lumea catholica, iunie 2006

2 Lumea Catholica, iunie 2006

Sumar:

Vremea dialogului ................................................................................. 3

Radu Capan

La umbra semilunii ............................................................................. 10

Andrea Kirk Assaf

Procesul catolic împotriva căsătoriilor homosexuale ...................... 17

prof. Mark Lowery

Cum am părăsit schisma lefebvristă .................................................. 27

Pete Vere

America latină, un continent al speranţei ......................................... 40

Vladimiro Redzioch

Modelul grupului "celor patru" din Italia .......................................... 44

Anca Mărtinaş Giulimondi

"Cartonaş roşu" pentru Campionatul Mondial din Germania ......... 48

Zenit

Lumea Catholica, iunie 2006 3

Vremea dialogului

Autor: Radu Capan

Un reportaj difuzat la ştiri acum câţiva ani prezenta o localitate uitată de lume, fără canalizare, lumină electrică şi altele. Părea incredibil să mai existe aşa ceva în România mileniului III, iar situaţia nu avea prea mari şanse să se schimbe, dat fiind că sătucul era departe de comuna de care aparţinea, şi în plus sufletele erau foarte puţine. Dar ceea ce m-a uimit mai mult a fost că la întrebarea reporterului "Ştiţi cine este preşedintele României?", bătrânul intervievat a răspuns: "Tovarăşu' Ceauşescu." Şi nu din senilitate, ci pentru simplu fapt că ştirea nu ajunsese şi la el. În izolarea lor, el şi puţinii lui consăteni trăiau încă sub Ceauşescu, sub un preşedinte ajuns de mult sub pământ.

Cât de hilar ne sună un astfel de episod nouă, consumatorilor de internet, telefonie, televiziune, ziare... Dacă astăzi aflăm când se dă un gol la Campionatul Mondial din Germania la doar câteva secunde distanţă în timp de evenimentul în sine, închipuiţi-vă cât de "prompt" am afla câştigătorii la Jocurile Olimpice din Atena dacă ne-am "muta" în antichitate. Viteza de circulaţie a informaţiei, a mărfurilor şi a noastră înşine a crescut de domeniul fantasticului. Şi atunci apar alte situaţii hilare. Pâinea se scumpeşte la magazinul de pe colţ pentru că într-o ţară X a ieşit la alegeri un partid Y (iar tensiunile locale se reflectă în scumpirea petrolului în acea ţară, mai departe în preţul petrolului în lume, mai apoi şi la noi, iar pâinea se transportă cu maşina); sau o mamă din Canada îşi plânge fiul linşat undeva în Orientul Mijlociu, unde lucra de câteva luni, pentru că în Danemarca au apărut nişte caricaturi cu Mohamed. Astăzi când într-o ţară este ales un nou preşedinte sau izbucneşte un război sau are loc o catastrofă poţi spune că nu te interesează, dar nu neapărat că nu te afectează.


Marshall McLuhen prevestea acum câteva decenii că lumea va deveni un sat global, mass-media făcând ca totul pe mapamond să se întâmple ca în "ograda" mea, sub ochii mei. Un sat total altfel decât cel de mai sus. În vechiul sat te puteai naşte şi muri fără să afli de musulmani. Dacă nu veneau să te cotropească cu iataganele, nu aveai de ce să ştii ceva despre ei. În vechiul sat, satul moral, nu aveai de ce să te preocupe teme precum homosexualitatea, lefebvriştii, sectele... ba poate unii termeni nici nu îi ştiai. Alta este situaţia în satul modern, care te presează dacă nu chiar te obligă la contactul cu tot felul de realităţi. Probleme care păreau străine ţării noastre, ori Bisericii noastre, sunt de câteva luni, ori de azi, ori de peste câteva ore problemele noastre. Nu le mai poţi ocoli şi atunci tot ce îţi rămâne de făcut este să ştii cum să te raportezi lor. Dacă în satul vechi limba română îţi era suficientă (mă rog, cu câte o boabă de maghiară şi germană), în noul sat este aproape vital să ştii o limbă de circulaţie internaţională. Dar problema comunicării se extinde dincolo de limba vorbită: presupune să ştii câte ceva despre mentalitatea, neamul, istoria, tradiţiile, credinţa partenerului de dialog. Altfel îi dai la masă carne de porc vecinului tău de origine tunisiană sau te îmbraci la nunta prietenului tău cu culoarea care în ţara lui natală este cea de doliu.

Aceasta ar fi într-un fel tema numărului de faţă al revistei electronice "Lumea Catholica": comunicarea sprijinită de cunoaştere. Nu este - prevenim din start - un număr estival, bun pentru relaxare; nu este nici măcar amuzant. În schimb doreşte să ofere câteva idei despre anumiţi parteneri de comunicare. Cum vorbim poate nu atât cu homosexualii cât despre homosexualitate (cu statul de exemplu)? Articolul profesorului de teologie morală Mark Lowery construieşte un cadru "nebisericos" de dialog. Articolul lui Pete Vere oferă argumentele pentru dialogul cu un alt partener: lefebvristul. Am ales acest text din două motive: în primul rând pentru că literatura românească despre lefebvrişti este subţirică dacă nu lipseşte cu desăvârşire; şi în al doilea rând pentru că lefebvriştii şi-au găsit susţinători şi între catolicii români. Un dialog cu ei este pentru noi inevitabil şi apropiat. În fine, cum luna aceasta cele două interviuri solicitate de revista noastră nu au fost finalizate până la apariţia numărului curent, am ales să includem în schimb un interesant interviu cu Cardinalul Oscar Rodriguez Maradiaga despre America Latină. Chiar dacă textul nu abordează central tema dialogului cu sectele, cred că ne oferă informaţii interesante despre cum stau lucrurile de acolo şi în


acelaşi timp ne oferă posibilitatea de a trage unele învăţăminte pentru situaţia locală.

Am lăsat intenţionat la urmă dialogul cu musulmanii, deşi această temă o atinge chiar articolul următor, o analiză a respectării libertăţii religioase în Orientul Mijlociu. Tema este fierbinte - şi de aceea merită mai multe cuvinte - din mai multe considerente. În primul rând, exact acum două zile, la 22 iunie a.c. adică, Vaticanul a dat publicităţii un document despre creştinii din ţările islamice. Documentul întăreşte mesajul tot mai răspicat al Bisericii Catolice despre necesitatea respectării libertăţii religioase pretutindeni, inclusiv în lumea arabă, şi mai apoi despre necesitatea reciprocităţii în relaţiile dintre părţi. Balanţa a fost şi este într-un echilibru nefavorabil creştinilor: în timp ce în Orientul Mijlociu rişti să fii omorât dacă alegi să îl urmezi pe Cristos, în Belgia - şi am ajuns la al doilea motiv de actualitate - musulmanii imigranţi ilegali sunt cazaţi în biserici, stau acolo în corturi, primesc şi radiouri şi calculatoare, acoperă statuile cu pânze, îşi pun pancarte şi se roagă ca la ei acasă. În secolul trecut bisericile catolice au adăpostit evrei, dar totuşi paralela ce se poate face este limitată. Deci: cum rămâne cu reciprocitatea?

Încă din primul discurs adresat musulmanilor - anul trecut, la Köln - Papa Benedict a dat de înţeles că din punctul său de vedere cheia schimbării situaţiei actuale este educaţia. Într-adevăr, ştim prea puţine unii despre alţii. Un sondaj efectuat în luna mai a acestui an releva următoarele portrete: pentru musulmanii din şase ţări predominant musulmane, occidentalii sunt de regulă egoişti, aroganţi, imorali, lacomi (şi filo-americani); pentru occidentalii intervievaţi, musulmanii sunt de regulă fanatici şi intoleranţi. Aceste imagini cad nu doar în păcatul generalizării ci şi în cel al ignoranţei, sau, ca să fim mai delicaţi, al lipsei de date în formarea opiniei. Este drept, conceptul de musulman cunoaşte multe instanţe, nu atât de la un stat la altul, cât de la o ramură la alta a islamismului. Într-un fel ca în dialogul cu Ortodoxia, o piedică mare este lipsa unui cap cu care să porţi dialogul. Islamismul este la fel împărţit în curente şi tabere, unele deschise dialogului, altele dimpotrivă.

Să luăm de exemplu dilema juridică musulmană: până unde sau inclusiv cui se aplică legea musulmană? După şiiţi şi după o mică parte din suniţi, legea musulmană se aplică oriunde în lume. După majoritatea sunită,


legea musulmană se aplică doar în ţările musulmane. După ce lege se judecă deci un musulman care încalcă legea musulmană într-o ţară occidentală? Problema este neclară, pentru simplu fapt că până acum nu s-a pus. Globalizarea ne pune, vrem nu vrem, în faţa a noi contexte. Mai interesant este cazul în care un ne-musulman încalcă legea musulmană într-o ţară nemusulmană. În mod unanim, legislaţia musulmană spune că un astfel de caz nu este de competenţa ei. Şi totuşi, reacţiile vehemente ale musulmanilor din ţările Occidentale la publicarea caricaturilor lui Mohamed arată un interes în reglarea conturilor şi în aceste situaţii. Se tinde spre o modificare a legislaţiei musulmane sau Occidentul începe să fie considerat parte a lumii musulmane?

Pentru o Europă (iniţial) creştină, obişnuită cu reprezentarea în icoane, statui, mozaicuri, apoi chiar caricaturi a lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, a părut surprinzătoare supărarea provocată de nişte desene. Pentru o lume musulmană în care Profetul nu are chip, în care moscheile nu au nici picturi, nici statui, însuşi actul reprezentării vizuale a ceea ce este sfânt pentru ei reprezintă un act grav - ce să mai spunem când reprezentarea este o caricatură? Stau şi mă întreb ce gândesc musulmanii cazaţi acum în bisericile catolice din Belgia, şi dacă faptul că acoperă statuile noastre trebuie să ne agite sau să căutăm să îl înţelegem? Dacă am umbla în papuci de musulmani câţiva kilometri ori ani, după cum spune o vorbă, am vedea cu siguranţă diferit multe lucruri.

La sfârşitul lunii aprilie, în capitala Statelor Unite a avut loc o interesantă conferinţă despre "Islam şi Occident" cu prof. Bernand Lewis, considerat a fi unul dintre cei mai mari istorici specialişti în Orientul Mijlociu. Printre altele, prof. Lewis a explicat atunci cum s-a ajuns la situaţia de astăzi şi, ca un necunoscător al aceste istorii, recunosc că am rămas surprins: europenii îşi plătesc într-un fel preţul lor. Dacă astăzi în Orientul Mijlociu există atâtea regimuri dictatoriale, este pentru că în secolul XIX lumea arabă a început să simtă că pierde teren, iar importul elementelor moderne europene nu s-a făcut prin filtrul propriu. Puterea s-a concentrat în mâna unor lideri, împotriva tradiţiei politicii islamiste. Care era


tradiţia? Într-o scrisoare din 1786, ambasadorul Franţei se explica într-o scrisoare de ce nu progresează suficient de rapid în sarcinile sale: "Aici lucrurile nu merg ca în Franţa, unde regele este singurul stăpân şi face ce îi place. Aici sultanul se consultă cu tot felul de oameni, cu tot felul de angajaţi şi supuşi, chiar şi cu cei retraşi." Saddam Hussein cu siguranţă nu a fost un lider în sensul tradiţional musulman. Acelaşi istoric aminteşte de momentul 1940 când - nu intru în toate detaliile istorice - Siria şi Libanul au devenit filo-naziste. Propaganda nazistă a pătruns în conştiinţele unora, cristalizându-se apoi sub forma partidului Ba'ath, care încă este la putere în Siria şi pe care, până nu de mult, în Irak îl conducea Saddam.

Răspunsul la modernizarea Europei a mai cunoscut o extremă: la un pol au fost cei amintiţi deja, care au adoptat elemente europene fără să stea prea mult pe gânduri; la celălalt pol au fost cei care au susţinut întoarcerea la tradiţia autentică a islamului. Întoarcerea la origini s-a făcut, paradoxal, cu costul îndepărtării de ele, dezvoltându-se aşa numita linie wahhabi, căzută rapid în fanatism. Crearea regatului saudit a însemnat adoptarea wahhabismului, iar controlul oraşelor sfinte Mecca şi Medina a oferit rampa de lansare a ideilor în tot Orientul. Adesea, această linie wahhabi a islamismului ajunge să fie confundată de occidentali cu islamismul însuşi. Aşa cum musulmanii privind spre Europa cred că văd o Europă creştină, dar nu este aşa, şi noi, privind spre lumea arabă, credem că vedem o lume islamică, dar ne înşelăm. Faimoşii asasini arabi din Evul Mediu nu se sinucideau şi nu ucideau pe alţii decât victimele stabilite. Concepţia de astăzi "mă sinucid cu o bombă şi iau cu mine cât mai mulţi pe tărâmul morţii" este o altă îndepărtare majoră de adevăratul islamism.

Acestea sunt câteva argumente care susţin ceea ce spunea Papa Benedict: tinerele generaţii în special au nevoie de o educaţie adecvată, o educaţie în adevăr, o educaţie "curăţită" de tot ce înseamnă abateri de la creştinismul şi islamismul adevărat. Ce şanse există? Cred că şansele ca lumea arabă să se întoarcă la un islamism adevărat sunt egale cu cele ale europenilor de a se întoarce la un creştinism curat. (Adică zero?) Un lucru ar trebui însă să ne fie clar: Orientul Mijlociu trebuie să îşi descopere propria formă de democraţie, căci am văzut ce rezultate a produs importul. Deja în Egipt şi în alte ţări islamice există şcoli de gândire care dau motive de optimism, deşi însăşi activitatea de a gândi rămâne într-un fel periculoasă în islamism. Prof. Lewis, vorbind despre ce va urma, spunea: "Există multe posibilităţi: am să vă spun cazul pesimist şi cazul


optimist. Scenariul meu cel mai pesimist ar fi că Europa, şi probabil restul lumii occidentale, şi islamismul se distrug una pe alta, iar viitorul va aparţine sau va fi disputat între India şi China, superputeri ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XXI. Scenariul meu cel mai optimist este că, cumva, Orientul Mijlociu îşi va regăsi locul cuvenit, după cum s-a mai întâmplat în istoria civilizaţiei omeneşti."

Mai există vreun drum înapoi de la satul global la satul în care nu ştii nici măcar ce preşedinte are ţara ta? Mulţi cred că nu. Personal, cred că dacă Dumnezeu ne mai rabdă, va fi drum înapoi. Acelaşi McLuhen făcea două observaţii interesante. Prima: capacitatea omului de a avea relaţii adevărate cu semenii este limitată. În micile sate fiecare îl ştie pe fiecare, iar faptul că se cunosc este de exemplu un stimulent pentru un comportament controlat. La oraş nu ne cunoaştem toţi vecinii din blocul de zece etaje în care locuim, iar relativul anonimat ne permite multe. Al doilea: aşa cum apa nu o poţi încălzi la infinit, căci la un moment dat începe să fiarbă, la fel şi viteza vieţii omului modern nu poate să crească în continuu: se va ajunge la un punct de fierbere... sau mai degrabă de implozie. Sunt de aceea reticent că Uniunea Europeană va rezista prea mult în istorie, că lumea însăşi va rezista prea mult cu aceste mutări de mase (aţi văzut filmul "Poveşti din L.A.", în original "Crash", premiat cu Oscar anul acesta? dacă nu, trebuie să îl vedeţi). Şi atunci?

Probabil vom repeta experienţa Turciei şi Greciei, care, după primul război mondial, s-au mai luptat o vreme. La final, spun cărţile de istorie, în baza unei înţelegeri mutuale, minoritatea turcă din Grecia a fost trimisă în Turcia, iar minoritatea greacă din Turcia a fost trimisă în Grecia. În realitate, după cum observa prof. Lewis în conferinţa amintită, nu a fost un schimb de minorităţi etnice, ci un schimb de minorităţi religioase: creştinii ortodocşi de limbă turcă au plecat din Turcia în Grecia, iar musulmanii de limbă greacă au plecat din Grecia în Turcia. Cu război sau - mai bine - fără război, în final s-ar putea ca Europa să îşi aducă acasă creştinii ei (chiar şi pe cei aparţinând tradiţional Orientului), iar Orientul să îşi ia de aici musulmanii. Deja creştinii pleacă masiv din Irak, din Ţara Sfântă şi din alte locuri din Orientul Mijlociu. Nu şi invers, dimpotrivă, împreună cu creştinii refugiaţi sosind şi mulţi musulmani. Daca va începe vreodată întoarcerea musulmanilor în locurile lor de baştină este o problemă în desfăşurare. Incidentele din Franţa - şi din alte locuri din Europa - arată că încă nu ştim să convieţuim, arabi şi europeni la un loc.


Iar faptul că unii britanici pleacă în SUA cedând cartiere musulmanilor emigraţi este iarăşi un indicator grav. Dar este prea rapid să ne pronunţăm.

Ce putem face este să conştientizăm că realităţi străine sunt acum tot mai mult realităţi prezente. Ne-am considerat mult timp o ţară atât de creştină încât credeam că nu încape discuţie despre căsătoria homosexuală. Discuţia a început însă. Cu ei şi cu alte minorităţi - sexuale, confesionale, etnice... Este o vreme a dialogului, a unuia destul de complicat şi care presupune nu doar cunoaşterea de limbi străine, ci şi de mentalităţi străine nouă. Sperăm ca acest număr să contribuie într-o oarecare măsură la educarea noastră. Acestea fiind spuse vă invit la lectura următoarelor articole. A! Şi după aceea: vacanţă plăcută! Următorul număr va apare la 24 septembrie a.c.


La umbra semilunii

Autor: Andrea Kirk Assaf Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, mai 2006

La sfârşitul lunii martie a.c., o importantă reuniune de 15 delegaţii ale principalelor religiilor din Orientul Mijlociu, inclusiv catolică, a avut loc la Universitatea Al-Azhar din Cairo, pentru a discuta despre "relaţia dintre religie şi drepturile umane fundamentale şi obligaţiile tuturor". În contextul nu îndepărtatului scandal provocat de publicarea unor caricaturi cu Mohamed în Danemarca, adepţii diferitelor tradiţii religioase au găsit noi temelii comune în dorinţa lor ca guvernele să protejeze simbolurile şi proprietăţile religioase. Întâlnirea a mers mai departe, delegaţii elaborând o declaraţie comună în nouă puncte, în care îşi declară sprijinul, printre altele, pentru toate iniţiativele personale sau de grup în favoarea vieţii, care este "dar al lui Dumnezeu". Au cerut de asemenea Naţiunilor Unite să protejeze drepturile minorităţilor religioase şi să interzică toate actele de agresiune şi de violenţă împotriva locurilor de cult, a bisericilor, mănăstirilor şi simbolurilor religioase.

Declaraţia reprezintă un progres important în contextul inter-religios agitat de astăzi, dar rămâne de văzut dacă buna intenţie manifestată de cele 15 delegaţii se va "transmite" şi între cei asemenea lor în credinţă. Întâlnirea a subliniat importanţa libertăţii religioase, apărată şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (la articolul 18). Realitatea din teren arată însă că există diferite percepţii asupra libertăţii religioase, în special în ţările în care legislaţia este profund confesională. Recentul proces al afganului convertit la creştinism, Abdul Rahman, i-a şocat pe mulţi din afara Afganistanului, atrăgând atenţia asupra legii apostaziei. După sângeroasele lupte împotriva talibanilor şi bucuria afganilor la căderea lor, se părea că Afganistanul a intrat într-o nouă etapă a istoriei,


că va renunţa la îngusta lege Shari'a care pedepsea dur pe oricine se abătea de la practicile aprobate de talibani şi de la interpretarea talibană a islamismului. Toate celelalte religii erau interzise în ţară şi chiar şi musulmanii au trebuit să se conformeze învăţăturii talibane sau să sufere consecinţele. După aproape cinci ani de la căderea regimului taliban, lumea a aflat că unele urme ale trecutului se mai resimt şi astăzi.

Abdul Rahman s-a convertit la creştinism acum 16 ani, pe când lucra într-o organizaţie umanitară. A scăpat de persecuţie în toţi acei ani ai regimului taliban, pentru a fi trădat de propria familie, în contextul unei dispute pentru custodie. Noul regim afgan nu a făcut prea multe pentru a schimba soarta lui Rahman: a fost închis pentru că şi-a schimbat credinţa şi a fost la un pas de execuţie, în conformitate cu constituţia ţării. După ce mai multe guverne şi organizaţii, inclusiv musulmane, au protestat în apărarea lui Rahman, judecătorul a afirmat că acesta suferă de probleme psihice şi l-a eliberat. Dar sentimentele anti-creştine demonstrate în marşuri pe străzi au arătat că Rahman era mai în siguranţă în închisoare decât afară. Guvernul italian i-a oferit acestuia azil religios, ministrul de externe al acestei ţări fiind primul care a vorbit în apărarea lui Rahman cu preşedintele Hamid Karzai. Astfel că în chiar ziua eliberării, afganul nedorit de ai lui a ajuns în Italia.

Este surprinzător şi ironic în acelaşi timp faptul că după experienţa talibană, guvernul nu a înţeles nimic şi tot nu a modificat constituţia pentru a garanta libertatea religioasă. Pe de o parte, constituţia afirmă că "adepţii altor religii sunt liberi să îşi exercite credinţa şi să îşi practice ritualurile religioase în limitele legii", declarându-şi apoi sprijinul pentru Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care afirmă că persoanele sunt libere să se convertească de la o religie la alta). Pe de altă parte, constituţia spune că "religia statului este religia sacră islamică". Preşedintele şi vicepreşedintele ţării trebuie prin lege să fie musulmani, iar celelalte oficialităţi guvernamentale trebuie să jure că vor sprijini "justiţia în conformitate cu prevederile religiei sacre islamice". Legile privitoare la apostazie şi blasfemie nu doar că există încă în legislaţie, dar se şi aplică în practică.

Întrebarea esenţială care se pune este aceasta: ar trebui Statele (în esenţă vorbim de cele islamice) să îşi considere confesionalismul unul de tip


"Biserica oficială", sau doar o simplă recunoaştere a tradiţiei, istoriei şi contextului geografic? În prima variantă este dificil să dai libertate vreunei religii în afară de cea îmbrăţişată de stat. În a doua variantă, existenţa minorităţilor religioase şi libertatea de convertire nu reprezintă vreo ameninţare, nici nu ridică vreo problemă specială identităţii religioase a ţării. Statele care se descriu pe sine ca fiind islamice au răspuns în moduri diferite acestei întrebări. În cele ce urmează prezentăm o trecere în revistă a libertăţii religioase în unele dintre cele mai importante ţări musulmane ale momentului. Informaţiile provin de la centrul de cercetare Freedom House din Washington DC, de la asociaţia Kirche in Not şi din Raportul Internaţional privind Libertatea Religioasă, al Departamentului de Stat SUA.

Arabia Saudită

Regatul Arabiei Saudite este cel mai extremist exemplu de lipsă a libertăţii religioase în ţările islamice. Alte religii decât cea islamică nici măcar nu sunt recunoscute oficial, iar justiţia se bazează pe Shari'a. "Poliţia religioasă" guvernamentală (cunoscută şi sub numele de Comitetul pentru promovarea virtuţii şi prevenirea viciului) veghează să nu se aducă ofense religiei islamice şi aplică pedepse ce variază de la închisoare la biciuire. Convertirea la o altă religie este considerată apostazie şi se pedepseşte cu moartea. Pedeapsa cu moartea a fost aplicată şi pentru infracţiuni descrise ca erezii sau blasfemii împotriva islamului. Nemusulmanilor li se permite să viziteze ţara şi să facă afaceri aici dar doar îmbrăcaţi în hijab, veşmânt musulman, şi cu limitarea că nu îşi practică credinţa în public. Cultul privat este admis în teorie, dar nu întotdeauna şi în practică.

Statistici oficiale despre nemusulmanii din ţară nu există, dar se pare că în regatul saudit trăiesc între 500.000 şi un milion de catolici. Există răspândite prin ţară 50 de "centre de convertire" finanţate de guvern, al căror scop este convertirea străinilor la islamism. Şi deşi guvernul caută să promoveze o toleranţă tot mai mare între cetăţeni în ultimii ani, au fost făcute rugăciuni pentru moartea evreilor şi a creştinilor în două moschei importante, din Mecca şi Medina.

Iran


Ca naţiune musulmană şiită, Iranul merge pe o tradiţie teologică diferită de cea a Arabiei Saudite, dar la capitolul intoleranţei faţă de cei de altă religie merge pe o linie la fel de dură. După revoluţia islamică din 1979, nemusulmanii au emigrat în număr mare şi acum se pare că sunt sub 1% din populaţia iraniană. Creştinii sunt estimaţi de Naţiunile Unite a fi aproximativ 300.000. Iranul merge după legea Shari'a, dar constituţia ţării recunoaşte dreptul grupurilor existente (zoroastrieni, evrei şi creştini) să îşi practice religiile. În practică, nemusulmanii au raportat că au avut de suportat hărţuiri, abuzuri şi chiar închisoarea pe motiv de credinţă. Alte informaţii indică existenţa unor agenţi ai guvernului care caută convertiţii de la islamism pentru a-i aduce la credinţa lor iniţială, sau pentru a-i ucide.

Sudan

În războiul civil lung de decenii se confruntă două tabere: musulmanii din nord şi creştinii şi animiştii din sud, dar motivul nu este doar religios. Noile protocoale dau motive de speranţă Sudanului pentru un viitor mai liniştit. Convieţuirea paşnică atât de dorită mai este încă tulburată de crime şocante cărora le cad victime creştinii şi refugiaţii, autorii fiind trupe finanţate de guvern. Şi în Sudan domneşte Shari'a, apostazia plătindu-se cu viaţa.

Siria

Siria este condusă de partidul secular Ba'ath, acelaşi partid pe care l-a condus în Irak Saddam Hussein. Guvernul are o istorie sângeroasă a distrugerii oricăror grupări politice islamice care îi ameninţă puterea. Dar religiile tradiţionale sunt libere să îşi practice credinţa, sub monitorizarea agenţilor guvernului. Prozelitismul este descurajat. Interesant, Martorii lui Iehova sunt definiţi în această ţară ca o "organizaţie zionistă motivată politic".

Irak


Asemenea Afganistanului, noua constituţie a Irakului recunoaşte dreptul la libertatea religioasă, dar declară islamismul ca fiind religia oficială a statului. Guvernul a promis să amplaseze gărzi la toate lăcaşurile de cult şi să dea fonduri pentru reconstrucţia moscheilor şi bisericilor deteriorate în timpul luptelor. La nivel guvernamental au fost luate mai multe iniţiative care să încurajeze convieţuirea paşnică între religii. Tensiunile cele mai mari sunt între suniţi şi şiiţi, dar luptele lor se răsfrâng negativ şi asupra creştinilor, care drept urmare au emigrat din această ţară în număr mare.

Pakistan

Islamismul este religia de stat şi în Pakistan, iar legile trebuie să se conformeze islamismului, deşi constituţia spune că "în conformitate cu legea, ordinea publică şi moralitatea, orice cetăţean are libertatea de a profesa, practica şi propaga religia sa". În practică însă, agenţi ai guvernului pakistanez şi anumite segmente ale populaţiei discriminează şi hărţuiesc minorităţile religioase. Blasfemiile la adresa islamismului sunt pedepsite cu moartea, iar legea este folosită adesea pentru reglarea unor conturi personale. În timp ce tensiunile în societate rămân încă deosebit de grave, guvernul a făcut recent câţiva paşi în direcţia reducerii violenţei religioase, încurajând toleranţa faţă de celelalte credinţe.

Egipt

Constituţia egipteană apără libertatea religioasă şi practicarea credinţei, dar alege care religii sunt recunoscute oficial. Islamismul este religia oficială a ţării, iar sistemul juridic se bazează pe Shari'a. Creştinii au avut de suferit diferite discriminări în obţinerea permisiunii de a-şi construi biserici, în ciuda ordonanţelor prezidenţiale care sprijină renovarea şi construirea de biserici în Egipt. Convertiţilor de la creştinism la islamism li se permite să îşi schimbe actele civile după noua identitate religioasă, dar nu şi convertiţilor de la islamism la creştinism. Împotriva legii, poliţia a închis şi torturat mai mulţi convertiţi la creştinism. La nivel social, ciocnirile sângeroase dintre musulmani şi creştini sunt mai rare. La 14 aprilie a.c., un musulman, despre care poliţia spune că ar fi fost bolnav psihic, a atacat cu cuţitul credincioşii din trei biserici copte, ucigând o persoană şi rănind alte douăsprezece.


Turcia

Constituţia Turciei moderne este strict seculară şi permite libertatea religioasă. Guvernul caută să scoată politicul de sub influenţa islamică - până acolo încât le-a interzis femeilor musulmane să intre în clădirile guvernamentale cu capul acoperit -, ceea ce a condus uneori la proteste vehemente ale musulmanilor. La nivel guvernamental s-a lansat o campanie împotriva misionarilor şi prozeliţilor, iar minorităţilor religioase li s-a interzis accesul la funcţii publice. La nivel social, convertiţii la creştinism sunt adesea ameninţaţi şi atacaţi cu brutalitate.

Palestina

Autoritatea Palestiniană a fost fondată ca o instituţie seculară, dar recenta câştigare a alegerilor de către Hamas a declanşat dezbateri aprinse despre natura islamică a guvernului palestinian. Între creştinii şi musulmanii din Palestina s-a creat un fel de solidaritate pentru cauza lor, ceea ce face ca ciocnirile între ei să fie rare. Dar islamizarea intifadei creşte tot mai mult sentimentul de înstrăinare al creştinilor.

Indonezia

Statul indonezian este 88% musulman, constituţia lui afirmând că ţara are ca fundament "credinţa într-un Dumnezeu Suprem", fără să se considere pe sine a fi un stat islamic. Libertatea religioasă este asigurată de constituţie, fapt reflectat în general şi la nivel practic, dar prozelitismul este interzis. Doar cinci religii majore sunt recunoscute, printre care şi creştinismul. Provincia Aceh foloseşte Shari'a şi există unele presiuni pentru adoptarea acestei legi la nivel naţional, dar majoritatea grupărilor musulmane se opun ideii. Legi de pedepsire a ofenselor aduse islamismului există, dar se pun în practică doar dacă există presiuni sociale.

Indonezia este considerată a fi cea mai moderată dintre ţările musulmane, dar creştinii de aici au raportat discriminări şi hărţuiri din partea oficialilor guvernamentali, existând de asemenea cazuri în care proprietăţile lor au fost distruse de musulmani. În zonele în care musulmanii sunt minoritari, aceştia s-au plâns de abuzuri din partea


oficialităţilor. Dorind să reducă radicalismul şi represaliile religioase, guvernul a îmbunătăţit sistemul juridic în direcţia apărării proprietăţilor religioase.

Iordania

Regatul haşemit al Iordanului permite libertatea religioasă, considerând islamismul religia oficială a ţării. Convertiţii de la islamism sunt judecaţi în tribunale în baza legii Shari'a, sunt discriminaţi din punct de vedere legal şi îşi pierd drepturile civile. Prozelitismul nu este explicit interzis, deşi tribunalele Shari'a pot pedepsi în această bază. Aproape toată populaţia Iordanului este musulmană sunită, 4% fiind creştini. Nouă parlamentari din cele 110 locuri sunt reprezentanţi ai creştinilor. Relaţiile între creştini şi musulmani sunt de regulă paşnice, dar convertirea este un subiect tabu. Guvernul afirmă că nu ia măsuri în problema apostaziei, lăsând-o la nivelul tribunalelor Shari'a. În tribunalele guvernamentale există şi se aplică însă legi privind blasfemia, sub titlul de "vătămarea demnităţii musulmanilor".

Într-un proces din 2004, asemănător cu cel al lui Abdul Rahman, un bărbat convertit la creştinism a fost arestat de un tribunal Shari'a, găsit vinovat de apostazie şi lipsit de toate drepturile civile. Căsătoria i-a fost anulată şi a fost declarat fără identitate religioasă. Temându-se că va fi separat de soţie şi va pierde custodia copilului, bărbatul a fugit din ţară cu familia sa.


Procesul catolic împotriva

căsătoriilor homosexuale

Autor: prof. Mark Lowery Traducător: Oana Capan Sursa: Planet Envoy

Căsătoria seculară, naturală şi sacramentală

Energiile sexuale ale omului sunt de o putere şi o complexitate extraordinare. Poate această energie să fie folosită cum vrem noi sau există vreun standard obiectiv la care trebuie să se conformeze? Tradiţia noastră creştină afirmă că există un astfel de standard obiectiv, fiind vorba de realitatea căreia îi spunem "căsătorie". Astăzi însă, tot mai mulţi cred că instituţia căsătoriei poate să fie ceea ce vor ei să fie. În loc să vadă căsătoria ca o realitate obiectivă la care noi trebuie să ne aliniem, o văd ca pe ceva ce trebuie să se conformeze ideilor şi dorinţelor noastre. Să numim acest tip de căsătorie "căsătoria seculară". Iată un exemplu de definiţie a "căsătoriei seculare", după cum îl descria Jessie Bernard, în "The Future of Marriage" (Viitorul căsătoriei):

"Amândoi ne angajăm la următoarele: 1) să continuăm să creştem, fiecare în modul său unic; 2) să nu excludem alegeri viitoare privind relaţia noastră, recunoscând faptul că între riscurile creşterii se află şi riscul de a creşte separat; 3) să lăsăm spaţiu procesului de creştere al fiecăruia; 4) să oferim un climat care stimulează şi invită la creştere; 5) să ne asumăm riscurile; 6) să respectăm diferenţele de credinţe sau de viziuni..." [1]. Potrivit acestei descrieri, căsătoria este ceea ce vreau eu să fie. Toate regulile descrise de Bernard sunt subiective, nefiind prezent nici un indiciu al faptului că, prin căsătorie, soţii intră într-o realitate permanentă. Tocmai acest tip de înţelegere subiectivă a căsătoriei


bătătoreşte pământul pentru actualele eforturi politice şi legislative de recunoaştere legală a relaţiilor homosexuale sub deghizarea căsătoriei.

Cum putem noi să le răspundem eficient celor care promovează "căsătoria seculară" şi cum putem să demonstrăm faptul că de fapt căsătoria este o realitate obiectivă? O cale ar fi să ne bazăm pe dovezile pe care le găsim în revelaţia divină. Oricât de importante ar fi astfel de argumente, datorită separării Bisericii de Stat, nu putem să fundamentăm legile civile pe nici un concept particular religios. Există astăzi mulţi oameni care neagă faptul că ar exista adevăruri obiective, accesibile prin raţiune sau prin revelaţie, astfel că explicaţiile religioase nu sunt suficiente pentru a ne susţine cauza. Scopul acestui articol este de a oferi o argumentaţie în cinci paşi în favoarea căsătoriei, cu obiectivul concret de a demonstra de ce homosexualitatea (şi "căsătoria" homosexuală) este incompatibilă cu această realitate obiectivă...

Pasul 1: Demnitatea persoanei umane

Primul pas este unul preliminar, neavând de-a face concret cu caracteristicile căsătoriei. Este punctul de pornire al oricărui discurs moral, fie în domeniul eticii sociale, fie al bioeticii sau al eticii sexualităţii. Papa Ioan Paul al II-lea a atras atenţia asupra acestui punct de start prin propria metodă filozofico-teologică ce se concentrează pe "personalism". Primul pas ar putea fi numit "principiul personalist" şi s-ar putea enunţa simplu astfel: Fiecare persoană umană individuală are o demnitate inviolabilă. Pus în termeni mai tehnici şi mai filozofici: O persoană trebuie mereu tratată ca un scop, nu ca un mijloc. Cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie să fie "folosit" sau transformat într-un obiect pentru îndeplinirea scopurilor utilitariste ale altuia.

Metoda clasică pentru a demonstra acest principiu este aceea de a apela la revelaţia divină, în particular la trei adevăruri: a) Biblia spune că fiecare dintre noi este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; b) Tradiţia iudeo-creştină învaţă că fiecare suntem chemaţi în mod personal să participăm la viaţa divină şi suntem fiecare chemaţi de Dumnezeu într-o împărăţie şi la o răsplată veşnice; şi c) Potrivit creştinismului, lucrarea mântuitoare a lui Cristos este pentru fiecare dintre noi, permiţându-ne să participăm la viaţa divină, să fim mântuiţi şi fericiţi pentru veşnicie în cer.


Imaginaţi-vă ce răspuns aţi primi dacă aţi folosi aceste argumente pentru a apăra de exemplu demnitatea unui copil nenăscut în prag de a fi avortat sau a unei persoane cu handicap ori în etate ce urmează să fie eutanasiată. Un răspuns tipic ar fi acela că argumentele invocate "ţin de religia Dvs". Folosindu-vă de ele se va crede că doriţi să vă impuneţi convingerile religioase asupra altora, ceea ce nu este corect din punct de vedere politic. Susţinătorul avortului va spune simplu şi rece: "Dacă nu credeţi că avortul este un drept, nu faceţi avort." Similar, cei care se agită în favoarea legalizării "căsătoriilor" homosexuale îşi alungă criticii spunându-le: "Dacă nu credeţi în căsătoria homosexuală, nu vă căsătoriţi cu o persoană de acelaşi sex cu Dvs."

Vedem deci că aceste argumente şchiopătează în afara contextului catolic. De aceea, în discuţiile cu cei care susţin "căsătoriile" homosexuale este foarte important să aşezăm adevărul despre demnitatea umană doar pe temelia raţiunii, lăsând la o parte revelaţia divină. Puteţi face aceasta apelând la "legea morală naturală", o lege care este înscrisă în însăşi fiinţa noastră, pe care oamenii o pot cu uşurinţă recunoaşte ca adevărată, oricare ar fi convingerile lor religioase. Deci: cum construim un argument "natural" despre demnitatea persoanei umane, pe care apoi să construim apărarea naturii obiective a căsătoriei?

Să ne imaginăm că cineva susţine că demnitatea umană nu ar fi absolută, ci doar relativă. Există două răspunsuri la un astfel de relativism: unul teoretic şi altul practic. Relativistul are de fapt pretenţia de absolut când spune că "totul este relativ". Când cineva vă spune că totul este relativ, întrebaţi-l doar: "Insişti în mod absolut că este aşa cum spui?" Relativiştii se contrazic pe ei înşişi nu doar la nivel teoretic, prin însăşi premisa lor de bază, ci şi practic. După cum spunea Peter Kreeft, chiar dacă un om predică relativismul, el aşteaptă ca tu să practici absolutismul, acţionând faţă de el ca şi când propria lui filozofie a relativismului ar fi adevărată [2]. Kreeft dă ca exemplu faptul de a le spune studenţilor lui relativişti că le va pica la examen pe toate fetele din sală. Ţinând cont de premisele lor relativiste, studenţii nu au nici un argument împotriva unei practici atât de nedrepte. Cine sunt ei, în fond şi la urma urmei, să îi impună lui convingerile lor?


Acum să aplicăm acest raţionament la demnitatea vieţii umane. Mulţi doresc astăzi să aplice relativismul la valoarea vieţii umane, argumentând că faptul de a fi persoană nu este în mod absolut, ci doar relativ aplicabil la toate fiinţele umane. Însă liniile trasate într-o astfel de aplicare, bazată pe avantajele care se obţin, sunt complet arbitrare. Dacă cineva vă spune că viaţa este complexă şi necesită o astfel de arbitrarietate, puteţi întreba: "Aşadar aceasta înseamnă că nu te deranjează dacă un hoţ, confruntat cu 'complexitatea' propriei lui existenţe, decide să tragă nişte linii arbitrare şi îţi fură portofelul?"

Nici un om cu mintea întreagă nu susţine această viziune relativistă asupra demnităţii umane când vine vorba de propria lui demnitate umană. Fiecare dintre noi - chiar şi cel mai convins adept al secularismului, care predică relativismul - recunoaşte în mod instinctiv că demnitatea noastră ca persoane implică anumite criterii morale absolute pentru comportament.

Acum că am stabilit principiul fundamental al demnităţii obiective a fiecărei persoane umane, putem construi argumentele adiţionale în legătură cu natura căsătoriei. Facem toate acestea prin simple argumentaţii raţionale care nu au de a face cu convingerile religioase divergente.

Pasul 2: Natura actului conjugal

Dacă este adevărat faptul că fiecare persoană individuală are o demnitatea inviolabilă, atunci este evident pentru raţiune că actul prin care apar aceste fiinţe umane trebuie să fie tratat într-un mod deosebit, corespunzător acestei demnităţi. Mai simplu spus, dacă un cuplu doreşte să se angajeze în actul conjugal, ei trebuie să fie conştienţi de enormul potenţial al unui astfel de act. Acesta îi va afecta în mod deosebit, şi unul dintre motivele centrale pentru care îi va afecta atât de puternic este acela că are posibilităţi procreative, este actul care duce la apariţia unei noi vieţi. Ţinând cont de aceasta, cuplul trebuie să trateze actul conjugal într-un mod care să fie pe măsura acestei sublime potenţialităţi.

Ce presupune aceasta în mod specific? În primul rând şi mai presus de toate, disponibilitatea de a trata potenţiala nouă viaţă ca pe un oaspete


bine primit. Se poate foarte bine ca acest oaspete să nu sosească deloc, dar poate să sosească. Cuplul nu trebuie să pună pariu că nu va sosi şi să trateze actul conjugal cu frivolitate. Un astfel de pariu ar fi iraţional, ca şi când ai investi întreg salariul pe o lună în loterie: putem să pariem doar dacă ceea ce am putea pierde are o valoare neesenţială, şi nu absolută.

Ca o paranteză, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că acest pariu iraţional conduce la legalizarea avortului. Avortul este făcut accesibil pentru o generaţie care a crescut cu prezumţia că este perfect moral să separi sexul de copii. Astfel, a fi pro-life înseamnă a face în acelaşi timp o declaraţie particulară cu privire la natura actului conjugal, şi a fi în concluzie împotriva contracepţiei [3].

Este clar că folosirea contracepţiei face imposibil ca potenţialul copil să fie tratat ca un oaspete bine primit. Este adevărat, un cuplu care foloseşte contracepţia ar putea să susţină foarte bine că sunt deschişi spre o nouă viaţă dacă aceasta s-ar "strecura". Să ţinem însă minte că, în primul rând, marea majoritate nu sunt deschişi în acest fel - avortul legal pândeşte după colţ. În al doilea rând, chiar dacă spun că sunt deschişi spre o nouă viaţă, ei se angajează într-un act incompatibil cu această presupusă deschidere. Actul conjugal a fost transformat într-un altfel de act, unul care este făcut incapabil de o nouă viaţă, şi chiar un act incapabil de a-i uni pe deplin pe cei doi oameni implicaţi, deoarece aceştia reţin acum o parte substanţială din ceea ce sunt ei.

În acest punct putem vorbi despre actul homosexual. Bazându-ne pe principiul personalist, trebuie să spunem că aptitudinile sexuale au un enorm potenţial. Ca şi contracepţia, un act homosexual anulează această potenţialitate. Astfel, semnificaţia deplină a aptitudinilor sexuale - sau, într-un limbaj mai tehnic, "scopurile" corespunzătoare acestor aptitudini - este puternic diluată. Este realizat un act care e "împotriva naturii", în sensul că aptitudinile sexuale au în mod natural o astfel de potenţialitate, care este anulată de către actele homosexuale şi contraceptive. Rezultatul este acela că cei doi nu se dăruiesc decât parţial unul altuia - ei sunt incapabili de acea dăruire totală de sine care include capacitatea de a procrea. Aptitudinile sexuale trebuie să fie folosite astfel încât dimensiunile unitivă şi procreativă să fie de nedespărţit, ducând la un act conjugal adevărat.


După cum ne învaţă Humanae Vitae, există o legătură "indisolubilă pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare... Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi veritabilă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate" (nr. 12). Textul arată apoi că această învăţătură are un caracter profund raţional. Cu alte cuvinte, în afară de adevărul revelat nouă în credinţa catolică, astfel de adevăruri ale legii naturale pot fi înţelese de către oricine doreşte să îşi folosească cu grijă raţiunea.

Pasul 3: Stabilitatea

Până acum, am arătat demnitatea inviolabilă a persoanei, şi felul în care această demnitate determină semnificaţia actului conjugal. Acum putem să mai facem un pas: este evident pentru raţiune că cei care se angajează în actul conjugal trebuie să asigure un context în care potenţialul copil să poată fi crescut, şi acest context presupune mai presus de toate un angajament permanent între cei care îşi folosesc capacităţile sexuale în actul conjugal. Fără această stabilitate, demnitatea copilului este violată.

Înainte de toate, angajamentul permanent al părinţilor săi îi dă copilului o extraordinară siguranţă. Ştie că ei vor fi întotdeauna acolo, iubind necondiţionat, în afară de cazul în care moartea cauzează absenţa unuia sau a ambilor părinţi. În plus, el învaţă foarte mult văzând acest angajament permanent pus în practică în fiecare zi. El învaţă valoarea angajamentului.

Una dintre motivaţiile pentru care atât de multe relaţii homosexuale nu au caracterul de stabilitate este pentru că acest motiv sau scop particular de stabilitate lipseşte. Este adevărat, stabilitatea este o valoare în sine, indiferent dacă este prezent sau nu un copil. Însă această valoare inerentă a stabilităţii dobândeşte o semnificaţie mai profundă atunci când copilul este prezent sau potenţial prezent: "Parte a motivaţiei pentru care noi ca şi cuplu avem un angajament permanent este tocmai aceea de a putea asigura cel mai bun context pentru creşterea unei noi vieţi".


Cuplurile care se luptă cu sterilitatea sunt dureros de conştiente de cât de intrinsecă este această dimensiune procreativă pentru propriul lor angajament. Şi cupluri al căror mariaj în mod tragic a eşuat adesea rămân împreună tocmai datorită acestei dimensiuni.

Pasul 4: Partenerul este de neînlocuit

În pasul anterior, am văzut că deoarece copilul are o demnitate inerentă, doar o uniune permanentă dintre tată şi mamă este pe măsura acestei demnităţi. Demnitatea fiecărei persoane indică în acelaşi timp faptul că, aparte de interesul copilului, doar o uniune permanentă şi de asemenea exclusivă se potriveşte sau este pe măsura demnităţii fiecărui soţ. O uniune permanentă şi exclusivă declară cu curaj faptul că celălalt nu este un obiect care poate fi înlocuit, ci o persoană de o valoare inviolabilă. Când un cuplu îşi ia angajamentul căsătoriei, ei îşi spun unul celuilalt: "Eşti de neînlocuit pentru mine" şi "Doar ţie mă voi dărui în întregime". Divorţul, adulterul sau poligamia sunt astfel declaraţii potrivit cărora partenerul nu este în fond şi la urma urmei de neînlocuit. Şi afirmându-se aceasta, este violată demnitatea inviolabilă a celuilalt.

Poate părea că acest pas particular poate fi realizat de doi homosexuali angajaţi. Argumentele lor în favoarea căsătoriei homosexuale se bazează adesea tocmai pe astfel de idei. Însă trebuie să ne punem o întrebare importantă. De ce în căsătoriile heterosexuale, violările acestui al patrulea punct constituie excepţia mai degrabă decât regula, în timp ce în relaţiile homosexuale, violările acestui al patrulea punct constituie regula mai degrabă decât excepţia? Răspunsul este că acest al patrulea pas este strâns legat de cei trei paşi precedenţi. Este adevărat, unele cupluri homosexuale redau o parte din imaginea de ansamblu, dar doar o parte. Şi tocmai de aceea atât de puţine o redau într-adevăr. Marea majoritate a legăturilor homosexuale nu sunt marcate de stabilitate.

Aceasta nu înseamnă că relaţiile heterosexuale sunt imune la astfel de fragmentări. Într-adevăr, în zilele noastre, numeroşi heterosexuali duc vieţi la fel de promiscue ca ale multor homosexuali. Însă un motiv central pentru aceasta este separarea dimensiunii procreative de actul conjugal (pasul 2), permiţând contracepţia şi conducând la avort. Argumentul legii naturale prezentat aici critică în aceeaşi măsură contracepţia şi


homosexualitatea. În ambele cazuri, actul conjugal este transformat într-un alt fel de act; capacităţile sexuale sunt folosite contrar scopurilor lor în mod natural de nedespărţit de unitate-procreare.

Pasul 5: Heterosexualitatea

Parcurgând cei patru paşi anteriori, am arătat de ce activitatea homosexuală este în opoziţie cu fiecare punct. Argumentul legii naturale pentru natura obiectivă a căsătoriei conchide privind direct homosexualitatea, şi reunind comentariile de mai înainte în următoarea concluzie fermă: căsătoria trebuie să fie heterosexuală pentru ca demnitatea persoanei umane să fie respectată pe deplin.

A) De ce să nu folosim capacităţile sexuale într-un mod diferit, despre care se ştie că nu poate duce la apariţia unui copil? La un nivel pur biologic, capacităţile sexuale umane nu sunt concepute pentru face faţă actelor homosexuale, acte care cauzează boli grave, daune fizice, sau ambele [4]. Este împotriva naturii pur fizice a persoanei umane să se angajeze în activităţi homosexuale.

B) La un nivel pur fizic, descoperim că aptitudinile sexuale sunt făcute pentru a uni bărbatul şi femeia, şi că această uniune are în mod natural o capacitate procreativă. Această capacitate procreativă - ţinând cont de demnitatea inviolabilă a persoanei, aşa cum am arătat la punctul 1 - nu este doar un "supliment" extrinsec la sexualitatea umană, ci face parte integrantă din ea. Este o potenţialitate care nu poate fi tratată după capricii, tocmai că este o potenţialitate pentru o persoană, nu pentru un obiect de care ne putem dispensa. Astfel, am arătat la pasul 2 că folosirea capacităţilor sexuale trebuie să fie cu adevărat conjugală - unitivă şi procreativă - şi astfel heterosexuală.

C) Trecând de la dimensiunea biologică la un nivel ontologic, descoperim că în actele homosexuale (ca şi în actele în care este folosită contracepţia), capacităţile sexuale sunt folosite într-un mod care neagă puterea lor unitivă tocmai pentru că este negată puterea procreativă. Nu te poţi dărui total pe tine însuţi celuilalt - o condiţie necesară pentru demnitatea umană, aşa cum am arătat la paşii 3 şi 4 - dacă îţi reţii intenţionat fertilitatea.


Aceasta presupune ceea ce putem numi o viziune integralistă asupra persoanei ca opusă unei viziuni separatiste. În viziunea integralistă, persoana este o unitate de trup şi spirit, în timp ce în viziunea separatistă persoana este deasupra şi împotriva trupului, acesta reprezentând materia primă care poate fi manipulată după ceea ce dictează simpla decizie individuală. Potrivit viziunii separatiste, îmi pot trata trupul după cum cred de cuviinţă - în conformitate cu dorinţele homosexuale, în conformitate cu dorinţele adultere sau promiscue, şi lista poate continua.

Însă o astfel de viziune, care separă trupul şi persoana, ia însăşi natura şi o manipulează. Natura dictează armonia dintre trup şi persoană, şi legea naturală scrisă în inimile noastre şi accesibilă raţiunii ne prezintă această armonie şi ne arată cum să acţionăm în conformitate cu ea.

Concluzie

Cei cinci paşi de mai sus reprezintă un mod în care se poate argumenta împotriva homosexualităţii pe baza legii naturale, folosind raţiunea şi nu revelaţia; nu este singurul mod în care poate fi construit un astfel de argument. Cititorul poate foarte bine să găsească în argumentaţie puncte la care s-ar putea adăuga sau din care s-ar putea elimina ceva. Cel mai important este ca toate ideile să fie susţinute într-un discurs logic.

O caracteristică distinctivă a tradiţiei catolice este aceea că preţuieşte astfel de argumente care se bazează numai pe raţiune. Motivul pentru care Biserica apreciază atât de mult o astfel de metodologie stă în faimosul ei principiu, enunţat cel mai bine de Sf. Toma de Aquino, că harul nu anulează natura, a cărei existenţă o presupune şi o perfecţionează. Aplicând aici, aceasta înseamnă că argumentul bazat pe natura umană provenind doar din raţiune este pe deplin susţinut de Biserică.

Biserica perfecţionează mai apoi argumentul adăugând informaţii din revelaţie, care atât reafirmă argumentul natural cât şi adaugă la acesta date suplimentare. Aceste date suplimentare, derivate din cele două surse ale revelaţiei (Tradiţia şi Scriptura), sunt impresionante şi îmbogăţesc şi completează pentru creştini argumentaţia deplină pentru învăţătura împotriva actelor homosexuale. Însă chiar şi fără aceste date, se poate construi o bună argumentaţie pe baza legii naturale. Este acea lege la care


trebuie să ne întoarcem în eforturile noastre de a oferi adevărul despre om la întrebările etice critice ale zilelor noastre.

Mark Lowery, Ph.D., este profesor de teologie morală la Universitatea din Dallas, autor al lucrării The Good Life, şi este de mult timp un colaborator al Envoy Magazine, scriind pentru această revistă articole pe teme de teologie morală.

Note

[1] Citat din William E. May, "Sex, Marriage and Chastity" (Chicago: Franciscan Herald Press, 1991), p. 34-35.

[2] "Making Choices" (Ann Arbor: Servant Press, 1990), 37.

[3] Vezi William E. May, "Marriage: the Rock on Which the Family is Built" (San Francisco: Ignatius Press, 1995) p.7

[4] Vezi "Medical Consequences of What Homosexuals Do", Family Research Institute, Inc., P.O. Box 2091, Washington, D.C. 20013


Cum am părăsit schisma

lefebvristă

Autor: Pete Vere Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: Envoy Magazine, nr. 6/2004

În ultima vreme am auzit cu toţii despre adepţii defunctului Arhiepiscop Marcel Lefebvre, grupaţi în Societatea Sf. Pius al X-lea (SSPX). Au o devoţiune specială pentru Fecioara Maria, sunt foarte conservatori când este vorba de problemele morale ale lumii de astăzi şi poartă un adânc respect faţă de Preasfântul Sacrament în timpul vechii lor Liturghii, în limba latină. Privindu-i din exterior, ai putea spune că lefebvriştii sunt nişte catolici foarte pioşi.

Este destul de simplu să îţi placă de lefebvrişti, mulţi alăturându-se lor după ce s-au scandalizat din cauza abuzurilor actuale în materie de doctrină şi liturgie în diverse locuri. Acestea au fost de altfel motivele, pe lângă frumuseţea Liturghiei tridentine, care m-au făcut să încep frecventez capele ale SSPX acum opt ani. Ca majoritatea adepţilor SSPX, atunci credeam că separarea mea de Roma este doar temporară. Nu îmi dădeam însă seama că la rădăcina fiecărei schisme, aşa cum explică actualul Codul de Drept Canonic, este "refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui" (canonul 751). Astfel de rupturi de comuniunea cu Biserica, subliniază Catehismul Bisericii Catolice, "rănesc unitatea Trupului lui Cristos" (CBC 817). Din acest motiv, partea centrală a drumului meu înapoi la deplina comuniune cu Roma este constituită din multe întrebări despre unitatea Bisericii ca instituţie fondată de Cristos.


Ceea ce urmează în continuare este o reflecţie practică asupra unor probleme care privesc Tradiţia catolică, ce mi-au tulburat conştiinţa în timpul în care m-am alăturat schismei SSPX. Răspunsurile la aceste întrebări m-au condus la concluzia că Sfânta Tradiţie poate fi pe deplin împlinită doar în comuniune cu Roma. Concluziile mele adună opt ani de experienţă personală în cadrul Mişcării Tradiţionaliste - ultimii cinci după ce m-am reconciliat cu Roma. În plus, în ultimii doi ani am studiat şi am obţinut licenţa în drept canonic, studiile mele culminând cu publicarea unei importante lucrări de cercetare intitulată "O istorie canonică a schismei Arhiepiscopului Lefebvre". Iată o scurtă prezentare a ceea ce am învăţat şi m-a condus la reconcilierea mea cu Roma.

Cine a fost Arhiepiscopul Lefebvre?

Arhiepiscopul Marcel Lefebvre a fost hirotonit preot al Misionarilor Spiritani şi mai apoi a devenit primul Arhiepiscop de Dakar, Africa. În această funcţie, a fondat numeroase Dieceze misionare în Africa, iar sub Papa Pius al XII-lea a fost numit legat papal pentru teritoriile africane vorbitoare de limbă franceză. Înainte să se retragă la Roma imediat după Conciliul Vatican II, el a fost pentru o vreme Superior General al Misionarilor Spiritani.

În acea perioadă începuseră să apară unele probleme în seminariile franceze, mulţi tineri seminarişti fiind derutaţi de elementele confuze din programul lor de formare. L-au abordat pe Arhiepiscopul Lefebvre care a ieşit atunci din "pensie", reactivându-se. Îngrijorat de lipsa de disciplină ce caracteriza multe dintre seminariile franceze şi de numeroasele lacune doctrinale din programul lor de formare, Lefebvre a înfiinţat în 1969 o Casă de Studii, care în curând s-a transformat într-un seminar şi în acelaşi timp în Societatea preoţească Sf. Pius al X-lea.

Ambele instituţii au primit o aprobare canonică experimentală, funcţionând lângă Econe, Elveţia. Lefebvre a continuat să folosească Liturghia tridentină, ceea ce la un moment dat a devenit o problemă pentru Vatican. În 1974, controversele au devenit atât de aprinse încât Lefebvre a dat declaraţia celebră în cercurile tradiţionaliste în care se îndoia de validitatea şi de ortodoxia Conciliului Vatican II. Considerând problematic acest comportament, Papa Paul al VI-lea a suprimat canonic


SSPX şi seminarul. Era în anul 1975. Lefebvre a ignorat decizia de la Vatican şi a început în mod ilicit să îi consacre la preoţie pe unii dintre seminarişti, gest care a condus mai târziu, în acelaşi an, la suspendarea de către Vatican a facultăţilor lui. În următorii treisprezece ani, Lefebvre a continuat să hirotonească preoţi şi să extindă graniţele SSPX, în timp ce continuau negocierile cu Roma pentru rezolvarea schismei.

Relaţiile dintre Roma şi SSPX au fost destul de statice până la 5 mai 1988. În acea zi s-a ajuns în sfârşit la o înţelegere între SSPX şi Roma, reconciliind mişcarea cu Biserica Catolică. Protocolul a fost semnat atât de către Cardinalul Joseph Ratzinger cât şi de către Arhiepiscopul Lefebvre. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu Arhiepiscopul Lefebvre şi-a retras semnătura şi şi-a anunţat intenţia de a consacra Episcopi fără permisiunea Romei. La 30 iunie 1988, Arhiepiscopul Lefebvre şi-a pus în practică intenţia, încălcând astfel dreptul canonic: consecinţa a fost excomunicarea sa automată. A doua zi, Cardinalul Bernardin Gantin al Congregaţiei pentru Episcopi a declarat excomunicarea lui Lefebvre. Într-un motu proprio papal din 2 iulie 1988, Papa Ioan Paul al II-lea confirma de asemenea excomunicarea lui Lefebvre din motiv de schismă şi pentru că a consacrat Episcopi deşi Sfântul Scaun l-a avertizat să nu o facă.

Din păcate, Lefebvre a murit la Econe în martie 1991, fără să se fi reconciliat oficial cu Biserica. Astăzi SSPX reuneşte aproximativ 400 de preoţi şi aproape 30 de ţări de pe cinci continente. Adepţii schismei Arhiepiscopului Lefebvre sunt estimaţi a fi în număr de un milion.

Papa Pius al V-lea şi "Quo Primum Tempore"

Primul argument pe care l-am auzit de la un apologet SSPX, de fapt chiar argumentul care m-a condus în schisma lor, a fost un citat din bula papală "Quo Primum Tempore" a Papei Pius al V-lea. SSPX susţine că Sfântul Pius al V-lea a promulgat Liturghia tridentină pentru totdeauna. Pretenţia SSPX - pe care am găsit-o a fi foarte convingătoare atunci - este că orice preot are dreptul să folosească Misalul Roman stabilit de Pius al V-lea în "Quo Primum


Tempore", şi că acest drept nu poate să îi fie luat. După cum am descoperit mai târziu, problema cu argumentul "Quo Primum Tempore" este că nu ţine cont de tradiţia canonică. În primul rând, acest argument nu face distincţia între doctrina şi disciplina Bisericii Catolice. Această distincţie este foarte importantă.

Spus pe scurt, o dogmă este o doctrină pe care Biserica o declară cu certitudine ca fiind infailibilă. Să luăm de exemplu dogma ridicării la cer a Fecioarei Maria. Papa Pius al XII-lea nu a declarat-o subit, ca un nou adevăr, descoperit în 1950; adevărul exista de fapt de două mii de ani, de când Maria a fost ridicată la cer. Papa a declarat această dogmă deoarece Biserica ajunsese să cunoască cu certitudine faptul că Maria a fost ridicată la cer. Din acel moment ridicarea Mariei la cer nu a mai fost o problemă de speculaţie teologică între catolici. Odată declarată, o dogmă trebuie crezută de credincioşii catolici. Ea nu poate fi renegată, dar Biserica poate să clarifice înţelegerea unei dogme.

Pe de altă parte avem disciplina Bisericii. Este vorba de prevederi, de obiceiuri sau practici ale Bisericii ce urmăresc binele turmei. Pentru a stabili disciplina eclezială, Biserica îşi pune întrebarea: care este modul cel mai bun în care poate fi protejată doctrina Bisericii aici şi acum? De aceea disciplina este schimbătoare, după nevoile Bisericii la un moment dat. Mai mult, prevederile nu pot fi aplicate la fel în întreaga Biserică. Vor fi mereu dispense, pentru că nevoile pastorale ale unui grup de credincioşi pot să difere de nevoile pastorale ale altui grup. De exemplu, disciplina celibatului este impusă preoţilor catolici din Biserica Latină, fiind o disciplină opţională însă pentru preoţii din Bisericile Catolice Răsăritene.

Conştientizând diferenţa dintre dogmă şi disciplină, mi-am dat seama pentru prima oară de şubrezenia pretenţiilor SSPX. Dacă "Quo Primum Tempore" ar fi fost promulgată ca o declaraţie dogmatică, atunci SSPX ar avea dreptate să spună că toţi preoţii şi Episcopii au dreptul pentru totdeauna să folosească Misalul Roman stabilit de Sf. Pius al V-lea. Dar însuşi textul bulei papale cuprinde o clauză a Sf. Pius al V-lea, ce stabileşte o excepţie esenţială: preoţii şi Episcopii care celebrau Liturghia folosind Misaluri liturgice mai vechi de două sute de ani nu erau obligaţi să folosească această versiune a Misalului Roman. Evident deci, încă de la


începutul promulgării bulei "Quo Primum Tempore", că aceasta nu s-a aplicat niciodată tuturor preoţilor.

De aici am dedus faptul că documentul era unul disciplinar şi nu de natură dogmatică. O dogmă, prin însăşi definiţia ei, obligă întreaga Biserică, în timp ce "Quo Primum Tempore" lăsa spaţiu pentru excepţii de la regulă. Mi-a fost evident atunci că reglementările respective puteau fi oricând schimbate sau revocate de un alt Pontif Roman, de exemplu de Papa Paul al VI-lea.

Chiar şi dacă nu ar fi aşa, chiar dacă Pontifii Romani ce i-au urmat Sf. Pius al V-lea nu ar fi avut dreptul să modifice Misalul său, rămâne un fapt: bula papală nu permite altceva decât celebrarea Liturghiei după Misalul tridentin. "Quo Primum Tempore" nu a crescut puterile Episcopilor, astfel ca, din proprie iniţiativă şi împotriva Pontifului Roman, să poată să hirotonească preoţi şi să consacre Episcopi, aşa cum a făcut Arhiepiscopul Lefebvre. A folosi un anume Misal liturgic pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei este una, iar a consacra Episcopi fără acordul Sfântului Părinte este alta; nu poate sluji ca scuză ideea că prin consacrarea de Episcopi se asigură continuarea liniei de preoţi care celebrează Liturghia tridentină.

O stare de necesitate?

Al doilea argument folosit de membrii SSPX în apărarea schismei lor, şi care iniţial mi s-a părut convingător, se bazează pe canoanele 1323, pct. 4 ("Nu este pasibil de nici o pedeapsă cel care, în momentul când a violat legea sau preceptul [...] a acţionat [...] din necesitate"), şi 1324, par. 1, pct. 5 ("Autorul violării legii sau preceptului nu este scutit de pedeapsă, dar pedeapsa stabilită de lege sau de precept trebuie atenuată sau înlocuită cu o penitenţă, dacă delictul a fost săvârşit [...] de cel care a fost constrâns, chiar numai parţial [...] de o necesitate"), ale actualului Cod de Drept Canonic. Aceste canoane privesc deci starea de necesitate. Este firesc ca în anumite condiţii grave, anumite legi ale Bisericii care în mod normal se aplică, să înceteze să mai fie valabile.

Să luăm un exemplu. Pentru ca un preot să poată să spovedească trebuie să fie în relaţii bune cu Biserica şi să aibă permisiunea Episcopului său. Dar să presupunem că un preot excomunicat vede un accident de maşină


pe marginea străzii şi un catolic grav rănit. Biserica Catolică spune că preotul excomunicat poate spovedi, iar pentru credinciosul aflat pe moarte spovada este valabilă. Facultatea de a spovedi îi "revine" preotului atâta timp cât există situaţia gravă (pericolul de moarte sau altceva). Nu ar fi normal ca datorită greşelilor preotului credinciosul accidentat să nu poată să aibă parte de iertarea păcatelor; pentru Biserică este mai importantă dezlegarea credinciosului decât pedepsirea preotului. De aceea, în stare de necesitate Biserica permite excepţii la legile ei.

Arhiepiscopul Lefebvre insista că actul său de consacrare de Episcopi fără permisiunea Romei a fost motivat de starea de necesitate. Totuşi, Sfântul Scaun a prevăzut situaţia în care se găsea Arhiepiscopul înainte ca el să consacre Episcopi, şi nu i-a acordat permisiunea de a face o astfel de acţiune. Aşa după cum a scris Cardinalul Gantin, în numele Sfântului Scaun, într-o scrisoare adresată lui Lefebvre datată 17 iunie 1988: "Deoarece... aţi declarat că intenţionaţi să consacraţi patru preoţi la episcopat fără a fi obţinut mandatul Pontifului Suprem aşa cum se cere în canonul 1013 al Codului de Drept Canonic, vă transmit eu însumi acest avertisment canonic public, confirmând faptul că dacă vă duceţi la îndeplinire intenţia menţionată mai sus, Dvs şi de asemenea Episcopii consacraţi de Dvs veţi atrage ipso facto excomunicarea latae sententiae rezervată Scaunului Apostolic în conformitate cu canonul 1382."

În esenţă putem spune că Sfântul Scaun nu era de acord cu viziunea lui Lefebvre despre situaţia din Biserica Catolică, deci nu considera că există acea stare gravă, urgentă, care să permită excepţia de la regulă, adică să se consacre Episcopi fără acordul Romei. Acesta este un punct important în soluţionarea disputei între Arhiepiscopul Lefebvre şi Papa Ioan Paul al II-lea, deoarece acolo unde există diferenţe în interpretarea aplicării dreptului canonic, canonul 16 spune clar: "Legile sunt interpretate în mod autentic de către legislator şi de către cel căruia legislatorul i a acordat puterea de a le interpreta în mod autentic".

Lefebvre ştia că modul în care interpreta el canoanele din dreptul canonic nu era acceptat de Pontiful Roman, legislatorul său cel mai înalt. Chiar dacă Lefebvre nu era de acord cu interpretarea dată de Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea rămânea totuşi singurul în măsură să interpreteze cu autoritate canoanele. De aceea, deoarece ideea de stare de necesitate în


contextul Arhiepiscopului Lefebvre fusese respinsă de Papa Ioan Paul al II-lea, am dedus logic că nici măcar canoanele amintite mai sus privind starea de necesitate nu pot acoperi actul consacrării de Episcopi fără acordul Romei.

Este Novus Ordo Missae intrinsec rău?

O afirmaţie frecventă a membrilor SSPX este că liturgia revizuită de Papa Paul al VI-lea este intrinsec rea, sau cel puţin prezintă pericole pentru credinţa catolică. Aceasta ar însemna că liturgia după Conciliul Vatican II este împotriva legii lui Dumnezeu. Modul în care abordează lefebvriştii această problemă diferă, dar au în comun insistenţa lor pe ideea că noua Liturghie conţine erezii, blasfemii sau ambiguităţi. Ceea ce mi se pare comic este că tocmai textul pe care SSPX îl invocă în apărarea afirmaţiei lor este cel care le distruge argumentul.

O observaţie preliminară: Liturghia nu s-a schimbat de când Cristos a instituit acest Sacrament în noaptea dinaintea crucificării Lui. În esenţă nu există Liturghie "veche" şi nici "nouă", ci doar Liturghia. Ceea ce s-a schimbat după Conciliul Vatican II nu a fost Liturghia în sine, ci "ambalajul" ei. Chiar dacă între Liturghia de dinainte de Conciliul Vatican II şi cea reformată de Papa Paul al VI-lea există diferenţe, esenţa a rămas aceeaşi: pâinea şi vinul transsubstanţiate în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos în Euharistie. Acest mister central al Liturghiei are loc oriunde, fie că preotul celebrează după cărţile liturgice preconciliare sau din cele revizuite de Papa Paul al VI-lea. Ambele cărţi liturgice folosesc de fapt acelaşi rit roman, cu variaţii.

Când făceam parte din SSPX, pentru a apăra Misalul Papei Pius al V-lea citam al şaptelea canon despre Jertfa Liturghiei din Conciliul de la Trento. Acest canon afirmă: "Dacă cineva spune că ceremoniile, veşmintele şi semnele exterioare de care se foloseşte Biserica Catolică în celebrarea Liturghiilor dăunează pietăţii, asupra lui să fie anatema." Vedem chiar din acest canon că o liturgie aprobată de Biserică nu poate să fie rea - este o


afirmaţie dogmatică! Ori liturgia revizuită de Papa Paul al VI-lea a fost aprobată de Biserică! Conform definiţiei dogmatice de la Conciliul din Trento, nu pot decât să deduc că liturgia lui Paul al VI-lea, ca cea a lui Pius al V-lea, nu dăunează pietăţii. Deci nu are cum să fie rea. Lefebvriştii ţin la respectarea Conciliului din Trento. Ori tocmai acest Conciliu şi tocmai argumentul pentru apărarea Misalului vechi apără ca bun şi noul Misal. Canonul nu spune că un Misal este rău şi altul bun, ci că un Misal aprobat de Biserică este intrinsec bun.

Consacrarea ilicită de Episcopi este un act schismatic?

În cercurile SSPX se afirmă adesea că actul de consacrare de Episcopi fără acord papal este un act de neascultare, dar nu un act schismatic. Eu personal nu i-am acordat prea mare atenţie acestui argument, dar cred că merită să fie abordat dat fiind că este folosit şi astăzi de prelaţii schismatici. Liderii SSPX pretind chiar că ar fi în continuare supuşi Pontifului Roman, doar că nu total: există unele puncte în care ei cred altceva.

Să ne amintim cum defineşte canonul 751 schisma: "refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui". Să observăm că în canon nu se vorbeşte despre gradul de refuz faţă de Pontif, necesar pentru a intra în schismă. Un refuz fie şi numai pe anumite probleme - iar neascultarea în cazul consacrării de Episcopi fără mandat papal este deosebit de gravă - rămâne un act prin care o persoană refuză să se supună Pontifului Roman. Pe scurt, Sfântul Părinte i-a spus Arhiepiscopului Lefebvre să nu consacre Episcopi fără permisiunea Romei, iar Arhiepiscopul Lefebvre a refuzat să se supună cerinţei. Cu suficientă convingere morală pot să trag concluzia că actul Arhiepiscopului Lefebvre este un act schismatic, conform dreptului canonic.

Papa Liberius

O altă idee auzită pe când mă învârteam în cercurile SSPX este aceea că Papa Liberius (352-366 dC) a fost un eretic, simpatizant al arianismului, excomunicându-l în mod eronat pe Sf. Atanasie. Din acest motiv, afirmă lefebvriştii, Papa Liberius a devenit primul Papă în istoria Bisericii


nerecunoscut ca sfânt. Desigur, prin analogie, SSPX îl consideră pe Arhiepiscopul Lefebvre a fi noul Sf. Atanasie, iar pe Papa Ioan Paul al II-lea a fi noul Papă Liberius. Spun ei că dacă s-a întâmplat o dată se va întâmpla şi a doua oară. Şi totuşi, după cum Domnul mi-a arătat într-un mod oarecum amuzant, această afirmaţie a lor nu prea are bază în tradiţia catolică.

Convins de veridicitatea afirmaţiei SSPX, citeam într-o zi din "Izvoarele dogmei catolice" de Henri Denzinger. La un moment dat am sesizat că Denzinger scria despre Papa Liberius ca fiind Sfântul Papă Liberius. Am rămas cu atât mai surprins cu cât volumul îl primisem chiar de la lefebvrişti. Acea pagină din Denzinger era în vădit dezacord cu ceea ce mi se spunea de la amvonul SSPX. Dar am trecut mai departe, gândindu-mă că poate este o eroare de tipar. După vreo zece pagini am ajuns la o epistolă papală a Sfântului Papă Anastasie cu titlul "Ortodoxia Papei Liberiu". În ea, Papa Anastasie afirma clar: "Fracţiunea eretică africană [din erezia ariană] nu a putut prin nici o înşelăciune să îşi introducă ideile greşite deoarece, după cum credem, Dumnezeul nostru a avut grijă ca credinţa sfântă şi nepătată să nu fie întinată prin nici o blasfemie a unor oameni defăimători - acea credinţă care a fost discutată şi apărată la întâlnirea Conciliului de la Niceea de către sfinţii bărbaţi şi Episcopi care acum se află în locul de odihnă al sfinţilor" (vezi art. 93 din ediţia a treizecea).

Toate bune şi frumoase. Dumnezeu a ferit Biserica de arianism prin acţiunile şi rugăciunile unor sfinţi. Dar cine erau aceştia şi ce legătură aveau cu Papa Liberius, m-am întrebat eu. Spre surprinderea mea, Sf. Papă Anastasie îmi răspundea la întrebare în paragraful următor: "Pentru această credinţă cei care erau preţuiţi atunci ca Episcopi sfinţi au îndurat cu bucurie exilul, adică... Liberius, Episcop al Bisericii Romei"

Am fost uimit de ceea ce citeam. Nu se potrivea deloc cu ce ştiam. Să cred că învăţătura Arhiepiscopului Lefebvre şi a adepţilor lui este cea autentică? Sau să cred ceea ce Sf. Anastasie scria în epistola papală "Dat mihi plurimum"? Anastasie era la urma urmelor un Sfânt, un Papă şi un scriitor care a trăit atât de aproape de momentul ereziei ariene. Atunci când preotul din SSPX căruia i-am cerut lămuriri nu a ştiut să mă scoată


din această încurcătură, în final am ales să îl consider pe Sfântul Papă Anastasie ca voce autentică a tradiţiei catolice.

Roma tradiţionalistă versus Roma modernistă

Problema poziţiei mele faţă de Roma m-a tulburat multă vreme, după cum ar trebui să se întâmple cu oricine părăseşte Biserica. Dat fiind faptul că credinţa catolică propovăduieşte constant fidelitatea faţă de Roma, cum puteam eu să îmi explic separarea mea de Pontiful Roman? Pe când eram în SSPX acceptam soluţia lor la această problemă: ei spuneau că datorită comportamentului îndoielnic al Papilor post-conciliari, Biserica Romei ar fi divizată în două. O parte ar fi Biserica instituţională, Roma contemporană, în care, afirmă lefebvriştii, s-ar fi infiltrat elemente moderne şi liberare. O altă parte ar fi Roma tradiţionalistă, căreia evident SSPX îi este fidelă.

Eu nu îmi puteam însă linişti conştiinţa. Mă întrebam dacă este posibil ca un catolic să fie fidel Romei tradiţionaliste, fără să fie fidel şi Romei temporale. Inima mea nu şi-a găsit liniştea, l-aş parafraza pe Sfântul Augustin, pentru că nu eram în deplină comuniune cu Trupul mistic al lui Cristos, Biserica. Iar Cristos a promis în Evanghelii că dacă vom căuta adevărul, îl vom descoperi (vezi Matei 7,7). În cazul meu adevărul l-am găsit într-o cămăruţă din pivniţa părinţilor mei. Acolo am găsit o cutie abandonată plină cu enciclice papale de pe vremea studenţiei tatălui meu. Pe fundul cutiei am găsit excepţionala Enciclică a Papei Pius al XII-lea, "Mystici Corporis".

Curios ce conţine, am deschis imediat această lucrare la pasajul următor: "Cât de dureros greşesc cei care susţin în mod arbitrar că Biserica este ceva ascuns şi invizibil, aşa după cum greşesc şi cei care o privesc ca pe o simplă instituţie umană cu un anumit cod disciplinar şi un ritual extern, dar fără puterea de a comunica viaţa supranaturală" (par. 64). Această descoperire teologică din tradiţia catolică exprimată de Papii de dinainte de Vatican II m-a uluit mai mult decât anterioara mea descoperire a Sf. Anastasie în Denzinger.

Aici, în Tradiţia Bisericii, se afla învăţătura că nu putem separa Biserica într-o simplă comuniune spirituală opusă unei simple instituţii umane. Pe


scurt, Roma tradiţiei şi Roma de astăzi sunt una şi aceeaşi Romă. Aşa cum Cristos întrupat era pe deplin uman şi pe deplin divin, fără ca aceasta să dăuneze vreuneia dintre naturi, aşa şi Biserica, Trupul mistic al lui Cristos, trebuie să fie o uniune deplină între partea vizibilă şi cea invizibilă. Îmi amintesc că Sfântul Paul întreba într-una din epistolele sale: "Este Cristos împărţit?" (vezi 1Corinteni 1,13). Desigur, răspunsul este nu. Atunci de ce ar fi Trupul mistic al lui Cristos împărţit în două: în comuniunea spirituală şi în comuniunea umană?

Mai mult, frecventând Sfânta Jertfă a Liturghiei în afara comuniunii vizibile a Bisericii, de ce separam Trupul sacramental al lui Cristos din Euharistie de Trupul mistic al lui Cristos, Biserica? Pentru că expresii precum "Trupul lui Cristos" şi "Împărtăşire" nu au oare acest dublu sens: primul sacramental, însemnând Sacramentul Preasfintei Euharistii, şi al doilea ecleziologic, însemnând sfânta unitate a Bisericii?

Captivat de aceste întrebări care se formau în conştiinţa mea, am continuat să citesc Mystici Corporis şi am ajuns la următoarea secţiune: "Nu trebuie să ne gândim că El domneşte doar într-un mod ascuns sau extraordinar. Dimpotrivă, Răscumpărătorul nostru conduce Trupul Său mistic şi într-un mod vizibil şi normal prin Vicarul Său pe pământ. ... Deoarece este prea-înţelept, nu a putut lăsa trupul Bisericii pe care a fondat-o ca o societate umană fără un cap vizibil. ... Faptul că Cristos şi Vicarul Său constituie un singur Cap este învăţătura solemnă a predecesorului nostru de pioasă memorie Bonifaciu al VIII-lea în Scrisoarea Apostolică Unam Sanctam; şi succesorii lui nu au încetat să o repete" (par. 40).

Desigur, mi-am spus: Pontiful Roman şi Isus Cristos formează un Cap al Bisericii Catolice. Cuvântul "tradiţie", pe care mi-l aminteam din atâtea predici din capelele SSPX, vine din cuvântul latin tradere, care înseamnă "a transmite". În cele din urmă, am raţionat eu, trebuie să existe o sursă din care Tradiţia să fi fost transmisă la început, şi această sursă este Isus Cristos. În final am înţeles că Tradiţia este o Persoană - a doua Persoană a Preasfintei Treimi care s-a întrupat în pântecele unei Fecioare concepute fără de prihană.


Deoarece Cristos şi Vicarul Său constituie un singur Cap al Bisericii, atunci glasul Tradiţiei trebuie să vorbească prin Sf. Petru şi succesorii săi de drept în Primatul Roman. Aşadar, a trebuit să aleg să urmez Tradiţia catolică şi să îmbrăţişez Piatra pe care Cristos şi-a fondat Trupul aici şi acum.

Asemenea fiului risipitor, am înţeles greşeala mea în a-l urma pe Arhiepiscopul Lefebvre în schismă, şi acum îmi croiam drumul înapoi la Sfânta Mamă Biserica. Prin generosul lui indult papal din Ecclesia Dei Adflicta, Papa Ioan Paul al II-lea a fost exact ca tatăl din parabola lui Cristos: a acţionat în concordanţă cu titlul său de "Papă", care înseamnă "Tată", primindu-i în Biserică pe fiii săi tradiţionalişti care în 1988 l-au urmat pe Arhiepiscopul Lefebvre în afara viei Tradiţiei catolice autentice.

A fost Arhiepiscopul Lefebvre excomunicat?

Ultimul argument pe care l-am auzit constant invocat în cercurile SSPX este mai mult tehnic şi nu a afectat în nici un fel decizia mea de a mă reconcilia cu Biserica Catolică. Este vorba de pretenţia că Biserica nu l-a excomunicat de fapt niciodată pe Arhiepiscopul Lefebvre, ci doar l-a informat despre excomunicarea automată în virtutea dreptului canonic. Să spunem atunci că Biserica poate să excomunice persoanele în două feluri. Primul tip de excomunicare este excomunicarea latae sententiae. Aceasta înseamnă că vinovatul este automat excomunicat în virtutea legii, astfel că nu este nevoie ca sentinţa să fie impusă de un judecător din Biserică. Totuşi, pentru ca o astfel de excomunicare să fie în vigoare conform dreptului canonic, o autoritate legitimă a Bisericii trebuie să declare faptul că excomunicarea a avut loc. Al doilea tip de excomunicare este excomunicarea ferendae sententiae. Ea presupune decizia unui judecător în cadrul unui proces desfăşurat într-un tribunal eclezial.

Arhiepiscopul Lefebvre a fost excomunicat în virtutea canoanelor dreptului bisericesc, şi nu printr-o decizie a unui judecător. Susţinătorii


lui Lefebvre trec cu vederea faptul că excomunicarea sa a fost declarată ulterior de către Biserică. Într-un decret al Congregaţiei pentru Episcopi din 11 iulie 1988, Cardinalul Gantin declara în numele Bisericii excomunicarea Arhiepiscopului Lefebvre după cum urmează:

"Mons. Marcel Lefebvre, Arhiepiscop - Episcop emerit de Tulle, în pofida avertizării oficiale canonice din 17 iunie şi a repetatelor apeluri de a renunţa la intenţia sa, a efectuat actul schismatic al consacrării episcopale a patru preoţi fără mandat pontifical şi împotriva voinţei Pontifului Suprem, şi de aceea şi-a atras asupra sa pedeapsa prevăzută de canonul 1364, paragraful 1, şi canonul 1382 al Codului de Drept Canonic. [...] Luând în seamă toate consecinţele juridice, îl declar pe mai sus amintitul Arhiepiscop Lefebvre şi pe Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallerais, Richard Williamson şi Alfonso de Galarreta ca fiind ipso facto excomunicaţi latae sententiae."

Fără a intra în toate detaliile canonice, vedem totuşi clar în această declaraţie faptul că Biserica l-a excomunicat pe Arhiepiscopul Lefebvre. Roma a vorbit clar iar cazul este acum închis.

Substanţa Tradiţiei catolice

În drumul meu înapoi în Biserică, prin harul lui Dumnezeu a fost condus de la simple "accidente" ale Tradiţiei catolice la substanţa Tradiţiei catolice. Deşi apreciez liturgia reformată a Papei Paul al VI-lea, pe care acum o recunosc ca liturgia normativă a Bisericii Latine, sunt şi astăzi la fel de ferm dedicat conservării misalului liturgic din 1962 precum eram în timpul petrecut în mişcarea lefebvristă. Totuşi, am înţeles că fiind catolici, tradiţia noastră liturgică nu poate fi menţinută separat de Ioan Paul al II-lea şi toţi ceilalţi succesori legitimi ai Sf. Petru. Deoarece glasul lor este glasul Tradiţiei catolice în Biserica de astăzi - o Tradiţie care le-a fost transmisă de Cristos şi Apostoli.


America latină, un continent al

speranţei

Autor: Vladimiro Redzioch Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, mai 2006

Interviu cu Cardinalul Oscar Rodriguez Maradiaga

- America Latină este adesea numită "continentul catolic", pentru că aici locuiesc atât de mulţi catolici din lume. Ne puteţi spune câte ceva despre Biserica din America Latină? Timp de 20 de ani aţi condus Consiliul Conferinţei Episcopilor din America Latină, iar între 1995 şi 1999 aţi fost chiar preşedintele Conferinţei.

- America Latină este un continent cu o imensă populaţie catolică, un continent al speranţei. Numim continentul ca fiind catolic pentru că majoritatea oamenilor de aici sunt botezaţi. Din păcate, nu toţi au avut ocazia să crească în credinţă, datorită lipsei catehezei şi a educaţiei religioase. Astfel că aceasta este marea noastră provocare: cum putem să facem din continentul nostru, botezat deja, un continent cu adevărat catolic? Aceasta este sarcina noii evanghelizări pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a invitat să ne-o asumăm. Trebuie să facem eforturi mari pentru a ne ajuta oamenii să ajungă la o credinţă matură.

- În fiecare an, milioane de catolici din America Latină părăsesc Biserica. În anii 1980 se estima că 400 de catolici părăseau în fiecare oră Biserica lor pentru a se alătura grupurilor protestante evanghelice, penticostalilor, martorilor lui Iehova, unor grupuri ezoterice sau secte afro-americane. În prezent se estimează că ar fi aproximativ 150 de milioane de penticostali în America Latină. De ce are loc această "penticostalizare" a continentului? Şi ce poate să facă Biserica?


- Cred că aceste cifre sunt relative. Am făcut recent un sondaj în Dieceza mea şi am văzut că există multe confesiuni, dar nu mulţi credincioşi care aparţin lor. Într-o parohie obişnuită noi avem 8.000 de credincioşi care vin duminica la Liturghie, iar cele 18 confesiuni diferite prezente pe teritoriul parohiei aveau doar 3.000, majoritatea femei şi copii. Desigur, acesta nu este un motiv de consolare. Fenomenul sugerează faptul că oamenii trec de la o sectă la alta în funcţie de dezamăgirile pe care le simt. Cel mai rău este că, după ce au schimbat confesiunile una după alta, devin indiferenţi din punct de vedere religios. Iar indiferenţa devine o problemă gravă. Putem vorbi şi de o "invazie" a sectelor, deoarece liderii sectelor caută mereu mulţimi numeroase.

- Ce înţelegeţi prin aceasta?

- Sectele sunt adesea asemenea unei adevărate industrii religioase. Liderii lor caută să strângă cât mai mulţi membri deoarece fiecare membru trebuie să îşi plătească zeciuiala. Din moment ce păstorii unor astfel de grupuri de regulă nu au parohii să le întreţină, nici seminarii, nici activitate diecezană, ei sunt singurii administratori ai banilor lor, unii devenind foarte bogaţi în termen foarte scurt. Mulţi dintre pastori nu au nici o formare pentru ceea ce fac, dar într-o zi se hotărăsc să deschidă o biserică într-un garaj şi după ceva vreme devin bogaţi. Succesul prozelitismului se bazează pe faptul că sectele oferă o cale foarte uşoară de a-l urma pe Cristos: plăteşti şi vei fi mântuit; dacă vrei să te recăsătoreşti, ele îţi permit; permit şi căsătoriile homosexuale. Nu au o teologie adevărată şi sunt relativişti. Folosesc doar câteva versete biblice şi se descurcă bine la acest capitol.

- Există vreo modalitate de dialog ecumenic cu elementele mai instituţionalizate ale mişcării penticostale?

- Până acum nu, deoarece nu s-au unit. Fiecare pastor are biserica sa. Uneori se organizează în confederaţii dar doar pentru a lupta mai eficient cu Biserica Catolică. Nu au nici un interes în direcţia ecumenismului, considerând Biserica noastră ca un duşman care îi privează de credincioşi şi de bani.


- De la preoţi am aflat că cele mai grave fenomene în America Latină sunt crima şi corupţia. Cum este posibil aşa ceva într-o societate care are rădăcini creştine atât de adânci?

- Este posibil datorită faptului că mulţi dintre copiii botezaţi, după Prima Împărtăşanie nu se mai întorc niciodată la biserică. Astfel, nu au niciodată ocazia să mai crească în credinţă. Apoi mulţi intră în politică şi se concentrează doar pe trucuri şi tactici pentru a acumula mai multă putere, pentru a fi bogaţi cât mai rapid posibil. Este ca o ideologie care a prins rădăcini în perioada celor 20 de ani de dictatură militară trăită de majoritatea ţărilor din America Latină între 1968 şi 1988. Armata a ajuns la putere afirmând că populaţia civilă nu era pregătită suficient pentru guvernare. Conducerea armată s-a îmbogăţit în acea perioadă, aceasta fiind una din cauzele datoriilor financiare externe ale multor ţări. Apoi civilii au revenit la guvernare, dar au urmat acelaşi exemplu prost, tratând politica asemenea unei industrii pentru auto-îmbogăţire. Este dificil de schimbat această mentalitate, dar încercăm. Una dintre cauzele fenomenului crimei şi violenţei este marea sărăcie. Dar principala cauză este traficul organizat de droguri.

- În ultimele decenii, multe ţări latino-americane au trecut de la dictatură la democraţie. Biserica a avut un rol important în acest proces. Acum, în ultimii ani, în diferite ţări stânga politică s-a întors la conducere: Hugo Chavez în Venezuela; Ignazio Lula da Silva în Brazilia; Nestor Kirchner în Argentina; Evo Morales în Bolivia; şi Michelle Bachele în Chile (ca să nu mai spunem de eternul dictator Fidel Castro). La următoarele alegeri, aripa stângă ar putea câştiga şi în Mexic şi Peru. Cum explicaţi această "aliniere" la stânga a Americii Latine?

- Oamenii din America Latină doresc schimbări care să le îmbunătăţească situaţia socială. Ei doresc dreptate. Dacă guvernele trec unul după altul, dar situaţia rămâne aceeaşi, oamenii devin sătui de situaţie. Aşa se explică absenteismul mare de la alegeri şi de ce cei care merg la vot îi aleg pe politicienii care promit schimbări reale, pe politicienii care par "mesia" precum Chavez. Oamenii îi votează masiv pe astfel de candidaţi. Trecerea spre stânga denotă dorinţa pentru o mai mare justiţie în spaţiul social. Nu înseamnă că oamenii se apropie de ideologia comunistă. Aceasta nu mai există de fapt.


- Dar ar putea fi periculos, nu?

- Desigur! Vedeţi că Venezuela urmează tot mai mult modelul Cubei. Suntem îngrijoraţi de acest fenomen.

- În ultimii ani, economia Americii Latine a mers bine. Rata de creştere a fost de 6,5% în 2004, 4,3% în 2005 şi se aşteaptă să fie cam 4% în acest an. Cu toate acestea, Banca Mondială afirmă că 10% din populaţie primeşte 48% din venitul naţional brut, în timp ce cei mai săraci 10% primesc doar 1,6% din venit. Aceeaşi sursă afirmă că 43% din populaţie poate fi clasificată ca "săracă", şi 18,6% ca "extrem de săracă". Cum puteţi comenta aceste cifre?

- Este situaţia dramatică a unui sistem economic preocupat de macroeconomie dar neinteresat de destinul celor săraci. După ultimul deceniu de schimbări structurale avem rezultate bune la nivelul macroeconomiei, dar sărăcia a crescut dramatic. Este nevoie deci să se schimbe acest sistem de economie. Până acum globalizarea a fost ceva bun doar pentru corporaţiile mari şi pentru bogaţi, dar majoritatea oamenilor au sărăcit.

- În mai 2007 veţi organiza a cincia adunare a Conferinţelor Episcopale din America Latină (CELAM). Ce putem aştepta de la această întâlnire?

- Avem mari aşteptări, deoarece fiecare adunare CELAM de până acum a fost foarte importantă. Prezenţa la eveniment a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea îi va da o şi mai mare importanţă. Sperăm că adunarea ne va ajuta să facem mai bine faţă marii provocări reprezentate de secte. În parohii şi în Dieceze se lucrează din greu pentru evenimentul din 2007. Tema este una puternică: "Discipoli şi misionari, pentru ca oamenii din America Latină să aibă viaţă în Cristos".


Modelul grupului "celor patru"

din Italia

Autor: Anca Mărtinaş Giulimondi

Mass-Media Catolice, în atenţia Papei Ratzinger

Răspândiţi Evanghelia lui Cristos în Italia, construind punţi de înţelegere şi comunicare între experienţa bisericească şi opinia publică. Este ceea ce a subliniat Papa Benedict al XVI-lea primind în Vatican, pe 2 iunie 2006, responsabili, ziarişti şi tehnicieni ai cotidianului catolic Avvenire, ai canalului de televiziune Sat2000, ai circuitului radiofonic InBlu şi ai agenţiei de informaţii religioase SIR, realităţi mediatice legate de Conferinţa Episcopală Italiană (CEI), reprezentată la întâlnire de preşedintele său, Cardinalul Camillo Ruini.

Papa Benedict al XVI-lea i-a îndemnat pe toţi italienii, şi în special pe catolici, să fie atenţi la valorile autentice şi să sprijine aceste structuri mediatice, iar pe operatorii din mass-media catolice i-a chemat să fie protagoniştii unei comunicaţii clare, dar în acelaşi timp prietenoase, în serviciul omului zilelor noastre.

Patru mijloace mass-media în slujba unui singur scop

Un cotidian naţional - Avvenire, o televiziune cu difuzare digitală terestră şi satelitară - Sat2000, un circuit radiofonic - InBlu - care furnizează transmisii unui număr de 200 de radiouri locale răspândite în toată Italia şi o agenţie de ştiri religioase - SIR - constituie patrimoniul mediatic al Conferinţei Episcopale Italiene, care a dorit astfel să se apropie şi mai mult de credincioşii italieni, să îi informeze şi să dialogheze cu ei.


Ce anume uneşte cele patru instrumente mediatice ale CEI care, deşi independente, lucrează în sinergie? Deşi utilizează limbaje diferite, Avvenire, Sat2000, InBlu şi SIR transmit circuitului mass-mediatic acelaşi punct de vedere şi participă împreună la confruntările de actualitate, nu doar cele religioase ci şi cele care preocupă societatea civilă, fiind atente la tot ceea ce se întâmplă în Italia şi la tot ceea ce îi preocupă pe italieni şi nu numai. De exemplu, Avvenire este, în opinia multor analişti, cotidianul naţional italian în care poţi găsi cele mai bogate pagini de informaţii externe aprofundate. Mai mult, cele patru mijloace mass-media sunt nu doar "catedre" de unde se face cunoscut punctul de vedere al Bisericii, ci au devenit adevărate areopaguri unde se dezbat problemele de actualitate, în speciale cele bioetice.

Avvenire, ziarul catolicilor italieni

A fost Papa Paul al VI-lea cel care, în anii imediat următori Conciliului Vatican II, a dorit apariţia cotidianului naţional Avvenire, susţinând că această iniţiativă mediatică va fi apoi amplificată printr-o decizie curajoasă în câmpul emisiilor radiotelevizive.

Difuzat pe întreg teritoriul italian, Avvenire apare zilnic, exceptând lunea, duminica având pagini speciale diecezane, iar joia şi sâmbăta suplimentul Propotus, ziar al copiilor. O dată pe lună, Avvenire publică un supliment pentru familii Noi, genitori e figli (Noi, părinţi şi copii) şi un altul, Luoghi dell'infinito (Locuri ale infinitului), pentru pasionaţii de artă şi turism religios.

Sat 2000, şapte ani de televiziune

Canal satelitar gratuit, cu transmisie în întreaga Europă, Sat 2000 a început să transmită acum şapte ani, având în centrul grilei de programe informaţii naţionale şi mondiale, majoritatea din domeniul social, cu comentarii şi dezbateri în formă de "talk show", cu documentarii şi programe culturale, fără a lipsi, desigur, filmele.


In Blu, ca o păpuşă rusească

Reţeaua radiofonică a Conferinţei Episcopale Italiene ar putea fi comparată cu "Matrioska", suvenirul rus prin excelenţă reprezentat de o păpuşă care conţine, înăuntrul ei, o alta care, la rândul ei, conţine încă una şi aşa mai departe. Tot astfel, In Blu reprezintă un radio ce conţine altele mai mici (posturi radiofonice locale) ce depăşesc, ca număr, 200.

Deşi teritoriale, posturile In Blu (În Albastru) "respiră" aerul naţional, informaţiile referindu-se la întreaga Italie dar cu un accent deosebit pe situaţiile locale, constituind o fereastră larg deschisă spre Biserică şi spre întreaga lume.

SIR, o agenţie italiană cu vederi europene

Agenţia SIR, Servizio Informazione Religiosa (Serviciul de Informaţie Religioasă) ia fiinţă în 1988, din iniţiativa Federaţiei Settimanali Cattolici (Săptămânale Catolice) şi cu susţinerea Conferinţei Episcopale Italiene.

Primul număr al săptămânalului SIR a apărut în data de 13 ianuarie 1989, ocazie cu care agenţia a făcut cunoscută linia editorială, subliniind că preferă obiectivitatea şi rigoarea informaţiei şi nu vânătoarea de ştiri de senzaţie sau de declaraţii în exclusivitate.

Din 21 iunie 1990, SIR apare de două ori pe săptămână, iar în anii succesivi, graţie noii tehnologii, informaţiile SIR se transmit prin intermediul Internetului. Cinci ani mai târziu, în 1995, Agenţia SIR îşi lansează propriul site Internet, fiind unul dintre primele servicii web catolice din Italia.

Începând cu 2001, în acord cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene, apare, de două ori pe săptămână, SIR Europa, un fascicol de informaţii europene, unele legate de activitatea conferinţelor episcopale europene, altele referitoare la dialogul ecumenic şi interreligios, fără a lăsa la o parte activităţile instituţionale ale Uniunii Europene.


Sursum Cordae!

Aşadar, grupul celor patru instrumente de comunicaţii sociale susţinute de Conferinţa Episcopală Italiană au fost, de curând, în atenţia Papei Benedict al XVI-lea, care a dorit să îi întâlnească pe cei care au contribuit la a le da viaţă şi pe cei care le ţin în viaţă, cu munca lor de fiecare zi, cărora Joseph Ratzinger le-a spus: "Voi desfăşuraţi o muncă cu adevărat importantă: şi datorită contribuţiei voastre, într-adevăr, se continuă misiunea catolicilor italieni de a duce Evanghelia lui Cristos în viaţa naţiunii".

Şi, îmi place să cred, prin intermediul lor, al lucrătorilor din mass-media catolice italiene, mesajul de susţinere al Sfântului Părinte a fost transmis tuturor acelora care acceptă să fie în prima linie pe frontul informaţiei catolice, fie ei din Italia, România sau din altă parte a lumii.


"Cartonaş roşu" pentru

Campionatul Mondial din Germania

Autor: Zenit Traducător: Dan Pătraşcu Sursa: Zenit, iunie 2006

Masivul "serviciu" de prostituţie distruge imaginea campionatului

Mulţi microbişti au renunţat la tonul entuziastic referitor la Campionatul Mondial de fotbal care a început de câtva timp în Germania. În lunile precedente începerii competiţiei sportive au crescut protestele împotriva planului de a "importa" un număr mare de femei pentru a fi dedicate serviciilor de prostituţie oferite turiştilor sosiţi la Berlin pentru a asista la partidele de fotbal.

În Germania, prostituţia a fost legalizată în 2002 şi deja la începutul anului trecut situaţia femeilor era dramatică, după cum nota un articol apărut în cotidianul britanic "Telegraph" în 30 ianuarie 2005. Articolul prezintă o femeie în vârstă de 25 de ani căreia i s-a redus drastic ajutorul oferit şomerilor, după ce a refuzat să se dedice "serviciilor sexuale" într-un bordel din Berlin.

Proprietarii bordelurilor au accesat baza de date oficială a şomerilor care primeau ajutor şi erau în căutarea unui loc de muncă. Femeia, al cărei nume nu a fost divulgat, a afirmat că era disponibilă să lucreze in localurile de noapte şi că lucrase într-o cafenea. Ulterior a primit o scrisoare de la centrul de recrutare a forţelor de muncă în care îi era indicat un număr de telefon al unui angajator disponibil să o angajeze.


Doar după ce sunase la acel număr şi-a dat seama că era vorba de un bordel.

Legislaţia germană obligă toate femeile sub 55 de ani, care sunt şomere de peste 6 luni, să îşi găsească un loc de muncă, chiar şi în cadrul "industriei sexului". În caz contrar, acestea riscă pierderea ajutorului, după cum ne relatează cotidianul britanic. Iniţial Guvernul analizase ideea de a exclude munca în bordeluri din această lege, dar până la urmă nu a adoptat această excepţie.

Brunhilde Raiser, directoarea Consiliului Naţional al Organizaţiilor Muncitoarelor Germane, a declarat că în ţara sa "prostituţia forţată va deveni o problemă de prim-plan în opinia publică, deoarece constituie o violare gravă a drepturilor omului şi a drepturilor femeii". Observaţiile sale au fost reluate de "Christian Science Monitor" în 5 mai, cu o lună înaintea începerii Campionatului Mondial din 9 iunie - 9 iulie.

Cartonaş roşu

În data de 6 iunie, Arhiepiscopul Agostino Marchetto, secretarul Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migranţilor şi Itineranţilor, a fost intervievat de Radio Vatican referitor la problema prostituţiei din cadrul Campionatului Mondial.

Utilizând terminologia sportivă, acesta a declarat că industria sexului, clienţii acesteia şi autorităţile publice merită un cartonaş roşu, deoarece au profitat de un eveniment sportiv de anvergură pentru a promova prostituţia. Arhiepiscopul a citat surse conform cărora 40.000 de femei vor lucra în centrele de prostituţie deschise la Berlin şi în împrejurimi, multe împotriva voinţei lor.

De asemenea, Arhiepiscopul Marchetto a vorbit despre eforturile pe care Biserica le face pentru a ajuta aceste femei să se elibereze de jugul prostituţiei, ajutându-le să obţină calificări care să le permită angajarea în munci alternative. Doar în Italia, aproximativ 200 de călugăriţe sunt implicate în acest tip de activitate pastorală.


În Germania, organizaţia "Solidaritate cu Femeile în Dificultate" oferă o vastă serie de servicii, printre care cele legate de instruire şi de casele de ajutor. Întreaga dimensiune a problemei prostituţiei este evidenţiată de un comunicat de presă al Caritasului Internaţional din 24 mai. Conform secretarului general al acestei organizaţii, Duncan MacLaren, industria prostituţiei are în Germania o cifră de afaceri în jur de 18 milioane de dolari pe an. Cel puţin trei sferturi dintre femeile implicate sunt străine, dintre care majoritatea provenind din Europa de Est.

În afară de aceasta, observă secretarul Caritasului, odată cu Organizaţia Mondială a Migraţiilor, în fiecare an aproximativ 500.000 de femei sunt implicate în acest trafic de persoane care le aduce în Europa de Vest pentru a lucra, de obicei fără a şti dinainte, ca sclave ale sexului. În general acestea sunt atrase cu promisiunea unor locuri de muncă bine plătite.

Microbiştii, spune MacLaren, nu ar trebui să distrugă renumele acestui joc profitând de alte fiinţe umane. "Invităm toate persoanele de bunăvoinţă să îşi ridice vocile împotriva comercializării răului care tratează femeile ca obiecte şi nu ca şi creaturi făcute după chipul lui Dumnezeu", a mai spus MacLaren.

Problema se extinde la însăşi lumea fotbalului, după cum observă cotidianul britanic "The Guardian" din 30 mai. "Este deja destul de umilitor pentru mine să văd cum fotbalul este legat de problema alcoolului şi a violenţei", a afirmat antrenorul francez Raymond Domenech. Dar situaţia devine mult mai dureroasă, concluzionează antrenorul, când "fiinţe umane sunt tratate ca animalele, iar fotbalul este implicat".

Lars-Ake Lagrell, preşedintele Asociaţiei Fotbalistice Suedeze, şi-a făcut de asemenea auzite protestele, susţinute de Claes Borgeström, membru al Guvernului suedez. De fapt, acum 7 ani, Suedia a interzis penal accesul la serviciile sexuale după o lungă campanie a lumii feministe, explică "The Guardian". De atunci importul de prostituate în ţară s-a diminuat considerabil.

Simple obiecte


Catehismul Bisericii Catolice afirmă cu claritate că "prostituţia atentează la demnitatea persoanei care se prostituează şi care e redusă la plăcerea venerică obţinută de la ea" (n. 2355). A se prostitua este un păcat grav, deşi Catehismul ia în considerare sărăcia şi presiunile sociale ca circumstanţe care atenuează judecata morală în ceea ce priveşte persoanele care se vând.

Prostituţia este o plagă în creştere, a afirmat Arhiepiscopul Celestino Migliore în 14 octombrie anul trecut. Cuvintele observatorului permanent al Sfântului Scaun pe lângă Naţiunile Unite au fost rostite la New York în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale, care avea ca scop punerea în practică a hotărârilor referitoare la femei luate în Conferinţa de la Peking din 1995. Arhiepiscopul Migliore a remarcat de asemenea că prostituţia este adesea legată de uzul violenţei împotriva femeilor.

În numeroase ocazii, Papa Ioan Paul al II-lea a condamnat traficul de femei şi de copii. "Comerţul cu persoane umane constituie un ultraj la demnitatea persoanei şi o gravă violare a drepturilor umane fundamentale", a scris acesta într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Jean-Louis Tauran, pe atunci secretar al Vaticanului pentru relaţiile cu statele. Scrisoarea, din 15 mai 2002, a fost scrisă cu ocazia conferinţei internaţionale pe problema traficului de persoane.

"În mod special", a afirmat Papa Ioan Paul al II-lea, "a abuza sexual de femei şi de tineri este un aspect respingător al acestui comerţ şi constituie o violare intrinsecă a demnităţii şi a drepturilor umane". "Tendinţa iritantă de a considera prostituţia ca o afacere sau o industrie nu contribuie numai la creşterea comerţului cu fiinţe umane", a adăugat Papa, "ci este şi dovada unei tendinţe crescânde de a separa libertatea de legea morală şi de a reduce misterul bogat al sexualităţii umane la un simplu produs de consum".

Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranţilor şi Itineranţilor a organizat în iunie 2005 o întâlnire pe tema pastoralei femeilor implicate


în prostituţie. Femeia care se prostituează "strigă în multe cazuri după ajutor, deoarece a-şi vinde propriul trup pe stradă nu este ceea ce şi-ar alege în mod voluntar să facă", observă documentul conclusiv. "Fiecare persoană are o istorie diversă, constituită mai ales din violenţă, abuz, neîncredere şi o redusă stimă de sine, din frică şi din lipsa altor oportunităţi".

În ceea ce priveşte clienţii prostituţiei, Consiliul Pontifical observă că adesea bărbaţii se dedică acestei practici datorită problemelor personale sau din dorinţa de a domina. "A cumpăra sex de la o prostituată", atrage atenţia documentul, "nu rezolvă problemele care apar datorită singurătăţii, a frustrării sau datorită lipsei de relaţii autentice". De asemenea, documentul observă că aceşti clienţi nu au nevoie numai de a fi educaţi asupra ierarhiei valorilor umane şi a drepturilor omului, ci trebuie să audă din partea Bisericii, dacă nu din partea statului, o condamnare clară a păcatului lor şi a nedreptăţii pe care o comit.

În afară de aceasta, documentul conclusiv recomandă organizarea unor activităţi educative cu grupe de tineri în şcoli, parohii şi familii, cu scopul de a dezvolta judecăţi corecte referitoare la relaţiile inter-umane, respect, demnitate, drepturi umane şi sexualitate. Mulţi ar putea spune că un bun punct de plecare ar fi chiar Germania.

lumea catholica, iunie 2006

Documents