insularism” tonic, poate și mai mult, spre exemplificare la Dobrina, refugiul său (a lui Mihai Ralea-N.A.) în chip de Anteu. / Fire bogată, Mihai Ralea a dat ajutorul cerut, larg și fără reținere, indiferent de purtarea celor care i-l solicitau. Amintea astfel pe Profesorul I. Cantacuzino - „Și ce dacă mă vorbește de rău”. / O viață eroică, încheiată prea de timpuriu, dar deplină. Iradia irezistibil dragostea de viață, cu elan contagios asupra „momentului”, pendulând armonios între climatul leagănului hușean și climatul celor mai exigente gânduri și acțiuni naționale ori internaționale, - de potențialul unui zeu tânăr, mereu tânăr: homo sum et humani nihil a me, alienum puto. Fără ostentație, un mare european din Huși”!

Nu ne propunem întocmirea biografiei europeanului hușean Mihai Ralea, ci publicarea unui text inedit despre el, ce aparține reputatului psiholog Paul Popescu-Neveanu, la rândul său cu originea în orașul dintre vii, absolvent al Liceului de băieți „Cuza Vodă” din Huși, a Facultății de psihologie din București și susținerea doctoratului la Leningrad. A fost fiul preotului Gheorghe Popescu, profesor și director al Seminarului teologic din Huși și paroh al bisericii cu hramul „Înălțarea Domnului”.

Textul, cu titlul Personalitatea socială, culturală și științifică a lui Mihai Ralea, pe care îl oferim spre publicare este inedit, după știința noastră, și datează din 4 septembrie 1968, fiind marcat de ideologia vremii.

Personalitatea socială, culturală și științifică

a lui Mihai Ralea Ținutul Hușului are dreptul să se mândrească cu

faptul că a dat țării prin Mihai Ralea pe unul din cei mai de seamă reprezentanți ai culturii și științei umaniste.

Cineva îl califica pe Mihai Ralea drept un om al Renașterii. Aceasta datorită multitudinii specialităților și talentelor sale de sociolog, filozof, istoric al culturii, moralist, estetician, critic literar și, nu în ultimul rând, psiholog. Pluralitatea preocupărilor poate n-ar fi răspuns întru totul exigențelor Renașterii. M. Ralea a satisfăcut însă într-n mod admirabil ideea de om capabil să contribuie la regenerarea societății, întrucât din totdeauna a avut vederi largi, generoase, și-a însușit încă din tinerețe ideile socialismului și s-a afirmat ca un intelectual patriot, strâns legat de popor. S-a format în cercul „Vieții Românești”, fiind stăpânit, așa cum atuncea a mărturisit-o, încă din adolescent de ideea că Marx și Lenin sunt supremele genii ale omenirii și inevitabil socialismul va triumfa în întreaga lume. Este semnificativ titlul lucrării de doctorat, susținută la Sorbona în 1923 de către M. Ralea, Ideea de revoluție în doctrinele socialiste. Dintre doctrinele socialiste, Ralea preferă pe cea profesată de Marx și Lenin și definește revoluția ca un transfer de putere politică de la o clasă socială la alta și ca o răsturnare a sistemului de valori tradiționale. Lucrarea a făcut senzație în Occident și dacă se găsesc acolo mulți oameni ce afirmă că au devenit comuniști datorită acestei cărți, apoi și mai mulți se găsesc în țara noastră. Personal sunt unul dintre aceștia. În epoca dintre cele două războaie mondiale profesorul Mihai Ralea a desfășurat o excepțional de vie și virulentă luptă de idei în scrierile sale. Putem afirma că în tot ce a scris Ralea a urmat consecvent scrisul lucrării programatice elaborate în tinerețe. Pentru mulți din cei care nu adunăm decât strălucirea ideilor, Ralea nu era decât un intelectual fin cu o nestăvilită înclinație spre paradox. Dacă astăzi însă, recitind articole și miscellanela din „Viața Românească”, semnată de directorul ei Mihai Ralea, putem cu ușurință să descifrăm adevăratele intenții ale gânditorului; săgeți cu privire la incompabilitatea dintre cultură și burghezie, elogii ale spiritului epopeic din opera lui Sadoveanu, o tragică anecdotică în jurul filistinismului micii burghezii, nenumărate ironii la adresa spiritului prusac, comentarii entuziaste la marginea ideilor lui


Anatole France, refuzul pacifismului lui Tolstoi și acceptarea sensurilor tragice și conflictuale din opera lui Dostoievski.

Greșesc profund acei care socotesc că Ralea a fost un intelectual amator de gratuități sau un simplu estetizant. Atunci când Mihai Ralea, primul în Țara Românească, a declarat că Tudor Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace, el s-a sprijinit în primul rând pe argumente de conținut, intuind sensul profund uman, social, protestatar și viguros nativ al poeticii argheziene. De altfel Ralea se dezice singur de orice formalism estetic atunci când declară că singura menire a criticului literar este aceea de a fi interpret al operei de artă în numele publicului larg. El exprimă deci o reacție sintetică și tipică a acestui public. Însăși, în structura personalității lui Ralea nu existau zone rezervate pentru individualism de tip academic. El este doar cel care demascând excentrismul, snobismul, nefirescul unor contemporani ai săi, arată că niciunul din oamenii mari de la Leonardo da Vinci și Goethe încoace nu s-a prezentat ca un „original”.

Ralea, un remarcabil îndrumător de cultură, pentru că nu era numai un om de acțiune, ci și un om de știință, și nu doar un om de știință ci și un om politic, lucid și curajos. „Introducerea în sociologie”, publicată în urmă cu patru decenii, ar putea să fie reeditată și astăzi fără modificări. „Funcțiunea claselor sociale e în același timp economică și politică”. „Importanța lor, scrie Ralea, în viața modernă animată de probleme de repartiție este formidabilă. Statul însăși este - recunoaște Ralea, un raport de clase”. În 1925 Ralea scria: „E greu de închipuit o schimbare a felului de producție fără să urmeze o schimbare juridică a raporturilor politice între clase, a mentalității generale, a moralei!” Ralea definea seriozitatea ca un fenomen de consecvență, repudiind orice opoziție cu voioșia și bucuria. Putem în același spirit să afirmăm că M. Ralea a fost un om nespus îndrăgostit de viață, de vesel și de serios, adică consecvent. Discutând despre romantism și clasicism Ralea găsește legături cu evoluția socială, indicând ca factori determinanți ai fiecăruia prefacerile vertiginoase sau stabilitatea. Însăși Ralea era un romantic pentru că îl anima spiritul revoluționar. Reținem în același timp preferința sa pentru James, filozof al acțiunii și poziția critică față de ambiguitatea lui Bergson.

Acest neîntrecut autor de jurnale de călătorie, care a fost Mihai Ralea, om capabil să caracterizeze popoarele după băuturile consumate: spanioli-Malaga, francezi-șampania, germani-berea, om capabil să descifreze enigmele, când geologice, când arheologice ale mărilor, să se simtă brusc stingher când în emisfera sudică nu mai descoperă constelațiile copilăriei în locul lor menit în cer. Acest mare romantic a știut să fie extrem de pozitiv și realist în probleme de știință și viață socială. La o aniversare de la Academie a fost declarat „filosofos faber”.

Obiectând lui Gustav le Bon, Ralea arată că nu mai sunt capabili de acțiuni organizate și excepțional de eficiente. Deși admirator al lui Durkheim îl contrazice pe acesta în ceea ce privește rolul sancțiunii punitive. Ralea considera că

sancțiunea premiată e și mai importantă în viața socială, idee pe care a demonstrat-o, până la urmă, plenar în „Sociologia succesului”. Îndrăgostit de Franța, Ralea nu pregetă să discrimineze între ceea ce este desuet și disparent și ceea ce rămâne mereu viu și va triumfa în eterna Franță. De aceea își împlinește gândurile scriind carte „Cele două Franțe”, imediat tradusă la Paris și angajată în vâltoarea lupte politice.

Personalitatea este pusă de Ralea în legătură cu prelucrarea de valori. Comportamentul uman este interpretat original prin următoarele categorii: amânarea în vederea deliberării, compensația ca o invocare de forțe din alte zone, simulația ca o asumare de rol, ca o preparație de acțiune, invenția ca elaborare de soluții.

Linia fundamentală la Mihai Ralea în opera sa psihologică este aceea a dezvăluirii condiționării social-istorice, psihicului uman. Lucrările la op (...) sistematic de la senzații până la gândire și voință demonstrează modelarea conștientului și subconștientului după sistemul forțelor și relațiilor sociale. În cartea sa „Explicarea omului” Ralea trasează un uriaș program de psihologia persoanei și psihologia diferențiată și în ceea ce consemnează Ralea este extrem de explicativ. Ralea are meritul de a fi introdus psihologia socială în țara noastră. Cartea apărută postum este în fapt rezultatul unei strădanii de o jumătate secol. Este imposibil să nu menționăm măcar contribuțiile originale aduse de profesorul și academicianul Ralea la psihologie. Este suficient să declarăm aici că Mihai Ralea este fondatorul și principalul promotor al psihologieie materialiste în România. Dimensiunile personalității sale științifice vor crește în perspectiva timpului, cam 40 de volume publicate și 200 de studii sânt un element de preț și insuficient explorat al avuției naționale.

Ralea a fost un gânditor profund original. El nu aparține niciunei școli străine pentru că mintea lui le-a frecventat pe toate și a rămas întotdeauna personal. Nu există în scrierile lui Ralea niciun rând reproductiv, toate sânt productive și izvorăsc prin el din geniul națiunii noastre. El revenea mereu la sursă și destul de elocvent revenea mereu, până în preajma prematurului sfârșit, pe aceste locuri ale copilăriei și tinereței, de unde își trăgea forțele, asemenea unui Anteu. Și nu este de mirare faptul că luptând o viață pentru dreptate, Ralea a deținut în România socialistă funcțiunile și onorurile ce i se cuveneau. A fost vicepreședinte al Republicii noastre. A fost și rămâne un măreț exemplu pentru intelectualitate, pentru noile generații.

Nu pot în încheiere să nu parafrazez pe cronicarul moldovean: se nasc și la Huși oameni.

Prof. univ. dr. Paul Popescu-Neveanu


ISTORIE Luminița COZMEI - Iași

OrașulTOMISîncontextulrelațiilorcomercialedinMediteranaorientală(SecoleleI‐IIIP.Chr.)

Conform documentaţiei epigrafice, postura stabilă a cetăţii Tomis în cadrul „comunităţii pontice” este atribuită perioadei cuprinsă între prima jumătate a secolului II d. Chr și secolul III d. Chr.15. Definitorii pentru statutul Tomisiului, pentru percepția acestei cetăți la nivel imperial și pentru dezvoltarea sa ulterioară, sunt măsurile care vin din partea Romei: stabilirea

veteranilor16, care vor avea un rol în dezvoltarea zonei, structurile administrative și emiterea şi punerea în circulaţia unor emisiuni monetare proprii. Această cetate cunoaşte o ascensiune fulminantă în timpul dinastiei Antoninilor ai cărei împăraţi au urmat politica trasată de împăratul Traian, după victoria-i definitivă asupra dacilor. În acest context remarcăm dezvoltarea cultului imperial dovedit prin dedicaţiile puse în timpul unor guvernatori imperiali care-și arătau astfel recunoștința lor: Q. Fabius Postuminus17, Quintus Roscius Quelius Murena, Pompeius Falco18. De asemenea, s-au găsit şi numeroase dovezi iconografice, cum ar fi imaginea Trofeului de la Adamclisi redată pe monedele tomitane sau existenţa unor elemente atribuite artei sculpturale imperiale, din această categorie făcând parte baza unei statui dedicată împăratului Traian. Aceste mărturii epigrafice, arheologice, iconografice şi numismatice, relevă că dominația romană a fost mai ușor acceptată în Dobrogea, față de teritoriul Daciei, dovedindu-se benefică pentru dezvoltarea întregii zone, dar mai ales a acestui important oraş.

După istoricul R. Vulpe, perioada domniei lui Antonius Pius (138-161 p. Chr.) este considerată „epoca celei mai exuberante activități constructive pe care a cunoscut-o antichitatea”19. Titulatura de „metropolă a Pontului Stâng” este atribuită domniei acestui ilustru împărat20, al cărui nume, împreună cu cel al lui Marcus Aurelius, apare pe un monument de marmură, datat în 160 d. Chr21 (ISM II, 153). Acest fapt probează constituirea la Tomis a unei asociații

15 Doruţiu-Boila,1975, 152-157; Buzoianu, Bărbulescu 2007, 14; Mihailov 1979, 7-42; Bărbulescu 2007, 139-145. 16 ISM II, 8; ISM II, 169; ISM II, 170. 17 ISM II, 41 103 (103\105 p. Chr.). 18 ISM II, 43 (116\117 p. Chr.) 19 Vulpe ,1968, 149-150. 20 Bordenache 1965, 218-219, figura 5. 21 Buzoianu, Bărbulescu 2007, 17.

religioase, dar și profesionale, de negustori și armatori22. Aşadar, în perioada mai sus menționată se desfășura o activitate comercială23, care, începută din timpul lui Antoninus Pius, va cunoaşte o ascensiune şi în timpul domniei lui Marcus Aurelius. Acestei perioade de pace şi stabilitate politică, marcată de o intensă reconstrucţie, putem să-i atribuim şi primele începuturi ale înălţării edificiului cu mosaic, dar şi a unor construcţii termale24. Explozia urbanistică pe care o cunoaşte Tomisul nu s-ar fi putut realiza fără un amplu comerţ maritim, care s-a dezvoltat pe baza legăturilor tradiţionale cu centre din lumea pontică şi mediteraneană, dar şi cu dacii liberi sau diversele seminţii ajunse în proximitatea litoralului nordic al Mării Negre. Activitatea economică costieră era în strânsă legătură cu cea terestră, din interiorul regiunii. Pe baza observaţiilor făcute de Vasile Pârvan, stabilim existenţa a trei drumuri imperiale şi a unei vaste reţea de drumuri laterale (semitae):

a. Primul este drumul care urma linia Dunării: Durostorum - Sucidava - Altium - Sucidava - Axilopolis-Capidava - Carsium - Cius - Troesmis - Arrubium - Dinogetia - Noviodunum Aegyssus - Salsovia. Acest drum va cunoaşte o mare importanţă în sec II-III d. Chr., dar şi în perioadele următoare;

b. A doua reţea urma direcţia nord-sud, de-a lungul litoralului maritim: Histria - Tomis - Stratonis (Turris?) - Callatis - Odessos - Apollonia - Messembria, iar de aici continua până la Bizanţ. În zona de nord, acesta se intersecta cu primul drum;

c. Reţeaua din centru pornea din sud, de la Marcianopolis (Devnia, Bulgaria), continua spre Abrittus (Razgrad, Bulgaria), apoi spre Tropaeum Traiani, Ulmetum, Libidia, de unde se ramifica, în trei direcţii, spre Troesmis, Noviodunum şi Aegyssus. Diferitele politici imperiale25 îşi vor pune amprenta în dezvoltarea cetăţii Tomis, precum şi a întregii zone, dar şi în tipurile de relaţii comerciale cu diverse oraşe-cetăţi din Asia Mică şi Levant. Notă: Această lucrare a fost publicată cu sprijinul financiar al proiectului: „Sistem integrat de îmbunătăţire a calităţii cercetării doctorale şi postdoctorale din România şi de promovare a rolului ştiinţei în societate”, POSDRU 159\1.5\S\133652, finanțat prin Fondul Social European Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013;

22 Ibidem,17. 23ISM II, 60. 24 Ibide, 18. 25 Vulpe, Barnea 1968, 21.


ISTORIE Vicu MERLAN - Huși

(Conducătorul Revistei „LOHANUL”)

PelerinajNaționallaMănăstireaPrislop.FenomenulArsenieBoca

De câțiva ani buni, internetul abundă de informații despre monahul Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop. Nu este român care să nu fi auzit ceva despre minunile și vindecările care au loc zilnic acolo. Până mai ieri

și pentru mine totul se rezuma la niște informații, nedând importanța cuvenită, fiind convins că mediul monahal românesc din toate timpurile, a produs și produce numeroși sfinți, vădit inspirați de prinosul athosului carpatin și nu numai. Fiind totuși preocupat de latura spirituală a strămoșilor geți ce s-au osârdit și s-au desăvârșit cu ajutorul ascezei retragerii în peșterile din Carpați, din Dobrogea și canioanele calcaroase ale râurilor Răut, Nistru ș.a., am pornit la drum spre a cunoaște și această latură teofanică contemporană. În drum spre Biserica Densuș, din țara Hațegului, m-am abătut, sincer din curiozitate și admirație față de acest curent informatic, spre Mănăstirea Prislop. Mi-am ghidat pașii pe proverbialul dicton „Pomul se cunoaște după roade iar omul înțelept și desăvârșit după faptele spirituale”. Astfel, am mers

spre mănăstire, fiind ferm convins că voi descoperi ceva nou care să-mi confirme și mai mult că latura cea mai importantă a ființei umane o reprezintă sensibilitatea spirituală în ciuda manipulărilor

materialiste de tot felul. Ceea ce urma să văd la Mănăstirea Prislop se asemăna în mare parte cu pelerinajele realizate de români la Mănăstirile Sihăstria, Petru Vodă, Techirghiol ș.a. (sub ghidarea spirituală a unor spirite elevate precum părintele Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ș.a.).

Mulțimea acestor „sfinți” contemporani se rezumă nu numai la sfatul duhovnicesc pe care-l emiteau ci mai ales la simțirea spirituală plină de har divin. În sensibilitatea lor spirituală, românii, nu numai că intuiesc unde se află „pomul” cu fructele desăvârșirii dar și-l întregesc prin atitudinile și trăirile lor pline de har, datorate și acestor locuri ancestrale. În pelerinajul efectuat am avut posibilitatea să poposesc și la alte locașuri spirituale, unde simțeam cu tot sufletul vibrația rugilor adresate divinității cu mii sau sute de ani în urmă. Pomeneam de chiliile sihaștrilor geți săpate în stâncile Răutului, ale Nistrului, dar și cele din Dobrogea și cele de la Nucu și Aluniș și împrejurimile Munților Buzăului, despre încărcătura spirituală a grotelor din toți Carpații românești. Grandoarea Athosului românesc, plenitudinea fenomenului spiritual pe care-l emană, a dat aproape la fiecare km2 un schit, mitoc, mănăstire, biserică, altar sau sanctuar. Fenomenul spiritual are o încărcătură aparte mai ales în neo-eneoliticul românesc, unde fiecare locuință dispunea de un altar cu zeitățile sale (fațete ale perfecțiunii divine, a Puterilor cerești). Geții, prin casta sacerdoțială, continuă acest fenomen religios existând mii de chilii rupestre, dar și sute de sanctuare închinate divinității cerești. Fenomenul retragerii spirituale, al trăirii ascetice, se perpetuează în evul mediu, atât prin viețuirea în solitudine cât și prin oficierile religioase în biserici și schituri retrase. Mergând la Mănăstirea Prislop am observat aceeași manieră a ascetismului spiritual - retragerea în solitudine. Nu departe de mormântul ieromonahului

Mănăstirea Prislop

Cimitirul Mănăstiri Prislop

Mormântul ieromonahului Arsenie Boca


Arsenie Boca se află peștera cuviosului Ioan de Prislop, în care cuviosul s-a osârdit la desăvârșire prin rugăciune intensă, post și multe alte activități spirituale. Din biografia părintelui Arsenie Boca, aflăm că acesta merge, într-o etapă de început, pentru câteva luni, la Muntele Athos pentru a învăța tainele călugăriei. Însă adevărata misiune spirituală îi este revelată după primul contact cu locurile sfinte de la Mănăstirea Prislop. Exemplul viu al ascetismului spiritual, îl determină să-l ia ca model și îndrumător subtil pe cuviosul Ioan de Prislop care viețuiese aici cu câteva secole înainte. Trăirile pline de substanță și sacralitate îl aduc la limita dintre normal și paranormal. În acel loc exista un precedent: trăirile elevate ale cuviosului Ioan. Cărarea spirituală era bătătorită, trăitorul trudea s-o străbată și astfel s-o întregească la fel ca și înaintașii săi. Odată ce a înțeles și găsit „drumul perfecțiunii” părintele Arsenie Boca a trecut, încă din această viață, în lumea divină a înțelepților sihaștri, a Puterilor Cerești. Din autobiografie aflăm că era povățuit și ghidat de Maica Domnului, care-i apărea de multe ori, de Domnul Iisus Hristos, care-i apare într-o ipostază a suferinței sub forma unui cerșetor umil, plin

de bube, primește sfaturi de la mari sfinți și prooroci din lumile de dincolo (Sf. Ilie etc.). Un fapt este clar, părintele Arsenie Boca a gustat din fructul desăvârșirii,

motiv pentru care a înțeles astfel realitatea în care trăia, menirea pentru care s-a născut și a viețuit pe aceste meleaguri, în acele vremuri de grea cumpănă pentru întreg poporul românesc. A fost încercat prin toate chinurile și grozăviile sistemului ateist-malefic al experimentului comunist, fiind închis, torturat, dus la muncă forțată la Canal, ostracizat, deposedat de toate bunurile, dar și de prieteni. A fost umilit dar nu și înfrânt. Viziunile sale, trec dincolo de orice imaginație. Proorocește, vindecă fizic și emoțional mii de oameni, dă sfaturi cu miez, pline de substanță și învățătură spirituală, reușește să adune zilnic în preajma sa sute de oameni. În timpul pelerinajului la Mănăstirea Prislop mi-a rămas viu în minte textul de pe una din icoanele expuse cu chipul său: „…De dincolo vă voi ajuta și

mai mult!” Un adevăr și o proorocire. Mulți români îl privesc ca pe un duhovnic național, un vindecător de suflete. Am fost martor la ceea ce se numește Pelerinaj național. Mii de români merg zilnic la mormântul părintelui și la peștera cuviosului Ioan de Prislop.

La peștera cuviosului Ioan de Prislop

„Natura e totdeauna adevărată, serioasă și

severă. Ea are întotdeauna dreptate, iar greșelile și

rătăcirile sunt ale omului”

W.F. GOETHE

Surpriza ‐ Letiția Oprișan


ISTORIE Ioan N. OPREA - Iași

Adevărataobârşieapoporuluiromân:AlexandruPhilippide‐Originearomânilor(O.R.),reeditatădupă

90deanidelaprimaapariţie La Iaşi, la sărbătorirea a 25 de ani de activitate, deosebit de fructuoasă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” are marele merit că, la 90 de ani de la prima ediţie, tipăreşte şi oferă în 2014, celor interesaţi, monumentala operă „Originea românilor (O.R) a întemeietorului şcolii ieşene, profesorul Alexandru Philippide (1859-1933)” - o care al cărei destin ţinut în umbră, reînvie, ca semn al deschiderii ştiinţifice, a evoluţiei gândirii noastre în timp. În prefaţa la primul volum Originea românilor - „Ce spun izvoarele istorice” - profesorul recunoaşte de la început: „N-am putut stăpâni decât o parte din materie şi din literatura privitoare la chestiune - Originea românilor n. a.; …tot ce s-a scris, ori se va fi scris, asupra chestiunii în limbile ungurească, sârbă, bulgară, cehă, polonă, rusească, ori în vreo limbă germană nordică, n-am putut consulta, cu excepţia de dările de seamă care s-au făcut prin reviste germane ori în alte scrieri asupra câtorva din lucrările scrise în vreme din aceste limbi”. Şi pentru că aşa au stat lucrurile, savantul s-a dus la… „mijloacele de informaţie, la izvoare pe de o parte, la scrieri pe baza izvoarelor pe de alta” - cărora „le-a dat toată atenţia!”, Cel mai important izvor, - spune el, - i-a fost limba românească, atât însemnat cât şi nou!, arătându-ne natură istorică referitoare la romanitatea în Dacia şi împrejurimi (Peninsula Balcanică şi zona Panonică) obţinute pe baza celor desprinse din scrierile istoricilor şi geografilor antici şi medievali, de natură să înţelegem demersul iniţial şi punctul de vedere al autorului, din perspectiva exigenţelor viziunii conştiente, după care oricărui cititor îi incubă interesul cunoaşterii. În cuprins găsim date nu doar despre romanitatea în Dacia şi Peninsula Balcanică, ci şi pertinente observaţii ale istoricilor, după cuceririle romane în lume, populaţii ante-romane, înainte de cucerirea romană şi după retragerea aureliană. Ce spun izvoarele istorice, titlul primului volum, înseamnă detalierea a mii de inscripţii, care cuprind zeci de mii de antroponime şi de toponime,

relatări ale istoricilor antici, greci şi latini, texte multe medievale, care ca să compenseze documentele lipsă, documentele directe, viabile şi edificatoare perioadelor care cuprind un mileniu, totul este făcut cu metodă, de la tracii lui Herodot la Dio Casius, sistematic, confirmând exegezele moderne, şi în cazul de faţă teziste. Nici nu s-ar fi putut scrie altfel, decât cu atenţie, despre originile unui popor pentru cunoaşterea istoriei căruia aproape totul lipseşte. Faţă de exegezele altor istorici - care apelează la datele oferite de istoria sunetelor, de formele şi semantica lexicului - filologul, lingvistul, profesorul Philippide scrie istorie într-un fel aparte, bazându-se tocmai pe date şi repere lingvistice, deosebit de convingătoare. Dar şi supărătoare, explicaţie şi a întârzierii reeditărilor. Cartea de faţă însă, cum se procedează şi astăzi, este o valorificare arhivistică, oricând lecţie pentru editori. Ea cumulează şi se bazează pe ceea ce este răbdarea şi aşteptarea de autor - o sumă de cursuri universitare care marchează colaborarea în timp dintre autor, studenţi şi cititori, adesea rod ale polemicilor de confruntare ştiinţifică la catedră, în spaţiul public sau cu specialiştii străini. „Originea românilor reprezintă, cu siguranţă, nu numai capodopera lui Alexandru Philippide, dar şi una din cele mai valoroase opere pe care ştiinţa românească le-a dat”, este de părere Alex. Gafton - „Originea românilor piatră de temelie a şcolii lingvistice de la Iaşi” . Intenţia sa expresă a fost să observe „cum se poate proba că, cutare limbi, câteodată foarte deosebite la un moment dat una de alta, sunt vorbite de acelaşi neam de oameni”.

„Consultând izvoarele, savantul parcurge o întreagă istorie, atent la detaliile care o compun şi o animă, determinându-i caracteristicile definitorii, urmărind procesul de romanizare cu reuşitele, pierderile şi lipsurilor sale”.

Asemănată cu un corp, întreaga lucrare - cele două volume - este un întreg ale cărui celule există şi funcţionează organic într-un mod unitar.


Şi parcă răspunzându-i după circa 90 de ani unui tânăr scriitor şi publicist din zilele noastre care socoteşte că „lectura prea multă dăunează grav sănătăţii” omului, savantul referindu-se la dificultatea înţelegerii textului lucrării sale, subliniind că ştiinţa nu e uşoară, conchide, ca să audă cine mai are simţul înţelegerii: „Cine se tâmpeşte de multă carte, acela era tâmp de acasă” (apud Carmen-Gabriela Pamfil, 2008:25).

Întrebări ca acestea, „Cât de departe ajunsese romanizarea Peninsulei Balcanice?” (p. 93); „Ce putea şti Petru Maior despre aşa ceva?” (p. 355); „Limba latină populară! Aşa de populară, cum a fost populară limba franceză când s-a introdus întâi în coloniile franceze, ori limba ingleze” (cap.V. p. 358 a lucrării); „Când a încetat de a trăi limba comună latină?” (p.364); „Ce neamuri de oameni se vor fi ascunzând sub numele nehotărâte, pe care nu le putem constata ca illyro-panone, ca thrace sau celte…?” (p. 642), rămân a fi completate, poate, tot de catedrele universitate…

Se ştie însă precis, în cadrul demersului ştiinţific, profesorul a respins formulele cu generalizări, vorba pripită, exemplu în acest sens fiindu-ne felul cum tratează problema existenţei împrumuturilor vechi germane în limba română: „Deja Petru Maior în „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”... a afirmat că nici un cuvânt gol nu există în limba română. Iar Haşdeu în „Istoria critică a românilor”... zice: „Scormonind pretutindeni în paragrafii precedenţi şi zgândărind toate coardele şi cordiţele limbii române, noi nu găsim nici o umbră de necontestabil gotism, măcar în două optimi ale unei singure vorbe”, ca acelaşi lucru să-l spună şi Sextil Puşcariu - „completa lipsă de cuvinte de origine germană în limba română” (Lateinsches ti und ki im Rumânischen).

Nici nu ar putea să fie altfel, că tot de la Alexandru Philippide aflăm cum s-a scris dintotdeauna istoria. Este citat istoricul latin Flavius Vopiscus (Siracuza) care, scriind despre părăsirea totală a Daciei sub Aurelian este pomenit astfel: „Dar Vopiscus însuşi nu-i de bună credinţă. El a scris viaţa lui Aurelian din îndemnul unei rude a Împăratului, un mare personaj, prefectul Romei, faţă de care scriitorul era legat prin consideraţii de tot felul şi de la care căpătase chiar un îndemn direct să minţească: „Scrie, a zis odată acel personaj către Vopiscus, cum îţi place, fără grijă, spune ce vrei, vei avea de colegi ai minciunilor pe toţi scriitorii de istorie” (p. 413), ceea ce şi explică de ce lucrarea lui şi a tovarăşilor lui de compunere, scrisă în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, este şi rămâne contradictorie, „dovedită a fi o ficţiune pură”.

Tot Philippide, imparţial, referindu-se la greci, p. 451, scrie: „Concluziile pe care le-ar putea trage cineva asupra limbii latine populare de la mijlocul secolului al VI-lea din numele de localităţi ale lui Procopius (din Caesareea) nu pot fi decât aproximative pentru motivul că Procopius nu era grec, ci un semit grecizat, iar grecii au excelat în stâlcirea numelor proprii, fie de persoane, fie de localităţi”.

Mai mult decât ironic, sarcastic este profesorul când scrie: „Un specialist român la Lipsca”, Iaşi, 1910: „Dl. W., după cum a alergat prin ţările locuite de românii din Dacia, tot aşa a alergat prin ţările locuite de macedoromâni şi a prins din fuga calului câteva cunoştinţi superficiale asupra limbii româneşti, decât şi acele puţine şi greşite cunoştinţi s-au amestecat în capul D-sale şi au făcut o harababură din care nu ştie cum să se descurce”. Iar despre un alt polemist, Dl P., „în tratarea etimologiilor, spune că nu le consideră corect înţelesurile pentru că: a) atribuie oamenilor păreri pe care nu le-au susţinut şi b) nu le atribuie tocmai păreri pe care le-au susţinut, adică nu dă cezarului ce este al cezarului”.

Învăţaţilor le găseşte şi o scuză în folosirea limbii române: „Învăţaţii n-au vreme să-şi îngrijească forma, pentru că se tem c-or muri şi n-or avea când să ne spună toată înţelepciunea ce au în minte. Ce bine ar fi prins omenirii ca măcar jumătate din această înţelepciune să fi rămas pentru veşnicie ascunsă în creierul învăţaţilor!” Aşa stând lucrurile, scriind istorie, cum să nu simţi lipsa documentelor directe, viabile mileniului aceluia despre care, după cum am văzut, se mai scrie după comanda care poartă numele de interesul cuiva (a se vedea şi „De belo Dacico”, p. 222, din „Dacii la ei acasă”, de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, 2014).

- De gustibus et coloribus, non disputandum. (Gusturile și culorile nu se discută) - De mortuis nihil nisi bene. (Despre morţi numai de bine) - Divide et impera. Varianta Divide ut imperes. (Dezbină și condu). - Docendo discimus. (Învăţând pe alţii, învăţăm și noi)


ISTORIE Ștefan PLUGARU - Huși

PersonalitățialeBasarabieiinterbelicecurădăcinivasluiene

De pe cuprinsul actualului județ Vaslui ce reunește și teritoriile fostelor județe Fălciu și Tutova s-au ridicat în cursul timpului o seamă de personalități ce au influențat viața culturală, politică, economică ș.a.m.d. din întreg spațiul românesc.

Români neaoși sau alogeni stabiliți pe aceste locuri, aceștia au desfășurat o activitate prestigioasă în slujba neamului românesc. Hristea Dăscălescu26 - născut în luna mai a anului 1890 în comuna Boroșești, jud. Vaslui. Licențiat în litere și filozofie al Universității din Iași. A fost președinte al centrului studențesc și a organizat Congresul general studențesc de la Craiova din anul 1912. Membru în comitetul de conducere pentru ridicarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iași, în fața căreia a vorbit în numele generației universitare la inaugurarea acesteia de către regele Carol I. A fost trimis în Rusia să studieze probleme în legătură cu istoria noastră națională. A participat la primul război mondial, dus de România pentru întregirea granițelor naționale și a fost demobilizat cu gradul de căpitan. După unirea Basarabiei cu România (27 martie / 9 aprilie 1918) a fost chemat în stânga Prutului, la Chișinău, de către Pantelimon Halippa, Ion Inculeț și D. Ciugureanu pentru a sprijini și promova cauza națională în rândul populației băștinașe, rusificate și bolșevizate într-o oarecare măsură. A românizat Directoratul de instrucție publică și a redactat ziarele ,,Cuvânt moldovenesc”, ,,Sfatul Țării”, ,,Dreptatea”, cât și revista ,,Tribuna școalei”. Autor a zeci de articole în presa vremii, a redactat o lucrare intitulată ,,Istoria Revoluției Basarabene”. Lector și examinator la

26 La întocmirea prezentului dicționar s-au folosit cele trei volume din lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, Figuri contemporane din Basarabia, Chișinău, 1939.

cursurile cu învățătorii din Basarabia; a conferențiat la Universitatea Populară. Profesor la Seminarul teologic din Chișinău și la Liceul Militar din același oraș. A fost consilier municipal, inspector șef al învățământului din Basarabia. S-a implicat în viața politică și a fost ales de trei ori ca deputat de Lăpușna în Parlament. Pentru meritele sale a primit din partea statului român următoarele decorații, ordine și medalii: ,,Coroana României” în grad de cavaler, ,,Steaua României” în grad de ofițer, ,,Coroana României” în grad de comandor, ,,Răsplata Muncii” pentru învățământ clasa I, ,,Răsplata Muncii” pentru construcții școlare clasa I, ,,Avântul Țării” pentru campania din anul 1913, Medalia războiului pentru întregire națională, Ordinul ,,Vulturul” în grad de ofițer și cavaler. Nicolae Enea - născut în cătunul Pocreaca, jud. Vaslui (astăzi încorporat în județul Iași) în anul 1882. Absolvent al Seminarului ,,Veniamin Costache” din Iași și al Academiei teologice imperiale din Kiev (1908). În anul 1918 a fost desemnat ca membru în Direcțiunea Școlară de pe lângă Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului (Mitropolia Basarabiei), ca șef de serviciu pentru reorganizarea și naționalizarea școlilor și instituțiilor culturale bisericești. Președinte al Asociației corpului didactic din România, secția Chișinău. Profesor, a fost director al Liceului ,,Al. Russo” din Chișinău și a îndeplinit și funcția de consilier municipal al orașului. A publicat primul calendar bisericesc românesc din Basarabia pe anul 1919, un scurt istoric al cultelor din Basarabia și altele. Pentru activitatea sa a primit diverse ordine și decorații: ,,Coroana României” în grad de ofițer cu spade, ,,Coroana României” în grad de comandor, ,,Răsplata Muncii” pentru învățământ și construcții școlare. Constantin Holban s-a născut în anul 1880 în comuna Albești, județul Fălciu. Licențiat în Litere. A fost director al Liceului de băieți din Huși, de unde a fost promovat în funcția de inspector general – șef al învățământului din regiunea


Chișinău, președinte al comisiilor de recunoaștere a titlurilor și drepturilor profesorilor și învățătorilor basarabeni. A publicat diferite articole, nuvele, poezii, manuale de limba română pentru cursul secundar. Recompensat de statul român cu ordinul ,,Coroana României” în grad de mare ofițer, ordinul ,,Steaua României” în grad de comandor, ,,Meritul cultural” pentru școală în grad de cavaler clasa a II-a, ,,Răsplata muncii” pentru școală clasa I, crucea ,,Regina Maria”, ordinul ,,Polonia Restituta” în grad de ofițer. Grigore Gâdei - născut la 22 ianuarie 1884 în Huși. Licențiat în drept și absolvent al Conservatorului din București. Profesor la Liceul ,,Al. Donici” și Conservatorul ,,Unirii” din Chișinău. A organizat coruri și turnee de propagandă națională românească în peste 50 de localități basarabene. La sărbătorile Crăciunului a format echipe de colindători, redeșteptând frumoasele tradiții moldovenești. A fost decorat cu ,,Răsplata muncii” clasa I pentru învățământ. Ion Leu - născut la 8 noiembrie 1881 în comuna Cârja, județul Tutova. A venit în Basarabia în anul 1918 ca institutor extrașcolar la Cahul, apoi a deținut funcția de institutor detașat la Serviciul central al activității extrașcolare din Chișinău. Fost șef al Biroului învățământului primar din Secretariatul general de instrucție, lector la cursurile de învățători din Tighina, revizor școlar al orașului Chișinău, președinte al Asociației corpului didactic primar din municipiul Chișinău. A fost, de asemenea, membru în Comisia de judecată a corpului didactic, comandant al Centrului nr. 2 pregătire premilitară, membru în Comitetul Fundației Culturale Regale din Basarabia. A colaborat la diverse ziare și reviste, din care menționăm ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Școala Basarabeană”. Ion Pascu - s-a născut la 21 septembrie 1888 în comuna Codăești, jud. Vaslui. Licențiat al Facultății juridice din Iași. Avocat, decan al Baroului Bălți. Fost parlamentar, consilier comunal și județean de Bălți. S-a remarcat în activitatea politică și publică prin munca depusă, dovedindu-se un om integru, eminent slujitor al barei, de o probitate profesională incontestabilă. Carol Șteinberg - născut la 16 octombrie 1893 în Huși. Licențiat în drept la Paris. A fost avocat al Direcţiei generale de expropriere şi împroprietărire „Casa Noastră” din Basarabia, organism ce se supunea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din Bucureşti. În această calitate a

contribuit la stingerea diferendelor apărute prin înfăptuirea reformei agrare în spațiul dintre Prut și Nistru. A fost președinte al Comunității Evreilor din Chișinău și a îndeplinit funcția de ajutor de primar al municipiului Chișinău.

„Poţi afla mai multe despre o persoană prin ceea ce spune ea despre ceilalţi decât prin ceea ce spun

ceilalţi despre ea.” Audrey Hepburn

Pasărea galbenă ‐ Letiția Oprișan

„Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care

merită nu te vor face să plângi.”

Gabriel José García Márquez


ISTORIE Ene - Vasile SPRÎNCENATU - Vaslui

Cuşcoalasprecivilizaţie‐PrimeleproiectedereformăşcolarăaleluiSpiruHaret

După finalizarea studiilor superioare în

Franţa, Spiru Haret a preferat să se întoarcă în ţară înscriindu-se în corpul inginerilor hotarnici27. A exercitat ocazional această profesievenind în contact direct cu lumea satului românesc din perioadă. În 1879 a primit din partea Ministerului instrucţiunii misiunea de a inspecta şcolile medii din Moldova. Cu această ocazie, Spiru Haret arăta numărul exagerat de şcoli de cultură generală şi lipsa unor şcoli practice de comerţ sau industrie28. Era criticat accentul pus pe memorare, cât şi modelul promovat de profesor atras de politicianism şi slab pedagog. Problemele de corupţie şi părtinire l-au determinat pe ministrul V.A.Urechia ca în vara lui 1881 să formeze comisii de examinare din personaliţăţi culturale recunoscute, printre alţii la matematică fiind numit Spiru Haret29. În martie 1881 acesta era numit de ministru ca membrul al Consiliului permanent al instrucţiunii şi a demisionat din acest post datorită unor probleme de principiu. Un an mai târziu, ministrul instrucţiunii publice, P.S.Aurelian, l-a numit pe tânărul inginer, inspector general al şcolilor, 4 mai 1883. Haret a adunat, astfel, un vast material cu privire la situaţia învăţământului mediu cuprins în 18 rapoarte înainte ministerului. Costatând însă că observaţiile şi propunerile sale aveau un prea mic ecou, Haret a demisionat dar problema unei reforme şcolare era deja conştientizată de opinia publică. ,,Raportul general asupra învăţământului secundarˮ era tipărit in 1884, într-un moment în care PNL aflat la guvernare părea decis să realizeze reforma învăţământului. Haret dovedea calităţile unui planificator cu viziune asupra obiectivelor şi conştient asupra necesităţilor. Constata că la aproximativ 20 de ani de la 1864, şcoala devenise doar un furnizor de funcţionari, fiind axată strict pe direcţie clasică.

27 Şerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.30. 28 I. I. Tacu, Fapte şi gânduri în legătura cu viaţa şi personalitatea lui Spiru Haret, în ,,Şcoala şi viaţaˮ,nr.90, 1982, p. 427. 29 Ibidem, p.45.

Tineretul era îndrumat prin intermediul şcolii spre profesii birocratice si mult mai puţin spre cele productive30. Reforma din 1864 a avut viziunea dezvoltării unui învăţământ tradiţional. Necesitatea a făcut ca în unele oraşe să funcţioneze şcoli secundare de profil real, improvizate, cu programă aprobată la nivel local. Învăţământul secundar pentru fete reprezentat de ,,şcolile centraleˮ ofereau cunoştinte puţine faţă de şcolile de băieţi. La nivel european doar Franţa la acel moment mergea pe aceeaşi programă atât în şcolile de băieţi cât şi în cele de fete. În inspecţiile efectuate Haret constata neajunsurile legate de programă, aceste neajunsuri regăsindu-se şi în manualele şcolare lipsite de metodă, care conţineau teorii depăşite si chiar erori. Haret cerea ca programele şi manualele să fie redactate de specialişti. Constatând caracterul livresc al învăţământului secundar românesc, bacalaureatul nu era decât o demonstrare a capacităţilor de memorare, fără a pune accent pe dezvoltarea capacităţilor de înţelegere. Ca măsuri ameliorative, Haret recomanda pregătirea pedagogică a viitorilor profesori şi folosirea de material didactic variat. Bacalaureatul trebuia să nu mai fie ,,examen loterieˮ sau ,,invitaţie la fraudăˮ din cauza materiei în cantitate foarte mare. Haret vedea examenul de absolvire al liceului redus la cunoştinţele esenţiale, urmând să se verifice ,,nu ştiinţaˮ candidatului, ci până la ce punct instruncţiunea i-a format spiritul de judecată. Haret a avut curajul să denunţe public practicile ilegale din învăţământ pâna la nivel de minister. A respins cu argumente teoria eronată cum, că rigoarea selecţiei în liceu pune stavilă dreptului la învăţătură, propunând instituirea examenul de admitere în gimnazii şi licee. Erau subliniate ferm anumite practici din sistemul de învăţământ– nerespectarea programelor de către profesori, absenţe nemotivate, prelungirea vacanţelor – fapte des întalnite la mulţi profesori.

30 Eugen Orghidan, Spiru C. Haret-reformator al învăţământului românesc, Editura Media Publishing, Bucureşti, 1994, p. 78.


Abaterile nesancţionate deveniseră un fel de drepturi câştigate. O anumită corectare era imperios necesară urmând ca Ministerul Instrucţiunii să poată aplica direct sancţiuni disciplinare. Raportul propunea înfiinţarea unui serviciu de inspecţie a şcolilor încadrat cu 2 inspectori generali, subinspectori, revizori si subrevizori. Şcoala trebuia să contribuie mai mult la educaţia patriotică, Haret considerând că era necesară abrogarea în bloc a legislaţiei şcolare existente şi înlocuirea cu o lege nouă31. Raportul a apărut la 10 decembrie 1884 şi a provocat dezbateri intense. Adversarii reformei nu erau prea vocali dar aveau un cuvânt greu în Parlament. Politicienii preferau legislaţia în vigoare atunci, care le oferea posibilităţi multiple de amestec în treburile şcolilor32. Raportul lui Haret se remarca, în primul rând, prin curajul abordării. La două luni după apariţia raportului, D.A. Sturdza era numit ministru iar Spiru Haret secretar general la Ministerul Instrucţiunii33. După mai bine de două decenii de funcţionare lejeră, reformarea vizată a stârnit rezistenţă. Vehemenţa ministrului D.A. Sturdza, care a afirmat în Parlament ,,că în şcoli nu se învaţă nimic, ci dimpotrivă, copiii se strică în inimă şi în sufletˮ a oferit argumente în plus adversarilor reformei. Academia Română a criticat raportul lui Haret. B. P. Hasdeu considera documentul de o ,,actualitate prea încărcatăˮ34. Fară concursul Parlamentului, echipa Sturdza-Haret a început introducerea de reglementări sub formă de regulamente administrative care nu trebuiau trecute prin Parlament. Printr-un asemenea regulament, la 12 iulie 1885 era înfiinţat Serviciul inspecţiei şcolare cu atribuţii stabilite precis şi în detaliu35. S-a trecut la destituiri de revizori şcolari care nu se achitau de atribuţii de serviciu. Tensiunea a crescut semnificativ, iar Parlamentul pregătea un vot de blam deoarece ,,corpul profesoral este cu desăvârşire de nemulţumit de procedeele domnului ministruˮ. Intervenţia prim-ministrului I.C. Brătianu a făcut din vot o chestiune de încredere pentru întregul guvern. Sub această tensiune între ministru şi Parlament era depus la 24 ianuarie 1886 proiectul legii instrucţiunii publice elementare, primare,

31 G. G. Antonescu, Educaţie şi cultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 35. 32 Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.82. 33 Ibidem, p. 84. 34 N. N. Antonescu, op. cit.,p. 42. 35 Ibidem, p. 75.

secundare şi superioare. Erau introduse ore de lucru manual la ciclul primar şi urmau să fie înfiinţate ateliere pe lângă şcoli. Şcolile medii urmau a fi organizate pe două categorii: clasic şi real.

Proiectul cuprindea câteva noutăţi absolute la acel moment: educaţia fizică era introdusă ca obiect obligatoriu la toate nivelurile de studiu; copiii de 3-7 ani urmau să fie înscrişi în grădiniţe; urmau să fie organizate cursuri pentru adulţii fără ştiinţă de carte. Şcolile medii pentru fete urmau a fi pe o treaptă inferioară faţă de liceele pentru băieţi ( aproape peste tot în Europa era la fel). Profesorii urmau să fie selectaţi pe bază de criterii şi examen unic pe ţară. Întregul proiectul a stârnit dezbateri şi critici virulente36. În Parlament s-a trecut la o examinare lentă şi într-un spirit ostil. După un an de la depunerea documentului, cu observaţii şi adăugiri, a fost retipărit şi propus Camerei. Haret a făcut o ultimă încercare publicând Consideraţiuni suplimentare asupra proiectului de lege al instrucţiunii publice. La 15 noiembrie 1887 se redeschideau Camerele Parlamentului, iar proiectul era readus în discuţie. O lună mai târziu Parlamentul era dizolvat. Deşi alegerile din ianuarie 1888 ofereau Guvernului o majoritate confortabilă, întrunirile şi manifestaţiile virulente ale opoziţiei au atras demisia Guvernului la 20 martie 1888.

Încercarea de reformă a condus la o limpezire a situaţiei, la unificarea ideilor de schimbare, forţând elementele imobilismului de sistem, la defensivă.

BIBLIOGRAFIE Antonescu G. G., Educaţie şi cultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. Iorga Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. Dumitru V. Marin, Evoluția învățământului vasluian până la 1859 (1980), extras. Orăscu Şerban, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. Orghidan Eugen, Spiru C. Haret-reformator al învăţământului românesc, Editura Media Publishing, Bucureşti, 1994.

Tacu I. I., Fapte şi gânduri în legătura cu viaţa şi personalitatea lui Spiru Haret, în ,,Şcoala şi viaţaˮ, nr. 90, 1982.

36 N. Iorga, op. cit., p. 90.


SPIRITUALITATE P.S. Corneliu - Episcopul Hușilor

Dumnezeuaduceomeniriivesteaceabună

În ciuda asaltului mediatic asupra noastră, în care locul central îl ocupă știrile senzaționale cu subiecte ce au final teroarea zilei, răzbunarea și ura, care se amplifică în moarte, predilecția fiind glorificarea și răspândirea răului în lume, cu scopul de a crea dezechilibre sufletești, imagini distorsionate, care duc la anihilarea oricărei autorități, Biserica ne reamintește de mesajul cerului,

adresat omenirii, căreia, în locul atâtor provocări voite, și cu scop pervers pregătite, aducându-i Vestea cea bună, cea mare, cea care niciodată pământenii nu și-au imaginat-o că le-ar fi disponibilă și lor.

Vestea cea bună este începutul dialogului lui Dumnezeu cu lumea Sa, o lume aflată sub spectrul suferințelor, nesiguranței și morții. În fiecare an, la începutul primăverii, pe 25 martie, retrăim bucuria aflării faptului că Dumnezeu alege și dorește să vină în această lume pentru a-i oferi posibilitatea ridicării din tragedia însingurării și înstrăinării de El.

Pentru ca Dumnezeu, Mântuitorul lumii, să coboare și să ajungă în această lume, luându-Și, asupra Sa, firea umană, pe care avea să o curățească, salvându-o din păcat și din moarte, El trebuia să găsească în această lume un vas ales pentru a deveni purtătoare de Dumnezeu. Venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume a fost pregătită veacuri întregi pe diferite căi:„după ce Dumnezeu, odinioară, ne-a grăit nouă în multe feluri prin prooroci, în zilele cele din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul Său prin care a făcut veacurile (istoria)” (Evrei 1, 1-2). Spre salvarea (mântuirea) omului, împovărat de amărăciuneaa păcatului și depărtat de Dumnezeu, nimeni dintre oameni nu putea reface această legătură relațională, de aceea, inițiativa a luat-o Dumnezeu, dându-ne un semn al dragostei Sale față de noi, prin limbajul trimisului Său, arhanghelul Gavriil care descoperă „taina cea din veci ascunsă și de îngeri neștiută” (Coloseni 1, 26), iar astăzi descoperită, în cetatea Nazaretului, în fața celei alese, plină de har, binecuvântată între femei, Maica Domnului nostru, Pururea Fecioara Maria, care devine obiectul dragostei și lucrării lui Dumnezeu tainice, în această lume.

Întâlnirea dintre Cer și pământ, dintre lumea nevăzută și cea văzută, ne duce în fața unei taine care descoperă fapte, mai presus de logica și raționamentele umane. Neamul omenesc, descendent din strămoșul Adam, purta în urma păcatului neascultării, căderile succesive, adăugate prin uitarea de Dumnezeu și îndepărtarea de El, însă, în decursul istoric al atâtor generații, care s-au perindat pe pământ, Dumnezeu a ales o mlădiță, care a fost pregătită în chip tainic, curățită și păstrată

pentru a deveni purtătoare de Duh Sfânt, aducând și dăruind lumii pe Mântuitorul ei, care avea misiunea de a ne descoperi pe Dumnezeul Cel veșnic, icoană a Sa, purtător al chipului Său nepieritor, Care ar fi rămas, fără Întrupare, un veșnic și îndepărtat Necunoscut.

Fecioara Maria, din Nazaret, devine purtătoarea purtării de grijă (proniei) dumnezeiești, în ea simbolizând și recapitulând neamul omenesc, care, pe lângă neamul iudaic, și toate neamurile lumii, devin părtașe la mesajul Vestei celei noi și mari. Maria, cea plină de har, devine floarea cea aleasă, crescută din vechiul și bătrânul arbore al strămoșului Iesei, care, dincolo de curăția și sfințenia ei, va dobândi, prin ascultare de Dumnezeu, capacitatea de a deveni legătura dintre cerul îndepărtat și pământul, marcat de urmările amare ale păcatului și suferinței omenești.

Istorisirea Sfintei Evanghelii începe cu mențiunea amintirii timpului scurs de la venirea, prima dată, a îngerului Domnului, care a adus o altă veste bună, în Templul din Ierusalim, anunțând nașterea Celui ce avea să pregătească calea Domnului, Ioan Botezătorul.

La șase luni după acest eveniment, în cetatea Nazaret din Galileea prin cuvinte neobișnuite, îngerul o întâmpină pe Fecioara Maria, aducându-i marea bucurie ce avea să stăpânească întreg pământul: „Bucură-te ceea ce ești plină de har” (Luca 1, 28). Spre deosebire de salutul obișnuit iudaic îndătinat, de veacuri până astăzi, „shalom”-pace, îngerul Domnului aduce salutul bucuriei și al mărturisirii că „Domnul este cu tine”, deci el vine la porunca Celui veșnic, căci pentru aceasta a fost creat de a sluji pe Dumnezeu și a vesti oamenilor voia Lui. „Îngerii nu sunt oare slujitorii mântuirii?” (Evrei 1, 14).

Bucură-te! Este mesajul cerului în graiul omului, obișnuit salut al vechilor elini, aceasta arătând că Dumnezeu include, în planul Său, de mântuire a omului, toate popoarele, deschizându-le ușa și calea Împărăției Sale.

Veacuri întregi omenirea a simțit distanța de netrecut dintre ea și Dumnezeu, ca pedeapsă și tensiune tragică a despărțirii, prin păcatul neascultării. Astăzi îngerul Domnului anunță pe Fecioara că Dumnezeu este cu ea, lângă ea, că distanța dintre cer și pământ se șterge, prin persoana ei, omul nu va mai fi singur, închis, izolat și părăsit în neputința lui, căci, începând de astăzi, Dumnezeu - Emanuel va fi cu el. Spaima, teama, frica revenirii omului la Dumnezeu, va fi îndepărtată prin cuvintele mângâietoare ale îngerului Gavriil „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30).

Harul și bucuria au, în limba greacă, aceeași rădăcină etimologică, pentru că și harul și bucuria au izvorul în lucrarea lui Dumnezeu, descoperită astăzi în Nazaret. Dumnezeu descoperă omului, treptat, harul și taina lucrării Sale, așa cum,


în Nazaret, trimisul Său, îi va descoperi Fecioarei că va naște un fiu ce va purta numele Iisus, care înseamnă Mântuitor, că va fi Fiul Celui Preaînalt, că domnia și stăpânia Lui vor fi total diferite față de cele ale acestei lumi, că cele, de mult promise și pregătite, începând cu patriarhul Iacov, acum se împlinesc. Cum va fi aceasta, deoarece Fecioara nu cunoaște bărbat? (Luca 1, 34). Această întrebare curajoasă, demonstrează o trăire înaltă duhovnicească, ea fiind expresia unei îndrăzneli, rod al libertății conștiente și libere. Dumnezeu nu dorește ca lucrarea Lui să se facă într-un mod enigmatic, dictatorial, de aceea vine arhanghelul Gavriil, pătrunzând în lumea văzută a cetății Nazaretului, pentru a-i descoperi Fecioarei taina cea mai presus de fire, ce avea să se lucreze în propria ei persoană. Într-o clipă, trimisul cel ceresc descoperă, celei pline de har și bucurie, modul tainic, de nepătruns, al coborârii lui Dumnezeu între oameni: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35).

Vasul cel ales, floarea și mlădița omenirii, ușa cerului și mângâierea neamului omenesc, devine locul în care se concentrează lucrarea, prin umbrire, a Preasfintei Treimi, spre a face cu putință unirea Fiului lui Dumnezeu cu firea noastră omenească, prezența lucrării Duhului Sfânt în inima ei o face să primească descoperirea, fără teamă și mirare. Ca argument al întăririi celor profețite, îngerul Domnului îi reamintește de Elisabeta, care a biruit legile firii, având fiu în pântece la bătrânețea și vârsta ei înaintată.

Prezența lui Dumnezeu, simțită și trăită de-a lungul istoriei mântuirii noastre, se face vizibilă printr-un nor, care umbrește, în mod tainic. La Schimbarea la Față a Domnului, pe Muntele Tabor, un nor luminos i-a umbrit și glas din cer a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, de El să ascultați.” (Luca 9, 34; Marcu 9, 7). Darea Legii pe Muntele Sinai s-a făcut în prezența poporului, dar, din nor, a grăit Domnul către Moise (Ieșire 20, 16), sfințirea Templului din Ierusalim s-a făcut prin prezența lui Dumnezeu în nor (III Regi 8, 11). Acum, Fecioara Maria devine locaș al Celui Veșnic, fiind umbrită de prezența Lui, Care, prin ea, își face cunoscută lucrarea, spre mântuirea oamenilor.

Răspunsul Mariei a fost răspunsul întregii creații, care a consimțit, dându-și acordul, să primească pe Creatorul ei, împrumutându-i firea ei umană, mântuirea omului nefăcându-se independent și samavolnic față de om, ci a fost necesară rostirea și acceptarea ca planul lui Dumnezeu să se împlinească.

Atitudinea Preasfintei Fecioare demonstrează o adâncă stare de smerenie. Ascultând mesajul cerului, nu se îndoiește, deși, după legile creației, taina Întrupării rămâne de neexplicat, însă ea lasă harul să lucreze și nu se îndoiește că cele promise se vor împlini. Ea nu cere niciun semn, ca Zaharia, tatăl Înaintemergătorului Ioan, ci crede că cele vestite de către înger se vor împlini întocmai, așa cum le-a primit.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ea va deveni imagine și simbol tainic al Bisericii, deoarece, dacă Eva, prin amăgire și cădere, a vitregit lumea de prezența și lucrarea Sfântului Duh, Maria deschide, odată cu Vestea cea bună, pe care o primește, o nouă etapă în istoria mântuirii lumii, redând și făcând vizibilă lucrarea Sfântului Duh, devenind primul, dintre pământeni, în

care Duhul Sfânt va coborî și va rămâne, răspândind lumină și sfințire asupra neamului omenesc.

Ceea ce-L deosebește pe Mântuitorul Iisus Hristos de ceilalți oameni, este faptul că El vine în lume, diferit de ceilalți muritori, însușindu-Și ceea ce este omenesc și asumându-Și firea umană, afară de păcat dar, în același timp, unind-o cu cea dumnezeiască, în Persoana Sa. Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, deoarece, Cel ce este Dumnezeu din veci, își ia, din trupul ei, omenitatea, dar îl sfințește pe cel din urmă, ea fiind prima făptură în care se întâlnesc dumnezeiescul cu omenescul, veșnicia cu timpul, cerescul cu pământescul. Fiul lui Dumnezeu va fi Fiul Omului, Cel care va descoperi lumii taina veșnicului și nevăzutului Dumnezeu. Maria devine mamă prin cuvântul și asumarea ei, prin ascultarea și smerenia ei. Sfântul Luca menționează că îngerul a plecat de la ea (Luca 1, 38), ora cea mare a întâlnirii cu trimisul Domnului a luat sfârșit, ea rămâne cu misiunea de a merge pe calea pe care și-a asumat-o, trecând prin multe încercări, de la bănuiala dreptului Iosif, până la Golgota Crucii, sufletul ei fiind purtător al Crucii și al sabiei, căci, în lumea aceasta, cele bune, cu multă trudă și sacrificiu se împlinesc.

După momentul acesta unic al istoriei omenirii, Sfânta Evanghelie menționează plecarea ei către Elisabeta, în ținutul muntos al Iudeii, pentru că aceasta putea fi singura pământeană căreia i se putea împărtăși cele petrecute în Nazaret. În momentul intrării în casa Elisabetei, aceasta, perfect conștientă de minunea pe care o trăia, intuiește că mișcarea pruncului în pântecele ei era o mărturie a bucuriei cerești, care se va învrednici să atingă pe Cel ce este izvorul bucuriei a toată lumea. În ciuda lucrării și prezenței Duhului Sfânt, și Maria și Elisabeta rămân în limitele reale și nu devin extaziate. Una din cele mai mari minuni ale Sfintei Evanghelii este aceea că pătrunderea lucrării lui Dumnezeu în viața omenirii, nu-i anihilează acesteia luciditatea, libertatea și firescul, ci dimpotrivă, harul deschide mintea, pentru a percepe adevăruri mai presus de fire. Emoția Elisabetei, manifestată prin glasul cel mare (puternic) (Luca 1, 42), demonstrează că Noul Testament începe cu o bucurie de negrăit, izvorâtă din întâlnirea directă și nemijlocită a dumnezeiescului cu omenescul.

Pentru prima dată în istorie Fecioara este numită Maica Domnului (Luca 1, 43), deși ea era mai tânără decât Elisabeta, aceasta devenind purtătoarea unei revelații, pe care a avut-o în momentul întâlnirii cu cea dintâi. Cuvintele ei au adus Fecioarei o bucurie de negrăit, confirmându-i că ceea ce auzise ea de la înger nu era rezultatul unei iluzii, ci, ceea ce îi spune Elisabeta, nu este decât mărturisirea unei trăiri interioare, care avea darul de a mângâia pe cea care a crezut cele spuse ei de Domnul, numindu-o fericită și binecuvântată.

Imnul de preamărire pe care Fecioara îl înalță, simte și respiră influența și limbajul biblic pe care Fecioara îl stăpânea. Speranța și așteptarea venirii Mântuitorului, transmisă în fiecare generație, urma, curând, a se împlini. Din acest motiv, toate etniile (popoarele) o vor ferici și lăuda (Luca 1, 48), în ființa ei se vor întâlni două lumi (etape istorice), lumea cea veche și lumea cea nouă, a harului și iertării. (...)


SPIRITUALITATE Radu MARIN - București

RadiesteziașiInforenergetica‐Istoric(II) (...) Paleta de aplicativitate a Inforenergeticii, deosebit de largă, este dovedită de lucrările din diferite domenii, premiate la simpozioanele și conferinșele de inforenergetică. GEOGRAFIE: Atmosfera - fenomene meteorologice - Cecilia Andreiana.

Influenţa seismelor asupra unui sistem viu - Lidia Perianu. Relieful României între anii 1700 - 3000 d.Hr. - George Georgescu. TRANSPORTURI: Evoluţia transporturilor C.F.R. în România - Dorin Galat. Şantierul naval Galaţi- Ionuș Poterașu. PSIHOLOGIE: Analiza psihologică şi inforenergetică a viciilor - Iancu Dinu Mihalescu. Fondatori şi şcoli psihologice din sec. XIX-XX - Dan Stănescu. Comunicarea - Nicolae Pătrașcu. Influenţa desenelor animate de pe canalul TV CARTOON NETWORK asupra copiilor între 2-3 ani - Ana-Maria Pintilie. Capacitatea de decizie - Pompilia Băcanu. Capacitatea de asimilare a iubirii - Mihaela Peptănaru (actualmente Marin). ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ: Optimizarea activităţii administraţiei publice din România - Luciana Sandu. ISTORIE: Tezaurul lui Decebal - Laurențiu Dodu. Civilizaţiile şi culturile azteca, maya, inca - Horia Virgil Nedelescu. Viața lui Vlad al III-lea (Vlad Ţepeş) - Eugenia Hristache. Creştinarea imperiului roman - Virgil Savin. Calendarul de la Sarmizegetusa - Victorița Moroșanu. SOCIOLOGIE: Analiza inforenergetică a evoluţiei populaţiei municipiului Buzău - Aurelia Benescu. Scurtă incursiune în Șara Oaşului cu privire la păstrarea tradiţiilor populare - Mariana Lăpuște. Studiul inforenergetic al doctrinelor politice în epocile modernǎ și contemporanǎ - Elena Gogan.

Înţelegerea, acceptarea şi îndeplinirea rolurilor în cadrul grupului - Mărioara Apostu. Mari personalităţi - Carl Gustav Jung - Dan Stănescu. BIOLOGIE: Unele aspecte inforenergetice privind implicarea codului genetic în ereditatea fiinţei umane - Daniela Chiriță. MEDICINĂ: Sistemul imunitar - particularităţile speciale ale răspunsului imun al organismului uman în cadrul terapiilor inforenergetice - Maria Marin. Accident vascular cerebral - AVC - rezolvat prin terapie inforenergetică -Aurica Șerban. Consideraţii asupra homeopatiei inforenergetice Metoda de lucru - Tudor Costeanu. Modalităţi de tratare a obezităţii - Elena Izsak. Influența aplicării procedeelor inforenergetice în fitoterapie - Constantin Gurguță. Cercetări privind beneficitatea organismelor modificate genetic - Oana Marcela Danci. Remedii naturale Izvoarele tămăduitoare de la Olănești - Carmen Balan. Unele aspecte inforenergetice privind implicarea codului genetic în manifestarea bolii în structura fizică - Daniel Chiriță. ALIMENTAȚIE „E”- urile, ADITIVI TOXICI - Daniela Vasile. ZOOTEHNIE: Creșterea producției de ouă de găină și a conținutului de pigmenți carotenoidici cu ajutorul tehnicilor inforenergetice - Delia Dumbravă. CHIMIE/FIZICĂ: Radiațiile electromagnetice și sistemele vii - Elena Căpățînă. Universul - Șerban Galani. Unda spiral-elicoidală levogira - manifestarea Energiei Tatălui Ceresc - Anca Paulet. Modificarea tensiunii superficiale a benzinelor în câmp electrostatic - Mihai Agapie. INDUSTRIA AUTO: Metode de diagnoză inforenergetică în depănarea autovehiculelor - Sorin Ciortan. DOMENIUL FINANCIAR: Puterea banului și evoluția sistemului bancar în România - Mihaela Socol. ELECTRONICĂ : Aplicații ale Radiesteziei în electronica industrial - I. Voicu.


TINERE CONDEIE

*** O furtună de eu-ri creatoare Se unește în conștiința mea Ca-ntr-un dans riscant al marilor migrații Spre fericire Nu pot să mă mișc ci doar să scriu Mâna îmi alunecă lin pe foaie Desprinsă de corp Doar sufletul meu vorbește ca și cum ar fi o conștiință.... Și scrie...

*** Visez de ceva vreme Că stau sub lupa unei poezii O simt, o aud dar nu pot să o ating Așa că încep să o culeg din aer și să o zidesc într-o hârtie Unde își va continua eternitatea Miracolul unei iluzii stătătoare s-a transformat Într-un val de cuvinte mișcătoare Pe un deșert fără nisip

*** Sufletul mi-e împrăștiat pe foaie Ca o oglindă spartă Însă fără ghinion Am avut șansa să mă ciocnesc de destine minunate Care mi-au plantat ideea că superstiția este Doar reflexie a inimilor slabe Îngrop cioburile în amintiri răsuflate Tăindu-mi conștiința Cu zgârieturi pământii și reci

*** Sufletul e ca o masă rotundă Nu știi unde începe, nu știi unde se termină, nu are margini Dar este totuși o masă Plină de obiecte inutile Care ocupă spațiu și blochează Oricât ar fi plin sufletul are loc întotdeauna Pentru o poezie răsturnată care aduce lumină divină Obiectelor fade de pe masă

Dana ZETU - Iași

Colind analgezic Venind de niciunde varsă unde rotunde rotocoale aprinse ridică la cer cântecul văii întinse de iarnă sub ger îngheaţă şi focul tace mocnit antrenează-un uragan înlemnit scânteia sămânţă trunchiul înflăcărare cu biciuri de crengi şi trosnete floare mult jar împletind latentă vibrare ecoul rostind cu voce-arzătoa re slavă mişcării şi zeului soare, curgerii calde ce dă spre uitare cursul redus cu meandrele sale toate ducând spre eterna vărsare, suflul în vers fluviul în mare

Andrei ȘERBAN - Vaslui

tu tu, femeie oarbă, nu poţi citi dar simte ... simte coroana de chibrituri a unui phoenix pensionat frunţile noastre alipite sunt o bazilică în vertij deraiez din altarul închinat ochilor şi sculptez prima scrisoare de dragoste în gâtul tău cu dinţii ultimul organ rămas în urma coliziunii noastre va fi labirintul atriilor mele în clarobscurul coastelor tale ridic coloane nesfârşite şi pictez cu mâini feroce corpul nostru

Lucian BRAD - Vaslui


RÂNDURI DESPRE M.C.R.Elena LEONTE - Iași

M.C.RlaLibrex,sau,dacăpreferați,LibrexpeMeridianulCulturalRomânesc

Cald și vioi ca orice pui abia ieșit din găoacea redacției vasluiene, ajuns la Iași prin „conspirații” bibliotecare (a se citi Valentina Lupu), pe 12 martie 2015, la una dintre lansările Fundației Universul Prieteniei, condusă de Rodica Rodean, MCR a fost prezentat publicului ieșean.

Cadrul a fost onorant: Cartea „Eminescu - de la muzica poeziei la poezia muzicii” și CD ul „Cântecele lui Eminescu” aparținând scriitoarei Lucia Olaru Nenati, din Botoșani, aflată și în postura de interpretă a cântecelor străvechi, cunoscute și iubite de Eminescu, a fost prezentată de Horia Zilieru, Emilian Marcu, Mihai Batog Bujeniță și semnatara acestor rânduri. Alături de cuvenitele aprecieri ale acestei cercetări de excepție și a eforturilor Luciei Olaru Nenati de a aduce mereu în actualitate pe Mihai Eminescu, am prezentat

„Meridianul Cultural Românesc” ca pe o revistă cu o structură clasică și idealuri curate, menită să adune visele creatorilor din această parte a țării și de oriunde în lume s-ar zămisli ele.

Am atras atenția asupra unor rubrici pe care nu prea le mai întâlnim azi prin revuistica românească: Sfânta limbă românească, Realitatea satului moldav, Știință și Educație etc. Sunt articole, studii de interes unanim, izvorâte mai ales din îngrijorări de români, alături de pagini de poezie și proză originale. Citatele bine alese, presărate elegant, ne amintesc tuturor idei înțelepte, pe nedrept uitate și dau măsura obiectivelor colectivului de redacție, condus de prof. dr Dumitru V. Marin. Am încheiat prezentarea exprimând o sinceră speranță: Atâta timp cât, la noi sau oriunde în lume, vor apărea publicații benefice, cultivând valori certe și urmărind educația civică a unui public larg cu onestitate și generozitate, vom deveni mai optimiști, vom putea privi viitorul în ochi fără a ni se face rușine. Succes tuturor !

PRINTREMESAJELAM.C.R.NR.1

- „Mulțumesc pentru revistă, abia aștept s-o citesc toată. Din cele deja văzute, mi se pare ceva foarte consistent și de mare calitate. Am citit că apare trimestrial. Care este data la care doriți să primiți materialul pentru ediția următoare ? Cu stimă și felicitări. Ștefan Racovitză, 9 martie 2015”. - „Am primit, merci! Mai ai materiale pentru numărul viitor al MCR! Succes! Bogdan Ulmu, 12 martie 2015”. - „Stimate domnule prof. Marin, Vă mulțumesc pentru acest gest. Și eu sper să colaborăm. Cu respect, Cristina Balaj Mihai, 14 martie 2015”. - „Doamne, ajută! Mulțumesc, sper să primesc și varianta print! Cornel Galben, 19 martie 2015” - „Vă mulțumesc pentru declarația personală din MCR domnule profesor. Împart sentimentele, Cu drag, Ben Todică, 19 martie 2015”.


Dr. ing. Constantin POPA - montanolog

Tel mobil: 0743.069.761; 0723.268.101 Tel fix: 0234/348.858, Fax: 0234/348.858 E-mail: [email protected]

AICI... ORICÂND !

MONTANA vă aşteaptă:

Peisajul de vis de la Slănicul Moldovei (perla Moldovei), aproape de Cheile Bicazului din Carpaţii Răsăriteni ai României poate fi o destinaţie turistică pentru ORICARE cititor, din oricare colţ al lumii. Salina Tg. Ocna (sănătate, distracție), mănăstirile, izvoarele tămăduitoare, Ceahlăul aproape. Mai ales că avem inimă de prieten, condiţii de profesionişti şi grijă confraternă pentru toți cei care ne calcă pragul. → Ben (Todică) - Australia, vino să-ţi revezi plaiurile. Ai 15.000 de km cu avionul prin Amsterdam. Pleci seara şi în următoarea ai susurul izvoarelor tămăduitoare şi foc de tabără cu brad din munte... Ba, şi păstrăv, ori friptură de urs... → Diana Popescu de la Stuttgart - poţi veni cu autoturismul, în total, vreo 3.000 km prin Viena - Budapesta - Oradea - Iaşi. Ce vezi, ce auzi, ce simţi pe la noi, numai tu poţi să comentezi şi pentru alţii. Ai 1.700 km apoi cu avionul Bucureşti - Bacău. → Pentru Ştefan Racovitză din Geneva (Elveţia) facem un traseu domnesc de 2.000 km. Un urmaş al voievozilor de altădată care să-şi încarce bateriile şi să viseze în tumultul Bicazului, în vântul Ceahlăului sau în liniştea izvoarelor care ,,alungă” ulcerul şi nevrozele... ar fi... la NOI!!! → MONTANA îl aşteaptă pe Sergius Marin din Montreal - Canada. 6 ore cu avionul şi 3 cu autoturismul de la Bucureşti, merită făcuţi pentru sănătate, rude, prieteni... munte şi pescuit. Păstrăvi! → „O palmă de loc” până la Ierusalim (5.000 km) de unde vă așteptăm să vă împliniți sufletește. Facem și grupuri, primim și vă aducem turiști de orice naționalitate. → Maria Cozma, romancieră din Paris, nu vrei să întâlnești prieteni adevărați? Vom fi bucuroși să-ți citim cărțile... cu autograf aici, la noi! 2.600 km, doar! → Georg Barth: Veniți, vă rog! → Domnule Dorel Schor: Veniți? Pe cuvânt: vă asigurăm de suflet, clipe de neuitat, senzații alese și mâncăruri ori distracții unice... pe oricine și de oriunde vă veți afla.

Noi, cei de la Montana, vă așteptăm !


PAGINĂ DIN LUPTA ANTICOMUNISTĂDumitru V. MARIN - Vaslui

ANTICOMUNIȘTIIDELAȚEPU‐TECUCI(II)

Cercetările de arhive ale acestui mod de manifestare a rezistenței anticomuniste din mijlocul Moldovei, satul natal al folcloristului Tudor Pamfile, duc la concluzii interesante, oarecum definitorii pentru întraga rezistență anticomunistă românească. Marele compozitor român Filaret Barbu, nevoit ca și scriitorul Mihail Sadoveanu, să înghită gălușca agitației pro-sovietice („eliberatorii”), a avut cunoștințe de de existența acestui grup pe care l-a încurajat și acoperit în fața terorii.

Capetele plecate ale unor valoroase personalități locale (Nelu Constantinescu, Al. Chiriac, I. Basoc), i-a menținut în activitate. Vasile Cernat a ales lupta pe față și în închisorile statului: 9 în total, în răstimp de aproape 2 decenii. Vasile Cernat a rămas astfel un izolat și un paria deși era un om mărunțel și poet autodidact. A sfârșit omorât de vecinul Costin și soția sa Ilinca. Viața sa spectaculoasă doar în pușcării, va fi subiect de operă literară.

SEMNALDumitru V. MARIN - Vaslui

Grupulcultural,științificșivaloricdelaPodu’‐Bacău(II)

Grupul cultural, științific și valoric de la Podu Turcului - Bacău a înregistrat și recent noi realizări absolut impresionante. Prof. dr. Gheorghe Popa a continuat achiziția de materiale prețioase la Muzeul de Hidrogeochimie care ar trebui să-i poarte numele, poetul Iancu Grama e foarte activ (vezi și nr. de față, pag. 28), prof. dr. Dumitru V. Marin a inițiat

multiple acțiuni de ordin cultural reflectate în ziarul Meridianul, scoate prezenta revistă. Ovidiu Balan își continuă seria concertelor în străinătate, iar Mircea Varvara urmărește să-și strângă opera în volume reactualizate. Momentul unic din deceniul 5 al secolului XX își va găsi recunoașterea într-o monografie și un muzeu local.

ACADEMIABÂRLĂDEANĂ‐100!

Tradiția culturală inaugurată acum 100 de ani de Tudor Pamfile, George Tutoveanu și Toma Chiricuță (la 1 mai 1915) în societatea culturală Academia Bârlădeană, s-a reflectat în experiența prof. dr. C.D. Zeletin, prezent la manifestarea organizată de actuala conducere a grupării. Ca întotdeauna omul de cultură, medicul,

creatorul, academicianul, a amintit oameni, acțiuni, lucrări, fapte de valoare națională sau de certă unicitate. Deși organizarea n-a fost cea mai reușită, cele peste 2 ore au fost o reală dezbatere intelectuală.

Vivat Academia...


MICROFIȘE PENTRU ISTORIE

Prof.dr.DumitruV.MARIN 1941, Aprilie, 28. Giurgiuoana - Podu Turcului, Bacău: se naşte Dumitru V. Marin, publicist, eseist, romancier, etnolog și întreprinzător. Studiază limbi străine, doctor în filologie (UB, 1998). Debut ca ziarist la ,,Steagul Roşu”, Bacău (1958). Editează revista Vlăstarul (1990), ziarele „Teleradioeveniment” (1994) şi „Meridianul” (din 1996), M.C.R. (2015). Înfiinţează primul post de televiziune din Vaslui (TVV, 5 dec. 1990), primul post de radio (Unison Radio Vaslui, 1992, din 1994 şi la Bârlad). Fondează Grupul de presă Cvintet Te-ra, căruia îi consacră şi una din marile cărţi ale sale, ,,TVV-15 în explozia cultural-informaţională din judeţul Vaslui” (roman cronică editat în 2006). Preşedinte de cercuri şi cenacluri literare, vicepreşedinte al UZP şi preşedinte pentru filiala judeţeană Vaslui, promotor al Uniunii Presei

Balcanice. Director general şi editorialist pentru cele patru instituţii mass-media din cadrul grupului. MPB.

(Istoria Jurnalismului din România în Date, 2012, pag. 655)

,,... examinează condițiile formative ale rev., contribuția ei la realizarea unui corpus al folc. rom., compartimentele rev. ,,Incursiunea în lumea operei lui Tudor Pamfile” - apreciază pref. - operă în care revista ,,Ion Creangă” ocupă un loc de prim ordin, propusă în acest studiu dens, documentat, scris cu mare grijă pentru adevăr, dar și pentru ,,mai dreapta cinstire” a folcloristului de la Țepu...” (Iordan Datcu, ,,Dicționarul Etnologilor Români, II”,

Ed. Saeculum I.O., București, 1998, p. 65) Patron al Grupului de Presă CVINTET TE-RA Vaslui (www.tvv.ro, Unison Radio Bârlad și Ziarul Meridianul Iași - Vaslui - Bacău - Galați și M.C.R.).

ValANDREESCU

Născut la 25 03 1949 în loc. Siretu, Bacău; locuieşte în Vaslui, Jud. Vaslui, România. Este membru al Academiei Libere de umor„Păstorel” Iaşi; membru al Cenaclului Literar „Poesis Moldaviae” Vaslui; Cărți publicate: „CALUL CU POTCOAVE ROZ” 2005; „FLORETE MELANCOLICE” 2007; „FIORII ZBORULUI TANDRU” 2008; „FABULE” 2009; „LINIŞTE ÎN FA

MAJOR”; 2010; „MILENII, ANOTIMPURI ŞI IUBIRI” 2011; „ÎNVIEREA PĂMÂNTEANĂ” 2013; „ŞAUA CAILOR DE ŞAH” 2014 (coautor); „PEDEAPSA IUBIRII” 2015. Este inclus în mai multe antologii de poezie şi umor; a publicat în mai multe reviste din ţară şi străinătate. Este publicist la ziarul Meridianul Iași - Vaslui - Bacău. Are în pregătire volumul „PLANARE ASCENSIONALĂ”.

ComandorMihaiBATOG‐BUJENIŢĂ

Născut la 25.10.1945; ALDEŞTI, jud. GALAŢI. Grad: comandor de aviaţie. Profesiune: Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice. Studii: Academia de Aviaţie şi Academia de Înalte Studii Militare. Absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Apollonia, Iaşi, 2013. Membru al Uniunii Epigramiştilor din România; 2002. Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 2007. Membru al ACSR - Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români. Membru al Societăţii Culturale „Junimea 90”; Membru legitimat al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, 2014. Preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” Iaşi (persoană juridică). Preşedintele cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL” Iaşi. Director al revistei „Booklook”, Iaşi. Redactor coordonator la revista de

cultură „Cronica” din Iaşi. Redactor-şef adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu. Colaborator la peste 30 de reviste de cultură din ţară şi de peste hotare. Cicluri anuale de conferinţe (unele publicate) în şcoli, licee, Fundaţii, comunităţi, societăţi etc… 22 de tiluri editate (poezie, proză scurtă, roman); 8 studii şi comunicări ştiinţifice publicate, unele dintre acestea premiate. Prezent în peste 50 de antologii de proză, poezie şi dicţionare ale scriitorilor români. 45 de premii literare şi ştiinţifice inclusiv premiul USR-filiala Iaşi pentru proză scurtă în anul 2007 şi pentru roman în 2014. Diploma şi Ordinul „Cavaler al cetăţii” în grad de Ambasador (acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin).


Ing.DumitruBRĂNEANU Dumitru Brăneanu, născut 26 octombrie 1953 în Com. Hârtop, Jud. Suceava, a absolvit școala generală în Com. Hârtop, liceul la Fălticeni și a urmat cursurile Institutului Agronomic Ion Ionescu Iași pe care le-a absolvit în 1978. De profesie inginer horticultor, căsătorit cu Felicia Brăneanu de profesie economist, doctor în știinte agricole. A fost deputat în Parlamentul României, 2 legislaturi în perioada 1990-1996, vicepreședinte a Consiliului Județean Bacău în legislaturile 2000-2004, 2009-2013, consilier parlamentar pe probleme de cultură. Este membru fondator a mai multor ONG-uri, cum ar fi Asociația Culturală Octavian Voicu Bacău, Asociația Culturală Generația Următoare București, Asociația Culturală Stele Românești Bacău, fondator al revistei „Plumb” Bacău, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru în comitetul de conducere a

filialei Bacău U.S.R., membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, vicepreședinte al Asociației Bucovina, filiala Bacău. A publicat numeroase articole în ziare și reviste naționale și locale dintre care „Cronica Română”, „Jurnalul Național”, „Deșteptarea” etc și a publicat poezie în diferite reviste cum ar fi „Prosecolum”, „Ateneu”, „Clepsidra”, „Plumb” etc . De asemenea a semnat câteva volume de poezie printre care: „Însemnări pe acoperișul vieții”, „Vară târzie”, „A obosit lumina”, „Pe muchie de poem”, „Pelerin la templul cuvântului ”, „Condamnat la dragoste ” ș.a. De asemenea a editat împreună cu un colectiv de autori „Monografia Comunei Hârtop Jud. Suceava”. Este și managerul Festivalului Național Toamnă Bacoviană, Bacău.

CornelGALBEN(seautodefinește):

La margine de Pont Sunt nou la margine de Pont, Iar de Ovidiu n-am habar, Căci plumbul meu e tot mai bont Și Domnul nu mă scaldă-n har. Sunt nou și vântul mă colindă, Cu șuier ca de vijelie, Tânjesc s-ajung la mama-n tindă, Dar e plecată-n lumea... vie.

Sunt nou și nimeni nu mă știe, Uitat de zile și de nopți, Mă caut iar în poezie, Dar strugurii sunt cruzi, nu copți. Sunt nou și cuget de exist, Iar el, Poetul, mă îndeamnă, Cu Tristele, să nu fiu trist, Căci viața altceva înseamnă...

Prof.dr.AlexandruI.IONESCU

Născut în orașul Oltenița, în 24 iunie 1932 - este un elev meritos de-a lungul tuturor școlilor parcurse. Termină Liceul „Mihai Viteazul” din București, apoi intră la facultățile de Medicină din Iași și Timișoara, de unde este exmatriculat de către regimul comunist. Se înscrie la facultatea de Biologie din București, în care a fost în permanență premiat (la diverse concursuri) și premiant. Dar și de la Biologie este exmatriculat. Termină ultimul an și absolvă examenul de licență în numai câteva săptămâni de la reînscriere! Este, cu toate aceste greutăți, al 5-lea clasificat pe promoția națională (din peste 500 de licențiați). A fost, după absolvire, profesor cu gradul I. Și-a trecut Teza de doctorat cu academicieni veritabili și prestigioși: prof N. Sălăgeanu, prof. Șt. Peterffi,

prof. E. Pop. A intrat, prin concurs, la Institutul de Biologie al Academiei unde, foarte curând, devine laureat al Premiului Emanuel Teodorescu. A publicat aproximativ 70 de cărți (Două, Tratatul de Algologie, în 4 volume, și Efectele biologice ale poluării mediului au fost premiate de Academie; o a treia a fost prefațată de prof. Emil Constantinescu, președintele României, 1996-2000), are peste 200 de articole apărute în 13 limbi. A fost ales membru al Academiilor din Illinois, New York și Chișinău. A lucrat la Institutul de Cercetări de la Fundulea și a fost șeful Departamentului de Fiziologie (cercetător principal I) la Institutul de Biologie al Academiei. Participă la Conferințe și Congrese internaționale: la Stressa-Italia, la Moscova, la Smolenice - Cehoslovacia, la Milano și Amsterdam (unde are și o emisiune TV europeană). A fost deputat


în CPUN (vicepreședinte pentru Comisia de Știință) și în Parlamentul României (l996-2000), secretar al Comisiei de Învățământ-Știință. Ca președinte al Federației Ecologiste din România a participat la conducerea Internaționalei Verzilor Europeni de la Bruxelles. A fost șeful Comisiei UNESCO a Parlamentului României și, în această calitate, a fost invitat la Paris de directorul general UNESCO, Frederico Mayor, în prezența președintelui Franței, Jaques Chirac. Figurează ca membru fondator al primei Universități particulare din România (Universitatea Ecologică) și predă - profesor

universitar fiind - la mai multe Institute și Catedre. Numele său este purtat de un Colegiu de ecologie din Pitești și mulți elevi, studenți și oameni de toate profesiile îl cunosc din sutele de conferințe, simpozioane, emisiuni Radio și TV susținute, din publicistică sau din activitatea Fundației Ecomondia, pe care a întemeiat-o și a condus-o. Este considerat cel mai cunoscut și prestigios algolog român și, de asemenea, întemeietorul, pe baze ecologice, al cercetării științifice pentru protecția mediului.

VasileLARCO Născut la 01-01-1947, Bucecea, județul Botoșani. Locuieşte în Iași. Profesia de bază: inginer. În prezent pensionar. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova. Membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România. Membru al Asociației Literare „Mihai Eminescu” Cernăuți și al Asociației Literare „Păstorel” din Iași. Este căsătorit, are doi copii. CĂRȚI PUBLICATE, în total 18 volume: poezie lirică, poezie satirico-umoristică și poezie pentru copii, proză umoristică, epigrame, monografie selectivă

(în colaborare). Trei dintre aceste cărți sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bacău. Prezent în multe antologii și culegeri de poezie și de epigramă, figurează în unele dicţionare ale scriitorilor, colaborator la multe ziare şi reviste literare, câştigător al unor premii şi menţiuni la concursurile de creaţie literară satirico-umoristică, inclusiv premii de carte, membru al juriului la anumite concursuri. Are poezii traduse în limbile: franceză, engleză și germană. Este cetățean de onoare al orașului Bucecea, județul Botoșani.

VicuMERLAN

Din 1995 şi până în anul 2008 a lucrat ca profesor. În acest timp reuşeşte să se definitiveze în învăţământ (1997), absolvă Şcoala postliceală de asistenţi medicină generală (2002), ia doctoratul în Istorie (Arheologie) (2005), gradul I didactic (2006), atestat de specialist în arheologie (2009), iar în 2013 pe cel de arheolog-expert. Se pregăteşte temeinic pentru profesia de arheolog, efectuând încă din anii studenţiei cercetări arheologice în situri arheologice din toată ţara. După absolvirea facultăţii, din 1995 şi până în 2007 a efectuat săpături arheologice pe şantierele: Huşi - Dealul lui Bălan, în colaborare cu directoarea Muzeului din Huşi, Violeta Bazarciuc (1995); Isaiia - Balta Popii, în colaborare cu prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1996-2005); Isaiia - Pe Pârâu (1997); Răducăneni - MAT (1996-1997); Chersăcosu - Staţia de Autobuz (1997); Huşi - Dobrina (1997); Roşu - Franz Dâscă (1997); Huşi - Centrul Oraşului, în colaborare cu Paul Salomeia (1998); Valea Grecului - La Stanca (2000-2004); Moşna - Cetăţuie (2008), jud. Iaşi, Huşi – Lohan “Camping” (2013) ș.a. Rezultatele acestor săpături arheologice, a observaţiilor

din teren privind vulcanii noroioşi, apele minerale, geologia zonală, fauna şi flora locală etc. au fost publicate în reviste de specialitate precum: Terra Magazin, Magazin istoric, Arheologia Moldovei, Acta Moldaviae Meridionalis, Carpica, Thraco-Dacia, Cronica Sapaturilor Arheologice din Romania, ş.a., în 9 cărți: Arme şi unelte din silex şi piatră din eneoliticul Moldovei de la Est de Carpaţi (2005), Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei (2006), Misterul Zeiţelor de la Isaiia (2006), Monografia comunei Dolheşti, judeţul Iaşi. 600 de atestare documentara (2006) etc. şi în ziare şi reviste locale, naţionale şi internaţionale. În nov. 2007 editează revista Lohanul, ajungând astăzi la numărul 29. Studii pe ani: Studiile superioare: Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, Facultatea de Istorie şi Geografie-1990-1995; Studii postliceale: Universitatea „Dimitrie Cantemir”, filiala Huşi, Asistenţi medicali generalişti-1999-2002; Studii postuniversitare: Universitatea „A. I. Cuza”, Iaşi, Doctor în Istorie 1996-2005, coordonator acad. dr. Mircea Petrescu-Dîmboviţa.


GeorgeSTOIAN Este originar din Romanații Olteniei, și-a lansat cariera de gazetar în Vasluiul Moldovei, s-a mutat și s-a stabilit în Slobozia Munteniei și locuiește pe strada Ardealului. Când era la noi, a fost un ziarist rău, dar bun. Adică nu ierta nimic și scria bine. Lucra migălos pe text și căuta totdeauna să-l conducă elegant până la forma sa cea mai expresivă. Poate era un defect sau nu era faptul că gazetăria lui trecea prin literatură. Poate că de aceea scrierile lui, chiar și cele mai de „serviciu”, erau frumoase, deseori sclipitoare, și era citit cu plăcere chiar și de dușmani. Fiindcă avea destui. Era și am înțeles că este încă un foarte priceput și puternic magnet de dușmani. Era, este!, invidiat pentru realele lui calități de condeier și de regizor de spectacole. Numai cu femeile nu se certa fiindcă știa să nu le supere, rămânând totuși un bun familist și tată al unei fete cu succese în televiziunile din România și în literatura din Irlanda. George Stoian mi-a rămas simpatic până s-a apucat să scrie cărți. De-atunci, de prin anul 2006, mi-a devenit și prieten. Scrisese el mai înainte și niște

scenarii de film, chiar și piese de teatru (mi-amintesc de una, „Logodna de duminică” îi spunea, o comedie care a făcut un succes absolut prin unitățile culturale vasluiene și „s-a dat” chiar și la radio). A alcătuit și a tipărit niște antologii literare la Casa creației din Vaslui și a cochetat avântat cu scriitorii, dintre care îi alegea mai cu plăcere pe umoriști. Și uite-așa, pe când noi ne-am cam luat cu treaba și l-am lăsat să zburde printre verbe și figuri de stil, el si-a văzut de ale lui și a scos aproape un raft de cărți. Scrie olteanu-ăsta moldovean ceva de speriat! Carte după carte. Tipărește, lansează și vinde cu un succes pe care i-l invidiez. S-a dedat la istorie, la arhive, la reconstituiri și trezește interes. Este căutat și citit, se simte confortabil prin biblioteci și este citat în bibliografii. Bravo, băi Stoian, fir-ai tu să fii de prieten al meu! A colaborat în revista noastră la primul număr. Îl avem și în numărul doi. Mi-a promis că va scrie pentru noi numai până la numărul 100. Așa să fie!

Acad.ConstantinTOMA

Născut la 19 noiembrie 1935, în satul Gugeşti - judeţul Vaslui, din părinţi ţărani şi meseriaşi. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Naturale - Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, în 1958. Din 1958 până în prezent este cadru didactic universitar. Doctor în ştiinţe biologice din 1969. Profesor titular din 1978. Conducător de doctorat din 1988. Profesor consultant emerit din 2005. A fost director al Grădinii Botanice şi al Institutului de Cercetări Biologice, şef de Catedră, decan şi cancelar general al Senatului Universităţii, director executiv al Şcolii doctorale. Este membru al Academiei Române din 1991 şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Este de trei ori laureat al premiului Academiei Române şi doctor

honoris causa al unui număr de patru universităţi româneşti. Ca om de ştiinţă, este fondatorul şcolii ieşene de morfologie şi anatomie vegetală. A publicat 30 cărţi (cursuri, manuale, atlase, monografii, tratate), 450 articole ştiinţifice originale (în reviste româneşti şi străine), 120 articole de popularizare şi de istoria biologiei, 30 recenzii. Este redactor şef şi director la trei reviste şi membru în comitete de redacţie la 10 reviste. A făcut stagii de specializare şi documentare în multe ţări europene. A participat la numeroase reuniuni ştiinţifice în ţară şi în străinătate. Este membru în diferite societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Este preşedinte de onoare al Societăţii Naţionale de Ştiinţe Biologice şi preşedinte al Subcomisiei Monumentelor Naturii din Moldova.

Sediul redacției revistei, a ziarului, a radioului și a tvv online. Str. Frunzelor, nr. 2, Vaslui

De la stânga la dreapta: Val Andreescu, Anca Moldoveanu, Cornelia Ursu, Dumitru V. Marin, Mihai Batog - Bujeniță


CuvântdeLĂMURIRE...?! Prof. dr. Dumitru V. MARIN a fost remarcat că are un acut simț al posterității. Fiecare carte a avut firește, și detractori care însă, n-au îndrăznit să și scrie. Revistele locale, chiar conduse de ,,prieteni”, au evitat publicarea fragmentelor trimise, cu atât mai mult exprimările critice (vezi Ecouri literare sau Baaadul literar) iar ziarele (3 de toate) dacă n-au scris ceva împotrivă, au aplicat legea tăcerii: ,,nimic despre Marin” deși prea mulți s-au ajuns de sub bagheta profesorului de la TV.V. - Unison Radio - Ziarul Meridianul. Binele făcut s-a concretizat în acțiuni fățișe împotrivă (spre exemplu - la lansări de cărți, cuvântul său - omis) de denigrare la colțuri și oriunde, de sabotare a Filialei UZP. Deceniul Dușmăniei a continuat cu fervoare până astăzi. Pe măsura apariției cărților s-au împuținat prietenii, cărora astfel le-ar fi fugit gloria de sub picioare. De altfel, nimic nou sub soare în această lume ,,a scriitorilor” adesea zmângălitorilor de meserie. Dintre atâtea dușmănii, putea răsări o statuie? În cercul mai larg al Moldovei sau cel național D.V.M. a avut parte de aprecieri măgulitoare chiar entuziaste. Adică prilej de bucurie (vezi prof. Nicolae Constantinescu, acad. C. D. Zeletin, poetul, scriitorul Emilian Marcu, Cornel Galben etc.)

Să precizăm: e nevoie de 3 vieți pentru a realiza cât a reușit profesorul-jurnalist. Să se impună în publicistică (vezi Istoria Jurnalismului), să fie un etnolog de valoare (vezi Dicționarul folcloriștilor), să-și scrie o operă variată și interesantă (inclusiv istorie culturală, vezi alte 10-11 dicționare), să participe la viața societății (inițiator de evenimente, cercuri, cenacluri, vicepreședinte UZP etc.), să fie și un politician activ (șef de partid 18 ani și candidat în electorale). Însuși și-a turnat statuie, însuși a realizat o operă durabilă. Credeți că romanul său, primul din arealul vasluian, și teza de doctorat „Tudor Pamfile și Revista ION CREANGĂ”, nu vor tot rămâne? Dar TVV - 15... ? Dar evocările din volumul ,,CEAUȘESCU -... -BĂSESCU, Mitterand - Snegur - Iliescu, Lucinski - Constantinescu, Regele Mihai I”? Mai mult... copii foarte buni, 5 decenii de conviețuire cu... doamna profesor Iulia. Credeți că s-a putut fără mulți dușmani și anume cei mai puternici din județ ? Adversarii se topesc dar opera rămâne. Reacții la ce a scris, aveți în față. La această oră este, fără îndoială, cel mai complet om de cultură din județul Vaslui, în viață ! Da, MARIN A AVUT SIMȚUL POSTERITĂȚII: A SCRIS PENTRU CEI CARE MEREU VIN !

Dumitru V. MARIN

ISTORIE ÎN IMAGINI

GaradinZorleni,lângăBârlad,județulVaslui De aici s-a ordonat armatei române de către Mareșalul Antonescu să deschidă ostilitățile contra Uniunii Sovietice. (21 iunie 1941) „Vă ordon, treceți Prutul!” La un capăt al peronului, regele Mihai se foia îngrijorat iar la celălalt Ion Antonescu vorbea la telefon cu trupele de asalt românești aflate la cca. 30 km la Bogdănești - Fălciu. Vasile Marin I mitralior în primul eșalon, a fost rănit la Țiganca, la câțiva km de albia Prutului.


POȘTA REDACȚIEI

Gândurilecelemaibune,DEÎNCEPUT

Mai întâi 2 întâmplări: Pe unul dintre colegii mei de facultate l-am găzduit, hrănit și mai ales l-am încurajat și ocrotit, când era într-o mare nenorocire, gata de divorț... Omul ăsta nu s-a putut vreodată obișnui cu ideea că pe parcurs aș putea realiza lucruri și fapte deosebite, ca interviuri cu 9 președinți de stat, 14 prim-miniștri, sute de miniștri și parlamentari, cărți de autor (multe), televiziune, radio, ziar și acum MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC. Pentru el și doctoratul la care am muncit peste un sfert de secol, n-ar fi existat. - „Da, nu-l știu eu...?!” Dar el n-are nici o realizare în viață! Unuia dintre angajații mei, căruia i-am salvat viața, l-am făcut om (chiar în defavoarea fiului meu), nu-i trece în vreun fel ura la intensitate maximă nici după 20 de ani: nu există dușman mai mare (în presa locală). Pe cine nu lași să moară... SUFLETUL meu se îndreaptă mereu către cei talentați, sau nu, dar care muncesc și doresc să facă ceva cu adevărat. Desigur că am influențat existența a vreo 500 de oameni care au trecut prin „Școala de presă T.V. Marin”, câțiva au ajuns condeieri de mare nădejde și autoritate: Cătălin Striblea, Lucian Pârvoiu, Mihai Ursu și alții. Și mai mulți au ajuns scriitori și poeți adevărați cum e Daniela Oatu, Leonard Ciureanu, Mihaela Băbușanu. Păstrez respect și recunoștință profesorului meu, poetul Iancu Grama, învățatului conf. univ. dr. Ioan Dănilă, poeților Val Andreescu, Petruș Andrei, Mihai Apostu, Simion Bogdănescu, Dumitru Brăneanu, seniorilor condeiului ca Avi Tudosie, Gheorghe Vasilache și mai ales Alexandru Ionescu, foarte recentului meu tovarăș de suflet, acțiune (și umor!) Mihai Batog - Bujeniță, criticilor Cornel Galben, Grigore Codrescu, universitarilor Ionel Miron, Mihai Miron, cu punctaj special pentru jurnalistul, scriitorul și omul de cultură George Stoian cu care „am construit” în 1970, Festivalul Național al Umorului „Constantin Tănase”, pe care de atunci îl promovez și încurajez. Ion N. Oprea e un prieten mai mare, uneori aspru, P.S. Corneliu Episcopul Hușilor și Costin Clit

îmi sunt prieteni apropiați. Și mulți alții, mai mari sau mai mici într-o alcătuire spirituală pe care dumneavoastră o vedeți și în numărul 2/ trim. II 2015. Esențialul: - Facem și nu stricăm; - Ilustrăm un moment din evoluția (de fapt, involuția față de limba veche și înțeleaptă) unei limbi - română - ale cărei final numai Domnul îl cunoaște; - Ne-am strâns un grup numeros, chiar neașteptat de mare, din toate colțurile lumii. Ce ziceți de sufletul larg al lui Ștefan Racovitză (Geneva), frumusețea Dianei Maria Popescu (Stuttgart), neastâmpărul lui Georg Barth (Passau), adâncimea cugetării și creației atâtor colaboratori? Ce ziceți de pertinența criticii dr. Valeriu Lupu, a tânărului Lucian Valeriu Iliescu din Iași (cu siguranță mai presus de vârsta sa)? - Observați că avem nume noi (față de numărul 1), Theodor Codreanu și acad. Constantin Toma sunt prezenți, Ben Todică e... iar acasă! - Alte nume noi, ca debutanți... (așa ne trebuie!!!)... valori noi. Până la urmă: noul număr e bine acoperit pentru ambiția noastră de a străbate continente, țări, capitale, orașe, teritoriu național, provincia! Uimiți că reușim atâtea, vechii colegi pot să-și cumpere... icoane! Chiar că nu putem ține cont de dușmănii, invidii, neputințe, nonvalori. Până la urmă, e bine că împrejurul unei hore aprinse, mai există babe la gard! Hora noastră cea mare e însă însoțită de gândul cel mai nobil cu putință: să promovăm, să apărăm (cât se poate, că progresului nu ne putem opune), să creem, să fim în primul rând al bătăliei pentru maica noastră, limba română. - Dinspre jurnalismul cultural; - Dinspre cei care-o venerează; - Dinspre atâtea locuri, ale lumii întregi, adică dintre granițele limbii române; - 92 de combatanți pun metafora... la luptă!

Dumitru V. MARIN


Cuvintecătre:Pagini româneşti (Canada)

V-am trimis şi tipografic şi online M.C.R. Lumină lină (New York)

Domnului Dan Anghelescu: Te aşteptăm și cu altă carte și cu alte materiale.

Căminul Românesc (Geneva) Domnule Ştefan Racovitză: același cuvânt

mai cald decât pentru oricine!

Diana Popescu-Stuttgart: Ne repetăm admirativ: frumoasă la minte, la suflet şi în expresie. Încercați un cuvânt special pentru

noi? Georg Barth - Passau (Germania): Aveți o productivitate gazetărească impresionantă. Pe când un material

special pentru M.C.R.?

ÎntrebăripentruDIASPORA: - Dat fiind că emigranţii nu plătesc nici un fel de taxe şi impozite Statului Român, ce obligaţii ar avea acesta, inclusiv la alegeri? - Cât ne mai ţine Limba Română uniţi în cuget şi simţiri? - Ce aşteptări aveţi de la Statul Român, sau de la noi, în perspectiva globalizării?

REMEMBER(republicare):PRIMUL, PRIMA! Acum: judeţul Vaslui

- Atestare documentară 1375 (Vasziulak) - Prima şcoală de ,,slavonie şi lătinie”, 1803, Bârlad. - Prima şcoală publică, Bârlad, 1832 (primară). - Prima şcoală publică, Huşi, 1833. - Prima şcoală publică, Vaslui, 1841. - Clasul real al Codreanului, Bârlad, 1846 (gimnaziu). - Biblioteca Vaslui, 1861, 22 noiembrie, donaţie înv. G. Hrisoscoliu școlii publice nr. 1. - Ziar la Bârlad - 1870, Huşi - 1873, Vaslui - 1875. - Gimnaziu Vaslui 1890, liceu 1923. - Bibliotecă publică, 1906, Bârlad. - Postul național de radio: 1916-1918 în parcul Copou, radio România (emiţător).

- Apare reţeaua Unison (1993). - 1951, Biblioteca raională Vaslui. - 1968 s-a înfiinţat judeţul Vaslui (oraşe, Bârlad, Huşi, Vaslui). - 1-3 iulie 1970 - Festivalul Național al Umorului „Constantin Tănase”. - Casa de Cultură Vaslui, 1972. - 18 octombrie 1974, Muzeul județean de Istorie Vaslui. - Post TVV, 5 decembrie 1990, Vaslui, prima emisiune - 24 dec. 1990. - Monografia Liceului ,,Mihail Kogălniceanu” 1990. - Reţeaua UNISON Radio, 1993, Vaslui şi Bârlad. - Primul săptămânal (şi astăzi) 1996, MERIDIANUL.

Semnal: Semnalăm existența unei formații corale profesionalizate condusă de aproape 20 de ani de prof. Vasile Negură + prof. Sorin Popoiu. „Fantasia” susține local, în țară și în lume un fel de stagiune pe tot parcursul anului școlar.

PĂSTRĂMNOTAFINALĂ Puteţi observa ce-am reuşit într-o altă lună de zile, ca zestre, valoare, creaţie, intelectualitate, dispersie şi esenţializare. Nu e destul, nu e tot, nu putem decât să visăm la mai mult şi mai mulți ani... Mulţumesc tuturor colaboratorilor de azi şi de mâine. N-am reuşit să includem pe mulţi în care avem în continuare încredere. Vor fi în numărul următor. Nici măcar în răvaşe nu i-am învăluit pe toţi cu bucata mea de suflet pentru fiecare. Cine vrea să ne critice, chiar s-o facă, îi găzduim scrisa: quot capita... Deşi am putea face nr. 3 cu materialele pe care le avem, aşteptăm însă, orice fel de contribuţii (de profil!), din partea oricăruia știe, vrea şi poate. Valoare să aibă! Fără muncă nu se poate... deci alt start !


MERIDIANULCULTURALROMÂNESC(AnI,nr.2/2015)

Bătălia pentru limba română are susținători în toată lumea, se vede. O revistă cu unic grad de universalitate, a plecat în martie 2015 de la Vaslui, sediul grupului de presă care susține TVV.RO, Unison Radio Bârlad - eter și online, ziarul Meridianul - tipografic și online. Acum și revista de cultură cu titlul de mai sus care, însă, este administrată de societatea nonprofit UJPI ECOMAR Vaslui. Fondator: prof. dr. Dumitru V. MARIN. Zestrea intelectuală: academicieni, doctori în științe, specialiști reputați, 60 de colaboratori cu operă în spate, multă voință și fantezie. Și debutanți! Apariție: trimestrială. Deja sunt materiale pentru trimestrul III. Expediați-ne, oricând, materiale. Difuzare: 4 continente (Europa, Africa, Australia, America) peste 20 de mari orașe ale lumii (Montreal, New York, Sidney, Ierusalim, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Roma etc.) colaboratori români și străini. Componente: Poezie, proză, eseuri, pictură, viață spirituală, știință, istorie, umor (capitol... PĂSTOREL), informație la zi etc. Particularitate: vine dinspre jurnalismul cultural, deci nerv și comentarii. Revistă... mai altfel !!! Deschidere: Către orice creator dintre granițele limbii române, adică de pretutindeni. Vom avea grijă și de noi posibile talente, pe care le așteptăm să îndrăznească. Internetul e la îndemână și decât stereotipia de pe rețelele de socializare, mai degrabă operă pentru reprezentare în agora.

* ROMANIANCULTURALMERIDIAN(YearI,no.2/2015)

The battle for Romanian language has supporters everywhere, it can see. A magazine with a unique degree of universality, left in March 2015 from Vaslui, headquarters of media group that supports TVV.RO, Unison Radio Barlad - ether and online newspaper Meridian - printing and online. Now a culture magazine too, with the title above which, however, it is run by the nonprofit company UJPI Ecomar Vaslui. Founder: prof. dr. Dumitru V. Marin. Intellectual dowry: academics, doctors of science, reputed specialists, 60 collaborators with work in the back, lot of will and imagination. And beginners! Occurrence: quarterly. Already there are material for the third quarter. Send us anytime, materials. Distribution: 4 continents (Europe, Africa, Australia, America) over 20 major world cities (Montreal, New York, Sydney, Jerusalem, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Rome etc.) romanian and foreign collaborators. Components: Poetry, prose, essays, painting, spiritual life, science, history, humor (chapter ... Păstorel), updated information etc. Feature: comes from cultural journalism, so nerve and comments. Magazine ... more otherwise !!! Open: To any creator of the Romanian language boundaries, from everywhere. We will take care of possible new talents, we expect to dare. The Internet is on hand, so than the stereotype of social networks, rather work for in agora representation.


TIMPUL N-ARE RĂBDARE NICI CU FRUMUSEȚEA,

NICI CU INTELIGENȚA... NICI CU VIAȚA !

(Dumitru V. MARIN)

Semnatari ai acestui număr: Val ANDREESCU, Petruș ANDREI, Mihai

APOSTU, Ioan BABAN, Gabriela Ana BALAN, Girel BARBU, Mihaela BĂBUȘANU,

Gheorghe BĂLĂCEANU, Ștefan BOBOC PUNGEȘTEANU, Simion BOGDĂNESCU,

Lucian BRAD, Dumitru BRĂNEANU, Corneliu BREBENTE, Mihai BATOG -

BUJENIȚĂ, Mihai CABA, Gabriela CĂLUȚIU - SONNENBERG, Dan CĂPRUCIU,

Ina Simona CÎRLAN, Valeriu CERCEL, Laurențiu CHIRIAC, Petruța CHIRIAC,

Leonard CIUREANU, Costin CLIT, Theodor CODREANU, Grigore CODRESCU,

Marius COGE, Victor CORBUT, P.S. Episcop CORNELIU, Calistrat COSTIN, Dorin

COZAN, Luminița COZMEI, Gabriela CUCINSCHI, Violeta Urdă CUTUREANU,

Petru DAVID, Madeleine DAVIDSHON, Ioan DĂNILĂ, Eugen DEUTSCH, Florina

DINESCU, Mircea C. DINESCU, Ananie GAGNIUC, Cornel GALBEN, Valeriu

GORINCIOI, Iancu GRAMA, Gheorghe GURĂU, Ioan HAGIU, Mihai HAIVAS,

Ioan HODAȘ, Ionuț HOREANU, Ionel IACOB BENCEI, Lucian Valeriu ILIESCU,

Alexandru IONESCU, Vasile LARCO, Elena LEONTE, Nică D. LUPU, Valeriu

LUPU, Dumitru V. MARIN, Radu MARIN, Eduard MATTES, Vicu MERLAN, Ionel

MIRON, Daniela OATU, Ion N. OPREA, Letiția OPRIȘAN, George PETRONE,

Dorin PÎNZARIU, Ștefan PLUGARU, Constantin POPA, Maria Diana POPESCU,

Theodor PRACSIU, Cosmin PREDA, Constantin PROFIR, Ștefan RACOVITZĂ,

Georgeta RESTEMAN, George ROCA, Dorel SCHOR, Ene - Vasile SPRÎNCENATU,

Florentina STANCIU, George STOIAN, Andrei ȘERBAN, Ciprian Iulian ȘOPTICĂ,

Alina TĂNASĂ, Păstorel TEODOREANU, Dan TEODORESCU, Ioan TODERAȘCU,

Ben TODICĂ, Constantin TOMA, Avram D. TUDOSIE, Cornelia URSU, Vasile

VAJOGA, Gheorghe VASILACHE, Nicolae VIZITEU, Dana ZETU.

Tehnoredactor: Anca MOLDOVEANU Adresă sediu: Str. FRUNZELOR, Nr. 2, Vaslui Tel./ Fax: 0235 361 236 Email: [email protected]

Fiecaresemnatarrăspundepentruafirmațiiledinmaterialulsău,nuredacția.

M.C.R.O revistă mai altfel cu:

- Studii şi Istorie Literară- Poezie- Proză- Teatru- Interviuri- Eseuri- Ştiinţă şi Educaţie- Aforisme şi Panseuri- Comentarii politice- ,,Păstorel” (cenaclul) are cuvântul! Ridentem dicere verum!- Istorie- Tinere condeie- Pagină din lupta anticomunistă- Opinii, microfișe pentru istorie- Spiritualitate etc.Un segment (moment) din bătălia pentru Limba Română cu arma cuvântului şi sensibilităţi omeneşti.92 de semnatari pentru METAFORĂ - IDEE - ÎNŢELEPCIUNE - UMOR, altfel spus, pentru istorie, pentru viaţă!

100.000 de cuvinte pentru inima și sufletul dumneavoastră !CITIŢI

MEDITAȚIDIFUZAŢISCRIEŢI

VASLUI - ROMÂNIA

meridianul cultural romanesc nr. 2

Documents