lumea catholica, martie 2008

2 Lumea Catholica, martie 2008

Sumar: Focul evanghelic care a incendiat 182 de ţări ..................................... 3

Matteo Liut; Giovanni Ruggiero

Dialogul cu musulmanii: între tragedie şi speranţă ........................... 9

Sandro Magister

Promovarea cunoaşterii aportului creştinilor la civilizaţia arabă .. 16

pr. Samir Khalil Samir, SJ

O analiză a "Cinei de Taină" a lui Leonardo da Vinci ........................ 22

pr. Heinrich Pfeiffer, SJ; pr. Marko Ivan Rupnik, SJ

Un secol de martiriu iezuit ................................................................. 29

-

Douăzeci şi şase de cruci pe un deal .................................................. 34

Matthew E. Bunson

Papeasa Ioana: încă "vie" pentru mulţi ............................................. 41

Robert P. Lockwood

Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă ......................................... 47

-

Se intensifică dezbaterea despre avort.............................................. 52

pr. John Flynn

Cum să răspândim Vestea cea Bună .................................................. 56

pr. John Flynn

Lumea Catholica, martie 2008 3

Focul evanghelic care a incendiat 182 de ţări Autor: Matteo Liut; Giovanni Ruggiero Traducător: Oana Capan Sursa: Avvenire, 15 martie 2008

Radiografia unei mişcări

Este dificil, dacă nu imposibil, a delimita graniţele lumii care s-a născut din carisma Chiarei Lubich. Mişcarea Focolarelor este prezentă astăzi în 182 de naţiuni, cu 141.400 de membri şi peste două milioane de aderenţi şi simpatizanţi, dar operele ei, itinerariile ei, mărturia ei, ating şi implică inimile unui număr imens de persoane, de orice naţionalitate şi religie. Ceea ce a ieşit din ruinele celui de-al doilea război mondial, a devenit sămânţă pentru o speranţă nouă, şi ea mondială.

Aruncând o privire asupra la ceea "spiritualitatea unităţii" însufleţeşte în toate cele cinci continente, ne vine în minte conceptul de întrupare şi cel înrudit din punct de vedere teologic, de inculturare. Pretutindeni, se pare că "focolarele", unitate de referinţă locală a Mişcării, reuşesc să adune nevoi şi speranţe, devenind astfel profetice, în orice ţară, în orice mediu. "Focolarele", inima Mişcării, sunt "mici comunităţi masculine sau feminine, compuse din laici, celibi sau căsătoriţi - se poate citi pe situl www.focolare.org -, implicaţi înainte de toate în a menţine vie prezenţa Răstignitului". Aceste unităţi sunt reunite apoi în "zone" şi converg toate într-un "Centru internaţional".

În timp, Mişcarea a văzut născându-se în interiorul ei numeroase ramuri, toate însufleţite de aceeaşi carismă: de la "Familii noi" la "Umanitatea nouă", de la "Tineri pentru o lume unită" la "Copiii pentru unitate", alături


de Mişcarea parohială şi diecezană, de Mişcarea sacerdotală şi Mişcarea persoanelor consacrate ce reuneşte bărbaţi şi femei din diverse congregaţii. Pentru toţi, indivizi, comunităţi şi mişcări, este importantă metoda dialogului, aplicată în relaţia dintre diferitele componente ale Bisericii, dar şi între diferitele confesiuni creştine şi credinţe.

Aceste rădăcini i-au făcut pe focolarini să dea viaţă unor proiecte noi în mediul politic şi economic. Cum este de exemplu "Mişcarea politică pentru unitate", apărută în 1996 şi deschisă "persoanelor implicate la diverse nivele, în cele mai diferite formaţiuni politice", care are la bază "fraternitatea ca şi categorie politică în vederea binelui comun". Fraternitatea şi reciprocitatea sunt motorul principal şi al "economiei de comuniune", un proiect născut dintr-o idee a Chiarei Lubich din 1991, în timpul unei călătorii în Brazilia, la Sao Paolo, unde şi-a imaginat un sistem economic în care crearea de întreprinderi eficiente să meargă mână în mână cu ajutorul pentru populaţiile locale şi cu cultura dăruirii şi a iubirii. O adevărată nouă economie, care astăzi are 754 de întreprinderi în lume: 468 în Europa (dintre care 235 în Italia), 209 în America Latină, 38 în America de Nord, 33 în Asia, 4 în Africa şi 2 în Australia. Unele dintre acestea se concentrează în jurul unor adevăraţi poli productivi: Spartaco în Brazilia, Lionello la Loppiano, lângă Florenţa, şi Solidaridad în Argentina.

Alături despre aceste proiecte care sunt ca un ferment în mijlocul societăţii, de-a lungul anilor Mişcarea a dat naştere la "orăşele". Astăzi, aceste "oraşe în miniatură", alcătuite din locuinţe, centre de servicii, activităţi productive, lăcaşuri de cult, sunt 35, fiecare dintre ele caracterizate de un aspect particular. Aşa cum este Loppiano, ale cărui baze s-au pus în 1964 lângă Florenţa, cu 800 de locuitori din 70 de naţiuni: sufletul său este internaţionalitatea, ca şi pentru Montet, din Elveţia. Unităţii dintre catolici şi evanghelişti îi este dedicat Ottmaring, în Germania; celei dintre catolici şi anglicani - Welwyn Garden City din Marea Britanie; dialogului interreligios - Tagaytay din Filipine; problemelor sociale - cele trei orăşele braziliene; protagonismului tinerilor - O'Higgins din Argentina; unităţii între grupurile etnice - orăşelul de lângă New York şi Krizevci, din Croaţia; inculturalizării Evangheliei - Fontem, din Camerun; raportului între om şi mediu - Rotselaar, din Belgia.


În orăşele se găsesc şi centre de formare socială şi spirituală pentru cei care aparţin Mişcării. La acestea se alătură "Centrele Mariapoli", 63 de şcoli de formare şi de rugăciune prezente în 46 de naţiuni. Dintre acestea opt se găsesc în Italia, pe lângă Centrul Internaţional de la Castelgandolfo (Roma). În fine, tot în domeniul formării, din Mişcare s-a născut un centru de studii interdisciplinare, "Şcoala Abba", care, se arată în prezentare, "reuneşte docenţi implicaţi în elaborarea liniilor unei culturi iluminate de carisma unităţii".

Încheie această panoramă, care este însă doar parţială şi forţat sintetică, vasta activitate editorială promovată de Mişcare: este de ajuns să amintim Editura Oraş Nou, prezentă în 31 de ţări; revista "Oraş Nou", publicată în 37 de ediţii în tot atâtea naţiuni, în 22 de limbi; "Umanitatea nouă", revistă bilunară de cultură; "Unitate şi carisme" şi "Gen’s", publicaţii bilunare de cultură şi actualitate eclesială, în diferite limbi; şi, în sfârşit, centrele de producţie audiovizuală "Sf. Clara" şi "Charisma".

O mişcare cu adevărat mondială şi fără graniţe este aşadar cea căreia i-au pus bazele o tânără din Trento şi un grup de prieteni. Şi în fiecare dintre nenumăratele activităţi se află sămânţa Chiarei Lubich, sămânţa unităţii.

Revoluţia Chiarei sub semnul unităţii

Cădeau bombe asupra oraşului Trento, şi în refugiile antiaeriene, în acele momente de nelinişte, viaţa însăşi părea să fie doborâtă sub focul bombardamentelor. Nu toţi, însă, erau înspăimântaţi. Era acolo o tânără ce avea puţin peste douăzeci de ani, care nu tremura de frică şi care le citea din Evanghelie celor care se aflau în jurul ei. Şi într-o zi, în urletul sirenelor, deschizând-o la întâmplare, a citit în cuvintele lui Ioan Evanghelistul Testamentul lui Isus: "Ca toţi să fie una, Părinte, precum Noi una suntem". Acea tânără, Chiara Lubich, purta încă numele Silvia pe care i-l dăduseră părinţii. Se născuse la Trento în 22 ianuarie 1920 şi nu alesese încă acest alt nume pentru a o cinsti pe Sfânta de la Assisi. "Acele cuvinte - amintea după ani şi ani, când Mişcarea Focolarelor era deja răspândită pe cele cinci continente - păreau că se luminează unul câte unul. Acel 'toţi' trebuie să fie orizontul nostru. Acel proiect de unitate este raţiunea vieţii noastre".


A început să le spună persoanelor care o înconjurau temătoare că există un Ideal pe care nici o bombă nu îl poate face să se prăbuşească, şi a continuat să îi înveţe pe toţi cei care, mai apoi, au urmat-o. Au fost zile fierbinţi şi intense: "În fiecare zi noi descoperiri - amintea ea după ani -, Evanghelia devenise unica noastră carte, unica lumină a vieţii". S-a născut sub bombele din Trento ideea mişcării, şi Chiara a considerat că începuturile Mişcării Focolarelor sunt legate de un episod intim şi de dulce abandonare, când în bisericuţa capucinilor din Trento, singură înaintea altarului, a rostit al său 'da' pentru totdeauna lui Dumnezeu. Era 7 decembrie 1943.

Unitatea pe care au dorit-o, când mai apoi cerul italian s-a limpezit, era aceea evocată de Evanghelist: "ca toţi să fie una". Bruna Tomasi s-a numărat printre primele persoane care au urmat-o pe Chiara, şi amintea fervoarea acelor ani care au urmat imediat după război. Despre Chiara spunea: "A fost o persoană care m-a ancorat în Dumnezeu. Mi s-a deschis astfel un creştinism în care totul îmi părea viu. Chiara ne invita să transformăm lumea iubind-o". Acea unitate evanghelică a început să fie trăită în cotidian, în toate circumstanţele: "A început să ne spună că cel care îl iubeşte pe Dumnezeu îi iubeşte şi pe fraţi, tocmai datorită acestei iubiri, şi iubindu-i îi ajută şi îi invită să facă acelaşi lucru cu ceilalţi. Astfel iubirea, care vine de la Dumnezeu, devine un lanţ".

În această unitate de iubire a început să prindă formă programul şi carisma Mişcării Focolarelor, astăzi răspândită în întreaga lume, un "mic popor", cum a definit Papa Ioan Paul al II-lea. Programa Chiarei Lubich era simplă: "să facem din unitatea dintre noi trambulina necesară pentru a ajunge acolo unde nu există unitate, şi a o realiza". Unitatea prin intermediul dialogului, care este de la început un dialog în mai multe direcţii, pe care Chiara Lubich le urmează şi personal, întâlnindu-se cu personalităţile cele mai importante din toate credinţele. Dialogul în interiorul Bisericii, pentru a aprofunda comuniunea între mişcările eclesiale; între Biserici, pentru a ţese raporturi de comuniune fraternă şi a grăbi drumul unităţii vizibile între creştini; cu iudaismul, pentru a vindeca rănile de secole; între religii, pentru a construi o lume fraternă pe valorile spiritului şi, în fine, cu persoanele care nu au o credinţă, pe baza valorilor împărtăşite, respectând drepturile omului în domeniul solidarităţii şi păcii.


Această unitate în Numele Lui a făcut din Mişcarea Focolarelor o mişcare eclesială, integrată în anotimpul de înflorire a noilor carisme, care în Christifideles Laici a Papei Wojtyla erau numite "daruri ale Spiritului... pentru edificarea Bisericii, pentru binele şi necesităţile lumii". Într-adevăr, carisma Chiarei se contura într-o Evanghelie trăită, ea repetând mereu că nu totul a fost gândit doar de mintea omenească: "Vine de Sus. În general circumstanţele sunt cele care manifestă ceea ce doreşte Dumnezeu. Noi încercăm să urmăm voinţa Sa zi după zi". A înţeles acest lucru Episcopul de Trento, Carlo De Ferrari, care a dat Mişcării aprobarea sa în 1947: "Aici - a scris el - este degetul lui Dumnezeu". Şi însuşi Papa Paul al VI-lea, în prima audienţă acordată Mişcării Focolarelor în 1964, recunoştea în aceasta o lucrare a Domnului. Cu doi ani înainte Mişcarea primise recunoaşterea pontificală.

Modele de unitate şi de trăire a Evangheliei sunt orăşelele, astăzi 35 răspândite în întreaga lume. Chiar şi cei care numai le-au vizitat sau au petrecut acolo doar câteva zile îşi amintesc de atmosfera unei lumi ideale. Sunt imagini ale unei noi sociabilităţi, sperată de mulţi şi pierdută de atâţia, în care legea este iubirea reciprocă, legea Evangheliei, având ca şi consecinţă deplina comuniune a oricărei bogăţii spirituale. Chiara Lubich a explicat cu cuvinte simple spiritul întreprinderilor din multe dintre aceste orăşele, întreprinderi care îl au pe Dumnezeu între acţionarii majoritari: "De la El a pornit totul, de aceea consider că este mai natural pentru om să dea decât să aibă. El a spus: daţi şi vi se va da. Cei care realizează economia de comuniune dau săracilor cel puţin o treime şi, în consecinţă, şi ei vor primi".

Un model de unitate este apoi familia, căreia Mişcarea Focolarelor i-a acordat o atenţie deosebită. În 1967 s-a născut Mişcarea Familii Noi, avându-l ca puternic susţinător pe Igino Giordani, care o cunoscuse pe Chiara în 1948, pe când ea le vorbea parlamentarilor în palatul Montecitorio, sediul Camerei Deputaţilor din Italia: "Sfinţenia - a scris el amintind prima lor întâlnire - este la îndemâna tuturor; cad zidurile care separă lumea laicală e viaţa mistică; sunt puse la dispoziţia tuturor comorile unui castel în care doar puţini erau înainte admişi". Mişcarea Focolarelor propune un nou mod de a fi familie, ţesut din urzeala a patru fire: educaţie, formare, socializare şi solidaritate. "Familia - spunea Giordani - nu se închide în ea însăşi, ci se extinde ca celulă. Societatea


nouă se naşte, ca dintr-un izvor sacru natural, din familia care trăieşte Evanghelia".

Recent, scrierile Chiarei Lubich şi ale lui Igino Giordani au fost adunate pentru a relata începuturile mişcării: Erau vremuri de război, este chiar titlul, şi începea să se construiască ceva în timp ce lumea se distrugea sub bombe. Începea ceva extraordinar, a subliniat Cardinalul Tarcisio Bertone, care a scris prefaţa cărţii. Amintind cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, a spus: "Când o experienţă autentic evanghelică face primii săi paşi, într-un anumit sens însuşi Duhul Sfânt vorbeşte într-un mod nou". Şi Chiara a înţeles ce dorea El să îi spună. Într-o zi, la sfârşitul unei întâlniri de vară Mariapoli, înainte ca să apară orăşelele mişcării, admira priveliştea verde din vale: "Mi se pare că am înţeles că într-o zi Domnul ar dori, într-un anumit loc, un orăşel asemănător cu ceea ce s-a desfăşurat aici, dar permanent, şi cu fantezia mi-am imaginat că văd valea largă populată de case şi căsuţe". Chiara Lubich, când a simţit că se apropie sfârşitul vieţii ei pe acest pământ, a cerut să se întoarcă la Centrul Mariapoli de la Rocca di Papa. Aici şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu, ajungând la El dincolo de această vale.


Dialogul cu musulmanii: între tragedie şi speranţă Autor: Sandro Magister Traducător: Radu Capan Sursa: www.chiesa

La sfârşitul Liturghiei din Duminica Floriilor, Papa Benedict al XVI-lea a amintit de cel mai recent martir din Irak, Arhiepiscopul Paulos Faraj Rahho de Mosul al caldeenilor, care a fost răpit la 29 februarie în timp ce părăsea biserica Sf. Duh, unde celebrare staţiunile Căii Crucii, pentru a fi găsit mort câteva săptămâni mai târziu. Anul trecut se estimează că în Irak au fost ucişi 47 de creştini, dintre 13 în Mosul. Mulţi musulmani irakieni s-au alăturat creştinilor care au plâns moartea Arhiepiscopului Rahho, admirat de mulţi ca un promotor al iniţiativelor interreligioase, precum "Fraternitate în caritate şi bucurie", ce asistă persoanele cu handicap.

În ciuda acestui fundal dramatic, dialogul dintre Biserica Catolică şi islamism continuă. Un important pas a fost făcut la Roma, la întâlnirea din 4-5 martie, dintre reprezentanţii Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios şi cei ai celor 138 de învăţaţi musulmani care au semnat scrisoarea deschisă "Un cuvânt comun" adresată Papei şi altor lideri creştini. Delegaţia musulmană a fost formată din Abd al-Hakim Murad Winter, britanic, director al Muslim Academic Trust din Marea Britanie; Aref Ali Nayed, libanez, director al Centrului Regal de Studii Strategice din Amman, Iordania; Ibrahim Kalin, turc, director al Fundaţiei SETA din Ankara; Yahya Pallavicini, italian, vice-preşedinte al Comunităţii Religioase Islamice din Italia; Sohail Nakhooda, iordanian, director al publicaţiei Islamica. Din partea Bisericii Catolice au participat Cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios; Arhiepiscopul Pier Luigi Celata, secretar al aceluiaşi


organism; pr. Khaled Akasheh, directorul biroului pentru islamism; pr. Miguel Angel Ayuso Guixot, preşedintele Institutului Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice; şi pr. Christian Troll, profesor de studii islamice la Universitatea Gregoriană Pontificală.

Într-o declaraţie comună semnată de Cardinalul Tauran şi profesorul Murad, cele două delegaţii anunţă crearea unui forum catolico-musulman care va promova întâlniri anuale, ce se vor desfăşura alternativ în Roma şi în alte oraşe. Prima întâlnire va avea loc în capitala italiană, între 4 şi 6 noiembrie 2008. Douăzeci şi patru de personalităţi religioase şi intelectuale ale fiecărei religii vor participa la eveniment. Tema va fi "Iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui", împărţită în două subteme: în prima zi "fundamente teologice şi spirituale"; în a doua, "demnitatea umană şi respectul reciproc". În a treia zi seminarul se va încheia cu o sesiune publică. Participanţii vor fi primiţi de Papa Benedict al XVI-lea.

Dar forumul reprezintă doar un capitol din agenda discuţiilor dintre Biserica Catolică şi islamism. În zilele de 25 şi 26 februarie a.c., de exemplu, Cardinalul Tauran s-a aflat în Cairo pentru o întâlnire a comitetului mixt de dialog dintre Sfântul Scaun şi al-Azhar, o instituţie teologică de referinţă pentru islamiştii sunniţi. Întâlniri de acest fel au loc anual, de un deceniu, în ultima săptămână din februarie. Anul viitor întâlnirea va fi la Roma. În februarie tema a fost "Credinţa în Dumnezeu şi iubirea aproapelui ca temelii ale dialogului interreligios". Declaraţia finală a întâlnirii - semnată de Cardinalul Tauran şi de şeicul Abd al-Fattah Muhammad Alaam, preşedintele comitetului permanent al al-Azhar pentru dialogul cu religiile monoteiste - repetă principiul "respectării persoanei umane, indiferent de rasă, religie şi idei" şi exprimă speranţa unei întăriri a "respectului pentru religii, credinţe, simboluri religioase, cărţi sfinte şi orice altceva este considerat sacru". Dar grupul nu s-a limitat la reafirmarea de principii. În timpul întâlnirii, când reprezentanţii musulmani au insistat asupra faptului că, în concordanţă cu Coranul, nu există forţări în probleme ce ţin de sfera religioasă, Cardinalul Tauran a subliniat faptul că cu toate acestea există ţări în care principiul în cauză nu este aplicat, creştinii neavând nici măcar posibilitatea de a avea o biserică unde să îşi desfăşoare cultul. Partea musulmană a recunoscut aici o problemă reală ce trebuie rezolvată.


Un pas important a fost realizat la Doha, în Qatar, la 16 martie, cu inaugurarea primei biserici catolice. Mii de persoane au participat la slujbă, majoritatea imigranţi, în special din India şi Filipine. Liturghia a fost celebrată în engleză, dar cu rugăciuni recitate şi în arabă, urdu, hindi, tagalog, spaniolă şi franceză. În 2002, guvernul din Qatar a stabilit relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, iar trei ani mai târziu emirul Hamad bin Khalifa Al Thani a oferit Bisericii Catolice un teren pentru construirea bisericii. Emirul a promis că va facilita construirea de lăcaşe de cult şi pentru anglicani, copţi, ortodocşi şi hinduşi. Consacrarea a fost prezidată de Cardinalul Ivan Dias, prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Nunţiul papal din Kuweit, Bahrain, Yemen şi Qatar, Mons. Paul Mounged el-Hachem, prezent la sfinţire, şi-a exprimat speranţa că Arabia Saudită şi Oman vor urma exemplul, stabilind relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun iar mai apoi permiţând construcţia de biserici.

Un alt semn încurajator a venit dinspre Azerbaijan, unde Cardinalul Tarcisio Bertone s-a aflat în vizită între 7 şi 9 martie. Aproape întreaga populaţie de aici este musulmană şiită. Sunt aproximativ 400 de catolici, aproape toţi în Baku, capitala ţării de la Marea Caspică. Într-un interviu pentru "L'Osservatore Romano" Cardinalul secretar de stat a declarat la întoarcere că în această ţară există o "toleranţă pozitivă ce ajută celelalte religii să se exprime, chiar şi public". Mai mult, a considerat că Azerbaijanul reprezintă "un model" de convieţuire paşnică. O dovedeşte printre altele, a spus el, stima faţă de Biserica Catolică şi Papă exprimată public de liderul musulman din această ţară, şeicul ul-Islam Allah Shukur Pasha Zade.

În continuare redăm interviul acordat de Cardinalul Tauran publicaţiei italiene "Avvenire" la 13 martie 2008, interviu realizat de Gianni Cardinale.

* * *

Dialog fără tabuuri. Chiar şi despre libertatea religioasă

Cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical


pentru Dialogul Interreligios, se declară satisfăcut de întâlnirea care a avut loc la Roma în zilele de 4 şi 5 martie, cu o delegaţie a semnatarilor deja faimoasei scrisori deschise "Un cuvânt comun", semnată iniţial de 138 de învăţaţi din lumea musulmană.

- Eminenţă, în limbajul diplomatic pe care îl cunoaşteţi bine, a spune că dialogul a fost "franc" înseamnă că a existat o confruntare reală, dialectică...

- Ei bine, dialogul are loc între două părţi care gândesc diferit, nu? În orice caz, tonul a fost mereu civilizat şi cordial.

- Această primă întâlnire a avut ca sarcină crearea forumului catolico-musulman. Care va fi criteriul de desemnare a participanţilor la acest forum?

- Din partea noastră vom alege personalităţi ecleziastice şi academice care cunosc direct islamul şi pe musulmani, inclusiv pe unii dintre cei care au dezvoltat cunoaşterea în acest domeniu.

- În ce măsură oamenii pe care i-aţi întâlnit în aceste ultime zile reprezintă lumea musulmană?

- Sunt personalităţi distinse care îi reprezintă pe semnatarii scrisorii "Un cuvânt comun", care, la rândul lor, reprezintă o parte, dacă nu tot segmentul intelectual islamic.

- Înfiinţarea acestui forum catolico-musulman înlocuieşte celelalte forme de dialog cu alte organisme organizate din lumea musulmană, unele cu lucrări în desfăşurare?

- Aş vrea să se înţeleagă că dialogul islamico-creştin nu a început cu scrisoarea celor 138 şi nici nu se reduce la el. Nu aşa stau lucrurile. Dialogul instituţional a început de la Conciliul Vatican II şi se manifestă prin întâlniri regulate cu organisme islamice. Acum două săptămâni de exemplu, m-am aflat în Egipt, la Universitatea al-Azhar, cea mai importantă instituţie islamică sunnită. La sfârşitul lunii martie, la Roma, vom avea o întâlnire cu Societatea Islamică Mondială din Libia. În aprilie


tot la Roma vom avea discuţii cu reprezentanţii iranieni. În fine, în mai mă voi afla la Amman, pentru un eveniment organizat la Institutul Regal pentru Studii Interreligioase.

- Vi s-a imputat că aţi considera un dialog teologic între creştini şi musulmani este imposibil.

- Aş dori să subliniez că la primul seminar al forumului catolic-musulman, ce se va desfăşura în luna noiembrie la Roma, sub motoul "Iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui", prima dintre cele două subteme pe care le vom discuta va fi dedicată tocmai "fundamentelor teologice şi spirituale" ale iubirii. Este deci posibil un dialog teologic.

- Aţi constatat cumva la partenerii musulmani de dialog o intenţie serioasă de a discuta inclusiv teme privind libertatea religioasă, intrând aici şi libertatea schimbării religiei?

- Am să vă răspund indicând a doua subtemă de la întâlnirea din noiembrie: "Demnitatea umană şi respectul reciproc". Mi se pare evident că libertatea religioasă, inclusiv libertatea de a schimba religia, este parte a demnităţii umane. Dar chiar dacă există încă diferite sensibilităţi la acest capitol, mi se pare important ca nici un subiect să nu rămână tabu, într-un dialog care să fie respectuos. Sperăm că această abordare va fi rodnică şi va avea consecinţe practice.

- Cum consideraţi vestea inaugurării unei biserici - prima - în Qatar?

- Este un semn foarte bun. Un gest de respect din partea emirului acestui stat din Golful Persic, care deja şi-a arătat intenţiile sale pozitive relativ la creştini şi în special catolici, inclusiv stabilind relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun. El este şi un exemplu de urmat pentru ţările care încă nu permit creştinilor, şi altor credincioşi, să aibă propriile lor locuri de cult. Chiar dacă sunt în număr de sute de mii.

- Vă referiţi la Arabia Saudită?

- Intelligenti pauca. Drepturile omului sunt, în totalitate, pentru toţi, peste tot.


- Recent în Olanda a atras atenţia un film care compară Coranul cu "Mein Kampf" a lui Hitler. Ce credeţi despre aceasta?

- Nu am văzut filmul. Dar dacă s-a făcut această comparaţie atunci consider că e vorba de o mare vulgaritate. Este una să evaluezi în mod raţional, obiectiv şi critic unele aspecte ale religiei sau unele declaraţii ale reprezentanţilor ei, lucru evident admisibil. Dar este un alt lucru să jigneşti şi să îţi baţi joc de sensibilităţile religioase ale unor oameni cu acuzaţii generale sau cu acuzaţii ce ating cele mai sacre aspecte ale respectivei religii. Aşa ceva este inadmisibil. Am repetat aceasta la finalul declaraţiei de la întâlnirea de la al-Azhar, unde au fost citate cuvintele Papei Benedict al XVI-lea adresate în 2006 ambasadorul Marocului: "pentru promovarea păcii şi a înţelegerii între popoare şi între oameni este necesar ca religiile şi simbolurile lor religioase să fie respectate, iar credincioşii să nu fie obiectul unor provocări care să provoace daune angajamentelor şi sentimentelor lor religioase".

- La conferinţa de presă ce a urmat întâlnirii din 4-5 martie, unul dintre participanţii din delegaţia musulmană a criticat discursul papal de la Regensburg.

- Dar această nouă etapă de dialog cu musulmanii are loc tocmai datorită discursului papal de la Regensburg! Nu toţi musulmanii au perceput în mod negativ acest text. Relaţia dintre credinţă şi religie va fi în curând obiectul unui studiu elaborat pe care dicasterul nostru îl va realiza colaborând cu câţiva parteneri musulmani. Apoi însuşi Papa Benedict a explicat foarte bine care trebuie să fie interpretarea corectă a discursului său. În timpul întâlnirii de la al-Azhar, de exemplu, nimeni nu a făcut nici cea mai mică referinţă la acel text.

- Care ar putea să fie efectul acestei noi faze a dialogului islamico-creştin pentru comunităţile creştine din Orientul Mijlociu?

- În primul rând trebuie să ştim dacă această nouă atmosferă de dialog va face trecerea de la nivelul teoretico-intelectual la cel practic; dacă da, va avea repercusiuni la nivel social şi politic.


- Ce credeţi despre intenţia ca un gânditor islamic să scrie în curând în "L'Osservatore Romano"?

- Am înţeles că această intenţie ar putea deveni realitate în câteva luni. Ar fi spre meritul publicaţiei "L'Osservatore Romano" şi al autorului care va fi de acord să îşi pună numele în publicaţia semi-oficială a Sfântului Scaun. Va fi şi o încurajare, o invitaţie la reciprocitate, în speranţa că poate şi autori creştini vor ajunge să scrie în publicaţii islamice. (Notă: este cel mai probabil vorba de Khaled Fouad Allam, notează www.chiesa; colaborarea sa cu publicaţia "L'Osservatore Romano" ar putea să înceapă probabil după vară.)

- Apropo de principiul reciprocităţii. Aţi discutat despre el cu reprezentanţii celor 138 de învăţaţi musulmani?

- Desigur. Am vorbit despre el şi la întâlnirea din Egipt, din al-Azhar. Am amintit că actualmente acest principiu, în ciuda unor pasaje din Coran care i-ar justifica aplicarea, nu este întotdeauna respectat în practică. Să sperăm că lucrurile vor merge mai bine în viitor.


Promovarea cunoaşterii aportului creştinilor la civilizaţia arabă Autor: pr. Samir Khalil Samir, SJ Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Jesuites. Annuaire de la Compagnie de Jesus, 2008

Centrul de Cercetări Arabe Creştine a fost inaugurat în 1968 la Cairo, de pr. Samir Khalil Samir, SJ. În mai 1971, un incendiu a mistuit biblioteca, distrugând şi lucrările originale ale fondatorului - printre care şi cele 18.000 de fişe asupra manuscriselor arabe creştine. Trei ani mai târziu, în octombrie 1974, proiectul a fost relansat la Cairo, dar numirea pr. Samir la Institutul Pontifical Oriental de la Roma în februarie 1975 a întrerupt activitatea Centrului pentru încă 12 ani. Anii îndelungaţi petrecuţi la Roma i-au permis frecventarea celor mai bogate biblioteci din Europa şi constituirea celui mai important fond din lume de manuscrise arabe ale autorilor creştini - aproximativ 3500 - sub formă de microfilme sau microfişe.

În sfârşit, în iulie 1986, părintele provincial l-a numit pe pr. Samir în Liban, unde Societatea lui Isus pierduse 6 membri în timpul războiului, ca să reînfiinţeze acolo Centrul. Libanul se afla în plin război civil. În octombrie 1990, când războiul s-a încheiat, pr. Samir a mers în Beyruth unde, ajutat benevol de câţiva prieteni şi încurajat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu (Middle East Council of Churches), care a susţinut parţial lucrările de secretariat, a pus bazele Centrului de Documentare şi de Cercetări Arabe Creştine. Situaţia a rămas neschimbată timp de şase ani, până când, în decembrie 1996, Universitatea St. Joseph a decis să integreze Centrul în structura sa, acesta devenind astfel un


Institut de cercetare, subordonat nemijlocit Rectoratului. După câţiva ani, Centrul a fost cuprins în structura nou-înfiinţatei Facultăţi de Ştiinţe Religioase.

În intervalul următor, Centrul s-a dezvoltat semnificativ: în prezent, lucrează aici două persoane cu normă întreagă, alte două cu 2/3 de normă şi încă două persoane cu jumătate de normă, plus directorul.

Scopul Centrului este ca arabii - deopotrivă creştini şi musulmani - să-şi cunoască mai bine propriul patrimoniu: un patrimoniu imens, aproape inedit şi total necunoscut, foarte variat, fiindcă integrează toate tradiţiile Orientului creştin: Bisericile de limbă siriană veche (Caldeeană, Siriacă, Maronită), Biserica Bizantină, Biserica Coptă şi chiar Bisericile Armeană şi Latină. Mai mult, este important de amintit lumii că nici cultura şi nici civilizaţia arabă nu se identifică cu islamul: creştinii au jucat un rol esenţial în elaborarea a ceea ce a fost marea Renaştere arabă din sec. IX-X (sublinierea aparţine traducătorului), introducând gândirea greacă sub toate formele ei: medicină, matematică, filosofie etc., ceea ce a suscitat o mişcare intelectuală prodigioasă, bazată pe reflectare raţională, inclusiv în teologia musulmană.

Această mişcare a permis un schimb de idei real între musulmani şi creştini, dialogul bazat pe raţiune ca unic punct comun al tuturor fiinţelor umane luând astfel locul polemicilor, unde fiecare se bazează pe propriile Scripturi ca să-şi afirme credinţa combătând-o pe a celuilalt. În această epocă medievală au apărut zeci de tratate islamo-creştine, adeseori de tip apologetic, având la bază operele lui Aristotel şi în general elenismul. Domeniul de interes al Centrului cuprinde patrimoniul arab al creştinilor de la origini până în zilele noastre, producţii originale sau traduceri, atât în domeniul religios - teologie, liturgie, apologetică, polemică - cât şi profan - medicină, filosofie, ştiinţe). De o atenţie deosebită se bucură istoria şi literatura arabă creştină din perioada medievală.

În felul acesta, Centrul a adunat în timp cea mai importantă colecţie din lume de manuscrise arabe creştine sub formă de microfilme sau reproduceri, al căror număr se ridică în prezent la 4.500, precum şi o bibliotecă de 35.000 de volume. Există de asemenea 1600 de dosare originale şi tematice privind patrimoniului arab al creştinilor, precum şi


peste 200 de texte pe calculator, în întregime verbalizate. Toată această muncă de inventariere şi editare este făcută cunoscută prin intermediul a numeroase publicaţii, în special colecţia "Patrimoniu arab creştin", care se poate găsi în mai mult de şaizeci de universităţi şi centre de cercetare din întreaga lume, precum şi revista "Cuvântul Orientului". La acestea se adaugă alte două colecţii cu caracter ştiinţific sau de popularizare: "Texte şi Studii asupra Orientului creştin" şi "Caietele Orientului creştin".

Producţia literară arabă creştină, foarte vastă şi puţin cunoscută, este prezentată dintr-o dublă perspectivă: ca parte integrantă din istoria literaturii arabo-islamice, datorită mediului în care s-a dezvoltat şi limbii comune, dar în acelaşi timp din perspectiva legăturilor specifice cu istoria literaturii latine, siriace, copte sau greceşti etc., altfel spus, în sens larg, cu istoria literaturii creştine vechi. Crearea Centrului este consecinţa unei stări de fapt: cercetările arabe creştine nu ocupă locul care li se cuvine în spaţiul universitar internaţional. Până în prezent, singurele studii efectuate în domeniu se datorează unor cercetători izolaţi, cărora le lipseşte însă structura adecvată care să-i primească şi să le coordoneze cercetările. Nici o universitate din lume nu are o catedră stabilă de "Studii arabe creştine".

Centrul de Documentare şi Cercetări Arabe creştine este singura structură din lume consacrată studiului patrimoniului arab al creştinilor. El reprezintă continuarea operei şi proiectelor celor doi eminenţi precursori, pr. Louis Cheikho (1859-1927) şi orientalistul german Georg Graf (1875-1955). Fiind un centru de documentare, de cercetare şi publicare, aici se formează tineri cercetători veniţi din lumea întreagă, se organizează seminarii, conferinţe şi se iniţiază congrese în Liban şi în străinătate, se publică diverse colecţii pentru a face cunoscut acest patrimoniu şi a suscita vocaţii de cercetător în domeniu.

Activităţile acestui centru sunt următoarele:

1. Constituirea unei documentaţii unice în lume, care cuprinde: manuscrise, cărţi şi reviste, dosare specializate. Aceasta documentaţie reprezintă baza solidă a întregii structuri, pentru care se consumă cea mai mare parte din efort şi fonduri. Pentru moment, tot materialul este pus la dispoziţie personal de către fondatorul Centrului, datorită unor prieteni


generoşi, întâlniţi la întâmplare în timpul călătoriilor sale, iar înregistrarea acestei documentaţii este asigurată de trei persoane care lucrează cu jumătate de normă;

2. Publicaţii:

- Două reviste anuale specializate (450-500 de pagini): "Cuvântul Orientului" (în co-ediţie cu Universitatea din Kaslik) pentru studii siriace şi arabe creştine (singura revistă în acest domeniu - 32 de numere apărute până în prezent); şi "Collectanea Christiana Orientalia" (în co-ediţie cu Universitatea din Cordoba) - pentru Orientul creştin (4 volume);

- Colecţia "Patrimoniu Arab creştin"(în arabă, cu introducere în limba franceză): oferă ediţii critice ale textelor arabe creştine vechi, conform unei metode critice extrem de elaborate (20 de volume apărute până în prezent);

- Colecţia TESOC ("Texte şi Studii asupra Orientului creştin"): oferă texte arabe sau siriace cu traduceri şi studii, sau studii asupra Orientului creştin, în special în limba arabă (4 volume mari apărute până în prezent);

- Colecţia "Patrimonio Culturale Arabo Cristiano" (în colaborare cu Gruppo di Ricerca Arabo-cristiana): oferă în special studii critice ale textelor arabe vechi cu traducere în limba italiană (9 volume apărute până în prezent);

- Colecţia "Caietele Orientului creştin": fascicole mici în limba franceză, pentru popularizare;

- Colecţia "Al-Fikr al Arabi al-Masihi": fascicole mici, cuprinzând texte vechi sau studii asupra patrimoniului arab creştin (7 fascicole);

3. Organizarea de conferinţe publice, în fiecare an, în luna mai, cunoscute sub numele de "Luna Orientului creştin" - de 7 ani; conferinţele sunt publicate în colecţii. Scopul este sensibilizarea publicului cult;


4. Centrul susţine în fiecare an mai multe cursuri, de 20 până la 40 de ore în diverse facultăţi ale USJ, în special la Facultatea de Ştiinţe Religioase şi la Universitatea pentru Toţi;

5. Congrese internaţionale de studii arabe creştine, ale căror lucrări apar în publicaţiile Centrului. La cel mai recent Congres de Studii Arabe creştine au participat 160 de cercetători orientalişti timp de 6 zile, plus cercetători din lumea arabă;

6. În fine, Centrul este un loc unde cercetătorii libanezi şi străini, musulmani şi creştini, vin cu plăcere să lucreze. Aici găsesc instrumente moderne de lucru, care nu există în altă parte (manuscrise, reviste, cărţi şi documentaţie specializată), condiţiile materiale necesare (aparate de citit microfişe, computer, internet, scannere, fotocopiatoare etc.) şi mai ales un spaţiu agreabil şi liniştit, precum şi specialişti gata să-i ghideze la nevoie.

Una din sarcinile pe care şi-a asumat-o Centrul este traducerea în limba arabă şi revizuirea operei lui Graf, "Geschichte der christlichen arabischen Literatur" ("Istoria literaturii arabe creştine"). Această operă este un monument de erudiţie, rodul a patruzeci de ani de muncă asiduă. Scopul autorului a fost să completeze "Geschichte der arabischen Literatur" ("Istoria literaturii arabe") a lui Carl Brockelmann, apărută în 1908-1912, care exclusese intenţionat literatura arabă creştină. Graf a urmat metoda predecesorului său, pe care a îmbunătăţit-o semnificativ. Cele cinci volume cuprind aproape 2400 de pagini (mai exact, 2384 pagini). Acestea se împart în trei mari capitole: traducerile anonime (biblice, apocrife, patristice, hagiografice, canonice şi liturgice); operele până la 1450 (melkite, maronite, nestoriene, jacobite şi copte); şi cele compuse între 1450 şi 1900. O serie de prezentări sintetice şi precise situează operele respective în contextul socio-cultural şi religios propriu. Aşa cum de altfel indică titlul operei, Graf a urmărit să inventarieze producţia literară arabă creştină şi nu producţia arabă a creştinilor. Altfel spus, tot ceea ce nu avea conţinut creştin nu intra în preocupările sale. Ca urmare, lucrările de medicină, matematică sau ştiinţe, filosofie sau istorie, precum şi foarte numeroasele traduceri ale unor opere filosofice, medicale sau ştiinţifice nu sunt inventariate de autor.


Această operă monumentală este practic necunoscută de cercetătorii arabi şi în general este rareori utilizată. Iată de ce este nevoie să fie făcută accesibilă cercetătorului de limbă arabă, în traducere. Dar aici apar două dificultăţi. Prima constă în faptul că această operă, fiind scrisă în urmă cu jumătate de secol, are nevoie de actualizare. Or, tocmai datorită operei lui Graf, au văzut lumina tiparului sute de publicaţii (ediţii, traduceri, studii) în cursul acestei jumătăţi de secol, în special în limbile occidentale; în plus, sunt dificil de reperat şi recuperat, datorită ariei mari de răspândire. De altfel, sute de cataloage privind manuscrisele arabe au apărut în această perioadă şi toate trebuie inventariate sistematic şi clasificate. Trebuie de asemenea să cunoaştem operele noi considerate pierdute, ca şi manuscrisele noi ale unor opere cunoscute.

A doua dificultate este de alt ordin: Graf a lăsat intenţionat la o parte literatura profană a creştinilor şi pe bună dreptate. Dar ştim că gândirea medievală este globală şi că ştiinţa nu era compartimentată, aşa ca în zilele noastre. Prin urmare, ori de câte ori studiem un autor creştin, trebuie să-l percepem în totalitatea sa. Şi aceasta nu pentru că ar exista o medicină sau o matematică arabă "creştină", ci pentru că un anume gânditor sau chiar o anume operă teologică nu se înţelege cu adevărat decât dacă se recurge la alte opere ale autorului şi anume la acelea pe care le numim "profane". Această perspectivă antrenează modificări profunde şi presupune cercetări foarte diversificate. De exemplu, cele două pagini ale lui Graf despre Qusta Ibn Luqa au devenit în etapa actuală a redactării peste 100 de pagini, în special din cauza contribuţiei sale la medicina greco-arabă! Pe alt plan, cele 11 pagini pe care Graf le consacra Sfântului Efrem au devenit peste 400 de pagini.

În prezent a fost demarat proiectul de redactare în limba arabă a unei "Istorii a patrimoniului arab al creştinilor". Centrul s-a angajat să scoată un volum de peste 300 de pagini pe an, cu condiţia ca instanţele interesate să-i ofere un colaborator ştiinţific pe durată limitată. În plus, lipsesc o serie de reviste şi enciclopedii occidentale şi Centrul depăşeşte cum poate acest handicap, datorită ajutorului primit de la o serie de cercetători din străinătate. Între timp, mica echipă lucrează şi speră să scoată cât de curând primul volum, chiar dacă nu e atât de complet şi perfect cum l-ar fi dorit: "vrabia din mână e mai bună decât cioara de pe gard". Esenţial este că proiectul a demarat şi că lumea arabă vede deja începutul realizării sale, ceea ce va servi ca model altor şi altor cercetători.


O analiză a "Cinei de Taină" a lui Leonardo da Vinci Autor: pr. Heinrich Pfeiffer, SJ; pr. Marko Ivan Rupnik, SJ Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: La Civilta Cattolica

Sâmbătă, 15 decembrie 2007, la sediul revistei "La Civilta Cattolica" a fost prezentat volumul "Chipul chipurilor, Cristos", care conţine actele celui de-al unsprezecelea congres internaţional despre această temă. La întâlnire - moderată de părintele Antonio Spadaro, iezuit şi scriitor la revista "La Civilta Cattolica" - au participat Cardinalul Fiorenzo Angelini, senatorul Giulio Andreotti, directorul ziarului "L'Osservatore Romano", Giovanni Maria Vian, şi istoricul de artă Heinrich Pfeiffer. Publicăm bucăţi ample din referatele iezuiţilor, părintele Heinrich Pfeiffer şi părintele Marko Ivan Rupnik.

"Unul dintre voi mă va trăda" este probabil fraza cea mai teribilă care a ieşit din gura lui Isus. Toţi apostolii se întreabă: "Oare eu sunt?" Numai adevăratul trădător rămâne baricadat în inima lui de piatră. Aşa este interpretată viziunea Cinei de Taină a lui Leonardo da Vinci de către cercetătorii de artă. Aşa cum îl pictează Leonardo, Isus pare să exprime cuvântul dramatic al trădării, dar cu o dublă expresie, cu dăruirea de sine însuşi şi cu o durere intensă şi refuzul trădătorului în suflet. Pictură enormă: măsoară peste opt metri lăţime. Spaţiul camerei se deschide la o anumită înălţime şi toată lărgimea ei cu o iluzie în perspectivă, aproape cu o deschidere pentru privire spre camera reală a cenacolului. Paralel cu peretele, se întinde masa, în spatele căreia sunt aşezaţi toţi apostolii împreună cu Isus. Numai doi dintre ei se află în părţile scurte ale mesei. Masa şi apostolii abia îşi găsesc loc în acest ambient de ficţiune picturală.


Toţi sunt în mişcare şi fac gesturi cu mâinile; numai Isus şi Iuda sunt statici. Este evident că fraza rostită de Isus a trezit toate aceste reacţii, aşa de diferite. Aceasta este noutatea lui Leonardo: el arată efectul cuvântului, nu se limitează să-l indice. Diferiţi apostoli, conform faimoasei descrieri a lui Goethe, par să spună cu gesturile: "Nu sunt eu, n-aş face asta niciodată", exprimându-se cu arătătorul ridicat, cu mâinile strânse pe piept sau ridicate. Un apostol pare că vede scena cu imaginaţia sa, imitând aceeaşi întindere a braţelor, aşa cum face Isus. Un altul s-a ridicat sprijinindu-se cu mâinile pe masă. Pe dreapta, unul vorbeşte cu colegul său.

Cine sunt toţi aceşti apostoli? Pot fi indicaţi toţi cu numele lor? Cu certitudine absolută - împotriva recentelor tentative de a voi să se introducă Maria Magdalena în Cenacolul lui Leonardo - îi putem identifica numai pe Iuda, Petru şi Ioan. Că persoana lui Ioan poate să fie Maria Magdalena este o lectură mai mult decât fantezistă, întrucât contrazice toată iconografia creştină occidentală care a fixat clar trăsăturile şi hainele ucenicului preaiubit al lui Isus.

Este foarte probabil ca figura care întinde braţele - şi care, după Goethe, pare să vadă deja înlăuntrul său trădarea - să fie Iacob cel mic, "fratele" lui Isus, deoarece trăsăturile lui sunt asemănătoare cu acelea ale Învăţătorului. Cine sunt ceilalţi? În toată iconografia creştină, cunoaştem numai un alt apostol cu trăsături individuale: Andrei, reprezentat mereu cu părul alb, zburlit şi lung, şi o barbă albă. Singurul care se aseamănă cu această iconografie este al doilea apostol de la dreapta. Pentru acest motiv, primul personaj din stânga, identificat adesea cu fratele lui Petru, nu poate fi Andrei.

Ce criterii mai avem la dispoziţie pentru a-i identifica pe ceilalţi apostoli? Liturgia prezintă patru dintre ei în perechi: Simon cu Iuda Tadeul şi Iacob cel mic cu Filip. Aceste două perechi au putut fi reprezentate şi de Leonardo: poate că prima persoană din stânga - identificată în mod eronat cu Andrei - este în realitate Simon Zelotul, iar a doua ar fi atunci Iuda Tadeul (nu Iacob cel Mic, aşa cum a susţinut critica). Şi acest ultim personaj are o figură asemănătoare cu aceea a lui Cristos. Tradiţia spune că tocmai acest apostol a purtat imaginea lui Cristos la Abgar, regele din Edessa.


Cealaltă pereche, formată din Iacob cel Mic şi Filip, se află mai la dreapta, de cealaltă parte faţă de Isus, cu Filip după Iacob cel Mic. Această identificare a celor doi apostoli este propusă de majoritatea cercetătorilor. Lipsesc doi: apostolul care arată cu degetul arătător în sus şi cel după Filip care îndreaptă ambele braţe spre centru, spre Isus. Unul dintre cei doi trebuie să fie Toma, celălalt Iacob cel Mare. În general, apostolul care îndreaptă degetul spre sus este identificat cu Toma: putem fi de acord cu această soluţie. Deci, ultimul rămâne Iacob cel Mare, care este alături de Andrei şi Matei. Acesta din urmă, ca evanghelist, a relatat ceea ce Leonardo a pictat: "Şi în timp ce mâncau, a zis: 'Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda'. Întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: 'Nu cumva sunt eu, Doamne?'" (Mt 26,20-22). Pentru acest motiv, Matei a trebuit să se afle într-o poziţie importantă, în extrema dreaptă a mesei, aproape ca o semnătură a autorului relatării. El este unicul apostol care a relatat Cina de Taină şi instituirea Euharistiei de către Isus.

Compoziţia ambientului este construită cu mare rigoare de perspectivă. Prin cele trei deschideri pe fundal se observă un peisaj verde şi cerul. Spaţiul este astfel conceput ca infinit şi gol. Tavanul şi pereţii, în simplitatea lor extremă, creează doar un fel de cadru pentru cele douăsprezece figuri cu Cristos în centru. Importante sunt persoanele, cu trupurile lor semi-ascunse de masă, cu gesturile lor şi cu expresiile feţelor lor.

Cristos este dăruire totală, exprimată prin cele două linii diagonale ale braţelor deschise care coboară spre masă. Toată această dăruire este încă o dată concentrată în mâna stângă, deschisă, care se dezlipeşte de faţa de masă albă şi indică o bucată de pâine pe masă. Gestul este însoţit de ochii lui Isus care privesc în aceeaşi direcţie. În schimb mâna dreaptă parcă este cuprinsă de un cârcel care se extinde asupra fiecărui deget şi exprimă oroarea şi refuzul instinctiv al trădării lui Iuda.

Haina lui Cristos este roşie, conform tradiţiei picturale, iar mantia lui este albastră. Aceste două culori au o semnificaţie: roşul este iubirea, albastrul este contemplaţia cerească. Astfel citim cele două gesturi ale braţelor îmbrăcate şi putem spune ceea ce urmează: iubirea este trădată, dăruirea de sine a lui Cristos duce contemplaţia cerească spre oameni.


Să interpretăm bine haina verde deschis a lui Iacob cel Mic, care îşi întinde braţele ca şi cum ar trebui să fie răstignit: putem spune, împreună cu tradiţia creştină milenară, că verdele indică speranţa, şi astfel a voit şi Leonardo să semnifice că numai în cruce există speranţă pentru omenire. Cristos este figura centrală şi este pusă în mod estetic în contact cu cerul. Infinitul se concretizează într-o persoană umană, în Isus din Nazaret. Încă un alt apostol este arătat în contact cu cerul infinit. L-am identificat cu Toma. Se află în spatele umărului drept al lui Iacob cel Mic şi braţul său drept cu degetul îndreptat în sus intersectează braţul drept al "fratelui" Domnului. Cealaltă persoană unită în grupul de trei de către braţele lui Iacob cel Mic este Filip, cu gestul său de neuitat de dăruire a inimii; este îmbrăcat cu o tunică albastră şi o mantie de culoarea şofranului, culoarea distincţiei spirituale conform unui teolog din secolul al XX-lea.

În faţa acestui grup de trei se află pâinea indicată de ochii şi de mâna stângă a lui Isus. Este ca şi cum Isus le-ar spune cuvântul mântuitor: "Acesta este Trupul meu" şi nu ca şi cum ar rosti fraza teribilă: "Unul dintre voi mă va trăda". Este ca şi cum cei trei apostoli de la stânga lui Isus ar fi înţeles ceva din misterul insondabil al auto-dăruirii învăţătorului lor în pâinea euharistică. Acum înţelegem că degetul ridicat al lui Toma reprezintă aproape un ecou al cuvântului lui Isus: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer" (In 6,41).

Să ţinem bine minte că cuvântul exprimat de pictură ca şi cum ar ieşi din gura lui Isus, în raport cu cei trei apostoli reprezentaţi la stânga lui, poate să fie numai: "Acesta este Trupul meu". Cu această nouă interpretare, şi structura legăturii dintre cei trei ultimi apostoli trebuie citită şi descrisă diferit şi nu ca rezultat al vestirii trădării lui Iuda.

Personajul pe care l-am numit Iacob cel Mare este îmbrăcat în contemplaţie şi în speranţă, în albastru şi în verde. El îndreaptă mâinile către Isus, în timp ce chipul său şi trupul său sunt întoarse spre cei doi colegi, Andrei şi Matei. Acesta din urmă uneşte degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ca şi cum ar avea o ostie consacrată între degete. Cel pe care l-am identificat cu Andrei face cu mâna dreaptă gestul unuia care încearcă să se explice mai bine, care vrea să dea trup conceptului pe care-l exprimă. Din păcate, culoarea hainei lui nu s-a păstrat. Haina lui Matei este albă cu umbre albastre; mantia lui este albă cu nuanţe de roz:


înseamnă că acest apostol este îmbrăcat cu o credinţă iubitoare şi contemplativă. Toţi trei sunt arătaţi ca în colocviu, provocat de cuvântul lui Isus care se identifică cu pâinea euharistică.

Să vedem partea stângă. Grupul care se află imediat la dreapta lui Isus, dar la o distanţă destul de mare de capul lui, este compus din Iuda, Petru şi Ioan. Este clar că Petru încă mai are cuvântul trădării în ureche şi că îi cere lui Ioan să se adreseze lui Isus ca să ştie de la el cine-l va trăda; aceasta cu intenţia de a ucide imediat persoana trădătoare cu cuţitul care se află în mâna lui. Că Iuda, inserat în acest grup, formează un bloc triunghiular împotriva lui Isus, a fost deja notat din totdeauna. Bartolomeu, aproape de vârful cuţitului lui Petru, ridică mâinile, în atitudine de refuz deplin al cuvântului trădării. Aşa a fost spus, dar este adevărat? Cuţitul poate folosi şi pentru a aminti celui care priveşte că Bartolomeu va muri jupuit, martir pentru Domnul său. În schimb, este posibil ca gestul lui să fie în realitate un gest de rugăciune cu cele două mâini ridicate.

Cât priveşte Iuda Tadeul, nu însoţeşte gestul lui Petru, aşa cum spun mulţi: se pare că el vrea să atingă umărul lui Petru pentru a putea vorbi cu el şi a-l face să înţeleagă că Isus, în acest moment, se dăruieşte în Euharistie. Iuda Tadeul nu are nici o expresie de oroare pe faţă; gesturile mâinilor lui sunt uşoare şi liniştite; el priveşte cu atenţie în direcţia lui Isus. Acelaşi lucru îl face apostolul care deschide grupul şi pe care eu l-am identificat cu Simon, îmbrăcat în culorile contemplaţiei şi ale speranţei. La care cuvânt unificator al tuturor gesturilor s-a gândit Leonardo: la vestea trădării sau, mai degrabă, la cuvântul care instituie sacramentul Euharistiei? Aşa cum s-a spus deja, ochii lui Isus şi mâna lui deschisă sunt îndreptate spre una din pâinile de pe masă. Aşadar, şi gura lui cu cuvântul exprimat trebuie să se refere la pâine şi nu la trădător. Cu cuvântul: "Acesta este trupul meu", Isus a creat Biserica. Cu acest cuvânt Isus a creat unitatea Bisericii, a făcut din Biserică Trupul său. Numai Iuda rămâne în afara acestei unităţi. De aceea, apostolii se unesc cu Isus şi această unire se realizează tot în grupuri de câte trei. De aceea, gesturile, deşi aşa de diferite, unesc grupul şi nu creează despărţiri.

Cuvântul vestirii trădării trebuie luat în considerare numai ca temă secundară, în intenţia din Cina de Taină a lui Leonardo da Vinci. Această


veste răsună numai în două din personajele reprezentate: în Iuda şi în Petru. Deja Ioan, al treilea din acest grup, înclinându-se spre Petru formează împreună cu el o figură de consonanţă. Cuvântul lui Isus nu transformă numai pâinea în Trupul său, ci prin credinţa apostolilor săi şi în trupul social al tuturor celor prezenţi, cu excepţia lui Iuda. În acest trup social funcţiile fiecărui mădular sunt diferite: un apostol îl corectează pe altul cu mult tact, aşa cum face aici Iuda Tadeul cu Petru; unul face să răsune cuvintele abia rostite de către Isus, aşa cum face Toma cu degetul îndreptat spre cer; unul intră în dialog cu un coleg, aşa cum face Andrei cu Matei.

Braţele lui Isus indică încă un alt conţinut universal: fac aluzie la judecata finală a istoriei. Braţul refuzului exprimă condamnarea, mâna dăruirii - care indică pâinea de pe masă - vesteşte garanţia viitoarei cine în împărăţia cerească. Totul se decide aici: a fi părtaş de trupul lui Isus sau a rămâne exclus de la acest dar precum Iuda. Leonardo nu-l arată pe Isus în timp ce întinde o îmbucătură trădătorului, aşa cum face iconografia medievală; nu-l reprezintă pe Iuda în timp ce primeşte în manieră sacrilegă Împărtăşania din mâinile lui Isus, ci-l exclude pictându-l ca un bloc rătăcitor, incapabil să se elibereze şi să intre în comuniune cu ceilalţi comeseni.

Ce conţinuturi, ce mesaj religios creştin am putut găsi într-o operă care chiar este în ruină! Nu mai putem admira frumuseţea sa estetică. Prea multe părţi din suprafaţa picturală s-au pierdut. Restaurările cele mai sofisticate nu mai pot schimba această situaţie tristă. Leonardo a crezut că poate crea pe perete o suprafaţă pe care să picteze cu tempera. A fost o mare greşeală. Deja după 20 de ani de la terminarea operei, culoarea a început să se desprindă.

Deşi Cina de Taină a lui Leonardo s-a degradat tot mai mult, influenţa ei asupra iconografiei posterioare a fost definitivă. După aceea nici un pictor nu s-a putut elibera total de acest model, imitându-i cel puţin vreun detaliu. Compoziţia lui Leonardo este aşa de perfectă încât ea ne vorbeşte şi prin intermediul degradării aspectului său material. Este prima dată în toată istoria când un pictor reuşeşte să unească un grup de persoane în jurul învăţătorului lor într-o unitate care nu are nimic de conformism, ci respectă reacţii distincte şi diferenţiate.


Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi atunci când omul alege răul. Leonardo arată că cuvântul lui Isus creează trupul social, care se formează chiar în acest moment cu un ecou diferit, dar cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul. Această unire care se creează este aşa de puternică în compoziţia lui Leonardo încât rămâne vizibilă şi prin deteriorarea picturii. Chiar în starea în care se află astăzi Cina de Taină se naşte în noi viziunea unităţii vii a trupului care este Biserica, ce începe în cenacol cu dăruirea lui Cristos apostolilor săi.


Un secol de martiriu iezuit Autor: - Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: CompanySJ.com

Serviciul "JesuitUSA News" a comunicat la 7 Septembrie 1999 că situaţia politică în Timorul de Est a devenit foarte tensionată. Un număr mare de refugiaţi, încercând să scape de violenţa crescândă, au cerut adăpost în şcolile iezuite şi într-o reşedinţă din Dilli. Două zile mai târziu, aceeaşi sursă a comunicat că patru surori şi trei preoţi au fost ucişi în oraşul Suai; unul dintre preoţi era iezuitul Tarcisius Dewanto. Iar la 11 septembrie, necunoscuţi înarmaţi au pătruns în reşedinţa iezuiţilor din Dilli şi l-au ucis pe pr. Karl Albrecht.

Pr. Dewanto avea 34 de ani, era indonezian şi fusese sfinţit preot în primele luni ale anului 1999. Pr. Albrecht, 70 de ani, era german; lucrase în Indonezia mulţi ani şi fusese directorul Serviciului Iezuit pentru Refugiaţi din Timorul de Est. Pr. Dewanto, surorile şi ceilalţi preoţi au fost ucişi într-un masacru care făcuse vreo sută de victime - toţi creştini, care căutaseră refugiu în biserica parohiei din Suai. Pr. Albrecht a murit singur, noaptea, ucis probabil din greşeală.

Tradiţia noastră religioasă recunoaşte mai multe tipuri de eroi - maeştri ai învăţăturii, modele de implicare, pionieri ai slujirii şi slujitori ai poporului lui Dumnezeu. Dar îi ţinem la mare cinste în special pe cei ale căror vieţi au fost secerate în floare, care au întâmpinat moartea înainte de vreme pentru credinţa lor sau pentru implicarea lor în slujirea poporului lui Dumnezeu. În timpuri vechi, lor le era rezervat titlul de "martir"- titlu dat celor ucişi în mod explicit din cauza ostilităţii faţă de credinţa lor - aşa cum a fost pr. Tarcisius Dewanto şi tovarăşii lui. Dar mai recent, am început să recunoaştem martiriul celor ca pr. Albrecht, care, prin modul lor de a-şi trăi credinţa, s-au pus în pericol de moarte, iar prin


loialitatea şi implicarea lor se menţin în permanent pericol, când ar fi putut să fugă.

Preoţii Dewanto şi Albrecht au fost ultimii dintr-un lung şir de iezuiţi ucişi pentru credinţa lor în secolul XX, înainte de ei în acel secol fiind ucişi încă 340 de membri ai Societăţii lui Isus. Iar circumstanţele morţii lor poartă amprenta violenţei şi a persecuţiilor care au marcat întregul secol. Într-adevăr, nu avea decât şase luni secolul XX când au fost martirizaţi primii iezuiţi. În iunie 1900, doi iezuiţi de origine franceză au fost ucişi în China în Răscoala Boxerilor, mişcare ce intenţiona să alunge din ţară pe străini şi religia lor. În cursul următorului an, alţi doi iezuiţi au fost ucişi în China. Iar în următorii zece ani, alţi doi au fost asasinaţi în Armenia. Acest prim val de martiri cuprinde victimele urii interrasiale sau xenofobiei.

Următorul val cuprinde victimele persecuţiilor religioase, de la Miguel Pro în Mexic, în 1927, la cei opt iezuiţi ucişi în China în anii '30-'40. În cursul războiului civil din Spania, alţi 122 de iezuiţi au fost ucişi, majoritatea în anul 1936. Cam în acelaşi timp, naziştii şi regimurile aliate au început să-i persecute pe credincioşi în Europa. Cel mai mare număr, 69, au fost polonezi, dar şi cehi şi slovaci, olandezi, francezi şi sloveni, austrieci şi germani au fost în număr semnificativ: au murit în închisoare, în lagăre sau pur şi simplu au fost ucişi acolo unde se aflau. Astfel, iezuiţi olandezi au fost ucişi în lagăre din Indonezia, şi iezuiţi spanioli în Micronezia în 1944 şi 1945. Trei iezuiţi canadieni au fost martirizaţi în China, în 1943.

Locurile, datele şi împrejurările morţii multora dintre ei s-au pierdut în negura istoriei. De exemplu, Johannes Pfefferkorn, un iezuit olandez care lucra în Letonia, a fost dat dispărut pur şi simplu, timp de câteva decenii. Odată cu prăbuşirea comunismului, în 1989, s-a aflat că fusese ucis de nazişti la Minsk, Bielorusia, unde plecase la cererea episcopului.

După cel de-al doilea război mondial, regimul comunist din Europa de Est şi Asia a ucis mai mulţi iezuiţi. În Albania, Boemia, Croaţia, Ungaria, Lituania, România, Polonia şi Slovenia şi iarăşi în China, mulţi


au murit pentru credinţă în închisori, la munca forţată sau în locurile unde trăiau şi slujeau.

Mai recent, pe măsură ce mişcările de eliberare câştigau putere şi amploare, regimul opresiv riposta. Într-o perioadă de numai cinci luni, de la 11 octombrie 1976 până la 12 martie 1977, cinci iezuiţi de pe trei continente au fost ucişi, dând mărturie despre implicarea lor în slujirea celor săraci. La începutul lui octombrie, pr. Joao Bosco Burnier, care lucra în mijlocul nativilor din Brazilia, îl însoţea pe episcopul locului la cartierul general al politiei să se intereseze de persoanele pe care poliţia le reţinuse. Poliţia a început să-i ameninţe pe cei doi, iar un ofiţer tânăr a scos arma şi l-a împuşcat mortal pe pr. Burnier.

La 6 februarie 1977, trei iezuiţi au fost ucişi împreună cu patru surori dominicane în Rhodesia (acum Zimbabwe) când bărbaţi înarmaţi au pătruns în reşedinţa misiunii şi i-au împuşcat. Un al patrulea iezuit a fost de asemenea împuşcat, dar a reuşit să se vindece. Doi dintre iezuiţi erau englezi, celălalt irlandez; trei dintre surori erau de origine germană, cealaltă engleză.

În cursul lunii următoare, în El Salvador, pr. Rutilio Grande, SJ şi doi însoţitori laici au fost prinşi într-o ambuscadă şi au fost mitraliaţi în timp ce mergeau cu maşina spre Liturghia de seară la biserica lor. Aceste asasinate l-au afectat profund pe noul Arhiepiscop de San Salvador, Oscar Romero, prieten cu pr. Grande; trei ani mai târziu, Arhiepiscopul Romero a fost martirizat la rândul său, în timp ce celebra Sfânta Liturghie. Şi după nouă ani, în 1989, alţi şase iezuiţi şi două femei au fost ucişi în El Salvador.

În total, 44 de iezuiţi au fost asasinaţi între 1973 şi 1999, în 19 ţări din America de Sud şi Centrală, Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. Ceea ce s-a întâmplat cu iezuiţii, s-a întâmplat şi cu alţii. Unii dintre ei împărtăşeau aceeaşi slujire divină cu iezuiţii; alţii au fost ucişi pur şi simplu fiindcă erau cine erau, pentru că-l preamăreau şi credeau în Dumnezeu după voinţa lor, fiindcă făceau ceea ce le cerea credinţa sau pur şi simplu împrejurările vieţii.

La 5 noiembrie 1999, serviciul de actualităţi al iezuiţilor din Europa anunţa ceva ce părea la prima vedere o comunicare de rutină. Printre


anunţuri despre conferinţe şi publicaţii noi era o notiţă conform căreia Serviciul Iezuit pentru Refugiaţi din Timorul de Est "caută preoţi şi lucrători cu experienţă pentru cele mai dezavantajate zone săteşti şi rurale". Asasinatele avuseseră loc cu numai două luni înainte, dar acum era pace. Şi deja Biserica îşi cinstea eroii ridicându-se acolo unde căzuseră ei, onorându-le memoria, însuşindu-şi curajul lor şi mergând mai departe.

* * *

Supliment

Pedro Arrupe, Superiorul general iezuit din perioada 1965-1981, a scris către iezuiţii de pretutindeni, referitor la cei cinci iezuiţi martirizaţi între octombrie 1976 - martie 1977, următoarele:

Cine sunt victimele pe care Dumnezeu le-a ales? Cei cinci au fost oameni cu însuşiri omeneşti obişnuite, ducând vieţi în umbră, mai mult sau mai puţin necunoscute, locuind în sate mici şi dedicaţi total slujirii zilnice a celor săraci şi aflaţi în suferinţă. Ei au fost fiii Societăţii care niciodată n-au luat parte la ample controverse naţionale şi niciodată n-au ţinut capul de afiş în mass-media. Stilul lor de viaţă a fost simplu, auster, evanghelic; viaţa a fost aceea care i-a uzat încetul cu încetul, zi de zi, în slujba "celor mici". Pare că Dumnezeu ne arată încă o dată pe cine preferă şi ce valori scoate în evidenţă şi care tip de mărturie o ţine la mare preţ. El i-a înălţat din adâncul întunericului pentru ca întreaga lume să-i vadă şi a încununat cu cununa martiriului aceste "slugi credincioase " ale Sale, oameni care I-au fost credincioşi în treburile mici şi monotone, oameni care L-au slujit în cei înfometaţi, în cei însetaţi, în cei fără de adăpost, oameni care-L iubeau pe El în cel sărac şi-şi arătau iubirea prin munca şi sinceritatea lor.

Se pare că Dumnezeu ne arată, de asemenea, ce tip de martir găsim în lumea de astăzi. Biserica însăşi crede aceasta, fiindcă într-o reacţie unică şi spontană nu a ezitat să numească moartea lor drept "martiriu". Papa Paul VI a folosit acest cuvânt referindu-se la victimele din Rhodesia; episcopii din Brazilia au folosit acelaşi cuvânt referindu-se la pr. Burnier;


şi în fine, episcopii, clerul şi credincioşii din El Salvador au interpretat moartea pr. Grande în acelaşi fel, când au mulţumit Lui Dumnezeu "pentru că ne-a dat nouă primul martir salvadoran".


Douăzeci şi şase de cruci pe un deal Autor: Matthew E. Bunson Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: The Rock, octombrie 2007

Un grup de 26 de creştini şi-au dat viaţa pentru Cristos pe un deal de lângă Nagasaki, Japonia, la 5 februarie 1597. Toţi cei 26 sunt demni de pioasă amintire nu numai pentru zelul pe care l-au arătat îndurând o moarte de martir, ci mai ales pentru modelul pe care l-au oferit creştinilor japonezi pentru secolele ce aveau să vină. Povestea lor ne aminteşte că mărturiile pline de eroism ale credinţei catolice trec dincolo de orice graniţă şi rasă.

Origini iezuite

Credinţa catolică a fost introdusă în Japonia la 15 august 1549 de marele misionar iezuit Sfântul Francisc Xavier, care debarcase pe insula japoneză Kyushu împreună cu doi confraţi iezuiţi, Cosme de Torres şi John Fernandez. Francis Xavier a aflat curând de partea cui se înclina balanţa influenţei politice. În ciuda originii sale divine tradiţional acceptată, împăratul se bucura de prea puţină autoritate, în schimb cei care exercitau puteri vaste erau stăpânii locali (numiţi daimyo = "marele nume"). Ca urmare, Francis Xavier s-a focalizat pe câştigarea încrederii acelui daimyo care stăpânea zona şi la 29 septembrie l-a vizitat pe Shimazu Takahisa, daimyo din Kagoshima, căruia i-a cerut permisiunea să înfiinţeze şi să construiască sediul primei misiuni catolice în Japonia. Daimyo Shimazu Takahisa a aprobat grabnic cererea, considerând că o astfel de biserică ar putea ajuta la stabilirea relaţiilor comerciale cu Europa.


Francis Xavier stăpânea limba japoneză, astfel încât a început imediat să predice în Honshu, insula învecinată şi principala insulă a Arhipelagului Japonez. Într-un interval de şase ani, un număr de şase sute de japonezi s-au convertit la credinţă numai într-o singură provincie. Răspândirea rapidă a noii credinţe nu a întârziat să provoace reacţii înverşunate din partea autorităţilor. În 1561, conducătorii mai multor provincii au declanşat persecuţii îndârjite împotriva creştinilor, pe care i-au constrâns să-şi abjure credinţa.

În mod surprinzător, Shogunatul Japoniei a sprijinit iniţial acţiunea de evanghelizare. Shogunii crezuseră că noua religie ar putea înfrâna influenţa - uneori de-a dreptul supărătoare - a călugărilor budişti în insulă şi în plus, s-au gândit că ar ajuta astfel şi dezvoltarea comerţul exterior. Cu toate acestea, oficialii japonezi priveau cu suspiciune intenţiile Spaniei şi Portugaliei pe termen lung, relevate de extinderea Imperiului Spaniol în Asia şi Pacific.

Eforturile lui Francis Xavier au fost continuate şi amplificate de iezuitul Alessandro Valignano, care a ajuns în Japonia în 1579. Acest misionar remarcabil a deschis o şcoală unde urmau să fie instruiţi lucrători pentru noua misiune, a înfiinţat seminarii şi a încurajat vocaţii pentru iezuiţi din rândul locuitorilor. Un an mai târziu, în 1580, un număr de 80 de misionari aveau în grijă mai mult de 150 000 de creştini, printre care şi pe daimyo Arima Harunobu.

La Roma, Papa Grigore al XIII-lea şi-a exprimat imensa satisfacţie în legătură cu activitatea iezuiţilor şi a emis în 1585 Ex Pastorale Officio . El a declarat că misiunile japoneze erau în exclusivitate teritoriul Societăţii lui Isus. Doi ani mai târziu, a fost creata la Funai (actualmente Oita), prima dieceză.

Atmosfera se schimbă

O serie de evenimente aveau să se petreacă însă curând şi să schimbe atmosfera de toleranţă. Mai întâi, diverşi misionari catolici cărora le lipsea cu desăvârşire spiritul subtil al iezuiţilor au sosit în Japonia, încălcând decretul Papei Grigore. Maniera lor agresivă de comportament i-a ofensat pe japonezi şi a atras atenţia în special acelora care considerau


creştinismul drept preludiul invaziei Japoniei de către puterile europene. Ca urmare, în 1587, când Japonia număra peste 200.000 de creştini, regentul ţării, Toyotomi Hideyoshi, a instituit edictul iniţial de persecuţie. Au fost distruse aproximativ 150 de biserici iar misionarii trimişi în exil. Misionarii au refuzat însă să plece şi şi-au găsit adăpost în diferite zone ale Japoniei. Ca urmare a persecuţiilor, în următorii zece ani numărul creştinilor a crescut cu 100.000.

Al doilea moment important de cotitura s-a ivit la 26 august 1596, când San Felipe, un vas comercial spaniol, care făcea cursa între Manila şi America de Nord, a eşuat la Shikoku, insula de sud-est a Arhipelagului Japonez. Înfuriat de violarea teritoriului Japoniei, Hideyoshi a dat ordin să fie confiscat cargoul, iar în încărcătura aflată la bord s-au găsit mai multe tunuri. Descoperirea i-a alarmat pe oficialii japonezi, iar cârmaciul vasului a înrăutăţit şi mai mult situaţia. Furios pentru pierderea cargoului, el i-a ameninţat pe japonezi cu declanşarea unei acţiuni militare din partea Spaniei, invazie care, afirma el, ar fi susţinută de misionarii creştini din ţară.

Ameninţările respective nu erau decât fabulaţii, dar Hideyoshi a folosit ocazia să captureze vasul şi să dezlănţuie apoi prima persecuţie importantă anticreştină din istoria Japoniei. În 1597, anul în care sosea în Japonia primul episcop, Pierre Martinez S.J., guvernul a declanşat pogromul. Religia creştină a fost interzisă iar cei care refuzau să-şi abjure credinţa erau condamnaţi la moarte. Cea dintâi execuţie publică s-a săvârşit la Nagasaki, oraşul care devenise centrul credinţei creştine în Japonia. Primii martiri au fost Paul Miki şi însoţitorii săi.

Cu semnul morţii

Născut în jurul anului 1564, Paul Miki era fiul unui soldat japonez, Miki Handayu. A fost educat de iezuiţi şi s-a alăturat Societăţii lui Isus în 1580, devenind astfel primul japonez care intra într-un ordin religios creştin. Paul a devenit repede cunoscut pentru elocvenţa predicilor sale. Se afla chiar în pragul hirotonirii când a fost arestat laolaltă cu alţi douăzeci şi patru de catolici, condamnaţi la moarte în numele împăratului. Împreună cu Paul se găseau şase misionari franciscani europeni, alţi doi iezuiţi japonezi şi şaisprezece laici japonezi. Printre laici se afla Cosmas Takeya,


maestru făuritor de săbii, Paul Ibaraki, membru al unei distinse familii de samurai şi fratele lui, Leo Karasumaru, care fusese mai înainte călugăr budist. Mai fuseseră arestaţi Louis Ibaraki, 12 ani, nepot al lui Paul Ibaraki şi Leo Karasumaru, precum şi un băiat de 13 ani, Anton din Nagasaki.

Martirii au fost adunaţi la Kyoto, condamnaţi la moarte şi trimişi la Nagasaki, unde trebuiau să fie executaţi. După cum era obiceiul, prizonierilor li s-a tăiat urechea stângă înainte de plecare, ca însemn de condamnare. Drumul spre Nagasaki a durat o lună. Prizonierii au suferit tot drumul torturile paznicilor şi înjosirile gloatei, dar pe măsură ce se apropiau de destinaţie aşa, istoviţi şi plini de sânge, dar rugându-se şi cântând necontenit, au reuşit să câştige şi respectul multora dintre privitori. Un creştin japonez laic, pe nume Francisc - dulgher din Kyoto - s-a hotărât să-i urmeze pe martiri mergând alături de ei, până când a fost el însuşi arestat, exprimându-şi apoi bucuria că se afla chiar în rândurile lor.

După drumul istovitor străbătut de la Kyoto, condamnaţii au ajuns în cele din urmă la locul martiriului lor, oraşul Nagasaki. La ora zece dimineaţa, în ziua de 5 februarie, au fost duşi pe drumul principal care leagă Tokitsu de Omura şi opriţi acolo unde se afla o mică îngrămădire de coline, la baza Muntelui Kompira. Pe cea mai scundă dintre ele, numită Nishizaka, se afla locul de execuţie a criminalilor de drept comun, iar mirosul greţos al cadavrelor în descompunere îmbibase aerul. Acolo totul era deja pregătit : douăzeci şi şase de cruci îi aşteptau pe creştini.

Văzând priveliştea oribilă, mai mulţi negustori portughezi s-au dus la fratele guvernatorului, Terazawa Hazaburo, şi i-au cerut să intervină ca măcar locul de execuţie să poată fi schimbat. Guvernatorul, Ierazawa Hazaburo, a binevoit să le asculte rugămintea, cu atât mai mult cu cât fratele său era prieten cu Paul Miki. Şi cum peste drum de colina Nishizaka era un câmp semănat cu grâu, guvernatorul a dat ordin ca execuţia să aibă loc acolo.

Calmul din mijlocul ororii

În câmpul de grâu, martirii au fost împărţiţi de soldaţi în trei grupe, fiecare grup condus de un franciscan care recita rozariul. Fiecare martir avea propria sa cruce, lemnul fiind tăiat după înălţimea sa. Gonzalo


Garcia, 40 de ani, frate laic franciscan din India, a fost primul dus la cruce. Când i s-a arătat instrumentul morţii sale, a îngenuncheat şi l-a sărutat. În prezent, el este venerat ca sfântul patron al oraşului Mumbai (=Bombay). Urmându-i exemplul, şi ceilalţi martiri au sărutat crucile de lemn din faţa lor.

Spre deosebire de romani, oficialii japonezi nu foloseau cuie. Martirii au fost fixaţi de cruce cu inele de fier în jurul gâtului, mâinilor şi picioarelor iar peste mijloc au fost legaţi de cruce cu funii. Singura excepţie a fost preotul spaniol franciscan Peter Bautista, Superior al Misiunii Franciscane în Japonia. Fost ambasador al Spaniei, care s-a dedicat câţiva ani îngrijirii leproşilor, preotul şi-a întins mâinile şi le-a arătat călăilor cum să folosească cuie. Paul Miki era mai scund decât crucea pregătită, şi cum picioarele nu-i ajungeau la inelele de jos, călăii l-au legat de piept cu funii şi pânză.

Odată ce victimele au fost fixate, soldaţii şi călăii au înălţat simultan crucile. Aşa cum istoria a demonstrat de mai multe ori până atunci şi de atunci încoace, gloata care se adunase să se distreze pe seama celor care mureau a tăcut deodată când crucile mari au căzut cu un zgomot surd în găurile făcute în pământ, iar martirii au gemut agonizând, zguduiţi de cădere. Acolo, pe deal, împreună cu ei, erau vreo patru mii de catolici din Nagasaki. Tânărul Anton, privind în jos, şi-a văzut familia în faţa crucii şi le-a spus cuvinte de îmbărbătare.

Apoi, tot aşa cum fiecare şi-a sărutat crucea, martirii au început unul câte unul să cânte imnuri de laudă, Te Deum şi Sanctus, Sanctus, Sanctus. Victimele se luptau să cânte şi să-şi înalţe pentru ultima dată vocile spre Dumnezeu. De pe cruce, Paul Miki a predicat pentru ultima oară. Văzând edictul de condamnare la moarte atârnat de lancea lungă şi curbată a unui soldat astfel încât să poată fi văzut de toţi, el a răspuns acuzaţiilor aduse, iar vocea lui a răsunat peste coline, de-a lungul văilor: "N-am venit din FiIipine. Sunt japonez prin naştere şi sunt frate în Societatea lui Isus. N-am comis nici o crimă şi singurul motiv pentru care sunt condamnat la moarte este că am răspândit doctrina Domnului Nostru Isus Cristos. Sunt fericit să mor pentru o asemenea cauză şi văd moartea mea ca o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu. În acest moment crucial, când puteţi fi liniştiţi că n-am să vă dezamăgesc, vreau să accentuez şi să spun


clar, fără putinţă de tăgadă, că omul nu poate găsi altă cale de mântuire decât calea creştină" (Luis Frois, Martyrs’ Records).

Şi apoi au început pentru martiri ultimele clipe. Primul care a murit a fost fratele franciscan din Mexic, Philip de Jesus, pentru care la fel crucea fusese măsurată incorect, astfel încât atârna cu întreaga lui greutate de inelul din jurul gâtului. S-a sufocat pe încetul, până când s-a dat ordin la doi soldaţi să-i străpungă pieptul de o parte şi de cealaltă cu lăncile. Apoi soldaţii, doi câte doi, şi-au împlântat lăncile de o parte şi de alta în trupul victimelor care mai trăiau, până când literalmente ascuţişul lăncilor se încrucişa în trup. Moartea a fost instantanee. Martirii şi-au acceptat sfârşitul în rugăciune, cu acelaşi calm cu care urcaseră pe cruce.

Gloata adunată urla însă de groază şi vacarmul se putea auzi până jos, la Nagasaki. Mulţi japonezi care au văzut martiriul au devenit şi s-au declarat deschis creştini în săptămânile şi lunile care au urmat. Chiar şi pentru soldaţi era prea mult şi plângeau văzând curajul cu care muriseră creştinii, în special tânărul Louis Ibaraki, care strigase cu ultima lui suflare: "Isus... Maria". Odată execuţia încheiată, creştinii din mulţime au dat năvală să-şi înmoaie hainele în sângele martirilor şi să rupă bucăţi din veşmintele lor, pe care să le păstreze ca relicve. Împinşi cu forţa înapoi de gărzi, s-au risipit încetul cu încetul, întorcându-se mereu să se uite cum ultimele raze ale soarelui aureolau cele douăzeci şi şase de cruci.

Iubirea e mai tare ca moartea

După ce s-a lăsat întunericul, s-au strâns şi mai mulţi. Creştinii din Nagasaki veneau să se roage pentru martiri. În zilele care au urmat, mii şi mii au venit în pelerinaj aici: ţărani, daimyo locali, soldaţi şi străini se opreau la colină şi rămâneau încremeniţi în rugăciune sau uimire până când gărzile îi forţau să plece. Se dusese vestea în Japonia, iar exemplul celor douăzeci şi şase de martiri a devenit strigătul de unire al creştinilor. Locuitorii din Nagasaki au botezat Nishizaka drept "Dealul Martirilor". În anul următor, un ambasador din Filipine a primit permisiunea din partea lui Toyotomi Hideyoshi să adune rămăşiţele şi crucile. Pelerinii continuau să viziteze locul şi toate eforturile oficialilor n-au putut opri noi şi noi vizite, fie publice, fie clandestine.


Paul Miki şi însoţitorii lui au fost primii din şirul multor mii de martiri ai Bisericii în Japonia. În următorii ani au avut loc persecuţii sporadice, care au erupt însă în 1613 în cursul campaniei înverşunate duse de shogunul Tokugawa Ieyasu (1542-1616). Acesta considera creştinismul dăunător binelui Japoniei şi ordinii sociale instituite de el. În cursul anului următor, toţi misionarii au fost expulzaţi iar japonezii convertiţi au fost forţaţi să-şi abjure credinţa. Resentimentele îndelung înăbuşite contra persecutorilor au culminat cu răscoala creştinilor din 1637. Aceasta a fost zdrobită fără milă şi Biserica din Japonia, aflată odată în plină floare, părea să fi murit. Străinilor li s-a interzis accesul în Japonia, sub pedeapsa cu moartea.

Biserica din afara Japoniei nu i-a uitat pe Paul Miki şi însoţitorii lui. Cei douăzeci şi şase de martiri au fost beatificaţi la 15 septembrie 1627 de Papa Urban al VIII-lea şi canonizaţi în 1862 de Papa Pius al IX-lea, devenind astfel primii martiri canonizaţi din Orientul Îndepărtat. Dar evenimentele au luat apoi o întorsătură uimitoare. În 1854, comandantul de escadră Matthew Perry din Statele Unite a sosit în Japonia şi pentru prima dată după două secole, ţara a stabilit un contact oficial cu exteriorul. Spre uimirea nemăsurată a occidentalilor, creştinii japonezi nu-şi abandonaseră credinţa, în ciuda tuturor persecuţiilor brutale la care fuseseră supuşi. Timp de două secole îşi practicaseră credinţa în secret. În 1865, preoţii din Misiunile Externe descoperiseră douăzeci de mii de creştini numai în insula Kyushu. Libertatea religioasă a fost în cele din urmă garantată în 1873 de către guvernul imperial. Ceea ce i-a susţinut pe creştini în toţi aceşti ani întunecaţi a fost credinţa lor în Cristos şi exemplul acelora care s-au jertfit pentru credinţă. Mai presus de toate, stăruiau în amintire ce douăzeci şi şase de martiri de pe colina Nishizaka.

Astăzi, locul jertfei celor douăzeci şi şase de martiri rămâne un loc iubit de pelerinaj. În onoarea lor s-a ridicat în 1962 Monumentul celor 26 de Martiri şi, de asemenea, un altar şi un muzeu. În fiecare an vin mii de vizitatori. Unul dintre ei a fost în 1981, Papa Ioan-Paul al II-lea. Iată ce a declarat el în cursul vizitei sale: "La Nishizaka, la 5 februarie 1597, douăzeci şi şase de martiri au dat mărturie despre puterea Crucii; ei au fost primii dintr-o recoltă îmbelşugată de martiri, fiindcă mulţi alţii au sfinţit acest pământ prin suferinţa şi moartea lor... Vin astăzi pe Dealul Martirilor să dau mărturie despre primatul iubirii în lume. În locul acesta sfânt, oameni aflaţi în toate stările de viaţă au dat mărturie că iubirea este mai tare ca moartea".


Papeasa Ioana: încă "vie" pentru mulţi Autor: Robert P. Lockwood Traducător: Radu Capan Sursa: The Rock, ianuarie 2008

Vom vorbi acum despre o altă legendă catolică urbană (în numărul trecut vedeţi articolul despre Inchiziţia spaniolă - n.t.). Aceasta este dinainte de Reformă, deci sursele ei sunt în întregime catolice. Interesant este că prima ei contestare, în mod larg acceptată, a venit din partea unui învăţat calvin. Este vorba de legenda Papesei Ioana, despre care se spune că ar fi fost prima şi singura femeie aleasă Papă. Conform povestirii, ea a fost Papă în secolul al IX-lea, în aşa numitul "Ev Mediu Întunecat", până când i-a fost dezvăluită identitatea feminină. Despre acest personaj imaginar a început să se vorbească din secolul al XIII-lea, iar mai recent într-o ediţie "specială" a canalului ABC News, şi se va mai vorbi atâta timp când va sluji unor scopuri anti-catolice. A început ca o născocire anti-papală, a persistat ca propagandă anti-catolică, iar în secolul al XXI-lea a înflorit ca icoană feministă.

Din multe puncte de vedere, Papeasa Ioana se potriveşte tiparului legendelor catolice urbane tradiţionale. Luaţi orice perioadă istorică şi ea va putea fi pusă acolo pentru a ataca cu ceva catolicismul. În secolul al XVI-lea, dizidenţii protestanţi se foloseau de ea pentru a ilustra apogeul corupţiei papalităţii. În secolul al XIX-lea era prezentată ca o femeie violată şi ruinată de clericalismul lasciv, simbol al perversităţii la care s-a dedat Roma. În secolul al XXI-lea ea reprezintă femeia puternică ce a luptat împotriva sexismului intransigent din Biserica Catolică, pentru care a trebuit să fie distrusă.


O legendă nu tocmai pioasă

Care este legenda femeii care a ajuns Papă? Sunt tot felul de variante, dar haideţi să începem cu una mai recentă, dintr-o emisiune "specială" a postului ABC News, transmisă la sfârşitul anului 2005. Narată de Diane Sawyer, versiunea ABC News începe în oraşul german Mainz, în secolul al IX-lea, când o strălucită tânără reuşeşte să se strecoare într-o mănăstire deghizată în băiat. De aici ea ajunge într-un târziu la Atena, tot deghizată ca bărbat. Dar nu mai e singură: între timp şi-a găsit şi un iubit, care îi cunoaşte secretul.

Din Atena, domniţa ajunge în Roma, prezentată de Sawyer ca cetatea "călugărilor obsceni, a cardinalilor uneltitori, a sfinţilor travestiţi, a intrigilor, melodramelor, corupţiei şi violenţei". Aici "britanicul Ioan" ajunge secretar curial, respectat de toţi. Apoi Cardinal şi - să bată tobele doamnelor şi domnilor - "candidatul ales de toţi ca Papă în anul 855". Dar povestea nu are un sfârşit fericit: "Papeasa Ioana era în chiar mijlocul unei procesiunii papale când... a simţit dureri ascuţite în stomac... Incredibilul s-a produs: Papa tocmai năştea un copil."

Admiţând că povestea are finaluri diferite în funcţie de cine o spune, Sawyer povesteşte în materialul ABC News că Papeasa Ioana fie a fost ucisă cu pietre fie a fost legată de coada unui cal şi trasă pe jos până a murit. Şi pentru a face finalul mai grandios, Sawyer afirmă că ruşinea provocată de Papeasa Ioana a condus la celibatul preoţesc ("o cerinţă ce este controversată până şi astăzi"), la o lovitură dată puternicelor femei mistice care afirmau că pot comunica direct cu Dumnezeu şi că nu au nevoie de o Biserică dominată de bărbaţi, şi la numeroase "femei martire... care au fost torturate pentru convingerile lor religioase". Un întreg mănunchi de legende catolice urbane legate de aceasta...

Mitul "britanicului Ioan"

"Morala" legendei Papesei Ioana, din perspectiva secolului al XXI-lea, este clară: Biserica se teme de femeile puternice; Biserica a scos intenţionat din istoria ei orice menţiune la adresa femeilor puternice; iar tradiţia celibatului preoţesc ce mai dăinuie şi astăzi îşi are rădăcina în ura faţă de femei. Faptul că celibatul preoţesc exista în Biserica Occidentală cu secole


înainte de această istorioară şi că femeile puternice au fost parte a istoriei Bisericii cu mult înainte ca societatea seculară să permită aşa ceva nu interesează propaganda canalului ABC News. Lucrul uimitor - sau poate nu chiar atât de uimitor - este că nimeni dintre producători nu s-a gândit că ar putea fi vorba despre o fantezie anti-catolică contemporană, mai degrabă decât de o prezentare obiectivă.

Deci: care este povestea Papesei Ioana? Pe scurt, după cum scrie un recent istoric al papalităţii, John-Peter Pham în Heirs of the Fisherman - Urmaşii Pescarului (Oxford University Press), Papeasa Ioana este "un Papă legendar de sex feminin care nu a existat niciodată" (pg. 253). Şi totuşi, "de la mijlocul secolului al XIII-lea şi până la mijlocul secolului al XVII-lea, povestea cu Papa femeie... [amplasată] în secolul al IX-lea, al X-lea sau chiar al XI-lea era aproape universal acceptată ca fapt istoric" (Pham, Heirs, pg. 253). Conform lui Pham, pentru prima oară când "Papeasa Ioana" a fost menţionată într-un document istoric a fost în jurul anului 1250, în "Istoria Universală a lui Metz". Lucrarea este atribuită lui Jean de Mailly, un preot dominican care a dat cadrul general pentru această fabulaţie. El a scris că Papa Victor al III-lea (1087), care a avut un pontificat de doar patru luni, a fost succedat de o femeie deghizată ca bărbat, care a murit născând în timpul unei procesiuni papale.

Un alt preot dominican şi un frate franciscan au repetat povestea în propriile lor lucrări, dar au mutat "pontificatul" feminin în 1100, apoi în 915. A fost inclusă şi în "Cronicile Papilor şi Împăraţilor", redactată de Martin de Troppau la sfârşitul secolului al XIII-lea. Martin vorbea despre Ioana aleasă ca "Ioan Anglicus" după moartea Papei Leon al IV-lea (847-855). Mergând în procesiune de la Bazilica San Pietro la Bazilica San Giovanni in Laterano, se spune despre ea că ar fi născut brusc, pe străzile înguste dintre Colosseum şi Bazilica San Clemente. Ea a murit în timpul naşterii şi a fost îngropată pe loc. Generaţiile următoare au completat povestea cu detaliile îngrozitoare despre uciderea ei şi a copilului ei de către mulţimea de oameni.

Un mit care ba câştigă ba pierde teren

Mitul Papesei ar fi fost uitat ca o invenţie ce era dacă nu ar fi fost reluat în secolul al XIV-lea de către poetul italian Boccaccio, care l-a folosit pentru


propria sa propagandă anti-catolică. Alţi umanişti au mers pe urmele lui, încercând să pornească o campanie italiană împotriva Papilor, pentru sponsorii lor bine plătitori. Catedrala din Siena are un bust al Ioanei, un semn nu al istoricităţii acesteia ci al vrajbei ei cu Vaticanul. Pham arată că povestea Ioanei a fost mai apoi folosită de sectarul boemian Ioan Hus (d. 1415) ca parte a listei lui de aşa-zise nelegiuiri ale papalităţii.

La începutul secolului al XV-lea, când au apărut primele semne a ceea ce am putea numi o tratare mai disciplinată a istoriei, povestea Ioanei a fost pusă în discuţie. Când născocirea a început să fie folosită ca armă anti-catolică pe vremea Reformei, istoricii catolici au început să se îndoiască de istoricitatea ei. Şi curând, în mod ciudat, viziunea lor avea să fie confirmată de un istoric calvin francez. David Blondel (1590-1655) a fost un protestant din Olanda care a folosit primele instrumente de studiu istoric pentru a demonta mitul Papesei Ioana. Urmărind istoria Papilor din acea perioadă şi lipsa oricăror menţionări contemporane ale Ioanei chiar şi în documentele duşmanilor, pentru care un astfel de eveniment, dacă ar fi fost real, ar fi fost aur curat, el a tras concluzia că legenda este falsă. Semenii lui protestanţi au contestat concluziile lui Blondel, deoarece, aşa după cum spunea Pierre Bayle, "interesele protestante cer ca istoria Ioanei să fie adevărată".

De aceea legenda Papesei Ioan a persistat în timp. Era bună pentru polemicile Reformei. Istoria cu Papeasa Ioana nu a fost inventată de reformaţi, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte legende catolice urbane. Dar Reforma a fost cea care a propulsat fabulaţia în gândirea modernă - făcând ca apoi să apară într-un reportaj special al ABC News, în secolul al XXI-lea.

Un pontificat fără loc în istorie

Defectul major al legendei Papesei Ioana şi motivul pentru care nici un istoric serios nu o ia în seamă este lipsa oricărui "spaţiu" în istorie în care aceasta să fi slujit, dacă povestea ar fi adevărată. Legenda spune că Papeasa Ioana ar fi fost pe scaunul Romei între 855 şi 857, aleasă ca "Ioan Anglicus". Dar Papei Leon al IV-lea, care a murit în iunie 855, i-a succedat imediat Papa Benedict al III-lea. Ştim aceasta pentru că alegerea Papei Benedict nu a fost fără controverse. Împăratul bizantin a încercat să îşi


impună propriul fiu ca Papă. Roma a fost invadată şi Benedict închis. Când romanii au obiectat, Benedict a fost eliberat în septembrie. Pur şi simplu nu există o pauză de timp în care Papeasa imaginară să fi putut să existe.

La fel de importantă pentru istorici este absenţa oricărei mărturii, menţiuni sau referinţe legate de "Papeasa Ioana" timp de aproape 400 de ani de la pretinsa alegere. După cum afirma şi Blondel, ar fi fost imposibil ca un astfel de eveniment să aibă loc sau ca trei ani de papalitate să se fi desfăşurat fără nici o însemnare istorică. Chiar şi în cazul versiunilor care împing data mai înspre noi rămân câteva secole înainte de primele menţiuni, iar dovezile istorice privind papalitatea acelor vremuri nu lasă nici un loc de dubiu. Deci este clar că nu a existat vreodată Papeasa Ioana. Rămân două întrebări: de unde a apărut această legendă şi de ce mai persistă ea şi astăzi?

La prima întrebare istoricii nu pot decât să facă presupuneri. Pham afirmă că "nucleul poveştii este în general considerat ca provenind din folclorul roman" (Heirs 254). Alţii cred că inspiraţia ar fi putut veni din acuzaţii aduse Papei Ioan al VIII-lea (872-882), că ar fi fost prea feminin, deşi nu există nici pentru această idee o bază istorică. Mai sunt şi unii care pun povestea pe seama Papei Sergiu (904-911), pe care romanii îl considerau un om slab, dominat de dorinţa de putere şi de femei corupte. În fine, după unii istorici legenda se poate să vină din Imperiul bizantin răsăritean, ca mijloc de discreditare a papalităţii din Apus.

Oricare ar fi sursa, istoria este plină cu legende despre femei deghizate în bărbaţi care au ajuns pe poziţii înalte. Grecia şi Roma antică au avut astfel de legende. Scopul lor era de regulă unul satiric: să arate cât de slabi sau de corupţi erau bărbaţii unui anumit timp şi unui anumit loc. Morala poveştii era că bărbaţii sunt atât de fără coloană încât o femeie poate prelua conducerea lor. Legenda Papesei Ioana nu poate fi considerată o hagiografie feministă. Dacă legenda reflectă ceva este doar degradanta şi persistenta ostilitate la adresa femeilor moştenită din cultura păgână.

Dar de ce mai dăinuie şi astăzi Papeasa Ioana, când mii de legende medievale similare au dispărut? Daţi o căutare pe internet după "Pope Joan" şi veţi găsi milioane de referinţe. Legenda persistă din acelaşi motiv pentru care persistă toate legendele catolice urbane - ele se potrivesc cu


propaganda anti-catolică actuală. Ioana a supravieţuit - în ciuda primelor forme de criticism istoric ce arătau că e un simplu mit - pentru că se potriveşte agendei lumii actuale. Aşa după cum i-ar fi spus Bayle lui Blondel dacă aceşti doi oameni ar fi trăit astăzi, "interesele seculare cer ca istoria Ioanei să fie adevărată".


Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă Autor: - Traducător: Nora Livadaru Sursa: The Rock, noiembrie 2007

Întrebare: Am auzit două lucruri diferite în ceea ce priveşte cerinţa spovezii anuale. Cineva a spus că este necesar să ne spovedim o dată pe an doar dacă am comis păcate de moarte. Catehismul Bisericii Catolice ne spune că trebuie să ne spovedim păcatele grave cel puţin o dată pe an (CBC 1457). Dar cineva poate comite păcate grave fără că acestea să fie păcate de moarte. Deci care este mai exact cerinţa privind spovada anuală?

Răspuns (Jim Blackburn): Catehismul Bisericii Catolice afirmă că "orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească, cel puţin o dată pe an, păcatele grave de care este conştient" (CBC 1457) şi include o adnotare care face referinţă la Codul de Drept Canonic: "După ce a ajuns la vârstă discernământului, fiecare membru credincios este obligat să îşi spovedească cu credinţa păcatele grave, cel puţin o dată pe an" (CIC 989). "Păcate grave" înseamnă aici "păcate de moarte", prin urmare "păcate grave" în Catehism trebuie înţelese ca şi păcate de moarte.

Pentru ca un păcat să fie de moarte, trebuie îndeplinite trei condiţii: materie gravă, conştiinţă deplină şi consimţământ total (cf. CBC 1857). Un păcat cu materie gravă, dar căruia îi lipseşte una dintre celelalte condiţii nu este un păcat de moarte. În aceste condiţii materia este gravă, dar păcatul nu. Catehismul explică: "Omul săvârşeşte un păcat lesne-iertător... când nu ascultă de legea morală în materie gravă, dar fără conştiinţă deplină sau fără consimţământ total" (CBC 1862).


Întrebare: Recent am început să pun la îndoială dragostea mea pentru Dumnezeu. Cum pot iubi pe cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată? Sunt conştient că este responsabilitatea mea de a citi, a studia şi de a mă ruga pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Dar, pe zi ce trece, îmi este tot mai greu să cred că pot iubi pe cineva fără să îl pot vedea, fără prezenţa sa în faţa mea. De exemplu, nu am cunoscut-o personal pe Maica Tereza, totuşi ştiu multe despre ea. Însă aceasta nu înseamnă neapărat că o iubesc.

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Bineînţeles că îl puteţi iubi pe Dumnezeu. La fel o puteţi iubi pe Maica Tereza. Probabil că ştiţi mai multe despre ea decât ştiţi despre oamenii cu care va întâlniţi zilnic. Ceea ce cunoşti, poţi iubi. Ştiţi mai multe despre Dumnezeu decât vă puteţi imagina. Uitaţi-vă doar la un crucifix. Acolo o să găsiţi mai multă dragoste decât oriunde altundeva. Veţi cunoaşte mult mai mult despre dragostea Lui decât puteţi să cunoaşteţi despre dragostea oricui altcuiva pentru dumneavoastră - oricât credeţi că aţi cunoaşte acea persoană. Tot ceea ce ştiţi este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu. Sunteţi foarte pregătit să îl iubiţi pe Dumnezeu. Aţi fost creat în acest fel, pentru a-l iubi. Este motivul existenţei dumneavoastră.

Întrebare: Care este diferenţa dintre persoanele care aleg să se sinucidă din cauza unei boli grave, a unei dependenţe de droguri sau a unei vieţi desfrânate şi cazul primilor creştini care, deşi avertizaţi că vor fi crucificaţi dacă vor continua să predice Evanghelia, au predicat oricum şi au fost omorâţi?

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Diferenţa, una majoră, stă în motivele lor. Persoana care alege să-şi ia viaţa este complet centrată pe ea însăşi. Persoana care îşi petrece timpul predicând Evanghelia până la a fi martirizată este complet centrată pe Cristos. Persoana care este foarte bolnavă şi în mare suferinţă şi acceptă o astfel de durere ca pe crucea sa este, de asemenea, centrată pe Cristos. Diferenţa constă în a-l face pe Cristos centrul vieţii noastre.

Întrebare: Poate o persoană divorţată să participe la sfintele sacramente, fără o anulare din partea Bisericii?


Răspuns (Jim Blackburn): Unei persoane divorţate nu-i este în general impus să solicite anularea decât dacă plănuieşte să se căsătorească din nou. Şi, exceptând cazul în care o persoană a fost excomunicată (divorţul nu este cauză de excomunicare), unui catolic i se permite întotdeauna spovedania. De fapt, un catolic divorţat ar trebui să se ducă la spovedanie imediat ce este posibil, dacă divorţul a fost prilejul unui păcat de moarte. Dacă divorţul nu a fost prilejul unui păcat de moarte, atunci spovedania nu este necesară. În oricare dintre cazuri, catolicul ar trebui să fie în măsură să ducă o viaţă sacramentala normală.

Întrebare: De ce a nu participa tot timpul la Liturghie este un păcat atât de mare prin comparaţie cu crima, care pricinuieşte rău direct vieţii unei alte persoane? Neparticiparea la Liturghie nu afectează pe nimeni în afară de persoana mea şi de Dumnezeu.

Răspuns (pr. Vincent Serpa): "Neparticiparea la Liturghie nu afectează pe nimeni în afară de persoana mea şi de Dumnezeu". Şi Dumnezeu? De când fiinţele omeneşti sunt mai importante decât Dumnezeu? Există o diferenţă infinită între măsurarea lui Dumnezeu prin standardele noastre şi măsurarea noastră prin standardele Lui. Dumnezeu trebuie să fie punctul de pornire în tot ceea ce facem. Deoarece El a fost mai întâi, El este pe primul plan. El nu este doar o versiune mai mare a noastră. Ne-a cerut să sfinţim ziua Domnului, şi are dreptul să ceară aceasta de la noi. Tot ceea ce este de valoare în vieţile noastre (inclusiv viaţa omenească) are valoare datorită valorii Sale infinit mai mari.

Însă Liturghia nu este doar o modalitatea de a recunoaşte suveranitatea Sa, ceea ce facem prin rugăciune. Liturghia înseamnă a fi prezent la picioarele crucii şi a-i aduce mulţumiri pentru suferinţa şi moartea pe care El le-a îndurat pentru noi. El ne iubeşte atât de mult încât a îndurat toate acele suferinţele pentru a ne demonstra dragostea Lui într-un mod în care noi să o putem oarecum înţelege. A nu participa la Liturghie este unul dintre modurile de a întoarce spatele acestei iubiri.

Întrebare: Unde scrie că Maria a fost ridicată la Cer? Am citit în Biblie despre Enoh şi Ilie, dar unde scrie că Dumnezeu a chemat-o pe Maria în Rai?


Răspuns (Jim Blackburn): Dacă doriţi să căutaţi dovezi scripturale ale acestei dogme, nu veţi găsi niciuna. Ridicarea la Cer a Mariei nu a fost înregistrată explicit în niciuna dintre Evanghelii. Totuşi, Papa Pius al XII-lea a definit în mod formal dogma Ridicării la Cer în constituţia sa apostolică Munificentissimus Deus, din 1 noiembrie 1950: "Neprihănită Mamă a Lui Isus, Preasfânta Fecioară Maria, terminând drumul vieţii sale pământeşti, a fost ridicată, cu trupul şi sufletul, în gloria cerească" (MD 44).

- Jim Blackburn

Întrebare: De ce în Biserica Catolică femeile nu pot fi hirotonite?

Răspuns (Jim Backburn): Biserica nu are autoritatea de a hirotoni femei. În scrisoarea sa apostolică Ordinatio Sacerdotalis, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat: "Biserica nu are nici o autoritate de a conferi femeilor hirotonirea preoţească" (4).

Câteva dintre motivele citate includ:

1. Exemplul găsit în Sfânta Scriptură în care Cristos îşi alege apostolii doar dintre bărbaţi.

2. Constanta practică a Bisericii care L-a imitat pe Cristos în a alege exclusiv bărbaţi.

3. Învăţătura vie şi cu autoritate a Bisericii a considerat în mod consecvent că excluderea femeilor de la preoţie este în concordanţă cu planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa.

- Jim Blackburn

Întrebare: Ce se întâmplă cu cei care mor fiind excomunicaţi? Merg în Iad?

Răspuns (Michelle Arnold): Excomunicarea laicilor înseamnă, în principal, interzicerea accesului la sacramente. Aceasta nu înseamnă că Biserica a condamnat pe cineva, în acest fel, la Iad. De fapt, excomunicarea se doreşte a fi un medicament care să inspire oamenii să se căiască şi să se


împace cu Biserica. Odată împăcată cu Biserica, acea persoană poate din nou să primească sacramentele. Dacă o persoană este excomunicată şi moare fără să se fi împăcat oficial cu Biserica, ea poate fi mântuită dacă se căieşte cu sinceritate de toate păcatele sale înainte de moarte. Bineînţeles că ne putem ruga ca o persoană, în aceste circumstanţe, să fie împăcată în sine însuşi cu Dumnezeu şi cu Biserica, prin căinţă deplină, înainte de moarte.

Întrebare: De ce nu poate un preot să asculte spovezi prin intermediul mijloacelor electronice de comunicare, cum ar fi telefonul, e-mail-ul sau internetul?

Răspuns (Peggy Frye): Spovada la telefon sau prin e-mail nu este permisă de Biserică din mai multe motive. În primul rând, Sacramentul Spovezii este o întâlnire personală cu Isus în care El se adresează personal fiecărui păcătos: "Fiul meu, păcatele tale îţi sunt iertate". El este medicul care are grijă de fiecare dintre bolnavii care au nevoie ca El să îi vindece. Îi ridică şi îi reintegrează în comuniunea fraternă. Spovada personală este aşadar forma cea mai expresivă de reconciliere cu Dumnezeu şi cu Biserica (CBC 1484).

În al doilea rând, păstrarea secretului este esenţială. "Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui" (CBC 1467). E-mail-urile, internetul şi telefoanele nu sunt niciodată total private.

Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale în "Biserica şi internetul" spune: "Realitatea virtuală nu poate să înlocuiască Prezenţa Reală a lui Cristos din Euharistie, realitatea sacramentală a celorlalte Sacramente, şi nici cultul comun în sânul unei comunităţi umane în carne şi oase. Nu există Sacramente pe Internet; chiar şi experienţele religioase posibile aici prin harul lui Dumnezeu sunt insuficiente dacă sunt separate de interacţiunea din lumea reală cu alţi credincioşi" (nr. 9).


Se intensifică dezbaterea despre avort Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 9 martie 2008

Tema avortului este în centrul campaniilor electorale care se desfăşoară atât în Italia cât şi în Spania. Totuşi, interesul nu se limitează la aceste două ţări. La 28 ianuarie, în Canada s-au împlinit 20 de ani de când Curtea Supremă a legalizat avortul, în cadrul unui proces referitor la o clinică condusă de Henry Morgentaler, care de atunci a devenit unul dintre cei mai vestiţi aborţionişti din ţară.

"Această luptă a dat sens vieţii mele", ar fi spus Morgentaler, conform celor publicate la 26 ianuarie în cotidianul canadian National Post. Articolul mai afirma că din circa o jumătate de milion de sarcini pe an, actualmente, una din trei se termină cu un avort. Totuşi, acest lucru nu este suficient pentru unii activişti. Articolul o citează pe Sanda Rodgers, profesor de drept la Universitatea din Otawa, conform căreia ar mai exista încă prea multe obstacole în calea avortului: "Canada mai are încă foarte mult drum de parcurs".

Pe de altă parte, în aceeaşi zi, în National Post, Michael Coren atrăgea atenţia asupra faptului că în ultimele două decenii aproape două milioane de copii şi-au găsit moartea din cauza avortului. El mai spunea că acest lucru a însemnat cheltuiala publică a circa un miliard de dolari canadieni (660 de milioane de euro), într-un moment în care sunt eliminate fondurile statale pentru multe proceduri sanitare.

Supravieţuirea


Între timp, în Marea Britanie continuă să fie obiect de discuţie scăderea limitei de timp pentru avort. Actualmente este permis să se facă avort până la a 24-a săptămână de sarcină, deşi se poate şi după acest termen în cazul copiilor cu probleme medicale. La 1 februarie, cotidianul Telegraph a publicat datele prezentate de University College London Hospital din care rezultă că rata de supravieţuire la copiii prematuri a crescut considerabil. La începutul anilor 1980, o treime dintre copiii născuţi între a 22-a şi a 25-a săptămână de sarcină supravieţuiau, în timp ce la sfârşitul anilor 1990 acest procent a urcat la 71%.

În 4 februarie, şi cotidianul Daily Mail a relatat că un număr semnificativ de copii supravieţuiesc avortului. Articolul se baza pe statisticile dintr-un raport oficial al Confidential Enquiry into Maternal and Child Health. Numai într-un an un număr total de 66 de copii au supravieţuit procedurilor de avort din clinicile Serviciului Naţional de Sănătate. Ei erau în stare să respire fără ajutor şi circa jumătate dintre ei au rămas în viaţă timp de o oră, conform cotidianului. "Faptul că se fac avorturi la termene de sarcină atât de înaintate încât bebeluşii sunt capabili să supravieţuiască îi va face pe mulţi să susţină că limita temporală maximă trebuie să fie redusă", a declarat în Daily Mail Julia Millington de la Pro-Life Alliance.

Riscul de cancer

În afară de faptul că provoacă moartea celui ce trebuie să se nască, avortul are incidenţă şi asupra sănătăţii femeii. Problema dacă avortul măreşte sau nu la femei riscurile de cancer la sân a fost dezbătută îndelung. Dintr-o analiză recentă a unui observator independent rezultă că există un risc real. Patrick Carroll, director de cercetare la Pension and Population Research Institute din Marea Britanie, a publicat un articol pe această temă în ediţia din noiembrie anul trecut a revistei The Actuary, revistă oficială britanică a meseriei de grefier. Carroll sublinia înainte de toate că mărirea incidenţei cancerului la sân nu poate fi negată: în medie cu 80% încă din anii 1970, pentru toate categoriile de vârstă.

Cea mai mare parte a factorilor de risc cunoscuţi, a explicat Patrick Carroll, sunt reproductivi, legaţi de sarcină sau hormonali. "Avortul provocat are efecte cancerigene care cresc dacă femeia este nulipară -


adică nu a născut niciodată -, deoarece lasă celulele mamare într-o stare de dezvoltare hormonală întreruptă, supuse mai mult la apariţia cancerului", susţine el. Puţin mai mult de jumătate din avorturi - 53% - în Marea Britanie implică femei care nu au mai născut, afirmă Carroll. În afară de aceasta, şi faptul de a naşte conferă o protecţie mai mare faţă de cancerul la sân. Pe baza datelor referitoare la ultimele decenii, el a concluzionat că ratele avortului şi fertilităţii "sunt cei mai buni indicatori pentru a prevedea tendinţele cancerului la sân".

Totuşi, mijloacele de comunicare socială tind să treacă sub tăcere elementele care demonstrează riscurile la care femeia se expune cu avortul, a comentat Dennis Byrne, scriind în Chicago Tribune în 22 octombrie. Byrne a observat că a fost amplu prezentat un studiu recent despre riscurile de cancer la sân pentru femeile care beau mai mult este recomandat. "În acelaşi timp, un nou studiu raporta că avortul este un important factor de risc pentru cancerul la sân, dar nu am reuşit să găsesc un cuvânt care să descrie această cercetare în principalele mijloace de comunicare", adaugă el. Studiul, explică el, a fost publicat în Journal of American Physician and Surgeons. Cercetătorii, bazându-se pe datele din opt ţări europene, au evidenţiat că incidenţa cancerului la sân creşte în cu incidenţa avorturilor timpurii.

Cercetare

Preocuparea pentru sănătatea femeilor care avortează l-a făcut pe guvernatorul de Missouri, Matt Blunt, să alcătuiască o echipă pentru a cerceta această problemă, relata Washington Times în 19 decembrie. Georgette Forney, co-fondator al Silent No More, o reţea pentru persoane care au suferit din cauza avortului, a declarat pentru Washington Times că "elementele care demonstrează efectul devastator al avortului sunt pretutindeni".

Această afirmaţie este confirmată într-un studiu efectuat de câţiva medici de la Virginia Commonwealth University. După ce au studiat o cazuistică de 45.000 de naşteri, au conchis că un singur avort spontan sau indus ajunge aproape să tripleze riscul ca următorii bebeluşi să se nască prematur sau sub-ponderali, relata Times din Londra în 18 decembrie. Conform acestui studiu, publicat de Journal of Epidemiology and Community Health, două


avorturi spontane sau induse măresc acest risc de cinci ori, şi trei avorturi îl măresc de nouă ori. Aceste concluzii rămân adevărate şi dacă se ţine cont de alte variabile cum sunt fumatul, alcoolul şi tensiunea ridicată, relata Times.

Efectele avortului sunt şi de natură psihologică. Recent, în Anglia, o femeie tânără pe nume Emma Beck şi-a luat viaţa fiind chinuită de sentimentele de vinovăţie pentru că a avortat, conform ziarului Daily Mail din 22 februarie. În septembrie 2006 a avortat gemenii pe care-i purta în pântece. Sinuciderea a avut loc în februarie 2007, însă situaţia ei a devenit cunoscută doar recent, în cursul unei anchete cu privire la moartea ei. "Pentru mine viaţa este un iad. Nu ar fi trebuit să avortez", a scris ea într-un bilet înainte de a se sinucide. Din anchetă a reieşit că iubitul ei a "reacţionat urât" la vestea că ea a rămas însărcinată şi nu a susţinut-o. Mama lui Beck a spus de asemenea că, după părerea ei, fiica sa nu a primit informaţii suficiente din partea spitalului în care a fost făcut avortul.

Drept fundamental

Papa Benedict al XVI-lea a vorbit de multe ori împotriva avortului. "Dreptul uman fundamental, fundament pentru toate celelalte drepturi, este dreptul la viaţă", a afirmat întâlnind autorităţile şi corpul diplomatic în timpul călătoriei sale la Viena, în 7 septembrie 2007. "Acest lucru este valabil pentru viaţă de la zămislire până la sfârşitul său natural. Prin urmare, avortul nu poate fi un drept uman - este contrariul său", a afirmat el.

La 19 noiembrie, adresându-se Episcopilor din Kenya aflaţi la Roma pentru vizita ad limina apostolorum, Papa s-a referit la presiunile exercitate de "cultura seculară globalizată" pentru a promova avortul. "Această distrugere directă a vieţii umane nevinovate nu poate să fie justificată în nici un caz, oricât de dificile ar fi împrejurările care duc la un pas atât de grav", a declarat Pontiful. "Atunci când predicaţi evanghelia vieţii, amintiţi poporului vostru că dreptul la viaţă al oricărei fiinţa umane nevinovate, născută sau care urmează să se nască, este absolut şi se aplică egal la toate persoanele, fără nici o excepţie", le-a spus Papa Episcopilor din Kenya. O evanghelie care încă mai trebuie să fie vestită multor persoane în lume.


Cum să răspândim Vestea cea Bună Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 9 martie 2008

Este uşor să criticăm mijloacele media pentru modul cum prezintă ştirile în materie de religie, dar pe de altă parte este adevărat că a crescut şi disponibilitatea conţinuturilor bune. Inovaţiile tehnologice au redus puterea vechilor monopoluri în comunicaţii, deschizând noi spaţii Bisericii şi credincioşilor. Câteva articole apărute în presa recentă vorbesc despre munca desfăşurată de Chris Wyatt, cel care a conceput God.Tube.com, o alternativă creştină la siturile Internet care oferă videoclipuri şi informaţii diferite.

"Ne place să-l considerăm ca un creştinism 'on demand' (la cerere), la care poţi avea acces 24 de ore din 24, 7 zile din 7, când ai mai mare nevoie", a spus Wyatt, conform unui articol din Christian Science Monitor din 6 februarie. Motoul sitului este "Broadcast Him", cu referinţă la Isus, în mod voit în contrast cu motoul lui YouTube care este "Broadcast Yourself". Situl GodTube a fost deschis anul trecut în august şi, conform articolului, creşte rapid, cu circa 1,7 milioane de vizualizări pe lună. Conform unui articol apărut la 1 noiembrie pe situl lui Wyatt, ar exista deja 150.000 de persoane înregistrate cu un profil activ propriu şi cu 25.000 de videoclipuri publicate. Clipurile sunt controlate înainte de a fi făcute publice, dar cu toate acestea unele dintre ele sunt polemice şi critice faţă de unele Biserici sau de unele credinţe.

Şi Biserica începe să exploreze posibilităţile clipurilor video. În Italia, Arhiepiscopul de Milano, Cardinalul Dionigi Tettamanzi, a publicat on-line o serie de clipuri video despre Postul Mare, după cum a arătat cotidianul La Repubblica în 23 februarie. Clipurile sunt publicate pe YouTube în


fiecare vineri după-amiază. Conform articolului, peste 16.000 de persoane au vizualizat prima serie. Cardinalul Tettamanzi, în afară de mesajele pentru Postul Mare, răspunde prin clipuri video la o serie de întrebări care i se pun prin intermediul sitului internet al Arhidiecezei.

Între timp, în Canada, Arhiepiscopul de Toronto Thomas Collins publică de asemenea clipuri video dintr-o serie de "lectio divina", conform cotidianului canadian Western Catholic Reporter din 14 ianuarie. Articolul explică faptul că o dată pe lună, Arhiepiscopul Collins susţine o "lectio divina" în Catedrala Sfântul Mihail din Toronto. Canalul de televiziune din Toronto "Salt and Light" transmite aceste sesiuni şi apoi dă înregistrările Arhidiecezei pentru a le publica pe situl ei web. Clipurile sunt publicate şi pe YouTube, împreună cu alte materiale. Cardinalul Francis Arinze, prefectul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, se foloseşte şi el de noile tehnologii prin intermediul unui sit web dedicat podcast-urilor şi transmisiunilor video pe o largă varietate de teme.

Informaţia Vaticanului

Şi Vaticanul se foloseşte tot mai mult de Internet. Situl său oficial este unul dintre cele mai vizitate din lume, în timp ce sunt poate mai puţin cunoscute conţinuturile puse la dispoziţie de multe congregaţii din Vatican care au elaborat situri internet proprii. De exemplu, Congregaţia pentru Cler are un sit care pune la dispoziţie o mare varietate de documente. Între acestea este o culegere de discursuri şi texte referitoare la rolul preoţilor, idei utile pentru pregătirea omiliilor şi date statistice cu privire la numărul seminariştilor şi al clericilor.

Pagina permite şi vizualizarea fiecărei cărţi a Bibliei cu referinţe la omiliile Sfinţilor Părinţi şi ale Doctorilor Bisericii, şi la magisteriu, îmbogăţind astfel pentru utilizatori lectura Sfintelor Scripturi. Şi Academia Pontificală pentru Viaţă şi Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate au siturile lor web, care conţin documente de specialitate, raporturi cu privire la activităţile şi congresele lor şi legături spre mai multe informaţii.

Pagina web a Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace conţine o amplă serie de documente, discursuri ale oficialilor consiliului şi texte ale unor


conferinţe susţinute în numeroasele întâlniri organizate de Conciliu pe teme de actualitate. Şi Statul Vatican are pagina sa, cu nenumărate conţinuturi referitoare la Bazilica Sfântul Petru şi la Muzeele Vaticanului, împreună cu informaţii utile despre oficiile din Vatican, cum sunt cele care vând timbre şi monede. Chiar şi Radio Vatican nu se limitează la transmisiile radiofonice, ci gestionează un sit Internet în care pune la dispoziţie diferite materiale audio care se pot descărca de către cei interesaţi.

Via SMS

Un alt mijloc de comunicaţie, folosit deja de câtva timp, este cel al SMS-urilor trimise către telefoanele celulare. În Italia, un acord recent între Vodafone şi Lux Vide va permite trimiterea de citate din Papa Ioan Paul al II-lea, după cum relata Corriere della Sera în 7 februarie. Proiectul este sub supravegherea lui Joaquin Navarro-Valls, care a fost mult timp purtător de cuvânt al defunctului Pontif. În afară de gânduri ale Papei Ioan Paul al II-lea, utilizatorii vor putea primi şi o imagine a sfântului zilei, cu o scurtă notă biografică. Alte servicii de această natură deja disponibile în Italia includ posibilitatea de a primi Angelus-ul duminical al Papei via SMS.

În Austria au fost disponibile în Postul Mare SMS-uri pentru telefoanele mobile cu texte ale Papei Benedict al XVI-lea, conform relatării din 7 februarie a agenţiei France Presse. Citatele au fost luate din discursuri şi omilii ale Papei, rostite în timpul vizitei sale în Austria din luna septembrie a anului trecut. Conferinţele episcopale naţionale îşi dezvoltă de asemenea paginile lor web, intrând tot mai mult în lumea multimedia. Pagina Conferinţei Episcopale Italiene conţine o mare varietate de clipuri video, fotografii şi podcast-uri. În secţiunea "Proiect cultural" sunt oferite materiale care evidenţiază rolul important al creştinismului în cultura contemporană. Secţiunea "Muzeu virtual" prezintă un mare număr de fotografii ale unora din multele comori ale artei creştine din Italia.

Conferinţa Episcopilor Catolici din Statele Unite pune la dispoziţie pe situl său Internet podcast-uri cu lecturile de la Liturghia zilei, precum şi secţiuni dedicate sfântului zilei şi o rugăciune zilnică sugerată. O secţiune specială cu resurse pentru Postul Mare conţine multe rugăciuni, între care textele pentru rugăciunea Căii Sfintei Cruci, şi în format audio. Materiale


pentru Postul Mare şi Paşte sunt oferite şi de situl web al Conferinţei Episcopale din Anglia şi Ţara Galilor. Fişierele conţin muzică, lecturi biblice şi reflecţii ale unor episcopi.

Materiale diecezane

În Statele Unite, multe dieceze pun la dispoziţie foarte multe materiale. În numeroase cazuri, o bună parte din conţinutul săptămânalelor catolice locale este disponibil pe Internet, inclusiv editorialele scrise de episcopul locului. Şi conţinuturile audio şi video sunt tot mai prezente pe aceste situri internet. Arhidieceza de Boston are un link către televiziunea catolică locală, unde sunt disponibile clipuri video. Cardinalul Sean O'Malley este binecunoscut de acum de mulţi pentru faptul că are blogul său personal, în care sunt prezentate activităţile sale zilnice.

Situl diecezan de Denver nu oferă numai articolele săptămânale ale Episcopului Charles Chaput, ci şi înregistrarea audio a omiliilor sale de la Liturghiile duminicale din Catedrala Neprihănita Zămislire, împreună cu o serie de fişiere audio cu interviuri date în ultimii ani. Şi Arhidieceza de Philadelphia are o secţiune cu numeroase fişiere video şi audio legate de evenimente locale şi de reflecţiile Cardinalului Justin Rigali. O altă secţiune conţine reflecţiile spirituale ale Cardinalului bazate pe Compendiul Catehismului Bisericii Catolice. Cu un minim de creativitate şi cu ajutorul tehnologiilor moderne, răspândirea mesajului Evangheliei devine tot mai uşoară şi mai aproape de viaţa cotidiană.

lumea catholica, martie 2008

Documents