UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU”

FACULTATEA DE MANAGEMENT MARKETING ÎN AFACERI ECONOMICE

- RÂMNICU VÂLCEA -

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PARTENERIATUL PUBLIC PRIVAT

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:

Lect. univ. dr. Camelia MARIN

ABSOLVENT:Cristina-Ștefania MOLEA

- 2014 -

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................3

CAPITOLUL I.....................................................................................................5ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ, PRINCIPALUL...........................5ACTOR AL DEZVOLTĂRII.............................................................................5

1.1. Importanța administrației publice locale.....................................................5

1.2. Resurse și principii în administrația publică locală.....................................9

1.3. Implicarea administrativă..........................................................................12

CAPITOLUL II.................................................................................................18FINANȚAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ......................18

2.1. Finanțarea proprie......................................................................................19

2.2. Finanțarea alternativă................................................................................30

2.2.1. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.......................30

2.2.2. Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete..................31

2.2.3. Donaţii şi sponsorizări.........................................................................32

2.2.4. Împrumuturile......................................................................................33

2.3. Parteneriatul public-privat, o sursă alternativă și eficientă de dezvoltare. 35

CAPITOLUL III................................................................................................46PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT ÎN MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA............................................................................................................46

3.1. Prezentarea Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea...............................46

3.2. Eșantionul cercetat și metode de cercetare................................................47

3.3. Rezultatele cercetării.................................................................................48

CONCLUZII ȘI PROPUNERI........................................................................54

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................57

ANEXE...............................................................................................................60

2

INTRODUCERE

Asigurarea unor servicii cost eficiente în arii din ce în ce mai extinse în baza unor

bugete limitate este o mare provocare pentru guvernele statelor dezvoltate sau mai puţin

dezvoltate şi solicită o abordare principial nouă privind rolul statului în procesul de furnizare a

serviciilor publice. Deşi concepţia despre rolul statului în furnizarea de servicii publice este în

continuă dezvoltare, principiile de acordare a acestora rămân să fie comune pentru toate

guvernele: echitatea, egalitatea, democraţia. Prin alocarea echitabilă a serviciilor publice se

înţelege că toţi membrii unei colectivităţi au acelaşi drept de a beneficia de serviciul respectiv.

Egalitatea se manifestă prin oferirea unui serviciu de o calitate şi frecvenţă, egale pentru toţi

membrii colectivităţii. Guvernele trebuie să ia în calcul faptul că serviciile şi bunurile publice

trebuie prestate în aşa manieră încât nici o persoană să nu fie exclusă de la consumul acestora,

cea ce va solicita instituţiei prestatoare de servicii să direcţioneze intervenţia în funcţie de

diversitatea nevoilor. Furnizarea democratică a serviciilor solicită statului ca furnizor de

servicii publice să ofere un anumit grad de transparenţă şi participare a membrilor comunităţii

în administrarea procesului de furnizare a serviciilor publice, dat fiind că statul este responsabil

faţă de alegatorii săi.

Pentru societăţile în care capacitatea instituţională a statului a fost depăşită de

necesităţile sociale, iar administraţia publică, supusă presiunilor de a rezolva o multitudine de

probleme de natură socială este în căutarea unor surse suplimentare, implicarea diferitor

sectoare, stabilirea relaţiilor de colaborare şi crearea diferitor forme de parteneriate prin

participarea organizaţiilor private la furnizarea de servicii sociale finanţate din resurse publice,

poate oferi o soluţie salvatoare, în condiţiile în care nici administraţia centrală, nici cea locală

nu au capacitatea suficientă de a furniza aceste servicii. Deci, modelul pe care l-au urmat multe

guverne a însemnat restrângerea responsabilităţii statului, de la furnizarea şi finanţarea

serviciilor sociale publice, exclusiv la finanţarea acestor servicii. Astfel, statul, prin retragerea

din funcţia sa tradiţională de furnizor al serviciilor publice, creează spaţiu atractiv pentru

instituţiile societăţii civile, pentru organizaţii private sau nonprofit. În această situaţie rolul

statului se rezumă la stabilirea priorităţilor şi la finanţarea aceste priorităţi. Această strategie

se încadrează într-o tendinţă mai largă de degrevare a statului de responsabilităţi şi este legată

de tendinţele de descentralizare şi privatizare a procesului de furnizare a serviciilor publice,

care a reprezentat o tendinţă majoră a anilor 80. Aceste procese s-au produs prin deplasarea

unora din funcţiile statului de la administraţia centrala către administraţiile locale, prin

transferul deciziilor financiare, resurselor şi autorităţii de la nivelul central la regional şi local.

3

O astfel de abordare a permis restructurarea sistemelor de organizare, funcţionare şi

administrare a asistenţei din partea statului. Aceste inovaţii organizaţionale au generat

dezvoltarea diverselor forme de parteneriat între sectorul public şi cel privat în furnizarea de

servicii publice.

Parteneriatul public privat introduce o nouă paradigmă în asigurarea bunăstării sociale

şi este un mijloc pentru atingerea unor scopuri multiple: economisirile în cheltuielile publice,

îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice, eficientizarea operaţiunilor organelor administraţiei

publice şi sporirea şanselor de eficacitate a politicilor alese şi implementate. Parteneritul public

privat stimulează controlul politic, libertatea managerială şi transparenţa activităţii organelor

administraţiei publice care trebuie să genereze o guvernare realmente mai ieftină, cu servicii

de înaltă calitate şi programe mai eficiente.

Pentru asigurarea unui parteneriat public privat eficient este deosebit de importantă

îmbunătăţirea capacităţilor şi abilităţilor partenerilor de a dezvolta şi a se angaja în procese

participative vizând schimbarea sau îmbunătăţirea cadrului de politică publică. Pe de altă

parte, parteneriatul public privat solicită o reformă managerială a instituţiilor publice.

Managementul relaţiilor public-private solicită capacitate sporită a instituţiilor publice de a

dezvolta piaţa de servicii, de a susţine competiţia în oferta de servicii sociale, de a elabora noi

tehnici în materie de management al procesului de contractare, utilizarea unor mecanisme

eficiente de analiză, evaluare şi monitorizare a performanţei şi rezultatelor în cadrul

programelor de parteneriat. Totodată este necesară dezvoltarea abilităţilor şi capacităţilor

partenerilor privaţi şi nonprofit de a se implica în diverse forme de parteneriat public privat.

Ca urmare a acestor noi tendinţe în furnizarea serviciilor publice, un număr de

organizaţii neguvernamentale au ajuns sa fie implicate activ în oferta de servicii publice, dat

fiind că mobilizarea resurselor colective, de cele mai dese ori, este asigurată de societatea

civilă. Datorită faptului că există deja alternative pe piaţă, în care organizaţiile private, în

special nonprofit, oferă diverse tipuri de servicii în domeniul social, serviciile de asistenţă

socială se pretează foarte bine la contractare. Ori această situaţie trebuie considerată drept

punct de pornire în evaluarea anumitor perspective pentru dezvoltarea sistemului de

parteneriat public privat. Iniţiativele deja existente trebuie luate în consideraţie în proiectarea

politicilor privind parteneriatul public privat în prestarea serviciilor sociale.

4

CAPITOLUL I. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ, PRINCIPALUL

ACTOR AL DEZVOLTĂRII

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării şi

diversificării nevoilor generale ale societăţii omeneşti, concomitent cu implicarea tot mai

accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi

reprezintă.

Serviciul public s-ar putea traduce prin organizarea unui sistem funcţional care să aibă

drept scop deservirea unei colectivităţi, fie ea naţională, fie locală, satisfacerea nevoilor

acestora reprezentând scopul fundamental al societăţii umane şi mai ales, al statului de drept.

Importanţa serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul,

apare ca instrument indispensabil, menit să asigure cetăţenilor bunăstarea.

Când statul îşi propune, prin autorităţile sale, să satisfacă o nevoie a societăţii, care

înainte era lăsată în grijă unor agenţi economici ai săi sau a unor particulari, el stabileşte

organizarea respectivă care să urmărească satisfacerea nevoilor, îi determină competenţa şi îi

pune la dispoziţie mijloacele materiale, financiare şi umane necesare atingerii scopului

stabilit.

Spre deosebire de particulari, care urmăresc cu predilecţie satisfacerea unui interes

general printr-o remunerare şi un beneficiu adecvat investiţiilor şi muncii depuse,

administraţia publică urmăreşte satisfacerea nevoilor generale ale colectivităţii, a cetăţenilor

acesteia, indiferent dacă activitatea desfăşurată se soldează sau nu cu un deficit, administraţiei

publice fiindu-i străină ideea de profitabilitate.

1.1. Importanța administrației publice locale

Originile conceptului de administraţie publică nu pot fi despărţite de stat, putere

publică, autoritate. Termenul de „administraţie” derivă din dreptul roman unde „ad minister”

avea sensul de „a sluji, a duce la îndeplinire o misiune comandată”. Noţiunea provine din

termenul latin „minister”, care înseamnă servitor, minister şi este în legătură cu noţiunea de

„magister”, care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta

trebuie să-l slujească.1 Prin urmare, administer ar avea semnificaţia de executant, slujitor.

1 Adrian Gorun, Tiberiu Horaţiu Gorun, Petre Mareş, Elemente de administraţie publică- Studii Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2012, p. 9.

5

Doctrina franceză a interpretat sensul verbului administer de la a administra, a

conduce până la a gospodări asociindu-l pe un ministru cu un gospodar, cu un servitor.

Conceptul „administraţie” a fost interpretat în dicţionarul politic român cu toate

semnificaţiile, printre care: 2

- perioadă în care o persoană executivă îndeplineşte o funcţie în stat;

- ştiinţa si arta conducerii afacerilor politice sau private în mod eficient;

- ansamblul de activităţi care permite menţinerea ordinii publice şi satisfacerea unor

nevoi de ordin general;

- acţiune de aplicare a politicilor unui guvern;

- ansamblul instituţiilor ce asigură îndeplinirea funcţiilor statului în baza

prevederilor Constituţiei;

- aparat de stat a cărui organizare este dependentă de regimul politic existent într-o

ţară dar care în acelaşi timp se separă de politic pentru a exercita propriile sale

funcţii: aplicarea legilor, păstrarea ordinii publice, prestarea de servicii pentru

populaţie, realizarea raporturilor directe ale puterii cu cetăţenii.

Apelând la Dicţionarul Limbii Române, se constată explicarea substantivului

administraţie într-un sens instituţional: totalitatea autorităţilor administrative existente într-un

stat, secţie sau serviciu, care au în competenţă probleme administrative (concis, au în

competenţă, organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi actul de

organizare şi realizare a conducerii). 3

Prin administraţie publică locală se înţelege totalitatea organismelor statului care sunt

chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând grupările

omeneşti din localitate. Titularii cărora le sunt încredinţate administrarea acestor interese, nu

deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere.

Aceşti titulari sunt însă şi ei subordonaţi autorităţii centrale, reprezentată prin Guvern, care îşi

exercită dreptul său de coordonare şi unitate a statului pe calea tutelei şi a controlului.

Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, întrucât ea are ca

sarcină organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Administraţia publică din

România cuprinde organele administraţiei publice centrale şi serviciile lor descentralizate,

precum şi organele administraţiei publice locale. Toate aceste autorităţi publice îşi desfăşoară

activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este şeful puterii executive.

Statul, ca şi individul, urmăreşte prin activitatea sa diferite scopuri, care pot fi de

natură politică, economică, socială, culturală, etc.

2 Ion Rusu, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 9.3 Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, Elemente de epistemologie juridică. Administraţia publică şi mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010, p. 47.

6

Doctrina franceză reliefează importanţa sintagmei “activitate de natură

administrativă", considerând că activităţile administrative sunt extrem de variate, de la

“administraţiile publice ori gestiunea unei întreprinderi industriale sau a unui domeniu agricol

până la administraţia bisericii”.4

Cunoscutul autor de drept administrativ, prof. Antonie Iorgovan surprinde tema

motivaţiei în ştiinţa dreptului administrativ, precizând că: „Orice activitate de natură

administrativă este o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi

interese ale altor grupuri de oameni”, concluzionând că „nu se poate face abstracţie de

dimensiunea socială a faptului administrării, oricât de specializat ar fi domeniul în care se

realizează şi oricât de sofisticat ar fi echipamentul tehnic utilizat”. Chiar dacă ajungem la

„om, la caracterul, la profesie sau, dimpotrivă, la o desemnare prin jocul politic”, apare

subordonarea „interesului personal faţă de cel public”5.

Satisfacerea interesului public prin activitatea organizată conform legii de către

puterea statală este reliefată şi de Paul Negulescu pentru a defini administraţia. Astfel, se arată

că toate serviciile publice care desfăşoară o activitate continuă pentru realizarea scopurilor

puterii statale şi este organizată potrivit legii, sunt servicii administrative şi activează în

numele administraţiei6.

Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens:7

În sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică înţelegem ansamblul

autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării legii, o

activitate cu un anumit specific.

Concepută organizatoric, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de elemente

componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele.

Acest sistem este format din: 8

Preşedintele României, care are, incontestabil, atribuţii de natură

administrativă şi este considerat autoritate a administraţiei publice şi şef al

executivului;

Guvernul, care exercită conducerea generală a administraţiei publice şi este şi

el şef al executivului, ceea ce înseamnă consacrarea unui executiv bicefal, cu

sublinierea că între preşedinte şi Guvern nu există raporturi de subordonare;

4 Ion Rusu, op.cit., p.10.5 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, „Biblioteca Juridică”, Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 8, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.6 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii Generale, ediţia a IV-a, Editura Marvan, Bucureşti, 1934, p. 38-41, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.7 Anton Trăilescu, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1.8 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 5-6.

7

Ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate;

autorităţi administrative centrale autonome; serviciile publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-

teritoriale;

Prefectul;

Autorităţi autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale,

primarul, consiliile judeţene);

Instituţii publice subordonate ministerelor, altor organe centrale ale

administraţiei publice sau autorităţilor autonome ale administraţiei publice

locale;

Alte structuri publice: regiile autonome, socotite „unităţi publice

descentralizate".

În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a

executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem, în

vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi

asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie.

Activitatea administraţiei publice se realizează în regim de putere publică şi, ca

urmare, interesul general sau interesul public prevalează în situaţia în care este în conflict cu

interesul particular.

Cât priveşte noţiunea de putere publică, s-a arătat că ea „evocă prerogativele (adică

drepturile speciale, exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate ce

reprezintă şi apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui

particular". 9

Puterea publică este un regim juridic exorbitant atât prin prerogativele speciale, dar şi

prin obligaţiile exorbitante de drept comun care-i revin, spre deosebire de particulari, astfel,

dacă aceştia pot să ia o decizie pentru un anumit motiv (interes, generozitate, capriciu),

administraţia poate să decidă doar pentru motive de interes public.

Noţiunea de interes public sau interes general este strâns legată de aceea de putere

publică şi ea se referă la necesităţile de ordin material şi spiritual ale cetăţenilor dintr-o

anumită societate, la un moment dat, considerarea lor ca atare depinzând de factorul politic.

Aşadar, se poate afirma că, în general, noţiunea de interes public are un conţinut istoric,

determinat de puterea politică.10

9 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 86.10 Emil Bălan, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 21.

8

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/200411, prin autoritate publică se

înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim

de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor

publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut

statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere

publică.

După cum se observă, sintagma autoritate publică are un înţeles larg, avându-se în

vedere toate autorităţile publice, iar, prin asimilare, şi acele structuri private (asociaţii,

fundaţii şi altele) care prin lege sau hotărâre a Guvernului au obţinut statutul de utilitate

publică sau care sunt autorizate să presteze un serviciu public.

O definiţie cuprinzătoare a administraţiei publice este dată de prof. Antonie Iorgovan

care o priveşte ca „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor

administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz,

structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la

îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.”12

De asemenea, prof. Antonie Iorgovan afirma că noţiunea de administraţie publică,

elaborată pe baza Constituţiei României, reprezintă o activitate ce rezidă, în principal, în

organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi

celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată

de către autorităţile administraţiei publice.13

1.2. Resurse și principii în administrația publică locală

Orice comunitate deţine resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea

soluţionării eficiente a unei game largi de probleme comunitare:14

a. Resurse financiare. Dacă unele proiecte de interes comunitar nu pot fi dezvoltate

pe seama dificitului bugetar, dezvoltarea unor mecanisme de mobilizare şi utilizare

a resurselor economice individuale poate fi o soluţie salvatoare.

b. Resurse de muncă. Orice comunitate are un potenţial enorm de resurse umane care

poate fi mobilizat pentru atingerea unor obiective de interes comunitar.

c. Resurse naturale. De multe ori comunitatea deţine în proprietate resurse naturale ,

care pot fi utilizate în programe de interes comunitar.

11 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.12 Ibidem, p.18.13 Emanoil Popescu, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura Universitas, Bucureşti, 2012, p. 23.14Luana Miruna Pop, Dicţionar de politici sociale, Eidura Expert, Bucureşti, 2004, p. 50

9

d. Resurse de solidaritate. Comunitatea poate să elaboreze propriile mecanisme de

formare şi consolidare a unei solidarităţi colective.

e. Resurse de capacităţi. În orice comunitate există capacităţi profesionale în diferite

domenii care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. Iniţiativa şi inovaţia

individuală trebuie utilizate în cadrul acţiunilor comunitare.

Dat fiind că societatea actuală reprezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de

organizare a programelor de interes colectiv cu participare colectivă, termenul de dezvoltare

comunitară se referă în principal la reabilitarea condiţiilor comunitare, care vizează nu numai

realizarea unor bunuri de interes comunitar, dar şi crearea capacităţilor de acţiune comunitară

a tuturor actorilor comunitari.

În sensul obişnuit cuvântul principiu se foloseşte pentru a desemna un element

fundamental, idee, lege cadru pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,

juridic, o normă de conduită, etc.15 În timp ce sensul plural, acela de principii, cuprinde

totalitatea legilor şi a noţiunilor cadru ale unei discipline ori în cazul nostru a unui sistem sau

ramuri de drept.

Etimologic cuvântul principiu provine de la latinescul „principium” care poate

însemna obârşie cu consideraţia de element fundamental, element primordial considerat în

trecut drept origine a lumii fizice.16

În drept, termenul principiu înseamnă idee cadru. Iar în literatura juridică principiile

fundamentale ale dreptului au fost definite ca fiind:17

- acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;

- idei cadru ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României ca stat de drept;

- se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de conţinut cele mai

importante ale dreptului.

Aşadar principiile exprimă norme de conduită obligatorii pentru diferite domenii.

Sediul materiei îl constituie:

Dispoziţiile Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,

prin art. 120, alin. (l), primul articol al secţiunii a 2-a, intitulată Administraţia publică

locală, din capitolul V al titlului III, principiile descentralizării, autonomiei locale şi

deconcentrăriii serviciilor publice, se întemeiază pe administraţia publică locală în

unităţile administrativ-teritoriale;

15 DEX ’98, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 62.16 Lat. principium, fr. principe [NODEX] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2012, p. 72.17 Mădălina Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 10-11.

10

Art 73, alin. (3), lit o) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.

429/2003, care prin lege organică, reglementează normele acesteia;

Dispoziţiile art 2, alin. (1) din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale,

republicată;

Dispoziţiile Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale, prevederilor art.3, lit. a), din Legea - cadru a descentralizării nr. 195/2006.

Carta europeană a autonomiei locale, elaborată de Consiliul Europei şi adoptată de

acesta sub forma unei convenţii deschise pentru semnare de către statele sale membre

la data de 15 octombrie 1985 la Strasbourg.

Principiile fundamentale ale administraţiei publice conform Constituţiei României din

anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, se restrâng la un număr de trei principii

prevăzute expres cu titlu de principii în art. 20 (1): Principiul descentralizării, Principiul

autonomiei locale şi Principiul deconcentrării serviciilor publice.

Dar o serie de alte principii care reglementează ramuri ale dreptului public ori privat

îşi găsesc în mod indirect temeiul în prevederile constituţionale. Spre exemplificare,

principiul eligibilităţii nu este reglementat în mod expres de legiuitorul constituant însă el

rezultă în mod indirect din formularea consfinţită de art. 121 din Constituţia României din

anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003: „consiliile locale alese şi primarii aleşi, în

condiţiile legii”.

Potrivit legii cadru a administraţiei publice locale18 se regăsesc un număr de şase

principii prevăzute în mod expres:

1. Principiul descentralizării

2. Principiul autonomiei locale

3. Principiul deconcentrării serviciilor publice

4. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

5. Principiul legalităţii

6. Principiul consultării cetăţenilor

Toate cele şase principii au dublă natură constituţională dar şi legală. Trei dintre ele

sunt consfinţite în mod expres în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.

429/2003, în timp ce temeiul constituţional al celorlalte trei rezultă în mod indirect.19

Ca reglementare primară, transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001

Legea administraţiei publice locale în mod explicit enumeră toate cele şase principii cadru,

iar ulterior fiecare principiu este dezvoltat în palierele succesive de reglementări de

18 Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.19 Mădălina Voican, op. cit., p. 17.

11

implementare, fiind subiectul a cel puţin un act normativ secundar şi chiar în reglementări

terţiare. Excepţie de la reglementarea în legislaţia secundară face numai principiul legalităţii.

1.3. Implicarea administrativă

Definirea parteneriatului public privat atât din perspectiva misiuni, cât şi e eficienţei

rezultatelor este bazată în mare parte pe o nouă abordare a rolului statului în producerea

bunăstării colective, dat fiind că economia de piaţă nu conţine mecanisme satisfăcătoare

pentru a face faţă situaţiilor de dezechilibru sever dintre nevoi şi resurse.

În statele moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare:

efortul individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară.20 Prin efortul său individual,

membrii comunităţii obţin cea mai mare parte a resurselor necesare propriei bunăstări

individuale. Principiul moral al societăţii moderne este responsabilitatea pentru propria

bunăstare, efortul pentru obţinea resurselor pe piaţa economică. Însă economia de piaţă are

propriile limite în producerea bunăstării colective. Pe de o parte ea produce intr-un mod

insatisfăcător bunurile şi serviciile de interes public. Are o capacitate limitată de control.

Pe de lată parte, economia de piaţă structural produce o distribuţie inegalitară, astfel

încât un segment al colectivităţii este cronic deprivat de resursele necesare.21 În acest caz,

intervenţia instituţiilor publice trebuie orientată şi direcţionată în funcţie de diversitatea

nevoilor şi în dependenţă de necesităţile comunitare, centrând efortul pe identificarea şi

explorarea resurselor proprii ale fiecărei comunităţi în producerea bunăstării colective.

Din această perspectiva, dezvoltarea comunitară devine o strategie de producere a

bunăstării, reprezentând o complementare a strategiilor privind motivarea efortului propriu

depus de către membrii comunităţii, cât şi de strategia de dezvoltare a statului bunăstării,

pornind de la sursele puţin utilizate: comunitatea şi efortul comunitar. Dezvoltarea comunitară

se bazează pe ideea că însăşi comunitatea este potenţial o sursă extrem de importantă de

producere a bunăstării datorită capacităţilor comunităţilor de a identifica resursele proprii şi

de a le mobiliza, canalizându-le într-un proces colectiv de rezolvare a propriilor probleme.22

Utilizarea conceptului de dezvoltare comunitară indică o caracteristică importantă a

programelor de acţiune colectivă. Producerea bunăstării colective poate fi realizată, pe de

parte, prin programe de reabilitare a condiţiilor economice ale comunităţii (infrastructură,

etc.), iar pe de altă parte prin mobilizarea unor resurse colective comunitare.

Deci, pentru a fi capabil să elaboreze şi să implementeze eficient politicile, statul are

nevoie de sprijinul grupurilor sociale importante, dat fiind că stabilitatea şi spiritul de

participare a actorilor comunitari facilitează elaborarea politicilor, asigură implementarea

20 Luana Miruna Pop, Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62.21 Idem22 Cătălin Zamfir (coordonator), Politici Sociale în România, Editura Alternative, Bucureşti 2010, p. 38.

12

eficientă a acestora şi, în final, generează reducerea substanţială a consumului de resurse

publice.23

O acţiune de tip comunitar presupune o combinare complexă de actori comunitari.

Prin actori comunitari vom înţelege totalitatea instituţiilor guvernametale şi

neguvernamentale, inclusiv private, care joacă un rol determinant în producerea bunăstării

sociale a membrilor comunităţii. Actorii comunitari sunt importanţi pentru implementarea

politicilor sociale datorită costurilor scăzute şi eficiente pe care le implică, conformităţii cu

valorile culturale, priorităţilor comunitare şi libertăţii individuale , dar şi pentru că sprijină

legaturile existente în comunitate. Din această perspectivă, autorităţile publice locale, în

calitate de actori sociali, nu sunt doar reprezentanţii în comunitate a autorităţii centrale, dar şi

instrumentul public al comunităţii.

În organizarea şi dezvoltarea programelor comunitare de interes general administraţia

publică locală are un loc central, dat fiind că aceasta are toate competenţele necesare pentru a

formula politici de interes local în limitele cadrului juridic existent şi a competenţelor. În

virtutea statutului şi atribuţiilor sale, autorităţile publice locale dispun şi pot mobiliza resurse:

financiare, de muncă, de solidaritate, naturale pentru anumite domenii de interes comunitar:

reabilitarea infrastructurii comunitare;

amenajări teritoriale şi activităţi de reabilitare a ecosistemului;

realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de agrement, complexe

sportive;

dezvoltarea de capacităţi productive atât de tip individual, cît şi cooperativ, prin

stimularea dezvoltării de afaceri, a creării de locuri de muncă;

creşterea securităţii individuale şi colective care reprezintă pentru societăţile actuale,

extrem de vulnerabile, obiectul frecvent al acţiunilor comunitare;

forme permanente de suport şi întrajutorare (sprijinul pentru tinerii căsătoriţi, pentru

persoanele în dificultate – bătrâni, orfani, copii abandonaţi, mame singure etc.)

Dar, capacitatea unei instituţii publice este determinată nu doar de modul de

organizare internă, dar şi de măsura în care este legat de societate, problemele căreia trebuie

să fie soluţionate prin intermediul unor politici adecvate orientate spre producerea bunăstării

şi care trebuie să implice toţi actorii comunitari. Tendinţa occidentală contemporană este de a

sparge monopolul de stat al politicilor sociale şi de a-l orienta spre sectorul nonprofit şi spre

comunitatea locală.

Dar pentru aceasta este nevoie ca instituţiile statale să renunţe la monopolul tuturor

serviciilor sociale, sprijinind organizaţiile locale, nonguvernamentale să preia unele activităţi 23 Howlett M., Ramesh M., Studiul Politicilor Publice. Cicluri şi subsisteme ale politicilor. Editura Epigraf, Chişinău, 2004, p. 98.

13

de soluţionare a nevoilor comunităţii. Astfel, are loc restrângerea responsabilităţii statului, de

la furnizarea şi finanţarea serviciilor sociale publice, la finanţarea acestor servicii.

Administraţia publică centrală şi locală deleagă un şir de responsabilităţi specifice privind

gestiunea serviciilor sociale către instituţii neguvernamentale realizând diverse tipuri de

contracte, pornind de la subsidii şi granturi până la privatizarea unor servicii. Această strategie

dezvoltă conceptul de împuternicire locală, care încredinţează responsabilităţi sporite

colectivităţii locale, delegându-se autoritatea şi slăbind centralismul administrativ.

Astfel, se încearcă o descentralizare a serviciilor, adică statul este pus în situaţia în care

trebuie să se retragă din funcţia sa de principal furnizor de bunăstare, asumându-şi rolul de

coordonare şi monitorizare a activităţilor unor agenţi care vor presta servicii direct în

comunitate. Descentralizarea devine cadrul necesar al acestui proces, deschizând o posibilitate

nouă: completarea resurselor obţinute prin sistemul standard de impozite şi taxe, cu noi forme

de mobilizare a unor resurse locale suplimentare, contribuţii financiare şi în muncă. Din acest

motiv, descentralizarea este un obiectiv de bază al funcţionării eficiente a comunităţilor.

Desconcentrarea presupune transferul unor funcţii preponderent administrative la nivel local,

in timp ce responsabilităţile politice rămân în continuare avatarul organismului central. Ceea ce

se deleagă în acest caz sunt acele aspecte legate atăt de administrarea activităţilor la nivel

local sau regional, în vederea creşterii gradului de flexibilitate şi a eficacităţii serviciilor

furnizate, cat şi a responsabilităţii faţă de beneficiar şi de nevoile locale, acestea fiind

argumentele aduse în favoarea desconcentrării. Această perspectivă este susţinută de

argumentul creşterii libertăţii individuale, prin sporirea autonomiei locale şi a ajustării

serviciilor publice la nevoile locale şi individuale.

Rolul statului şi a instituţiilor publice devine unul de formulare a strategiilor,

monitorizănd aplicarea acestora, fără însă a interveni direct. Statul îşi stabileşte criteriile de

performanţă ce trebuie îndeplinite de către cei care vor furniza respectivul serviciu. În plus, se

deleagă o serie de responsabilităţi la nivel local şi în ceea ce priveşte asigurarea fondurilor

pentru a se acorda anumite beneficii. Resursele financiare nu vor mai veni exclusiv de la nivel

central, ci vor trebui asigurate de la bugetul local; pentru aceasta este necesar ca acest buget sa

fie astfel constituit, încât sa poată acorda cetăţenilor beneficiile stabilite prin lege.

Astfel are loc legitimarea unui parteneriat comunitar cu implicarea diverşilor actori

comunitari, în care părţile alocă resurse, îşi asumă responsabilităţi pentru realizarea unui scop

comun, iar distribuţia riscurilor şi beneficiilor este împărţită în mod echitabil. Parteneriatul

este o modalitate de extindere a solidarităţii şi responsabilităţii pentru sfera publică.

Parteneriatele în dezvoltarea serviciilor sociale constituie soluţia pentru multiple probleme şi

situaţii care vizează diverse categorii de persoane dezavantajate sau în situaţii de risc. În

14

contextul elaborării strategiei de acţiuni este extrem de important de a determina, deopotrivă cu

alte elemente, structurile şi grupurile care, de asemenea, sunt interesate în soluţionarea

problemei şi care pot deveni parteneri.

Promovarea parteneriatelor între administraţia publică şi alţi actori sociali, inclusiv

organizaţiile neguvernamentale în soluţionarea unor probleme ale comunităţii, colaborare care

implică arii extrem de complexe şi vaste, variind între colaborare şi presiune24, devine un

deziderat al instituţiei publice. Organizaţiile neguvernamentale sunt un mediator între stat şi

populaţie, plasând adoptarea deciziilor în afara cadrului îngust al elitei politice, organizând un

dialog public la subiectele - cheie de dezvoltare a comunitaţii. Organizaţiile neguvernamentale

sunt caracterizate printr-o mai mare mobilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de

acţiune. Dinamismul lor este relevant în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona

rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. Datorită

experienţei de auto-organizare şi gestionare, profesionalismului acumulat, organizaţiile

neguvernamentale reprezintă nişte resurse semnificative umane şi intelectuale, care pot

contribui la elaborarea politicii statului în cele mai diverse domenii.

Acest tip de parteneriat se poate referi la o varietate de relaţii:

1. Identificarea problemelor comunitare de interes comun. Participarea şi

implicarea actorilor comunitari în identificarea şi implementarea proiectelor ajută comunităţile

să obţină o experienţă reală de colaborare a administraţiei publice locale cu agenţii economici,

societatea civilă, diferite instituţii şi organizaţii şi face referinţă la planificarea acţiunilor

comune pentru soluţionarea problemelor, colectarea mijloacelor financiare, valorificarea

resurselor locale, distribuirea responsabilităţilor şi obligaţiunilor.

2. Participarea societăţii civile la elaborarea şi implementarea politicilor publice.

Planificarea în comun şi includerea populaţiei în procesul de luare a deciziilor privind

dezvoltarea locală şi regională este un proces iniţiat în vederea remedierii cu succes a unei

situaţii cu participarea tuturor celor interesaţi şi reprezintă un proces complex şi etapizat, care

conduce la luarea deciziilor la nivel local, cu participarea comunităţilor. Participarea ONG la

elaborarea politicilor publice poate fi realizată prin consultarea organizaţiilor de către

administraţie, fie punctual, fie in mod permanent. Potrivit unor specialişti din domeniul

planificării dezvoltării comunităţii, care include în sine şi dezvoltarea serviciilor sociale, ONG-

urile sunt printre grupurile ţintă care este necesar să fie implicate în procesul de planificare25,

care trebuie să cuprindă diagnoza problemelor sociale ale comunităţii locale şi modalităţile de

acţiune pentru soluţionarea lor. Datorită atributelor unei organizaţii ne-guvernamentale, cum ar

24 Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii publice,vol.1, Editura Sylvi, București, 2012, p. 24.25 Indriksone Andra, Non-Governmental Organizations – partners in local development. Centrul pentru Politici Publice – Providus, Latvia, 2013, http://www.policy.lv/index.php accesat în 20.01.2013.

15

fi teritorialitatea şi implicarea în soluţionarea problemelor comunitare, ONG-urile au

capacitatea să mobilizeze dinamismul populaţiei la nivel local. Implicarea ONG-urilor şi a

comunităţilor locale în procesul de luare a deciziilor la nivel local, care este denumit „procesul

participativ”, de cele mai dese ori se manifestă prin semnarea diverselor acorduri de colaborare

între ONG-uri şi autorităţile publice în vederea obţinerii anumitor obiective strategice de

dezvoltare.

3. Prestarea unor servicii publice şi formarea reţelelor de referinţă a serviciilor

pentru diferite categorii de beneficiari în dependenţă de competenţele fiecărui partener deseori

conduce la contractarea ONG-urilor pentru prestarea serviciilor sociale.26 În loc să deţină

monopolul tuturor serviciilor, autorităţile publice trebuie să sprijine organizaţiile locale sau

naţionale care pot prelua unele activităţi, inclusiv oferind o finanţare totală sau parţială a

acestora.

Astfel, în cadrul procesului de elaborare şi implementare a politicilor publice, un rol

deosebit revine comunităţii care nu este “doar beneficiarul pasiv al economiei sau al

beneficiilor sociale oferite de către stat”, ci are propriile resurse pe care le poate mobiliza şi

“poate dezvolta mecanisme specifice de producere a bunăstării, complementar cu şi în

prelungirea celor ale economiei şi statului.” Demersul privind importanţa modificării rolului

statului în producerea bunăstării pune în evidenţă faptul că „politicile publice nu se preocupă

doar cu cei trei E - economie, eficienţă şi eficacitate, ci în egală măsură cu cei doi P –

”participare şi politică” (W. Parsons, 1995). Instituţiile guvernamentale având ca principal

obiect de activitate formarea şi aplicarea politicilor publice sunt chemate să pună în aplicare o

reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor

alocate, astfel încât acţiunile şi programele coordonate de intervenţie, realizate de guvern (la

nivel central sau local) să asigure modificarea mediului economic, social, cultural al actorilor

sociali.

Astfel, instituţiile publice trebuie să se asigure că toate deciziile luate la toate etapele

ciclului unei politici publice au fost de natură participativă şi reflectă aşteptările cetaţenilor.

Prin ciclu de politici publice vom înţelege un şir de acţiuni sociale interdependente:

1) stabilirea agendei - procesul prin care problemele ajung în atenţia publicului şi a

instituţiilor guvernamentale.

2) formularea politicilor - procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate sau

respinse politici alternative de soluţionare a unei probleme aflate pe agendă;

3) luarea deciziilor - procesul prin care instituţiile guvernamentale adoptă o anumită

alternativă pentru soluţionarea unei probleme;

26 Newman Caroline L. Comparative Study of NGO/Government Partnerships.16

4) implementarea - procesul prin care instituţiile guvernamentale aplică politica, fac

trecerea de la o decizie teoretică la una practică;

5) evaluarea - procesul prin care rezultatele politicilor sunt monitorizate şi evaluate,

putând conduce la reconceptualizarea problemei şi a soluţiilor propuse.27

Deci, prin politicile publice, statul trebuie să asigure respectarea interesului public

prin care este atins obiectivul principal al unei administraţii publice: satisfacerea la un nivel

calitativ înalt a intereselor şi nevoilor comunităţilor în beneficiul colectivităţilor respective, ori,

acest deziderat poate fi atins prin stimularea participării sociale.

CAPITOLUL II. FINANȚAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

Conceptul de finanţare defineşte un consum de mijloace materiale, sau băneşti, în

vederea realizării acţiunilor economice şi sociale. Cheltuielile au o trăsătură comună, şi

27 Rădoi Mireille, Evaluarea politicilor publice, Editura Tritonic, București, 2011, p. 112.17

anume, exprimă repartizarea şi utilizarea unor resurse băneşti pentru relizarea unor acţiuni

economice şi sociale şi se deosebesc între ele după substanţele consumate, mijloacele

necesare şi scopul în care se folosesc.

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua latură a funcţiei de repartiţie a

finanţelor publice (funcţia de alocare). În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii

economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane

fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale

statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.28

Cheltuielile bugetare exprimă utilizarea resurselor băneşti din bugetul statului pentru

satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii. Spre deosebire de cheltuielile bugetare, plăţile

reprezintă operaţiuni de stingere a obligaţiilor băneşti prin achitarea unor sume în numerar sau

în virament. În unele cazuri, cheltuielile se suprapun cu plăţile (se plătesc servicii), în alte

situaţii, plăţile preced cheltuielile (când se cumpără materiale) sau alteori, mai întâi se

efectuează cheltuielile şi ulterior plăţile.

Noţiunea de finanţare publică poate fi abordată în două sensuri:29

a) în sens juridic – caz în care cheltuiala publică reprezintă plăţile legate de

funcţionarea instituţiilor şi întreprinderilor publice vizând satisfacerea intereselor de

ordin public, inclusiv asigurarea de utilităţi publice;

b) în sens economic – caz în care cheltuiala publică exprimă procesele de repartiţie a

produsului intern brut concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti

pentru realizarea acţiunilor de interes public.

Conceptul de finanţare publică are un sens mai larg, atunci când se referă doar la

ansamblul activităţilor cu caracter public (incluzând şi pe cele materiale din întreprinderile cu

capital de stat) şi un sens mai restrâns, atunci când se referă doar la activităţile desfăşurate

prin instituţiile publice (ce aparţin sferei nemateriale).

Sub acest aspect, resursele constituite la nivelul bugetului de stat se repartizează pentru

gestionare pe două categorii de unităţi:30

- regiilor autonome sau sociatăţilor comerciale – cărora li se acordă subvenţii cu

destinaţie precisă şi limitată; aceste subvenţii se acordă în completarea resurselor

proprii ale agenţilor economici respectivi pentru acoperirea finanţărilor aferente

unor nevoi temporare;

28 Văcărel, Iulian, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 12029 Filip, Gheorghe, Finanţe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2011, p. 13430 Ionescu, Luminiţa, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice, Editura Universităţii “România de Mâine”, Bucureşti, 2010, p. 59

18

- instituţiilor publice – cărora li se pun la dispoziţie fonduri bugetare sub forma

creditelor nerambursabile, acordate pentru acoperirea nevoilor permanente.

Cheltuielile publice au o natură eterogenă. Dacă sunt judecate după efectul lor în viaţa

social-economică atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate în trei grupe:

cheltuieli negative;

cheltuieli pozitive;

cheltuieli neutre.

Cheltuielile bugetare sunt destinate să asigure acoperirea unor cerinţe, cum ar fi:

- cerinţe sociale, culturale, în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii,

asigurărilor sociale, cultură, artă, protecţie ecologică;

- susţinerea unor programe de cercetare şi fundamentare;

- realizarea de investiţii, acordarea unor subvenţii;

- acoperirea cerinţelor de apărare şi ordine publică;

- finanţarea administraţiei centrale şi locale.

Sursele de venituri sunt: venituri proprii provenind din impozite, taxe si vărsăminte de

venituri cuvenite de la contribuabilii persoane juridice de importanță locala și de la populaţie ,

cote şi sume defalcate din impozitul pe venit, sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată,

subvenţii primite de la bugetul de stat, subvenţii primite de la alte bugete, donaţii şi

sponsorizări. Veniturile cu destinaţie specială nu mai sunt incluse în buget.

2.1. Finanțarea proprie

Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin legea în vigoare31, sunt

constituite din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din

impozitul pe venit.

Fondurile băneşti constituite din impozitele şi taxele locale se utilizează pentru

acoperirea cheltuielilor care se finanţează de la bugetele proprii ale unităţilor administrativ-

teritoriale, în condiţiile legii.

Contribuabili de impozite şi taxe locale pot fi persoanele fizice, precum şi persoanele

fizice care desfăşoară activităţi economice pe baza liberei iniţiative ori exercită în mod

individual sau prin asociere orice profesie liberă. De asemenea, contribuabili sunt şi

persoanele juridice, respectiv entităţile reprezentate de persoane fizice înregistrate legal, ce au

patrimoniu distinct, în scopul desfăşurării unei activităţi.

31 Ordonanţa de Urgenţă nr. 45 din 5 iunie 2003 privind Finanţele publice locale, în M.Of. nr 4231/19.06.2003 cu modificările şi completările aduse de: Legea nr.108/2004, in M.Of.nr. 336/16.04.2004, Legea 313/28.06.2004 în M.Of.nr. 577/29.06.2004, O.U.G nr.9/24.02.2005 în M.Of. nr.174/28.02.2005

19

Contribuţia cetăţenilor la suportarea cheltuielilor publice reprezintă obligaţie

constituţională (art.56 (1) din legea fundamentală).

Consacrând această obligaţie, Constituţia a prevăzut şi limitele sale, care reprezintă

garanţii constituţionale ale dreptului de proprietate, ale averii cetăţenilor. În general, orice

contribuţie la cheltuielile publice constituie o sarcină ce afectează exerciţiul acestui drept.

Limitele respective sunt următoarele:

contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice poate consta numai din plata

impozitelor şi taxelor, iar acestea se pot stabili, potrivit art. 139, doar prin lege

sau, în ce priveşte impozitele şi taxele locale, de consiliile locale şi judeţene, în

condiţiile legii, orice alte prestaţii fiind – potrivit art.56(3) – interzise, în afara

celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale;

sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale,

adică să aibă la bază principiul echităţii, al egalităţii de şanse, cu excluderea

oricărui privilegiu sau discriminări.

Veniturile proprii ale bugetelor locale se grupează în: venituri curente, venituri din

capital, venituri cu destinaţie specială .

Veniturile curente la rândul lor provin din: venituri fiscale, venituri nefiscale.

Principalele venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor Municipiului Bucureşti şi al Municipiului Bucureşti, sursă a

bugetelor locale, sunt prezentate în legea privind aprobarea bugetului de stat pe fiecare an.

A. Venituri curente

a) Impozitul pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub

autoritatea consiliilor locale

Conform dispoziţiilor actului normativ32 care reglementează impozitul pe profit,

acesta este unul dintre cele mai importante impozite directe. Sunt obligate la plata impozitului

pe profit urmatoarele persoane, denumite în continuare contribuabili:

persoanele juridice române;

persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui

sediu permanent în România;

persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară

activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;

persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu

proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor

de participare deţinute la o persoană juridică română;

32 Legea 571 din 22 decembrie 2003, privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.20

persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru

veniturile realizate atât în România cât şi în străinatate din asocieri fără

personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se

calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.

Obiectul impozabil al acestui impozit este profitul unităţilor debitoare calculat ca

difereţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de

venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă

cheltuielile nedeductibile.

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu

excepţiile prevăzute de lege. Contribuabilii au obligaţia de a plăti impozitul pe profit

trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se

calculează impozitul.

În cursul anului fiscal contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia de impunere

până la termenul de plată a impozitului, urmând ca, după definitivarea impozitului pe profit pe

baza datelor din bilanţul contabil anual să depună declaraţia de impunere pentru anul fiscal

expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare. Plăţile de acest fel se

efectuează, de către fiecare unitate debitoare, în conturile de impozit pe profit deschise la

sediile teritoriale ale BCR, diferenţiat pe categorii de plătitor şi separat pentru bugetul stat şi

bugetele locale. Prin legea bugetară anuală se stabileşte destinaţia impozitului pe profit.

Organele fiscale de constatare fundamentează nivelul veniturilor aferente impozitului

pe profit având în vedere numărul de unităţi cu subordonare locală. În acest scop, organele

fiscale locale inventariază toate unităţile datorate să plătească impozitul pe profit, constată

determinarea corectă şi plata la termen a impozitului datorat. Încălcarea de către agenţii

economici debitori a îndatoririlor de evidenţă corectă şi integrală a veniturilor şi cheltuielilor,

de calculul corect al profitului şi al impozitului, sunt clasificate contravenţii şi sancţionate cu

amendă ce trebuie achitată alăturat impozitului pe profit constatat ca „atras”prin oricare dintre

încălcările de acest fel.

b) Impozitul pe clădiri33 reprezintă o contribuţie băneacă anuală ce se datorează

bugetului local de către orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România.

Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, dupa caz, impozitul

pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de

administrare sau de folosinţă, dupa caz.

33 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.21

Clădire este orice construcţie care serveşte la adăpostirea de oameni, de animale, de

obiecte, de produse, de materiale, de instalaţii şi de altele asemenea.

Clădirile noi, dobândite în cursul anului indiferent de formă se impun cu începere

de la data de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite. Clădirile demolate,

distruse, clădirile transmise în administrarea sau în proprietatea altor contribuabili în cursul

anului se scad de la impunere cu începere cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a

produs una din situaţiile menţionate. Scăderea de la impunere se acordă proporţional cu partea

de clădire supusă unei astfel de situaţii şi în funcţie de perioada rămasă până la sfârşitul anului

fiscal.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru34:

clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror

instituţii publice, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi

economice;

clădirile considerate monumente istorice;

clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor

religioase recunoscute de lege;

clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar sau universitar, autorizate

provizoriu sau acreditate, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi

economice;

clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în patrimoniul

autorităţilor locale;

clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome

"Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", cu excepţia incintelor care sunt

folosite pentru activităţi economice;

clădirile aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea Regiei Autonome

"Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", atribuite conform legii;

construcţiile şi amenajările funerare din cimitire, crematorii;

clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice,

potrivit legii;

clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în

lipsa de moştenitori legali sau testamentari;

oricare dintre următoarele construcţii speciale: sonde de ţitei, gaze, sare, platforme

de foraj marin, centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală

nuclearoelectrică, post de transformare, reţea aeriană de transport şi distribuţie a

34 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.22

energiei electrice şi stâlpii aferenţi acesteia, cablu subteran de transport, instalaţie

electrică de forţă, canalizaţii şi reţele de telecomunicaţii subterane şi aeriene, căi de

rulare, galerii subterane, planuri inclinate subterane si rampe de puţ, puţuri de

mină, coşuri de fum, turnuri de răcire, baraje şi construcţii accesorii, diguri,

construcţii-anexe şi cantoane pentru intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor,

construcţii hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de

imbunătăţiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele şi staţiile de pompare

aferente canalelor, poduri, viaducte, apeducte şi tuneluri; reţele şi conducte pentru

transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere, gazelor şi lichidelor

industriale, reţele şi conducte de termoficare şi reţele de canalizare, terasamente,

cheiuri, platforme betonate, împrejmuiri, instalaţii tehnologice, rezervoare şi

bazine pentru depozitare, construcţii de natură similară stabilite prin hotărâre a

consiliului local.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice, timp de 10

ani de la data dobândirii acesteia dacă:

a) clădirea este o locuinţă nouă;

b) clădirea este realizată pe bază de credite.

Baza impozabilă a clădirilor ce aparţin persoanelor fizice o reprezintă valoarea lor

stabilită potrivit unor criterii şi norme. Valoarea unei astfel de clădiri sau construcţii depinde

de suprafaţa construită, desfăşurată şi de valorile impozabile pe metru pătrat de suprafaţă

construită. Impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea

impozabilă a clădirii.

c) Impozitul pe teren35 prevede că orice persoană care are în proprietate teren situat

în România datorează pentru acesta un impozit anual, care se plăteşte la bugetul local al

unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul.

Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor

administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după

caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor

dreptului de administrare sau de folosinţă, dupa caz.

În sfera terenurilor pentru care nu se datorează impozit pe teren se încadrează36:

terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire;

orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a acestuia,

cu personalitate juridică;

orice teren al unui cimitir, crematoriu;35 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.36 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

23

orice teren al unei institutii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată

provizoriu sau acreditată;

orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în patrimoniul

autorităţilor locale;

orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia

suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;

orice teren proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a altor

instituţii publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii

de proprietari, exceptând suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi economice;

orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada

cât durează ameliorarea acestuia;

terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru

agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de

acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de aparare împotriva

inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la

exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie definite în lege,

precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-

o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei

solului;

terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile aferente

infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de

pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri

funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiul

judeţean de cadastru şi publicitate imobiliară;

terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri

principale administrate de Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale

din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum si terenurile din jurul

pistelor reprezentând zone de siguranţă;

terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;

terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în

lipsă de moştenitori legali sau testamentari;

Impozitul pe terenuri se stabileşte anual, pornind de la suprafaţă şi ţinând seama de

suma fixă pe metru pătrat de teren, diferenţiată în intravilanul localităţilor, pe ranguri de

localităţi şi zone şi/sau categoria de folosinţă a terenului.

24

Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren,

rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţa a terenului,

conform încadrării facute de Consiliul Local.

d) Taxa asupra mijloacelor de transport37. Orice persoană care are în proprietate un

mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru

mijlocul de transport la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are

domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.

În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar,

taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator.

Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:

autoturismele, motocicletele cu ataş si mototriciclurile care aparţin persoanelor cu

handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;

navele fluviale de pasageri, bărcile si luntrele folosite pentru transportul

persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula

Balta Ialomiţei;

mijloacele de transport ale instituţiilor publice; mijloacele de transport ale

persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de

pasageri în regim urban sau suburban;

Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de

transport.

În vederea stabilirii taxei asupra mijloacelor de transport persoanele fizice şi juridice

care deţin vehicule cu tracţiune mecanică sau mijloace de transport pe apă, completează

declaraţie de impunere, pe care o depun la serviciul de specialitate a Consiliului Local în raza

căruia contribuabilii îşi au domiciliul sau sediul, după caz.

Veniturile provenite din taxa asupra mijlocului de transport precum şi amenzile şi

penalizările aferente se pot utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere, modernizare,

reabilitare şi construire a drumurilor locale şi judeţene, din care 60% constituie venituri la

bugetul local şi 40% constituie venituri la bugetul judeţean.

d) Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor38. Orice

persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie trebuie să plătească taxa

menţionată la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale înainte

de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.

37 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.38 Idem.

25

Certificatele, avizele şi autorizaţiile în domeniul construcţiilor eliberate

contribuabililor sunt supuse unor taxe diferenţiate în funcţie de valoarea construcţiilor sau

instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor şi de natura serviciilor prestate.

Consiliile judeţene şi consiliile locale pot stabili în limitele prevăzute, taxele pentru

eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor avize

asemănătoare.

Taxele se plătesc înainte de eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor. Valoarea

autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabileşte pe baza datelor declarate de

solicitant în cererea formulată.

f) Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate39. Orice persoană, care

beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza unui contract sau a unui

alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei, cu excepţia serviciilor de

reclamă şi publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.

Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii

administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate.

Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei

respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Cota taxei se stabileşte de consiliul

local, fiind cuprinsă între 1% şi 3%.

Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar, pâna la

data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii

de reclamă şi publicitate.

O altă taxă este taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate. Orice persoană care

utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi publicitate într-un loc

public datorează plata taxei anuale prevăzute către bugetul local al autorităţii administraţiei

publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj respectivă.

Valoarea taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se calculează anual, prin

înmulţirea numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei afişajului

pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local.

Taxa pentru afişajul în scop de reclamă şi publicitate se plăteşte anual, anticipat sau

trimestrial, în patru rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează taxa pentru afişaj în scop de

reclamă şi publicitate să depună o declaraţie anuală la compartimentul de specialitate al

autorităţii administraţiei publice locale.

39 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare..26

g) Impozitul pe spectacole40. Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o

competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul

pe spectacole.

Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale

în raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate distractivă.

Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată

din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.

Cota de impozit se determină după cum urmează:

- în cazul unui spectacol de teatru, cota de impozit este egala cu 2%;

- în cazul oricărei alte manifestări artistice decât precedenta cota de impozit este

egală cu 5%.

h) Taxele judiciare de timbru41. Acţiunile şi cererile introduse la instanţele

judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lânga

Curtea Supremă de Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, şi se taxează în mod

diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute

de lege.

Taxele judiciare de timbru sunt progresive în funcţie de acţiunile şi cererile evaluabile

în bani introduse la instanţele judecătoreşti.

Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează în sume fixe diferenţiate.

Taxele judiciare de timbru şi alte taxe se mai aplică pentru :

cererile pentru acordarea personalităţii juridice;

cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi inventator;

cererile în materie comercială;

acţiuni şi cereri referitoare la raporturile de familie;

cererile formulate potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii notariale;

transcrierea sau, după caz, intabularea în registrele de publicitate a înstrăinărilor de

imobile;

cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor

judecătoreşti;

cererile pentru executarea căilor ordinare de atac împotriva hotărârilor

judecătoreşti;

40 Idem.41 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru în M.OF. p.I, nr.173/29.07.1997, modificată de Legea 26/1999 privind modificarea art. 17 din Legea 146/1997, în M.OF. nr.31/27.01.1999, O.G.R. nr.169 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, în M.Of. nr.34/16.08.2001.

27

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, în numerar, prin ordin de plată, precum

şi prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile. Dacă taxa de timbru nu a fost plătită în

cuantumul legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului,

apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa pune în vedere patentului să achite

suma datorată până la primul termen de judecată.

Neîndeplinirea obligaţiei de plată la termenul stabilit se sancţionează cu anularea

acţiunii sau cererii solicitate.

i) Taxele de timbru pentru activitatea notarială. Actele şi serviciile notariale, care se

îndeplinesc de către notarii publici, sunt supuse taxelor de timbru.42 De asemenea, se pot

percepe taxe de timbru pentru actele notariale îndeplinite de către secretarii primăriilor din

comunele şi oraşele unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici.

Taxele de timbru se datorează anticipat de persoanele fizice şi de persoanele juridice

care solicită îndeplinirea actelor şi a serviciilor notariale, cu excepţia taxelor pentru efectuarea

procedurii succesorale, care se eliberează până la eliberarea certificatului de moştenitor.

Taxele de timbru pentru activitatea notarială se încasează în contul bugetului de stat

prin unităţile trezoreriei. Persoanele fizice achită în numerar sau prin virament taxele de

timbru pentru activitatea notarială în contul bugetului de stat, la caseriile Trezoreriei statului

sau la CEC, iar persoanele juridice achită taxele de timbru pentru activitatea notarială în

numerar sau prin virament la unitatea Trezoreriei statului în raza căreia îşi au sediul fiscal.

Taxele de timbru pentru actele şi serviciile notariale se pot încasa şi de către notarul

public, personal sau printr-un salariat desemnat de acesta, în cadrul biroului notarial, care se

obligă să le vireze la bugetul de stat. Lista taxelor de timbru pentru actele şi serviciile

notariale este cuprinsă în Anexa 1 din Ordonanţă.

j) Taxele extrajudiciare de timbru43. Eliberarea certificatelor de orice fel, altele decât

cele eliberate de instanţe, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lânga Curtea Supremă de

Justiţie şi de notarii publici, eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea

permiselor de vânătoare şi de pescuit, examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea

obţinerii permisului de conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi

alte servicii prestate de unele instituţii publice sunt supuse taxelor extrajudiciare de timbru.

Taxele extrajudiciare de timbru sunt stabilite în sume fixe pe categorii de servicii

prestate, datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz, de către persoane fizice şi

juridice precum şi de către alţi solicitanţi ai serviciilor supuse acestei taxe.

42 OG nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activiatea notarială în M.of. nr.40/30.01.1998, aprobate prin Legea nr,122/1998, Norme metodologice ale Ministerului Justiţiei nr.618/1998 privind aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.43 Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, în M.of.nr. 321/6 iulie 1999.

28

Taxele extrajudiciare de timbru se plătesc anticipat, în numerar, prin ordin de plată,

prin aplicarea şi anularea timbrelor fiscale mobile. Taxele de timbru pot fi încasate şi de

instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează acte ori prestează servicii supuse

acestor taxe.

Prestatorii de servicii supuse taxelor extrajudiciare de timbru au următoarele obligaţii:

a) să nu primească sau să nu elibereze acte ori să presteze servicii fără ca taxa

extrajudiciară de timbru, datorată potrivit dispoziţiilor legale, să fi fost achitată;

b) să vireze, în termen de 10 zile de la data încasării, la bugetul de stat sau la bugetul

local, dupa caz, sumele încasate cu titlu de taxe extrajudiciare de timbru;

c) să păstreze documentele care atestă îndeplinirea obligaţiei privind timbrarea şi să

conducă evidenţele necesare în vederea identificării actelor, lucrărilor şi serviciilor eliberate

sau prestate.

k) Taxa hotelieră44. Consiliul Local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate

de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită autoritatea. Taxa hotelieră,

se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată

cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.

Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate

de unităţile de cazare. Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 0,5% şi

5%.

Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la

data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele

care au plătit cazarea.

Unităţile de cazare au obligaţia de a depune lunar o declaraţie la compartimentul de

specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, până la data stabilită pentru fiecare

plată a taxei hoteliere, inclusiv.

l) Taxe speciale. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul

persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului

Bucuresti, după caz, pot adopta taxe speciale.45

Domeniile în care consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului

Bucuresti, dupa caz, pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum si

cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 45/2003 privind finantele publice locale.

m) Alte taxe locale. Potrivit prevederilor legale46:

44 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.45 Idem.46 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

29

Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau consiliile

judetene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru

vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi

altele asemenea.

Consiliile locale pot institui taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi

utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza

localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile cu impact asupra

mediului inconjurător.

Taxele prevăzute se calculează şi se plătesc în conformitate cu procedurile aprobate de

autorităţile deliberative interesate.

2.2. Finanțarea alternativă

În actuala conjunctură geo-politică și pe fondul adâncirii crizei economice mondiale

finanțarea din surse proprii este din ce în ce mai greoaie. Devine, astfel, evidentă identificarea

de finanțări alternative atât pentru companiile private dar și pentru instituțiile publice. O idee

agreată de ambele părți este și constituirea de parteneriate publice private.

În continuarea sunt prezentate câteva soluții de finanțare alternativă pentru instituțiile

publice.

2.2.1. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat

Potrivit legislaţiei în vigoare pentru finanţarea cheltuielilor publice precum şi pentru

echilibrarea bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea bugetului de stat

se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pe ansamblul judeţului,

respectiv al municipiului Bucuresti.

Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, destinate echilibrării

bugetelor locale, vor fi repartizate pe judeţe, în funcţie de următoarele criterii:

a) capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe

locuitor, in proporţie de 70% din sumele defalcate;

b) suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate.

Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea

bugetelor locale, aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 22% prevăzută la

art. 28 alin. (2), o cota de 25% se alocă bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se

repartizează pe comune, oraşe şi municipii prin hotărâre a consiliului judeţean, după

consultarea primarilor şi cu asistenţa tehnică de specialitate a Direcţiei Generale a Finanţelor

Publice, în funcţie de următoarele criterii:

30

a) capacitatea financiară calculată în baza impozitului pe venit încasat pe locuitor,

în proporţie de 30%;

b) suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale, în proporţie de 30%;

c) populaţia unităţii administrativ-teritoriale, în proporţie de 25%;

d) alte criterii stabilite prin hotărâre a Consiliului Judeţean, în proporţie de 15%,

care să asigure cu prioritate susţinerea programelor cu finanţare externă, care

necesită cofinanţare locală.

2.2.2. Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete 

Potrivit prevederilor legale privind aprobarea bugetului de stat pe anul 2005 sunt

prevăzute subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete astfel:

a) Subvenţii primite din bugetul de stat: subvenţii primite de bugetele locale pentru

retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare, subvenţii primite de bugetele

locale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, subvenţii primite de bugetele

locale pentru finanţarea lucrărilor aferente străzilor care se vor amenaja în perimetrele

destinate construcţiilor de cvartale de locuinţe noi, construite în localităţile rurale si urbane,

subvenţii primite de bugetele locale pentru finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor

urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism, subvenţii primite de bugetele

locale din Fondul de intervenţie, subvenţii primite de bugetele locale pentru finanţarea

Programului de pietruire a drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a satelor, subvenţii

primite de bugetele locale pentru finanţarea acţiunilor privind reducerea riscului seismic al

construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă, subvenţii primite de bugetele locale pentru

lucrările de cadastru imobiliar.

b) Subvenţii primite de la alte bugete: subvenţii primite de la bugetul asigurărilor

pentru şomaj pentru finanţarea programelor pentru ocuparea temporară a forţei de muncă,

subvenţii primite de la bugetele Consiliilor Judeţene pentru finanţarea centrelor de zi pentru

protecţia copilului, subvenţii primite de la alte bugete locale pentru instituţiile de asistenţă

socială pentru persoanele cu handicap.

2.2.3. Donaţii şi sponsorizări

Contractul prin care una dintre părţi, persoană fizică sau juridică, numită donator,

transmite celeilalte, societate comercială, instituţie publică, etc. numită donatar proprietatea

unui bun material ori a unei sume de bani fără să primească ceva în schimb reprezintă o

31

donaţie. Oferta de a dona şi acceptarea donaţiei pot fi cuprinse şi într-un proces verbal

încheiat în acest scop47.

Activitatea care se desfăşoară în temeiul unui contract de sponsorizare intervenit între

un sponsor şi beneficiar, care consimt asupra mijloacelor financiare şi bunurilor materiale ce

se acordă ca sprijin, precum şi asupra duratei sponsorizării, este cunoscută sub denumirea de

sponsorizare48.

Conform legislaţiei în vigoare, instituţiile publice pot folosi, pentru desfăşurarea

activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub

formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale. În situaţia instituţiilor

publice finanţate integral de la buget, fondurile băneşti primite în condiţiile menţionate se

varsă direct la bugetul din care se finanţează aceste entităţi. Cu respectivele sume se

majorează creditele bugetare ale bugetului respectiv şi se vor utiliza la cererea ordonatorilor

principali de credite şi cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.

În cazul instituţiilor finanţate integral de la bugetul local, mijloacele băneşti primite de

la persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea

dispoziţiilor legale, sunt vărsate direct la bugetul local din care se finanţează aceste entităţi.

„Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile se vor

utiliza cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător”.

Donaţiile şi sponsorizările apar ca venituri şi în bugetele instituţiilor finanţate integral

din venituri proprii sau din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul local. Aceste

entităţi publice au, de asemenea obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de execuţie

bugetară trimestrială şi anuală, situaţia mijloacelor băneşti primite de la persoanele juridice şi

fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, şi utilizate în aceste condiţii şi cu care a fost

majorat bugetul de venituri şi cheltuieli.

Bunurile materiale primite de la instituţiile publice de la persoane juridice şi fizice,

sub formă de donaţii şi sponsorizări, se înregistrează în contabilitatea acestor entităţi.

2.2.4. Împrumuturile

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupa caz,

pot aproba în condiţiile legii în vigoare, contractarea sau garantarea de împrumuturi interne

sau externe, pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes

local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale.

47 Gheorghe Scorţescu, Florin Scorţescu, Daniela Mardiroş, Elemente de contabilitate publică, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2013, p.7648 Coralia Angelescu şi alţii, Dicţionar de economie, ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2011, p.416

32

Hotărârea privind contractarea sau garantarea de împrumuturi trebuie luată de către

consiliile locale, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor ce le compun, la

propunerea ordonatorului principal de credite.

Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform

acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale. Instrumentele

datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare și împrumuturi de la societăţile comerciale

bancare sau de la alte instituţii de credit.

Autorităţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi externe

contractate sau garantate de stat, în condiţiile legii. Pentru contractarea sau garantarea de

împrumuturi trebuie îndeplinite următoarele condiţii49:

împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele

contractate de agenţii economici şi serviciile publice din subordinea acestora pot fi

garantate de către acestea prin veniturile proprii;

orice garantare prin venituri devine valabilă şi se aplică din momentul acordării

garanţiei; veniturile care se constituie în garanţie şi care sunt încasate la bugetul

local vor fi supuse condiţiilor acordului de garantare respectiv, care se va aplica cu

prioritate faţă de orice revendicări ale unor terţi către autoritatea administraţiei

publice locale respective, indiferent dacă aceste terţe părţi cunosc sau nu cunosc

acordul de garantare;

documentul prin care se încheie acordul de garantare prin venituri trebuie înregistrat

la autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător;

autorităţilor administraţiei publice locale li se interzice accesul la împrumuturi sau

să garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele

scadente la împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele

aferente acestora, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau

garantat în anul respectiv, depăşeste limita de 20% din totalul veniturilor prevăzute,

cu excepţia cazurilor aprobate prin legi speciale. Condiţiile se aplică inclusiv pentru

datoriile anuale care decurg din împrumuturile contractate şi/sau garantate de stat

pentru autorităţile administraţiei publice locale.

în scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile contractate şi/sau garantate,

cu o rată variabilă a dobânzii, se va efectua calculul folosindu-se rata dobânzii

valabilă la data întocmirii documentaţiei;

49 Legea nr. 273/2006, cu completările și modificările ulterioare.33

în scopul calculării acestei limite, împrumuturile acordate în valută vor fi luate în

calcul la valoarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Naţionala a

României la data efectuării calculului.

ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de

unităţile administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local sau, după caz, se pot

contracta noi împrumuturi pentru achitarea ratelor scadente, în condiţiile legale;

toate acordurile de împrumut sau de garantare încheiate potrivit prevederilor legale

vor fi considerate ca fiind pe deplin autorizate şi vor constitui obligaţii care pot fi

impuse bugetelor locale respective.

În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca urmare a

decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin

împrumuturi fără dobândă acordate de Ministerul Finanţelor Publice din disponibilităţile

contului curent general al trezoreriei statului, numai după utilizarea fondului de rulment.

Valoarea totală a împrumutului care poate fi angajat de autorităţile administraţiei

publice locale este supusă următoarelor limite:

a) nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului

bugetar în care se face imprumutul;

b) în condiţiile de mai sus autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja

împrumuturi mai mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata

aceluiaşi an bugetar.

Rambursarea fondurilor împrumutate va fi garantată cu veniturile estimate a fi încasate

în anul bugetar respectiv, în condiţiile respectării garantării, prin venituri, a celorlalte datorii

publice locale.

În situaţia în care împrumutul nu a fost restituit până la 31 decembrie, Direcţiile

Generale ale Finanţelor Publice sunt autorizate să execute contul unităţii administrativ-

teritoriale în cauză.

În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a

unor instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii,

acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate,

consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba

împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe baza de convenţie. Aceste împrumuturi vor fi

rambursate integral în termen de un an de la data acordării.

În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica dobânzile şi

penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare, potrivit legii.

34

2.3. Parteneriatul public-privat, o sursă alternativă și eficientă de dezvoltare

Abordarea problematicii dezvoltării locale se plasează în contextul recunoaşterii

rolului oraşelor ca motor economic, supus unei cereri permanente şi în continuă schimbare.

Tranziţia către economia de piaţă şi problema derivată a proprietăţii private pun România într-

o situaţie de competiţie cu alte ţări. O politică naţională de dezvoltare a sectorului economic

privat devine cu atât mai importantă cu cât aceasta va ajuta la formarea unui partener credibil

financiar care, împreună cu administraţia publică, va realiza proiecte comune de dezvoltare

locală.

Incapacitatea de a concura în termeni egali cu alte ţări europene poate împinge

România într-o situaţie periferică, în ciuda existenţei unei forţe de muncă de calitate sau a

altor avantaje legate de tradiţie şi civilizaţie. Este limpede că trebuie să fie căutate modalităţi

de adaptare la noile condiţii ale pieţei mondiale, iar în acest scop sunt necesare noi

instrumente de management urban, apte să răspundă unei realităţi noi, în continuă

transformare.

În ultimii ani, complexitatea agregatului urban a crescut datorită procesului de

schimbare în sferele instituţionale, spaţiale, economice, tehnologice şi de mediu. Aceste

schimbări au generat probleme noi ce nu puteau fi rezolvate prin metode tradiţionale

centralizate de economie urbană şi regională. Sub efectul acestor evenimente, multe dintre

oraşe sunt confruntate cu fenomene de declin urban legate de reducerea activităţilor

economice din lipsă de pieţe de desfacere, de creşterea şomajului şi de capacitatea

administraţiei publice locale de a oferi un răspuns convingător la aceste probleme.

Literatura de specialitate referitoare la economia urbană, de la începutul anilor `90, a

arătat că revenirea după declin depinde de anumiţi factori, printre care şi de capacitatea

politicilor locale de a face oraşul un loc mai atractiv pentru a trăi şi munci.50 Acest fapt duce

la accelerarea competiţiei urbane, în cadrul căreia fiecare oraş încearcă să atragă activităţi

economice noi, vizitatori, locuitori cu venituri ridicate şi să ajungă într-o poziţie favorabilă în

ierarhia urbană.

Dacă competiţia între oraşele europene creşte în funcţie de fenomenele legate de

procesul restructurării economice, practica conducerii oraşelor orientate către rezultate indică

necesitatea identificării partenerilor credibili pentru realizarea programelor de dezvoltare

urbană.

Managementul urban este procesul de dezvoltare, execuţie, coordonare şi evaluare a

strategiilor integrate, cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă cu interesul public

50 Bramezza, I. and H.A. van Klink, Urban management; background and concepts, Euricur, Rotterdam. 2004, p. 15.

35

şi ţelurile sectorului privat, în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a

identifica, de a crea şi exploata potenţialul urban în vederea unei dezvoltări economice

durabile.51 Unul dintre instrumentele managementului urban este şi parteneriatul dintre

sectorul public şi cel privat.

Proiectele legate de nevoile anumitor regiuni sunt costisitoare, complexe şi de lungă

durată. Nici administraţia şi nici sectorul privat nu pot face faţă singuri volumului de investiţii

deşi aceste investiţii sunt necesare pentru îmbunătăţirea şi/sau menţinerea calităţii vieţii în

regiune. Scara şi complexitatea unor astfel de proiecte reclamă o abordare diferită, în care

sunt combinate atributele autorităţilor publice şi ale sectorului privat.

În astfel de proiecte există şase aspecte care complică, în prezent, cooperarea dintre

administraţie şi sectorul privat:

Procesul complex de luare a deciziilor;

Distanţa mare, măsurabilă în timp, dintre planificare şi realizarea operaţiunii;

Dimensiunea proiectelor;

Lipsa experienţei cu astfel de proiecte;

Lipsa capacitaţilor financiare.

Fără investiţii private şi fără ajutorul guvernului, aceste proiecte devin irealizabile

pentru administraţia locală. De aceea, s-a introdus un nou mod de cooperare între sectorul

public şi cel privat, sau public-public şi privat (PP sau PPP) în care principalii parteneri sunt:

Sectorul privat: developări imobiliare, investitori, contractori, bancheri, promotori etc.;

Sectorul public: autoritatea locală, autorităţi regionale, guvernul;

Organizaţii non-guvernamentale.

Parteneriatul public-privat a apărut în anii `80 în domeniul dezvoltării urbane, fiind

considerat un instrument important în dinamica proiectelor urbane ce prezentau caracteristici

comune atât pentru sectorul public cât şi pentru sectorul privat. Deoarece externalităţile unor

astfel de proiecte afectează atât piaţa cât şi posibilităţile de intervenţie ale statului, realizarea

unui parteneriat între cele două componente a apărut necesară.

În zonele urbane, administraţia publică şi sectorul privat îşi păstrează roluri

tradiţionale în ceea ce priveşte programele de investiţii. Rolul administraţiei publice locale

este să asigure planificarea fizică, să urmeze procedurile legale şi să se angajeze în

managementul terenurilor, inclusiv în achiziţionarea de terenuri, în pregătirea siturilor şi apoi

în vânzarea terenurilor. În plus, administraţia publică este responsabilă cu realizarea

infrastructurii şi finanţarea unor activităţi. Rolul tradiţional al sectorului privat este acela al

51 Op. cit. p. 26.36

contractării lucrărilor în infrastructura urbană, locuinţe şi utilităţi publice, al investiţiilor şi al

finanţării anumitor activităţi conexe acestora.

Parteneriatul public privat defineşte, în general, colaborarea dintre sectorul public şi

cel privat, în care fiecare contribuie la planificarea şi la mobilizarea resurselor necesare pentru

realizarea unui obiectiv dar această colaborare are trăsături caracteristice care pot fi listate

după cum urmează:

Una sau mai multe autorităţi publice sunt implicate;

Unul sau mai mulţi parteneri privaţi sunt implicaţi;

Partenerii lucrează împreună pentru îndeplinirea unui obiectiv de comun acord;

Colaborarea se realizează într-un cadru organizaţional realizat de părţile

implicate;

În cadrul colaborării, fiecare parte îşi păstrează propria identitate;

Există o participare cu resurse din partea părţilor implicate;

Părţile îşi asumă riscurile proiectului şi îşi împart profiturile, în concordanţă cu

participarea fiecăreia.

Un parteneriat public-privat poate fi realizat în diferite forme organizaţionale

depinzând de scară, complexitate şi opiniile actorilor implicaţi, pe baza unei scrisori de

intenţie, contract sau convenţie, stabilind un birou de management comun sau un joint-

venture.

Punctul de plecare în PPP este găsirea unui obiectiv comun pentru toate părţile

implicate. Ţelul final poate fi diferit între autorităţile publice, interesate în îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă ale locuitorilor şi parteneri privaţi, orientaţi către profit.

Cu toate acestea, ambii pot fi interesaţi în construcţia de locuinţe (subvenţionate sau

nesubvenţionate) sau de birouri. Aceste investiţii contribuie la viabilitatea economică a

regiunii şi pe de altă parte pot genera profituri. Ambele părţi trebuie însă să se focalizeze pe

interesele comune şi nu pe cele divergente.

Părţile implicate aduc în proiect resursele necesare, astfel:

sectorul privat: capital de investiţii iniţial, împrumuturi, ipoteci, cunoştinţe în

managementul proiectului

sectorul public: subvenţii, investiţii de capital în infrastructură şi transport,

terenuri (transfer de proprietate sau concesionare), legislaţie (planificare fizica,

expropriere), împrumuturi, garanţii

ONG-urile: cunoştinţe, investiţii de capital, abilitatea de a mobiliza anumiţi

actori.

37

În continuare vom arunca o privire asupra obiectivelor avute de parteneri, cel public şi

cel privat, în momentul în care iau decizia de a colabora pentru a duce la bun sfârşit un proiect

de dezvoltare locală.

Obiectivele urmărite de actorii parteneriatelor public private

Tabel nr. 1

Administraţia publică localăObiective externe organizaţiei

Sectorul privatObiective externe organizaţiei

Apărarea interesului public şi a reputaţiei administraţiei publice

Implementarea unor proiecte de mare amploare ca să răspundă planului politicilor de dezvoltare locală

Reducerea presiunii exercitate asupra unor anumite funcţiuni locale insuficient dezvoltate

Îmbunătăţirea calităţii vieţii din punct de vedere social, economic şi spaţial

Valorificarea patrimoniului existent al oraşului (clădiri şi terenuri)

Realizarea unui ghid de colaborare cu sectorul privat care să fie utilizat şi în alte situaţii

Obţinerea profitului Creşterea reputaţiei Coordonarea proiectului pentru a micşora

riscurile şi a mări profiturile

Administraţia publică localăObiective interne organizaţiei

Sectorul privatObiective interne organizaţiei

Apărarea interesului public şi a reputaţiei administraţiei publice

Mobilizarea de fonduri pentru realizarea proiectului

Venituri suplimentare la buget Înţelegerea modului de lucru al sectorului

privat (management financiar, negociere, etc.) Facilitarea realizării proiectului pentru

evitarea întârzierilor faţă de graficul iniţial

Mobilizarea fondurilor publice pentru creşterea credibilităţii proiectului

Posibilitatea de a negocia cu sectorul public pentru a oferi anumite schimbări în regulamente de urbanism

Creşterea reputaţiei de a fi lucrat cu administraţia publică

Repartizarea echitabilă a riscului proiectului

Sursa: Profiroiu, Marius – Managementul strategic al colectivităţilor locale, Bucureşti, EdituraEconomică, 2012, p. 56.

Parteneriatul public privat reprezintă cooperarea între persoane şi organizaţii în

sectoarele public şi privat, cu scopul unui beneficiu comun, cooperare în care riscurile,

costurile şi profiturile sunt distribuite proporţional între parteneri. Cooperarea are două

dimensiuni: dimensiunea politică, în care sunt articulate ţelurile comunităţii, şi dimensiunea

operaţională, în care se dă curs acestor ţeluri.52 Scopul parteneriatului public privat este acela

de a lega aceste dimensiuni astfel încât participanţii să contribuie la beneficiul comunităţi,

promovându-şi în acelaşi timp propriile interese individuale sau organizaţionale.

Dimensiunea politică: Dimensiunea politică implică un proces ce produce consens

asupra ţelurilor comunităţii, acord asupra rolurilor instituţiilor şi suport susţinut pentru

acţiune. Cu cât parteneriatul este mai complex, presupunând capital de investiţie important,

aranjamente instituţionale noi, perturbări ale rutinei vieţii comunităţii sau perioade lungi

pentru implementare, cu atât este mai importantă fundamentarea civică a procesului. Acest tip

52 CED, 1982.38

de fundamentare include cultura ce sprijină sensul comunităţii şi încurajează participarea

cetăţenilor în scopul grijii pentru comunitate.

Dimensiunea operaţională: În dimensiunea operaţională, cooperarea poate lua trei

forme53:

1. Iniţiativa privată pentru beneficiul public: Organizaţiile private pot acţiona de sine

stătătoare pentru nevoi publice. Acestea trebuie fie să beneficieze de suportul administraţiei

sau să lucreze direct cu administraţia. Două sau mai multe organizaţii (de exemplu, două

firme de afaceri, o firmă şi o organizaţie non-profit sau o fundaţie, o organizaţie non-profit şi

o asociaţie de cartier) pot forma, de asemenea, un joint-venture.

2. Iniţiativa administraţiei pentru facilitarea sau încurajarea activităţii private în interes

public: Administraţia poate facilita acţiunea privată prin înlăturarea piedicilor din calea

acesteia şi o pot încuraja oferind informaţii, stimulente şi servicii suport. Deşi aceste iniţiative

nu cer un acord formal, totuşi acestea pot fi formulate pe baza consultării cu organizaţiile în

cauză.

3. Joint-venture între guvern şi organizaţii private: Guvernul şi organizaţiile sectorului

privat pot lucra împreună prin înţelegeri informale, planuri adoptate de comun acord, relaţii de

cooperare sau contracte legale. Oricare dintre părţi poate iniţia un joint-venture dar ambele

trebuie să participe în mod voluntar. Un astfel de joint-venture poate angrena guvernul şi o

firmă privată, guvernul şi o organizaţie non-profit, sau guvernul, o firmă şi o asociaţie

comunitară.

Parteneriatul public privat este un proces dinamic, venit din iniţiativă publică sau

privată. Părţile ating ţeluri comune fără a-şi pierde propria identitate sau ţeluri. Din punct de

vedere al părţilor participante, există o fază iniţială de negociere, în care punctele de pornire

ale acestora trebuie respectate. Proiectele nu pot fi judecate doar sub aspectul afacerilor atâta

timp cât participarea guvernului reprezintă interesul social.

Partenerii privaţi vin de obicei cu mijloace financiare focalizate pe construcţii, iar

partenerii publici, cu competenţe în domeniul autorizaţiilor, concesiunilor, aranjamentelor de

contribuţii, care au o valoare de piaţă ce nu poate fi subestimată. Guvernul poate oferi, de

asemenea, precondiţii de tipul infrastructurii şi utilizării terenului, la un preţ la care cresc

şansele de reuşită ale proiectului.

Dacă se realizează un acord referitor la contribuţia părţilor şi la fezabilitatea

proiectului poate fi organizată apoi cooperarea ce va fi construită în faze clare, termene fixate

în timp, marcate ca puncte de legitimare pentru monitorizarea şi implementarea contractelor.

53 Profiroiu, Marius, Managementul strategic al colectivităţilor locale, Editura Economică, București, 2012, p. 76.

39

Relaţia dintre părţi va fi definită, de la contracte la crearea unor organizaţii comune, în

funcţie de dimensiunea, scara şi termenii proiectului, pentru a se asigura participarea şi

beneficiile acestora. Partenerii publici şi privaţi implicaţi trebuie să decidă asupra

schimbărilor de responsabilitate sau proprietate şi asupra cantităţii şi formei contribuţiei

financiare. În practică se întâlnesc patru tipuri de structuri, cu o autonomie descrescătoare a

participării guvernului. Aceste structuri sunt:

Structura 1: Proiect

Caracteristici: Cele două părţi sunt pe deplin autonome, proiectul este un plan comun,

fără existenţa unui contract.

Structura 2: Contract

Caracteristici: Una dintre părţi, publică sau privată, decide să pună la un loc

capacităţile referitoare la un proiect lucrând prin contract cu cealaltă/celelalte parte/părţi.

Concentrarea partenerilor privaţi are loc în anumite cazuri într-o corporaţie (privată, sau

societate cu răspundere limitată). Concentrarea partenerilor publici poate avea loc în anumite

aranjamente reciproce sau un contract pentru un proiect ce se termină după timpul necesar

pregătirii şi realizării.

Structura 3: Cooperare

Caracteristici: Proiectele mari sunt împărţite astfel încât există, pe de-o parte, o

concentrare de parteneri publici, care execută lucrări ce satisfac nevoile sociale şi interesele

pe termen lung (cu caracter de formulare de politici). Sectorul privat realizează acele funcţiuni

orientate către obţinerea de profit pe termen scurt.

Prima este adesea o fundaţie sau o uniune ce serveşte ca forum, cealaltă participă

independent şi atrage capital pentru a constitui fonduri pentru operaţionalizarea politicilor. În

cele mai multe cazuri va fi aleasă o companie privată sau cu răspundere limitată şi va avea loc

o dependenţă reciprocă, după cum şi participarea este reciprocă în capital şi activităţi. Cele

două structuri – publică şi privată – cooperează pe baza unui contract referitor la un proiect.

Dezvoltarea prin cooperare are următoarele avantaje pentru fiecare dintre parteneri:

Pentru sectorul public: împărţirea riscului, optimizarea profitului, coordonarea

planului de dezvoltare, etapizare, potenţial de marketing;

Pentru sectorul privat: extinderea bazei sociale, relaţionarea planificării fizice cu

planul de dezvoltare.

Structura 4: Privatizare

Dacă este aleasă o formă instituţională de cooperare, care oferă partenerilor privaţi

securitate la schimbări politice, există multe posibilităţi ca părţile să se unească într-o

structură de sine stătătoare.

40

Cele patru tipuri de structuri se pot concentra în următorul tabel:

Structuri de parteneriat public privat

Tabelul nr. 2

Structura 1: Proiect 2: Contract3: Cooperare

4: PrivatizareCriteriiÎmpărţirea riscului Municipalitatea îşi asumă

riscurileÎnţelegere de împărţire a profitului şi de împărţire a riscului

Reducerea costurilor prin participarea comuna

Optimizarea profitului Toate profiturile sunt ale municipalităţii

Împărţirea profitului în proporţie cu împărţirea riscului

Distribuţie în proporţie cu acceptarea riscului

Plan de dezvoltare coordonat

Integrat în aria municipala Înţelegeri pe contract de împărţire a profitului

Cooperare interdependenta

Etapizare Municipalitatea nu este implicată

Feedback când se lucrează în afara contractului

După decizia de cooperare feedback dificil

Potenţial de marketing În întregime responsabilitatea municipalităţii

Extinderea reţelei de achiziţie

Extinderea reţelei de achiziţie

Sursa: Profiroiu, Marius – Managementul strategic al colectivităţilor locale, Bucureşti, EdituraEconomică, 2012, p. 83.

În concluzie, structurile 2 şi 3 trebuie realizate în cadrul domeniului juridic naţional,

realizând un echilibru între independenţa guvernamentală şi democraţie, pe de-o parte, şi

interesele sectorului privat, pe de altă parte.

Condiţiile succesului în parteneriat

Consiliul Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat din SUA a identificat cinci

elemente de succes care pot fi luate în consideraţie în realizarea unui parteneriat public-

privat.54

Elementul politic

Un PPP îşi poate realiza obiectivele doar dacă există un angajament clar din partea

factorilor de decizie. Persoane cu putere decizională din partea administraţiei trebuie să îşi

dorească să se implice în mod activ şi să sprijine conceptul de PPP, mai mult decât atât,

trebuie să asigure coordonarea şi conducerea fiecărui proiect de parteneriat.

Un conducător politic bine informat poate juca un rol important în minimalizarea

posibilelor efecte negative datorate comunicării incorecte, percepţiilor greşite în legătură cu

rezultatele scontate şi beneficiile unui proiect de parteneriat în derulare.

Implicarea sectorului public

54 Pagina de web a Consiliului Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat, SUA prezintă aceste cinci elemente punând la dispoziţie şi alte informaţii utile despre subiect, vezi www.ncppp.org

41

Din momentul în care PPP a fost agreat, sectorul public trebuie să rămână implicat în

mod activ în derularea proiectului. Monitorizarea în cursul proiectului a performanţelor

îndeplinite este un element de bază în asigurarea succesului. Această monitorizare trebuie

făcută în mod sistematic printr-un grafic zilnic, săptămânal, lunar pentru fiecare din

activităţile cuprinse în proiect şi pentru fiecare dintre partenerii implicaţi. De cele mai multe

ori acest grafic de monitorizare face parte integrată din înţelegerea contractuală semnată de

către parteneri.

Un plan bine pus la punct

Încă de la început fiecare partener trebuie să îşi definească foarte exact obiectivele pe

care şi le propune. Plecând de la obiectivele propuse în plan, proiectul va fi elaborat cu cea

mai mare atenţie. Dacă se consideră necesar, la acest punct se poate apela chiar la un expert

independent, lucru care ar creşte şansele de succes ale proiectului.

Un plan bine elaborat descrie în detaliu, în mod clar, responsabilităţile celor două părţi

atât pentru sectorul public cât şi pentru partenerul privat dar mai ales mecanismul de

soluţionare a eventualelor litigii sau posibile neînţelegeri.

Comunicarea cu părţile implicate

Un proiect PPP are efecte nu doar asupra reprezentanţilor oficiali ai sectorului public

şi ai partenerilor proiectului public-privat ci şi asupra altor categorii cum ar fi: salariaţii, cei

care beneficiază de serviciul prestat, presa, sindicatele din domeniu, alte grupuri de interes.

Toate aceste persoane pot avea o opinie personală şi de cele mai multe ori o concepţie greşită

despre parteneriat şi beneficiile lui pentru publicul larg.

Din acest punct de vedere este foarte importantă comunicarea deschisă cu toate părţile

implicate sau grupuri de interes pentru a minimiza rezistenţa pe care ar putea să o opună

pentru încheierea unui astfel de parteneriat. Prin comunicare se poate atrage comunitatea de

partea proiectului iar acest lucru presupune atât înţelegerea diferenţelor culturale, analizarea

grupurilor de interes şi nu în ultimul rând implicarea beneficiarilor de produse şi servicii.

Alegerea corectă a partenerului

Oferta cea mai ieftină (lowest bid) nu este întotdeauna metoda cea mai bună pentru

alegerea partenerului. Oferta cea mai valoroasă (best value) este elementul critic într-o relaţie

de parteneriat de lungă durată şi este aspectul central al unui proiect de succes.

Experienţa candidatului în domeniul care face obiectul proiectului reprezintă modul

prin care se poate face cel mai bine selecţia partenerului. Cel mai simplu mod de selectare

după acest ultim criteriu este listarea potenţialilor parteneri printr-un mecanism unitar.

42

În ţările cu mai multă experienţă în domeniul PPP funcţionează un organism la nivel

naţional care are ca obiect de activitate acest domeniu al parteneriatelor de tip public-privat şi

unde se poate face această listare, respectiv informare.

Schimbările economice şi politice din Europa Centrală şi de Est, procesul continuu de

restructurare economică şi politica influenţează dezvoltarea locală în România. Un cadru de

relaţii interguvernamentale îşi face apariţia, cu şanse noi pentru autorităţile locale de a juca un

rol însemnat în această direcţie. Dezvoltarea sectorului privat, de asemenea, aduce un nou

actor pe această scenă, apt să influenţeze atât cererea cât şi oferta de servicii locale şi să

participe activ la progresul sau declinul oraşelor.

Este important de luat în consideraţie rolul autorităţii locale în îmbunătăţirea

performanţelor dezvoltării economice la nivelul oraşului. Deşi adesea posibilităţile acesteia

sunt limitate la instrumente urbanistice şi fiscale, administraţia locală poate influenţa climatul

productiv al oraşului. Dacă autoritatea locală are responsabilitatea publică asupra propriei

jurisdicţii, sectorul privat este actorul-cheie în dezvoltarea economică. De aceea, punctul critic

pentru succesul unui oraş îl constituie modul în care managementul la nivelul administraţiei

locale poate dezvolta parteneriate între sectorul public, sectorul privat şi cel civic, bazate pe

strategii de dezvoltare locală şi care sa genereze investiţii vitale în oraş.

Mijloacele financiare limitate şi bazarea pe transferuri anuale de la bugetul de stat

împiedică adesea implementarea strategiilor de dezvoltare locală. Din această cauză,

autoritatea locală în parteneriat cu guvernul trebuie să găsească soluţii noi de finanţare a

programelor de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi de a facilita participarea privată în

aceste programe. O serie de constrângeri pot fi identificate în contextul local, în calea

funcţionării mecanismelor de parteneriat, atât la nivelul macroeconomic şi indus de politicile

naţionale de dezvoltare urbană, cât şi la nivelul administraţiei publice locale:

Efectul asupra administraţiei locale generat de lipsa de coordonare şi comunicare a

politicilor fiscale, monetare, reglementări urbanistice combinate cu efectul politicilor

industriale şi de privatizare.

Lipsa experienţei manageriale şi a calităţilor tehnice este una dintre cele mai

importante constrângeri. Structurile administraţiei publice locale nu cuprind servicii de

dezvoltare locală sau de prospectare de servicii urbane pe grupuri de venit.

La nivelul fundamentării deciziei privind dezvoltarea locală trebuie să se situeze un

pachet de politici locale structurate şi însuşite de consiliul local. În lipsa acestuia, elementele

ce compun un program de investiţii, fie publice, fie private, sau în parteneriat, vor rămâne

necoordonate şi contradictorii afectând echilibrul general. În lipsa acestuia, iniţiativa privată

de a participa cu capital este inhibată de incertitudine şi nesiguranţă.

43

Planificarea de tip masterplan trasează direcţii majore de dezvoltare, fără a lua în

consideraţie în detaliu cerinţele pieţei şi fără a coordona aceste direcţii de dezvoltare cu

resursele disponibile. Posibilităţile de intervenţie ale sectorului privat nu sunt luate în calcul.

Lipsa unui inventar complet al patrimoniului municipal constrânge, de asemenea,

iniţiativa publică în formarea de parteneriate pentru programe urbane. Atâta timp cât

administraţiile locale nu-şi cunosc propria avere şi nu au o strategie clară de a o gestiona,

înseamnă că acest potenţial nu poate intra ca parte componentă într-o afacere/proiect de

dezvoltare locală.

Dialogul social anevoios dintre parteneri şi comunitate poate ruina succesul unei

operaţiuni urbane, acesta depinzând de modul în care responsabilii urbani îşi înţeleg rolul de a

servi interesele comunităţii. Lipsa comunicării cu populaţia afectată de astfel de programe

poate duce la o evaluare greşită a rezultatelor estimate şi la compromiterea totală a

operaţiunii.

Dificultăţile de identificare a celor mai potriviţi parteneri privaţi pentru diverse

operaţiuni urbane ţin de insuficienta comunicare şi promovare a imaginii oraşului şi a

planurilor de dezvoltare pe care administraţia doreşte să le implementeze.

Întărirea capacităţii administraţiei publice locale în domeniul managementului urban

reprezintă o modalitate eficientă de a ghida dezvoltarea urbană în direcţia dorită de

comunitate, iar parteneriatul public-privat, ca instrument, poate genera oportunităţi mărite de

implementare a programelor de dezvoltare. Pentru aceasta, o serie de condiţii trebuie însă

îndeplinite, prin clarificarea următoarelor aspecte:

1. Obiectivele principale ale politicii locale.

Pentru un management eficace autoritatea locală trebuie să decidă asupra strategiei de

dezvoltare a unei structuri spaţiale legate de principalele obiective politice. Aceste politici

direcţionează dezvoltarea locală şi formulează priorităţile de intervenţie, creând cadrul

necesar participării private. Consensul politic asupra obiectivelor şi asupra metodelor de

atingere a acestora este fundamental în procesul de management.

2. Necesitatea planificării strategice.

În planificarea locală, gândirea procedurală trebuie să facă loc gândirii conceptuale, iar

planificarea analitică să facă loc planificării strategice. În acest mod, acţiunea privată îşi poate

găsi locul în dezvoltarea urbană, intervenind în acţiuni concrete, formulate prin planul

strategic şi fiind obligată să acţioneze conform indicatorilor stabiliţi prin acelaşi plan.

3. Marketing urban.

Marketingul urban trebuie să fie un element permanent al gestiunii oraşului şi să stea

la baza formulării politicilor de dezvoltare locală. Cererea actorilor urbani fie din partea

44

sectorului privat, a sectorului public sau a locuitorilor, este cea care fundamentează decizia

asupra programelor de investiţii. De asemenea, o politică de marketing care să promoveze

imaginea oraşului şi a oportunităţilor de investiţie, este utilă pentru a atrage locuitori, turişti,

investitori şi pentru a găsi parteneri pentru programe de dezvoltare.

4. Comunicarea.

Oraşele, ca ofertă de produse şi servicii, pot comunica în multe feluri cu consumatorii

acestora. Promovarea fiind un element esenţial al informării oferit consumatorilor, nevoia

unor scheme de comunicare bine concepute devine esenţială. Comunicarea trebuie percepută

nu ca un obiectiv, ci ca un mijloc, a cărui aplicare de la concept la detaliu de proiect depinde

de transparenţa strategiei, de consistenţa planului strategic şi de continuitatea în elaborarea

proiectului.

5. Managementul patrimoniului municipal.

Administratorii locali sunt, în concluzie, confruntaţi cu managementul averii oraşelor

în sensul obţinerii maximei atractivităţi pentru grupurile de populaţie avute în vedere. În acest

sens, o definire clară a patrimoniului municipal este întâi necesară, urmată de o gestionare

strategică a acestuia, în scopul implicării sectorului privat şi a obţinerii profitului maxim

pentru comunitate.

6. Cooperare şi suport social.

Pentru ca o politică locală să dea rezultate, actorii care determină direct sau indirect

calitatea mediului urban trebuie să coopereze la implementarea programelor. Sectorul privat

trebuie înţeles ca un aliat / partener activ în realizarea proiectelor de dezvoltare locală, iar

comunitatea, ca beneficiar al tuturor acţiunilor la nivel local. Orice iniţiativă de parteneriat

este condiţionată de încredere şi cooperare şi trebuie să se bazeze pe suportul politic şi social.

7. Structura organizatorică şi filozofie de business.

Administraţia publică locală trebuie reorganizată către o ofertă flexibilă şi acţiuni

orientate spre piaţă, iar atitudinea funcţionarului public trebuie orientată către client. O

municipalitate antreprenorială are nevoie de o structură aptă de un management local capabil

să controleze resursele şi activităţile. Nu doar structura internă organizaţională, ci şi atitudinea

faţă de sectorul privat trebuie revizuită, acceptându-l pe acesta ca partener în programe şi

proiecte. Motivaţia personalului, flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbare sunt importante

în procesul de management.

CAPITOLUL III. PARTENERIATUL PUBLIC- PRIVAT ÎN MUNICIPIUL RÂMNICU

VÂLCEA

45

Conceptul de finanţare defineşte un consum de mijloace materiale, sau băneşti, în

vederea realizării acţiunilor economice şi sociale. Cheltuielile au o trăsătură comună, şi

anume, exprimă repartizarea şi utilizarea unor resurse băneşti pentru relizarea unor acţiuni

economice şi sociale şi se deosebesc între ele după substanţele consumate, mijloacele

necesare şi scopul în care se folosesc.

3.1. Prezentarea Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea

Primăria municipiului Rm. Vâlcea este o unitate administrativ-teritorială cu personalitate

juridică. Posedă un patrimoniu și are inițiative în ceea ce privește administrarea intereselor

publice locale, exercitând, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrative-

teritoriale stabilite.

Primăria Municipiului Rm. Vâlcea face parte din categoria instituțiilor publice

ale administrației de stat. Aceasta reprezintă o structură funcțională cu activitate permanentă,

formată din: primar, viceprimar, secretar, Consiliu Local, împreună cu aparatul propriu de

specialitate al Consiliului Local. Aceasta aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și

dispozițiile primarului soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Primăria municipiului Rm. Vâlcea funcționează în baza Legii administrației publice

locale nr. 215/23 aprilie 2001 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204 din 23

aprilie 2001 și a modificărilor aduse articolului 103, alin (1) prin Legea 216 /23 aprilie 2002

publicată în Monitorul Oficial nr. 288/29 aprilie 2002.

Primarul, viceprimarul, secretarul, împreună cu aparatul propriu de specialitate

reprezentat de consiliul local, constituie Primăria, structura funcţionala cu activitate

permanenta care aduce la îndeplinirea hotărârilor consiliului local şi dispoziţiile primarului,

soluţionând probleme curente ale colectivităţii locale.

Aparatul propriu al Consiliului Local este structură organizatorică de specialitate care

asigura îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor ce îi revin în domeniile de activitate stabilite de

lege. Aparatul propriu al Consiliului Local este subordonat primarului, care constituie

autoritatea executiva la nivelul Primăriei Rm. Vâlcea. Regulamentul de organizare şi de

funcţionare a aparatului propriu se aprobă de către consiliul local, la propunerea primarului.

Primarul este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate,

al autorităţilor, administraţie publice locale, pe care îi conduce şi îi coordonează. El

îndeplineşte o funcţie de autoritatea publică. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, primarul

46

emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executori numai după ce

au fost aduse la cunoştinţa publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate,

după caz .

Birourile și direcțiile de specialitate din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea nu au capacitate

decizională şi nici dreptul de a iniţia proiecte de hotărâri, ci doar componenta legală de a

fundamenta prin rapoarte de specialitate, studii, referate, sub aspectul legal, formal, de

eficienţă şi/sau eficacitate, necesar procesului decizional, acestea fiind:

- Biroul Audit Intern

- Biroul Resurse Umane

- Biroul Informatică și Centrul de Informare a Cetățenilor

- Compartimentul Cultură, Sport și Tineret

- Direcția Administrării Domeniului Public

- Direcția Administrație, Juridic, Contencios

- Direcția de Evidenta Persoanelor

- Direcția de Investiții și Achiziții Publice

- Direcția de Protecție Socială

- Direcția Dezvoltare Urbană

- Direcția Economico-Financiară

- Direcția Evidență Patrimoniu, Cadastru, Gospodărire Comunală și Servicii Publice

- Direcția Programe Externe

- Poliția Comunitară a Municipiului Râmnicu Vâlcea

- Serviciul Autoritate Tutelară și Protecția Copilului

- Serviciul Corp Control Primar, Inspectori Zonali, Libera Inițiativă

- Serviciul Secretariat Protocol Relații Mass Media

3.2. Eșantionul cercetat și metode de cercetare

În luna august 2013 am efectuat la Primăria Municipiului Rm. Vâlcea un studiu

privind evaluarea modului de aplicare a Parteneriatului Public Privat la nivel de instituție.

Grupul țintă a fost format din funcționari ai administrației publice locale, astfel:

- 35 persoane din cadrul Direcției Programe Externe – Grup 1

- 18 persoane de la Poliția Comunitară Rm. Vâlcea – Grup 2

- 35 persoane din cadrul Serviciului Autoritate Tutelară și Protecția Copilului –

Grup 3

Metoda de cercetare: Ancheta sociologică pe bază de chestionar autoadministrat.

Etape:

47

1. Elaborarea instrumentului s-a făcut în august 2013, chestionarul a fost pretestat și

transmis către grupul țintă;

2. Culegerea datelor s-a realizat în perioada august – octombire 2013;

3. Implementarea și interpretarea datelor s-a realizat în prioada noiembrie-decembrie

2013;

4. Reprezentarea grafică s-a făcut prin software specializat (eventualele erori de ±1 la

suma procentelor sunt din rotunjirea automată a acetora).

3.3. Rezultatele cercetării

În continuare sunt prezentate rezultatele chestionarului autoadministrat:

Fig. nr. 1

48

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Fig. nr. 2

Fig. nr. 3

49

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Fig. nr. 4

Fig. nr. 5

50

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Fig. nr. 6

Fig. nr. 7

51

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Fig. nr. 8

Fig. nr. 9

52

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Fig. nr. 10

Graficele au fost realizate de autoare pe baza valorificării rezultatelor chestionarului.

53

Grup 1 Grup 2 Grup 3

Sunteți din Râmnicu Vâlcea?

Da Nu

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Noţiunea de parteneriat public – privat pentru realizarea şi administrarea de

infrastructuri şi servicii publice şi-a dovedit utilitatea în economiile tuturor statelor ce l-au

utilizat. Acest parteneriat a permis şi permite să se răspundă la nevoi esenţiale fără a împovăra

finanţele publice şi să elibereze puterea publică de sarcini de simplă gestiune.

Necesitatea dezvoltării infrastructurii şi a serviciilor publice în ţările industrializate

precum şi în statele în curs de dezvoltare, deschide permanent un câmp vast de acţiune, deşi

există în continuare obstacole ce trebuiesc a fi depăşite. Distribuirea costurilor unui

parteneriat public – privat între sectorul public şi cel privat depinde de preluarea riscurilor

financiare, comerciale şi de altă natură. Cu cât mai multe riscuri sunt în sarcina partenerului

privat, cu atât impactul pozitiv prelungit asupra bugetului este mai mare.

În evaluarea impactului asupra bugetului public se impune a se fi luate în calcul şi

garanţiile de stat pe care partenerul privat le solicită. Garanţiile vor asigura toate riscurile,

însemnând cheltuieli curente, dar şi viitoare ale bugetului public. Acolo unde există

cofinanţare publică, este necesar să se apeleze la licitaţii pentru a alege partenerul privat cel

mai convenabil din punct de vedere al calităţii costului.

Succesul unui contract pentru autorităţile publice, în ceea ce priveşte costurile sale,

este asigurat de concurenţă. Concurenţa asigurată înainte de demararea proiectului obligă

ofertanţii privaţi să micşoreze costurile, să crească calitatea şi să fie inovativi.

La gestionarea unor utilităţi publice se poate folosi managementul privat, care să

aducă o cât mai mare eficienţă. Un accent deosebit se pune pe delegarea de gestiune, din

partea sectorului de stat, spre sectorul privat.

Pentru parteneriatul public privat se impune definirea cât mai clară a riscurilor şi

distribuţia lor, contractele trebuind să fie foarte bine negociate şi structurate legal. O parte din

riscuri pot fi reduse ca urmare a unui montaj adecvat al proiectului şi a luării unor măsuri de

protecţie a mediului, administraţiilor publice revenindu-le sarcina principală de a stabili foarte

clar acţiunile ce urmează a se întreprinde în acest domeniu, având în vedere că un parteneriat

se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, adesea decenii.

Parteneriatul public - privat poate asigura o alternativă optimă prin care sectorul privat

cooperează cu autorităţile publice, furnizând capitalul şi experienţa necesare pentru asigurarea

unor servicii publice de calitate.

Proiectul de parteneriat public-privat se dovedeşte astfel a fi unul dintre principalele

mecanisme prin care sectorul public reuşeşte să obţină valoare în schimbul banilor, prin

54

implicarea sectorului privat care este controlat în toate fazele realizării investiţiei şi în

exploatare.

Instruirea, identificarea oportunităţilor, evaluarea şi mai apon asumarea riscului unei

afaceri sunt primele condiţii pentru ca administraţia să se implice în proiecte PPP. Nu este mai

puţin adevărat faptul că de modul în care administraţia înţelege să se organizeze din punctul

de vedere al managementului de Project depinde eficienţa şi în cele din urmă succesul unui

parteneriat public-privat.

Spiritul de iniţiativă combinat cu o bună organizare au făcut ca o parte din consiliile

judeţene să apeleze la parteneriatul public-privat chiar înainte de apariţia cadrului legal

specific domeniului, având ca bază juridică Legea administraţiei publice locale şi Codul

comercial.

Adoptarea O.G. nr.16/2002 a generat opinii diverse din partea administrației publice

locale, reprezentanţilor sectorului privat şi mediului academic. În timp ce noua legislaţie

prezintă avantajul unei reglementări mai detaliate ale procedurilor pentru selecţia partenerilor

privaţi eligibili şi a tipurilor de contracte prin care se realizează un PPP, acest act public este

criticabil în privinţa limitării sferei de realizare a PPP, carenţelor în asigurarea transparenţei

procesului de selecţie, precum şi sub aspectul procedurilor, mult mai complicate comparativ

cu cele reglementate pentru achiziţii publice, ori concesiune.

Pentru ca administraţia să poată promova sistemul de parteneriat este esenţială o

abordare strategică a dezvoltării la nivel judeţean şi a stabilirii unei legături între dezvoltare

locală (comună/oraş) judeţ şi regiune. Dezvoltarea locală/judeţeană/regională nu poate fi

sprijinită doar de o structură a administraţiei publice. Este nevoie de o administraţie modernă

şi flexibilă care să aibă capacitatea de a gestiona planificarea dezvoltării şi implicit a

investiţiilor în cadrul căreia un instrument de implementare este parteneriatul public-privat.

Recomandări de îmbunătăţire a capacităţii organizaţionale a administraţiei

pubice:

Utilizarea sistemului de parteneriat public-privat în raport cu existente unei planificări

strategice a judeţului, în contextul integrării planurilor de dezvoltare locală în cele judeţene şi

regionale;

• Corelarea managementului financiar cu managementul de proiect în cazul realizării

unui parteneriat;

• Crearea unei baze de date la toate nivelele administraţiei publice care să conţină atât

parteneriatele publice-private finalizate sau în curs de finalizare cât şi oportunităţi de

parteneriere;

55

• Definirea de către fiecare instituţie a administraţiei publice a unui mecanism de

management de proiect;

• Organizarea unor seminarii de instruire pentru funcţionari şi aleşi din administraţia

publică locală pe tema parteneriatului public-privat (printre temele de instruire s-ar putea

număra: managementul proiectelor, planificarea strategică, tehnici de negociere,

implementarea şi monitorizarea contractelor);

• Promovarea unor exemple de succes la nivelul tuturor comunităţilor locale, fiind

vorba despre un domeniu în care puterea exemplului este importantă.

• Simplificarea procedurilor de selecţie a investitorilor prevăzută de PPP, pentru a

asigura o competiţie egală şi transparentă. Procedura de selecţie prevăzută de lege la achiziţii

publice şi concesiuni ar fi un bun exemplu;

• Definirea clară a “acordul de proiect” – ca precontract, dacă mai este cazul să fie

păstrată împărţirea pe etape a procedurii de selecţie din legislaţia actuală, ţinând cont de

dificultatea realizării acesteia;

• Scurtarea termenelor minime prevăzute de actuala legislaţie între etapele

procedurilor pentru a înlesni încheierea de către administraţia publică a parteneriatului.

56

BIBLIOGRAFIE

1) Abadie Richard; Howcroft Adrian - Developing Public Private Partnerships in New

Europe, PriceWaterhouseCoopers, 2009.

2) Bălan Emil, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013.

3) Dănişor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria

generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

4) Gârleşteanu George, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a

administraţiei publice din România, Editura Sitech, Craiova, 2008.

5) Ghencea Florin, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de

organizare a administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul

Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/ 2004.

6) Gorun Adrian, Gorun Tiberiu Horaţiu, Mareş Petre, Elemente de administraţie

publică- Studii Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2012.

7) Gorun Adrian, Gorun Horaţiu Tiberiu, Elemente de epistemologie juridică.

Administraţia publică şi mediul ei. Actele administrative, Editura Academica

Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010.

8) Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, ed. a IV-a

revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009.

9) Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2010.

10) Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, ed. a IV-a, revizuită şi

adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

11) Miulescu Nicoleta, Curs de drept administrativ, Editura Universitaria Craiova,

Craiova, 2012.

12) Petrescu Rodica Narcisa, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.

13) Popescu Emanoil, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura

Universitas, Bucureşti, 2012.

14) Preda Mircea, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2011.

15) Profiroiu Alina; Racoviceanu Sorina; Ţarălungă Nicolae – Dezvoltarea economică

locală, Bucureşti, Editura Economică, 2008.

16) Rădoi Mireille, Evaluarea politicilor publice, Editura Tritonic, București, 2011.

17) Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.

57

18) Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008.

19) Trăilescu Anton, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2008.

20) Vedinaş Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

21) Voican Mădălin, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

22) Zaharia T. Gheorghe, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată,

Editura Junimea, Iaşi, 2012.

23) Zamfir Cătălin, Politici Sociale în România, Editura Alternative, București, 2010.

24) Institutul pentru Politici Publice, Parteneriatul Public-Privat – soluție pentru un

mai bun management pentru comunitățile locale din România, București, 2013.

LEGISLAŢIE

1. Constituţia României.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

3. Legea nr. 69/1991 Legea administraţiei publice locale.

4. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale.

5. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

6. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

7. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public.

8. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică.

9. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

10. Legea nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea.

11. Legea nr. 286/2006 pentru modificarea si completarea Legii administratiei publice

locale nr. 215/2001.

12. Legea nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

13. H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii

544/2001.

14. H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare,

monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.

15. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

16. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru în M.OF. p.I,

nr.173/29.07.1997, modificată de Legea 26/1999 privind modificarea art. 17 din Legea

146/1997, în M.OF. nr.31/27.01.1999, O.G.R. nr.169 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 146/1997, în M.Of. nr.34/16.08.2001.

58

17. OG nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activiatea notarială în M.of.

nr.40/30.01.1998, aprobate prin Legea nr,122/1998, Norme metodologice ale

Ministerului Justiţiei nr.618/1998 privind aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.12/1998

privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.

18. Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, în M.Of.nr. 321/6 iulie

1999.

59

ANEXE

CHESTIONAR AUTOADMINISTRAT LA PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

RM. VÂLCEA PRIVIND EVALUAREA MODULUI DE APLICARE A

PARTENERIATULUI PUBLIC PRIVAT

Întrebările chestionarului:

1) Există în cadrul instituţiei dumneavoastră o persoană desemnată ca responsabilă în

domeniul parteneriatului public-privat?

Variante de răspuns:

a) Da

b) Nu

c) Nu știu

d) Nu răspund

2) Responsabilul desemnat sau alte persoane din cadrul instituţiei dumneavoastră a/au

participat la întruniri / seminarii de formare, pregătire şi/sau instruire în domeniul

parteneriatului public-privat?

Variante de răspuns:

a) Da

b) Nu

c) Nu știu

d) Nu răspund

3) Care sunt lucrările, bunurile sau serviciile publice pentru a căror realizare ar fi utilă

asocierea cu investitori privaţi prin proiect de parteneriat?

Variante de răspuns:

a) Dezvoltarea rețelei de drumuri și poduri

b) Dezvoltarea zonelor de agrement

c) Crearea de parcuri industriale

d) Realizarea de incubatoare de afaceri

e) Reabilitarea termică a clădirilor

f) Crearea de sisteme alternative de producere a energiei electrice și termice

g) Creșterea ofertei și infrastructurii de servicii medicale

h) Creșterea ofertei și infrastructurii de servicii în educație

i) Altele

60

4) Comparativ cu alte forme de colaborare cu investitori privaţi (ex. atribuirea

directă, licitaţii de lucrări publice etc.), în realizarea proiectelor de interes la

nivelul instituţiei dvs., cât de facilă este utilizarea mecanismelor parteneriatului

public-privat.

Variante de răspuns:

a) Mult mai facilă

b) Mai facilă

c) La fel

d) Mai puțin facilă

e) Deloc facilă

f) Nu știu

g) Nu răspund

5) La nivelul instituției dumneavoastră, în anii 2012 - 2013, au fost discutate idei de

proiecte pentru utilizarea mecanismelor parteneriatului public-privat în vederea

realizării unor lucrări sau servicii publice de interes pentru comunitate?

Variante de răspuns:

a) Da

b) Nu

c) Nu știu

d) Nu răspund

6) Ce anume a contribuit la considerarea opțiunii parteneriatului public-privat ca fiind

oportună pentru realizarea lucrărilor sau serviciilor respective?

Variante de răspuns:

a) Un exemplu similar de bună practică

b) Recomandări ale unor instituții partenere

c) Participarea la sesiuni de informare

d) Cunoașterea cadrului reglementat al asocierii public-privat

e) Considerente privind avantajele oferite de finanțarea privată

f) Formatul pragmatic al asocierii public-privat

g) Perspectiva obținerii în timp rezonabil a rezultatelor

7) Care au fost motivele pentru care nu au fost inițiate proiecte de parteneriat public-

privat?

Variante de răspuns:

a) Procedura a fost considerată restrictivă

b) Nu am avut suport instituțional

61

c) Nu au fost posibile studiile de prefezabilitate

d) Inițiativa a fost amânată din motive financiare

e) Nu am găsit parteneri privați interesați

f) Dificultatea aplicării legislației

g) Se așteaptă modificarea legislației în domeniu

h) Alt motiv

8) În general, în ce măsură apreciaţi că următoarele aspecte constituie bariere în

utilizarea mai intensă a instrumentului parteneriatului public-privat în proiecte

pentru dezvoltarea comunităţii?

Variante de răspuns:

a) Procedura greoaie

b) Bariere administrative

c) Legislație rigidă, sofisticată

d) Lipsa de consultanță și asistență de specialitate

e) Neîncrederea investitorilor

f) Neîncrederea funcționării acestui mecanism

g) Altele

9) În care dintre domeniile de mai jos considerați că este nevoie de sprijin pentru

dezvoltarea capacităţii instituţiei dumneavoastră de a implementa proiecte de

parteneriat public-privat?

Variante de răspuns:

a) Identificare de proiecte

b) Consiliere în fundamentarea proiectelor

c) Consiliere în constituirea procedurilor pentru parteneriat

d) Asistență în atragerea investitorilor privați

e) Asistență în implementarea și monitorizarea parteneriatelor

f) Consiliere juridică în derularea proiectelor

g) Pregătirea personalului în domeniul parteneriatului public-privat

10) Sunteți din Râmnicu Vâlcea?

Variante de răspuns:

a) Da

b) Nu

62