lumea catholica, octombrie 2007

2 Lumea Catholica, octombrie 2007

Sumar:

Iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană ..................................................... 3

Radu Capan

Ravenna - un succes în dialogul catolico-ortodox .............................. 8

Viorica Sabo

Marea şi neaşteptata ieşire ................................................................. 19

Robert Moynihan

Un an petrecut în marea familie a unui orăşel focolarin .................. 26

Oana Capan

Codul lui Escriva .................................................................................. 31

Wlodzimierz Redzioch

"Cu faţa spre răsărit" în Liturghie ...................................................... 37

Zenit

Impactul social şi economic al societăţilor care îmbătrânesc ......... 42

pr. John Flynn

Lumea Catholica, octombrie 2007 3

Iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană

Autor: Radu Capan

După 1990 România a avut trei Nunţi Apostolici. Primul a fost ES John Bukovsky, timp de patru ani şi câteva luni; a urmat ES Janusz Bolonek, timp de trei ani şi câteva luni; apoi ES Jean-Claude Perisset care îşi încheie mandatul după nouă ani cât a fost reprezentantul Papei Ioan Paul al II-lea, apoi al Papei Benedict al XVI-lea, în România. La 1 ianuarie 1998, Guvernul României a revenit la vechea tradiţie ca Nunţiului Apostolic să-i fie recunoscută onoarea de Decan al Corpului Diplomatic. Acum Arhiepiscopul Jean-Claude Perisset se pregăteşte să fie reprezentantul Sfântului Părinte în chiar ţara de origine a acestuia: Germania. Excelenţa Sa a avut amabilitatea să ofere un interviu pentru Lumea Catholica. După biografia Nunţiului vă oferim textul acestui interviu.

* * *

Mons. Jean-Claude Périsset s-a născut la 13 aprilie 1939, la Estavayer-le-Lac, în Dieceza de Lausanne, Geneva şi Fribourg, din Confederaţia Helvetică (Elveţia). A urmat studiile gimnaziale la Estavayer-le-Lac şi la Colegiul "St. Michel" din Fribourg. În anii 1958-1959 a urmat cursurile de filosofie clasică la Colegiul Cantonal din Sarnen. A făcut studiile teologice la Seminarul diecezan din Fribourg (1959-1964). După încheierea studiilor, la 28 iunie 1964, a fost hirotonit preot în capela Colegiului "St. Michel" din Fribourg. Şi-a început activitatea pastorală la Bazilica Notre Dame din Geneva (1965-1969), unde a funcţionat ca şi Vicar.


Din 1969 a activat ca şi colaborator al Congregaţiei pentru Cler şi al Biroului pentru Pastorala Turismului (până în 1970), şi apoi al Congregaţiei pentru Episcopi (până în 1971). În paralel cu cursurile Universităţii Pontificale Gregoriene (1969-1973), unde şi-a luat doctoratul în Drept Canonic (1973), a urmat şi cursurile de Ştiinţe Diplomatice ale Academiei Pontificale Eclesiastice (1971-1973). A intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun la 4 iulie 1973. Şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Reprezentanţelor Pontificale din Africa Meridională (1973-1976), Peru (1976-1980), Franţa (1980-1983), Pakistan (1983-1984), Japonia (1984-1986). Ulterior a fost rechemat în Dieceza de origine, unde a primit misiunea de Vicar Judecătoresc al Diecezei de Lausanne, Geneva şi Fribourg (1986-1991).

La 15 septembrie 1991 s-a reîntors în serviciul Sfântului Scaun, activând până în 1996 ca şi auditor în Secretariatul de Stat al Vaticanului, în sectorul de Relaţii cu Statele. Din 18 mai 1992 a fost numit consilier în cadrul aceluiaşi organism. La 16 noiembrie 1996 a fost numit Episcop titular de Accia şi Secretar Adjunct al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Consacrarea ca Episcop a avut loc la 6 ianuarie 1997, în Bazilica San Pietro, de către Papa Ioan Paul al II-lea. La 12 noiembrie 1998 a fost numit Nunţiu Apostolic în România, al treilea Nunţiu de la reluarea în 1990 a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul. Şase luni mai târziu, mulţumită şi eforturilor sale diplomatice, Papa Ioan Paul al II-lea vizita România (7-9 mai 1999), pentru prima oară când un Episcop al Romei a vizitat o ţară majoritar ortodoxă.

A publicat numeroase lucrări, dintre care cele mai importante sunt: "Curé ou Presbytérium paroissial" (teza de doctorat), Analecta Gregoriana, Roma, 1983; "La Paroisse" şi "Les biens temporels de l'Eglise" în "Le nouveau droit ecclésial", comentariu la Codul de Drept Canonic.

* * *

- Excelenţă, aţi venit aici în 1998, cu câteva luni înaintea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România. Aţi muncit mult pentru ca această vizită să devină realitate. Privind înapoi şi ştiind că aţi contribuit la un eveniment istoric, suntem siguri că simţiţi satisfacţie. Ce a reprezentat pentru Dvs acest eveniment?


- După cum am spus la puţin timp după vizita pastorală a Papei Ioan Paul al II-lea, aceasta a reprezentat pentru mine, ca şi pentru România, trei zile de har, nu doar pentru că Sfântul Părinte este unic în lume, ci datorită prezenţei lui strălucitoare. Pentru mine, reprezentantul său în România, vizita a fost ca un stimul pentru a-mi îndeplini mai bine sarcinile, pentru a face într-un fel prezentă în România persoana Episcopului Romei, ca centru vizibil al unităţii Bisericii. De fapt, în vizitele mele în toate Diecezele, parohiile, la întâlnirile culturale şi celelalte evenimente, am fost surprins să văd cât de mult este iubit şi ascultat Sfântul Părinte, cât de mult doresc oamenii să audă despre el. Când zilele pe pământ i s-au apropiat de sfârşit, am simţit aici îngrijorarea multora legat de sănătatea sa, dar şi de viitorul Bisericii. Funeraliile lui au fost o dovadă a acestei preocupări a oamenilor, nu doar din România ci din lumea întreagă.

- Acum, după atâţia ani, care este cea mai preţioasă amintire din vizita făcută de defunctul Pontif?

- Cel mai mult m-a impresionat tăcerea din cimitirul Bellu din Bucureşti, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 8 mai 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a îngenuncheat în rugăciune pentru opt minute în faţa capelei, unde erau expuse portretele celor şapte Episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Am putut simţi profunda comuniune a Papei cu aceşti martiri, de înţeles dacă ne gândim că el însuşi a cunoscut ce înseamnă persecuţia sub regimul comunist. Apoi a urmat întâlnirea cu Cardinalul Alexandru Todea şi Sfânta Liturghie în rit bizantin în Catedrala Sf. Iosif.

- Excelenţa Dvs a fost Nunţiu în România timp de aproape nouă ani. Care credeţi că sunt provocările specifice pentru un Nunţiu în România?

- Provocările pentru un Nunţiu Apostolic în România sunt aceleaşi ca oriunde: să fie o "punte" validă între Sfântul Scaun şi Biserica Locală, precum şi în raport cu celelalte Biserici şi autorităţile civile. Reconstrucţia ţării în procesul de aderare la Uniunea Europeană, devenită fapt la 1 ianuarie 2007, a însemnat nu doar pentru societate în general dar şi pentru Biserică o lărgire a viziunii. A te simţi membru al unei societăţi mai largi - lucru natural pentru membrii Bisericii Catolice - înseamnă atât afirmarea propriei identităţi cât şi deschiderea faţă de noile stiluri de


viaţă, faţă de noile idei, noile moduri de acţiune în societate. Astfel, această situaţie concretă a trebuit să fie asumată şi de Nunţiu, ca ambasador, ţinând cont de realitatea societăţii româneşti şi de misiunea pe care Biserica Catolică o are în această societate.

- Cât timp aţi fost Nunţiu în România aţi avut multe ocazii să cunoaşteţi îndeaproape Biserica Catolică din România. Aţi fost la multe întâlniri (cu Episcopi, preoţi, persoane consacrate sau laici), la hirotoniri de preoţi, la sfinţiri de biserici, la hramuri, pelerinaje... Care credeţi că sunt punctele tari şi punctele slabe ale catolicilor români?

- Nu aş dori să discut despre punctele tari şi slabe ale catolicilor români, deoarece începem fiecare Liturghie rugându-ne la Dumnezeu să ne ierte pe noi, păcătoşii. Ceea ce m-a impresionat însă întotdeauna când am luat parte la celebrări, pelerinaje, întâlniri şi altele, a fost profundul angajament al fiecăruia faţă de credinţa catolică, siguranţa că aparţine Bisericii lui Cristos, despre care trebuie să dea mărturie. Recenta istorie de persecuţie a catolicilor români încurajează această atitudine, şi sper că noile generaţii îşi vor aminti mereu de fidelitatea strămoşilor lor faţă de Cristos, pentru a face la fel.

- România este prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Papă după Marea Schismă. Dar România - ca şi Ucraina - este de asemenea şi ţara tensiunilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Credeţi că România poate împinge înainte sau înapoi dialogul ecumenic internaţional? Care poate fi contribuţia României?

- România a fost de-a lungul istoriei un puternic promotor al dialogului ecumenic, şi nu cred că dificultăţile concrete pe care le avem în această ţară, legate de restituirea bisericilor şi bunurilor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice înainte de scoaterea ei în ilegalitate de către regimului comunist, la 1 decembrie 1948, pot să aibă un impact decisiv asupra dialogului ecumenic general. Deschiderea României faţă de lumea occidentală reprezintă un plus într-un astfel de dialog, şi nu doar în raport cu Biserica Catolică. Acum, considerabila emigraţie a românilor în Occident, unde catolicii şi protestanţii şi-au deschis bisericile pentru ortodocşii români, reprezintă un nou mod de construire de legături între Bisericile noastre. Sperăm însă că la aceste gesturi se va răspunde cu


reciprocitate şi aici, în România, acolo unde folosirea alternativă a unei biserici ar fi de folos catolicilor.

- Veţi lăsa în spatele Dvs o ţară pe care aţi vizitat-o în lung şi în lat. Aţi fost în fiecare Dieceză a ei, pentru a întări în credinţă credincioşii şi pentru a transmite binecuvântările şi mesajele Papei. Vă rugăm să profitaţi de această ocazie pentru a transmite un cuvânt de păstor catolicilor români.

- Mesajul pe care aş dori să îl transmit catolicilor români este acelaşi dat de Sfântul Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana - care a fost misionar în teritoriul dac - la trecerea din secolul IV în secolul V: "iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană", adică fiţi fideli păstrând mereu prezentă în minte comuniunea cu centrul vizibil al unităţii Bisericii. Misiunea încredinţată de Cristos Sfântului Petru, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi, rămâne valabilă şi astăzi după cum a fost la începutul evanghelizării. Fiecare în misiunea pe care o are - ca Episcop, preot, persoană consacrată, căsătorit, tânăr sau copil - trebuie să facă aceasta, în conformitate cu responsabilitatea şi slujirea pe care o are în Biserică şi în societate.

- După Africa Meridională, Peru, Franţa, Pakistan, Japonia şi România, vă îndreptaţi acum spre Germania. Cu ce gânduri?

- Mă voi duce în Germania aşa cum am venit în România, şi aşa cum mi-am început toate misiunile pe care le-am primit după hirotonirea mea în 1964: gata să fac voia lui Dumnezeu, aşa cum îmi este ea comunicată de Superiorii mei. De fapt aceasta o spune motoul meu episcopal: "Fiat voluntas tua!" În esenţă, misiunea de Nunţiu este aceeaşi oriunde, modul concret de îndeplinire depinzând de situaţia locală. România este o ţară majoritar ortodoxă, iar Germania este o ţară majoritar luterană, dar aici şi acolo sunt mulţi credincioşi deja angajaţi în ecumenism. România a fost timp de patruzeci de ani sub un regim ateu, şi la fel şi Germania de Est, acum reunită cu Republica Federală. Speranţa este cel mai bun stimul pentru acţiune, şi cum acţiunile mele sunt pentru Biserică, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, merg în Germania încrezător că voi putea sluji acolo Biserica aşa după cum am făcut-o în România.

- Excelenţă, vă mulţumim foarte mult şi vă dorim succes în noua misiune.


Ravenna - un succes în dialogul

catolico-ortodox

Autor: Viorica Sabo

După 1990, la dialogul teologic internaţional dintre catolici şi ortodocşi a participat de la noi din ţară mai întâi PS Alexandru Mesian de Lugoj, iar începând de anul trecut PS Florentin Crihălmeanu de Cluj-Gherla. Viorica Sabo, de la Biroul de presă al Eparhiei clujene, a stat de vorbă cu PS Florentin despre cele întâmplate la Ravenna. Interviul ne-a fost pus la dispoziţie spre publicare în cele ce urmează.

- Preasfinţite Florentin, aţi participat în perioada 8-14 octombrie a.c. la cea de-a X-a reuniune a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, desfăşurată la Ravenna, în Italia. Ce ne puteţi spune despre dialogul catolico-ortodox, care a fost tema discutată şi cum s-a ajuns la abordarea ei?

- Tema care a constituit principalul punct în dezbaterea Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă a fost "Consecinţele eclesiale şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniunea eclezială, conciliaritate şi autoritate în Biserică" - titlul este foarte complex, de aceea eu l-aş reduce la cele două aspecte şi anume, legătura între conciliaritate şi autoritate în Biserică la diferite nivele. De fapt, problema esenţială este aceea a conciliarităţii şi autorităţii la nivelul eparhiei, la nivelul zonal al mitropoliei, patriarhatului şi apoi la nivelul universal.

Conciliaritate înseamnă termenul koinonia - comuniune, care presupune într-adevăr o întâlnire, un dialog în care toate persoanele au un cuvânt de spus şi se încearcă să se ajungă la un consens. Autoritate - este un termen


pe care îl regăsim în Biserică la toate nivelele încă din primul mileniu creştin şi care presupune o ascultare, o recunoaştere a unui primat. Încă de la Conciliile Ecumenice a existat recunoaşterea primatului petrin, a unei autorităţi care vine de dincolo de canoanele umane şi recunoaşterea acestui primat nu înseamnă în mod necesar o jurisdicţie teritorială, ci înseamnă tocmai a recunoaşte că dincolo de ceea ce oamenii decid, există o voinţă divină. Ca şi creştini, în primul rând suntem chemaţi să recunoaştem această autoritate divină.

Problema la nivelul Bisericilor este prin cine sau cum vorbeşte astăzi Petru, respectiv autoritatea pe care Mântuitorul a lăsat-o în Biserică. La acest nivel s-a lucrat pe baza unui document care a fost elaborat în 1990 la Mănăstirea "Sfântul Daniel" din Patriarhatul Moscovei. Documentul ar fi trebuit să fie discutat deja la Freising, dar problema care s-a considerat a fi mai urgentă a fost problema Bisericilor Catolice de rit oriental şi problema unirilor cu Biserica Romei. De aceea, următoarele întâlniri - Balamand, 1993, şi Baltimore, în anul 2000 - au abordat aceste teme. După o întrerupere de 5 ani, dialogul a continuat anul trecut la Belgrad, unde s-a început discutarea acestui document cu tema pe care am amintit-o, şi pentru că discuţiile au fost destul de intense, documentul nu a fost dezbătut integral în timpul care ne stătea la dispoziţie, ca urmare s-a continuat aici la Ravenna, cu partea, am putea, spune cea mai importantă, adică problema conciliarităţii, uniunii şi autorităţii la nivel patriarhal şi la nivel universal.

- Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre Ravenna, oraşul care în secolele V-VI era unul dintre marile centre ale Occidentului şi a devenit acum locul de întâlnire între Bisericile Catolică şi Ortodoxă. De ce a fost ales acest oraş?

- Ravenna se află în nordul Italiei, în Provincia Emilia Romana, spre Marea Adriatică. Originea oraşului se pierde undeva în negurile istoriei. Unii spun că ar avea la origine o populaţie de tireni, alţii spun că ar fi vorba despre tessali, alţii că ar fi umbri. E sigur că oraşul, încă de la primele atestări documentare cunoscut ca un centru maritim, fiind situat în apropierea Veneţiei, este de fapt o mare poartă din Occident spre Orient. Ea este anexată Imperiului Roman în 89 î.H. şi apoi, datorită poziţiei strategice bune, Octavian August întemeiază aici portul militar numit


Classe, care reprezintă unul dintre porturile cele mai importante pe Mediterana Orientală.

În toată această Epocă Imperială, Ravenna se dezvoltă datorită comerţului şi devine unul dintre oraşele înfloritoare ale zonei. Oraşul este încercuit cu ziduri de apărare şi este dotat cu un apeduct, la începutul secolului al II-lea în timpul lui Traian. Ravenna ajunge la culmea fastului şi bogăţiei în jurul anului 402, când Ovidiu transferă capitala Imperiului Roman Occidental de la Milano la Ravenna. Creştinismul este prezent la Ravenna, graţie Episcopului Apollinare din Antiohia. Onoriu este cel care transferă şi Sediul Episcopal la Ravenna. Biserica din Ravenna va păstra, de-a lungul multor secole, un rol prioritar în cadrul Bisericilor din Italia, imediat după Biserica Romei.

În anul 476, odată cu căderea Imperiului Roman din Occident, după ce trece, pentru scurt timp, prin mâinile barbarilor, Ravenna este cucerită de Teodoric, regele Ostrogoţilor. Din această epocă datează Capela Arhiepiscopală cu un foarte frumos mozaic de absidă, cu chipurile Apostolilor şi al Mântuitorului, în culorile clasice ale artei de Ravenna. Apar şi simbolurile celor 4 Evanghelişti şi figuri angelice şi monograma lui Isus Hristos. De asemenea, Bazilica San Apollinare Nuovo în care, de o parte şi de cealaltă a navetei principale, dar şi deasupra şirului de colonade, sunt clasicele mozaicuri având de o parte sfinţi ai Bisericii purtând în mâini cununa biruinţei şi imaginea Mântuitorului - Pantokrator înconjurat de îngeri, iar de cealaltă sfinte ale Bisericii cu cununa în mâini, cei trei magi în adoraţie şi Preasfânta Fecioară Maria cu Mântuitorul, înconjurată de îngeri. Tot din această perioadă, pentru că deja se practica cultul arian, există baptisteriul arienilor şi o biserică catedrală a arienilor.

În anul 540, din ordinul lui Iustinian, Împăratul Orientului, Ravenna este asediată şi cucerită. Treptat oraşul devine unul dintre cele mai importante centre religioase şi politice ale Italiei. Din această epocă bizantină datează ornamentele în mozaic ale bisericilor: San Vitale, San Apollinare in Classe şi în parte şi cele de la San Apollinare Nuovo. Raporturile cu Bizanţul sunt foarte strânse până în secolul al VII-lea şi Ravenna rămâne un centru vital pentru comerţul din Orient şi Occident, se pot găsi aici comercianţi din


Orientul Mijlociu, artişti de diferite specialităţi, constructori, demnitari de curte şi oameni de cultură.

În continuare, în istoria oraşului Ravenna alternează perioade de pace şi perioade de război. Putem spune însă că perioada fundamentală din punct de vedere artistic s-a încheiat, şi prin voia Bunului Dumnezeu vestigiile bizantine s-au păstrat până în zilele noastre. Cu atât mai mult, acest loc, ca o împletire a culturilor şi religiilor Occidentale şi Orientale, poate constitui un model în drumul spre unitate al Bisericilor. Capitala Imperiului Roman din Occident, capitală a mozaicului, Ravenna a devenit pentru câteva zile şi capitală a dialogului ecumenic.

- Cum a decurs Întâlnirea de dialog de la Ravenna, care a fost atmosfera de lucru, cine a participat?

- Întâlnirea a avut loc cu găzduirea generoasă a Arhidiecezei de Ravenna - Cervia. Sesiunea a început în Bazilica San Apollinare in Classe în seara de 8 octombrie, cu celebrarea Vecerniei, prezidată de Arhiepiscopul de Ravenna, IPS Giuseppe Verucchi, şi cu o rugăciune din partea membrilor Comisiei Ortodoxe. În cuvântul său adresat celor prezenţi, Arhiepiscopul de Ravenna a spus: "Suntem fericiţi că sunteţi aici. Vă oferim rugăciunea a două comunităţi contemplative (de călugări şi călugăriţe), a călugărilor şi călugăriţelor, a preoţilor şi a comunităţilor parohiale. Pe durata lucrărilor dialogului în căutarea căilor care să ne conducă mai aproape de comuniunea deplină, nu vă vom tulbura, ci vă vom îmbrăţişa cu afecţiunea şi rugăciunea noastră."

Comisia a fost primită în Sediul Prefecturii locale de către Prefect, Excelenţa Sa d-na Floriana de Sanctis, care şi-a exprimat speranţa ca "dorinţa pentru dialog, a înţelege şi a fi înţeles, ce caracterizează Comisia Mixtă, să devină un semn de urmat pentru fiecare dintre noi în zilele noastre". Au fost prezenţi şi au luat cuvântul la această întâlnire primarul oraşului, preşedintele regiunii şi preşedintele provinciei, dimpreună cu numeroase alte autorităţi civile.

Sala întâlnirii se afla în complexul alăturat Bazilicii San Apollonare Nuovo, o sală foarte bine dotată. De o parte a mesei se afla Comisia Ortodoxă şi de cealaltă Comisia Catolică. La masa prezidenţială se aflau cei doi co-


preşedinţi, Cardinalul Walter Kasper (Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor) şi Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergamon (mare teolog ortodox care a scris mult despre Sfânta Liturghie şi Euharistie), fiecare co-preşedinte având şi un co-secretar: Comisia Ortodoxă a avut ca secretar pe Mitropolitul Gennadios de Sassima, care actualmente se află la Mănăstirea Balukli în Istanbul-Constantinopol, iar comisia noastră îl are ca şi co-secretar pe Mons. Eleuterio Fortino, din partea Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Rolul lor a fost foarte important, pentru că ei sunt cei care au moderat întâlnirile prin alternanţă. Moderatorul este cel care poate întrerupe, poate da cuvântul, şi într-o discuţie la care participă 60 de persoane e important să se poată exprima fiecare. Practic moderatorii sunt cei care ratifică sau nu anumite decizii pentru a fi scrise în documentul final.

Un alt teolog de marcă al Comisiei Ortodoxe este Mitropolitul Kallistos Ware, convertit de la anglicani la ortodoxie. Din partea Patriarhiei Ortodoxe Române, comisia a fost formată din Episcopul Petroniu Sălăjeanul de la Oradea însoţit de Diaconul prof. dr. Ioan Ică jr. de la Sibiu. De partea cealaltă, în Comisia Catolică, desigur a fost Cardinalul Walter Kasper, Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, de asemenea un foarte rafinat teolog, şi un bun cunoscător al teologiei orientale, Arhiepiscopul Mitropolit de Chieti-Vasto, Bruno Forte, precum şi Arhiepiscopul Mitropolit de Dijon, Roland Minnerath.

Metodologia acestei întâlniri a fost următoarea: s-a lucrat pe baza documentului de pornire amintit mai sus şi s-a recitit acest document număr de număr, şi la fiecare număr se făceau observaţii din partea celor prezenţi. În momentul în care se ajungea la o decizie, cei doi co-preşedinţi o dictau comisiei de redactare, formată din 6 persoane, câte 3 din ambele comisii, ei fiind cei care redactau re-formulările.

Alocuţiunile erau ţinute în 5 limbi cu traduceri simultane. Limba utilizată cel mai frecvent a fost engleza, limbă în care s-a redactat şi varianta finală a documentului. Trebuie ştiut că această întâlnire a avut ca şi rezultat elaborarea documentului final în limba engleză, un document care însă este sub embargo până în 15 noiembrie, adică nu poate fi dat publicităţii până în momentul în care el va fi acceptat de către Patriarhii Bisericilor Ortodoxe, respectiv de către Pontiful Roman. Documentul are 46 de


puncte structurate pe 10 pagini şi putem spune că este rodul reflexiei unor teologi de marcă atât din Biserica Ortodoxă cât şi din Biserica Catolică.

A fost o întâlnire de la care personal am învăţat foarte multe. Într-o atmosferă de respect reciproc, într-o atmosferă de cordialitate în limitele permise de canoane, fiecare şi-a celebrat Liturghia la locul său, în biserica desemnată şi purtând în suflete şi în rugăciune această dorinţă a apropierii. Desigur, de la 1054 şi până în prezent timpul a trecut şi parcă distanţa a crescut, de aceea şi apropierea trebuie să se facă cu paşi mărunţi.

- Ce ne puteţi spune despre programul întâlnirii, cum s-a desfăşurat? Se poate spune că s-a înregistrat un progres în apropierea treptată dintre cele două Biserici prin adoptarea documentului comun?

- Luni, 8 octombrie, a fost prima sesiune în plen, cu alocuţiuni foarte frumoase, pline de optimism. De la ora 10.30 a avut loc întâlnirea separată, pe comisii, la hotelul Jolly (pe care l-am avut la dispoziţie pe toată perioada). La întâlnirea pe comisii s-au stabilit obiectivele şi în aceeaşi zi, după-masa, ne-am reîntâlnit în plen. Cardinalul Kasper, ca moderator, a arătat punctele din program. A urmat intervenţia din partea Mitropolitului Zizulas, care a ridicat problema unui articol apărut recent în L'Osservatore Romano. Cardinalul Kasper a explicat faptul că în interviul amintit nu s-au spus lucruri noi, ci s-au dat citate din documente existente. În continuare, a intervenit Episcopul Hilarion - Episcopul Ortodox de la Viena, din partea Patriarhatului Moscovei, care a anunţat retragerea delegaţiei ruse, conform deciziei Sinodului rus datorită prezenţei delegaţiei Bisericii din Estonia. În 1923, Biserica din Estonia a cerut recunoaşterea Bisericii Ortodoxe de la Patriarhatul din Constantinopol şi a primit-o, dar la venirea regimului comunist ea a fost asimilată Bisericii ruse. După ce Estonia şi-a câştigat autonomia, Biserica din Estonia a dorit de asemenea să fie autonomă şi s-a adresat şi de această dată Patriarhatului din Constantinopol, fiind recunoscută, fapt considerat de Patriarhia rusă ca un amestec în teritoriul canonic propriu.

Prima impresie pe care au înregistrat-o ziarele, radioul, mass-media în general, a fost aceea a unui faliment, pentru că, după cum ştiţi, acest


eveniment neplăcut a avut loc chiar la începutul acestei întâlniri. Retragerea delegaţiei ruse s-a petrecut pentru motive care nu au depins de dialogul dintre catolici şi ortodocşi, au fost probleme interne ale Bisericii Ortodoxe, la care sigur că noi nu ne amestecăm. Dar, deşi s-a încercat să se pună într-o lumină proastă oarecum încă de la început această întâlnire, trebuie să vă spun că noi, ambele comisii, considerăm că dialogul a fost fructuos, pozitiv, şi faptul că împreună am reuşit să semnăm acest document este un pas înainte. Dacă ar fi ieşit un document cu două opinii diferite, practic nu ar fi însemnat o conciliaritate, nu ar fi însemnat că s-a ajuns la un rezultat. Împreună am reuşit să ne punem de acord asupra unor paragrafe, nu fără discuţii intense despre afirmaţii la care s-a ţinut foarte mult şi în urma dezbaterilor, de o parte şi de cealaltă, a trebuit să se renunţe. Am renunţat la aceste afirmaţii pentru un bine comun. Documentul final afirmă un principiu teologic la nivel general, tocmai pentru ca să fie acceptat de către ambele comisii. Din acest punct de vedere eu cred că Întâlnirea de la Ravenna este un succes.

În plus, 30 de ierarhi şi teologi ai Bisericii Ortodoxe, împreună cu 30 de ierarhi şi teologi ai Bisericii Catolice am stat la aceeaşi masă, nu numai în cadrul conferinţelor, dar am avut bucuria şi să locuim în acelaşi hotel, deci am avut ocazia să ne întâlnim şi la mesele din cursul zilei şi la alte acţiuni de rugăciune împreună, şi datorită acestui fapt eu spun că întâlnirea este un pas mare înainte.

- Ce s-a discutat despre Bisericile greco-catolice, sunt ele în continuare un obiect de dispută sau ar putea fi un model al reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică?

- Aşa cum s-a convenit la Belgrad, acest subiect nu a fost abordat ci s-a lăsat pentru o dată ulterioară. Unica problemă pe care noi, reprezentanţii Bisericilor Catolice Orientale, am avut-o la un moment dat şi am ridicat-o atât în plen cât şi co-preşedintelui Comisiei Catolice, Cardinalul Walter Kasper, a fost apelativul utilizat în document şi anume Biserica Romano-Catolică sau credincioşii romano-catolici. Noi am spus explicit că practic considerăm că prin acest apelativ catolicii de rit oriental sunt excluşi, pentru că noi nu suntem de rit latin; în plus, trebuie spus că există şi alte rituri în Biserica Catolică, cum este ritul ambrozian sau ritul galican sau mozarabic. Deci Biserica Catolică, în toate documentele ei (spre exemplu


Conciliul Vatican II), nu vorbeşte despre romano-catolici, vorbeşte despre catolici în general, pentru că în teologia noastră, în ecleziologia noastră, Pontiful Roman este de fapt primat recunoscut şi în Bisericile Orientale.

Trebuie spus că în bisericile din Europa Occidentală, de exemplu Franţa, Italia, Spania, nu se mai vorbeşte despre romano-catolici, se vorbeşte doar despre catolici. Deci noi am subliniat această necesitate, ca în document să apară în general referirile la Biserica Catolică şi nu la Biserica Romano-Catolică, chiar dacă am înţeles faptul că această Comisie de dialog a început cu acest apelativ: "Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică", şi schimbarea acestui apelativ ar fi însemnat de fapt întreruperea dialogului pe tema propusă, pentru a cere aprobarea celor 16 Biserici Ortodoxe care se află în acest dialog.

Sigur, este o discuţie care ar putea continua mult, noi am acceptat punctul de vedere al Co-preşedintelui catolic, Cardinalul Walter Kasper, care a spus: "Da, este o observaţie, dar nu întrerupem acum discuţia pentru această problemă." Aşa că, în document apare apelativul "Biserica Romano-Catolică" cu referire la Biserica Catolică în general, şi "credincioşii romano-catolici", dar noi am înţeles referirea şi la credincioşii noştri de rit oriental. Acestea au fost singurele puncte care au adus în discuţie problema Bisericilor Unite cu Roma.

- Puteţi face o comparaţie între dezbaterile de anul acesta de la Ravenna şi întâlnirea din 2006 de la Belgrad? Care este viitorul dialogului catolico-ortodox după întâlnirea de la Ravenna?

- Sigur, dezbaterile au fost cel puţin la fel de intense ca anul trecut la Belgrad, mai ales dacă ţinem cont că acum, din întregul document nu s-au mai discutat toate cele peste 50 de puncte, ci au fost mai puţine puncte de dezbătut, totuşi, discuţiile au durat aproape o săptămână, pentru că problema primatului universal este de fapt problema care frământă teologia atât în Orient cât şi în Occident. La această întâlnire nu s-a pus problema Scaunului Roman în mod necesar ca şi un primat universal. Ceea ce s-a discutat la această întâlnire a fost la nivelul unor principii teologice, adică: "se poate vorbi de un primat universal, de o autoritate universală?" Şi la acest punct s-a ajuns la un consens, că după modelul primului mileniu, prin analogie cu celelalte nivele, autoritatea locală la


nivelul Eparhiei, al Diecezei este Episcopul, iar la nivelul regiunii este Mitropolitul respectiv Patriarhul. În mod asemănător, la nivel universal trebuie să existe un protos. Cine este acela, ce scaun ocupă el, ce funcţie va avea, cum se va exercita această funcţie, toate sunt întrebări care au rămas pentru o discuţie ulterioară.

Este foarte important de spus că toată această întâlnire are şi o urmare, dorim să mergem mai departe, pentru aceasta s-a făcut un proiect tematic, în 6 ani, pe trei etape şi anume: 2 ani de zile se va studia problema "Rolului şi a exercitării primatului Pontifului Roman în primul mileniu al Bisericii". Tema va fi studiată pe două comisii, una de limbă franceză, cealaltă de limbă engleză, având în componenţa lor câte 4 teologi ortodocşi şi 4 teologi catolici, fiecare cu un coordonator. Comisiile acestea trebuie să elaboreze documente de 6-10 pagini din care apoi, prin sinteză, să se alcătuiască documentul care va fi studiat în plenara din toamna anului 2009, în a doua săptămână a lunii octombrie, probabil la întâlnirea care va avea loc în organizarea Comisiei Ortodoxe (se vorbea despre Cipru, dar încă nu este sigură această locaţie).

Urmează apoi, timp de doi ani, studierea aceleiaşi probleme în mileniul al II-lea al Bisericii: "Rolul şi exercitarea primatului Pontifului Roman în al II-lea mileniu". La fel, tema va fi abordată pe comisii, apoi în sinteză, în anul 2011, în organizarea Comisiei Catolice, va avea loc această plenară. Ultima etapă va fi în anul 2013, în organizarea Comisiei Ortodoxe, şi va aborda problema "Rolului şi exercitării primatului Pontifului Roman astăzi", aceasta urmând practic să finalizeze aceste etape în dialogul bilateral.

Sigur, nu ne rămâne decât să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să se poată face paşii necesari pentru a se înţelege cum s-ar putea exercita astăzi acest primat. Pontiful Roman, după cum ştiţi, în vremea Servului lui Dumnezeu acum Ioan Paul al II-lea, a pus la dispoziţia teologilor primatul, rugându-i să găsească acea soluţie care să poată mulţumi şi Bisericile Ortodoxe şi în acelaşi timp să respecte Sfânta Scriptură, tradiţia şi canoanele Bisericii Catolice. Deci, sperăm din tot sufletul ca, respectând aceste principii, teologii să poată găsi o soluţie unanim acceptabilă la acest primat universal.


- Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva impresii în ceea ce priveşte programul de rugăciune şi momentele care v-au impresionat mai mult, în timpul petrecut într-un loc atât de încărcat de vestigii istorice şi artistice ce atestă o profundă spiritualitate?

- În ziua de sâmbătă, 13 octombrie, membrii Comisiei Catolice au celebrat Sfânta Slujbă în rit latin în Catedrala din Ravenna, în prezenţa membrilor Comisiei Ortodoxe. Seara a avut loc un concert la Bazilica San Vitale, moment artistic la care au asistat ambele Comisii din dialog. A fost un concert foarte frumos, s-au cântat partituri clasice (Stabat Mater de Pergolesi, Ave Maria de G. Verdi şi Ave Verum Corpus de W.A. Mozart), în interpretarea unei soprane din Hong Kong şi a unei mezzo-soprane din Italia, cu participarea unor coruri locale.

În această bazilică, a doua zi, duminică, ortodocşii au celebrat Divina Liturghie în limba greacă, Mitropolitul Ioannis fiind protosul celebrării. Predica la Sfânta Liturghie a fost ţinută de Mitropolitul Kalistos Ware, care, plecând de la pilda semănătorului, a arătat că semănătorul nu este foarte preocupat de ceea ce se întâmplă, el aruncă sămânţa cu speranţă şi ce se va întâmpla e în grija lui Dumnezeu. Bilanţul final însă e pozitiv, pentru că o singură sămânţă rodeşte, dar mai mult decât toate celelalte. Tot aşa, şi lucrările noastre reprezintă o sămânţă de speranţă, dar rezultatul este în mâna Domnului. Catedrala San Vitale nu uimeşte prin dimensiunile ei, care sunt mici în comparaţie cu marile catedrale, însă fascinează prin interiorul ei. Pereţii săi simpli, de cărămidă, ascund una dintre minunile arhitecturii religioase occidentale - imense suprafeţe de strălucitoare mozaicuri.

După-amiază, Arhiepiscopul Giuseppe ne-a invitat să vizităm împreună anumite obiective culturale ale oraşului Ravenna. Între obiectivele s-a numărat şi mormântul lui Dante Alighieri, aflat într-o biserică franciscană. Dante este unul dintre părinţii limbii italiene, autorul Divinei Comedii, lucrare prin excelenţă teologică şi religioasă versificată, care se încheie printr-o rugăciune foarte frumoasă la Preasfânta Fecioară Maria. El a trăit la Florenţa dar a fost exilat din motive politice, şi a trăit ultima parte a vieţii la Ravenna, într-o mănăstire franciscană. După moarte (13 septembrie 1321), florentinii au vrut să-l ducă din nou la Florenţa şi au venit cu armată să-l ia de la franciscani. Ei au luat sarcofagul dar, între


timp, călugării mănăstiri au scos rămăşiţele pământeşti ale poetului şi le-au ascuns, astfel încât el se află şi astăzi înmormântat în Ravenna. Pe mormânt se află o cruce aurită care a fost pusă la vizita Papei Ioan-Paul al II-lea.

- În încheiere, mulţumindu-vă pentru timpul acordat, vă mai solicităm o concluzie a Întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă.

- Concluzia finală aparţine Cardinalului Kasper: "Consider că întâlnirea este un pas foarte important: s-a ajuns la un consens cu privire la anumite principii referitoare la primatul universal. Avem acum o bază solidă pentru dialogul în următoarele sesiuni. Din 1054 s-a plecat cu o schismă între două Ierarhii, care, treptat, s-a extins prin diferite căi la nivel mondial. A urmat un lung proces de diferenţiere şi îndepărtare reciprocă ce a accentuat ruptura. Acum, chiar dacă excomunicările au fost retrase (în 7 decembrie 1965), rămân toate celelalte motivaţii găsite în timp (teologice, liturgice, pastorale, patrimoniale), de aceea avem nevoie să continuăm un proces treptat de apropiere, cu paşi mici, cu răbdare, cu înţelegerea şi cunoaşterea celuilalt."

Bunul Dumnezeu să ne ajute ca împreună, ortodocşi şi catolici, să putem împlini Cuvântul Sfintei Scripturi, din rugăciunea lui Isus: "Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17,21). Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!


Marea şi neaşteptata ieşire

Autor: Robert Moynihan Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican

Între 8 şi 15 octombrie, la Ravenna, Italia, a avut loc cea de-a X-a adunare plenară a comisiei mixte de dialog teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. Una dintre cele mai importante delegaţii, cea a Bisericii Ortodoxe Ruse, a părăsit lucrările şi nu s-a mai întors. Ceilalţi teologi au continuat discuţiile, dar fără să mai poată fi auzit glasul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, al cărei număr de credincioşi îl depăşeşte pe cel al tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe combinate la un loc.

Motivul ieşirii de la dialog a fost prezenţa unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Estoniene, recunoscută de Patriarhia de Constantinopol dar nu şi de cea de Moscova. Episcopul Hilarion a spus părţii ortodoxe că delegaţia sa va părăsi lucrările dacă nu pleacă delegaţia estoniană. Şi cum delegaţiei estoniene nu i s-a cerut să plece, cei doi membri ortodocşi care reprezentau Biserica Ortodoxă Rusă au părăsit lucrările, spre consternarea multora dintre teologii comisiei mixte. Partea ortodoxă nu a reacţionat nicicum la acest gest, iar partea catolică a considerat că este o problemă internă a ortodocşilor, neluând partea cuiva în această neînţelegere.

Printr-o ironică coincidenţă, delegaţii au avut la Ravenna ca temă: "Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune eclezială, conciliaritate şi autoritate în Biserică". Printre altele s-a pus în discuţie chiar problema exercitării autorităţii în Biserică la nivel local, regional şi universal. Documentul final al întâlnirii, care urmează să fie făcut public în perioada următoare, va aşeza temelia pentru un al doilea document ce se va concentra exact pe problema primatului în Biserică, în mod specific pe statutul şi rolul Episcopului


Romei între Episcopii creştini, una dintre cele mai importante probleme care îi despart pe catolici de ortodocşi.

"Inside the Vatican" l-a contactat pe Episcopul Hilarion Alfeyev de Viena şi Austria pentru a afla direct de la el motivul plecării delegaţiei ruse, precum şi modul în care percepe el viitorul dialogului teologic catolico-ortodox. Iată în continuare textul interviului. (Important: am completat acest material cu câteva considerente ce ţin cont de declaraţii mai recente ale aceluiaşi prelat rus.)

- Preasfinţite Hilarion, toată lumea vrea să ştie de ce aţi părăsit întâlnirea de la Ravenna. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva în ultimul minut? Nu ştiaţi despre prezenţa delegaţiei estoniene înainte să sosiţi?

- În primul rând nu am fost doar eu cel care a plecat. A plecat întreaga delegaţie, adică alături de mine şi pr. Igor Vyzhanov. Apoi nu a fost decizia mea. A fost decizia Consiliului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse, luată în anul 2000, pe care nu puteam să nu o respect. Mai mult, la cererea Mitropolitului Ioan Zizioulas, i-am dat un telefon Mitropolitului Kirill să îl întreb ce ar trebui să fac, iar el a spus că eu şi pr. Igor trebuie să plecăm. Nu a fost deci decizia mea; a fost o decizie oficială. Şi nu a fost ultimatumul meu; a fost cel al Bisericii Ortodoxe Ruse. Este foarte important ca aceste aspecte să fie clare. Nu cred că port vreo responsabilitate vizavi de această decizie, care nu a fost a mea. Dar fiecare dintre noi reprezentăm la întâlnire propria Biserică.

În al doilea rând, nu, lista participanţilor nu era cunoscută înainte de sosire. De fapt, de la începutul dialogului oficial dintre catolici şi ortodocşi în 1980 şi până în 2007 lista participanţilor a rămas neschimbată, iar la Ravenna a fost pentru prima oară când în mod unilateral Patriarhia de Constantinopol a decis să invite reprezentanţii aşa-numitei Biserici Autonome Estoniene. A fost o surpriză neplăcută, în special ţinând cont că Patriarhia de Constantinopol era conştientă de poziţia adoptată de Biserica Ortodoxă Rusă prin Consiliul Episcopilor în anul 2000. Acest Consiliu a decis că nu putem să participăm la nici o întâlnire oficială unde se află şi reprezentanţii aşa-numitei Biserici Autonome Estoniene.


Există mai multe Biserici autonome şi autocefale care, din diferite motive, nu sunt în mod universal recunoscute în Ortodoxie. De exemplu, Biserica Ortodoxă autocefală din America sau Biserica Ortodoxă autonomă din Japonia nu au fost niciodată invitate la acest dialog, deoarece Patriarhia de Constantinopol nu le recunoaşte statutul. Dacă aşa-numita Biserică a Estoniei, care este o structură autonomă sub Patriarhia de Constantinopol, ar trebui invitată, de ce nu invităm şi alte Biserici? De ce nu de exemplu Biserica Ortodoxă Ucraineană, care are un statut autonom sub Patriarhia de Moscova? De ce nu Biserica Ortodoxă autonomă din Letonia? Sau cum rămâne cu Biserica Ortodoxă din Estonia care aparţine de Patriarhia de Moscova şi care are de asemenea un statut autonom? Daca se doreşte schimbarea structurii jumătăţii ortodoxe a comisiei mixte de dialog teologic internaţional, aceasta trebuie să se facă cu consimţământul tuturor Bisericilor Ortodoxe. Dacă însă nu există un astfel de consens, este mai bine să se conserve componenţa ortodoxă aşa cum a fost de la începutul dialogului - până când problema va fi rezolvată de un Sinod Pan-Ortodox.

- Care este rolul "ministerului petrin" în teologia şi practica ortodoxă?

- Nu avem vreo teologie a ministerului petrin la nivelul Bisericii Universale. Ecleziologia noastră nu oferă spaţiu pentru un astfel de concept. De aceea Biserica Ortodoxă s-a opus de secole ideii jurisdicţiei universale a oricărui Episcop, inclusiv a Episcopului Romei. Recunoaştem că există o anumită ordine în care capii Bisericilor Locale trebuie menţionaţi. În această ordine Episcopul Romei a ocupat primul loc până în 1054, iar apoi primul pomenit a devenit Patriarhul de Constantinopol, care până în momentul schismei ocupa locul al doilea în ordine. Dar credem că toţi capii Bisericilor Locale sunt egali între ei şi nici unul nu are putere de jurisdicţie asupra altuia.

- De la discuţiile ce au avut loc în lipsa Dvs aşteptaţi ceva interesant sau util?

- Nu ştiu la ce concluzii s-a ajuns, din moment ce documentul final nu este încă publicat. În momentul în care va fi făcut public, Patriarhia de Moscova îl va studia.


- Este ceva ce aţi intenţionat să spuneţi la Ravenna?

- Intenţia mea a fost să particip la Ravenna atât ca membru al comisiei mixte cât şi ca membru al comisiei care a schiţat proiectul de document. Această din urmă comisie s-a reunit în primăvara acestui an la Roma, şi am reuşit să rezolvăm problemele care au apărut la adunarea plenară a comisiei mixte reunite la Belgrad în 2006. Aveam toate motivele să cred că, dacă propunerile noastre vor fi acceptate la Ravenna, am fi avansat în dialog, ajungând la un document final. Se pare că s-a ajuns la un document final, dar din moment ce nu am luat parte la discuţii nu am cum să mă pronunţ dacă respectivele concluzii sunt sau nu acceptabile pentru Biserica mea.

Absenţa Patriarhiei de Moscova de la această etapă de lucru a comisiei mixte, în opinia mea, pune sub semnul întrebării întreaga lucrare a comisiei. Ştiu că Patriarhia de Constantinopol nu este de acord cu ceea ce spun. Mitropolitul Ioan Zizioulas mi-a spus foarte clar în faţa tuturor delegaţiilor ortodoxe: "Dacă o Biserică Ortodoxă pleacă, celelalte vor continua dialogul". Dar Patriarhia Moscovei reprezintă mai mult de jumătate din Ortodoxie. Fără ea, dialogul catolico-ortodox este de fapt un dialog al Bisericii Catolice cu mai puţin de jumătate din Ortodoxie. Ştiu că partea catolică vede întreaga situaţie ca o "problemă internă Ortodoxiei". Este o poziţie confortabilă. Cred însă că situaţia trebuie să îi îngrijoreze şi pe partenerii noştri catolici, dacă doresc ca acest dialog să fie cu adevărat legitim. Trebuie făcute unele eforturi comune pentru a se evita repetarea pe viitor a unor astfel de situaţii.

- Ce ar putea să ne rezerve viitorul? Va mai urma o altă întâlnire? Există vreo şansă pentru creştini să fie din nou în comuniune sau vor rămâne pe mai departe despărţiţi - poate pentru alte mii de ani?

- Sper că până la următoarea întâlnire a comisiei mixte internaţionale, care va avea loc probabil peste doi ani, se va găsi o soluţie care să permită ca toate Bisericile Ortodoxe să conlucreze în armonie şi solidaritate, după cum s-a întâmplat până la Ravenna. Între timp, Biserica Ortodoxă Rusă va studia întreaga problemă a primatului în Biserica Universală din punct de vedere teologic. Prin decizia Sfântului Sinod, Comisia Teologică a Patriarhiei Moscovei a primit mandatul de a examina problema şi de a


elabora un document conclusiv. Acest document va constitui baza poziţiei Patriarhiei Moscovei în viitoarele discuţii despre primat în cadrul comisiei mixte - dacă vom reveni în structurile ei. Spun "dacă" pentru că participarea noastră la comisia de dialog depinde în mare măsură de poziţia Patriarhiei de Constantinopol.

Doar Dumnezeu ştie dacă sau când diviziunile dintre catolici şi ortodocşi vor fi vreodată depăşite. Dar cred că trebuie să lucrăm în această direcţie. Sunt profund întristat de faptul că "politicile bisericeşti" ne subminează lucrarea. Între timp trebuie să găsim de urgenţă noi căi de apropiere între noi, altfel vom fă mărturisitori ai diviziunii şi ai neînţelegerii. Sunt bucuros că pe lângă comisia teologică internaţională sunt şi alte mecanisme de colaborare între catolici şi ortodocşi, şi sunt sigur că în viitor vor fi create mai multe astfel de mecanisme. De exemplu, există o serie întreagă de relaţii bilaterale între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă. Există un schimb cultural, un schimb la nivelul învăţământului şi exemplele de cooperare pot continua. Aceasta ne dă speranţă pentru o schimbare majoră în relaţia noastră în viitorul apropiat. O astfel de schimbare ar fi extrem de oportună şi extrem de bine primită.

* * *

Considerente de final ale traducătorului

În continuarea acestui interviu aş dori să mai semnalez câteva declaraţii ale aceluiaşi Ierarh ortodox. Într-un interviu mai recent, pentru agenţia rusă Interfax, Episcopul ortodox rus îl acuză clar pe Mitropolitul Ioan de Pergamon de "deraierea dialogului catolico-ortodox". Am căutat pe internet reacţii ale Patriarhiei de Constantinopol dar nu am găsit. În aceste condiţii rămâne din păcate un singur punct de vedere: cel rus. Care pare - repet, pare - îndreptăţit să vorbească de un "sabotaj" al Constantinopolului, în contextul în care într-un interviu din luna iunie pentru aceeaşi agenţie, prelatul declara că la întâlnirea din martie a comisiei stabilite de Comisia mixtă internaţională pentru a lucra la textul pentru Ravenna se ajunsese la o soluţie acceptată de ambele părţi: "Am reuşit să schimbăm acel paragraf (care vorbea de un rol proeminent al Patriarhiei de Constantinopol - n.m.) astfel încât să fie satisfăcute ambele părţi. Dacă amendamentele noastre vor fi pe placul comisiei plenare,


incidentul de la Belgrad poate fi considerat rezolvat. Nu mă îndoiesc totuşi că ne aşteaptă multe dificultăţi." Intuiţie confirmată de invitarea Bisericii Apostolice Estoniene, invitaţie care, era de aşteptat, a dus la "scoaterea" Arhiepiscopului Alfeyev, de fapt a întregii delegaţii ruse, de la dialog.

Într-o mişcare neobişnuită şi incorectă, un serviciu al Bisericii Ortodoxe Ruse a făcut public documentul de la Ravenna care, în mod normal, este sub embargo până la 15 noiembrie. Astfel Biserica Rusă a început atacul pe puncte, problema cea mai mare fiind legată de unele afirmaţii din punctul 39. Iată-l în traducere în continuare.

39. Spre deosebire de Sinoadele diecezane sau regionale, un Conciliu ecumenic nu este o "instituţie" a cărei frecvenţă de convocare poate să fie stabilită prin canoane; mai degrabă este un "eveniment", un kairos inspirat de Duhul Sfânt care călăuzeşte Biserica pentru a înfiinţa în ea instituţiile de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia dintre Biserică şi Concilii este atât de profundă încât chiar şi după ruperea dintre Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă desfăşurarea de Concilii ecumenice în sensul strict al cuvântului, ambele Biserici au continuat să ţină Concilii de fiecare dată când au apărut crize grave. Aceste Concilii i-au reunit pe Episcopii Bisericilor Locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, deşi înţeleasă într-un mod diferit, cu Scaunul de Constantinopol. În Biserica Catolică, unele dintre aceste Concilii desfăşurate în Apus sunt considerate ca ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele părţi ale creştinătăţii să convoace Concilii proprii fiecăreia dintre ele, a favorizat dezacorduri ce au contribuit la o înstrăinare reciprocă. Trebuie căutate mijloacele care vor permite refacerea consensului ecumenic.

Episcopul Hilarion, în interviul dat la 23 noiembrie pentru Interfax, critica "paragraful 39 al documentului, care spune despre convocarea unui Conciliu Ecumenic în sensul strict al cuvântului că a devenit imposibilă după schisma dintre Răsărit şi Apus din secolul XI, dar ambele Biserici au continuat să convoace Concilii în situaţii de criză. Astfel de Concilii au avut loc cu participarea Episcopilor Bisericilor Locale în comuniune cu Scaunul Apostolic şi a Episcopilor Bisericilor Locale în comuniune - înţeleasă într-


un sens diferit - cu Scaunul Constantinopolului. La întâlnirea din 2006 de la Belgrad a Comisiei mixte internaţionale am ridicat unele obiecţii pe această temă. Conform tradiţiei ortodoxe, comuniunea cu Scaunul Constantinopolului nu este considerată ca o condiţie necesară a unităţii în aceeaşi măsură în care este privită ca obligatorie 'comuniunea cu Scaunul Romei' de către Bisericile din Apus. Modelul ecleziologic ortodox şi cel catolic sunt diferite, iar Patriarhul de Constantinopol nu a jucat niciodată acelaşi rol cu cel pe care îl joacă Episcopul Romei în Biserica Catolică. Unicul criteriu al colegialităţii în Biserica Ortodoxă a fost mereu comuniunea euharistică şi canonică dintre Bisericile Locale, şi nu doar comuniunea cu Scaunul de Constantinopol".

De ce ar fi interesată Patriarhia de Constantinopol să i se recunoască un primat mai mult decât de onoare? Episcopul rus a răspuns: "Patriarhia de Constantinopol este foarte interesată să discute problema primatului Bisericii Universale, deoarece prin acest dialog ortodoxo-catolic speră să forţeze Bisericile Locale să interpreteze primatul într-un sens care i-ar putea extinde drepturile istorice. Până acum Bisericile Ortodoxe recunoşteau doar primatul de onoare al Patriarhiei de Constantinopol." După care prelatul a afirmat răspicat: "Constantinopolul doreşte să ne impună forţat un model de organizare bisericească ce nu a existat niciodată în tradiţia ortodoxă şi care este mai apropiată de modelul centralizat din Biserica Catolică. În acest model, Patriarhul de Constantinopol ar avea rolul de 'Papă al Răsăritului'." În fine, întrebat dacă celelalte Biserici Ortodoxe vor accepta sau nu acest model, Episcopul a declarat: "Următoarea rundă de discuţii, din 2009, va arăta dacă Bisericile Ortodoxe acceptă modelul propus. Este clar însă că absenţa Patriarhiei Moscovei face mai uşoară misiunea dezvoltării unui astfel de model."


Un an petrecut în marea familie

a unui orăşel focolarin

Autor: Oana Capan

La sfârşitul verii anului 2006, familia Crişan din Cluj-Napoca, alcătuită din soţul Marius, soţia Marcela şi cele două fiice ale lor, Carla şi Sara, acum în vârstă de 8 şi respectiv 2 ani, plecau pentru un an în Italia, pentru o "aventură" a unităţii şi a iubirii în orăşelul Loppiano al Mişcării Focolarelor. O "aventură" din care s-au întors îmbogăţiţi sufleteşte, gata să împărtăşească acum aceste bogăţii cu prietenii pe care i-au lăsat acasă. Ca un pas al acestei împărtăşiri, să îi ascultăm pe Marius şi Marcela vorbindu-ne despre perioada petrecută în marea familie a acestui orăşel focolarin.

- De ce aţi plecat, în urmă cu mai bine de un an, la Loppiano?

- Ca să împlinim voinţa lui Dumnezeu pentru familia noastră. Ştim că pare ciudată o astfel de afirmaţie pentru omul secolului XXI, dar vă vom explica. Loppiano este primul şi cel mai mare dintre cele 35 de orăşele ale Mişcării Focolarelor, având piatra de temelie pusă în 1964. Şcoala pentru familii, numită Şcoala Loreto, funcţionează din 1982 şi a format 1200 de familii. Aşadar, cum şcoala are 10 locuri pentru un an şi cum familiile aşteaptă în general mulţi ani ca să poată fi primite, era puţin probabil, omeneşte privind lucrurile, ca noi care eram de doar 3 ani în Mişcare să primim un loc în momentul cererii. Când ni s-a propus să mergem am spus "da", aşteptând să vedem dacă toate aceste circumstanţe vor conduce la "intrarea în şcoală".

O altă precizare poate necesară este că ştiam despre şcoală doar că este "un laborator de unitate", iar focolarinii ne spuseseră că acolo legea orăşelului este iubirea. Am fost trimişi la şcoală pentru că eram implicaţi


în grupul de familii din Cluj şi doream să dăruim spiritualitatea unităţii cât mai multor familii. Concret, lucrurile au decurs cam aşa: pentru că în România Mişcarea Focolarelor este foarte tânără (originile ei sunt în Italia în anul 1943), la Şcoala Loreto a mai fost doar o singură familie, şi astfel au dorit să creeze spaţiu şi pentru noi, aşa că au început lungul drum în vederea facilitării vizelor pentru noi şi fetele noastre.

- Vă rugăm să descrieţi mai în amănunt oraşul Loppiano, şi cum a decurs aici viaţa voastră de familie.

- Loppiano este un mic orăşel modern cu case, magazine, săli pentru întâlniri, centre de artă, ateliere, mici întreprinderi în care lucrează locuitorii, biserica, şcoli de viaţă şi spiritualitate. Aici locuiesc permanent cca. 800 de persoane, iar pentru şcoli vin din cele 5 continente cca. 250-300. Primele şcoli în Loppiano au fost pentru focolarine şi focolarini, la care, în timp, s-au adăugat cele pentru familii, preoţi, călugări, călugăriţe, tineri, copii, laici.

Toţi locuitorii trăiesc după legea iubirii reciproce, legea Evangheliei: oriunde mergi şi cu oricine te întâlneşti ştii că nu vei fi judecat şi că eşti iubit aşa cum eşti. Se stabilesc relaţii de o profunzime aparte în care nimeni nu este superior altuia nici la muncă, nici la şcoală, nici la biserică. De fapt, "primarii" orăşelului, care se numesc "responsabili", sunt un focolarin şi o focolarină care se străduiesc să-i cunoască personal pe cei care vin la şcoli şi nu pierd nici o ocazie ca să îi primească şi să-i cheme pe nume, să se intereseze de cum se simt, ce face familia lor, cum este în ţara lor.

La firmele la care am lucrat am văzut cum poate exista eficienţă fără să fii controlat şi urmărit de un "şef", deoarece fiecare se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce trebuie să facă şi mai ales nimeni nu pierde timpul; gândiţi-vă doar că li se schimbă personalul în fiecare an sau mai des, în funcţie de timpul pe care îl petrece fiecare în Loppiano, şi totuşi merg înainte şi pot plăti salariile fiecăruia...

Din 1973, există aici o cooperativă agricolă unde se face uleiul de măsline şi vinul din producţie proprie. În toamna trecută, când eram şi noi acolo, s-a inaugurat şi Polul industrial al orăşelului, primul de acest fel din Italia,


dar al treilea din lume, care are ca specific faptul că toate firmele prezente în acest ansamblu se conduc după principiile Economiei de comuniune, adică o economie în care şi a produce şi a munci sunt expresii autentice ale legii evanghelice a iubirii reciproce. Şi încă ceva frumos. Aici trăiesc şi lucrează două formaţii artistice ale artiştilor focolarini, Gen Verde şi Gen Rosso, care susţin spectacole în multe ţări.

Chiara Lubich, fondatoarea Mişcării Focolarelor, dorea ca orăşelele să fie ca şi "cetatea de pe stâncă", care să fie văzută de toţi şi care să fie o mărturie că Evanghelia este adevărată şi că poate fi trăită în orice domeniu de activitate şi în orice aspect al vieţii. Care sunt urmările? Vin aici mulţi, foarte mulţi vizitatori, din Italia, Europa dar şi din celelalte continente. În perioada în care am fost noi, am primit o vizită a doi politicieni coreeni, unul protestant iar celălalt budist. Au fost duminici în care am primit în Loppiano şi 1000 de vizitatori. Ne-am întrebat şi noi ce-i atrage şi mai ales ce-i converteşte, pentru că nu văd miracole sau lucruri neobişnuite, iar impresiile pe care le trimit după ce se întorc acasă sunt impresionante.

În acest context se inserează şcoala pentru familii. Şcoala începe odată cu anul şcolar şi se termină la fel, deoarece copiii veniţi aici cu părinţii lor merg la şcoala din comună, şcoala de stat. Fiecare familie are apartamentul său, în funcţie de numărul de membri. Cu noi au mai fost familii din Australia, Irlanda, Elveţia (2), Madagascar, Filipine (2), Indonezia, Coreea.

Cursurile erau 3 zile pe săptămână (până la prânz), iar în rest se muncea la firme pentru a ne putea întreţine; sâmbăta şi duminica aveam


programe pentru vizitatorii care doreau să cunoască Şcoala Loreto. Primul sfârşit de săptămână al lunii era pentru odihna întregului orăşel. Au fost apoi toate evenimentele petrecute împreună ca într-o mare familie: aniversări, sărbătoriri, chiar un botez în familia din Irlanda, pentru că Moira a născut acolo al cincilea fiu. Ne invitam unii pe alţii la masă, până acolo încât împărţeam prânzul sau cina cu cei care în acea zi nu au avut timp să gătească, sau erau prea obosiţi pentru că fetiţa a plâns toată noaptea... A fost cu adevărat un laborator de unitate!

Cursurile de spiritualitate au fost conduse de o familie care este în slujba familiilor de peste 40 de ani, apoi au venit specialiştii, în general cu soţul sau soţia. Au fost cursuri de antropologie trinitară, psihologie, etică, pedagogie, sexologie, transmiterea responsabilă a vieţii, reglarea naturală a concepţiei, comunicare în cuplu, educaţie, administrarea banilor, sociologie, familia în societate, module de mediere familială, etc. Toate acestea au fost deosebite pentru că erau oameni care trăiau Evanghelia, trăind în familie iubirea lui Isus, şi astfel la orice început de curs aflam cine sunt şi cum încearcă să construiască unitatea în familia proprie, cum se confruntă cu cele mai variate probleme în familie şi cum relaţia lor este o permanentă lucrare a Spiritului Sfânt.

Unitatea între noi, cele 10 familii, a crescut treptat, pe măsură ce în timpul orelor de spiritualitate făceam ceea ce se cheamă "comuniunea sufletelor", însemnând împărtăşirea experienţelor spirituale provenite din trăirea Evangheliei, dar şi limitele noastre şi modul în care prezenţa Lui în noi ne-a îndemnat să reîncepem, să reîncepem mereu să iubim. Să nu credeţi că era uşor! Culturile sunt atât de diferite! Mentalităţile sunt atât de diferite! Dar iertarea şi dorinţa de a construi prezenţa Lui între noi erau permanente.

În Italia, Familiile Noi (ramura Mişcării Focolarelor care este formată din familii) sunt foarte numeroase, aşa că de Paşti am fost invitaţi la o zi a familiei, în nordul ţării, unde FN au pregătit o ieşire la iarbă verde; au participat cca. 500 de persoane, printre care comunitatea chineză din zonă. Acela a fost apostolatul nostru în afara orăşelului.

- Ce v-a impresionat cel mai mult în acest orăşel?


- Tot ceea ce v-am spus până acum şi încă: prezenţa Episcopului locului în Loppiano, ca să răspundă la întrebările celor din Dieceza lui, chiar dacă aceştia erau acolo doar pentru perioade limitate de timp; pactul iubirii reciproce (conform cu "să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu") făcut de sute de oameni (adulţi, tineri, copii) în biserică după ce l-am primit pe Isus Euharisticul; prezenţa aproape tangibilă a lui Dumnezeu în Liturghie; cei peste 80 de Episcopi prieteni ai Mişcării din diverse confesiuni creştine care, în Sanctuarul Maria Theotokos, au rostit crezul niceeno-constantinopolitan şi au făcut pactul unităţii, îmbrăţişându-se; iubirea fără limite a responsabililor şcolii noastre, care au împlinit până şi cea mai neînsemnată nevoie a noastră şi a celorlalte familii cu o umilinţă şi o uitare de sine până la jertfă; celelalte patru familii care locuiesc în casele şcolii permanent şi care au ales să slujească familiile venite renunţând la a avea o casă a lor şi renunţând la timpul lor liber; prezenţa lui Isus în mijlocul oricăror locuitori ai orăşelului datorată iubirii reciproce dintre ei. În apartamentul nostru ne-am simţit acasă, astfel încât ne-a fost foarte greu să ne întoarcem.

- Ce simţiţi că s-a schimbat după întoarcerea voastră de la Loppiano?

- Ne-am întors cu o lumină, cu claritatea de a vedea altfel toate aspectele vieţii de familie în cotidianul ei, cu forţa şi cu modelul de a trăi Evanghelia în relaţia de cuplu, în familie cu copiii şi în societate, cu convingerea că numai iubirea Lui în noi vindecă şi schimbă persoana şi societatea; cu unitatea cu celelalte nouă familii şi nu numai, cu dorinţa şi decizia de a reîncepe mereu să iubim cu toate limitările noastre pentru ca Cel Înviat să fie prezent în mijlocul nostru şi în familia noastră.


Codul lui Escriva

Autor: Wlodzimierz Redzioch Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, iunie-iulie 2007

Romanul "Codul lui Da Vinci", scris de Dan Brown, caracterizează Opus Dei ca fiind o sinistră organizaţie condusă de oameni machiavelici pe care nimic nu îi opreşte pe drumul atingerii scopurilor lor. (Presa românească de asemenea include articole - chiar recente - ce prezintă Opus Dei ca o organizaţie secretă, superbogată, dornică de un control tot mai mare.) "Inside the Vatican" a dorit să afle care este adevărata faţă a prelaturii Opus Dei: pentru aceasta i-a solicitat un interviu Mons. Javier Echevarria, cel care conduce astăzi organizaţia fondată de Sfântul Josemaria Escriva. Interviul ne descoperă un nou cod, Codul lui Escriva, ce poate fi rezumat astfel: "Transformaţi toate zilele vieţii voastre în zile sfinte". În acelaşi timp ne dezvăluie ceea ce poate nu toţi ştiu: că Opus Dei, cel târziu din primăvara anului viitor, se va înfiinţa şi în România.

- Monseniore, sunteţi capul prelaturii Opus Dei, care a devenit mai faimoasă datorită best-seller-ului lui Dan Brown, "Codul lui Da Vinci". Dar descrierea făcută de acest autor conţine multe elemente negative care au stârnit atenţia presei. Cum este în realitate Opus Dei?

- Sfântul Josemaria Escriva de Balaguer definea cândva Opus Dei ca o "călătorie divină făcută de creştinii care doresc să ducă o viaţă de creştini". Noi nu căutăm să facem nimic extraordinar; suntem oameni obişnuiţi, care caută să îşi sfinţească viaţa de zi cu zi. În prelatură, o instituţie a Bisericii formată din laici şi preoţi, ne simţim confortabil oriunde suntem: pe stradă, în familii, la locul de muncă, deoarece sunt bărbaţi şi femei obişnuiţi. Iubim lumea şi viaţa cotidiană cu toate nenumăratele ei sarcini.


A fi creştin nu are de-a face de fapt doar cu mersul la biserică; înseamnă în schimb a ne transforma zilele vieţii noastre în zile sfinte, pline de credinţa în Dumnezeu, de speranţă, de iubire pentru semeni, aşa cum făceau primii creştini. Mesajul lui Josemaria este centrat pe măreţia vieţii cotidiene, o idee care, mulţumim lui Dumnezeu, este acceptată de numeroşi oameni şi din afara prelaturii Opus Dei. Cât despre interesul presei, cred că are ca urmare faptul că numeroşi oameni obişnuiţi şi-au arătat căutarea pasionată după transcendent venind în contact cu Opus Dei: este, cu alte cuvinte, un interes care vine din atracţia neîncetată exercitată de creştinism, după cum spunea Papa Benedict al XVI-lea cu diferite ocazii. Pe de altă parte, dorinţa de informare reprezintă un lucru pozitiv. Tocmai de aceea noi încercăm să răspundem întotdeauna întrebărilor care vin de la jurnalişti.

- Opus Dei este o prelatură personală. Oamenii ştiu ce sunt ordinele călugăreşti, societăţile de viaţă consacrată, dar nu şi ce este o prelatură personală. Vă rugăm să ne explicaţi conceptul.

- O prelatură personală diferă de o societate de viaţă consacrată. Este o organizaţie din cadrul Bisericii Catolice care include un prelat, un presbiteriu format din preoţi, şi în fine laici.

- Este comparabilă cu o Dieceză, care îşi are preoţii şi laicii ei?

- Nu, deoarece o prelatură nu este o Biserică locală.

- Atunci ar putea fi mai bine comparată cu un ordinariat militar?

- Într-un fel da, este o comparaţie mai bună, deoarece membrii ordinariatelor militare, asemenea membrilor prelaturii, sunt de asemenea membrii Bisericilor locale în care trăiesc.

- Aveţi anumite amintiri speciale legate de


fondatorul prelaturii, Sfântul Josemaria Escriva?

- Desigur, am multe amintiri, dar mai presus de toate îmi amintesc de bucuria pe care o afişa, de fidelitatea lui faţă de Biserică şi de iubirea pe care o avea pentru suflete. În tot ceea ce fac caut să îmi imaginez ce ar fi făcut Sfântul Josemaria. El a creat această minunată realitate eclezială din nimic. Acum prelatura se întinde în toată lumea, incluzându-i nu doar pe cei care o formează propriu-zis, preoţi şi laici, ci şi pe milioanele de persoane care colaborează cu noi. Inutil să spun că prelatura nu ar exista fără harul lui Dumnezeu, sau fără răspunsul pe care Josemaria l-a dat chemării lui Dumnezeu.

- Sf. Escriva şi-a strâns reflecţiile spirituale într-o carte intitulată "Calea". Ce caracterizează spiritualitatea membrilor Opus Dei?

- Am menţionat deja sfinţirea vieţii cotidiene. O parte importantă a vieţii este munca, alături de sacramente şi de invitaţia la rugăciune. Mesajul Opus Dei se centrează de asemenea pe muncă. Dacă munca este bine făcută - adică dacă eforturile sunt oferite lui Dumnezeu şi se fac ca o slujire a semenilor - atunci ea se transformă într-un moment esenţial al sfinţirii noastre, al întâlnirii noastre cu Cristos. În cartea pe care aţi menţionat-o, Sf. Josemaria scria: "O oră de studiu, pentru un apostol modern, este o oră de rugăciune." În plus, spiritul Opus Dei se bazează pe conştientizarea faptului că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru. Dacă reuşim să pătrundem în profunzime acest adevăr, atunci vieţile noastre se vor schimba complet. Nu doar atât: va deveni o certitudine care ne va permite să facem faţă provocărilor vieţii de zi cu zi cu o atitudine pozitivă.

- Ce fel de relaţie au avut Papii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea cu Opus Dei?

- Am avut relaţii deosebit de intense şi bogate cu toţi cei trei Papi menţionaţi. I-aş mai adăuga şi pe Papii Pius al XII-lea, Ioan Paul I şi desigur Benedict al XVI-lea. Cât despre Papa Ioan Paul al II-lea, afecţiunea lui pentru Opus Dei a fost ca a unui tată pentru copiii lui. El a fost cel care ne-a acordat statutul de prelatură personală în 1982, după o perioadă de lucru care a început cu Conciliul Vatican II şi a mers mână în mână cu


redactarea noului Cod de Drept Canonic. Tot Papa Ioan Paul al II-lea a fost cel care în 2002 l-a canonizat pe Escriva, numindu-l "sfântul vieţii cotidiene".

Am fost de asemenea profund impresionat de grija arătată de defunctul Pontif faţă de predecesorul meu, Mons. Alvaro del Portillo, care a murit la 23 martie 1994. Sfântul Părinte a venit atunci să se roage lângă trupul Mons. Portillo. Lui îi dăduse Papa Ioan Paul al II-lea în 1984 o icoană a Fecioarei de la Czestochowa, icoană care ocupă acum un loc central la sediul roman al curiei prelaturii Opus Dei, făcându-mă să mă simt aproape de toţi catolicii polonezi atunci când o văd. Îmi aminteşte de pelerinajele pe care le-am făcut la Czestochowa: primul cu Mons. Portillo în 1979; următoarele le-am făcut ca succesor al lui la conducerea Opus Dei, ultimul în 26 august 2005, în sărbătoarea Fecioarei de la Czestochowa. Sunt convins că Papa Ioan Paul al II-lea a dat mult lumii şi Bisericii; cu siguranţă el a însemnat mult pentru Opus Dei, prin încurajarea şi paternitatea spirituală arătată faţă de noi.

- Mulţi oameni au fost surprinşi de răspunsul pe care l-aţi dat cărţii lui Dan Brown: ferm dar blând.

- Aş dori să subliniez mai întâi că cel mai trist lucru legat de acest roman nu este ceea ce spune despre Opus Dei, cât viziunea distorsionată pe care o oferă despre Cristos şi despre Biserică. Fiind parte a Bisericii, Opus Dei este desigur o instituţie tânără şi frumoasă. Invenţiile unui romancier pot uneori murdări această frumuseţe, ceea ce evident ne întristează. Dar ştim că frumuseţea Bisericii - şi deci a Opus Dei - străluceşte atunci când mărturisim iubirea lui Cristos. Iubirea este cea mai bună cale de a-i face pe Cristos şi Biserica Sa cunoscuţi lumii. De aceea este nevoie să răspundem unor astfel de atacuri cu fermitate dar şi cu delicateţe. Mai mult, iubirea este o poruncă, de fapt porunca dată de Cristos. Dan Brown încearcă să banalizeze persoana lui Cristos. Ultima carte a Papei Benedict al XVI-lea, pe de altă parte, restaurează centralitatea figurii istorice, umane şi divine a lui Isus Cristos Este o ocazie extraordinară pentru creştini şi necreştini deopotrivă să îşi aprofundeze relaţia cu Fiul lui Dumnezeu.


- Opus Dei va celebra 80 de ani în anul 2008. Cum vă pregătiţi pentru această importantă celebrare?

- În primul rând ne pregătim prin convertirea interioară. Trebuie să ne întrebăm fiecare în faţa lui Dumnezeu despre cum slujim Biserica, pe Papa şi pe semeni. Aniversarea de la anul ne oferă ocazia să explicăm tuturor ce este prelatura Opus Dei. Acum am început să avem o prezenţă constantă în Rusia; în curând vom fi prezenţi şi în România.

* * *

Opus Dei în numere

Membri în lumea întreagă: 87.000 în aproape 80 de ţări

Membri numerari (membri deplini care au depus jurământul de celibat) şi asociaţi: 30.000

Supranumerari: 61.000

Africa: 2.000

Asia şi Pacific: 5.000

Americi: 30.000

Europa: 50.000

Cler: 1.900 de preoţi

Colaboratori: circa 1 milion

Clerul

Clerul prelaturii vine dintre laicii de frunte ai Opus Dei: sunt membri numerari şi asociaţi care, după ce au făcut parte din prelatură timp de câţiva ani şi şi-au completat studiile, sunt invitaţi de prelatură să fie hirotoniţi. Misiunea lor pastorală este îndreptată direct spre membrii prelaturii şi spre activităţile apostolice promovate de prelatură.

Societatea preoţească a Sfintei Cruci


Este o asociaţie a clerului strâns legată de Opus Dei. Este formată din diaconi, preoţi diecezani (2.000) şi clerul prelaturii (2.000). Cei din urmă sunt în mod automat membri ai societăţii. Societatea este prezidată de prelatul Opus Dei. Clerul diecezan ce face parte din societate caută îndrumare spirituală pentru a trăi sfinţenia în exercitarea slujirii lor conform spiritului Opus Dei. Faptul că aparţin societăţii preoţeşti a Sfintei Cruci nu înseamnă încorporarea în clerul prelaturii: ei continuă să fie încardinaţi în propriile Dieceze şi răspund în faţa Episcopilor lor pentru slujirea lor pastorală.

Membrii asociaţi şi numerari

Membrii asociaţi sunt bărbaţi şi femei care trăiesc în starea de celibat pentru a-şi putea îndeplini misiunea apostolică. Ei trăiesc cu familiile lor sau în alte părţi unde este nevoie din raţiuni profesionale. Numerarii sunt complet devotaţi misiunii lor şi instruirii altor membri ai prelaturii; ei trăiesc de regulă în centre Opus Dei.

Supranumerarii

Sunt persoane căsătorite, bărbaţi şi femei, care consideră sfinţirea vieţii domestice ca o importantă parte a vieţii lor creştine.

Cooperatorii

Sunt bărbaţi şi femei care, deşi nu sunt încorporaţi în prelatură, îşi oferă ajutorul în activităţile educaţionale, culturale, sociale şi caritabile. Ei cooperează şi prin rugăciunile lor, prin muncă sau prin sprijin financiar. Cooperatorii pot fi şi necatolici sau necreştini: luterani, evrei, musulmani, budişti etc. Pot să fie şi necredincioşi sau persoane care nu aparţin nici unei religii. Ei sunt animaţi de dorinţa de a participa şi de a coopera la activităţile sociale promovate de membrii prelaturii, care îi invită pe toţi să participe. Comunităţile religioase pot de asemenea coopera cu Opus Dei. Cooperarea lor presupune rugăciunea zilnică pentru misiunea prelaturii.


"Cu faţa spre răsărit" în

Liturghie

Autor: Zenit Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 21 septembrie 2007

Afirmaţiile că preotul care celebrează forma veche a Liturghiei stă "cu spatele la credincioşi" pierde din vedere esenţialul, declară pr. Uwe Michael Lang. Poziţia "ad orientem", sau "cu faţa spre răsărit", este legată de a avea o orientare comună pentru rugăciunea liturgică, adaugă el. Pr. Lang de la Oratoriul din Londra, şi recent numit să lucreze pentru Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, este autorul lucrării "Întoarcerea către Domnul: orientarea în rugăciunea liturgică". Cartea a fost publicată întâi în limba germană de Johannes Verlag şi apoi în engleză de Ignatius Press. A apărut şi în italiană, franceză, maghiară şi spaniolă. În acest interviu pentru ZENIT, pr. Lang vorbeşte despre poziţia "ad orientem" şi posibilităţile pentru o redescoperire a străvechii practici liturgice.

- Cum s-a dezvoltat în Biserica primară practica celebrării Liturghiei "ad orientem", sau "cu faţa spre răsărit"? Care este semnificaţia ei teologică?

- În majoritatea marilor religii, poziţia adoptată în rugăciune şi planurile generale ale lăcaşelor de cult sunt determinate de o "direcţie sacră". Direcţia sacră în iudaism este spre Ierusalim sau, mai exact, spre prezenţa Dumnezeului transcendent în Sfânta Sfintelor din Templu, după cum se arată în Daniel 6,11. Chiar şi după distrugerea Templului, obiceiul întoarcerii spre Ierusalim a fost păstrat în liturgia sinagogii. În acest fel îşi exprimau evreii speranţa lor escatologică în venirea Mesiei, reconstruirea Templului şi adunarea poporului lui Dumnezeu din diaspora.


Primii creştini nu se mai întorceau către Ierusalimul pământesc, ci către noul Ierusalim ceresc. Ei aveau convingerea fermă că atunci când Cristos cel Înviat va veni din nou în slavă, îi va aduna pe cei credincioşi Lui în această cetate cerească. Ei vedeau în răsăritul soarelui un simbol al Învierii şi al celei de-a Doua Veniri, şi era de la sine înţeles pentru ei să se roage cu faţa în această direcţie. Există dovezi puternice ale rugăciunii spre răsărit în majoritatea părţilor lumii creştine începând din secolul al II-lea.

În Noul Testament, semnificaţia specială a orientării spre răsărit pentru cult nu este explicită. Cu toate acestea, tradiţia a găsit multe referinţe biblice pentru acest simbolism, de exemplu: "soarele dreptăţii" din Maleahi 3,20; "Răsăritul cel de Sus" din Luca 1,78; îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui cu sigiliul Dumnezeului celui viu din Apocalips 7,2; şi imaginile cu lumina din Evanghelia Sf. Ioan. În Matei 24,27-30, semnul venirii Fiului Omului cu putere şi mare slavă, ca un fulger care apare la răsărit şi luminează până la apus, este crucea. Există o legătură strânsă între rugăciunea spre răsărit şi cruce; acest lucru este evident în secolul al IV-lea, dacă nu mai devreme.

În sinagogile din această perioadă, colţul în care se păstrau sulurile cu Torah indicau direcţia pentru rugăciune spre Ierusalim. În rândul creştinilor, a devenit un obicei general să se marcheze direcţia pentru rugăciune cu o cruce pe peretele dinspre răsărit în absidele bazilicilor precum şi în încăperi private, de exemplu ale călugărilor şi pustnicilor. Spre sfârşitul primului mileniu, teologi provenind din diferite tradiţii arată că rugăciunea cu faţa spre răsărit este una dintre practicile care deosebesc creştinismul de alte religii: evreii se roagă spre Ierusalim, musulmanii se roagă spre Mecca, dar creştinii se roagă spre răsărit.

- În alte rituri ale Bisericii Catolice se foloseşte poziţia liturgică "ad orientem"?

- A sta "cu faţa spre răsărit" în rugăciunea liturgică este parte a tradiţiilor bizantină, siriană, armeană, coptă şi etiopiană. Se practică încă în majoritatea riturilor răsăritene, cel puţin în timpul rugăciunii euharistice. Doar câteva Biserici Catolice Răsăritene - de exemplu, cea Maronită şi cea Siro-Malabareză - au adoptat nu de mult "Liturghia cu faţa la popor", dar


acest lucru se datorează influenţei apusene moderne şi nu este în conformitate cu tradiţiile lor autentice. De aceea, Congregaţia Vaticanului pentru Bisericile Răsăritene a declarat în 1996 că tradiţia străveche a rugăciunii spre răsărit are o profundă valoare liturgică şi spirituală şi trebuie să fie păstrată în riturile răsăritene.

- Auzim adesea că "cu faţa spre răsărit" înseamnă că preotul celebrează "cu spatele la credincioşi". Ce se întâmplă de fapt când preotul celebrează Liturghia "ad orientem"?

- Această expresie des auzită astăzi, că preotul "se întoarce cu spatele la popor", pierde din vedere faptul esenţial că Liturghia este un act comun de cult în care preotul şi credincioşii împreună - reprezentând Biserica peregrină - se îndreaptă către Dumnezeul transcendent. Este vorba aici nu despre celebrarea "spre credincioşi" sau "cu spatele la credincioşi", ci mai degrabă despre direcţia comună a rugăciunii liturgice. Aceasta este menţinută indiferent dacă altarul este sau nu orientat spre răsărit; în Apus, multe biserici construite începând din secolul al XVI-lea nu mai sunt "orientate" în sensul strict.

Orientându-se în aceeaşi direcţie cu credincioşii atunci când stă la altar, preotul conduce poporul lui Dumnezeu pe drumul lor de credinţă. Această îndreptare către Domnul a găsit o expresie sublimă în lăcaşele multor biserici din primul mileniu, unde reprezentări ale crucii sau ale lui Cristos în slavă ilustrează ţelul peregrinării pământeşti a adunării. A-l căuta pe Domnul păstrează viu caracterul escatologic al Euharistiei şi ne aminteşte că celebrarea sacramentului este o participare la liturgia cerească şi o garanţie a slavei viitoare în prezenţa Dumnezeului celui viu. Acest lucru dă Euharistiei măreţia sa, ferind comunitatea individuală de la a se închide în sine şi deschizând-o către adunarea îngerilor şi a sfinţilor din cetatea cerească.


- În ce fel orientarea "spre răsărit" în cadrul liturgiei promovează un dialog cu Domnul?

- Principiul de bază al cultului creştin este dialogul dintre poporul lui Dumnezeu ca întreg, incluzându-l pe celebrant, şi Dumnezeu, căruia i se adresează rugăciunea lor. De aceea, liturgistul francez Marcel Metzger susţine că expresiile "cu faţa la credincioşi" şi "cu spatele la credincioşi" îl exclud pe Cel către care se îndreaptă toată rugăciunea, adică Dumnezeu. Preotul nu celebrează Euharistia "cu faţa la credincioşi" indiferent care ar fi direcţia spre care se îndreaptă; mai degrabă, întreaga adunare celebrează cu faţa la Dumnezeu, prin Isus Cristos şi în Duhul Sfânt.

- În prefaţa cărţii dumneavoastră, pe atunci Cardinal Ratzinger arată că nici unul dintre documentele Conciliului Vatican II nu a cerut ca altarul să fie orientat către credincioşi. Cum s-a produs această schimbare? Care a fost baza pentru această majoră reorientare a liturgiei?

- Sunt prezentate de obicei două argumente principale în favoarea poziţiei celebrantului cu faţa la credincioşi. În primul rând, se spune adesea că aceasta a fost practica Bisericii primare, care ar trebui să constituie norma pentru epoca noastră; însă un studiu atent al izvoarelor arată că această afirmaţie nu stă în picioare. În al doilea rând, se susţine că "participarea activă" a credincioşilor, un principiu care a fost introdus de Papa Pius al X-lea şi este central pentru "Sacrosanctum Concilium", cere celebrarea către credincioşi. Recenta reflecţie critică asupra conceptului de "participare activă" a dezvăluit nevoia unei reevaluări teologice a acestui important principiu.

În cartea sa "Spiritul liturgiei", pe atunci Cardinalul Ratzinger face o distincţie utilă între participarea la Liturgia Cuvântului, care include acţiuni exterioare, şi participarea la Liturgia Euharistică, unde acţiunile exterioare sunt secundare, deoarece participarea interioară în rugăciune este cea care contează. Recenta Exortaţie apostolică postsinodală a Sfântului Părinte "Sacramentum Caritatis" conţine o importantă analiză a acestei teme în paragraful 52.


- I se interzice unui preot să se întoarcă "spre răsărit" în noul Misal promulgat de Papa Paul al VI-lea în 1970? Există vreun obstacol juridic care interzice folosirea mai largă a acestei practici străvechi?

- O combinaţie între orientarea preotului şi a credincioşilor unii către alţii în cadrul Liturgiei Cuvântului şi întoarcerea comună spre altar în cadrul Liturgiei Euharistice, în special pentru Canon, este o opţiune legitimă în Misalul Papei Paul al VI-lea. Instrucţiunea Generală revizuită a Misalului Roman, care a fost prima dată publicată în scopul studiului în anul 2000, abordează problema altarului în paragraful 299; pare să declare poziţia celebrantului "ad orientem" inoportună sau chiar interzisă. Cu toate acestea, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor respinge această interpretare într-un răspuns la o întrebare trimisă de Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena. Evident, paragraful relevant din Instrucţiunea Generală trebuie să fie citit în lumina acestui răspuns, datat 25 septembrie 2000.

- Recenta Scrisoare apostolică a Papei Benedict al XVI-lea, "Summorum Pontificum", care dă o libertate mai mare pentru folosirea Misalului Papei Ioan al XXIII-lea, va promova o apreciere mai profundă a "întoarcerii către Domnul" în Sfânta Liturghie?

- Cred că multe rezerve sau chiar temeri în legătură cu Liturghia "ad orientem" vin din lipsa de familiaritate cu aceasta, şi că răspândirea "uzului extraordinar" al ritului roman va ajuta mulţi oameni să descopere şi aprecieze această formă de celebrare.


Impactul social şi economic al

societăţilor care îmbătrânesc

Autor: pr. John Flynn Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit, 30 septembrie 2007

Deceniile de declin al numărului de naşteri provoacă o îmbătrânire rapidă a numeroase naţiuni ale lumii. Preşedintele Traian Băsescu avertiza recent că România cunoaşte un declin serios şi că trebuie făcut mai mult pentru a le sprijini pe femeile care au copii, informa Associated Press la 18 septembrie 2007. "România trebuie urgent să îşi revizuiască politica demografică", le-a spus el participanţilor la o conferinţă despre populaţie şi dezvoltare desfăşurată în oraşul Sibiu. Potrivit Associated Press, în România patru milioane de oameni formează forţa de lucru, în timp ce pensionarii numără şase milioane.

Germania este o altă ţară care simte efectele îmbătrânirii populaţiei, scria New York Times la 23 septembrie. Populaţia a început să scadă din 2003, cu 5.000 în acel an. În 2006 ea a scăzut cu 130.000 de persoane. Populaţia germană înregistrează o "creştere negativă exponenţială", declara pentru New York Times Reiner Klingholz, directorul Institutului berlinez pentru Populaţie şi Dezvoltare. Situaţia în Japonia este de asemenea îngrijorătoare, scria publicaţia britanică The Telegraph la 1 iunie. Populaţia a atins un maxim de 128 de milioane în 2005, iar unele estimări spun că va scădea la sub 100 de milioane în 2050. Schimbările demografice nu afectează doar ţările bogate, scria Associated Press într-un raport din 11 aprilie. Unele ţări "vor deveni bătrâne înainte să ajungă bogate", a declarat Somnath Chatterji, liderul echipei de studii multi-ţări din Organizaţia Mondială pentru Sănătate, la o conferinţă ONU.


Îmbătrânirea

"Ceea ce i-a luat Franţei peste un secol", a mai spus Chatterji, "s-a întâmplat în câteva decenii în alte ţări". China, de exemplu, are una dintre cele mai mari rate de creştere a populaţiei bătrâne. Numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani creşte cu aproximativ 3% pe an, comparat cu un procent de sub 1% de creştere a întregii populaţii, dezvăluia Jiang Fan, vice-ministrul chinez pentru populaţie şi planificare familială, la o conferinţă de presă.

În mai multe ţări numărul naşterilor a crescut, dar şi aşa este insuficient. La 21 septembrie, Agenţia de Statistici a Canadei a dat publicităţii cifrele pentru 2005. Rata de naşteri a atins cel mai înalt nivel din ultimii şapte ani, în principal datorită creşterii numărului femeilor care nasc după 30 de ani. Rata de fertilitate a Canadei era în 2005 de 1,54 de copii per femeie, în creştere faţă de 1,53 cu un an înainte. Cu toate acestea, Agenţia de Statistici aminteşte că rata se află sub ceea ce este numit nivelul de fertilitate de înlocuire a populaţiei, care cere 2,2 copii per femeie. Şi Italia a înregistrat o mică creştere, informa agenţia ANSA la 5 mai. În 2006, rata de fertilitate ajunsese la 1,35, cea mai mare în ultimii 16 ani. Dar este tot sub rata medie în Uniunea Europeană, care este de 1,52, de asemenea sub rata necesară de 2,2.

Situaţia în Europa

Situaţia demografică a Europei a fost subiectul Întâlnirii Economice de la Munchen desfăşurate în zilele de 21-22 iunie a.c. La eveniment au participat personalităţi din lumea universitară şi politică, din industrie şi finanţe. "Schimbările demografice pe care Europa le experimentează astăzi sunt fără precedent în istoria continentului", a declarat Jurgen Chrobog, preşedintele Fundaţiei BMW Herbert Quandt, în discursul de deschidere. Ratele mici ale naşterilor din Europa vor conduce la un declin al forţei de muncă estimat la 21 de milioane în următorii 25 de ani, a observat el, cu consecinţe negative pentru economie.

Combinaţia dintre longevitatea în creştere şi fertilitatea în scădere constituie o "bombă demografică cu ceas", acutizată de deficienţele în politicile privind pensionarea şi familia, avertiza Edward Palmer de la


Universitatea suedeză din Uppsala. În general vorbind, spunea el, ţările Europei cu rate mari de fertilitate, precum Franţa şi ţările scandinave, sunt cele cu politica familială cea mai generoasă. Dat fiind că naşterea fiecărui copil înseamnă o potenţială reducere a veniturilor familiei respective în primii ani ai copilăriei, precum şi riscul de a pierde oportunităţi în muncă, Palmer a cerut ca politicile familiale să ofere compensaţia adecvată.

Vladimir Spidla, comisar al Uniunii Europene pentru Angajări, Afaceri Sociale şi Oportunităţi, a vorbit de asemenea la întâlnire. Actualmente 16% din populaţia europeană are peste 65 de ani. Dacă nu se schimbă rata de naşteri sau valul de imigraţie rămâne la fel, în 2050 proporţia persoanelor în vârstă se va dubla, a spus el. Pentru a ajuta la o înnoire demografică a Europei, Spidla - la fel ca alţii - a recomandat acordarea unei mai mari atenţii la nevoile familiei. Decizia de a avea copii este o problemă privată, a recunoscut el. Dar sondajele arată că mulţi europeni ar dori să aibă mai mulţi copii decât aduc de fapt pe lume. "Părinţii sunt speriaţi că îngrijitul copiilor va fi o problemă, sau că trebuie să aleagă între carieră şi timpul petrecut alături de copii, sau că totul va fi prea scump", a explicat Spidla. "Este deci urgent să îmbunătăţim condiţiile sociale şi economice pentru familii şi copii."

Fără precedent

O privire globală asupra îmbătrânirii a oferit-o recent un raport al Diviziei pentru Populaţie a Departamentului ONU pentru Economie şi Afaceri Sociale. În studiul intitulat "Populaţia lumii îmbătrâneşte" se subliniază viteza de îmbătrânire din numeroase naţiuni, descrisă ca fiind fără precedent. La nivel mondial, numărul persoanelor peste 60 de ani se aşteaptă că va depăşi pentru prima oară numărul copiilor în 2047. Deja în 1998, în multe regiuni dezvoltate numărul copiilor - sub 15 ani - a scăzut sub numărul bătrânilor. În 2000, populaţia cu vârsta peste 60 de ani era de peste 600 de milioane, triplu faţă de numărul din 1950. În 2006, numărul bătrânilor a trecut de 700 de milioane. În 2050, circa două miliarde de bătrâni vor fi în viaţă, deci încă o triplare în 50 de ani.

În regiunile mai dezvoltate, peste o cincime din populaţie are peste 60 de ani, iar în 2050 aproximativ o treime din populaţie va aparţine acestui


grup de vârstă. În schimb în ţările mai puţin dezvoltate, bătrânii sunt astăzi în procent de 8%, în 2050 aşteptându-se ca procentul să ajungă la 20%. Divizia pentru Populaţie avertizează astfel că îmbătrânirea populaţiei este mai accelerată în ţările în curs de dezvoltare decât în cele dezvoltate. În plus, îmbătrânirea în ţările în curs de dezvoltare are loc la nivele mai joase de dezvoltare socioeconomică decât în cazul ţărilor dezvoltate.

Mai este apoi numărul de persoane potenţial muncitoare raportat la cele care s-au pensionat deja. Numărul de persoane cu vârsta între 15 şi 64 de ani per persoană cu vârsta peste 65 de ani a scăzut de la 12 la 9 între 1950 şi 2007. Până în 2050, acest număr se aşteaptă să scadă la doar 4 potenţial muncitori per persoană în vârstă, ceea ce va avea un impact grav asupra taxelor şi politicilor de securitate socială.

Pe lângă impactul economic, schimbările cauzate de îmbătrânire vor avea o influenţă majoră asupra problemelor inter-generaţionale de echitate şi solidaritate, se arată în raportul ONU. Este de asemenea puţin probabil, continuă agenţia ONU, ca nivelele de fertilitate să se ridice din nou la nivelele înalte înregistrate în mod obişnuit în trecut. Aşadar, tendinţa de îmbătrânire pare a fi ireversibilă, făcând ca populaţiile tinere (des întâlnite până recent) să tindă să devină rare în decursul acestui secol. Politicile anti-familie ale multor guverne şi agenţii internaţionale vor aduce într-adevăr roade amare în deceniile care vor urma.

lumea catholica, octombrie 2007

Documents