lumea catholica, septembri 2009

2 Lumea Catholica, septembrie 2009

Sumar:

Petru şi papalitatea ............................................................................... 3

Catholic Answers

Catehism despre Preoţie ....................................................................... 9

Sf. Ioan Maria Vianney

Sfântul Iosif din Copertino .................................................................. 12

Enrico Pepe

De ce nu sunt potrivite femeile pentru preoţie? ............................... 18

Mark Shea

Miracolele care se petrec: catolicii şi supranaturalul ....................... 22

pr. Dwight Longenecker

Un program de misiune care cere mărturia în lucrurile mici .......... 31

Zenit

Sfinţii, prietenii noştri (luna septembrie) ......................................... 36

-

Lumea Catholica, septembrie 2009 3

Petru şi papalitatea

Autor: Catholic Answers Traducător: Radu Capan Sursa: CatholicEducation.org

Există ample dovezi în Noul Testament că Petru a fost primul, ca autoritate, între apostoli. Ori de câte ori sunt amintiţi aceştia, Petru este în fruntea listei (Matei 10,1-4; Marcu 3,16-19; Luca 6,14-16; Fapte 1,13); uneori apostolii sunt prezentaţi ca "Petru şi cei ce erau cu el" (Luca 9,32). Petru este cel care în general vorbeşte în numele apostolilor (Matei 18.21; Marcu 8,29; Luca 12,41; Ioan 6,68-69) şi apare în majoritatea scenelor mai importante (Matei 14,28-32; 17,24-27; Marcu 10,23-28). La Rusalii, Petru a fost cel care a predicat mulţimilor (Fapte 2,14-40) şi cel care a vindecat primul (Fapte 3,1-7).

Credinţa lui Petru i-a întărit pe fraţii săi (Luca 22,31-32) şi lui Petru i-a fost dată de Cristos turma spre păstorire (Ioan 21,15-17). Un înger a fost trimis să îi vestească lui Petru învierea lui Isus (Marcu 16,5-7), iar Cristos înviat i-a apărut prima oară lui Petru (Luca 24,34). El a condus întâlnirea la care a fost ales Matia în locul lui Iuda (Fapte 1,13-26) şi a adus primii convertiţi (Fapte 2,37-41). Petru a dat prima pedeapsă (Fapte 5,1-11) şi a excomunicat primul eretic (Fapte 8,18-24). A condus primul Conciliu din Ierusalim (Fapte 15) şi a anunţat prima decizie dogmatică (Fapte 15,7-11). Lui Petru i-a fost revelat faptul că neamurile trebuie să fie botezate şi acceptate în creştinism (Fapte 10,46-48).

Petru - piatra

Poziţia preeminentă a lui Petru între apostoli a fost simbolizată chiar la începutul relaţiei lui cu Cristos. La prima întâlnire, Cristos i-a spus lui


Simon că numele lui va deveni Petru/Chefa, care se traduce "piatră" (Ioan 1,42). Uimitor este faptul că - pe lângă numirea într-un singur loc a lui Avraam ca "piatră" (ebraică: tsur; aramaică: kepha), în Isaia 51,1-2 - în Vechiul Testament doar Dumnezeu a mai fost numit " piatră". Cuvântul "piatră" nu era folosit ca nume personal în acele vremuri. Dacă astăzi te-ai întoarce spre cineva şi i-ai spune: "De acum, numele tău va fi Asparagus", cu toţii s-ar întreba: de ce Asparagus? Care este semnificaţia? Oare de ce Isus i-a spus lui Simon pescarul "Piatra"?

Cristos nu a spus aceasta la întâmplare, după cum întreg poporul evreu nu dădea nume la întâmplare. A da un nou nume se sublinia primirea unui nou statut, aşa cum s-a întâmplat la schimbarea numelui lui Avram în Avraam (Facere 17,5), al lui Iacob în Israel (Facere 32,28), a lui Eliachim în Ioiachim (2Regi 23,34), sau a numelor celor patru tineri evrei - Daniel, Anania, Misael şi Azaria în Beltşaţar, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego (Daniel 1,6-7). Nici un iudeu până atunci nu mai fusese însă numit Chefa/Piatra. Erau la evrei alte nume luate din natură, precum Deborah/Albina sau Rahela/Oaia, dar nu Chefa/Piatra. În Noul Testament, Iacob şi Ioan au fost numiţi de Cristos şi "fiii tunetului", dar expresia nu a fost folosită repetat în locul numelor lor, şi deci cu siguranţă nu se poate vorbi despre un nou nume dat lor. Dar în cazul lui Simon-bar-Iona (Simon fiul lui Iona), noul nume pe care l-a primit, Chefa (în greacă Petros), i-a înlocuit definitiv numele vechi.

O privire asupra scenei

Nu doar este semnificativă schimbarea de nume pentru Simon, cu primirea acestui nou nume atât de necomun, ci este important şi locul în care Isus i-a conferit solemn numele lui Petru. S-a întâmplat când Isus "venea în părţile Cezareii lui Filip" (cf. Matei 16,13), un oraş pe care Filip tetrarhul l-a construit şi numit în onoarea lui Cezar Augustus, care a murit în anul 14 dC. Oraşul se afla lângă cascadele râului Iordan şi lângă un gigantic perete de piatră, înalt de aproximativ 60 de metri şi lung de aproximativ 150 de metri, parte a colinei sudice de la poalele Muntelui Hermon. Oraşul nu mai există, dar ruinele lui se află lângă mica localitate arabă Banias; la baza zidului de piatră se poate găsi încă unul dintre izvoarele ce alimentau Iordanul.


Acesta a fost locul în care Isus a arătat spre Simon şi i-a spus: "Tu eşti Petru" (Matei 16,18). Semnificaţia evenimentului trebuie să le fi fost evidentă celorlalţi apostoli. Ca evrei credincioşi, ei au ştiut imediat că locaţia sublinia importanţa a ceea ce a făcut Isus. Nimeni nu s-a plâns de faptul că Simon a fost singurul care a primit această onoare, şi în tot restul Noului Testament el este numit cu noul său nume, în timp ce Iacob şi Ioan rămân Iacob şi Ioan, nu "fiii tunetului".

Promisiunile făcute lui Petru

Când l-a văzut prima oară pe Simon, "privindu-l, Isus i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi 'Chefa' - care înseamnă 'Petru'" (Ioan 1,42). Mai apoi, după ce Petru şi ceilalţi discipoli erau deja cu Cristos de ceva vreme, ei au mers în Cezareea lui Filip, unde Petru a făcut mărturisirea de credinţă: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16,16). Isus i-a spus atunci că acest adevăr i-a fost revelat special lui, după care a reiterat în mod solemn: "Şi eu îţi zic: tu eşti Petru" (Matei 16,18). La aceasta a adăugat imediat promisiunea că Biserica va fi fondată, într-un anumit fel, chiar pe el ("şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui", acelaşi verset).

Apoi Isus îi spune apostolului două lucruri importante: "ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri" (Matei 16,19). Aici Petru singur primeşte autoritatea pentru iertarea păcatelor şi pentru fixarea regulilor disciplinare. Mai apoi apostolilor ca întreg le vor fi date puteri similare (cf. Matei 18,18), dar aici Petru le primeşte într-un mod special. Doar lui Petru i se mai promite ceva: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor" (Matei 16,19). În vremurile străvechi, cheile erau un semn clar al autorităţii. O cetate cu zid avea o poartă mare, iar acea poartă avea un lacăt mare, deschis de o cheie mare unică. A primi cheia oraşului - o onoare ce mai există şi astăzi, deşi semnificaţia ei s-a pierdut - însemna a da acces liber şi autoritate asupra cetăţii. Cetatea ale cărei chei le-a primit Petru este însăşi cetatea cerească. Acest simbolism al autorităţii este folosit şi în alte părţi din Biblie (cf. Isaia 22,22; Apocalips 1,18).

În fine, după Înviere Isus a apărut discipolilor Săi şi l-a întrebat pe Petru de trei ori: "Mă iubeşti?" (cf. Ioan 21,15-17). Pocăindu-se pentru tripla sa


lepădare, Petru şi-a afirmat de trei ori iubirea pentru Isus. Atunci Cristos, Bunul Păstor (cf. Ioan 10,11.14), i-a dat lui Petru autoritatea pe care i-o promisese anterior: "Paşte oile mele!" (Ioan 21,17). Aici sunt incluşi ceilalţi apostoli, din moment ce Isus l-a întrebat pe Petru: "Mă iubeşti mai mult decât aceştia?" (Ioan 21,15), cuvântul aceştia referindu-se la ceilalţi apostoli prezenţi acolo (cf. Ioan 21,2). Astfel a fost împlinită prezicerea făcută chiar înainte ca Isus şi discipolii Săi să meargă pentru ultima oară pe Muntele Măslinilor. Imediat înainte să fie prevestite lepădările sale, lui Petru i s-a spus: "iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors (după lepădările tale), întăreşte-i pe fraţii tăi" (Luca 22,31-32). Pentru Petru s-a rugat deci Cristos ca să aibă credinţă, să nu cadă şi să fie călăuză pentru ceilalţi. Rugăciunea Sa, fiind eficace la modul perfect, s-a împlinit cu siguranţă.

Cine este piatra?

Acum să privim mai îndeaproape versetul cheie: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Matei 16,18). Disputele referitoare la acest pasaj au fost dintotdeauna legate de semnificaţia termenului "piatră". La cine sau la ce se referă? Din moment ce însuşi noul nume al lui Petru înseamnă "piatră", propoziţia ar putea fi rescrisă astfel: "Tu eşti Piatra şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea". Jocul de cuvinte pare evident, dar comentatorii care doresc să evite ceea ce decurge de aici - şi anume punerea bazelor papalităţii - au sugerat că cuvântul "piatră" nu se poate referi la Petru ci trebuie să se refere la mărturisirea sa de credinţă ori la Cristos.

Din punct de vedere gramatical, expresia "această piatră" trebuie legată de cel mai apropiat substantiv. Mărturisirea de credinţă a lui Petru ("Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!") este cu două versete mai înainte, în timp ce numele lui, substantiv propriu, este imediat înainte de "această piatră". Ca analogie să luăm această propoziţie: "Am un tractor şi un camion, iar acesta este albastru". Care este albastru? Camionul, desigur, deoarece este cel mai apropiat substantiv de "acesta". Cu atât mai mult dacă am fi vorbit despre tractor cu două propoziţii înainte (aşa cum referinţa la mărturisirea de credinţă a lui Petru este cu două propoziţii înaintea cuvântului "piatră".


O altă alternativă

Argumentaţia de mai sus oferă răspuns şi la presupunerea unora că de fapt cu termenul "piatră", Cristos se referă la El însuşi, pomenit şi în mărturisirea de credinţă din versetul anterior. Faptul că El, printr-o altă metaforă, în alte locuri, este numit piatra unghiulară (Efeseni 2,20; 1Petru 2,4-8) nu anulează faptul că aici Petru este temelia. Cristos este în mod natural principiul şi, din moment ce El se s-a întors în ceruri, temelia invizibilă a Bisericii pe care o va fonda. Dar Petru este numit de El ca temelie secundară şi vizibilă - deoarece Petru şi succesorii lui rămân pe pământ. Petru este temelie doar pentru că Isus Cristos este piatra unghiulară.

De fapt, Noul Testament conţine cinci metafore diferite despre temelia Bisericii (Matei 16,18; 1Corinteni 3,11; Efeseni 2,20; 1Petru 2,4-6; Apocalips 21,14). Nu poţi să iei o singură metaforă dintr-un singur pasaj şi să o foloseşti pentru a deforma semnificaţia clară a altor pasaje. Ceea ce trebuie făcut este însă să respecţi şi armonizezi pasajele diferite, dat fiind că Biserica poate fi descrisă ca având temelii diferite pentru că însuşi cuvântul temelie poate fi folosit cu sensuri diferite.

O privire spre versiunea aramaică

Oponenţii interpretării catolice a versetului de la Matei 16,18 susţin uneori că în textul grec, numele apostolului este Petros, în timp ce "piatră" este scris ca petra. Ei afirmă că prima formă se referă la o piatră mică, pe când a doua se referă la o piatră masivă. Şi atunci, întreabă ei, dacă Petru ar fi trebuit să fie piatra cea mare, de ce numele lui nu este Petra, ci Petros? Să notăm pentru început că Cristos nu le vorbea discipolilor în greacă, ci în aramaică, limba comună a Palestinei acelor vremuri. În acea limbă cuvântul pentru piatră este kepha, devenit numele propriu cu care Isus i s-a adresat lui Petru: "Tu te vei numi 'Chefa'" (Ioan 1,42). Astfel, ceea ce a spus Isus la Matei 16,18 a fost: "Tu eştiKepha şi pe această kepha voi zidi Biserica Mea".

Când Evanghelia lui Matei a fost tradusă din aramaică în greacă, a apărut o problemă ce nu a existat pentru evanghelistul care a compus relatarea despre viaţa lui Cristos. În aramaică, cuvântul kepha are aceeaşi


terminaţie fie că se referă la o piatră sau este folosit ca nume de om. În greacă însă, cuvântul pentru piatră, petra, este de gen feminin. Traducătorul putea folosi petra pentru a doua apariţie a cuvântului kepha în propoziţie, dar nu pentru prima apariţie, deoarece ar fi dat un nume feminin unui bărbat ("Tu eşti Petra şi pe această petra voi zidi Biserica Mea"). A ales să pună o terminaţie masculină, şi astfel Petru a devenit Petros ("Tu eşti Petros şi pe această petra voi zidi Biserica Mea").

Mai mult, premisa argumentului împotriva la a fi Petru piatra este pur şi simplu falsă. În primul secol, în limba greacă cuvintele petros şi petra erau sinonime. Înainte avuseseră într-adevăr sensul de "piatră mică" şi "piatră mare", în unele poezii elene vechi, dar în primul secol această distincţie dispăruse, după cum atestă inclusiv biblişti protestanţi. O parte din efectul jocului de cuvinte al lui Isus s-a pierdut când Evanghelia a fost tradusă din aramaică în greacă, dar nu se putea face mai mult în limba greacă.

Şi să mai ţinem cont de un aspect: dacă "piatra" s-ar referi într-adevăr la Cristos, cum susţin unii, bazându-se pe 1Corinteni 10,4 ("iar piatra era Cristos" - deşi piatra era acolo literalmente o piatră, fizică), de ce a lăsat Matei pasajul în acest fel? În originalul aramaic pasajul este cât se poate de clar. Matei trebuie să se fi gândit că cititorii vor concluziona ceea ce este evident. Dacă el ar fi dorit ca Cristos să fie văzut ca piatra, de ce nu a spus aşa? De ce să îl fi lăsat pe Paul să clarifice textul? Aceasta dacă 1Corinteni a fost scrisă după Evanghelia lui Matei. Dacă a fost scrisă înainte, atunci nu poate fi vorba de o clarificare. Explicaţia, desigur, este că Matei ştia foarte bine ce spune propoziţia cu pricina. Simon, cât de slab a fost el, a fost cel ales să devină piatra şi astfel prima verigă în lanţul papalităţii.


Catehism despre Preoţie

Autor: Sf. Ioan Maria Vianney Traducător: dr. Ecaterina Hanganu

"Micul Catehism al Parohului din Ars" prezintă învăţătura catolică într-un mod simplu şi pătrunzător. Cuprinde sfaturile înţelepte ale Sf. Ioan Maria Vianney privind 36 de teme importante, şi constituie unul dintre cele mai convingătoare îndemnuri adresate nouă pentru a renunţa la păcat. Amintim cititorilor că Sf. Ioan Maria Vianney este figura în mod special supusă atenţiei în contextul Anului Preoţiei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între iunie 2009 şi iunie 2010.

Copiii mei, iată-ne ajunşi la Sacramentul Hirotonirii. Acesta e un Sacrament care pare a nu vă privi pe nici unul dintre voi, dar totuşi ne priveşte pe toţi deopotrivă. Acest Sacrament îl înalţă pe om la Dumnezeu. Ce este de fapt preotul ?! Un om care ţine locul lui Dumnezeu - un om care este investit cu toate puterile lui Dumnezeu. "Du-te!" spune Domnul nostru preotului; "după cum Tatăl M-a trimis pe Mine, eu te trimit pe tine. Toată puterea Mi-a fost dată Mie în cer şi pe pământ. Mergi aşadar, învaţă toate neamurile... Cel care te ascultă pe tine, pe Mine mă ascultă; cel care te dispreţuieşte pe tine, Mă dispreţuieşte pe Mine". Atunci când preotul iartă păcatele, el nu spune "Dumnezeu te iartă", ci "Eu te absolv de păcate". La Prefacere el nu spune: "Acesta e Trupul Domnului Nostru", ci "Acesta este Trupul Meu".

Sf. Bernard spune că totul vine la noi prin Maria; la fel putem spune şi noi, că totul vine la noi prin preot; da, aşa e, totul: toată fericirea, toate harurile, toate darurile cereşti. Dacă nu am avea Sacramentul Hirotonirii, nu L-am avea nici pe Domnul. Cine L-a aşezat pe El aici, în tabernacol? Preotul. Cine a fost cel care v-a primit sufletul, la intrarea în viaţă? Preotul. Cine-l hrăneşte, cine-i dă putere să străbată calea vieţii? Preotul. Cine-l va pregăti să apară în faţa lui Dumnezeu, spălându-l pentru ultima


dată în sângele Domnului nostru Isus Cristos? Preotul - întotdeauna, preotul. Şi dacă acel suflet ajunge în primejdie de moarte, cine-l înalţă din nou, redându-i liniştea şi pacea? Iarăşi preotul. Nici măcar o singură binecuvântare de la Domnul nu ţi-o poţi aminti fără să-ţi vină în minte, în aceeaşi clipă, imaginea preotului.

Mergi şi mărturiseşte-te Preasfintei Fecioare sau unui înger; te vor absolvi ei de păcate? Nu. Îţi vor da ei Trupul şi Sângele Domnului nostru? Nu. Preasfânta Fecioară nu poate să-L facă pe Fiul ei dumnezeiesc să coboare în Ostie. Poţi să ai cu tine şi două sute de îngeri, dar ei nu te pot absolvi de păcate. În timp ce un preot, oricât de simplu ar fi el, poate să o facă; el poate să îţi spună: "Mergi în pace; eu te iert". O, cât de mare este preotul! Preotul nu va înţelege măreţia lucrării sale decât în ceruri. Dacă ar înţelege-o pe pământ, pur şi simplu ar muri, nu de frică, ci din iubire. Nici alte bunuri de la Dumnezeu nu ne-ar fi de folos fără preot. La ce-ar folosi o casă plină de aur, dacă nimeni nu-ţi deschide uşa! Preotul are cheia comorilor cereşti; el e cel care îţi deschide uşa; el e slujitorul bunului Dumnezeu, el e cel care îi administrează bogăţia. Fără preot, Moartea şi Patima Domnului nostru Isus Cristos nu ar fi de nici un folos. Uită-te la păgâni: ce avantaj au ei că Domnul nostru a murit? Vai! Ei nu au parte de mângâierea Răscumpărării, fiindcă nu au preoţi care să dăruiască sufletului lor Sângele Lui!

Preotul însă nu este preot şi pentru el însuşi: nu poate să-şi dea singur iertarea de păcate; nu-şi poate administra singur Sacramentele. El nu este pentru sine însuşi, ci numai pentru voi! După Dumnezeu, preotul este totul. Lasă o parohie fără preot timp de douăzeci de ani; vor ajunge să adore fiarele. Dacă părintele misionar şi eu însumi am pleca din parohie, aţi spune: "Ce să facem în biserica asta? Nu este Sfânta Liturghie; Domnul nostru Isus Cristos nu mai e aici: ne putem ruga la fel de bine şi acasă". Când oamenii vor să distrugă religia, încep prin a-l ataca pe preot, fiindcă acolo unde nu mai e preot, nu mai există sacrificiu şi unde nu mai e sacrificiu, nici religie nu mai e.

Atunci când te cheamă clopotul la biserică şi cineva te întreabă "Unde mergi?", ai putea să-i răspunzi: "Merg să-mi hrănesc sufletul". Şi dacă te-ar întreba cineva, arătând cu degetul spre tabernacol: "Ce este uşa aceea de aur?", răspunde-i: "E depozitul nostru, acolo unde se păstrează


adevărata Hrană a sufletelor noastre". "Cine are cheia? Cine adună proviziile? Cine pregăteşte masa şi cine serveşte la masă?" "Preotul". "Şi ce anume e acea Mâncare ?" " Preţiosul trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos". O, Doamne! O, Doamne! Cum ne iubeşti Tu pe noi! Iată puterea preotului: dintr-o bucăţică de pâine, cuvântul preotului face un Dumnezeu. E mai mult decât dacă ai crea lumea... Cineva spunea: "Ar trebui atunci Sf. Filomena să-l asculte pe parohul din Ars?" Într-adevar, ar putea să-l asculte, odată ce şi Dumnezeu îl ascultă.

Dacă m-aş întâlni cu un preot şi un înger, l-aş saluta pe preot mai înainte de a-l saluta pe înger. Ultimul e prietenul lui Dumnezeu; dar preotul este cel care-i ţine locul. Sf. Tereza săruta pământul pe unde a trecut un preot. Când vezi un preot, ar trebui să spui: "Iată-l pe acela care m-a făcut copil al lui Dumnezeu şi mi-a deschis Cerul prin Sfântul Botez; cel care m-a curăţat după ce am păcătuit; cel care-mi hrăneşte sufletul". Iar când vezi turnul unei biserici, ai putea să spui: "Ce este acolo, în locul acela?" "Trupul Domnului nostru". "De ce e El acolo?" "Fiindcă a fost acolo preotul, care a celebrat Sfânta Liturghie".

Ce bucurie au simţit Apostolii după Învierea Domnului nostru Isus Cristos, văzându-L pe Domnul pe care îl iubeau atât de mult! Preotul ar trebui să simtă aceeaşi mare bucurie, văzându-l pe Domnul pe care îl ţine în mâinile sale! Ce mare valoare au obiectele păstrate la Loretto care au atins cupa din care a băut Sfânta Fecioară şi copilul Isus! Dar degetele preotului, care au atins Trupul Sfânt al lui Isus Cristos, care s-au cufundat în potirul care conţine Sângele Său, care au atins discul pe care era aşezat Trupul Său, nu sunt oare mult mai preţioase? Preoţia este Iubirea Inimii lui Isus. Când vezi un preot, gândeşte-te la Domnul nostru Isus Cristos.


Sfântul Iosif din Copertino

Autor: Enrico Pepe Traducător: pr. Ioan Bişog Sursa: Editura Sapientia

În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman", de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii.

18 septembrie

Sfântul Iosif din Copertino (17.06.1603 - 18.09.1663)

sfântul zborurilor

La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau "Gură-Cască", deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.

Destinat să o facă pe sclavul

O istorie dureroasă i-a influenţat într-un mod determinant caracterul. Nu-i lipsea inteligenţa, dar adeseori nu avea ce să mănânce. Tatăl său, Felix, "meşter de care", era un om de încredere pentru seniorii locului, ce aveau la Copertino un castel. Evident, nu era un nobil, dar făcea parte din clasa de mijloc şi, din punct de vedere economic, o ducea destul de bine în comparaţie cu alţi săteni. Din acest motiv, se căsătorise cu Franceschina, o femeie dintr-o familie cu stare economică discretă, harnică şi evlavioasă, care îi adusese ca zestre o mică sumă de ducaţi. Duceau o viaţă liniştită, cu


cei cinci fii şi în aşteptarea celui de-al şaselea, când s-a petrecut neprevăzutul.

Pentru a face o favoare unui prieten al său, a iscălit o garanţie de o mie de ducaţi. Prietenul a falimentat şi Felix nu numai că a ajuns în proces, dar şi-a pierdut munca şi a trebuit să-şi vândă toate bunurile, inclusiv casa. S-a dus să locuiască într-un grajd, tocmai în timpul în care soţia îl aducea la lumină pe Iosif. La puţin timp după aceea, Felix a murit de supărare şi nimeni nu s-a gândit să o ajute pe văduvă, ba chiar o dispreţuiau, umilind-o pentru naivitatea soţului.

Pe de altă parte, în acea perioadă, cu toţii îşi aveau propriile necazuri, deoarece mizeria era mare în întreg Salentino. Chiar şi primăriile, îndatorate până la gât, îşi vindeau domeniile puţinilor bogaţi din zonă şi altora care veneau din îndepărtata Genova. Ţăranii săraci erau apăsaţi de taxe fără număr, trebuind să plătească "biruri chiar şi pentru paie, pentru sâmburii de măslini după măcinare, pentru apa de ploaie şi, de asemenea, erau obişnuiţi să li se ceară cinci bănuţi pentru fiecare copac din cauza umbrei pe care o lăsa pe pământ (jus umbrae)"[1].

Au fost ani foarte grei pentru văduvă şi pentru fiii ei. Ca şi cum acestea nu ar fi fost suficiente, ironia sorţii a făcut ca creditorul lor să obţină din partea tribunalului din Napoli ca Iosif, fiul lui Felix, abia ajuns la vârsta majoratului, să fie condamnat la muncă fără compensaţie, până la achitarea datoriilor tatălui. O viaţă, deci, fără speranţă, o adevărată sclavie. O situaţie ce te lasă într-adevăr gură-cască.

Singurul mod de a scăpa de o asemenea soartă era să se facă preot sau frate. Ca să devină preot era un lucru dificil, deoarece tânărul nu ştia deloc să citească, să se facă frate era, însă, posibil, deoarece îi erau suficiente braţele şi voinţa de a lucra din greu. Ideea nu i-a displăcut lui Iosif şi mama sa a fost, la rândul ei, de aceeaşi părere.

Toţi îl respingeau

Nu împlinise încă 17 ani, când şi-a părăsit mama şi s-a îndreptat spre mănăstirea conventualilor, unde un unchi al său fusese gardian, dar după un timp de probă, a fost respins, "din cauza lipsei sale de cultură literară,


din cauza simplităţii şi ignoranţei" [2]. A trecut atunci la franciscanii reformaţi, dar şi aceştia, în scurt timp, l-au îndepărtat. A bătut la poarta capucinilor, pe atunci mai puţin exigenţi în ce priveşte cultura, dar nici aici lucrurile nu au mers bine. Aceştia nu l-au voit şi, după opt luni de probă, l-au trimis acasă, "deoarece nu era potrivit şi pregătit pentru deprinderile obositoare ale capucinilor"[3].

Pentru a se sustrage condamnării tribunalului, Iosif s-a îndreptat din nou spre Grottella, conventul ce se situa la doi paşi de Copertino, şi şi-a expus cazul fratelui sacristan. Acesta l-a adăpostit într-o mansardă, unde în timpul nopţii studia, iar ziua ajuta la muncile cele mai grele din mănăstire. Fraţii au fost impresionaţi de cazul său şi l-au admis în comunitate, mai întâi ca oblat, apoi ca terţiar şi, la urmă, ca frate laic. Era în anul 1625 şi Iosif avea 22 de ani.

"Tu eşti Duhul şi eu sunt trâmbiţa"

La 19 iunie a acelui an, începea noviciatul, şi foarte curând a fost admis la studiile teologice, iar trei ani mai târziu, a fost hirotonit preot. Ce s-a petrecut în acea perioadă în mintea acestui tânăr este foarte greu de spus. Cu siguranţă, nu era un gură-cască dacă ştiinţa sa lăsa cu gura căscată personalităţi cum era părintele Andrea Padovani, de la Colegiul universitar "Sfântul Bonaventura" din Roma, care dădea această mărturie: "L-am auzit vorbind aşa de profund despre misterele teologiei, cum n-o puteau face cei mai buni teologi din lume" [4].

Ştia, de asemenea, să aşeze ştiinţa teologică la locul ei. La întrebarea lui Bonaventura Mastrio, numit în acel timp "principele scotiştilor", cum poate să concilieze studiile cu simplitatea franciscanismului, a răspuns: "Când începi să studiezi sau să scrii, îţi repeţi: 'Doamne, tu eşti Duhul / şi eu sunt trâmbiţa. / Dar fără suflul tău, / nu există nici un sunet'" [5].

Fratele Iosif, ca preot şi misionar, a demonstrat mult bun-simţ şi o fină inteligenţă practică, dar, înainte de toate, o iubire deosebită faţă de oamenii săraci. Nu numai că le predica săracilor şi îi ajuta în toate felurile, dar ştia să-şi ridice glasul împotriva abuzurilor celor puternici şi să realizeze chiar şi convertiri în mijlocul lor. La îndatoririle proprii preoţiei, ştia să adauge munca manuală, ajutându-l pe bucătar, făcând curăţenie în


convent, cultivând grădina şi ieşind cu umilinţă la cerşit. Amabil şi exemplar, foarte înţelept în a da sfaturi, era căutat înăuntrul şi în afara ordinului. Provincialul a voit ca el să viziteze toate casele lor, în jur de cincizeci, pentru a revigora viaţa evanghelică în aceste comunităţi.

Lumina care îl răpea în zbor

Poate că ar fi trăit întotdeauna în pace, dacă, la un moment dat, nu s-ar fi petrecut anumite fenomene, puţin spus anormale. Nu erau rare momentele în care fratele Iosif intra în extaz. El însuşi ne povesteşte câte ceva într-un limbaj plin de imagini: "Cine intră în extaz se simte ca unul ce se aruncă în mare şi înoată (sub apă). El vede lucrurile din adâncul mării, fără să se mai gândească la pământ. Dar ceilalţi, care sunt prezenţi, nu văd decât mişcările aceluia ce stă în apă, fără să vadă ceea ce el vede în adâncul mării. Aşa se întâmplă în extaz, deoarece sufletul se uneşte şi intră în marea cea mare a Dumnezeului absolut şi vede ceea ce nu se poate nici măcar povesti, deşi înţelege ce se petrece. Dar cel care stă în preajma unuia care se află în extaz nu poate vedea altceva decât poziţia corpului" [6]. Şi cu o altă imagine: "Sufletul este ca o regină care este condusă de paji, adică de simţuri, în camera regelui, care este Dumnezeu. Ajunsă acolo, ea intră, dar pajii, adică simţurile, rămân afară, fără să facă vreo mişcare, deoarece sufletul, ocupat cu Regele-creator, nu le mai transmite vreo mişcare" [7].

Dacă lucrurile ar fi rămas la acest nivel, fratele Iosif nu ar fi avut atâtea necazuri, dar viaţa sa s-a complicat foarte mult, deoarece, când se aştepta mai puţin, în timp ce celebra sau predica, în biserică sau în pieţele publice, el - fără să vrea - scotea un strigăt puternic şi se ridica de la pământ până atingea bolta acoperişului şi rămânea acolo timp de câteva minute, lăsându-i pe toţi cu sufletul la gură. Revenea la normal abia atunci când extazele se terminau sau când superiorul îi poruncea acest lucru din ascultare.

Cineva a voit să-l prindă în cursă, spunându-i: "Spune, părinte Copertino, îţi dai seama de ceea ce se întâmplă în jurul tău atunci când eşti în extaz?" Şi sfântul a spus: "Nu aud nimic când sunt unit cu Dumnezeu aşa de strâns". "Atunci, cum se face - a replicat un altul - că la cuvântul 'ascultare' te trezeşti imediat?". "Nici aceste cuvinte nu le aud - a răspuns fratele Iosif


- când mi se întâmplă asemenea lucruri, dar Dumnezeu, căruia îi place foarte mult ascultarea, numai cât aude cuvântul acesta, face să dispară viziunea care îmi ţinea captiv sufletul, care, rămas fără ocupaţie, îşi reia puterile şi sentimentele din trup" [8].

Aceasta este explicaţia pe care o dădea superiorilor săi, în timp ce cu alţii căuta să minimalizeze aceste lucruri. Astfel, la Assisi, în august 1644, în timp ce i se încredinţa diploma de cetăţean de onoare din partea deputaţilor oraşului, unul dintre aceştia, văzându-l cât este de absent, l-a întrebat dacă nu era mulţumit că este făcut concetăţean cu sfântul Francisc. El a răspuns îndată că da, dar în acelaşi moment s-a ridicat de la pământ, ajungând să atingă plafonul sălii în care se afla, şi a rămas acolo mai multe minute, spre stupefacţia celor prezenţi. Când a coborât pe pământ, rămânând încă în extaz, repeta: "Sicut cor tuum! Sicut cor tuum!" Văzând apoi chipurile năucite ale celor prezenţi, s-a scuzat, zicând: "Vă rog să mă compătimiţi pentru aceste defecte de natură" [9].

Studioşii de astăzi fac cercetări pentru a şti dacă aceste fenomene ale sfântului din Copertino au fost de natură parapsihologică sau de natură mistică. Faptul, după părerea unanimă a istoricilor, este că ele s-au petrecut şi că Iosif din

Copertino nu era un mag, nu era un şarlatan, ci simplu om al lui Dumnezeu.

"Via crucis" pentru intrarea în cer

În timpul său, însă, lucrurile nu erau atât de clare. Au fost intervenţii din partea superiorilor şi, de asemenea, din partea Sfântului Oficiu. Sărmanul frate a fost supus continuu interogatoriilor şi judecat de tribunalul Inchiziţiei din Napoli. A scăpat teafăr, dar i s-a interzis să se întoarcă la Copertino. A fost purtat dintr-un convent într-altul, apoi a fost trimis la Roma, apoi la Assisi, la Pietrarubbia, la Fossombrone şi, în sfârşit, la Osimo nelle Marche.

La 17 septembrie 1663, sărbătoarea stigmatelor sfântului Francisc, a primit Euharistia şi s-a rugat într-un mod deosebit pentru Papa şi pentru Biserică, apoi, cu obişnuitul său umor, le-a comunicat fraţilor: "Măgăruşul


a ajuns în vârful muntelui, obosit, şi acum trebuie să moară". În noaptea zilei următoare, fratele, care îi edificase pe toţi prin sfinţenia sa şi i-a tulburat pe atâţia cu levitaţiile sale, şi-a luat ultimul zbor, de această dată, fără întoarcere.

Note

[1] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, Ed. Messaggero, Padova 1984, 23. [2] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 29. [3] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 30. [4] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 63. [5] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 75. [6] ASV (Archivio Segreto Vaticano), Riti, 2039, f. 348; IV, Diario Rosmi (7 februarie 1647), Summarium, 603. [7] G. PARISCIANI, San Giuseppe da Copertino, Osimo 1967, 440. [8] A.M. TURI, La levitazione fenomeno mistico e parapsicologico, Ed. Mediterranee, Roma 1977, 171. [9] G. PARISCIANI - G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 115.


De ce nu sunt potrivite femeile

pentru preoţie?

Autor: Mark Shea Traducător: Oana Capan

O teorie extrem de actuală este aceea că Biserica respinge femeilor "drepturile" pe care le-ar avea atunci când spune că "Biserica nu are autoritatea de a conferi hirotonirea întru preoţie femeilor, şi această învăţătură trebuie considerată ca definitivă de către toţi credincioşii Bisericii" (Ordinatio Sacerdotalis). De câte ori nu auzim, în răspuns la pasajul citat, discursuri retorice ca acesta: "Interzicerea hirotonirii întru preoţie a femeilor are la bază ideea veche a inferiorităţii femeilor. Dar noi toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem aceleaşi drepturi; iar faptul că Isus a fost bărbat nu neagă aceasta. Că Isus şi apostolii Săi au fost bărbaţi este singurul argument pe care Biserica îşi bazează preoţia exclusiv masculină. Dar în zilele în care Isus a trăit pe pământ ar fi fost de neconceput să aleagă femei pentru slujirea Sa. Nu pentru că femeile nu ar fi fost capabile, ci pentru că pur şi simplu nu ar fi fost acceptate".

Primul lucru pe care trebuie să îl observăm aici este că hirotonirea, ca toate celelalte sacramente, nu este un "drept", ci un dar. Nimeni nu are "dreptul" la Botez sau Euharistie, cu atât mai puţin la Preoţie. A vorbi despre "drepturi" în spaţiul sacramentelor este la fel de absurd ca ideea de a da Raiul în judecată pentru darul liber al mântuirii. Dacă Dumnezeu ne-ar da nouă, oamenilor, ceea ce merităm, conform unei dreptăţi stricte, am fi cu toţii condamnaţi la iad. Cristos a venit să ne salveze de ceea ce merităm, nu să ne dea ceea ce merităm. Apoi vine întrebarea: nu suntem noi toţi egali, în sensul că Dumnezeu nu se uită la rangul persoanei? Ba da. Paul ştia mai bine decât oricine în antichitate că bărbaţii şi femeile sunt


egali în Cristos, în sensul că au aceeaşi demnitate în faţa lui Dumnezeu. El a fost cel care a spus: "Aşadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Galateni 3,28). Paul nu vedea cu nimic inferioară demnitatea femeii. Dar şi el, asemenea celorlalţi apostoli, vedea ceva ce îl făcea să nu hirotonească femei.

"Evident", spune criticul zilelor noastre. "Vedea proprii ochelari de cal. Asemenea lui Isus, şi el era oprit de cultura vremii lui. Nu putea face ceva ce lumea antică nu ar fi acceptat. Dar acum timpurile s-au schimbat. Acum ştim că femeile sunt competente inclusiv ca păstori şi predicatori, şi de aceea ele trebuie să poată fi hirotonite." Această obiecţie comună are la temelie câteva concepte greşite despre ce este Sacramentul Preoţiei şi despre ce au făcut Isus şi apostolii Săi. În primul rând este complet greşit să spunem că Isus ar fi fost îngrijorat de "ce va spune lumea". Isus a făcut şi a spus multe lucruri şocante. Şi-a îngrozit ascultătorii spunându-le: "Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi" (Ioan 6,53). I-a făcut pe iudei să vrea să îl omoare cu pietre după ce le-a spus: "mai înainte de a fi fost Abraham, Eu sunt" (Ioan 8,58).

A atins leproşi, a mâncat cu prostituate şi a condamnat clasa conducătoare din Ierusalim. A revoluţionat gândirea convenţională în nenumărate moduri. Mesajul său - precum şi al apostolilor Săi - a fost într-adevăr atât de conciliator pentru lumea de atunci încât... l-au răstignit, iar pe discipoli i-au arestat, i-au bătut, i-au omorât cu pietre. Concluzia? Dacă Isus ar fi dorit femei preot le-ar fi inclus între apostoli, indiferent de opinia publică. Teoria cu "Isus a fost limitat şi/sau orbit de cultura vremii" este defectuoasă. Unde mai punem că cultura greco-romană avea deja numeroase preotese, deci ar fi putut îmbrăţişa fără nici o problemă hirotonirea femeilor. Să uităm deci de acest argument, ce ne prezintă un Isus speriat să nu îşi jignească contemporanii.

În mod similar, apelul la competenţele pastorale şi retorice ale femeilor sunt în afara problemei. Biserica are în tradiţia ei abatese, teologi femei, doctori şi învăţători ai Biserici femei. Problema nu are legătură cu păstorii şi predicatorii, ci cu slujirea preoţească. Munca de pastoraţie, învăţare sau administraţie bisericească o poate face teoretic oricine. Dar nu aceasta este esenţa preoţiei. Esenţa slujirii preoţeşti este celebrarea Jertfei lui


Cristos în Sfânta Liturghie. A discuta despre capacitatea femeii de a predica sau conduce o parohie este pe lângă subiectul adevărat: natura Sacramentului Preoţiei.

Ce este un sacrament? Este un lucru care nu doar face ceea ce simbolizează ci şi simbolizează ceea ce face. Pentru Botez, simbolul evident al curăţirii, scufundării şi vieţii noi este apa, nu vinul. Astfel, vinul, cu toate calităţile lui admirabile, nu este "materia" potrivită pentru Sacramentul Botezului. Similar, pentru Preasfânta Euharistie, vinul - "sângele" boabelor de struguri zdrobite - este simbolul evident pentru sângele lui Cristos, care s-a vărsat spre iertarea păcatelor noastre. Asemenea sângelui lui Cristos, vinul învigorează, bucură, dar ne şi aminteşte de moarte şi de viaţă. Şi aici, apa, deşi este materia potrivită pentru Botez şi nu este "inferioară" vinului, ar fi materie greşită pentru Sacramentul Euharistiei. Pe scurt, anumite lucruri sunt imagini naturale. Nu este o problemă de "egalitate" ci de potrivire.

Cristos este, aşa după cum El însuşi ne învaţă, "Mirele" pentru Biserică - "Mireasa" -, în măreţul Ospăţ de Nuntă escatologic al Împărăţiei (Matei 25,1-13). Sexul are, în învăţătura lui Cristos, o semnificaţie reală, şi nu este un simplu accident al naturii. Şi El trebuie că ştia acest lucru, din moment ce a plămădit persoana umană şi a făcut-o participantă la misterul masculinităţii şi feminităţii. Şi astfel, fiecare Liturghie este un "Ospăţ de Nuntă al Mielului", prin care intrăm în iubirea jertfelnică a Mirelui cosmic pentru Mireasa Sa. Şi ajungem astfel înapoi la problema simbolurilor. La fel ca şi cu apa pentru Botez şi vinul pentru Euharistie, nu se pune problema că bărbatul este "superior" femeii în a fi "materia" preoţiei. Doar că bărbatul este simbolul potrivit pentru Mire, iar femeia nu. Preotul este un "alter Christus" pentru Mireasă în misterul Liturghiei. El simbolizează. Misiunea lui principală nu este să administreze, să predice sau să păstorească.

Hirotonirea nu este deci un drept. Este un dar. Este un sacrament care face ce simbolizează şi simbolizează ceea ce face, asemenea tuturor sacramentelor. Simbolurile au de aceea importanţă (în special cele pe care însuşi Cristos le-a instituit) iar Biserica nu are puterea de a schimba aceste simboluri în elementele lor fundamentale. Cristos şi apostolii au revelat care trebuie să fie "materia" hirotonirii, aşa după cum au revelat


care trebuie să fie materia Botezului şi Euharistiei. Biserica doar ascultă. De aceea Papa spune: "Biserica nu are autoritatea de a conferi hirotonirea întru preoţie femeilor, şi această învăţătură trebuie considerată ca definitivă de către toţi credincioşii Bisericii". Nu este o problemă pe care să o decidă Biserica. Argumentul vine de la Cristos, nu de la Papa.


Miracolele care se petrec:

catolicii şi supranaturalul

Autor: pr. Dwight Longenecker Traducător: dr. Ecaterina Hanganu Sursa: This Rock, iulie-august 2009

În 1987 eram un tânăr preot anglican şi locuiam în Anglia. Având liber vreo trei luni, m-am hotărât să ajung la Ierusalim, făcând autostopul şi adăpostindu-mă pe noapte prin mănăstiri. Pe când călătoream astfel prin centrul Franţei, m-am hotărât să mă opresc la Nevers, ca să văd corpul neputrezit al Sf. Bernadeta. N-am prea avut noroc cu autostopul în acea zi, dar în cele din urmă am găsit un camion care m-a dus până în suburbiile oraşului Nevers, de unde am aflat că mai era doar puţin de mers pe jos până la destinaţie - Mânăstirea Sf. Gildard.

Odată ajuns acolo, o soră franţuzoaică, plină de voioşie, mi-a oferit o cameră şi m-a condus apoi la masa de seară. Refectoriul era plin de pelerini irlandezi cu handicap mental, aflaţi în drum spre Lourdes. Mi-am găsit în cele din urmă un loc la masa cea lungă, alături de alţi pelerini care mergeau pe cont propriu. După un timp, s-a aşezat lângă mine o femeie care mi-a spus, cu un pronunţat accent de Alabama: "Scuză-mă, te rog, dar surorile mi-au spus să stau aici cu tine fiindcă vorbeşti engleza, şi eu la fel".

Aşa am făcut cunoştinţă cu Mary Jane, care fusese crescută ca baptistă, dar se convertise la credinţa catolică după ce avusese o viziune cu Sf. Bernadeta. A ţinut să mă informeze că venea în fiecare vară în Franţa, "ca să petrec timp cu Bernadeta şi să-mi perfecţionez franceza". Mary Jane avea cheile casei şi mi-a prezentat în acea seară locurile. Mi-a arătat chilia Bernadetei şi mausoleul unde fusese aşezată sfânta după prima


exhumare. Mi-a povestit viaţa şi moartea sfintei, exhumările ulterioare şi minunea incoruptibilităţii corpului ei. "Ştiu totul despre lucrurile acestea", mi s-a destăinuit Mary Jane, "fiindcă tatăl meu e antreprenor de pompe funebre în Mobile".

A doua zi, după micul dejun, tocmai mă pregăteam s-o întind spre nord, la marea abaţie romanescă Vezelay, când Mary Jane alergă înaintea mea şi îmi tăie calea. "Înainte de a-ţi continua pelerinajul, trebuie neapărat să mergi şi să-ţi petreci ceva timp cu Bernadeta" - îmi spuse ea. Aşa că mi-am dat jos rucsacul şi am mers în capelă unde se afla trupul Bernadetei într-o raclă de cristal. Am păstrat tăcerea vreo 15 minute şi am remarcat parfumul minunat de flori - dar nu era nici o floare acolo. Pe măsură ce mă rugam, parfumul devenea însă tot mai puternic şi m-am simţit pur şi simplu transportat de o prezenţă care era dincolo de puterea mea de înţelegere. Când în cele din urmă am ieşit şi mi-am luat bagajul, Mary Jane m-a întâmpinat cu un surâs larg: "Ei, cum a fost?" I-am spus despre experienţa extraordinară pe care o trăisem şi ea mi-a răspuns: "Da. Ai simţit parfumul sfinţeniei. Mulţi dintre cei care sunt aproape de Dumnezeu primesc acest har de la Bernadeta".

Mai multe lucruri sunt în Cer... [1]

Ce se întâmplase de fapt? Am simţit într-adevăr un parfum supranatural? A fost chiar o dulce adiere din venită din ceruri sau doamna care se ocupa de curăţenie dăduse cu vreun spray prin încăpere? Oare parfumul venea de la trupul incorupt al Bernadetei, sau fusese o senzaţie olfactivă pe care ştiinţa nu a explicat-o încă? Şi chiar aşa, trupul Bernadetei este cu adevărat neputrezit după toţi aceşti ani sau a fost îmbălsămată?

Iată întrebările care apar în legătură cu toate tipurile de fenomene religioase paranormale. Oare soarele chiar a dansat la Fatima şi s-a rotit la Medjugorje? Oare Sf. Iosif Copertino şi Sf. Tereza de Avilla au levitat de adevărat? Stigmatele lui Padre Pio au fost miraculoase? Şi chiar avea capacitatea de bilocaţie? Ce se întâmplă de fapt atunci când vizionarii "o văd" pe Fecioara Maria şi "văd" lichefierea sângelui Sf. Ianuarius, sau când oamenii sunt vindecaţi prin relicve sau prin ungere sau prin rugăciuni înălţate la un sfânt demult mort? Oare tilma Sf. Juan Diego poartă cu adevărat o imagine miraculoasă? Oare chiar vorbesc oamenii în limba


îngerilor la întâlniri carismatice? Iar chipul Maicii Tereza a apărut pe o pâine, iar al Preasfintei Fecioare pe o clădire; şi Isus chiar a vorbit cu Sf. Faustina la 2000 de ani după moartea şi Învierea Sa?

Oare toate aceste miracole (şi multe altele) se întâmplă cu adevărat de-a lungul timpului, şi dacă este aşa, de ce sunt atât de greu de analizat şi explicat? De ce, de exemplu, trupul Sf. Tereza a putrezit, iar al Sf. Bernadeta nu? Dacă Preasfânta Fecioară apare într-adevăr la Medjugorje, atunci de ce evenimentele sunt atât de confuze, contradictorii şi controversate? De ce miracolele se produc mai frecvent în anumite epoci decât în altele? De ce unele relicve au puteri vindecătoare în timp ce altele nu? De ce unii sfinţi primesc stigmate şi viziuni şi poartă dialoguri interioare iar alţii, nu? De ce există oare atât de multe tipuri de evenimente supranaturale - unele absolut uluitoare, iar altele de-a dreptul naive?

Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim discutând despre miracol e că este... miraculos. Cu alte cuvinte, prin însăşi definiţia sa, evenimentul este extraordinar şi tocmai fiindcă e extraordinar, e dificil de categorisit şi explicat. Dacă un eveniment se petrece în afara "cutiei" de raţionamente cu care ne-am obişnuit, nu ar trebui să ne surprindă faptul că e greu să îl bagi înăuntru. Experienţa religioasă este mai mare decât religia. Aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi e "în afara cutiei". Noi avem, ce e drept, doctrinele, dogmele, tradiţiile şi teologia noastră, dar Dumnezeu este mai mare decât toate explicaţiile noastre, iar în cer şi pe pământ sunt mult mai multe lucruri decât pot explica raţionamentele noastre meşteşugite.

Nici o garanţie

C.S. Lewis scria că el cunoaşte o persoană care afirmă că a văzut sigur o stafie, dar care refuză în mod categoric să creadă în existenţa lor. Aceasta este o altă faţetă a fenomenelor ciudate: ele nu conving în mod necesar pe nimeni de realitatea supranaturală şi nici de existenţa lui Dumnezeu. În cartea sa "Cerul: Ghid spre un Tărâm Nedescoperit", Peter Stanford consemnează istoria unui ateu convins, care a prezentat un fenomen NDE (NDE= "near-death experience"= experienţă în apropierea morţii), unde i s-a arătat într-o străfulgerare imaginea iadului. Şi-a revenit, şi după ce s-a simţit profund zguduit preţ de câteva zile, a devenit din nou ateu.


Experienţele supranaturale conving foarte puţini oameni. Şi nici nu reprezintă o necesitate sau o garanţie a sfinţeniei. Altfel spus, aici, pe pământ, nu trebuie să faci minuni ca să fii sfânt, şi miracolele nu garantează automat că eşti sfânt. Există numeroase explicaţii naturale pentru fenomenele ciudate care se produc, şi chiar şi atunci când cauza este supranaturală, aceasta nu garantează faptul că evenimentul respectiv este de origine divină. Prin urmare, chiar dacă e absolut firesc să fim impresionaţi de fenomenele aparent supranaturale, nu este cazul să ne grăbim declarând persoana respectivă drept sfântă sau fenomenul ca fiind de origine divină. De fapt, răspunsul adecvat în faţa fenomenelor supranaturale este să păstrăm echilibrul corect între credulitate şi necredinţă, adică să fim în acelaşi timp şi dispuşi să credem, dar şi sceptici.

Poţi crede sau nu

Atunci când trupul Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea a fost exhumat pentru procesul de canonizare, în 2001, toţi au fost uimiţi să vadă că trupul nu era putrezit, şi s-au grăbit să spună că e incoruptibil. Vaticanul a fost însă prudent. Oficialii au raportat faptul că trupul se afla "într-o stare remarcabilă de conservare". Antreprenorii papali de pompe funebre au exprimat mai apoi opinia că starea de conservare a trupului putea fi explicată prin cauze naturale. Corpul fusese supus unei îmbălsămări uşoare, apoi aşezat într-un sicriu de chiparos, în interiorul unuia de plumb şi apoi al unui sarcofag de marmură, toate sigilate. Prin urmare nu era de mirare că într-un mediu uscat, ermetic închis, trupul nu a fost supus unei degradări rapide.

Ori de câte ori există o explicaţie naturală pentru un eveniment aparent supranatural, este de preferat aceasta. Aceasta nu înseamnă să respingem însă posibilitatea miracolelor, fiindcă de îndată ce găseşti o explicaţie naturală pentru un fenomen straniu, apare un altul care nu poate fi explicat. Când călugărul maronit Charbel Makhlouf a murit în 1898, deasupra mormântului lui s-au observat lumini stranii. S-au efectuat săpături, iar corpul a fost găsit plutind în noroi, cu un lichid straniu care se prelingea în afară. A fost înmormântat în biserică, iar trupul a fost exhumat iarăşi în 1927, 1950 şi 1955, de fiecare dată fără nici o urmă de putrezire. Acelaşi lichid, asemănător cu sângele, continua să se prelingă


din trupul său şi a fost adunat cu mare grijă şi folosit pentru vindecarea bolnavilor.

Prin urmare, chiar dacă în faţa unui eveniment supranatural încercăm să găsim o explicaţie naturală, nu este corect să respingem posibilitatea unei explicaţii supranaturale. Atitudinea Bisericii Catolice în faţa fenomenelor stranii este cultivarea unui fel de curiozitate sceptică, dar cu deschidere faţă de orice posibilitate - adică să nu fim nici creduli, nici cinic de neîncrezători.

Pune-ţi mintea la contribuţie!

În faţa evenimentelor aparent supranaturale te poţi juca de-a detectivul şi - la fel ca Hercule Poirot - să studiezi faptele, să îţi foloseşti materia cenuşie şi să vii cu soluţii posibile la dilemă. Este totuşi complicat să îţi dai seama exact ce se întâmplă când ai de-a face cu fapte miraculoase, dar explicaţiile se pot împărţi în cinci categorii. Prima explicaţie este pur şi simplu existenţa unei greşeli oneste. Oamenii se grăbesc să tragă concluzii. Ei cred că trupul unui sfânt este incoruptibil, dar descoperă că a fost îmbălsămat. Poate că dansul soarelui nu a fost decât refracţia luminii printre nori, sau poate semnul că ar trebui să mergem la consult oftalmologic. În această categorie intră cei care cred că văd un semn supranatural într-o chiflă, trunchi de copac sau pe o bucată de pâine prăjită: aici nu este vorba de vreun semn supranatural, ci este doar semnul unei imaginaţii hiperactive. Oamenii trăiesc o experienţă pe care nu o înţeleg şi trag concluzia că a fost implicat supranaturalul. Este vorba pur şi simplu de o greşeală.

Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi şi de posibilitatea unei fraude. Se cunosc situaţii în care şarlatani lipsiţi de scrupule au "fabricat" vindecări miraculoase şi minuni supranaturale ca să inducă publicul în eroare. Aceşti scamatori folosesc o serie de trucuri de bâlci, sugestii hipnotice şi tehnici de manipulare şi control a mulţimii. Uneori o fac din dorinţa sinceră de a-i ajuta pe oameni şi a le încuraja credinţa - dar cel mai adesea, de dragul unui câştig rapid. Totuşi, nici în acest caz lucrurile nu sunt simple. Uneori scamatorii ajung să creadă în propriile manevre. Ei folosesc tehnici subliminale de manipulare a mulţimii şi hipnoza de grup,


fără să ştie exact ce anume fac. Aceste "miracole" sunt totuşi o formă de înşelătorie şi ceea ce pare supranatural are o explicaţie absolut naturală.

A treia categorie de explicaţii naturale s-ar putea numi "proiecţie mentală". În acest caz, lucrurile inexplicabile se produc într-adevăr, dar cauza e dorinţa individului pentru ca un anume lucru să se petreacă şi proiectarea dorinţelor în lumea exterioară. Această "dorinţă" se produce de obicei la nivel subconştient. Unele vindecări şi fenomene la întâlnirile carismatice de genul "răpirilor în Duh" intră în această categorie. Tot aici intră o serie întreagă de experienţe religioase care par a fi supranaturale, dar de fapt nu sunt decât răspunsuri omeneşti la stimuli religioşi. Rugăciunea, adoraţia, dinamica de grup şi atmosfera de înaltă spiritualitate pot induce stări alterate de conştiinţă care par supranaturale şi produc fenomene asemănătoare celor supranaturale. Dar originea lor nu este în mod necesar şi absolut supranaturală. Adesea nu sunt decât reacţii omeneşti la o experienţă spirituală emoţionantă.

A patra explicaţie posibilă ne duce mai departe spre supranatural şi ar putea fi numită "transcendenţă religioasă". În acest caz, un individ sau un grup de indivizi intră într-o stare de conştienţă înalt transcendentă şi devin astfel canal sau locaţie pentru manifestarea unei intervenţii supranaturale. Foarte adesea aceste persoane prezintă o capacitate psihică deosebită dar naturală, şi atunci când aceasta se dezvoltă, se pot petrece lucruri uluitoare. În această categorie intră persoane care experimentează stigmate şi alte miracole. Tot aici intră şi grupurile de persoane care împărtăşesc aceleaşi viziuni sau depun mărturie împreună despre diferite fenomene neobişnuite. Această categorie de experienţe supranaturale sunt în parte datorate unor fenomene naturale, dar peste care se suprapune un contact supranatural real. Contactul omului cu supranaturalul nu vine în mod necesar de la Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă poate fi de origine diabolică.

În ultima categorie intră evenimentele autentic şi total supranaturale. Există două tipuri: divin şi demonic. Aceste evenimente nu prezintă o componentă naturală şi pot fi explicate numai prin intervenţia directă a unei forţe spirituale din afară. Aceste intervenţii supranaturale pot fi diabolice, angelice, prin mijlocirea sfinţilor sau printr-un act direct al lui Dumnezeu. Deşi clasificarea de mai sus reprezintă un ghid util pentru


clasificarea şi înţelegerea evenimentelor aparent supranaturale, totuşi nu oferă şi răspunsul complet. Aceste evenimente sfidează o clasificare simplistă, iar graniţele între diferite categorii sunt extrem de fluctuante şi permeabile. Cauza adevărată a unui anume fenomen poate fi o combinaţie de factori - atât de ordin natural, cât şi supranatural.

Apologetica supranaturală

Ar putea fi extrem de tentant să foloseşti faptul de a atribui sfinţilor o serie de fapte supranaturale uluitoare pentru a convinge oamenii de adevărul credinţei catolice. Totuşi, fiindcă evenimentele supranaturale sunt atât de delicate şi dificil de înţeles, ele nu oferă un bun arsenal apologetic. Originea supranaturală sau nu a unui eveniment straniu se poate rareori afirma cu certitudine, iar faţetele complicate şi ambigue ale credinţei nu oferă claritatea şi precizia necesare apologeticii sănătoase. În plus, folosirea povestirilor supranaturale în evanghelizare poate avea efect invers celui scontat. Relatările miraculoase sunt adesea atât de bizare încât tulbură şi derutează şi mai mult oamenii. Dacă ai să încerci să îi spui prietenului tău necatolic despre trupurile incoruptibile ale sfinţilor, sau despre sfinţii care levitează, sau despre apariţiile Preasfintei Fecioare Maria la Fatima, este foarte probabil că nu ai să reuşeşti decât să îi confirmi prejudecata despre cât de ignoranţi, superstiţioşi şi naivi sunt catolicii.

A folosi întâmplări stranii ca să convingi oamenii de adevărul credinţei catolice este un demers lipsit de înţelepciune şi pentru că abate atenţia de la problemele cu adevărat importante. Fenomenele supranaturale din vieţile sfinţilor nu reprezintă nucleul vital al credinţei catolice. Poţi să fii un bun catolic şi să nu crezi în incoruptibilitatea trupului Sf. Bernadeta sau în zborul Sf. Iosif Copertino. Mai mult, chiar dacă persoana pe care o evanghelizezi este interesată de relatări despre miracole, acestea îi pot abate atenţia de la ceea ce trebuie să discutaţi cu adevărat. Ba încă şi mai rău, dacă te concentrezi asupra fenomenelor supranaturale, nici tu nu mai eşti atent la ceea ce este important în propria ta credinţă. Iar dacă diavolul poate să te abată de la adevăratul cult şi să te facă obsedat de stigmate, miracole euharistice sau de dilema dacă Papa a pus sau nu Rusia sub ocrotirea Preasfintei Fecioare, înseamnă că te-a adus exact unde a dorit.


Există două aspecte utile referitor la relatările supranaturale din credinţa catolică: primul este că acela că menţin vie ideea că realitatea nu este atât de sigură şi absolută cum ne-ar plăcea nouă să credem. Realitatea are întotdeauna calitatea de final deschis, imprevizibil şi elastic. În al doilea rând, miracolele ne amintesc că religia noastră are la bază un miracol. Povestirile despre lucruri neaşteptate păstrează viu în minte faptul că însăşi credinţa noastră, în chiar miezul ei, este supranaturală, iar acest adevăr poate aprinde scânteia curiozităţii şi deschide un câmp întreg de investigaţii asupra felului în care interacţionează lumea spirituală cu realitatea fizică. Această discuţie este într-adevăr vitală, fiindcă deschide perspectiva asupra planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi economia sacramentală.

Măreţia lui Dumnezeu

Miracolele supranaturale sunt, prin definiţie, evenimente neobişnuite. Ca atare, sunt imprevizibile, subiective şi complicate. Pe de altă parte, sacramentele sunt obiective, demne de încredere şi simple. Fiecare sacrament este un miracol al interacţiunii supranaturale a lui Dumnezeu cu lumea. Atunci când spunem că evenimentele stranii sunt de importanţă secundară, nu o facem fiindcă dorim să fim mai puţin conectaţi la supranatural, ci dimpotrivă. Catolicismul dinamic îşi extrage viaţa de fiecare zi din supranatural. Prin viaţa de rugăciune, prin trăirea unei existenţe încărcate de harul şi frumuseţea sacramentelor, viaţa supranaturală a lui Dumnezeu luminează prin fiecare aspect al vieţii noastre de zi cu zi.

Sfinţii nu au fost obsedaţi de evenimente stranii, de miracole şi supranatural. Şi aceasta fiindcă au fost înflăcăraţi de Duhul Sfânt care lucra zi de zi în viaţa lor prin legătura lor intimă cu viaţa sacramentală a Bisericii. Iar ochii lor vedeau mâna atotputernică a lui Dumnezeu în toate lucrările Sale şi puteau spune, împreună cu poetul Gerard Manley Hopkins, că "lumea este plină de măreţia Lui Dumnezeu". Când începem să înţelegem puterea şi gloria vieţii supranaturale, sacramentale a Bisericii, lucrurile stranii care se petrec încep să îşi piardă din importanţă. Atunci când se produc şi sunt autentice, miracolele se adaugă şi fac referinţă la viaţa sacramentală mult mai mare a Bisericii. Iar când nu sunt


autentice, nu fac decât să abată atenţia de la adevărata lucrare a Lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Creştinismul este în primul rând şi înainte de toate centrat pe miracolul Întrupării. Acesta este miracolul care stă la baza credinţei noastre, miracol prin care Dumnezeu însuşi este prezent în lumea obişnuită. Iar prin misterele sacramentale intrăm cu adevărat în acest miracol şi suntem transformaţi. Lucruri stranii se petrec într-adevăr, dar miraculos este mai bine decât straniu. Iar propria noastră transformare, a sufletelor şi a trupurilor noastre după imaginea lui Cristos este miracolul cel mai minunat dintre toate.

Note

[1] "Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horatio, decât poate filosofia ta măcar bănui..." W. Shakespeare, Hamlet, Act I, Scena 5


Un program de misiune care

cere mărturia în lucrurile mici

Autor: Zenit Traducător: Bianca Cigher Sursa: Zenit, 14 septembrie 2009

Oamenii au nevoie ca noi să proclamăm cuvântul lui Dumnezeu înaintea lor, dar de asemenea să le arătăm iubirea lui Dumnezeu prin slujire, a afirmat Episcopul Kieran Conry din Dieceza de Arundel şi Brighton din Anglia. Episcopul Conry conduce Departamentul pentru Evanghelizare şi Cateheză al Conferinţei Episcopale din Anglia şi Ţara Galilor. În acest interviu pentru ZENIT, a vorbit despre iniţiativa naţională numită "Home Mission Sunday" (Duminica Misiunii Acasă), care a avut loc în 20 septembrie şi care s-a concentrat asupra slujirii. El a explicat de asemenea cum Sf. Tereza de Lisieux a inspirat un program special bazat pe mărturia în lucrurile mici.

- Ce este Duminica Misiunii Acasă?

- Duminica Misiunii Acasă este o iniţiativă naţională a Episcopilor, şi este susţinută de Agenţia Catolică pentru Sprijinul Evanghelizării. Este o zi de rugăciune pentru răspândirea Evangheliei în Anglia şi Ţara Galilor. În acest an a fost celebrată pe 20 septembrie şi a avut tema, "Îl vor cunoaşte prin lucrurile bune pe care le faci". Parohii, familii, comunităţi, şcoli şi persoanele particulare din Anglia şi Ţara Galilor au fost invitate la rugăciune, reflecţie şi la folosirea resurselor puse la dispoziţie pentru a analiza cum pot da mărturie despre credinţa lor prin slujire.

- De ce a fost aleasă "slujirea" ca temă pentru acest an?


- Tema a fost aleasă ca un pios răspuns la conţinutul lecturilor din Scriptură din acea zi, şi datorită climatului economic actual. Cei mai mulţi dintre noi cunosc pe cineva care în prezent este preocupat de statutul său financiar şi de locul de muncă, şi de efectul asupra familiilor lor. Multe persoane au nevoie de ajutor practic, şi chiar dacă este datoria noastră ca şi creştini să fim întotdeauna pregătiţi să predicăm Evanghelia prin cuvinte (1Petru 3,15), este nevoie să ne arătăm credinţa noastră altora de asemenea prin mărturie activă, practică. Astfel, printr-o varietate de modalităţi, oamenii vor fi capabili să recunoască chipul lui Isus Cristos.

- Este vreun document eclesial anume care dezbate importanţa mărturiei prin caritate?

- Destul de recenta Enciclică "Deus Caritas Est" a Papei Benedict al XVI-lea furnizează o remarcabilă învăţătură despre "Practicarea iubirii de către Biserică, o 'comunitate a iubirii'". Această enciclică este cea care a inspirat în mod particular echipa care a realizat resursele pentru Duminica Misiunii Acasă din acest an. În "Deus Caritas Est", Sfântul Părinte arată explicit că există o "legătură indestructibilă între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui" (nr. 16) şi că există "o legătură rodnică între evanghelizare şi actele de caritate" (nr. 30b). Prin acţiunile noastre îl facem pe Cristos vizibil altora, astfel încât - precum spune rugăciunea Cardinalului John Henry Newman - oamenii "să nu ne mai vadă pe noi, ci doar pe Isus". Într-o cultură în care, pentru mulţi, sfântul nume a lui Isus este asociat doar cu înjurăturile, o mărturie activă, practică este deosebit de importantă.

- Ce reflecţii pot fi împărtăşite legat de lectura Evangheliei din acea duminică (Marcu 9,30-37), despre Isus care prevesteşte patimile şi moartea Sa?

- Lectura Evangheliei este provocatoare. Observăm că discipolii au fost incapabili să înţeleagă sensul cuvintelor lui Isus şi semnificaţia acţiunilor Sale. De asemenea, remarcăm că discipolii nu au înţeles ceea ce Isus încerca să le spună despre apropiatele Sale patimi, dar le era frică să întrebe. Este misiunea tuturor celor botezaţi de a deschide pentru alţii înţelesul celor spuse de Isus, prin cuvintele lor, dar de asemenea prin mărturia vieţii şi slujirii lor; "Iubirea aproapelui este o cale care conduce


la întâlnirea cu Dumnezeu, şi închizând ochii faţă de aproapele nu îl vedem nici pe Dumnezeu" ("Deus Caritas Est," 16). Este de asemenea responsabilitatea creştinilor să risipească teama care ar putea să îi reţină pe oameni să întrebe despre credinţa noastră; iubirea risipeşte teama şi cu cât iubim mai mult cu atât mai multe persoane vor pune întrebări.

- Cum rămâne cu persoanele care vor interpreta această chemare la slujire ca un simplu apel la "a fi drăguţ cu cineva"?

- Este foarte important să subliniem că Episcopii nu îi invită pe catolici doar să facă "lucruri drăguţe" pentru alte persoane. Toţi creştinii catolici sunt chemaţi la o viaţă de slujire iubitoare, fiind mereu atenţi la oportunităţile de evanghelizare care se ivesc înaintea lor, de a explica motivele acţiunilor lor; după cum citim în 1Petru 3,15, trebuie să fim "gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună-cuviinţă". Oamenii nu ar trebui să aibă vreo îndoială că motivul slujirii noastre iubitoare se datorează întâlnirii cu persoana lui Isus Cristos, şi trebuie să căutăm ocazii de a le vorbi omenilor despre Isus. Aceasta face slujirea noastră diferită de cea oferită de organizaţiile non-religioase; creştinii sunt motivaţi de altcineva şi de altceva - Isus şi iubirea pentru Biserica Sa.

Slujirea trebuie să fie o demonstraţie evanghelică de credinţă şi trebuie să ceară ceva de la noi: "Activităţile practice vor fi întotdeauna insuficiente dacă nu exprimă vizibil iubirea pentru om, o iubire alimentată de întâlnirea cu Cristos... Trebuie să fiu prezent personal în darul meu" ("Deus Caritas Est", nr. 34). Suntem chemaţi să fim "persoane însufleţite de iubirea lui Cristos, persoane ale căror inimi au fost cucerite de Cristos cu iubirea Sa, trezind în ele iubirea pentru aproapele" ("Deus Caritas Est", nr. 33).

- Cum se încadrează învăţătura Sf. Tereza de Lisieux în toate acestea?

- În Duminica Misiunii Acasă de anul acesta, fiecare a fost invitat să facă un lucru nou pentru a mărturisi credinţa prin slujire. În sprijinul comunităţii catolice, Agenţia Catolică pentru Susţinerea Evanghelizării va lansa "Săptămâna Căii Mici" care va coincide cu plecarea relicvelor Sf. Tereza de Lisieux din ţările noastre. Săptămâna se va desfăşura între 18 şi


24 octombrie şi este inspirată de învăţăturile Sfintei; calea mică înseamnă a face lucruri mici în fiecare zi din iubire pentru Dumnezeu şi aproapele. Postere, fluturaşi, foi volante pentru şcoli şi texte de susţinere a "Căii Mici" sunt disponibile pe website. Toate materialele online se pot descărca gratuit. S-a înregistrat o cerere şi dintr-o altă ţară europeană pentru a traduce materialele pentru a fi folosite acolo.

Invităm în mod special parohiile să se implice făcând cel puţin un lucru nou pentru a ajunge la alţii prin slujire evanghelică. Fiecare parohie este invitată să se reunească la finalul săptămânii ca şi comunitate pentru a celebra şi împărtăşi experienţele. Unele persoane se pot simţi atrase de voluntariat pe termen lung într-o organizaţie catolică, şi Agenţia Catolică pentru Susţinerea Evanghelizării este în parteneriat cu Asociaţia Caritas pentru a-i sprijini pe catolici în acest scop. În acest fel săptămâna va da roade pe tot parcursul anului.

- Cât de importante sunt atât Duminica Misiunii Acasă, cât şi Săptămâna Căii Mici pentru misiunea în Anglia şi Ţara Galilor?

- Au amândouă o imensă importanţă. Rugăciunile oferite în Duminica Misiunii Acasă sunt fundamentul pentru tot ceea ce urmează. Săptămâna Căii Mici este expresia practică a acelor rugăciuni. Ambele iniţiative îi încurajează pe catolici să reflecteze asupra răspunsului lor la chemarea de a evangheliza şi de a se reînnoi şi a fi plini de resurse pentru a-şi mărturisi credinţa. În Duminica Misiunii Acasă se face de asemenea o colectă opţională pentru munca Agenţiei Catolice pentru Sprijinirea Evanghelizării; agenţia se bazează în parte pe această colectă, şi pe sprijinul parohial şi diecezan.

Suntem o comunitate catolică relativ mică în Anglia şi Ţara Galilor comparativ cu alte ţări din lume dar, precum a explicat Cardinalul Ratzinger în timpul Jubileului Cateheţilor din anul 2000, acum este timpul "să îndrăznim încă o dată şi cu smerenia micii seminţe, să îi lăsăm lui Dumnezeu acel 'când' şi 'cum' va creşte (cf. Marcu 4,26-29)". Iată un pasaj din "Evangelii Nuntiandi" (nr. 21) pentru reflecţie pe această temă: "Mai presus de orice, Evanghelia trebuie proclamată prin mărturie. Ia un creştin sau o mână de creştini care, în mijlocul propriei lor comunităţi, îşi arată capacitatea de înţelegere şi acceptare, de împărtăşire a vieţii şi a


destinului cu alte persoane, de solidaritate cu eforturile tuturor pentru ceea ce este nobil şi bun.

Să ne închipuim că, în plus, ei răspândesc într-un mod simplu şi natural credinţa lor în valori care trec dincolo de valorile curente, şi speranţa lor în ceva ce nu este văzut şi nu îndrăznim ne imaginăm. Prin această mărturie fără cuvinte aceşti creştini stârnesc întrebări irezistibile în inimile acelora care îi văd cum trăiesc: De ce sunt aşa? De ce trăiesc în acest mod? Ce sau cine îi inspiră? De ce sunt ei în mijlocul nostru? Un astfel de mărturisitor este deja o proclamare tăcută a Veştii Celei Bune, şi una foarte puternică şi eficientă. Avem aici un act iniţial de evanghelizare... Toţi creştinii sunt chemaţi la această mărturie, şi în acest fel ei pot fi adevăraţi evanghelizatori".


Sfinţii, prietenii noştri (luna

septembrie)

Autor: -

În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul "Coborârea Spiritului Sfânt", din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat "Sfinţii, prietenii noştri". În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt - făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna septembrie 2009.

Sfinţii Ioachim şi Ana Părinţii Maicii Domnului 26 iulie (calendarul latin) 9 septembrie (calendarul bizantin)

Biografie

Sfintele Evanghelii nu amintesc nimic despre părinţii Preacuratei Fecioare Maria, dar scrierile apocrife, nerecunoscute de Biserică deoarece conţin şi adăugiri inexacte, ne oferă multe amănunte. Astfel, "Istoria naşterii Mariei" ne spune că mama Fecioarei Maria se numea Ana, iar tatăl Ioachim. Amândoi trăiau o viaţă sfântă, dar o grea durere le umbrea viaţa: nu aveau copii. La evrei, faptul acesta se considera o pedeapsă de la Dumnezeu şi constituia o dezonoare pentru familie; uneori pe acest motiv li se refuza primirea darurilor pe care le duceau la Templu, aşa cum i s-a întâmplat şi lui Ioachim odată. Mâhnit şi umilit, în acea zi el nu a avut curajul să se întoarcă acasă şi s-a ascuns în munţi, unde, timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în lacrimi şi rugăciuni, a postit şi a cerut ajutorul lui Dumnezeu.


Un înger l-a sfătuit pe Ioachim să revină la Ierusalim. Acelaşi înger i-a destăinuit apoi Anei că la întoarcerea soţului de pe munte ea va fi mamă. Plină de fericire, Ana a mers în întâmpinarea lui Ioachim şi l-a întâlnit la "Poarta Aurită". O bucurie adâncă le-a cuprins sufletele când s-au privit unul pe altul şi împreună i-au mulţumit lui Dumnezeu că le-a ascultat rugăciunea îndelungată. În prima perioadă a cultului Sfinţilor Ioachim şi Ana, pictorii au ales tocmai această întâlnire a soţilor fericiţi pentru a le cinsti amintirea în sfintele icoane. Mai târziu, Sfânta Ana va fi reprezentată ţinând-o în braţe sau alături de ea pe copila Maria şi citind împreună Cartea Sfântă. Părinţii Mariei au încredinţat-o pe copila lor, încă de la frageda vârstă de 3 ani, Templului din Ierusalim, pentru a fi crescută şi formată în cunoaşterea Scripturii şi în iubirea de Dumnezeu. Cei doi sfinţi mai sunt reprezentaţi în iconografie şi în momentul acesta al prezentării la Templu a Maicii Domnului, sărbătorit de Biserică în ziua de 21 noiembrie.

Învăţătură

"După roade se cunoaşte pomul", spune Isus în Evanghelie. Familia sfinţilor Ioachim şi Ana a dăruit lumii un rod unic: Preacurata Fecioară Maria, cea care a devenit templul viu al lui Dumnezeu făcut om. Sărbătorirea în aceeaşi zi a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus tuturor bunicilor şi o reamintire a datoriei noastre de a-i cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

Doamne, te rugăm pentru bunicii noştri. Dă-le sănătate şi bucurie, ca să îşi poată străbate cu seninătate anii bătrâneţii, înconjuraţi de iubirea noastră. Ajută-ne să nu ne lăsăm prinşi de preocupările noastre, ci să găsim întotdeauna timp ca să îi vizităm, să le fim aproape, să îi ajutăm în nevoile lor şi să nu îi lăsăm singuri.

Sfinţilor Ioachim şi Ana, rugaţi-vă pentru noi!


Sfântul Ioan Gură de Aur 13 noiembrie (calendarul latin) 27 ianuarie (calendarul bizantin)

Biografie

Cândva între anii 340 şi 350 se năştea în Antiohia, în familia generalului Secundus, din armata imperială, un copil pe numele lui Ioan. La scurt timp tatăl îi moare, aşa că va fi crescut de mama sa, Antusa. După terminarea studiilor, îndrăgind rugăciunea şi viaţa călugărilor, a început să trăiască asemenea lor. După o perioadă de retragere în pustiu, într-o peşteră, Ioan se întoarce în lume, fiind în curând hirotonit diacon, iar după câţiva ani, în 386, preot. Se remarcă prin predicile sale profunde, uneori lungi şi de două ore, care au întors multă lume la credinţă sau de la obiceiuri rele. Calităţile lui oratorice i-au adus mai târziu supranumele de "Gură de Aur".

În anul 398, Ioan, devenit faimos în întreaga zonă ca predicator, ajunge Patriarh de Constantinopol. Grija lui pentru cei săraci s-a văzut şi din această nouă funcţie, Ioan refuzând să trăiască în lux, cerând acelaşi lucru şi preoţilor săi. I-a criticat pe cei bogaţi, inclusiv pe împărat. Astfel, în scurt timp, Patriarhul de Constantinopol nu a mai fost pe placul puterilor vremii. În urma unor comploturi a fost alungat de pe scaunul de Patriarh. Poporul şi-a cerut Episcopul înapoi, împăratul de Constantinopol trebuind să îl roage să se întoarcă. Revenit în fruntea turmei, Ioan a rămas acelaşi apărător al credinţei şi critic aspru al abuzurilor, ceea ce îi va aduce un al doilea exil, care va fi şi ultimul: a murit pe drum, undeva în Turcia, la 14 septembrie 407. Cum în 14 septembrie sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, Biserica Apuseană îl sărbătoreşte la 13 septembrie. În Biserica Răsăriteană, pe lângă sărbătoarea din 30 ianuarie, alături de alţi doi mari sfinţi - Vasile cel Mare şi Grigore Teologul -, mai este pomenit la 27 ianuarie, ziua în care, în anul 438, moaştele sale au fost aduse la Constantinopol.

Citat

"Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă. ( ) De ce să ne temem? Că ne va lua cineva banii? 'Nu am adus nimic pe acest pământ şi


nici nu putem lua nimic cu noi.' Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie. Nu doresc bogăţiile. Nu mă tem de moarte. Nu doresc să trăiesc decât pentru binele vostru."

Învăţătură

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că Domnului îi place simplitatea şi umilinţa; că oricât de sus am urca în viaţă nu trebuie să uităm niciodată de semenii noştri care duc o viaţă mai grea; că îngrijindu-i pe săraci îl îngrijim pe însuşi Isus Cristos. Toiagul lui pastoral a fost prin predilecţie predica, cu care mângâia şi dojenea deopotrivă credincioşii, le explica Scripturile şi le îndrepta greşelile de credinţă. Trebuie să redescoperim şi noi valoarea predicii, adesea singura cateheză de care avem parte luni sau ani întregi. Să îi cerem Sfântului Ioan Gură de Aur să mijlocească pentru preoţii noştri harul predicării, iar pentru noi atenţia la predici. Să ne ajute să apreciem hrana pe care Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, o reprezintă pentru sufletul nostru.

Sfinte Ioan Gură de Aur, roagă-te pentru noi!

Sfântul Pio de Pietrelcina

23 septembrie (calendarul latin)

Biografie

Francesco Forgione, cel care avea să rămână cunoscut pentru toţi ca Padre Pio, s-a născut într-o familie credincioasă. La 16 ani a intrat în noviciatul călugărilor capucini. După şapte ani a fost hirotonit preot. Visa să meargă misionar în ţări îndepărtate, dar sănătatea nu i-a permis. Satana l-a chinuit încă din tinereţe, de mai multe ori medicii declarându-l fără dubiu ca fiind pe moarte. Fecioara Maria, faţă de care a avut o devoţiune deosebită, a fost însă mereu alături de el, salvându-l în repetate rânduri. Obligat din cauza sănătăţii să rămână aproape de casa sa natală, unde clima îi era mai favorabilă, Padre Pio a devenit în scurt timp faimos pentru dedicarea sa în scaunul de spovadă şi în celebrarea Sfintei Liturghii.


La 31 de ani, Padre Pio a primit stigmatele Domnului, pe care le-a purtat timp de 50 de ani, până în clipa morţii. Stigmatele au fost pentru el o sursă continuă de durere, fizică dar şi sufletească, dat fiind acuzele şi calomniile la care a fost supus. Unindu-şi suferinţele cu patima lui Isus Cristos, a transformat durerea în har, pe care l-au simţit miile de oameni ce au venit la el în toţi acei ani. A fondat un spital, "Casa Alinării Suferinţei", unde sunt trataţi şi astăzi cu iubire numeroşi bolnavi. Grupurile de rugăciune iniţiate de el în contextul celui de-al doilea război mondial s-au răspândit în întreaga lume şi sunt încă active. A murit la 81 de ani, Papa Ioan Paul al II-lea ridicându-l la cinstea altarelor în anul 2002.

Citat

Papa Paul al VI-lea, vorbindu-le Superiorilor Ordinului Capucin, din care a făcut parte Padre Pio, le-a spus: "Priviţi ce faimă a avut, cum oamenii din lumea întreagă s-au adunat în jurul lui! Oare de ce? Pentru că a fost un filosof? Pentru că a fost înţelept? Pentru că avea la dispoziţie multe resurse? Nu. Pentru că slujea Sfânta Liturghie cu umilinţă, pentru că asculta mărturisiri din zori şi până în amurg şi pentru că a purtat rănile Domnului nostru. A fost un om al rugăciunii şi al suferinţei."

Învăţătură

Sfântul Padre Pio spunea că pe Dumnezeu în cărţi îl căutăm, în timp ce în rugăciune îl găsim. Să îi cerem să ne ajute să dobândim fervoarea rugăciunii sale. Să preţuim mai mult spovada, sacramentul prin care sufletul nostru îşi redobândeşte curăţia. Să preţuim mai mult şi Sfânta Liturghie, unde Isus Cristos reînnoieşte în mod nesângeros jertfa Sa de pe Cruce. După exemplul său, să ne acceptăm crucea, să înfruntăm greutăţile şi să trăim suferinţa în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu. Iar Maria, Mama lui Isus şi mama noastră, să ne fie şi nouă alături în lupta cu puterile întunericului.

Sfinte Pio de Pietrelcina, roagă-te pentru noi!


Sf. Grigore Luminătorul Apostolul armenilor

30 septembrie (calendarul bizantin)

Biografie

Grigore s-a născut în Armenia, într-o familie necreştină. Tatăl lui era fratele regelui Armeniei, iar comploturile politice ale vremii au făcut ca de mic Grigore şi fratele său să trebuiască să părăsească ţara. A ajuns în Capadocia, unde doica lor, creştină, le-a insuflat credinţa în Isus Cristos. S-a căsătorit, iar fiii săi au ajuns unul preot, altul călugăr retras în pustiu. În sufletul lui Grigore însă, Armenia rămăsese adevărata lui casă, unde nu a încetată să spere că se va întoarce. În anul 287 visul i s-a împlinit, revenind în ţara sa natală în slujba lui Tiridat, numit de împăratul Romei ca rege al Armeniei.

Pentru Grigore a fost începutul unor ani de mari suferinţe. Refuzând să ia parte la închinarea în faţa idolilor practicată de rege, a fost supus la torturi, supravieţuind însă, spre mirarea tuturor. În cele din urmă regele a dispus aruncarea lui Grigore într-o groapă adâncă, unde a trăit aproximativ 14 ani. Când Tiridat a înnebunit, Grigore a fost scos din groapă, iar rugăciunile sale i-au redat regelui sănătatea. Convertit în urma acestei vindecări la creştinism, regele - şi întreaga curte regală - l-a sprijinit pe Grigore să convertească Armenia la credinţa în Isus Cristos.

Grigore, hirotonit preot, iar mai apoi consacrat Episcop, a convertit câteva milioane de armeni şi a pus să se construiască numeroase biserici, mănăstiri, şcoli şi aşezăminte pentru cei săraci. În curând Armenia a devenit o naţiune complet creştină, de fapt prima naţiune din istorie care a adoptat creştinismul ca religie de stat. Regele, care până atunci se închinase idolilor, a dus după convertire o viaţă ca de călugăr. Iar Grigore, ajuns la bătrâneţe, s-a retras într-o mănăstire unde a adormit în Domnul în jurul anului 330.

Învăţătură

Sfântul Grigore, apostolul armenilor, şi-a câştigat supranumele de "Luminătorul" pentru meritele sale de a-şi fi scos poporul din întunericul


credinţelor idolatre, conducându-l spre Isus Cristos, Lumina lumii. Viaţa sa ne învaţă cât de important este să ne ascultăm conştiinţa chiar şi atunci când totul pare a fi împotriva noastră. În ciuda grelelor încercări, Sf. Grigore l-a ales mereu pe Domnul, mărturisindu-l din fundul unei gropi, dar şi de la înălţimea amvonului. Să ne fie un exemplu de curaj în a ne mărturisi credinţa în diversele contexte pe care viaţa ni le pune înainte. Şi să căutăm şi noi mereu lumina Spiritului Sfânt, care să ne călăuzească paşii şi să dea înţelepciunea de a face mereu voia lui Dumnezeu.

Sfinte Grigore Luminătorul, roagă-te pentru noi!

Notă: Textele de mai sus reprezintă adaptări după diverse surse, precum "Vieţile sfinţilor" (ARCB), "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman" (Sapientia), Wikipedia, alte cărţi şi situri.

lumea catholica, septembri 2009

Documents