Universitatea de Stat din MoldovaFacultatea de Litere

Lucru individual la Literatura română

“Fabulistica românească în context european”

Rotari Dorina Cojocari Ana, lector gr.Română-Engleză 1

Chisinau, 2016

Cuprins

1. Particularitatile fabulei ca specie literară.............................3

Definitie.................................................................................

3

Trasaturi................................................................................

.3

2. Istoria

fabulisticii........................................................................4

Fabula în Antichitate...........................................................4

Fabula în Grecia..................................................................4

Fabula în Evul Mediu...........................................................4

Influența indiano-arabă......................................................5

După La Fontaine................................................................5

Fabula în genul epic............................................................5

3. Fabulistii

români........................................................................7

Ion Heliade Rădulescu........................................................7

Gheorghe Asachi ...............................................................7

Grigore Alexandrescu.........................................................8

Alexandru Donici.................................................................8

4. Comentarea unei fabule ale acestor fabulisti.....................8

„Cainele si catelul” de Grigore Alexandrescu.................8

2

3

1. Particularitatile fabulei ca specie literară

Definiție

Fabula este opera epica de mica intindere, cu caracter satiric si moralizator, in care intamplarile sunt puse pe seama animalelor, obiectelor sau fenomenelor, care intruchipeaza anumite tipuri umane criticate de autor.

Trasaturi:

o evidentierea principalelor figuri de stil utilizate ( personificarea si alegoria)o evidentierea tipurilor umane satirizate de autoro sursele umoruluio existenta moralei ( explicita sau implicita)o apartine genului epic, este populara sau culta, in versuri sau in proza;

de mici dimensiuni, intrucat naratiunea este adesea inlocuita cudialogul: personajele se prezinta singure;

o povestirea scurta se aseamana cu o sceneta, cu putine personaje, darreprezentative;

o locul si timpul sunt vagi, intarind ideea ca asemenea fapte se potpetrece oriunde si oricand;

o animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu maiestrie, incat sa redeacat mai fidel, trasaturile personajului pe care-l intruchipeaza: furnica — omul harnic;greierele - omul lenes; vulpea - omul siret; lupul - omul lacom; boul - omul prost;catelul -omul fricos; magarul - omul incapatanat etc.

o sub valul alegoriei se descopera lumea oamenilor cu defectele eterne;o fiecare personaj este simbolic, deoarece reda un anumit tip uman,

avand mai multe defecte, dar dintre toate unul este definitoriu;o structura are doua parti:

a) povestirea redusa (sceneta) care aduce in fata cititorului personajele cu defectele lor;b) morala (invatatura), de regula scurta, si care se gaseste cel mai des infinal, dar si la inceput sau in interiorul povestirii;

o limbajul folosit este unul comun, prozaic, fara prelucrari literare,deoarece accentul este pus pe satirizarea defectelor;fabulele au rol instructiv, dar, mai ales, educativ (moralizator).

4

2. Istoria fabulisticiiFabula în Antichitate

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Tablete provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), de musca încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul“). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe și au o construcție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea.“). Totuși, acestea nu au niciodată o morală explicită.

Fabula în GreciaPrima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele“, pe care o povestește Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile“. Este vorba de o biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau șoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noțiunii de dreptate, cu ajutorul unui raționament antitetic în care personajul principal exploatează excesiv poziția de forță.Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. și care e considerat „părintele fabulei“.În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le știam pe de rost, și pe care le-am luat din întâmplare.“Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie, pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, și numită Augustana. La această colecție se face de fapt referire când se menționează astăzi „fabulele lui Esop“.Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare remarcabilă a „Șobolanului de oraș și șobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în nici o altă parte și sunt foarte bine construite.

Fabula în Evul Mediu5

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Evului Mediu prin intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

Influența indiano-arabăFabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. și 570, această antologie de fabule va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numește Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele: măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influența Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi circulând în Persia și tradusă în arabă, de către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae (1280). Moș Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor fabule de La Fontaine, și anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte“ și „Țestoasa și cele două lebede“. Sub titlul "Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai", va cunoaște o versiune și în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom, 2010).

După La FontaineSuccesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în scrierea acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistrații, preoții sau vânzătorii, toți își încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în cartea recordurilor. Chiar și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una, primită destul de bine la vremea ei.

6

Toți acești autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supraviețuit în mod durabil alături de cel al lui La Fontaine, și acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de Florian (1755-1794). Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către o morală politică, fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul John Gaysau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi practicată. Totuși, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un talent înnăscut în scrierea acestui fel de povestire.

Fabula în genul epicCuvântul fabulă provine din lat. "fabula" cu sensul de povestire. În sens larg, termenul denumește nucleul faptelor din care este constituită acțiunea unei opere literare, iar în sens restrâns reprezintă specia genului epic în versuri sau în proză în care sunt povestite diferite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor sau ale unor obiecte personificate. Acestea sunt imaginate în situații omenești, iar faptele narate constituie o alegorie.Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.Ca orice fabulă se întâlnește o primă parte narativă alegorică, în care sunt relatate întâmplările, dar, narațiunii, ca mod de expunere predominant, i se adaugă și dialogul, care imprimă o anumită vioiciune și naturalețe întregii acțiuni. Totodată, acest mod de expunere, precum și unele scurte secvențe descriptive au menirea de a evidenția trăsăturile specifice ale personajelor.Acest fapt - reliefarea însușirilor personajelor - este esențial în fabulă, întrucât autorul își propune să critice anumite defecte omenești întruchipate de personaje. Astfel, se realizează și o altă trăsătură a fabulei - caracterul ei satiric și moralizator - căci scriitorii urmăresc ca, printr-o atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de caracter negative, să transmită unele învățăminte.Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă decât cea narativă, numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și conține o concluzie formulată concis și clar. Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar în această situație, ea se desprinde cu ușurință din narațiune.Cele două părți ale fabulei - narațiunea alegorică și morală - se află într-o strânsă legătură, căci morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a întregului discurs, iar narațiunea este veșmântul care o pune în relief. Claritatea moralei depinde, în foarte mare măsură, de claritatea firului epic,

7

de măiestria cu care autorul știe să întruchipeze prin personajele sale anumite tipuri umane.Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt - personajele fabulei) reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină concordanță cu concepția pe care fabulistul o are despre fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura reprezentată de iepure este teama, cea prezentată de vulpe este șiretenia; lupul este lacom, leul este puternic și abuziv, la fel ca elefantul, boul este prostănac, dar și arogant etc.Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică în versuri sau în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor, a obiectelor și care are caracter satiric și moralizator, criticând anumite defecte omenești.Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o diversitate de forme - umor, satiră, ironie - având ca scop provocarea bunei dispoziții și a hazului, dar și o atitudine critică față de cei doi ipocriți, lacomi, proști, infatuați etc.În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale poeziei clasice, luându-și o mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură, strofe, narațiunea fiind, de cele mai multe ori, continuă.Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în Orient încă din secolul al VII-lea î.Hr. și a fost pusă în circulație de culegerile indiene "Panciatantra" și Hiptopadesa compuse în sanscrită de Bidpay și traduse în arabă, dar creatorul ei este considerat grecul Esop (care, se zice,a fost un sclav eliberat pentru vorbele sale de duh).

3. Fabulistii români

Ion Heliade RadulescuActivitatea de fabulist a lui Heliade Rădulescu nu trebuie ignorată, pentru că în creațiile de acest tip ni se revelează o altă față a personalității sale creatoare. În fabule il aflăm ca un scriitor înzestrat cu vervă satirică, atent cu deosebire la întocmirile nefericite ale lumii, la defectele semenilor săi, un spirit polemic, pentru care orice carență umană este o provocare, un impuls în direcția satirei. Cum observă Ioana Em. Petrescu, „pentru Heliade nu există fapte indiferente sau accidentale; există numai Ideea, care se manifestă plenar în acțiunea sublimă sau care este martirizată în acțiunea distructivă. De aici alternanța tonului heliadesc între epopeic şi satiric, între sublim şi caricatural”. Spirit pasional, adesea contradictoriu, care trăieşte cu patimă ideile, Heliade este un creator în permanență implicat în fapta culturală ori în literatură. Ca fabulist, Heliade e înzestrat cu spirit caustic, ironia sa travestindu-se de cele mai multe ori în sarcasm, în timp ce oralitatea stilului conferă textului naturalețe, fluență, un ton degajat, lipsă de constrângere a frazării. Muştele şi albinele, de pildă, reprezintă o satiră ascuțită la adresa

8

veleitarilor şi a pseudovalorilor sociale, a impostorilor care asemeni muştelor se socot utili, disprețuind „albinele”, adică acele făpturi care cu adevărat sunt folositoare societății. În fabula Un muieroi şi o femeie satira îl vizează pe C.A. Rosetti (muieroiul), prototipul politicianului liberal, în timp ce autorul se ipostaziază pe sine sub chipul „femeii.

Gheorghe AsachiGheorghe Asachi - personalitate culturală proeminentă și ctitor în domeniul învățământului românesc modern, al presei, teatrului, muzicii și artelor plastice în Moldova. Gh. Asachi a desfășurat o activitate bogată pe linia îndrumării și organizării vieții culturale; a înființat numeroase publicații specializate: literare - „Albina românească”, care mai târziu a primit titlul de „Alăuta românească”, științifice - „Icoana lumii”, pentru sate - „Foaia sătească”, etc; a organizat școala normală și un gimnaziu la biserica Trei Ierarhi din Iași; a creat Academia Mihăileană cu trei facultăți (filozofie, drept și teologie). În ceea ce privește creația literară, Gheorghe Asachi a debutat cu sonete în limba italiană. În timp, el a reușit să abordeze aproape toate speciile poeziei (sonet, odă, imn, baladă, meditație, elegie, fabulă, satiră, etc). În poezia de inspirație națională, Gheorghe Asachi a reușit să imprime liricii sale un profund caracter patriotic. Se remarcă mai ales baladele Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea cetății Neamțu, etc., fabulele și satirele în care critică moravurile societății din vremea sa. Gheorghe Asachi a abordat și nuvela istorică: Ruxandra Doamna, Petru Rareș, Dragoș, etc.

Grigore AlexandrescuDuhului meu se numără printre cele mai cunoscute creații ale lui Alexandrescu, expresie deplină a unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model” imaginea vieții mondene a timpului, însoțind-o însă de notația acută a ridicolului şi a falsității ei de esență. Geneza fabulelor (între ele câteva capodopere ale genului: Boul şi vițelul, Câinele şi cățelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, Vulpea liberală) trebuie raportată, de asemenea, la realitățile vieții sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite ținte de atac pentru un observator, realist şi critic, al contemporaneității. Sub scutul limbajului esopic, sunt denunțate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci şi societăți caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă libertate.

 Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. El nu urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagine-emblemă a defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie animalieră. Efectele sunt scoase din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa distinctă; felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil.

9

Alexandru DoniciFabulele lui Alexandru Donici reflectă, într-adevăr, unele aspecte ale societăţii moldoveneşti, care nu diferă aproape deloc de aceea din Ţara Românească, din timpul orînduirii feudale şi al începuturilor capitalismului la noi. Fabulistul stigmatizează viciile marilor boieri, aviditatea, cruzimea şi laşitatea lor. Fabulele lui demască, uneori cu plasticitate, cu oanumită forţă şi virulenţa, justiţia nedreaptă de clasă, bunul plac al cirmuitorilor şi lăcomia de bani a funcţionarilor de toate gradele, de la cei mai mici pînâ la cei mai mari. Nu e o întîmplare că Eminescu a putut descoperi în Donici un adevărat cuib de înţelepciune, într-adevăr, valoarea şi importanţa lui Alexandru Donici rezidă tocmai în adînca legătură cu poporul. Folosind bogatul tezaur pe care i l-a oferit fabula lui L.A. Krîlov, Alexandru Donici a reuşit să adapteze destul de strîns modelele la realităţile sociale româneşti alevremii, impunîndu-se ca un autor merituos in ansamblul literaturii paşoptiste

4. Comentarea fabulei “Cîinele și cățelul”Prin opera „Câinele şi căţelul”, Grigore Alecsandrescu satirizează dorinţa celor ce vor să parvină prin orice mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie, aroganţă şi ameninţări.Fabula este o creaţie epică, în versuri sau în proză, în care autorul, prin intermediul animalelor, plantelor sau obiectelor personificate, satirizează defecte sau moravuri omeneşti cu scopul de a le îndrepta.Fabula cuprinde două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala sau învăţătura care se desprinde din text, direct sau indirect.În opera „Câinele şi căţelul” autorul pune în discuţie prin intermediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate, principiul egalităţii între semeni. Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al cărui ţel ascuns să parvină prin ipocrizie, iar căţelul întruchipând omul naiv care crede cu uşurinţă vorbele auzite.Acţiunea aduce în prim-plan o întâmplare prin intermediul personajelor animaliere. Întâmplarea propriu-zisă începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îşi exprimă indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, urşii şi leii, că „preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El consideră că acest aspect este o întâmplare. În acest fel el critică lipsa de modestie a celor mai puternici ca el.În spijinul ideilor sale, aduce exemplul ţărilor civilizate în care există egalitate şi exemplul propriu. Samurache, încurajat de cuvintele lui Samson, intervine exprimându-şi afecţiunea şi bunele intenţii, tratându-l ca pe un frate. Samson este uimit de îndrăzneala acestuia, îi răspunde urât: „potaie”, „lichea neruşinată”, chiar îi promite bătaie. Aici reiese falsa modestie, ipocrizia acestuia şi naivitaea omului de rând faţă de vorbele celor puternici.Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el, iar în faţa celor slabi dorea să menţină diferenţa de poziţie socială. Dialogul este

10

utilizat în convorbiera dintre personaje pentru a scoate în evidenţă trăsături ale caracterului acestora: ipocrizia şi naivitatea.Personificarea este figura de stil predominantă. Celelalte figuri de stil folosite: epitete, repetiţii, enumeraţii, comparaţii subliniază oralitatea stilului şi naturaleţea dialogului.

11