lumea catholica, octombrie 2006

2 Lumea Catholica, octombrie 2006

Sumar:

Profil: pr. Federico Lombardi ............................................................... 3

Jean di Marino

Cruciada carităţii a Papei Pius al XII-lea .............................................. 8

Zenit

Italia divizată de problema eutanasiei .............................................. 15

pr. John Flynn

Aveţi grijă cum vorbiţi despre homosexualitate .............................. 19

pr. John Flynn

Cristos Răscumpărătorul: O îmbrăţişare de 30 de metri ................. 24

Oana Capan

Ce vezi la Liturghie? ............................................................................ 28

Anthony E. Clark

Lumea Catholica, octombrie 2006 3

Profil: pr. Federico Lombardi

Autor: Jean di Marino Traducător: Oana Capan Sursa: Inside the Vatican

Pr. Federico Lombardi a fost numit director al Biroului de Presă al Vaticanului, în urma demisiei dr. Joaquin Navarro-Valls. Preotul iezuit are o lungă istorie în domeniul presei tipărite şi electronice a Sfântului Scaun, fiind în momentul numirii director general al Radio Vatican şi al Centrului de Televiziune al Vaticanului (CTV). Pr. Lombardi, care în luna august a acestui an a împlinit vârsta de 64 de ani, a fost mai mulţi ani provincialul iezuiţilor din Italia. Vaticaniştii spun că numirea pr. Lombardi prevesteşte o reformă a mass-media Sfântului Scaun, pentru o mai bună coordonare a diferitelor ramuri. Pr. Lombardi a declarat pentru Inside the Vatican că în prezent se concentrează doar pe a învăţa cât mai multe în timp cât mai scurt despre munca Biroului de Presă.

- De ce v-aţi hotărât să deveniţi preot?

- Eram în liceu când am simţit ceea ce s-ar putea numi o chemare puternică. Am simţit că sunt chemat să fiu iezuit, să îmi dedic viaţa deplin lui Dumnezeu şi slujirii celorlalţi. Am început pregătirea la 18 ani, după terminarea liceului. Am fost implicat în diferite asociaţii catolice de tineret, în special în mişcarea scout. Făceam multe activităţi comunitare - cu săracii, bolnavii, conducând pelerinaje la Lourdes şi Loreto. Am crescut cu sentimentul că slujirea celorlalţi este viaţa mea. De asemenea am crescut cu obişnuinţa rugăciunii.

- De ce aţi ales jurnalismul?


- Jurnalismul nu a fost alegerea mea; viaţa m-a condus la el. De fapt eu am studiat matematica. Din fire sunt mai înclinat spre ştiinţă. Dacă aş fi urmat o viaţă de predare sau studiu, probabil m-aş fi orientat mai mult spre ştiinţă şi spre reflecţia asupra filozofiei ştiinţei. Experienţa mea jurnalistică a început într-un mod mai neobişnuit. Când eram în Germania pentru a studia teologia, am avut mult de-a face cu italienii ce lucrau aici; erau foarte mulţi la Frankfurt, unde studiam eu. Am luat parte la numeroase activităţi religioase şi sociale cu ei, şi mi-a plăcut să studiez situaţia lor, în special problemele sociale cu care se confruntau şi modul lor de viaţă în Germania. Am scris câteva articole despre viaţa muncitorilor italieni din Germania, apărute în publicaţia iezuită La Civilta Cattolica. După ce mi-am terminat studiile de teologie, editorul publicaţiei amintite le-a cerut superiorilor mei să mă trimită să lucrez cu ei, deoarece apreciaseră articolele pe care le scrisesem. Nu sunt nemulţumit de acea întorsătură şi nu am respins niciodată această nouă direcţie în viaţă. M-am dedicat ei şi am apreciat-o. Cred că este o slujire foarte bună.

- Şi apoi aţi devenit provincialul iezuiţilor din Italia. Ce a însemnat aceasta?

- Provincialul este persoana care răspunde de toţi iezuiţii - în cazul meu din Italia. În momentul numirii mele erau 1.200 de iezuiţi italieni, ceea ce însemna că din punct de vedere numeric era cea mai mare provincie iezuită. Eram, după cum suntem şi acum, într-o fază de unificare a provinciilor mai mici, pentru a ajuta comunicarea şi coordonarea diferitelor activităţi apostolice ale iezuiţilor. Provincia mea era împărţită în trei regiuni şi era necesar să lucrez împreună cu alţi superiori pentru a duce la îndeplinire diferite sarcini din spaţiul cultural şi educaţional, religios şi spiritual. Existau şcoli, facultăţi de teologie, publicaţii culturale, biserici cu preoţi care urmăreau răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, spovezi şi altele - o paletă largă de activităţi apostolice.

- Apoi aţi ajuns să lucraţi la Radio Vatican ca director de programe. Cum aşa?

- După câţiva ani ca provincial, credeam că voi merge să lucrez la o publicaţie din Milano, întorcându-mă la scris. Dar am fost trimis de superiorii mei la Radio Vatican. Predecesorul meu era bolnav, fiind astfel nevoie de un nou manager, deoarece el nu mai putea să îşi îndeplinească


îndatoririle legate de muncă. Funcţia la CTV a venit după zece ani. Directorul şi-a înaintat demisia, iar secretarul de stat m-a întrebat dacă îmi pot asuma temporar responsabilitatea pentru CTV. Nu aveam prea multă experienţă în televiziune, după cum nu am avut prea multă experienţă nici în radio atunci când am venit pentru prima oară la radio. Am acceptat însă postul pentru că eram obişnuit să primesc misiuni de la superiorii mei şi să caut să fac ce pot mai bine. În orice caz, cred că este chiar logică ideea coordonării administrării atât a Radioului cât şi a Televiziunii Vaticanului. Când priveşti la televizor, vezi imagini şi asculţi sunete. Aici ceea ce se vede este filmat de CTV şi ce se aude este produs la Radio Vatican, astfel că între cele două există o strânsă colaborare. Există avantaje legate de această administrare comună, chiar dacă sunt efectiv două organizaţii diferite, cu strategii diferite. Radio Vatican transmite, produce programe în diferite limbi; CTV este un centru de producţie de imagine, nu un transmiţător. Cu toate acestea există numeroase oportunităţi de colaborare.

- Aveţi planuri de întărire a cooperării dintre Radio Vatican, CTV şi Biroul de Presă?

- Sunt complet novice în ceea ce priveşte Biroul de Presă. Încă nu pot spune că cunosc munca lui în profunzime şi de aceea nu pot sugera noi căi de colaborare între Biroul de Presă şi alte instituţii de comunicare ale Vaticanului. Cunosc puţin Biroul de Presă, aşa cum îl cunosc toţi jurnaliştii care merg la conferinţele de presă, care primesc buletinele şi anunţurile lui şi care îl folosesc ca o sursă pentru în munca lor. Am avut de asemenea relaţii bune cu dr. Navarro-Valls şi cu pr. Ciro Benedettini (vice-directorul Biroului de Presă), deoarece îi contactam adesea pe când eram manager la Radio Vatican. Le-am oferit de asemenea ajutor în probleme tehnice, atunci când de exemplu aveau nevoie ca jurnaliştii să poată asculta sau vedea ceva în timpul conferinţelor de presă. Dar exceptând acestea, relativ la Biroul de Presă mă consider în etapa de ucenicie. Nu pot da indicaţii sau informaţii despre schimbări la un serviciu care deja lucrează bine şi eficient.


- Este planificată o reformă sau reconsolidare a Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale?

- Am auzit comentarii despre aşa ceva, dar sincer nu doresc să intru în această problemă. Trebuie să spun că am avut mereu relaţii bune cu Consiliul Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale (CPCS), în special din punctul de vedere al CTV. CPCS şi CTV au colaborat adesea deoarece tot ceea ce priveşte filmarea în Vatican necesită acordul Consiliului Pontifical, dar şi pentru că adesea Consiliul solicita de la CTV înregistrări pentru realizarea de documentare sau asistenţă tehnică. Am avut relaţii bune cu membrii CPCS şi sper că acestea vor continua să se dezvolte. Dacă există metode pentru o mai bună coordonare a serviciilor noastre, servicii pe care fiecare dintre noi trebuie să le oferim, atunci cu siguranţă acesta este un lucru bun şi am căutat mereu să lucrez în acest fel şi voi continua o fac.

- Acum lucraţi pentru Papa Benedict al XVI-lea. Ce relaţii aveţi cu el? Cât de îndeaproape colaboraţi?

- Relaţia mea cu Papa Benedict al XVI-lea a început când eram student la teologie şi studiam cursurile sale din vremea când era profesor la Universitatea din Regensburg, iar eu studiam la Frankfurt. Am mers să îi ascult prelegerile într-o vară. Pentru mine a fost o persoană care a avut o influenţă profundă asupra pregătirii mele teologice; era deja un important şi apreciat profesor în universităţile germane. Admiraţia mea a continuat să existe, în special pentru luciditatea şi claritatea gândirii sale, de-a lungul anilor în care a fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Numirea mea ca director al Biroului de Presă este atât de recentă încât nu pot să spun prea multe despre cum va fi relaţia cu Papa. Dar aş spune că gândirea Papei este atât de clar exprimată în discursurile şi în documentele sale, încât mi se pare că are prea puţină nevoie de un purtător de cuvânt. Nu îmi imaginez că va trebui să îi interpretez gândurile. Prefer deci să vorbesc despre poziţia mea doar ca director al Biroului de Presă, căutând să asigur ca lucrătorii din presă să poată să îşi îndeplinească sarcinile, să primească informaţiile şi documentaţia de care au nevoie.


- Aţi călătorit atât cu Papa Ioan Paul al II-lea cât şi cu Papa Benedict al XVI-lea. Aţi observat vreo diferenţă în modul în care abordează fiecare mass-media?

- Sunt personalităţi diferite. Fiecare este el însuşi şi trebuie să fie el însuşi, şi în consecinţă şi în relaţia cu mass-media, fiecare personalitate are propria abordare. Lucrul care mă impresionează la Papa Benedict al XVI-lea este simplitatea în exprimare, care derivă din marea sa profunzime şi din claritatea sa intelectuală. Se vede aceasta în dialogurile pe care le-a avut cu preoţii: a răspuns întrebărilor lor cu mare libertate şi calm, fără vreo problemă. Este o persoană extrem de capabilă de dialog şi de a oferi răspunsuri serioase şi profunde tuturor întrebărilor care i se pun.

- Unii comentatori au afirmat că Papa nu este bucuros de modul în care mass-media au interpretat unele discursuri sau texte emise de Vatican şi că el speră să reformeze mecanismul de comunicaţii al Vaticanului pentru a rezolva această problemă. Este numirea Dvs primul pas spre această reformă?

- Sincer, nu cred că numirea mea ar trebui interpretată astfel. Este un răspuns la schimbarea naturală a directorului Biroului de Presă. Îmi este dificil să înţeleg numirea mea ca un pas într-un anume plan, ca un element al unei mari revoluţii. Prefer să fac paşi concreţi, să nu pierd legătura cu realitatea sau cu situaţia din teren, lucrând cu oamenii din structuri, oameni care merită să fie încurajaţi pentru ceea ce fac.

- Aveţi deja planuri sau programe pentru munca Biroului de Presă?

- Am un singur program, acela de a înţelege bine această funcţie, de a înţelege în ce constă şi ce pot face util aici, fără să uit că cel puţin pentru moment pentru mine există şi alte sarcini pe care trebuie să le îndeplinesc. De aceea trebuie să îmi organizez viaţa şi slujirea după diferitele responsabilităţi pe care le am. Acum sarcina mea este să înţeleg şi să învăţ, să învăţ şi să înţeleg.


Cruciada carităţii a Papei Pius al

XII-lea

Autor: Zenit Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit

Ne apropiem de a 50-a comemorare a morţii Papei Pius al XII-lea, şi erorile privind viaţa sa şi legătura sa cu Holocaustul continuă să persiste, afirmă sr. Margherita Marchione, istoric. Expertă în viaţa acestui Pontif, sr. Marchione a publicat recent lucrarea "Cruciada carităţi: Pius al XII-lea şi prizonierii de război (1939-1945)". În 2003, călugăriţa italiano-americancă a primit distincţia papală Crucea "Pro Ecclesia et Pontifice", pentru activitatea ei de promovare a adevărului despre Papa Pius al XII-lea. Agenţia Zenit i-a luat sorei un amplu interviu despre eforturile neobosite ale acestui Papă pentru a-i salva pe evrei şi pentru a reuni prizonierii de război cu familiile lor.

- "Cruciada carităţii" este a şasea carte pe care o semnaţi despre Papa Pius al XII-lea şi rolul Vaticanului în cel de-al doilea război mondial. Ce perspectivă nouă asupra Pontifului aduce noua carte?

- "Cruciada carităţii" este o poveste care nu a mai fost spusă până acum. Ea îl prezintă pe Papa Pius al XII-lea ca pe un Papă atent şi iubitor, ale cărui eforturi de a consola şi inspira oamenii de diferite provenienţe, vârste şi convingeri religioase sunt exprimate prin cuvintele din scrisorile adresate direct lui de cei care i-au încredinţat visurile, durerile şi speranţele lor. În timpul celui de-al doilea război mondial, tineri şi bătrâni, evrei şi creştini au apelat la Papa Pius al XII-lea pentru ajutor în a-şi găsi fiii, soţii, rudele şi prietenii dispăruţi. În numele lui, Biroul pentru Informaţii al Vaticanului (BIV) a preluat aceste cereri şi a căutat să le


răspundă. În carte spun fascinanta poveste a unor oameni îndureraţi şi eroici chiar cu cuvintele lor, intercalată cu scrisori, telegrame şi rapoarte ale delegaţilor apostolici care, la cererea Papei, au vizitat lagărele de prizonieri din diverse locuri din lume.

- Cartea are două secţiuni: vorbeşte despre ceea ce a făcut Papa Pius al XII-lea pentru a-i salva pe evrei, dar apoi o parte mai largă este dedicată la ceea ce a făcut pentru a-i ajuta pe prizonierii de război, din ambele tabere. Cum s-a implicat personal Papa în aceste activităţi?

- Documentele Vaticanului descriu eforturile Papei Pius al XII-lea pentru terminarea războiului şi pentru atenuarea tragicelor efecte. Cartea mea relevă faptul că BIV a oferit un sistem puternic pentru prizonierii de război pentru a comunica cu cei dragi ai lor. Ca tânăr monsenior, Eugenio Pacelli a activat ca emisar al Papei Benedict al XV-lea în timpul primului război mondial. Tânărul diplomat a condus această reţea de activităţi de ajutorare timp de trei ani şi a câştigat un respect internaţional pentru asistenţa sa spirituală şi de asemenea materială oferită tuturor, în special prizonierilor de război. Lucrând cu Crucea Roşie Internaţională şi cu guvernul elveţian, el a început negocierile pentru schimbul de prizonieri răniţi şi civili deţinuţi. Ca rezultat al eforturilor lui neobosite, negocierile lui au permis ca mii de prizonieri civili inapţi pentru serviciul militar, alături de bătrâni, copii, medici, preoţi, soldaţi bolnavi şi ostatici să se întoarcă acasă. Papa Benedict al XV-lea a recunoscut meritele Mons. Pacelli, consacrându-l Episcop la 13 mai 1917. La puţin timp după începerea celui de-al doilea război mondial, în 1939, Papa Pius al XII-lea a redeschis BIV.

- Ce anume a făcut ca douăzeci de milioane de oameni să scrie Vaticanului pentru a-i regăsi pe cei dragi ai lor dispăruţi? De ce şi-au pus ei atât de multă încredere în Biserică?

- Indiferent de rasă sau de religie, oameni din lumea întreagă l-au contactat pe Sfântul Părinte pentru ajutor. Unii i-au cerut binecuvântarea, alţii asistenţă materială. Cercetarea Arhivelor Secrete ale Vaticanului a scos la iveală existenţa a douăzeci de milioane de documente; nu doar scrisorile originale ale oamenilor care cereau ajutor pentru prizonierii de război, ci şi copii ale răspunsurilor şi toate celelalte informaţii oportune


înregistrate pe fişe. Se găsesc informaţii despre prizonierii de război care includ pentru fiecare numele, prenumele, data naşterii, părinţii, profesia, funcţia şi domiciliul. Desigur, cercetarea era relativ simplă dacă destinatarul era un prizonier, un deţinut sau o persoană exilată care trimitea veşti familiei sale; era însă o sarcină dificilă când trebuiau găsite persoane de la care rudele nu mai primiseră veşti de o lună, un an sau mai mult. Munca de căutare de informaţii era marcată uneori de disperare. Sute de voluntari l-au ajutat pe Papa Pius al XII-lea implicându-se în BIV.

Căutând cu disperare ajutor, familii din toate clasele sociale i-au scris Papei Pius al XII-lea. Scrisorile nu erau foarte formale, dar erau scrise cu multă speranţă. Mi-a plăcut o scrisoare nedatată, purtând numărul 00425091, de la o copilă: "Dragă Papă, sunt o fetiţă care ţi-a trimis anul trecut o felicitare de Crăciun. Acum îţi trimit o felicitare pentru acest Crăciun. Dar doresc veşti despre unchiul meu, fratele mamei mele, Tonino Mangano, care este în America, pe Avenue Gremponti - Greenpoint Avenue -, în Brooklyn, şi doresc să ştiu cum este şi să îi transmit multe pupicuri. Mă rog în fiecare seară ca toţi unchii mei să vină acasă şi ca Isus să te binecuvânteze." Nici ne-catolicii nu au ezitat să îi ceară ajutorul: "Nu sunt un credincios, dar mă adresez Dvs, domnule Papă", începea o scrisoare. Pentru a ajuta în această misiune, Radio Vatican a transmis 1,2 milioane de mesaje în care se cereau veşti despre persoane dispărute.

Papalitatea a salvat evrei prin direcţionarea banilor către cei care aveau nevoie, emiţând nenumărate certificate de botez pentru protecţia lor, negociind cu ţările din America Latină acordarea de vize pentru ei şi păstrând legătura cu rudele lor prin BIV. Vestea privind actele caritabile ale Papei Pius al XII-lea s-au răspândit. Nunţii, delegaţi apostolici, Episcopi şi preoţi şi-au oferit ajutorul lor pentru prizonieri, pentru deţinuţi, pentru familii. Publicaţia "Ecclesia" a Vaticanului - o colecţie de articole privind activităţile BIV în timpul celui de-al doilea război mondial - a apărut săptămânal între septembrie 1942 şi decembrie 1945. Întâmplător, în această publicaţie am găsit fotografii ale surorilor Sf. Lucia Filippini care s-au alăturat voluntarilor, răspunzând la scrisorile adresate Sfântului Părinte. Aceasta confirmă cele declarate de superioara noastră generală într-un interviu tipărit într-o carte, "Biserica şi războiul", că în fiecare zi surorile îşi duceau maşinile de scris la Vatican.


- Papa Pius al XII-lea a fost acuzat de indiferenţă faţă de suferinţele victimelor nazismului. Cartea Dvs spune o poveste complet diferită. Cum s-a ajuns la atâta dezinformare?

- Ignorarea adevărului istoric este singurul răspuns. Cum poate cineva să îl acuze pe Papa Pius al XII-lea de indiferenţă? Cartea mea relevă adevărul şi dovedeşte că acest Papă nu a fost indiferent faţă de suferinţele victimelor nazismului. Aceste scrisori din timpul războiului, adresate Vaticanului, exprimă credinţa şi încrederea familiilor cu privire la cei dragi ai lor care erau prizonieri de război sau soldaţi dispăruţi în lupte. Unii cer binecuvântarea Papei, i se destăinuiesc, alţii îi cer hrană, haine şi ajutor financiar. Există multe scrisori foarte personale: un tată invalid cere să îşi vadă fiul înainte de a muri; o tânără mamă îi mulţumeşte Sfântului Părinte pentru hainele primite pentru copilul ei; o fetiţă vrea ca tatăl ei să fie prezent la Prima ei Sfântă Împărtăşanie; tatăl a nouă copii, cu cei mai mari patru slujind în armată, imploră ajutorul Papei într-o scrisoare din 21 mai 1943: "Dvs puteţi face un miracol. Ştiu că ceilalţi trei băieţi trebuie să îşi aducă propria contribuţie la victorie; dar faceţi ca măcar Mario, fiul meu acum prizonier, să vină înapoi la noi."

Scriind în numele unui grup de prizonieri, un soldat i-a cerut Sanctităţii Sale să le contacteze familiile, într-o scrisoare din 22 noiembrie 1943: "În ultimii ani am fost departe de ţara noastră, de familiile noastre, de casele noastre. Ne amintim de zâmbetul unei mame, de îmbrăţişarea unui tată, de sărutul unui frate. Unii dintre noi tânjim să ne vedem copiii pe care încă nu i-am văzut; oameni supuşi la toate intemperiile vremii visează la o oază, la puţină odihnă în mijlocul atâtor bătălii, la atâta sânge, haos şi moarte. O umbră funerară acoperă omenirea, iar noi luptăm fără speranţă în mijlocul la atâta ruină şi devastare." Am inclus în carte o sută de scrisori adresate Papei Pius al XII-lea. El le-a citit şi uneori a notat care trebuie să fie răspunsul cu propriul său scris. Aceste note se găsesc între cele douăzeci de milioane de texte din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Personal şi prin reprezentanţii săi, Papa Pius al XII-lea a pus toate mijloacele de care dispunea la dispoziţie pentru salvarea evreilor şi a refugiaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că în fiecare ţară, Biserica Catolică avea delegaţi apostolici cărora li se cerea să viziteze spitalele, închisorile şi lagărele de concentrare, pentru a raporta Vaticanului. Ca lider moral şi ca diplomat, Papa Pius al XII-lea a fost forţat


să îşi limiteze cuvintele; în privat a acţionat însă şi, în ciuda unor obstacole insurmontabile, a salvat sute de mii de evrei de la gazare.

- Ce ne puteţi spune despre procesul de canonizare al Papei?

- Am înţeles că procesul de canonizare avansează rapid. După moartea Papei Pius al XII-lea, fiecare Papă de la Ioan al XXIII-lea la Benedict al XVI-lea a vorbit despre sfinţenia lui. De fapt, în primul său mesaj de Crăciun, Papa Ioan al XXIII-lea îşi descria astfel predecesorul: "Doctor suprem, lumină a Sfintei Mame Biserici, iubitor al legii divine."

- Ce avem de învăţat de la acest Papă?

- Mii de documente disponibile în Arhivele Secrete ale Vaticanului dezvăluie opera umanitară a Sfântului Scaun. Papa Pius al XII-lea a condus cel mai mare program de salvare din istoria Bisericii Catolice şi a fost un far de speranţă de-a lungul întregului său pontificat (1939-1958). A ştiut că o condamnare explicită ar fi sabotat operaţiunile de salvare şi ar fi provocat represalii mai brutale. Folosindu-se de "diplomaţie" mai mult decât de "confruntare", el a salvat de la moartea în lagărele de concentrare sute de mii de evrei şi de creştini. A fost un erou moral: un om preocupat de evrei şi de neamuri deopotrivă, care a muncit neobosit pentru pace. Printre multele rugăciunile scrise de el a fost şi un "decalog al păcii". A fost un cruciat al carităţii! Documentele vor arăta convingător faptul că în perioada de dinainte, din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, Vaticanului şi-a folosit prestigiul moral, finanţele limitate şi reţeaua extraordinară de contacte pentru a acţiona cu consecvenţă pentru apărarea vieţii şi demnităţii umane. Despre acţiunea umanitară a Vaticanului a dat mărturie şi un lider nazist, Adolf Eichmann, condamnat în procesele de la Nuremberg. În memoriile lui, el afirmă clar că Vaticanul "a protestat puternic faţă de arestarea evreilor, cerând oprirea unei astfel de acţiuni, în caz contrar Papa urmând a o denunţa public".

- Care este motivul interesului Dvs pentru viaţa


Papei Pius al XII-lea?

- Fără îndoială întâlnirea cu el din 1957. Aveam 17 ani când el a devenit Papă, în 2 martie 1939. Eram o tânără călugăriţă al cărei ordin avea o legătură specială cu papalitatea încă din 1707, când Papa Clement al XI-lea a chemat surorile noastre să deschidă şcoli în Roma. Asemenea majorităţii catolicilor generaţiei mele, l-am respectat foarte mult pe noul Papă, pe care cu toţii îl descriau ca "Papa păcii". Prima mea călătorie în Italia a avut loc în mai 1957, ca bursieră a Universităţii Columbia. Însoţită de nepoata sa, Elena Pacelli, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Papa Pius al XII-lea în Bazilica San Pietro. Privirea lui mi-a pătruns sufletul în timpul discuţiei neprotocolare pe care am avut-o atunci. Am vorbit despre studiul pe care îl făceam referitor la poetul Clemente Rebora, despre surorile din SUA, despre familia mea. Am încă în faţa ochilor figura lui ascetică, demnă, înaltă, privirea lui strălucitoare, zâmbetul iubitor şi gesturile lui vii. Avea o personalitate captivantă, plină de inteligenţă şi nobilitate a spiritului. Pentru mine Papa Pius al XII-lea este o sursă de inspiraţie.

- Ce faceţi acum pentru a promova adevărul despre Papa Pius al XII-lea?

- Ne apropiem de comemorarea a 50 de ani de la moartea Papei Pius al XII-lea, la 9 octombrie 1958. În vederea acestui moment am cerut memorialului Holocaustului, Yad Vashem, să îl recunoască şi onoreze postmortem ca "Drept între neamuri". Acest Papă şi-a riscat propria viaţă pentru a-i salva pe evrei în timpul ocupaţiei naziste asupra Romei. Evreii cred ferm în dreptate şi adevăr. Doresc de asemenea ca Yad Vashem să îşi corecteze declaraţia scrisă sub portretul Papei Pius al XII-lea, declaraţie care este contrară adevărului şi este nedreaptă. Ea trebuie repudiată. Se spune acolo: "Reacţia Papei Pius al XII-lea la uciderea evreilor în perioada Holocaustului este controversată. În 1933, ca secretar de stat al Vaticanului, pentru a menţine drepturile Bisericii din Germania, el a semnat un concordat cu regimul nazist, chiar cu preţul recunoaşterii acestui regim rasist. Când a fost ales Papă în 1939, a pus deoparte enciclica împotriva rasismului şi anti-semitismului pregătită de predecesorul său." Această declaraţie este falsă. Papa Pius al XII-lea a scris propria sa Enciclică, "Summi Pontificatus", în care a tratat tema rasismului.


Declaraţia de la Yad Vashem continuă: "Deşi rapoarte despre asasinarea evreilor au ajuns la Vatican, Papa nu a protestat nici vorbind nici în scris." Nu este adevărat. De fiecare dată când Papa Pius al XII-lea a vorbit au existat represalii imediate ale naziştilor. Au existat în total peste 60 de proteste! Textul de la Yad Vashem mai spune: "În decembrie 1942, el nu a participat la condamnarea formulată de membri aliaţi privitor la uciderea de evrei. Chiar şi când evreii erau deportaţi de la Roma la Auschwitz, Papa nu a intervenit." Papa a intervenit însă cu adevărat. După prima zi de deportări de evrei din Roma, trupelor SS li s-a cerut să oprească acţiunea. În fine, se mai spune: "El a menţinut o poziţie neutră, mai puţin spre sfârşitul războiului, când a făcut apel în numele guvernelor Ungariei şi Slovaciei. Tăcerea sa şi lipsa de directive a făcut ca clerul din Europa să trebuiască să îşi hotărască singur atitudinea vizavi de evreii persecutaţi." Din nou nu este adevărat. Oamenilor Bisericii li s-a ordonat clar să îi apere pe toţi refugiaţii şi evreii.

Dacă declaraţia aceasta va fi corectată şi Papa Pius al XII-lea va fi declarat "Drept între neamuri" de către Yad Vashem în Israel, ar însemna că în sfârşit evreii recunosc binele făcut de acest Papă prin salvarea a sute de mii de evrei, după cum evreii înşişi au dat mărturie. În introducerea sa la procesul Eichmann, procurorul general israelian Gideon Hausner declara la 17 aprilie 1961 că "Papa însuşi a intervenit personal în sprijinul evreilor arestaţi în Roma". Unii istorici continuă să ignore nenumăratele mărturii ale unor martori contemporani. Pot istoricii să demonstreze că acuzele împotriva Papei Pius al XII-lea sunt false? Adevărul şi dreptatea cer o reevaluare a atacurilor împotriva Papei Pius al XII-lea, care vorbesc despre "tăcere", "culpabilitate morală" sau "anti-semitism". A dorit Hitler să îl răpească pe Papa? Răspunsul este "da". Totuşi, Yad Vashem are nevoie de două mărturii ale unor evrei care pot să afirme că au fost salvaţi, sau că ştiu - au auzit de - evrei salvaţi de Papa. Să sperăm că vor apărea astfel de mărturii şi vor fi luate în seamă.


Italia divizată de problema

eutanasiei

Autor: pr. John Flynn Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit, 9 octombrie 2006

Dezbaterea privind eutanasia a cuprins întreaga Italie după cererea lui Piergiorgio Welby. Bărbatul de 60 de ani, suferind de distrofie musculară, a cerut să fie lăsat să moară, trimiţând în acest sens un material video preşedintelui italian Giorgio Napolitano.

Welby suferă de mulţi ani din cauza acestei boli, acum putând să stea doar în pat, conectat la o maşină care îl ajută să respire, a informat publicaţia Corriere della Sera într-un articol din 23 septembrie 2006. Apelul său a fost preluat de numeroase publicaţii şi a generat o dezbatere la nivel naţional privitoare la problema eutanasiei. La 24 septembrie, publicaţia La Repubblica informa că Napolitano a cerut Parlamentului să analizeze problema. În zilele care au urmat apelului lui Welby, mai multe grupări şi personalităţi politice şi-au declarat sprijinul pentru modificarea legii, astfel încât să se permită unele forme de eutanasie. Biserica Catolică a răspuns exprimându-se cu fermitate împotriva legalizării acesteia.

Într-un interviu acordat publicaţiei La Repubblica la 25 septembrie, Cardinalul Javier Lozano Barragán, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate, a amintit cititorilor că nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu, luându-ne vieţile. Viaţa este un dar de la Dumnezeu pe care fiecare trebuie să îl păzească. Prelatul a continuat explicând că opoziţia Bisericii faţă de eutanasie nu înseamnă susţinerea unui tratament medical excesiv, care prelungeşte viaţa cu costul suferinţei. Cardinalul Lozano Barragán a recomandat de asemenea


acordarea unei mai mari atenţii tratamentelor paliative, pentru alinarea suferinţei bolnavilor terminali.

La rândul său, Episcopul Vincenzo Paglia de Terni a recomandat să se tragă învăţăminte din experienţa lui Cristos pe cruce. Într-un interviu publicat la 25 septembrie de Corriere della Sera, Episcopul Paglia spunea că a fost izbit de alăturarea a două imagini în materialul video trimis de Welby: cea a omului suferind, constrâns de boală să stea în pat, şi cea a crucifixului de pe peretele camerei. Crucifixul de lângă Welby, a spus prelatul, aminteşte de cuvintele Evangheliei şi de prezenţa lui Cristos. Episcopul a recomandat practicarea unei mai mari iubiri faţă de cei asemenea lui Welby, pentru a-i ajuta să depăşească situaţia plină de suferinţă. Această iubire nu include gestul de a-l ajuta pe cineva să moară, a subliniat el. Iubirea creştină ne permite să ne dăm viaţa pentru a salva un semen, dar nu să luăm vieţile altora.

Dorinţa de a trăi

Un răspuns la cererea lui Welby a sosit de la Cesare Scoccimarro, un bărbat de 45 de ani care suferă de o formă de scleroză. Conform agenţiei de ştiri Ansa, Scoccimarro a declarat că în ciuda bolii sale grave, care îl ţine la pat din 1998, doreşte să continue să trăiască. După ce a auzit despre apelul lui Welby, Scoccimarro, care poate comunica doar din mişcările ochilor, a compus o scrisoare către preşedintele Italiei. În ea, el afirmă că deşi este la fel de bolnav ca Welby, dorinţa lui de a trăi este puternică. Scoccimarro mai spune că oamenii în starea sa au nevoie de mai mult ajutor pentru a face faţă dificultăţilor grave cu care se confruntă.

Această idee o regăsim şi într-o carte publicată recent. În "Eutanasia: Spunti per un dibattito" (Eutanasia: idei pentru o dezbatere), profesorul de bioetică Michele Aramini subliniază, printre altele, nevoia unei mai mari solidarităţi cu bătrânii şi cu bolnavii. Această solidaritate include oferirea unei îngrijiri medicale corespunzătoare, incluzând tratamente paleative, dar merge dincolo de mijloacele


tehnice. Atitudinea noastră faţă de ceilalţi este de asemenea o măsură a nivelului nostru de omenie, afirmă Aramini. Mai mult, boala şi suferinţa au şi un sens moral, pe care trebuie să îl redescoperim. Pe bolnavii care au credinţă trebuie să îi ajutăm să îşi trăiască valorile şi speranţele conform religiei proprii. Iar pe cei care nu cred, trebuie să îi ajutăm să înţeleagă caracterul transcendent al persoanei umane.

Aramini mai protestează în lucrare împotriva ideii că este nevoie de eutanasie pentru a pune capăt suferinţelor oamenilor. El afirmă că aceasta este adesea o viziune foarte simplistă asupra lucrurilor. De fapt, studiile au arătat că majoritatea persoanelor în vârstă care se sinucid sunt într-o stare de sănătate relativ bună, sau cel puţin nu sunt atât de bolnavi pe cât cred ei. De asemenea, cei care suferă de boli terminale şi care vor să se sinucidă, fac astfel de afirmaţii pe fondul unei depresii. Soluţia în astfel de cazuri este tratarea depresiei, şi nu uciderea lor sau asistarea sinuciderii lor. Când cineva cere să i se permită să se sinucidă, continuă Aramini, ceea ce trebuie să facem este să investigăm situaţia persoanei pentru a identifica adevăratele cauze ale problemei şi să oferim tratamentul adecvat care îl va ajuta să depăşească dorinţa de a muri. Din această perspectivă, acceptarea ideii de eutanasie nu înseamnă a-i oferi cuiva asistenţă, ci mai degrabă înseamnă un refuz: refuzul de a-l ajuta să facă faţă momentului.

Cum să faci faţă

Pe plan medical este nevoie de o extindere a asistenţei paliative pentru pacienţi şi de oferirea unor tratamente adecvate acestor situaţii. Pentru aceasta, medicii şi asistentele medicale trebuie să fie mai bine pregătiţi să facă faţă nevoilor bătrânilor sau persoanelor aflate în etapa terminală. Îmbunătăţirea comunicării dintre personalul medical, pacienţi şi familiile lor este de asemenea important.

Unul dintre argumentele folosite de susţinătorii eutanasiei este acela al autonomiei, adică "dreptul" fiecărei persoane de a-şi decide momentul propriei morţi. Acest concept nu este însă foarte solid, avertizează Aramini. Pentru început, nu putem fi siguri că o cerere pentru eutanasiere vine din profundul voinţei unei persoane; poate să fie rezultatul unui moment trecător de adâncă suferinţă. Rolul medicilor şi al asistentelor


medicale trebuie de asemenea luat în considerare. Pot fi cadrele medicale obligate să ajute la comiterea unei sinucideri, doar pentru că cineva o cere?

Referitor la autonomia individului, Aramini pune întrebarea dacă moartea unei persoane este doar o problemă personală, sau dacă societatea este de asemenea implicată. Dacă acceptăm existenţa unui "drept" personal la a muri, mai mult, a unui drept la a fi ajutat să mori, riscăm să devalorizăm viaţa umană. Adesea cererea unei persoane de a muri este influenţată de factori subiectivi. Dacă s-ar recunoaşte "dreptul" la a muri, atunci pentru pacienţi va putea fi mai uşor să se simtă obligaţi să aleagă moartea, influenţaţi de dorinţa de a nu fi o greutate pentru ceilalţi. Acest "drept" îi va face pe bolnavii terminali să se simtă presaţi să nu continue să folosească paturile sau resursele medicale ale spitalului, ce pot fi utile altora. Dacă ar fi larg acceptată, eutanasia ar putea deveni alternativa atractivă din punct de vedere financiar la oferirea unor tratamente scumpe.

Aramini trage concluzia că legalizarea eutanasiei ar însemna acceptarea unui viziuni care face conceptul de demnitate umană dependent de "calitatea vieţii". O astfel de legătură subminează principiul valorii şi demnităţii necondiţionate a vieţii fiecărei persoane. Lovind în acest principiu în numele autonomiei personale, lovim în însăşi temelia societăţii. De aceea este greşit să considerăm eutanasia ca o simplă decizie personală, care îl afectează doar pe individul în cauză. În clipa în care pierdem respectul pentru valoarea vieţii umane, deschidem porţile pentru tot felul de abuzuri, după cum s-a întâmplat în Olanda cu practicarea eutanasiei al cărei cadru se extinde tot mai mult, avertizează Aramini. Compasiunea pentru cei bolnavi nu înseamnă aşadar a le grăbi inoportun moartea.


Aveţi grijă cum vorbiţi despre

homosexualitate

Autor: pr. John Flynn Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 8 octombrie 2006

În numeroase ţări a vorbi public împotriva homosexualităţii se poate solda cu serioase probleme juridice. Iar în ceea ce priveşte bătălia pentru apărarea dreptului creştinilor de a-şi exprima convingerile religioase, viitorul este încă departe de a fi clar.

În Marea Britanie, o victorie recentă a condus la căderea acuzaţiilor împotriva lui Stephen Green, informa The Telegraph la 29 septembrie 2006. Green fusese arestat de poliţie la începutul lunii septembrie după ce a distribuit pliante la un festival al homosexualilor din Cardiff, Wales. Pliantele conţineau versete din Biblie pe tema homosexualităţii. În urma unei audieri în faţa unui magistrat al curţii, s-a hotărât ca procesul să nu fie deschis, renunţându-se la acuzaţii. Un articol din The Daily Mail din 6 septembrie cita poliţia, care afirma că Green nu a fost nici violent şi nici agresiv, el doar distribuind pliante. Articolul mai nota că incidentul este cel mai recent într-o listă de acţiuni ale poliţiei împotriva celor care protestează vizavi de homosexuali.

Scriitoarea Lynette Burrows a primit un avertisment pentru un "incident homofobic", respectiv intervenţia ei într-un program radio al BBC, ocazie cu care a afirmat că homosexualii nu pot forma cuplul ideal de părinţi adoptivi. Un cuplu creştin din Lancashire a primit de asemenea un avertisment după ce s-a plâns de consiliul local, mai precis de politica acestuia în favoarea drepturilor homosexualilor. Iar poliţia din Londra l-a investigat pe Sir Iqbal Sacranie, fost lider al Consiliului Musulman Britanic, după ce într-un interviu a afirmat că homosexualitatea este un comportament dăunător.


Atitudinea poliţiei vizavi de homosexualitate a fost evidenţiată publicului de un comunicat de presă al Institutului Creştin, din 22 septembrie. În timp ce acţiunea legală împotriva lui Green era în desfăşurare, sublinia comunicatul, împotriva Asociaţiei de Poliţie Homosexuală nu se ia nici o măsură pentru publicarea unor materiale în care creştinii sunt acuzaţi de atacuri violente la adresa homosexualilor. Peste 40.000 de plângeri au fost depuse împotriva materialelor Asociaţiei, informa Institutul Creştin.

Presiunea Uniunii Europene

Cazul Green ar putea să fie urmat în curând de multe altele, dacă vor fi aprobate reglementările propuse de guvernul britanic. Reglementările privind Orientarea Sexuală ar stabili, printre altele, că orice discriminare a persoanelor homosexuale este ilegală. Într-un comentariu publicat la 2 octombrie în The Telegraph, Philip Johnston indica faptul că reglementările au fost introduse la insistenţa Uniunii Europene. După o rundă de consultări, în care grupurile religioase şi-au exprimat vehement opoziţia, guvernul analizează acum dacă să modifice sau nu reglementările propuse.

Una dintre probleme, observat Johnston, este conflictul de drepturi. Creştinii îşi susţin dreptul la a-şi exprima liber punctele de vedere în conformitate cu credinţele lor, în timp ce grupurile homosexuale doresc ca orice opoziţie faţă de ei să fie redusă la tăcere, cerând pentru aceasta interzicerea oricărei forme de discriminare. "Acestea sunt apele neclare în care intrăm atunci când căutăm să introducem tot mai multe 'drepturi' în legislaţie", conchide Johnston.

Reglementările propuse au fost aspru criticate de Cardinalul scoţian Keith O'Brien. Într-o predică adresată parlamentarilor la 14 iunie, prelatul avertiza că regulile sunt "o ameninţare la adresa libertăţii de conştiinţă" şi a "libertăţii religioase". Cuvintele Cardinalului au fost rostite în chiar inima Parlamentului britanic, într-o criptă a Camerei Comunelor. "Legile aprobate de orice autoritate umană trebuie să respecte întotdeauna demnitatea persoanei umane şi integritatea conştiinţei fiecărei persoane, fie că este o conştiinţă formată în baza principiilor creştine, fie că este un alt sistem religios", a insistat Cardinalul O'Brien. "Statul greşeşte atunci


când calcă în picioare libertăţile morale legitime şi impune valori care sunt fără fundament raţional sau sociologic."

Această lipsă a libertăţii a fost ilustrată recent de un caz din Scoţia. Nouă pompieri din Strathclyde au fost admonestaţi disciplinar după ce au refuzat să distribuie pliante cu măsuri de protecţie la un marş homosexual, informa The Guardian la 1 septembrie. Marşul avusese loc în iunie. Ca pedeapsă, pompierilor li s-a cerut să parcurgă un intensiv "curs de diversitate". Unul dintre ei a fost retrogradat, pierzând aproximativ 5.000 de lire (aproximativ 7.500 de euro) din venitul său. În numărul din 3 septembrie al publicaţiei The Sunday Herald, Arhiepiscopul Mario Conti de Glasgow explica faptul că homosexualii, ca orice alt grup, au dreptul să primească pliante privind siguranţa împotriva incendiilor, dar contextul potrivit pentru a se face acest lucru nu este cel de sărbătoare de tip carnaval. Pompierii, sublinia prelatul, erau conştienţi de faptul că mergând la acel eveniment "s-ar fi expus la comentarii nepotrivite, şi pentru unii dintre ei şi la insulte la adresa convingerilor lor religioase".

Arhiepiscopul a spus că adevăratul motiv al distribuirii de materiale la marşul homosexual "nu era oferirea de sfaturi care să le salveze viaţa participanţilor - ci să permită brigăzii ca instituţie să se arate a fi tolerantă, deschisă diversităţii şi corectă din punct de vedere politic." Această toleranţă nu ţinea cont însă de credinţele pompierilor.

Dincolo de ocean

Riscuri similare există şi în Statele Unite. Robert J. Smith, un membru al Autorităţii de Tranzit a Zonei Metropolitane Washington, şi-a pierdut slujba după ce a susţinut la o emisiune a unei televiziuni locale că homosexualitatea este "un comportament sexual deviant". Conform ediţiei din 16 iunie a publicaţiei The Baltimore Sun, guvernatorul Robert Ehrlich Jr. l-a concediat pe Smith. Ehrlich a descris remarcile lui Smith ca "nepotrivite, insensibile şi inacceptabile", fiind "în conflict direct cu angajamentul administraţiei mele de a manifesta acceptare şi toleranţă". După concediere, Smith, catolic, a afirmat că are dreptul de a-şi exprima propria opinie. Comentariile lui au avut loc în timpul unei emisiuni pe tema "căsătoriilor" homosexuale.


În California, guvernatorul Arnold Schwarzenegger a semnat o lege care declară ca ilegală pentru serviciile finanţate de stat (precum poliţia, pompierii, universităţile) discriminarea persoanelor homosexuale, bisexuale sau transsexuale. Grupurile creştine, alături de altele, au criticat decizia, afirmând că ameninţă de exemplu colegiile creştine, centrele de zi de îngrijire a copiilor sau organizaţiile non-profit, informa The Washington Times la 31 august. Toate organizaţiile care au contracte cu guvernul sau primesc în alte forme bani de la stat riscă acum să fie obligate să angajeze homosexuali, bisexuali sau transsexuali.

O victorie, pentru moment

În Canada, creştinii au înregistrat la începutul acestui an o victorie după o lungă bătălie în favoarea libertăţii de exprimare în privinţa convingerilor religioase. Publicaţia The National Post semnala la 17 aprilie faptul că tribunalul cu trei judecători din Saskatchewan a anulat sentinţa anterioară privitoare la Hugh Owens. Acest creştin fusese condamnat pentru infracţiunea de a fi publicat în spaţiul de reclame al unor reviste citate din Biblie împotriva homosexualităţii. În 1998, Owens a pus astfel de citate cumpărând un spaţiu de reclame al publicaţiei Star-Phoenix din Saskatoon, în răspuns la reclamele la săptămâna paradei homosexualilor. A fost găsit vinovat de încălcarea drepturilor omului. Anularea primei decizii, în aprilie a.c., nu este însă o victorie clară, dat fiind că respectivul tribunal a admis că în condiţiile actuale, când homosexualilor li se acordă tot mai multe drepturi, reclame de genul celor folosite de Owen ar putea fi interzise.

Într-o scrisoare pastorală, Episcopul Frederick Henry de Calgary îşi exprimă îngrijorarea cu privire la ameninţările la care sunt supuşi creştinii care protestează împotriva homosexualităţii. În textul său, datat 6 septembrie, Episcopul Henry îi încurajează pe catolici să vorbească împotriva schimbărilor de anul trecut din legislaţie, care au dus la recunoaşterea "căsătoriilor" homosexuale. "Stilul de viaţă homosexual trebuie acum să fie tratat ca şi cum ar fi sănătos şi legitim, când în realitate este nesănătos şi imoral", afirmă Episcopul. "Libertatea de exprimare este ameninţată pentru cei care se opun în public 'căsătoriilor' între persoane de acelaşi sex."


Într-un discurs adresat Episcopilor canadieni din provincia Ontario, Papa Benedict al XVI-lea avertiza asupra dramaticei prăpăstii care există între Evanghelie şi societatea contemporană. În discursul său din 8 septembrie, Papa amintea cum în numele "toleranţei [...] ţara voastră a trebuit să îndure nebunia redefinirii conceptului de soţ/soţie". Pontiful a explicat apoi: "democraţia reuşeşte doar în măsura în care are la temelie adevărul şi înţelegerea corectă a persoanei umane". Catolicii implicaţi în viaţa politică şi civilă "nu pot să facă compromisuri când vine vorba de acest principiu". Menţinerea unei astfel de poziţii va însemna însă tot mai mult şi mai des înfruntare în tribunale.


Cristos Răscumpărătorul: O

îmbrăţişare de 30 de metri

Autor: Oana Capan Sursa: compilaţie după diverse surse de pe internet

Faimoasa şi impunătoarea statuie a lui Isus Cristos, care se înalţă deasupra oraşului Rio de Janeiro, dându-i pentru totdeauna o permanentă îmbrăţişare (măsurând de la o mână la cealaltă aproape 30 m), a fost desemnată sanctuar religios. Cu aprobarea Papei Benedict al XVI-lea, care a arătat că statuia este "mult mai mult decât o simplă atracţie turistică", Arhidieceza de Rio de Janeiro a consacrat locul ca un sanctuar catolic, unde pot fi celebrate de acum rituri sacramentale.

Istoria statuii lui Cristos Răscumpărătorul e legată de cea a muntelui de 710 m pe care este înălţată. În secolul al XVI-lea, primii portughezi au dat muntelui numele biblic Pinaculo da Tentacao (Muntele Ispitelor). După un secol, muntele a fost rebotezat Corcovado, un nume derivat din forma sa, care seamănă cu spinarea unui cocoşat. În anul 1824, împăratul brazilian Dom Pedro I a condus personal prima expediţie oficială la Muntele Corcovado, deschizându-se astfel un drum accesibil până sus.

Ideea de a se ridica o statuie mare în vârful muntelui Corcovado a apărut în anii 1850, când preotul catolic vincenţian Pedro Maria Boss a sosit la Rio de Janeiro, şi a fost impresionat de frumuseţea misterioasă a muntelui cocoşat. El a sugerat construirea unui monument religios în cinstea Prinţesei Isabela, de la care a şi cerut fonduri în acest scop. Prinţesa Isabela nu a acordat prea mare atenţie ideii, care a fost complet respinsă în 1889, când Brazilia a devenit republică, având legi care marcau separarea Bisericii de stat.


A doua propunere pentru o statuie imensă ca punct de reper pe munte, vizibilă din întreg minunatul oraş Rio, a fost făcută în 1921 de către Arhidieceza de Rio de Janeiro, ca un mod de a marca celebrarea Centenarului Independenţei Braziliei planificată pentru anul următor. Arhidieceza a organizat un eveniment numit Semana do Monumento ("Săptămâna Monumentului") pentru a atrage donaţii, care au venit în special de la catolici brazilieni. Primele schiţe au fost realizate de Carlos Oswald, care şi l-a imaginat pe Cristos purtând o cruce şi ţinând un glob, stând pe un piedestal simbolizând lumea. În final a fost aleasă statuia lui Cristos Răscumpărătorul cu braţele deschise.

Inginerul Heitor da Silva Costa s-a ocupat de proiectarea şi supravegherea construcţiei noului monument, capul şi mâinile acestuia fiind realizate de sculptorul francez de origine poloneză Paul Landowsky. Un grup de ingineri şi tehnicieni au studiat propunerile lui Landowsky şi s-a luat decizia de a se construi structura nu din oţel ci din beton armat, mai potrivit pentru statuia în formă de cruce. Costa şi Landowsky au decis să realizeze straturile exterioare ale statuii din steatit, datorită maleabilităţii sale şi a bunei rezistenţe la condiţii extreme de climă.

Piatra de temelie a statuii a fost aşezată în aprilie 1922, dar construcţia propriu zisă a început abia în 1927, după ce au fost realizate modele de diverse mărimi. Construirea liniei de cale ferată între Cosme Velho şi Corcovado, de 3800 m, finalizată în anul 1885, a constituit o parte esenţială în acţiunea de realizare a statuii lui Cristos. Toate materialele necesare lucrării, părţile statuii şi muncitorii care au participat la construirea acesteia au fost transportaţi la Corcovado cu trenuri pe calea ferată, care funcţionează astăzi pentru transportul de turişti până în vârful muntelui. Trenul a fost primul din Brazilia desemnat exclusiv pentru transportul turiştilor şi de asemenea primul tren care a funcţionat cu electricitate.

Monumentul a fost inaugurat la 12 octombrie 1931, de către preşedintele Getúlio Vargas, în cadrul unei ample ceremonii. Unul dintre punctele principale ale ceremoniei ar fi trebuit să fie aprinderea sistemului de iluminare de către italianul care a inventat radioul, Guglielmo Marconi, de pe iahtul său Electra ancorat în Golful Napoli. Vremea rea, însă, a afectat puterea semnalului şi luminile au trebuit să fie aprinse manual de


muncitorii de la Corcovado. Monumentul lui Cristos Răscumpărătorul de pe Muntele Corcovado a devenit cea mai mare sculptură art déco din lume. Are o înălţime de 30 m, este aşezată pe un piedestal de 8 m, cântăreşte în total 1145 tone şi este vizibilă zi şi noapte din majoritatea cartierelor oraşului.

Până în ziua de astăzi, au fost realizate mai multe reforme pentru a asigura calitatea statuii Christ o Redentor, inclusiv prin înlocuirea sistemului iniţial de iluminare. În anul 1980 monumentul a fost restaurat cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea. Ultima lucrare de reamenajare, începută în septembrie 2002, a constat în adăugarea unui lift panoramic şi a unei scări rulante pentru uşura urcuşul, dificil pentru persoanele în vârstă. Înainte, pentru a ajunge la picioarele statuii trebuia să urci, de la tren, încă 220 de trepte. În urma lucrărilor efectuate a crescut mult numărul vizitatorilor, care depăşeşte 300.000 anual.

În 15 octombrie 2006, celebrând a 75-a aniversare a statuii, Arhiepiscopul de Rio, Cardinalul Eusebio Oscar Scheid, a consacrat o capelă (numită după sfânta patroană a Braziliei - Nossa Senhora Aparecida) la picioarele statuii. De acum catolicii pot să celebreze aici botezuri şi căsătorii. Şi catolicii din străinătate se pot căsători aici, dacă diecezele lor de origine trimit actele necesare. Se anticipează că va exista o lungă listă de aşteptare. În cadrul celebrărilor, Cardinalul Eusebio Oscar Scheid a spus că desemnarea ca sanctuar a fost menită să redea "sensul spiritual al acestui monument, şi să accentueze speranţele Bisericii ca credincioşii să folosească acest loc pentru pelerinaje şi rugăciuni particulare, precum şi pentru ceremonii publice".

Statuia lui Cristos Răscumpărătorul este actualmente implicată într-o competiţie... putând deveni una dintre cele 7 noi minuni ale lumii. După două mii de ani, o iniţiativă internaţională caută să stabilească noile 7 minuni ale lumii. Dintr-o listă de 77 de candidaţi, la 1 ianuarie 2006 s-a ajuns la 21 de candidaţi, alături de statuia din Rio de Janeiro


stând şi alte obiective faimoase precum Coloseumul, Turnul Eiffel, Marele Zid Chinezesc, Opera din Sydney, Machu Pichu... Există şi un sit al campaniei internaţionale, New7Wonders.com, unde se pot afla informaţii despre "finalişti". Dacă statuia lui Isus Cristos va fi sau nu între cele 7 noi minuni ale lumii vom afla la 7 a 7-a 2007, când Lisabona, Portugalia, va găzdui ceremonia finală a competiţiei.


Ce vezi la Liturghie?

Autor: Anthony E. Clark Traducător: Oana şi Radu Capan Sursa: The Rock, aprilie 2006

Fiecare biserică catolică este plină de predici tăcute - dar trebuie să îi înţelegi limba...

În 1941, o bombă germană a distrus încăperea în care Camera Comunelor din Marea Britanie îşi desfăşura întâlnirile de aproape un secol. După aceasta, unii membri ai Parlamentului au sugerat ca stilul gotic al încăperii să fie "actualizat", dorind ca rândurile de scaune parcă de cor, aşezate în plus faţă în faţă, să fie înlocuite cu alte scaune, aşezate în semicerc, după modelul legislatorilor din Franţa şi America. Winston Churchill s-a opus modernizării, afirmând în faţa Camerei Comunelor că "mai întâi noi modelăm clădirile, apoi clădirile ne modelează pe noi".

În mod similar, elementele materiale ale Liturghiei - precum altarul cu pânza lui, lumânările şi florile, veşmintele preotului şi crucifixul - au o influenţă asupra inimilor şi minţilor noastre, chiar dacă nu conştientizăm acest fapt. Dacă acele elemente sunt cu adevărat frumoase, ele ne aduc în minte cuvintele psalmistului: "Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului" (Psalmul 84,1-2). Frumuseţea Liturghiei este o invitaţie adresată credincioşilor de a se întoarce spre Domnul. Altarul, lumânările, tămâia, crucifixul - chiar şi florile aranjate pe altar - sunt mijloace ale Bisericii pentru a-l revela mai deplin pe Isus credincioşilor reuniţi pentru a retrăi Patima Sa.

La Liturghie, credincioşii pot cu adevărat să vină facie ad faciem Dei - faţă în faţă cu Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea afirma că arta şi


simbolurile sacre "fac vizibilă credinţa comună a Bisericii". El sugera că imaginile sfinte trebuie "să ne conducă dincolo de ceea ce poate fi înţeles la simplul nivel material, să trezească noi simţuri în noi, şi să ne înveţe un mod nou de a vedea, care percepe Invizibilul şi vizibilul" (Spiritul liturgiei). Ceea ce vedem la Liturghie nu doar transmite vizual învăţătura Bisericii, ci ne şi atrage într-o relaţie mai profundă cu Dumnezeu, Cel care, cu cuvintele Sfântului Bonaventura, "coboară pe altar [...] după cum a făcut atunci când a devenit om pentru prima oară în pântecele Fecioarei Maria".

Altarul este piatra unghiulară

Sfântul Padre Pio i-a scris doamnei Katherina Tangari pe prima pagină a cărţii ei de rugăciuni: "Dacă vrei să asişti la Sfânta Liturghie cu devoţiuni şi cu rod, însoţeşte-o pe Fecioara îndurerată la picioarele crucii de pe Golgota" (Povestiri despre Padre Pio). Cu alte cuvinte, când te apropii de altar să o faci ca şi când te-ai apropia de însăşi locul unde a fost crucificat Isus.

Primul altar a fost simpla masă de lemn folosită de Cristos la Cina cea de Taină. Primii creştini, când nu au mai fost urmăriţi de persecutori, foarte probabil că celebrau în mod similar Euharistia. După ce creştinismul a fost legalizat sub împăratul Constantin, creştinii au început să folosească altare de piatră, amintind de Evanghelia lui Matei, când Cristos revelează faptul că El este "piatra pe care au aruncat-o constructorii [şi care] a devenit piatra unghiulară" (Matei 21,42). De-a lungul secolelor, masa altarului (mensa) a reprezentat Biserica durabilă, nepieritoare.

Altarele de astăzi conţin o mică piatră reprezentând atât Golgota - piatra pe care s-a sacrificat Domnul - cât şi pe Cristos însuşi, "piatra spirituală" (1Corinteni 10,4). Piatra altarului este consacrată de un Episcop într-unul dintre cele mai solemne evenimente liturgice din Biserică. Vin, sare şi cenuşă - reprezentând natura divină şi umană a lui Cristos - sunt binecuvântate şi amestecate în apă sfinţită pentru a forma o crismă. Folosind crisma, Episcopul trasează cinci cruci pe piatra altarului, simbolizând cele cinci răni ale lui Cristos din care izvorăşte harul mântuirii noastre. Relicve ale sfinţilor, de regulă martiri, sunt puse sunt piatra altarului, amintind de imaginea Apocalipsului: "Când a desfăcut cel


de-al cincilea sigiliu, am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care o dăduseră" (Apocalips 6,9). Altarul este pus într-un loc mai înalt, pentru a reprezenta Golgota. Atunci când preotul se apropie de altar pentru a celebra Liturghia, el, in persona Christi, reînnoieşte jertfa lui Cristos.

Învelit în glorie

Dat fiind că cel mai sfânt eveniment de pe pământ, culmea vieţii catolice, are loc pe altar, Biserica îl înfrumuseţează cu simboluri corespunzătoare. În Enciclica Ecclesia de Eucharistia, Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Asemenea femeii de la ungerea din Betania, Biserica nu s-a temut de 'risipă', investind toate resursele pentru a exprima admiraţia şi adoraţia sa în faţa darului imens al Euharistiei" (nr. 48). Pânza albă care stă pe altar aminteşte de giulgiul care a acoperit trupul Mântuitorului după moartea Sa. Pânza îi mai simbolizează şi pe credincioşi, aceştia fiind, după cum spunea liturgistul benedictin pr. D. I. Lanslots "haina preţioasă a lui Cristos". De regulă pânza de pe altar este binecuvântată şi acoperă altarul întreg anul, excepţie în Joia Mare, când altarul este golit şi lăsat aşa până în Vinerea Mare, pentru a aminti de despuierea lui Cristos din timpul Patimii.

Lumânările vestesc faptul că Isus este Lumina lumii: "poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii le-a răsărit o lumină" (Matei 4,16). Ceara lumânărilor folosite la Liturghie, consumându-se singură, îl reprezintă pe Isus, care s-a sacrificat pe Sine. Cât despre practica decorării altarului cu flori, există dovezi că această practică a început cu primii creştini. Florile tăiate amintesc de grădina Edenului, unde nici omul şi nici floarea nu cunoşteau moartea. Unul dintre discipolii Sf. Francisc de Assisi spunea: "Trei lucruri ne-a lăsat Dumnezeu din paradisul pământesc: stelele, florile şi ochii copiilor". Frumuseţea florilor aminteşte de viaţa lui Isus, "un crin între spini" (Cântarea Cântărilor 2,2); dar ele se ofilesc repede, amintind atunci de moartea Sa.

Cel pe care l-au străpuns


Crucea este o altă reprezentare salutară în celebrarea Liturghiei. Catolicii pioşi obişnuiau să venereze crucea făcându-şi semnul crucii atunci când crucifixul procesional trecea pe lângă ei la începutul Liturghiei şi apoi se închinau respectuos în direcţia preotului, care acţionează in persona Christi. Această frumoasă practică se mai regăseşte încă în bisericile din Franţa şi în alte locuri. Conform Instrucţiunii Generale a Misalului Roman (2002), Biserica cere ca la celebrarea Liturghiei să existe o cruce "cu figura lui Cristos răstignit pe ea [...] într-un loc clar vizibil adunării credincioşilor" (nr. 308). Imaginea lui Cristos care suferă "aminteşte credincioşilor de Patima mântuitoare a Domnului" - dar şi preotului, care este ca şi Cristos pe Golgota atunci când celebrează Liturghia - şi dă mărturie despre Evanghelia lui Ioan, unde se spune: "Vor privi la cel pe care l-au străpuns" (Ioan 19,37).

Papa Pius al XII-lea scria în enciclica sa Mediator Dei: "Augustul sacrificiu al altarului este de aceea nu o simplă comemorare a patimii şi morţii lui Isus Cristos; este cu adevărat oferirea unui sacrificiu în care printr-o jertfă nesângeroasă Marele Preot face ceea ce a făcut deja pe cruce, oferindu-se pe sine Tatălui etern ca cea mai potrivită victimă" (nr. 68). Crucifixul este cel mai important simbol material în timpul Liturghiei, pentru că aşa după cum spunea Iustin Martirul, "fără cruce, pământul este necultivat". Biserica, după cum exclama Paul, caută ca prin toate acţiunile din Liturghie să îl predice "pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Corinteni 2,2). Crucifixul de pe altar revelează întregul mesaj al liturgiei catolice.

Potirul mântuirii

Patena şi potirul, pe care se ţin Trupul şi Sângele Domnului după consacrare, sunt cele mai importante obiecte de pe altar. În timp ce vasele sacre folosite de primii creştini cu siguranţă nu erau la fel de elaborate ca cele folosite în Evul Mediu, totuşi primii Papi au dorit să facă potirele şi patenele folosite la Liturghie corespunzătoare demnităţii funcţiei lor. În secolul al III-lea, Papa Urban I a interzis folosirea potirelor de lemn, iar Pontifii care au urmat au interzis folosirea potirelor din piatră,


sticlă şi corn de animal. Actualmente, Biserica cere ca potirele să fie făcut din metal preţios şi aurite. Un simbol legal de potir este Preasfânta Inimă a lui Isus, pentru că ambele conţin sângele Mielului şi ambele varsă sângele care aduce credincioşilor harul mântuirii. Cristos în grădina Ghetsemani exclama: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta" (Matei 26,39), iar inimile credincioşilor răspund la fiecare Liturghie: "Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema" (Psalmul 115,4).

Veşminte albe ca lumina

Preotul este un mesager al învăţăturii lui Cristos. Sf. Ignaţiu de Antiohia spunea că dintre toate demnităţile existente, preoţia este cea mai sublimă; Sf. Ioan Gură de Aur afirma că cel care îl respectă pe preot, îl respectă pe Cristos, iar cine insultă un preot, îl insultă pe Cristos. Slujirea preoţiei, care transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, este probabil mai mare decât oricare dintre slujirile îngereşti. Din acest motiv, Biserica a stabilit ca preoţii să poarte veşminte speciale, potrivite funcţiei lor la altar. Veşmintele purtate de preot la Liturghie inspiră un mai mare respect pentru ceea ce se petrece în mod invizibil. Aceste veşminte includ alba, cingulul, stola şi casula; rugăciunile pe care preotul obişnuia în vechime să le rostească atunci când se îmbracă pentru Liturghie dezvăluie semnificaţia lor. Primul veşmânt pus este alba, o tunică albă ce îl îmbracă pe preot de la umeri până la picioare. Ea simbolizează harul sfinţitor al botezului, alba fiind şi o amintire a schimbării la faţă a lui Cristos pe muntele Tabor, când a apărut în veşminte "albe ca lumina" (Matei 17,2). Culoarea albă îl face de asemenea pe preot să îşi amintească de inocenţa şi puritatea chemării sale. Când se îmbrăca, preotul în vechime se ruga astfel: "Fă-mă alb, Doamne, şi curăţă inima mea; pentru ca fiind făcut alb în sângele Mielului să pot să merit recompensa veşnică."

Următorul element folosit la îmbrăcare este cingulul, o frânghie legată în jurul taliei. Ea reprezintă frânghia cu care era legat Isus când era biciuit, şi de asemenea evocă modestia şi ţinuta morală corespunzătoare slujirii preoţeşti. Rugăciunea tradiţională la punerea cingulului era: "Încinge-mă, Doamne, cu cingulul curăţiei, şi stinge în inima mea focul concupiscenţei, şi virtutea cumpătării şi castităţii dă-mi-o mie." Stola, derivată dintr-un ştergar purtat de cei din clasa superioară a societăţii şi asociat cu


autoritatea, este pus în jurul gâtului pentru a exprima autoritatea spirituală pe care preotul o exercită în exercitarea slujirii sale. Simbolizează şi frânghia cu care a fost legat Cristos, amintind preotului de greutăţile slujirii. Rugăciunea la îmbrăcarea stolei spunea: "Refă în mine, Doamne, starea de nemurire pe care am pierdut-o prin păcatul primilor mei părinţi şi, deşi nedemn să mă apropii de misterele tale sacre, fă să merit cu toate acestea bucuria veşnică."

Povara mea este uşoară

Cel mai vizibil veşmânt purtat de preot în timpul Liturghiei este casula, din latinescul casuala, însemnând "căsuţă". Mons. Peter Elliot nota că "frumuseţea şi demnitatea acestui cel mai vizibil veşmânt euharistic sunt esenţiale în liturgie" (Ceremoniile ritului roman modern). Când un preot nou primeşte casula la hirotonire, Episcopul exclamă: "Primeşte veşmântul sacerdotal, pentru că Domnul este puternic şi va creşte în tine iubirea şi perfecţiunea." Casula acoperă literalmente şi simbolic toate celelalte veşminte - dat fiind că toate celelalte virtuţi încep şi se bazează pe virtutea supremă a iubirii.

Casula a fost la început o pânză mare şi circulară, cu o gaură la mijloc prin care să poată trece capul preotului; era atât de mare încât de regulă trebuiau două ajutoare care să ridice de fiecare parte pentru ca mâinile preotului să fie libere pentru celebrare. De-a lungul timpului, casula s-a scurtat pentru a permite preotului o mai mare libertate de mişcare. De-a lungul Evului Mediu şi până în secolul al XII-lea, spatele casulei (văzut de credincioşi în timpul rugăciunii euharistice) era împodobit cu o cruce sau cu un Y, simbolizând braţele lui Cristos întinse pe cruce. În timp ce preotul îşi pune pe umeri ultimul veşmânt, el spunea: "Doamne, care ai spus, 'jugul meu este dulce şi povara mea uşoară', ajută-mă să o port pentru ca să merit harul tău." (aceste rugăciuni nu se mai recită după reforma adusă de Conciliul Vatican II, spre deosebire de situaţia din Bisericile Catolice Răsăritene - din unele cel puţin -, unde rugăciunile la îmbrăcarea veşmintelor au rămas în vigoare - n.r.)

Suntem formaţi de ceea ce vedem


În înţelepciunea ei perenă, Biserica se foloseşte de un principiu similar celui exprimat de Winston Churchill în discursul său către Parlament: asemenea lui Churchill, Biserica a declarat că la început noi modelăm bisericile şi simbolurile din ele, dar apoi bisericile şi simbolurile lor ne modelează pe noi. Suntem formaţi de lucrurile pe care le vedem, iar indiciile vizuale liturgice - altarul, vasele sacre, veşmintele preoţeşti - influenţează modul în care ne percepem religia. Forma catolică de celebrare a Liturghiei este manifestată în expresiile materiale liturgice şi clarificate de simbolurile vizibile încorporate în mediul liturgic. Simbolurile folosite în cultul catolic strigă către cer la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii: Quam terribilis est haec hora! (Cât de minunată este ora aceasta!).

lumea catholica, octombrie 2006

Documents