CAP.I TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE

CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

1.1. SCURT ISTORIC AL CORPORAŢIILOR TRANSNA Ţ IONALE

Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. Mărturii

evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5000 de ani.

Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu străinii. Ei întâlneau multe

obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri,

dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a

prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile.

Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri

geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de

Spania, Franţa sau Portugalia. Începand cu secolul XVI şi continuând până în

secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi

comerciale în Africa, America sau Asia.

Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum îl

cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia

industrială, care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii

muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea

tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus

la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. La mijlocul

secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut în Scoţia.

De-a lungul secolului XIX şi inceputul secolului XX, căutarea asiduă de

resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea

pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să

înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţe. Compania americană United Fruit

Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch

Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la începutul primului război

mondial.

5

În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre

marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce

investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi perioadă, în Japonia se

formează aşa numitele “zaibatsu”(Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt,

corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de

oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.

Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice

de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze.

După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi

servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale.

Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall,

menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au incurajat

S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă

globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile

multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au

crescut de la 12 mld. USD în 1950, la aproape 80 mld. USD în 1970. În anii “50,

băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme

în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese

realizate în domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au

accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate

ajutând corporaţiile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă.

Începand cu 1970, pentru corporaţiile transnaţionale se prefigurează o

perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. Ostilitatea era

îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului

repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele

americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975

companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi

filiale create a fost în scădere.

În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat

succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a

6

produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor “70 până la mijlocul

anilor “80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975

până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp

ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%. Potrivit acestei evoluţii, se

pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor

transnaţionale.

Astfel, până în 1955 se poate vorbi de doi participanţi, şi anume: de firma şi

universul său imediat: clienti, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat

de o anumită simplitate, ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri.

Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei,

maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane

în creştere continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii

directe. Japonezii, ca şi europenii, se aflau în plină reconstrucţie şi nu puteau

reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile americane aveau un

foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi

manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din

metodele moderne de management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale

celor americane din anii ‘50.

În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume

guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa

politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil

ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la

investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre

firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile

firmelor.

În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa

guvernelor de origine, al patrulea participant la universul corporaţiilor

transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite

transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în

acest stadiu încep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că

7

internaţionalizarea firmelor are efecte negative în ţara de origine asupra şomajului,

comerţului.

Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile

transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale

au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de

către părţile implicate, cu scopul de a reglementa divergenţele tot mai accentuate

dintre cei implicaţi.

Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale,

impulsionând sau restrângând aceste investiţii, în conformitate cu interesele sale

naţionale.

Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu

este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de

corporaţiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de

origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice,

agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Fiecare

participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de

abordare a mediului internaţional.

Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică,

iar firmele pot fi afectate în activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Caracteristica

acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând

fi adesea schimbată în funcţie de evenimentele ce au loc în lume.

8

1.2. ABORDĂRI CONCEPTUALE

Corporaţia transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe

imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-

ul multor naţiuni. Teoriile privind corporaţia transnaţională nu sunt nici pe departe

unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan

internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea

fenomenului analizat.

În sensul cel mai cuprinzător, o corporaţie transnaţională este o companie care

produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se

referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi

administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei sale interne.

Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăţi (corporaţii) este însă

foarte variată: societăţi sau companii internaţionale, firme pluri sau multinaţionale,

firme transnaţionale.

Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea

numite întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin

corporaţii transnaţionale (CTN). ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale

drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de

servicii situate în afara ţării în care se află sediul central. O afacere transnaţională

sau multinaţională operează în mai multe ţări, pe când o afacere internă operează

într-o singură ţară.

Viziunea UNCTAD asupra societăţii transnaţionale este una foarte largă, ea

definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie mamă şi din

filialele ei în străinătate.

În literatura economică românească şi cea internaţională există numeroase

abordări ale problematicii societăţilor transnaţionale. Teoriile privind aceste firme

nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de

studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu

privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

9

După cum observă Anda Maziliu, expresia „întreprindere multinaţională” este

utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fară ca între aceasta şi cea de

„corporaţie transnaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe

decât acelea de ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de

„societate transnaţională” versus cea de „corporaţie transnaţională”.

Sterian Dumitrescu defineşte societatea transnaţională ca, alcătuind un vast

ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală şi un

număr de filiale importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de

importanţă al filialelor - n.n.)”.

Fireşte, sintagma „corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o putere

de sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinaţională”. De aceea,

economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională ca ţintă a

discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de concern

transnaţional, dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi.

Mult mai nuanţată este atitudinea lui D. Papp care descrie „corporaţia

multinaţională” ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii şi

identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.

În primul stadiu, corporaţia multinaţională creează strategii de afaceri separate

pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă "corporaţie

multilocală".

În al doilea stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi

concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine.

În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, corporaţia beneficiază de

resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de

"corporaţie transnaţională". Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine

peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau de

asemenea trei etape: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul

la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă,

pentru ca în cele din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între ea

şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (termen generic "filială"5). Această relaţie

10

de proprietate este esenţială în definirea corporaţiei multinaţionale şi se justifică

prin atributul corporaţiei de emitent de investiţii străine directe.

Economiştii britanici Neil Hood şi Stephen Young consideră că, pentru a fi

demnă de numele său, o corporaţie transnaţională ar trebui să aibă filiale în cel

puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25% a activelor deţinute în

străinătate în total active. Astfel de definiţii sunt însă conjuncturale şi riscă, spre

exemplu, să prezinte drept corporaţie transnaţională o mică firmă maghiară care îşi

extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate, pe teritoriul acestora

din urmă. Chiar dacă este evident că nu putem compară o astfel de firmă cu, să

zicem, Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritatea specialiştilor ar încadra

ambele companii în aceeaşi categorie, a corporaţiilor transnaţionale. De altfel,

conform UNCTAD există aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, cu

peste 850.000 de filiale în toată lumea. O simplă operaţie de împărţire atribuie, în

medie, 12-13 filiale fiecărei corporaţii. Cum însă primele 500 sau 1000 de

corporaţii au filiale aproape în fiecare ţară, media numărului de filiale ale celorlalte

aşa-zise corporaţii este mult diminuată.

Acestea din urmă se află, probabil, în prima fază a procesului de

transnaţionalizare.

Un alt punct de vedere, este cel al lui M. Wilkins, „o întreprindere

multinaţională nu părăseşte naţiunea A pentru naţiunea B. Ea se extinde dincolo de

hotarele naţionale, rămânând în ţara unde îşi are sediul central în timp ce ajunge în

numeroase ţări receptoare. Ceea ce depăşeşte graniţele politice (ale ţării de origine

şi ale ţării receptoare) este managementul, guvernarea, capacitatea organizaţională

a pachetului oferit de firmă... Întreprinderea transnaţională înfiinţează, îşi însuşeşte

şi administrează o reţea de afaceri intercorelate.”

Pentru a sintetiza, vom defini societatea transnaţională ca pe acea entitate

economică formată dintr-o firmă-mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, care

este caracterizată de internaţionalizarea producţiei, care se bazează pe un „bazin”

internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi care promovează la scară

globală un anumit set de valori proprii.

11

1.3. TRĂSĂTURILE CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Terminologia utilizată pentru a definii corporaţiile transnaţionale este foarte

variată. În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra unor diferenţieri care

există între conceptul de corporaţie multinaţională şi cel corporaţie transnaţionlă .

Astfel corporaţia multinaţională este considerată ca fiind formată şi controlată de

capitalul mai multor ţări, iar pe cea transnaţională, ca o societate naţională care se

extinde în plan internaţional prin intermediul filialelor sale. Definiţiile date

corporaţiilor ne ajută la creionarea principalelor trăsături ale acestora. Indiferent de

termenul utilizat, societate multinaţională sau transnaţională, corporaţie, concern

sau conglomerat, un lucru este cert, universul acestora este vast, complex şi în

dezvoltare, numărul lor fiind în continuă creştere .

Astfel în anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în

componenţa lor circa 7.500 de corporaţii transnaţionale, pentru ca în 1994 aceleaşi

ţări să găzduiască aproximativ 25.0001 de firme multinaţionale. Patru ani mai

târziu numărul acestora avea să se dubleze, ajungând la 50.000 de firme mamă, cu

aproximativ 280.000 de filiale. Estimările recente sugerează faptul că astăzi există

aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, cu aproximativ 850.000 de afiliaţi

străini pe întreg globul. Impactul lor economic poate fi măsurat îndiverse moduri.

Afiliaţii străini reprezintă acum a zecea parte din PIB-ul mondial şi a treia parte din

exporturile mondiale. Mai mult decât atât dacă s-ar lua în considerare valoarea

activităţii corporaţiilor transnaţionale din întreaga lume asociate cu non-capital

propriu (de exemplu subcontractări internaţionale, licenţe, producători pe bază de

contract), atunci corporaţiile transnaţionale ar deţine o parte şi mai mare în aceste

agregate.

Corporaţiile transnaţionale controlează peste 40% din totalul activelor

sectorului privat existente la nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile

şi serviciile produse la nivel mondial. Mai mult de 90% din firmele mamă îşi au

sediul central în ţările puternic dezvoltate, mai puţin de 1% în Europa Centrală şi

1 Gheorghe Postelnicu,Cătălin Postelnicu „Globalizarea economiei” Editura Economică Bucureşti 2000

12

de Vest şi aproximativ 8% în ţările în curs de dezvoltare. Biroul Internaţional al

Muncii estimează că, firmele transnaţionale au aproximativ 100 milioane de

angajaţi, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă la nivelul statelor

dezvoltate şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare.

Dacă luăm în calcul atât salariaţii ocupaţi direct cât şi pe cei indirect, în

activităţile legate de corporaţiile transnaţionale, atunci acestea controlează 200

milioane de locuri de muncă la nivelul întregii economii mondiale. Vânzările

anuale ale tuturor corporaţiilor transnaţionale se ridică la aproape 4,8 trilioane de

dolari (inclusiv transferurile interfirmă).1

De asemenea acestea ocupă un loc şi au un rol dominant disproporţionat de

mare într-o serie de ţări cum ar fi: Franţa, Belgia, Italia, Olanda, Marea Britanie şi

Japonia.

Suma resurselor financiare de care dispun aceste firme este prin intermediul

fuziunilor şi al privatizărilor, statele devin tot mai pitice. Astfel cele mai puternice

23 de corporaţii transnaţionale vând mai mult decât câţiva giganţi din emisfera

sudică, precum India, Brazilia, Indonezia sau Mexic. Aceste firme controlează

70% din comerţul mondial.

  Şefii acestor întreprinderi, precum şi ai marilor grupuri financiare şi

mediatice sunt cei ce deţin adevărata putere şi cei ce determina, prin forţa lobby-

ului, deciziile politice.

  Astfel, suntem martorii unui spectacol inedit: în faţa puterii crescande la

scară planetară a firmelor-gigant, contraputerile tradiţionale (sindicate, partide

politice, presa libera) par din ce în ce mai neputincioase. Pentru prima dată,

fenomenul esenţial al epocii - mondializarea - nu mai este condus de state, care îşi

pierd din ce în ce mai mult din prerogative.

Astăzi, corporaţiile transnaţionale şi nu ţările reprezintă principalul agent al

comerţului mondial. Acestea au ajuns să modifice structura factorilor de producţie

a multor ţări, ca efect al mişcării capitalului fizic şi uman, şi a tehnologiei, dintr-o

parte în alta a lumii.

1 „Raportul Mondial al Investiţilor 2002” Organizaţia Naţiunilor Unite Bucureşti 2002 pag. 3

13

Pentru a stabili locul şi rolul acestor firme în procesul de ansamblu al

economiei mondiale în curs de globalizare, trebuie avut în vedere şi topul primelor

100 de corporaţii transnaţionale, ierarhizate în funcţie de volumul total al activelor

deţinute în străinătate, top elaborat şi publicat anual de către Conferinţa Naţiunilor

Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD).

Valoarea activelor deţinute de primele 100 corporaţii transnaţionale se situa în

jurul cifrei de 6 293 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o creştere faţă de anii

precedenţi când valoarea acestora se situa în jurul valorii de 5 101 miliarde de

dolari.

Vânzările primelor 100 corporaţii transnaţionale au crescut şi ele ajungând la

fabuloasa sumă de 4 797 miliarde de dolari din care 2 441 peste hotare. Corporaţii

aflate în topul listei în funcţie de vânzări sunt: Exxon (358 miliarde dolari); BP

(253 miliarde dolari); Royal Dutch-Sell (306 miliarde dolari). În lista primelor 10

corporaţii în funcţie de vânzări sunt incluşi şi un număr de producători auto

Toyota, Volkswagen Group, Ford.

Interesant este faptul că multe corporaţii aflate în fruntea listei în funcţie de

activele deţinute, se află pe ultimele locuri în topul vânzărilor, după cum se poate

observa în Anexa 1.

Numărul angajaţilor a crescut şi el situându-se la circa 14 milioane de salariaţi

dintre care mai mult de jumătate operau în străinătate. Numărul angajaţilor

primelor 100 de corporaţii transnaţionale variază considerabil, astfel 20 de

corporaţii şi-au mărit numărul angajaţilor, dar alte 35 de corporaţii şi l-au redus.

Comparând volumul vânzărilor corporaţiilor transnaţionale cu PIB-ul ţărilor

putem constata că vânzările primelor 200 dintre acestea reprezintă aproximativ

27,5% din PIB-ul mondial. Totuşi comparaţia dintre vânzările corporaţiilor

transnaţionale şi PIB este greşită deoarece PIB-ul este măsura valorii adăugate iar

vânzările nu. Pentru a face o comparaţie corectă vânzările trebuiesc recalculate la

valoarea adăugată, care se determină pentru corporaţiile transnaţionale ca suma

salariilor şi beneficiilor, deprecierilor şi amortizărilor şi veniturilor înainte de

impozitare.

14

După cum se observă din tabelul de mai jos, principala ramură de activitate

este cea a automobilelor.

Tabel nr.1.1.

Sursa : World Investment Report 2007

Indicele de transnaţionalitate a fost adoptat de către UNCTAD începând cu

1990, în scopul reliefării gradului de implicare al corporaţiilor în străinătate.

Acesta se determină ca medie aritmetică a trei rapoarte şi anume: raportul dintre

activele în străinătate şi total active; raportul dintre vânzările în străinătate şi total

vânzări; şi raportul dintre angajaţii din străinătate şi total angajaţi. Practic formula

de calcul este următoarea:

IST= (Astr/ At +Vstr / Vt + FMstr / FMt )/3

O foarte mare importanţă pe piaţa CTN-urilor o au şi cele financiare.

Corporaţii precum Citigroup Inc, Allianz SE, UBS AG, HSBC Holdings PLC,

BNP Paribas, ING Group NV şi nu numai, au active de peste 1000 de miliarde

dolari, după cum se poate observa în Anexa 2.

15

CAP.II MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA

CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

2.1. MANAGEMENTUL CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

După ce întreprinderea naţională se extinde peste graniţele ţării de origine, ea

se află în faţa necesităţii de a se reorganiza, proces care trebuie să aibă loc atât la

nivelul societăţii-mamă, cât şi la cel al filialelor. În privinţa societăţii-mamă nu

este vorba de reforma serviciilor existente, ci de crearea unei structuri noi; când

înteprinderea a decis să-şi internaţionalizeze activitatea, în cadrul acesteia nu exista

decât un serviciu de export adesea integrat în serviciul de vânzări. Următoarea

etapă a procesului de reorganizare a fost integrarea activităţii internaţionale în

activităţile de bază ale întreprinderii.

Procesul de reorganizare a devenit şi mai complex din momentul în care au

fost angajaţi specialişti în probleme economice, fiscale, juridice şi de legislaţie,

specifice ţărilor în care corporaţia are implantate filiale. Corporaţiile actuale tind

să-şi bazeze deciziile mai puţin pe impresii şi cât mai mult pe realitate, pe

informaţiile specialiştilor proprii care se bazează pe datele cele mai recente ale

economiei, sociologiei şi ştiinţelor politice. Pentru a beneficia de condiţii de

exploatare cât mai favorabile în diverse ţări corporaţiile urmăresc stabilirea unor

relaţii cât mai amicale cu guvernele respective. În acest sens nu de puţine ori în

posturile de conducere au fost promovaţi specialişti locali.

În ce priveşte principiile manageriale şi de organizare adoptate de corporaţiile

transnaţionale două sunt mai importante şi anume: centralizarea şi descentralizarea.

Centralizarea a apărut ca urmare a faptului că desfăşurarea operaţiunilor în

diferite ţări care au caracteristici economice, juridice, social-politice diferite,

impunea existenţa unui centru de decizie cu o autoritate mult mai accentuată decât

este necesar în cazul întreprinderilor care acţionează într-un mediu naţional

omogen. În cadrul unei întreprinderi de acest tip cartierul general este centrul

deciziilor, filialele urmând planul imperativ stabilit de către acesta.

16

Managementul descentralizat acordă o largă independenţă filialelor. Un

exemplu în acest sens este Royal-Dutch Sell, cea mai importantă corporaţie

europeană, care a adoptat încă de la început o structură „bicefală” fiind condusă de

două societăţi mamă de naţionalităţi diferite.

Grupul Royal-Dutch Sell este condus de două firme total distincte: una

olandeză (Koninklijke Nedrlandsche Petroleum Maatschappij sau „Royal-Dutch

Company”) şi alta engleză („Sell Transport and Trading Company”). Aceasta

controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi operaţionale

specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding: Sell

Petroleum N.V., cu sediul la Haga, şi The Sell Petroleum Company Limited, cu

sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi analiza

rezultatelor financiare obţinute de către „operating companies”. Rolul acestora din

urmă este de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Oricum fiecare

companie este responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate

activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară; în legătură cu acest aspect se

pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politici societăţilor

operaţionale cu cele globale ale grupului.1

Pornite pe calea descentralizării, multe corporaţii au săvârşit excese, astfel că

la un moment dat a avut loc un recul faţă de această formă de organizare. Un

studiu recent arată că două cincimi din marile corporaţii americane au revenit la o

conducere centralizată. Acest lucru fiind valabil şi pentru corporaţiile europene.

Principalele critici aduse descentralizării sunt următoarele:

- proliferarea serviciilor generale şi creşterea considerabilă a cheltuielilor

generale ale corporaţiei;

- dublarea funcţiilor; descentralizarea conduce la crearea unui lanţ de

specialişti la fiecare nivel de decizie, ceea ce determină paralelisme în

responsabilităţile diviziilor operaţionale.

Exemple de lipsă de prevedere, de decizii insuficient fundamentate, de

adaptare lentă la cerinţele pieţei sunt multiple. Cele mai cunoscute sunt eforturile

1 Steian Dumitrescu, Ana Bal „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002 pag 112

17

lui Ford şi General Motors de a introduce pe piaţa americană automobile din clasa

compactă, mai mici decât celebrele limuzine americane eforturi care sau soldat cu

eşecuri răsunătoare. În schimb corporaţiile japoneze şi vest-europene au reuşit

acest lucru.

- principiile de organizare amintite nu sunt puse în practică în forma lor pură.

Existând cazuri în care pe un fond de descentralizare să se introducă elemente ale

centralismului şi invers.

18

2.2. ORGANIZAREA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Caracteristicile organizaţionale ale CTN-urilor pot fi prezentate astfel :

Tabelul nr 2 .1 . Carac ter i s t ic i organiza ţ ionale a le corpora ţ i i lor

t ransnaţ ionale .

Designul

organizaţiei

Organizaţie

etnocentrică

Organizaţie

policentrică

Organizaţie

geocentrică

Identitate Aceeaşi cu

naţionalitatea firmei

mamă din ţara de

origine

Aceeaşi cu

naţionalitatea

ţării gazdă

Adevărată companie

internaţională, cu

interese naţionale

Complexitatea

organizaţiei

Complexă în ţara de

origine, dar simplă la

nivelul unităţilor

naţionale

Variată şi

independentă

Foarte complexă şi

interdependentă

Mecanismul

decizional

„Hub” la centru Uşoară

coordonare de la

centru

Cooperare strânsă

între cartierul general

şi unităţile naţionale

Evaluare şi

control

Performanţele şi

personalul sunt

evaluate conform

standardelor

companiei mamă

Standarde şi

evaluare locale

şi diverse

Selectarea acelor

standarde globale

adecvate fiecărui

context naţional

Recrutare şi

formare de

personal

Recrutarea şi

formarea

managerilor-cheie

dintre conaţionalii

ţării de origine şi

plasarea lor în funcţii

de conducere ale

Recrutarea şi

formarea

managerilo-

cheie dintre

conaţionalii ţării

gazdă şi plasarea

lor în funcţii de

Recrutarea şi

formarea

managerilor-cheie

dintre cei mai

competenţi, din

întreaga companie,

indiferent de

19

filialelor naţionale conducere ale

filialelor

naţionale

naţionalitate, şi

plasarea lor în funcţii

de conducere ale

filialelor naţionale,

fără legătură

neapărată cu

naţionalitatea lor

Fluxul de

informare şi

comunicare

Volum mare dinspre

cartierul general către

unităţile naţionale,

sub formă de indicaţii

şi ordine

Volum redus

între cartierul

general şi

unităţile

naţionale,

volum încă şi

mai

nesemnificativ

între unităţile

naţionale

Flux informaţional şi

decizional

bidirecţional, între

unităţile naţionale şi

cartierul general, pe

de o parte şi unităţile

naţionale , pe de altă

parte. Managerii

acestora fac parte

integrantă din echipa

managerială a

companiei mondiale

Motivare,

recompense şi

sancţiuni

Concentrate în special

la nivelul cartierului

general; nivel redus

de stimulare la nivelul

unităţilor naţionale

Sisteme diverse

de la o ţară la

alta şi de la o

unitate le alta în

cadrul aceleiaşi

ţări

Atât managerii

cartierului general,

cât şi cei ai unităţilor

naţionale sunt

stimulaţi şi

recompensaţi în

funcţie de atingerea

obiectivelor locale şi

globale ale

corporaţiei

Sursa : Barlett &Goshall Cross Border Management: Motivation and

20

Mentalities pg. 95

Structura multidivizională autonomă

Această modalitate de organizare permite împărţirea „decuparea” corporaţiei

în divizii relativ autonome, fiecare operând pe principiul centrelor de profit,

conform strategiei globale a corporaţiei. Asemenea modalităţi de organizare mai

sunt denumite şi structuri sau modele de tip „M”. Principalele caracteristici ale

unei corporaţii organizate astfel sunt:

Tabelul 2.2. Corporaţii mondiale organizate după structură multidivizională

autonomă: mod de operare

Principii de operare Caracteristici de

operare

Strategii de

mondializare

1.Compania este „decupată” în

divizii autonome ce activează

în diverse zone geografice;

2. Fiecare divizie răspunde de

producţia şi distribuţia

produsului pe o anumită piaţă

geografică;

3. Cartierul general al

companiei îşi asumă

răspunderea conducerii

strategice;

4. Fiecare divizie operează la

nivel tactic-operativ ca o

companie de sine stătătoare,

generatoare de profit;

1. Abilităţile şi valorile

corporaţiei sunt unitare la

nivelul tuturor diviziilor;

2. Diversificarea companiei

se poate face numai în

preajma centrului său de

decizie;

3. Necesită sisteme de

gestiune specifice structurii;

1. Integrare

verticală;

2. Integrare

orizontală (prin

achiziţii şi

fuziuni);

3. Penetrare şi

dominare pe

piaţă atât în

ansamblul pieţei

sale, cât şi pe

segmente;

Sursa: Camelia Dumitru „Management Internaţional şi Relaţii Economice

Internaţionale” Editura Polirom 2000, pg. 78

Principalele avantaje ale model de organizare ar putea fi: autonomie,

responsabilitate şi autoritate, flexibilitate şi viteză de operare, sisteme transparente

21

de evaluare a performanţelor.

Deşi este concepută şi adaptată foarte bine pentru a coordona operaţiunii

industriale şi comerciale de anvergură şi a gestiona eficient resurse complexe,

structura are însă şi un inconvenient, concurenţa accentuată dintre divizii, care

uneori duce la izolarea de strategia generală a corporaţiei, sau la subutilizarea unor

resurse comune.

Structură multidivizională legată

Datorită avantajelor structurii multidivizionale autonome, corporaţiile au

încercat să dezvolte caracteristicile acestei structuri şi să diminueze dezavantajul

esenţial(concurenţa între divizii) printr-o integrare funcţională între divizii.

Astfel au apărut noi forme organizatorice, având aceleaşi principii de bază,

dar cu posibilităţi diverse de aplicare practică în funcţie de specificul fiecărei

corporaţii. Această structură (de tip L) se întâlneşte sub trei forme principale şi

anume:

a) Modelul diviziilor naţionale - Compania IBM

Corporaţiile care adoptă o astfel de organigramă îşi va dezvolta divizii

naţionale, puternic integrate celor două reţele internaţionale (de fabricaţie şi de

cercetare-dezvoltare). Diviziile astfel create pot avea activităţi proprii de producţie,

dar sunt responsabile şi de vânzările tuturor produselor companiei-mamă în ţara

respectivă.

Valorile corporaţiei IBM sunt exprimate prin „cele 7 principii IBM” , care

sunt:1

Respect pentru personalitatea individuală

Servicii la client

Excelenţa trebuie să fie un mod de viaţă

Managerii trebuie să conducă efectiv

Respect pentru obligaţiile către investitori

Negocieri corecte cu furnizorii

IBM trebuie să fie o companie publică

1 Camelia Dumitru „Management Internaţional şi Relaţii Economice Internaţionale” Editura Polirom pag.80

22

Organizarea corporaţiei IBM este următoarea:

Figura 2.3. Modelul structuctural M- Compania IBM

Sursa: Y. Allaire, M Firsirotu „cours de Strategie” Montreal, UQAM 1992.

b) Modelul diviziilor interconectate tehnologic: Grupul Seiko

În acest model fiecare divizie este responsabilă pentru desfăşurarea unei

anumite faze tehnologice a procesului de producţie, dar în acelaşi timp în limita

resurselor disponibile, poate crea propriile ei produse pentru care răspunde în mod

direct de comercializare, însuşindu-şi profitul rezultat.

c) Modelul diviziilor integrate în aval şi amonte: Procter&Gamble

Diviziile corporaţiilor cu o astfel de organigramă sunt responsabile pentru

fabricarea propriului produs; toate având acces la acelaşi sistem de aprovizionare,

însă nu au controlul asupra vânzării produselor proprii, acest lucru revenind unei

divizii unice de vânzări. O astfel de corporaţie utilizează integrarea verticală în

amonte, folosind materii prime de bază unice pentru toate produsele sale, iar

integrarea verticală în aval este realizată prin vânzarea cumulată a tuturor

produselor sale, care sunt distribuite prin reţele de distribuţie similare. Astfel

corporaţia îşi diminuează costurile de tranzacţionare, şi realizează economi de

23

IBM

IBM- Ţara ADIVIZIE

NAŢIONALĂresponsabi lă de

vânzăr i le tu turor produselor IBM în

ţa ra A

Diviz ie in ternaţ ională de fabr ica ţ ie

Diviz ie in ternaţ ională de cerce tare-dezvol tare

Subansanblare sau rea l izare de componente

Cerce tare-dezvol tare

scară în fabricaţie şi marketing.

2.3. SISTEME INTERNE ALE CORPORAŢIEI TRANSNAŢIONALE.

RELAŢII IERARHICE

Această parte a lucrării este dedicată analizei structurilor organizatorice

interne ale corporaţiilor transnaţionale, având în vedere influenţa lor asupra

comportamentului acesteia. Sistemele interne ale corporaţiei se referă la modul de

organizare internă a acesteia, la felul cum sunt împărţite diviziile şi funcţiile unei

corporaţii. Orice înteprindere de acest tip cuprinde două structuri distincte : o

structură prevăzută prin statut şi care nu există decât pe hârtie, concepută să se

conformeze prevederilor legale şi să reducă restricţiile comerciale impuse de unele

ţări; şi o a doua structură, structura propriu-zisă care stabileşte clar autoritatea şi

responsabilitatea fiecărui manager. Cele mai importante tipuri de structuri

organizatorice ale corporaţiilor transnaţionale din acest punct de vedere sunt:1

1. Structura bazată pe filiale naţionale

Corporaţiile cu o asemenea structură deţin filiale aflate în diferite ţări, fiecare

filială fiind coordonată direct şi răspunzând preşedintelui companiei sau consiliului

de conducere al corporaţiei-mamă. Între top-managementul corporaţiei şi directorii

filialelor naţionale nu există nici un nivel ierarhic intermediar, lucru care conferă

filialelor un grad de autonomie ridicat. Răspunderea pentru funcţiile şi diviziile de

produse revine în totalitate managerului filialei, care trebuie însă să se conformeze

unor reglementări generale venite de la cartierul general.

Acest tip de structură a fost utilizat în special de corporaţiile europene şi mai

puţin de cele americane, a fost eficient atâta timp cât nu au existat mijloacele

moderne de comunicaţie, care să permită o integrare mai accentuată a corporaţiilor.

Această structură este una din cele mai simple datorită lipsei nivelelor

ierarhice intermediare.

Unul din principalele avantaje ale acestui tip de structură este faptul că, filiala

1 Alexandra Horbeţ, Anda Mazilu, Costea Munteanu „Marketing Investiţional Internţional” Editura Fundaţiei România de mâine Bucureşti 2002, pg . 107-116

24

având o largă autonomie se poate integra foarte bine în mediul naţional, astfel ea

putând lua decizii importante ajustate la piaţa locală.

Problemele cu care se confruntă filialele sunt cunoscute la cel mai înalt nivel,

şi este mai puţin probabil ca fluxul informaţional între cele două componente să se

blocheze la nivele intermediare.

Participarea top-managerilor la deciziile privind pieţele naţionale constituie

fără îndoială un avantaj, datorită faptului că fiecare membru va ajunge să cunoască

foarte bine caracteristicile acestor pieţe. Dar pe de altă parte însă, implicarea

acestora în deciziile privind filialele, poate duce la o folosire ineficientă a timpului

de lucru al conducerii, sau la trecerea cu vederea a unor probleme mult mai

importante. Un alt dezavantaj al cestui tip de organizaţie este faptul că, filialele iau

decizii având în vedere doar spaţiul naţional şi interesul propriu, ceea ce

micşorează posibilitatea folosirii avantajelor specifice corporaţiilor.

Acest tip de structură s-a dezvoltat ca necesitate a internaţionalizării activităţii

de producţie şi comercializare a companiilor datorită imposibilităţii unui control

puternic asupra filialelor, precum şi a necunoaşterii pieţelor naţionale. Motiv

pentru care conducerea firmei-mamă a preferat să dea o autonomie relativă

filialelor sale, pe de o parte datorită faptului că nu le puteau controla foarte bine

din lipsa modalităţilor eficiente de comunicare, iar pe de alta deoarece acestea

aveau mai multe informaţii despre pieţele locale şi se integrau mai bine în mediul

naţional al ţării gazdă.

Acest model organizaţional este depăşit, mai fiind încă folosit de acele

corporaţii care sunt pe cale de a dobândi un grad mai accentuat de

transnaţionalitate.

2. Structura diviziei internaţionale

Acest tip de structură organizatorică este folosit de corporaţiile a căror piaţă

se află în mare parte în ţara de origine, şi presupune crearea de către compania-

mamă a unei divizii separate, care se ocupă cu activitatea internaţională a

companiei. Aceasta este condusă, de regulă de un preşedinte subordonat direct

25

preşedintelui corporaţiei. Unele corporaţii creează chiar firme separate care

îndeplinesc acelaşi rol ca şi diviziile internaţionale. Divizia internaţională

coordonează toate activităţile de export şi licenţiere internaţională ale corporaţiei-

mamă, şi conduce toate unităţile de producţie şi vânzări din străinătate. Fiind în

acelaşi timp responsabilă pentru politica şi strategia globală a firmei în operaţiunile

internaţionale, astfel încât rezultatele obţinute să se ridice peste acelea ce s-ar

obţine dacă filialele ar opera autonom. Principalele avantaje aduse de divizia

internaţională corporaţiei sunt:

- poate evita fiscalitatea împovărătoare prin metoda preţurilor de transfer

- poate opera transferuri de know-how şi experienţă între filiale;

- poate reduce costul capitalului de împrumut pentru o filială împrumutând

pentru aceasta din altă ţară.

Această structură organizatorică este eficientă pentru corporaţiile în

expansiune, deoarece permite concentrarea tuturor operaţiilor internaţionale într-o

unitate separată de piaţa internă, făcând posibilă o expansiune bazată pe piaţa

internaţională. Personalul care lucrează în divizia internaţională poate acumula

experienţă şi o cunoaştere detaliată a diferitelor pieţe naţionale, astfel încât

produsele corporaţiei destinate acestor pieţe să fie realizate ţinând cont de cerinţele

locale. Divizia internaţională poate aduce şi alte avantaje corporaţiei-mamă, cel

mai important fiind experienţa în pieţele internaţionale pe care o capătă specialişti

săi. Specialişti care pot împiedica un fenomen ce se produce destul de des în cadrul

corporaţiilor ce realizează majoritatea vânzărilor pe piaţa internă, şi anume ca

diviziile de produse să-şi conceapă strategiile de dezvoltare şi produsele bazându-

se pe piaţa internă. Fenomen care reprezintă marea problemă pe care o ridică acest

tip de structură organizatorică,deoarece divizia internaţională este dependentă de

divizia care concepe produse pentru piaţa internă. În majoritatea cazurilor diviziile

internaţionale nu dispun de unităţi de cercetare şi dezvoltare proprii, iar unităţile de

acest gen din ţara de origine refuză de regulă să acorde prioritate, altor pieţe, decât

cele naţionale, motiv pentru care există un conflict permanent între scopurile

diviziei internaţionale şi cele ale celorlalte divizii.

26

O altă problemă a diviziei internaţionale o reprezintă lipsa de resurse la

dispoziţia sa, resurse necesare pentru a controla şi sprijinii filialele din străinătate.

Din această cauză divizia internaţională, este nevoită să acorde acestora uneori o

autonomie foarte largă, limitând astfel beneficiile pe care le-ar fi putut obţine de pe

urma aplicării unei politici globale integrate.

Cu toate aceste conflicte şi probleme interne, acest tip de structură a fost

adoptat de multe corporaţii în special americane, care au reuşit să elaboreze şi

implementeze mecanisme de cooperare între divizia internaţională şi diviziile

interne rezolvând problemele expuse mai sus. Astfel se explică faptul că, multe

corporaţii încă mai folosesc această structură. Un exemplu în acest sens îl

reprezintă corporaţia IBM, care îşi desfăşoară activităţile internaţionale prin

intermediul unei divizii separate numită: „IBM WORD TREDE

COOPERATION”.

3. Strutura funcţională

Acest model de organizare se caracterizează prin împărţirea corporaţiei pe

funcţii, funcţii ce sunt coordonate de un cartier general. Astfel fiecare divizie a

corporaţiei îndeplineşte o funcţie precisă (în general sunt funcţii de bază cum ar fi

cea de producţie, de marketing, finanţe, dar pot fi şi altele),iar divizia în cauză

responsabilitatea exercitării acestei funcţii oriunde în lume este implantată

corporaţia. Astfel divizia de marketing are controlul direct asupra activităţilor de

marketing şi vânzări ale întregii corporaţii, precum şi de coordonare a acestora cu

cea de producţie. Cea de producţie controlează atât unităţile interne de producţie

cât şi pe cele externe, având de asemenea şi rolul conceperii şi realizării

produselor.

Avantajul principal al acestui tip de structură organizatorică este concentrarea

atenţiei conducerii asupra funcţiilor de bază ale corporaţiei, ceea ce duce la o

standardizare a în efectuarea operaţiilor specifice acestor funcţii. Datorită acestei

standardizări, corporaţia promovează adesea, un produs sau o linie îngustă de

standardizate, care nu sunt supuse atacurilor concurenţei, obţinând astfel economii

27

de scară la nivel global, deoarece exercitarea funcţiilor corporaţiei devine cu

timpul tot mai ieftină. De asemenea această structură, permite unui număr mic de

manageri să controleze întreaga organizaţie.

Această structură organizatorică a fost şi este folosită de corporaţiile care se

ocupă cu mineritul sau extracţia petrolului, în special corporaţii americane.

Împărţirea responsabilităţilor managerilor reprezintă marele avantaj al acestei

structuri, dar poate fi şi marea problemă a acesteia. Datorită separării unor divizii,

cum ar fi cele de vânzări şi producţie, acestea vor avea obiective diferite ceea ce va

duce la conflicte, care nu pot fi rezolvate decât de conducerea superioară. Un alt

dezavantaj este faptul că fiecare divizie implantată într-o ţară are nevoie de

specialişti în acel mediu naţional, astfel în cadrul aceleiaşi filiale pot apărea mai

mulţi oameni care să facă acelaşi lucru, rezultând cheltuieli suplimentare.

Toate problemele acestei structuri se datorează lipsei de coordonare între

diviziile funcţionale. Rezolvarea problemelor ar putea-o constitui comunicarea

informală, care are la bază relaţiile inter-personale ce se stabilesc între manageri cu

ocazia diferitelor întâlniri. Această soluţie este pusă în practică în special de

corporaţiile europene, care au încurajat în mod deosebit aceste relaţii.

28

CAP.III PIAŢA ŞI MEDIUL CONCURENŢIAL AL

CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

3.1. MODALITĂŢI DE IMPLANTARE A CORPORAŢIILOR

TRANSNAŢIONALE

Corporaţiile transnaţionale pătrund pe pieţele mondiale prin diverse

modalităţi. În funcţie de poziţia pe care o au faţă de corporaţiile transnaţionale,

aceste modalităţi pot fi împărţite în două mari categorii:

I. Modalităţi directe de implantare în străinătate

Caracteristica acestei modalităţi este aceea că entităţile prin care are loc

implantarea fac parte din structura corporaţiei, ducând la crearea de noi relaţii

intra-firmă. Principalele moduri de implantare din această categorie sunt:

1. Achiziţiile internaţionale

2. Societăţile mixte

3. Investiţiile pe loc gol – filiale proprii

1. Achiziţiile internaţionale

Cea mai simplă modalitate de extindere a unei corporaţii o reprezintă

achiziţionarea unei firme deja existente. Anii 1980 au fost marcaţi de o

intensificare fără precedent a achiziţiilor internaţionale, deoarece corporaţiile îşi

disputau acerb poziţiile pe pieţele mondiale. Achiziţiile internaţionale au de multe

ori mai multe avantaje faţă de pătrunderea pe piaţă prin filială proprie. Cel mai

important avantaj este acela că achiziţionarea oferă corporaţiei cumpărătoare

experienţă locală, clienţi autohtoni, contacte de afaceri, care în alte situaţii ar trebui

să aştepte ani întregi pentru ale dobândi.

Motivaţiile achiziţiilor internaţionale

Raţiunile care determină corporaţiile să se implice în astfel de achiziţii sunt

multe şi variate; unele dintre ele sunt logice, altele mai puţin, unele cunoscute,

altele nu. Cele mai importante sunt:

29

Sinergia

Noţiunea de sinergie este simplă: există sinergie atunci când valoare unei

combinaţii este mai mare decât suma valorilor părţilor sale. Sinergia poate apărea

ca rezultat al creşterii eficienţei, fie în plan operaţional, fie în plan financiar.

Sinergia poate fi împărţită în două categorii: sinergie operaţională şi sinergie

financiară.

Sinergia de natură operaţională poate rezulta din:

Economiile de scară, care apar atunci când costurile cresc mai lent ca volumul

producţiei. În cazul achiziţiilor acestea apar ca urmare a împărţirii unor funcţii ale

corporaţiilor, cum sunt managementul, contabilitatea, cercetarea-dezvoltarea, care

permit reducerea costurilor unitare de producţie.

Combinarea resurselor complementare, care înseamnă producerea de bunuri

complementare.

Câştigul care rezultă din combinarea resurselor complementare apare în

situaţia în care fiecare corporaţie achiziţionează de la cealaltă ceva mai ieftin decât

dacă ar acţiona independent. Un exemplu poate fi acela al unei mari companii

producătoare de soft, care achiziţionează o firmă mică care a realizat un program

deosebit, dar care din cauza dimensiuni sale nu-l poate distribui pe scară largă.

Corporaţia obţine astfel programul care ar fi costat-o mult mai mult dacă l-ar fi

produs ea însăşi, iar firma mică obţine experienţa de marketing care îi lipseşte.

Îmbunătăţirea activităţii manageriale. pentru companiile cu un management

defectuos achiziţiile sunt de multe ori singura soluţie de înlocuire a managerilor

neperformanţi. Câştigul corporaţiei rezultă din activitatea managerilor competenţi

care îi înlocuiesc pe cei vechi.

Mărirea puterii de piaţă a corporaţiei care are loc prin obţinerea unei cote de

piaţă mai mari ca urmare a achiziţiei internaţionale.

În această situaţie corporaţia îşi va putea permite vânzarea produselor la

preţuri mai mari, creşterea volumului vânzărilor, în timp ce concurenţii vor fi în

dezavantaj deoarece costurile lor tind să fie mai mari decât ale corporaţiei nou

create.

30

Sinergia operaţională este rezultatul integrării verticale sau orizontale ale

companiilor, sau mai poate apare prin conglomerare sau integrare a tehnologiei

şi/sau personalului.

Integrarea pe verticală presupune creşterea corporaţiei prin achiziţionarea sau

construirea de întreprinderi în „aval” sau în „amonte” în raport cu activitatea de

bază a societăţii mamă.

Acest tip de integrare este specific corporaţiilor transnaţionale care îşi

desfăşoară activitatea în domeniul resurselor primare. Un exemplu de astfel de

integrare este cel al formării companiei U.S. Stell (azi USX) de J. P. Morgan, prin

combinarea unor firme specializate în exploatarea cărbunelui, a minereului de fier

şi a unor producători de oţel. Acest tip de combinare între firme de mari

dimensiuni poate conduce la obţinerea unei poziţii de monopol pe anumite pieţe,

iar legislaţia antitrust încercă să descurajeze aceste tipuri de alianţe.

Integrarea pe orizontală presupune creşterea dimensiunii corporaţiei

transnaţionale prin absorbţia sau fuziunea unor companii care activează în acelaşi

domeniu de activitate cu societatea-mamă. Achiziţiile orizontale pot combina

companii cu puncte tari şi slabe diferite (una poate avea un departament de

cercetare-dezvoltare puternic, cealaltă în schimb poate avea un departament de

producţie şi marketing bine pus la punct), de pe urma cărora au de câştigat ambele

companii. Câteva exemple de corporaţii care au optat pentru acest tip de integrare

ar putea fi:

General Motors s-a dezvoltat ca societate transnaţională prin achiziţia

companiilor Opel (Germania), Vauxhall (Marea Britanie), Isuzu şi Suzuki

(Japonia), Saab (Suedia), Daewoo (Coreea); Ford pin achiziţia companiilor

britanice Jaguar şi Aston Martin, precum şi a companiilor Mazda (Japonia) şi Kia

(Coreea); Chrysler prin fuziunea cu Daimler-Benz, devenind unul din cei mai mari

producători de automobile din lume.1

Conglomerarea internaţională se obţine prin combinarea (uniunea) unor

companii care operează în domenii diferite de activitate. Mobilul acestui tip de

1 Steian Dumitrescu, Ana Bal „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002

31

integrare nu este mărirea capacităţii de producţiei, ci mărirea profitului tranzacţia

fiind determinată de motive pur financiare. Pe lângă profit, efecte favorabile pentru

corporaţie mai pot apare, din flexibilitatea personalului şi transferul de tehnologie,

chiar dacă companiile activează în domenii diferite de activitate. Însă

conglomerarea nu conduce întotdeauna, la efectele favorabile de mai sus,

soldându-se în unele cazuri cu eşecuri răsunătoare. Un astfel de eşec a fost

achiziţionarea de către Mobil Corporation a lui Montgomery Ward & Co. în 1976.

În primii zece ani de la cumpărare Mobil a obţinut venituri de numai 17 milioane

dolari de pe urma achiziţiei, în condiţiile în care investiţia iniţială a fost de 1,8

miliarde dolari.1

Un alt tip de sinergie operaţională este obţinut atunci când o companie

achiziţionează o alta pentru a obţine brevete, drepturi de copyright, aptitudini de

marketing, relaţii cu clienţii, personal de conducere, ş.a.

Sinergia de natură financiară rezultă din:

- complementaritatea fluxurilor interne de fonduri. Fluctuaţiile ciclice de

fonduri pot fi reduse sau chiar eliminate ca urmare a unei achiziţii. În această

situaţie sinergia rezultă din reducerea necesarului de fond de rulment al corporaţiei

combinate, în comparaţie cu necesarul celor două firme luate separat.

- utilizarea mai eficientă a efectului de pârghie financiară. Aceasta constă

în creşterea profitabilităţi corporaţiei prin utilizarea îndatoririi.

- mărirea capacităţii de finanţare a corporaţiei. Acesta reprezintă motivul

multor achiziţii, când companii relativ mici se unesc pentru a forma o companie

mai mare, datorită faptului că nu îşi pot finanţa operaţiunile. Există două situaţii

tipice în acest sens, una este cazul unei firme mici în plină expansiune dar care are

nevoie crescută de finanţare. Firma nu mai poate să-şi reînnoiască contractul de

creditare şi nici nu are acces pe piaţa de capital, situaţie în care are o singură

opţiune, să fie preluată de o companie de mari dimensiuni, care să-i rezolve

problemele financiare. O altă situaţie este oarecum inversă, marea corporaţie are

probleme financiare, iar prin achiziţia respectivă să şi le rezolve.

1 Alexandra Horbeţ, Anda Mazilu, Costea Munteanu „Marketing Investiţional Internţional” Editura Fundaţiei România de mâine Bucureşti 2002 pag. 202

32

Avantaje de natură fiscală unele companii pot obţine anumite deduceri fiscale.

B. Societăţile mixte

Societăţile mixte formate cu un partener local sunt o modalitate destul de

răspândită de satisfacere a obiectivelor ambelor companii. Ele oferind pentru

fiecare partener posibilitatea de a beneficia de pe urma avantajelor celuilalt. Astfel

partenerii locali pot aduce în afacere informaţii despre piaţa locală, familiarizarea

cu birocraţia şi cu regulile locale, facilităţi productive deja existente. Partenerii

străini pot oferi tehnologie avansată, know-how, management performant, accesul

la pieţele externe. Un element deosebit de important al societăţilor mixte îl

reprezintă contractul încheiat între cei doi parteneri. În acest sens principalele

prevederi din contract care fac obiectul celor mai aprinse dispute între parteneri

sunt următoarele:

Structura de capital a firmei. Este cel mai dificil element de negociat,

deoarece controlul asupra societăţii mixte nu este uşor de cedat.

Transferul de tehnologie. Devine dificil de negociat deoarece ridică unele

probleme: ce tehnologii sunt avute în vedere în contract (pe cât posibil tehnologie

de ultimă oră), şi în ce măsură sunt disponibile în cadrul societăţii. Cei care oferă

tehnologia au interesul să, îşi protejeze dreptul de proprietate intelectuală şi ca

urmare să stabilească anumite limite în utilizarea tehnologiei. Partenerii locali tind

să impună unele limite cu privire la gradul de noutate al tehnologiei aduse de

partenerul străin.

Probleme de evaluare. Adesea nu este deloc uşor să se determine valoarea

activelor aduse de parteneri în noua companie.

Transparenţa. Se referă la obţinerea de date precise pe baza cărora să se facă

evaluarea şi să se întemeieze deciziile. Pe lângă cele prezentate mai sunt:

- rezolvarea conflictelor dintre parteneri

- schimbările în structura de capital

- probleme legate de marketing şi personal

După ce a fost încheiat contractul şi societatea a fost pusă în funcţiune, ea se

33

poate confrunta cu unele probleme, printre care:

- probleme de natură fiscală.

- politica de dividend ţi investiţii

- diferenţe în dimensiunea partenerilor

- probleme referitoare la control şi proprietate, dintre acestea cele mai

importante sunt: dispute legate de gama de produse; aprovizionarea cu materii

prime; utilizarea tehnologiei; probleme culturale; etc. Ca o concluzie avantajele şi

dezavantajele societăţilor mixte sunt următoarele:

Avantaje:

- reducerea necesităţilor de capital şi a volumului celorlalte resurse necesare

- dispersarea riscurilor

- accesul la experienţa şi la contactele partenerului pe piaţa locală

Dezavantaje:

- probleme şi conflicte potenţiale între parteneri

- probleme manageriale şi de comunicare

- controlul parţial asupra societăţii mixte

C. Filiala proprie

Filialele proprii sau „investiţiile pe loc gol” sunt unităţi deţinute 100% de

corporaţia transnaţională. Această modalitate de expansiune are o serie de avantaje

şi dezavantaje după cum urmează:

Avantaje:

- tehnologie de vârf

- posibilitatea integrării producţiei

- eficienţă operaţionala

Dezavantaje:

- costul mare al investiţiei

- necesitatea dea clădi afacerea plecând de la zero

- durata mare de acomodare a afacerii la mediul local

Se apreciază că pe măsură ce corporaţia se măreşte şi devine mai

34

experimentată, ea va utiliza din ce în ce filialele proprii ca modalitate de

expansiune în detrimentul achiziţiilor şi societăţilor mixte. Există şi situaţii în care

corporaţia nu se poate extinde prin alte modalităţi decât prin filiale. Un exemplu

este cel al corporaţiei Michelin care a fost nevoită să-şi creeze propriile filiale în

America, datorită faptului că produsele pe care le fabrică necesită o tehnologie

specială, neutilizată de nici-o companie americană. O altă situaţie este reprezentată

de corporaţiile care pătrund în ţările în curs de dezvoltare, ele fiind nevoite să-şi

înceapă afacerile pe loc gol, deoarece nu au nici-o contraofertă pe plan local.

II. Modalităţi indirecte de implantare în străinătate

Aceste modalităţi constau în realizarea expansiunii în străinătate prin

realizarea unor relaţii externe cu o multitudine de companii.

Aranjamentele în care pot intra companiile din diferite ţări pot fi clasificate

astfel:

A. Alianţe strategice

B. Aranjamente contractuale, care sunt:

- Contractul de licenţiere;

- Contractul de franchising;

- Contractul de management;

- Contractul de uzină la cheie;

C. Reţele dinamice

3.2. PIAŢA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

35

Corporaţia transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie

atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări.

Orice corporaţie transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii

economice: cel naţional, autohton, în cazul societăţii mamă, cel străin în cazul

filialelor, cel internaţional ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre

unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii.

Are loc o interacţiune, o interpenetraţie între domeniile micro, macro şi

mondo-economic. În virtutea relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele din

străinătate precum şi dintre filialele înseşi, corporaţia transnaţională îşi desfăşoară

activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională. Pe această

piaţă obiectul schimbului îl reprezintă produsele intermediare, componente ale

unor produse finale, în virtutea specializării impuse de societatea-mamă filialelor

sale.

Piaţa internă a CTN este şi o piaţă de capital, de tehnologie sau de forţă de

muncă. Centrul coordonatelor impune, de regulă unităţilor componente relaţii de

schimb pe care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile practicabile. De

obicei, preţurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe baza costului. Există

însă şi cazuri când societatea-mamă impune unei filiale să cumpere producţia alteia

la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci

când se urmăreşte cucerirea sau menţinerea unei poziţii dominante, reducerea

cuantumului impozitelor pe venit datorat statului gazdă eludarea controlului

schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel subfacturarea

materiilor prime, a produselor intermediare permite filialei care le primeşte să le

vândă la preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, CTN

manipulează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata

impozitului este scăzută şi invers. Când o devalorizare este iminentă, CTN va căuta

să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi să o îndrepte spre

ţările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus

în ţara de origine, prin mecanismul "preţului de transfer",preţ care se abate

36

considerabil de la valoarea internaţională. Acest preţ de transfer rezultă din

achiziţionarea resurselor primare la preţurile cele mai mici, prin filialele sale care

le i-au direst de la producători, şi vânzarea produselor finite la preţurile cele mai

mari. Preţurile de transfer sunt adesea identificate cu transferul profiturilor către

filialele cele mai indicate, pentru a reduce povara fiscală, la nivelul întregii

corporaţii. Pentru a realiza acest lucru corporaţia vinde produse sau servicii prin

intermediul unei filiale dintr-o ţară cu impozite pe profit mici, unei alte filiale

aflată într-o ţară cu un impozit pe profit mai mare. Astfel corporaţia micşorează

profiturile într-o ţară, şi crescându-le în alta, scopul fiind plata unui impozit mai

mic. Modalităţile concrete de aplicare a preţurilor de transfer sunt diverse, ele

rezultând din motivaţiile corporaţiei de a recurge la această practică. În acest sens

principalele motivaţii sunt :

- filialele înregistrează constant pierderi ;

- repatriere profiturilor sub formă de împrumuturi ;

- cheltuili exagerate ale birourilor companiei-mamă ;

- comercializarea intrafirmă a produselor intrmediare ;

- anularea datoriilor intrafirmă ;

- folosire paradisurilor fiscale ;

- chestiuni legate de cercetare-dezvoltate ;

- chestiuni legate de cercetare de patente şi mărci, etc.

Se apreciază că ponderea comerţului intern al societăţilor transnaţionale în

comerţul mondial a ajuns destul de mare, la cca 30%. În ceea ce priveşte greutatea

specifică a "pieţei interne" a CTN în exporturile ei totale, ea diferă în raport cu ţara

de origine. Ţinând cont de trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţilor

transnaţionale se poate afirma că, în cadrul ei, se diminuează incertitudinile legate

de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare ţi comercializare. La graniţa pieţei

interne a unei astfel de firme începe concurenţa cu celelalte CTN.

3.3. MEDIUL CONCURENŢIAL ŞI FIRMELE LOCALE

37

Impactul investiţiei străine directe asupra firmelor locale se poate produce pe

două paliere :

• direct, la nivelul filialei, a firmei în sine, prin transfer tehnologic şi creşterea

eficienţei alocative şi productive;

• indirect, la nivelul celorlalte firme din ramură (legături pe orizontală) sau din

economie (legături pe verticală), prin imitaţie, competiţie, cooperare sau învăţare.

Prin impactul asupra dezvoltării filialei, ISD contribuie la creşterea

economică, însă această creştere este mai degrabă de natură exogenă, având în

vedere că o eventuală dezinvestire ulterioară nu ar lăsa în urmă competitori mai

dezvoltaţi. Doar contribuţia ISD la modernizarea şi a altor firme este privită

deseori ca un suport al creşterii endogene, singura în măsură să favorizeze procesul

de ajungere din urmă a economiilor avansate.

Productivitatea firmelor în care există aport străin este considerată a fi,

teoretic, superioară celei înregistrate de firmele locale, cel puţin în cazul ţărilor

puţin intensive în capital, know-how şi practici manageriale. Dovezi empirice în

sprijinul acestei afirmaţii sunt furnizate, inter alia, de UNCTAD, pentru ţări ca

Irlanda, Portugalia, China şi Malaysia, şi de Holland şi Pain, pentru economii în

tranziţie cum ar fi Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia. Există

însă şi date contrare - Sanyal şi Patibandla (1999) nu au găsit nici o dovadă potrivit

căreia investiţiile străine ar fi influenţat pozitiv nivelul productivităţii firmelor în

India. în ceea ce priveşte România, Damijan, Majcen, Knell şi Rojec observă că

exercitarea controlului străin a contribuit la rata medie de creştere a firmelor cu

1,1% - cel mai înalt nivel înregistrat în ţările candidate la UE.

Referitor la efectele indirecte, Meyer (1998) conturează un cadru pentru a

reflecta transformările suferite de firmele locale supuse presiunilor ISD. Opţiunile

de care dispun firmele locale, în funcţie de poziţia competiţională iniţială, sunt:

- adaptarea defensivă (reducerea dimensiunii firmei, creşterea productivităţii);

- reorganizarea strategică (noi produse, lărgirea limitelor firmei);

- modificări organizaţionale (o cultură competitivă bazată pe analiza cost-

38

avantaje).

Mergând pe aceeaşi idee, Richet explică faptul că firmele locale care

acţionează pe piaţă anterior intrării ISD se pot găsi în una dintre următoarele

situaţii:

• de-specializare şi respecializarea ulterioară pe o linie de producţie mai

restrânsă, pentru a atinge scala minimă de eficienţă;

• externalizarea unei părţi a activităţii, preferându-se subcon-tractarea, fie prin

divizarea structurilor anterioare, fie prin facilitarea apariţiei de noi operatori;

• recapitalizarea pentru a finanţa investiţiile necesare modernizării şi

extinderii.

Impactul corporaţiilor transnaţionale asupra mediului competiţional al

statului-gazdă nu este neapărat nociv, după cum susţin mulţi economişti radicali.

Pătrunderea unei CTN pe o piaţă naţională cu un număr limitat de concurenţi

raportat la capacitatea pieţei poate mări gradul de competiţie pe piaţa respectivă.

Aportul corporaţiei la procesul competiţional include reducerea preţurilor (în cazul

în care corporaţia este mai eficientă decât firmele locale), diferenţierea produselor,

publicitate, introducerea de produse noi datorită activităţii de cercetare şi

dezvoltare. Este posibil ca, pe lângă bunăstarea consumatorilor, apariţia unei CTN

în peisajul concurenţial de pe o piaţă naţională să determine îmbunătăţirea

performanţelor firmelor locale.

În industria kenyană de săpun, apariţia firmelor străine a dus la dispariţia

vânzării, la oraş, a săpunului de casă, firmele locale fiind obligate să achiziţioneze

linii de producţie şi ambalare mecanizate şi să diversifice gama de produse, prin

acorduri de subcontractare sau de licenţiere (Langdon, 1981). Pătrunderea CTN-

urilor în industria kenyană de încălţăminte a condus, de asemenea, la creşterea

competiţiei pe piaţă şi la înnoirea liniilor tehnologice ale firmelor locale. Apariţia

CTN-urilor în industria textilă braziliană a adus un nou produs pe piaţă - fibrele

sintetice -, provocând însă stagnarea cererii pentru produsele din bumbac şi

dispariţia unor firme locale care nu s-au adaptat, în vreme ce alte firme naţionale

au fost forţate să realizeze joint-venture cu parteneri străini, pentru a avea acces la

39

noua tehnologie.

Pătrunderea firmelor Pepsi-Cola şi Coca-Cola pe piaţa indiană nu a îndepărtat

producătorii locali, întreaga industrie a băuturilor răcoritoare profitând de pe urma

campaniilor publicitare ale celor două corporaţii transnaţionale. La începutul

anului 1997, mărcile locale Thums Up (în cele din urmă achiziţionată de Coca-

Cola) şi Campa (produsă de Pure Drinks Ltd.) aveau cote de piaţă comparabile cu

cele deţinute de Coca-Cola şi de Pepsi-Cola. Şi în România, investiţiile CTN-urilor

în domeniul băuturilor răcoritoare au avut un efect de stimulare a competiţiei. Au

apărut astfel importanţi producători locali, European Drinks fiind liderul pieţei. în

plus, efectul de multiplicare a investiţiei Coca-Cola a fost de 10:1, în sensul că

fiecare loc de muncă apărut la Coca-Cola a creat alte 10 locuri de muncă în

sectorul de distribuţie.

Numeroase studii (Blomstrom, Kokko; Cantwell, 1989; Kokko, 1992;

Haddad, Harrison, 1994) leagă posibilitatea apariţiei efectelor de antrenare în

economia locală datorate activităţii CTN-urilor de mărimea acestei activităţi;

productivitatea firmelor locale creşte direct proporţional cu expunerea lor la

concurenţa corporaţiilor transnaţionale, aceasta din urmă măsurată prin cota de

piaţă a CTN-urilor. Asemenea efecte pozitive tind să aibă loc atunci când firmele

locale dispun deja de anumite capacităţi tehnologice anterior pătrunderii pe piaţă a

corporaţiilor transnaţionale. în Mexic şi Uruguay s-a constatat existenţa unei relaţii

pozitive între prezenţa pe piaţă a corporaţiilor transnaţionale şi productivitatea

companiilor naţionale, atunci când diferenţa din start între productivitatea CTN-

urilor şi cea a firmelor naţionale nu era prea mare (Kokko, Tansiniz, Zejan). Acest

fapt sugerează că posibilitatea producerii efectelor de antrenare este mai mare în

cazul investiţiilor realizate de corporaţii transnaţionale care nu deţin o poziţie

dominantă pe piaţa mondială sau care provin, ca stat de reşedinţă, din ţări în curs

de dezvoltare. Şansele firmelor locale sunt mai mari fiindcă asemenea CTN-uri

operează în sectoare de activitate în care munca este factorul intensiv, iar aportul

tehnologic este mai puţin pregnant decât în cazul corporaţiilor ale căror state de

reşedinţă sunt ţări dezvoltate.

40

Efectele de antrenare nu se rezumă la îmbunătăţiri tehnologice şi la creşterea

productivităţii. Există tot mai multe statistici care sugerează că filialele

corporaţiilor transnaţionale orientate spre export acţionează drept catalizatori ai

dezvoltării capacităţii de export a firmelor locale, prin deschiderea accesului la

pieţe străine.

Apelul la furnizori locali creşte pe măsura înaintării în vârstă a filialei,

subliniind încă o dată importanţa cunoaşterii prin experienţă nu doar în

fundamentarea deciziei de a investi, ci şi în creşterea gradului de încredere în

cadrul sistemului de relaţii al filialei extern corporaţiei.

Dacă, totuşi, CTN-urile apar în sectoare de activitate neexploatate de firmele

locale sau există o diferenţă uriaşă între forţa competitivă a corporaţiilor

transnaţionale şi cea a firmelor locale, iar competiţia din partea importatorilor sau a

altor CTN-uri este nesemnificativă, filiala corporaţiei transnaţionale care pătrunde

pe piaţă în astfel de condiţii deţine de la bun început o poziţie dominantă. în acest

caz, piaţa nu poate funcţiona eficient şi se înregistrează supraprofituri pentru filiala

respectivă, în detrimentul bunăstării consumatorilor şi al creşterii dinamice a

respectivelor sectoare de activitate. Dacă monopolul de stat are o limită maximă de

preţ, din cauza unor motivaţii electorale, monopolul privat (sau oligopolul colusiv)

nu are nici o limită. Efectul asupra pieţei locale este şi mai mare atunci când

organismele de supraveghere a concurenţei nu funcţionează eficient -situaţie cu

care se confruntă majoritatea economiilor emergente.

CAP.IV IMLICAŢIILE EXPANSIUNII CORPORAŢIILOR

TRANSNAŢIONALE ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE

41

4.1. RELAŢIILE CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE CU

STATELE NAŢIONALE

Fără îndoială corporaţiile transnaţionale depăşesc orizonturile naţionale, ele

nemaifiind interesate de omul-cetăţean ci de omul-client indiferent de ţara de

origine. Uni specialişti susţin că în timp ce puterea marilor corporaţii creşte cea a

statelor naţionale scade. Cu toate acestea nu se poate afirma că societăţile

transnaţionale au devenit entităţi fără stat, oricât de mare ar gradul de

transnaţionalitate al acestora, ele nu-şi desfăşoară activitatea în neant ci pe teritorii

care aparţin statelor. Motiv pentru care oricât de puternică ar fi o corporaţie, ea este

nevoită să aibă relaţii atât cu ţara sa de origine cât şi cu statele pe teritoriul cărora

are implantate filiale, ea devenind „multistatală”.

Relaţiile corporaţiilor transnaţionale cu ţara sa de origine.

Fostul preşedinte al lui General Motors Charles Erwin Wilson, propus pentru

funcţia de secretar de stat la SUA pentru apărare a fost întrebat dacă ar putea lua o

decizie în interesul SUA, chiar dacă ar leza interesele acţionarilor lui General

Motors. Acesta a răspuns: „ Nu-mi pot imagina aşa ceva, deoarece de ani şi ani,

gândesc că tot ceea ce este de folos ţării noastre este de folos şi lui General Motors

şi viceversa”.1

Din cele de mai sus reiese că între corporaţii şi statele naţionale există

colaborare pe diverse planuri care este reciproc avantajoasă. Un exemplu este

statul american, care încurajează expansiunea marilor săi „Generali” (Electric,

Motors, Dynamics), dar şi a celor consacrate (Ford, Exxon, IBM, ATT), precum şi

a noilor veniţi (Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). În

schimb transnaţionalele au „grijă” ca SUA să ajungă şi să rămână prima putere

economică, politică şi militară a lumii. Pe de altă parte companii ca McDonald’s,

Levi’s, Coca-Cola, prin expansiunea lor oare nu servesc şi interesul SUA, nu

acţionează ca nişte promotori ai stilului de viaţă american? Această relaţie a

evoluat asemănător şi în celelalte ţări dezvoltate.

1 Dumitrescu Sterian, Bal Ana „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002 pag. 117

42

Relaţiile corporaţiilor transnaţionale cu statele pe teritoriul cărora îşi

desfăşoară activitatea.

De regulă marile corporaţii, în special americane, preferă să deţină integral

acţiunile filialelor externe. Astfel centrul de decizie poate impune filialei dintr-o

anumită ţară fie o politică financiară în beneficiul altei regiuni, fie să cumpere de la

societatea mamă sau de la o altă filială diferite bunuri la preţuri inferioare

costurilor de fabricaţie, pentru a reduce taxele vamale, impozitele pe cifra de

afaceri. Aceste practici pot influenţa negativ balanţa de plăţi externe precum şi

bugetul ţării gazdă. Corporaţia transnaţională nu are preferinţe subiective pentru o

anumită filială sau ţară, scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu; ea

poate impune filialelor externe restrângerea activităţii, transfer de capital,

concedieri, etc. Aceasta poate conduce la o anumită instabilitate economică şi

socială a ţării gazdă.

Impactul corporaţiilor asupra mediului economic al statelor gazdă

Impactul corporaţiilor asupra mediului economic al statelor gazdă poate fi

conturat cu ajutorul a trei chestiuni care preocupă statul în relaţia sa cu corporaţia

transnaţională: balanţa de plăţi, mediul concurenţial şi problema socială.

Balanţa de plăţi

Impactul investiţiilor străine asupra balanţei de plăţi variază în funcţie de

scopul investiţiei, natura activităţii şi de stadiul de dezvoltare al proiectului

investiţional.

a) După scopul investiţiei:

- tranzacţiile corporaţiilor în căutare de piaţă, implică mai multe importuri

decât exporturi;

- tranzacţiile corporaţiilor interesate de resursele locale, implică mai multe

exporturi decât importuri;

b) După natura activităţii:

- activităţi diferite necesită importuri şi exporturi diferite.

c) După stadiul de dezvoltare al proiectului investiţional:

- proiectele aflate la început necesită importuri masive de tehnologie,

43

echipamente de producţie, produse intermediare, însă pe măsură ce afacerea se

dezvoltă este de aşteptat ca importurile să scadă, concomitent cu creşterea

aportului furnizorilor locali.

- după ce investiţia devine profitabilă, încep să se realizeze plăţile capitalului

extern. Fluxurile astfel rezultate sunt considerabile, la care se pot adăuga şi

preţurile de transfer.

Efectele activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a unei

ţări pot fi directe şi indirecte. Cele directe pot fi identificate şi reflectate direct în

balanţa de plăţi astfel:

Efecte directe ale activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a

statului-gazdă

Tabel nr. 4.1.

Credit + - Debit

exportul de bunuri şi serviciile

complementare de asigurări şi navlu

importuri de bunuri şi serviciile

complementare de asigurări şi navlu

plăţi datorate capitalului străin :

dividende, profituri distribuite, dobânzi

la creditele intrafirmă, alte plăţi, cum ar

fi taxele de licenţă şi revedenţele ;

investiţii directe în ţară

împrumuturi de pe pieţele externe

pentru finanţarea investiţiilor ;

dobânzi plătite la aceste împrumuturi ;

Sursa : Voinea Liviu „Corporaţiile Transnaţionale şi Economiile Naţionale”

Editura I.R.L.I. Bucureşti 2001. pg. 127

Impactul indirect constă în:

- contribuţia investiţiilor străine la formarea capitalului intern, care contribuie

la creşterea economică. Iar aceasta la rândul său influenţează importul, exportul,

rata economiilor, toate reflectându-se direct sau indirect în balanţa de plăţi.

- fluxurile de capital rezultate din activitatea corporaţiilor transnaţionale

influenţează nivelul ratei de schimb şi deci preţul şi volumul bunurilor

44

tranzacţionate.

- corporaţiile pot cere firmelor naţionale să producă bunuri pentru care nu

există cerere internă, contribuind astfel la creşterea exporturilor.

- corporaţiile pot apela la furnizori locali care folosesc materii prime din alte

ţări, contribuind la creşterea importurilor.

Pe tema efectelor activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de

plăţi au fost elaborate numeroase studii. Ca tendinţă din aceste studii reiese că

efectele asupra balanţei de plăţi au fost negative. În ţări precum Singapore China

contribuţiile corporaţiilor la balanţa de plăţi este pozitivă, acest lucru datorându-se

în mare parte politicilor guvernamentale de sprijinire a activităţilor în sectoarele

prioritare.

În România nu a fost elaborat încă un studiu cuprinzător asupra efectelor

activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi. Există însă unele

informaţii în acest domeniu. Astfel un studiu din 1996 arată că ponderea stocului

investiţiilor străine directe în PIB era doar de 3,2 % , ceea ce înseamnă că rolul

acestora asupra balanţei de plăţi este redus. În 1999 această pondere ajunsese la

17%, o creştere semnificativă, dar mult sub nivelul minim de 40% considerat de

specialişti ca semnificativ.

Problema socială

În cadrul relaţiei stat corporaţie nu trebuiesc neglijate relaţiile sociale. În ce

priveşte forţa de muncă angajată corporaţiile au o influenţă contradictorie. Pe de o

parte datorită mărimii sale corporaţia are un număr total de angajaţi mai mare decât

firmele locale din acelaşi sector, iar pe de altă parte datorită tehnologiilor avansate

de care dispune, corporaţiile generează un număr de locuri de muncă mai mic decât

o companie locală la acelaşi nivel al producţiei. Numărul şi calitatea angajaţilor

depinde de motivaţiile investiţionale ale corporaţiei. Astfel corporaţiile în căutare

de resurse şi cele în căutare de eficienţă au ca scop forţă de muncă ieftină şi

calificată, pe când corporaţiile în căutare de piaţă plasează forţa de muncă pe un

plan secundar.

Având în vedere condiţiile de lucru, forţa de muncă angajată direct în filiala

45

unei corporaţii este mai bine plătită şi lucrează într-un mediu mai bun decât

angajaţii firmelor locale. În principiu există trei motivaţii pentru nivelul superior de

salarizare dintr-o corporaţie, şi anume:

- filialele corporaţiilor transnaţionale operând în special în ţări în curs de

dezvoltare şi în tranziţie, au un nivel tehnologic mai net superior companiilor

locale, realizând astfel o productivitate mai ridicată decât acestea. Nivelul mai

ridicat al salariilor corespunde acestei productivităţi mai mari.

- corporaţia trebuie să asigure aceeaşi calitate a produselor şi serviciilor sale

în întreaga lume, iar pentru aceasta caută forţă de muncă bine pregătită şi

experimentată, căreia îi oferă salarii pe măsură.

- corporaţiile transnaţionale în ciuda mărimii lor sunt o ţintă uşor de atins de

diferite organizaţii sindicale, grupuri de presiune, ţinând la imaginea lor mai mult

decât companiile naţionale se pare că cedează mai uşor presiunilor sociale.

Factori care influenţează efectele cantitative ale corporaţiilor transnaţionale

asupra forţei de muncă a ţării gazdă.

Sunt stabilite de asemenea şi o serie de elemente de îngrijorare pentru statele-

gazdă în relaţiile lor cu corporaţiile transnaţionale.

Acestea fiind ordonate după cum urmează:

1. proprietate şi control

2. cercetare, dezvoltare, tehnologie;

3. implicaţii fiscale;

4. angajarea forţei de muncă şi relaţiile industriale;

5. balanţa de plăţi, comerţul internaţional;

6. impactul asupra competitivităţii externe;

7. impactul regional;

8. chestiuni fundamentale: securitate naţională, ordine publică;

9. chestiuni culturale;

10. transparentă;

11. corectitudine;

12. chestiuni politice;

46

13. încadrarea în politica economică generală;

14. chestiuni privind mediul înconjurător;

15. motive patriotice;

Politici privind corporaţiile transnaţionale

În cartea sa Voinea Liviu identifică principalele politici adoptate de cele mai

importante state industrializate faţă de corporaţiile transnaţionale. Acestea pot fi

sintetizate astfel:1

Politici privind corporaţiile transnaţionale adoptate de Japonia:

- supraveghere administrativă continuă;

- notificarea investiţiilor către autorităţile însărcinate;

- analiza investiţiilor pe loc gol. Criterii de aprobare: dezvoltarea unor

domenii esenţiale, îmbunătăţirea balanţei de plăţi. Criterii de respingere:

posibilitatea de a induce o influenţă nefastă în economie, bănuiala că investiţia nu

este corectă, dubii asupra provenienţei mijloacelor financiare ale investiţiei.

- încurajarea acordării de licenţe;

- restricţionarea participării străine într-o companie japoneză sub nivelul de

control;

- întârzieri intenţionate în desfăşurarea activităţilor administrative;

- redactarea unui cod de conduită al filialelor corporaţiilor străine, care

prevede printre altele: să se îmbunătăţească situaţia balanţei de plăţi, să angajeze în

funcţii de conducere cetăţeni japonezi, să evite închiderea de fabrici şi concedieri

în masă, să aducă un aport tehnologic inovator, să sprijine politica economică a

guvernului, etc.

- protejarea anumitor sectoare;

- impunerea unor condiţii (corporaţia trebuia să garanteze că nu îşi va retrage

profiturile în cazul unui deficit al balanţei de plăţi)

- liberalizare graduală. Companiile străine au fost primite dor atunci când

economia fost pregătită pentru acest pas.

- menţinerea unui mecanism de monitorizare;

1 Voinea Liviu „Corporaţiile Transnaţionale şi Economiile Naţionale” Editura I.R.L.I. Bucureşti 2001 pag.87-89

47

- promovare investiţiilor străine prin acordarea de consultanţă la nivel

guvernamental;

Politica României faţă de corporaţiile transnaţionale

Volumul investiţiilor străine directe în România este încă redus şi are o

evoluţie oscilantă. Pe parcursul ultimilor ani au fost încheiate un număr redus de

contracte de privatizare cu investitori străini. Statul Român este interesat de

atragerea corporaţiilor transnaţionale, cel puţin datorită nevoii acute de resurse

financiare şi de management competent, cu care se confruntă economia

românească. Având în vedere strategia de dezvoltare economică pe termen mediu

care priveşte oarecum indirect relaţiile României cu corporaţiile transnaţionale,

principalele măsuri adoptate de statul român în acest domeniu sunt:1

1. „acordarea de prioritate materializării contractelor în loc de a se considera

prioritare criterii precum recuperarea integrală a datoriilor acumulate de societatea

privatizată sau angajamentele asumate de investitor privind păstrarea locurilor de

muncă”.

Aceasta presupune reducerea utilizării politicii de impunere de zilelor noastre.

Însă renunţarea la impunerea de condiţii trebuie să condiţii. Intenţia de reducere a

utilizării acestei politicii se justifică dacă ţinem cont de realitatea economică din

România fie însoţită de tratamentul egal aplicat investitorilor români şi străini, de

neacordarea de facilităţi decât în cazuri rare, etc.

2. „stabilirea de criterii clare şi riguroase pentru încadrarea unor societăţi în

categoria companiilor naţionale de importanţă strategică, pentru a se evita

extinderea nejustificată a acestui concept”.

Această măsură este una pragmatică, deoarece strategia de promovare şi

susţinere de către stat a aşa-numiţilor „campioni naţionali”, costă scump bugetul şi

şi-a dovedit neviabilitatea.

3. „eliminarea intervenţiei statului în activitatea marilor înteprinderi

industriale pe motivul clauzei interesului naţional”.

Este o măsură prea dură şi fără precedent, nici o ţară nu şi-a propus în mod

1 „Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu” Bucureşti, martie 2000

48

deliberat să renunţe la intervenţii pentru protejarea interesului naţional. De fapt aici

intervine problema definirii interesului naţional, care poate fi reprezentat de

protejarea sectoarelor-cheie şi impunerea anumitor restricţii. În acest sens trebuie

mai întâi identificate sectoarelor-cheie, după care protejare firmelor care

acţionează în aceste sectoare poate fi privită drept intervenţie pentru protejarea

interesului naţional.

Măsurile de promovare a interesului naţional nu trebuiesc privite ca pe o luptă

între înteprinderile autohtone şi cele cu capital străin, arbitrată părtinitor de stat.

Filialele corporaţiilor transnaţionale prezente deja în sectoarele cheie trebuie să

facă şi ele obiectul protecţiei statului în cadrul măsurilor de promovare a

interesului naţional.

4. „eliminarea autorizaţiilor inutile”.

Dacă ne gândim mai bine la birocraţia adoptată frecvent de statul român, care

reprezintă totodată cel mai descurajator factor al investiţiilor străine în România,

această măsură consider că este bine venită.

5. „stabilirea de standarde clare care vor clarifica modul de definire a pieţei, a

poziţiei dominante şi vor îmbunătăţii evaluarea gradului de afectare a concurenţei”.

6. „concentrare în exclusivitate pe protecţia concurenţei şi nu pe protecţia

concurenţilor”.

Prin această măsură se urmăreşte accentuarea implicării autorităţilor în

programele de privatizare, precum şi în reglementare politicilor industriale şi

comerciale, întărirea rolului Consiliului Concurenţei (rezolvarea problemelor de

personal ale acestei instuţii), etc.

Această măsură are drept scop armonizarea legislaţiei în domeniu cu cea

europeană, care este o legislaţie intervenţionistă.

4.2. TENDINŢE MONDIALE CONTEMPORANE ALE CTN DE

ATRAGERE A ISD

49

Una din existenţele preferinţele capitalului transnaţional din ţările avansate

este predispunerea investitorilor străini de a investi în întreprinderile altor ţări mai

mult decât în firmele naţionale şi această predispunere are la bază şi preponderent

interese economice. Alte existenţe sunt de caracter tradiţional: prezenţa resurselor

naturale; impunerile vamale satisfăcătoare; climatul ecologic nefavorabil în ţările

de provienenţă; sistemul impozitar în alte ţări care tind să atragă capitalul străin;

reducerea considerabilă a cheltuielilor de transport; aprofundarea relaţiilor

internaţionale etc.

Conform datelor World Investment Report 2006, topul ISD în lume este

regionalizat în economiile aflate în curs de dezvoltare şi de tranziţie, şi anume:

Hong Kong (China), Insulele Virgine Britanice, Rusia, Singapore, Taiwan şi

Brazilia. Astfel, tot mai multe ţări recunosc faptul că ISD pot aduce beneficii sub

forma accesului la resurse, pieţe şi tehnologii şi încurajează activ firmele autohtone

spre internaţionalizare1.

Datele arată că fluxul ISD se intensifică din an în an: despre extinderea

capitalului străin ne menţionează practic toate ţările lumii, nu numai ţările Europei,

ci şi Americii de Nord. După obţinerea independenţei, în anii 1960 ai secolului

trecut, pas cu pas, a început să se majoreze ponderea ISD în diverse ramuri a mai

multor ţări şi din Orient. Dacă până la războiul din Golful Piersic unica companie

în ţară cu participarea capitalului străin era compania din Irak “Arabial Oil”, în

care Kuweitul deţinea 60% de acţiuni, atunci spre finele anilor 2001-2005 numărul

lor era de 6 companii, din care: trei americane; două – din Marea Britanie şi una –

cu participarea Germaniei2.

În pofida faptului, că până la război industria petrolieră asigura în jur de 50%

din PIB-ul Irakului, având surse financiare îndeajuns, Irakul a luat cursul spre

industrializarea şi diversificarea economiei naţionale, în scopul de a crea

mecanismul, care ar putea să funcţioneze după finalizarea “epocii petrolului”

majorităţii ţărilor cu economii echilibrate şi structurate cu ajutorul capitalurilor

1 Curierul Naţional, 20 Februarie 20062 Financial Times, 2006

50

străine1.

Ca urmare, în majoritatea ţărilor cu economii uniramurale prin intermediul

ISD, s-a dezvoltat industria prelucrătoare, industria materialelor de construcţie,

sistemul bancar, comerţul en-gros şi cu amănuntul, turismul, alte servicii. Afară de

aceasta, creşterea ISD şi depozitelor bancare ale ţărilor în hârtiile de valoare ale

Occidentului a atins aşa dimensiuni, că dividendele primite din ce în ce mai mult

devin o sursă importantă pentru ţara receptoare.

Fără îndoială, că CTN joacă un rol esenţial în valorificarea noilor resurse şi în

Europa, exemplul Norvegiei nu este unicul. Graţie extinderii capitalului străin,

ţările europene au început să ocupe unul din locurile preferenţiale după venitul pe

locuitor, cu toate consecinţele ce reies din această practică benefică.

În anii 2001-2005 sunt evidente tendinţele de creştere a ponderii capitalului

străin în suma totală a ISD în lume, tendinţa de creştere a investiţiilor cu precădere

în ţările dezvoltate, cu economie avansată. Pentru o parte din state acest indicator

este relativ mai redus. Aşa, în SUA, pentru perioada 2000-2005 acest indicator se

găsea în intervalul 5,1-10%, iar pentru Marea Britanie - 10,1 şi 15%, pentru Franţa

el a constituit în medie 3,8%, însă au crescut ISD ale ţărilor cu un reiting mai

scăzut ca Italia, Spania, inclusiv în ţările Europei de Est. Este de menţionat, că

ţările Europei de Est numai au început a practica ISD, întâlnind obstacole.

Intrările globale de ISD au crescut substanţial în 2006, fiind al doilea an

consecutiv de creştere, după cum se observa în Anexa 4. Aceasta a fost

determinată de fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere ce au reflectat alegerile

strategice ale CTN având în vedere creşterea profiturilor corporatiste şi redresarea

burselor. „Actuala evoluţie se bazează pe intrări mai mari de ISD, care au crescut

în 126 din cele 200 de economii şi care reflectă o creştere economică puternică şi o

performanţă economică înaltă în multe părţi ale lumii”, - a spus Dr.

S.Panitchpakdi, Secretarul General al UNCTAD, la prezentarea Raportului

mondial al investiţiilor 2006, întitulat „Investiţiile străine directe din economiile în

tranziţie şi în curs de dezvoltare: rolul lor în dezvoltare”2.

1 World Investment Report, UNCTAD, 2006, p. 252 World Investment Report, UNCTAD, 2006, p.27

51

În anul 2006 fluxurile globale ISD au fost cu 29% mai mari faţă de 2006,

ajungând la 916 miliarde USD. În aceeaşi perioadă fluxurile către ţările dezvoltate

au crescut cu 37% atingând 542 miliarde USD. Ţările dezvoltate au atras 59% din

ISD globale, ţările în curs de dezvoltare au atras 36%, iar Europa de Sud-Est şi CSI

au însumat 4%.

Ţara care a atras cele mai multe ISD în perioada menţionată a fost Marea

Britanie, urmată de Statele Unite ale Americii şi China. Membrii Uniunii Europene

au fost şi ei bine reprezentaţi ca ţări receptoare. Nouă dintre cele 20 de economii cu

cele mai mari fluxuri de ISD au fost în ţări în curs de dezvoltare sau cu economii în

tranziţie. În ultimii ani, ISD au fost realizate de CTN în special prin fuziuni şi

achiziţii transfrontaliere. În 2006, numărul acestora a atins un nivel apropiat de cel

al boom-ului de fuziuni şi achiziţii de la sfârşitul anilor '90.

Printre regiunile în curs de dezvoltare, cea mai mare rată de creştere a

intrărilor de ISD printre regiunile în curs de dezvoltare, cea mai mare rată de

creştere a intrărilor de ISD a fost înregistrată în Asia de Vest (85%), urmată

îndeaproape de către Africa (78%), ambele regiuni înregistrând fluxuri record de

34 de miliarde USD, respectiv 31 de miliarde USD. Intrările de ISD din cele 50 de

ţări cel mai slab dezvoltate au înregistrat, de asemenea, un nivel istoric de 10

miliarde USD. Economiile din Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est au beneficiat de

cele mai mari ISD dintre statele în curs de dezvoltare, cu o creştere de 20% pentru

toată regiunea. Pe de altă parte, în America Latină şi Caraibe a existat o creştere de

doar 3%, rată mult mai scazută decât în 2005.

În 2006 şi-au întărit poziţia globală ţările în curs de dezvoltare, ca surse noi de

ISD, investind 117 miliarde USD. Multe CTN din economiile în curs de dezvoltare

au devenit jucători importanţi pe scena internaţională.

În viziunea autorului, acest fapt reprezintă o schimbare profundă în economia

globală şi ca atare va avea consecinţe asupra relaţiilor economice ţi politice

internaţionale. CTN ce provin din ţările în curs de dezvoltare încearcă să fie mai

competitive prin expansiunea atât pe pieţele din economiile în curs de dezvoltare

ce evoluează rapid, cât şi pe cele ale ţărilor dezvoltate, căutând modalităţi noi de

52

reducere a costurilor.

Cea mai notabilă creştere a ieşirilor de ISD dintr-o ţară în curs de dezvoltare a

fost în China şi în Asia de Vest. Un element important al ISD ale Chinei din afara

graniţelor ţării este nevoia tot mai mare de resuse naturale, lucru sugerat şi de

proiectele de investiţii în acest sector din America Latina şi Africa. Apariţia ţărilor

în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie din Europa de Sud-Est şi CSI ca

importanţi investitori este argumentată istoric şi social (reieşind din evenimentele

democratizării ţărilor postsocialiste)1. Ţările dezvoltate au continuat să însumeze

marea majoritate a ieşirilor de ISD. De fapt, aproape jumătate din ISD ale Europei

îşi au originea în trei ţări: Olanda, Franţa şi Marea Britanie în această ordine.

Ieşirile de ISD din Olanda au rezultat, în mare parte, din fuziunea dintre Royal

Dutch Shell din Olanda şi Compania de Transport şi Comerţ Shell din Marea

Britanie. Ieşirile de ISD din Franţa s-au dublat, ajungând la 116 miliarde USD în

2006, iar companiile britanice au investit în străinatate 101 miliarde USD. Alţi

investitori majori au fost companiile din Germania şi Spania.

Fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere au influenţat creşterile recente ale

ISD2. Acestea au crescut cu 88% atingând valoarea de 716 miliarde USD. Numărul

afacerilor încheiate a crescut cu 20% faţă de 2005, ajugând la 6134. Aceste niveluri

sunt apropiate de cele obţinute în primul an de boom al fuziunilor şi achiziţiilor

transfrontaliere din perioada 1999-2001. Au existat 141 de mega afaceri evaluate la

peste 1 miliard USD – aproape de vârful din 2000, când au fost încheiate 175 de

astfel de afaceri. O altă caracteristică a boom-ului fuziunilor şi achiziţiilor este

creşterea investiţiilor făcute de către fondurile private de investiţii, în marea lor

majoritate fonduri de plasament şi de investiţii în asigurări de sănătate. Aceste

fonduri, concentrate în marea lor majoritate în Statele Unite şi Marea Britanie, au

investit 135 miliarde USD în fuziuni şi achiziţii în 2005 sau 19% din totalul

fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere. Spre desoebire de alte tipuri ISD,

fondurile de plasament tind să nu realizeze investiţii pe termen lung şi să-şi

1 International Center for the Settlement of Investment Disputes - ICSID2 Iordache F. Investiţiile străine în România // Simpozion ştiinţific internaţional “Impactul REI asupra economiilor naţionale”. – Chişinău, ULIM, 27-28 februarie 2004, p.125-130

53

părăsească poziţiile după 5 sau 10 ani, timp suficient pentru a nu fi privite ca

investitori tipici de portofoliu. Aceasta tendinţă pune sub semnul întrebării rolul

unor astfel de investiţii în creşterea economiilor pe termen lung.

ISD au crescut în toate sectoarele. In timp ce serviciile au dominat, în raport

se arată că în anul 2006 sectorul primar a castigat ca importanţă. Fuziunile şi

achiziţiile transfrontaliere din acest sector au crescut de peste şase ori. Fuziunile şi

achiziţiile transfrontaliere făcute de companiile din minerit şi din sectorul petrolier

au reprezentat marea parte a ISD din sectorul primar. Pe de altă parte, ponderea

sectorului manufacturier în total a scăzut în 2006.

Astfel, că cele mai mari intrări de ISD la nivel mondial în mod prioritar s-au

înregistrat în următoarea consecutivitate: în ţările dezvoltate, apoi în ţările în curs

de dezvoltare şi cele mai joase au avut loc în ţările din Sud-Estul Europei sau din

componenţa CSI (Comunitatea ţărilor Independente).

Creşterea fluxurilor ISD în lume au asigurat crearea noilor locuri de muncă,

au accelerat creşterea volumului producţiei internaţională şi exporturilor mondial,

ceea ce demonstrează impactul pozitiv al CTN în economia mondială.

Volumul crescând al investiţiilor capitale în dependenţă de venitul pe locuitor

mărturiseşte faptul, că ţările date tind spre o dezvoltare. Datele statistice

demonstrează, că cu cât mai participativă este ţara în industria mondială, comerţ,

cu atât mai mare este interesul faţă de ea din partea capitalului străin, spre

exemplu, Singapore, probabil, a devenit leader în acest domeniu, deoarece în anii

90 volumul ISD, acumulate în raport cu PIB-ul, a constituit nivelul de 91,7%,

majorându-se faţă de anii 70 de 5 ori.

Una din exigenţele pozitive ale IDS este valorificarea noilor capacităţi de

producţie. Acest fenomen este caracteristic mai multor ţări, preponderent în

regiunile învecinate cu centrele economice mondiale Prin susţinerea administraţiei

publice locale, numai firmele SUA dispun în diferite ţări peste 200 de uzine de

asamblare. În afară de cele americane, o deosebită activitate demonstrează cele din

Europa Occidentală şi producătorii Japonezi. Este cunoscută practica concernului

Volkswagen, care are o strategie de penetrare pe piaţa Americană, cu precădere în

54

colaborare cu uzinele similare din Mexic (sau Brazilia), care numai începând din

1994 şi-a extins cu 60% capacităţile de producţie.

Perspective avantajoase a înscris şi concernul “Daimler Bentz”, “Xexcty”,

care preconizează a investi peste 800 mln USD în noua uzină petrolieră din Mexic.

Concernul “Nissan” suplimentar investeşte 1 miliard USD în filialele sale

mexicane în speranţă de a mări exportul în SUA anual cu 200 mii motoare pentru

automobil: se consideră, că industria autovehiculelor este cea mai dezvoltată şi

eficientă ramură a economiei ţărilor latino-americane, care a obţinut o dezvoltare

numai după apariţia acestei mari companii. Aproape 600 mln USD vor fi investiţi

în următorii trei ani de către companiile germane în industria turismului din Mexic,

care din ce în ce devine mai atrăgătoare pentru capitalul străin.

De menţionat, că fuziunile şi achiziţiile, care includ cumpărarea de către

investitorii străini a întreprinderilor de stat privatizate, determină noi recorduri a

volumelor de ISD, relatează secretarul-general a UNCTAD Rubens Ricupero. Karl

P.Sauvant, Preşedintele UNCTAD, consideră, că piaţa globală pentru firmele mari

se află în procesele de geneză, companiile sunt cumpărate şi vândute în lume la o

scară fără precedent.

Dacă analizăm cum au decurs mişcările investiţionale în lume în perioada

1995-2005, observăm că până în anul 2000 ISD în ţările dezvoltate au crescut cu

21%1 depăşind suma de 1000 miliarde dolari, remarcându-se aici o performanţă de

excepţie a Germaniei. Germania (cu 176 miliarde USD) a devenit, pentru prima

dată, principala destinaţie a ISD din Europa şi a doua pe plan mondial (după

Statele Unite ale Americii, cu 281 miliarde dolari).

Marea Britanie a deţinut poziţia e „principala ţară sursă” la nivel mondial doi

ani consecutivi. Chiar dacă Statele Unite ale Americii rămâneau principala

destinaţie mondială a ISD, intrările de ISD au scăzut în această perioadă cu până la

5%, iar ieşirile de ISD s-au diminuat şi ele uşor (cu până la 2%).

Ieşirile recente de ISD din Franţa au fost considerate drept impresionante şi,

pentru prima dată în perioada menţionată, au avut un nivel mai mare decât cele din

1 Raportul Mondial al Investiţiilor, UNCTAD 2001

55

Statele Unite ale Americii.

În Japonia influxurile de ISD în anii 2000-2001 au scăzut cu 36% (la 8

miliarde dolari), parţial din cauza unei prelungite scăderi a creşterii economice, dar

poate şi din cauza faptului că, deşi această ţară a promovat politici binevenite în

domeniul ISD, au fost alţi factori care au decis nivelul intrărilor de ISD. În

contrast, ieşirile de ISD au crescut până la 33 de milairde dolari, înregistrând cel

mai înalt nivel din ultimii zece ani.

În ansamblu, lumea dezvoltată continuă să fie prima destinaţie a ISD,

atrăgând peste două treimi din intrările la nivel mondial. Triada – Uniunea

Europeană (UE), Statele Unite ale Americii şi Japonia – au înregistrat 71% din

intrările şi 82% din ieşirile de ISD din 2000, la nivel internaţional. Până la sfârşitul

anilor `90, aici erau înregistrate aproape 50,000 CTN1 şi aproape 100.000 de filiale

străine ale unor asemenea corporaţii. Din Triadă, Uniunea Europeană s-a remarcat

atât ca sursă, cât şi ca destinaţie pentru ISD. Intrările record (de 617 miliarde

dolari) au fost stimulate şi de progresul înregistrat în procesul regional de

integrare, în timp ce alte ţări din vestul Europei (în special Elveţia) şi Statele Unite

ale Americii rămân principalii parteneri ai UE, în afara celor 15 ţări membre.

Structura ISD s-a schimbat în interiorul triadei. Japonia a devenit mai

importantă ca destinaţie pentru ISD şi mai puţin importantă ca sursă, chiar dacă

valoarea sa ca investitor străin este încă mult mai mare decât cea de primitor de

ISD. Rolul Statelor Unite ale Americii, de investitor străin major în ţările Triadei, a

fost preluat de Uniunea Europeană, care, ca grup, rămâne dominantă atât ca

investitor, cât şi ca receptor de ISD. Schimburile între membrii Triadei sunt în

creştere (40% din totalul ieşirilor de ISD au avut ca destinaţie ţările membre ale

Triadei în 1999, faţă de 1985). Dintre membrii Triadei, Japonia şi Uniunea

Europeană domină într-un număr mai mare de ţări decât Statele Unite ale

Americii(1985–1999). Triada conduce şi în clasamentul primelor 100 de companii

transnaţionale. Dintre acestea, 91 îşi au sediile centrale în Triadă, iar proporţia lor

1 CTN- cuprind firmele-mamă şi filialele acestora din străinătate: o companie mamă este definită ca fiind cea care controlează activele altei sau altor entităţi din ţară sau din mai multe ţări, altele decât cea pe teritoriul căreia a fost. Înfiinţată, de obicei prin deţinerea unei părţi din capitalul social.În acet context, de obicei se consideră suficientă deţinerea a cel puţin 10% din capital pentru a fi garantat controlul asupra activelor (UNCTAD).

56

în acest clasament a crescut treptat în ultimul deceniu. Ţările dezvoltate din afara

Triadei care sunt menţionate în topul celor 100 CTN sunt Australia, Canada şi

Elveţia.

Cel mai mare recipient de ISD din anul 2005 a fost Marea Britanie (165

miliarde de dolari). Intrările de ISD în ţările dezvoltate au crescut, în 2005, cu

37%, atingând 542 miliarde USD. În plus, perspectivele unor noi creşteri sunt

promiţătoare, se arată în Raportul mondial al investiţiilor 2006, elaborat de

UNCTAD şi intitulat “ISD din economiile în tranziţie şi din ţările în curs de

dezvoltare: rolul lor în dezvoltare”. Fenomenul a fost parţial determinat de

creşterea economică puternică din unele ţări şi de profitul corporatist mare şi a

condus la sporirea numărului şi al volumului fuziunilor şi achiziţiilor

transfrontaliere până la cel mai înalt record din 1987 până în prezent. Amplificarea

activităţii de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere, încurajată de un sprijin tot mai

mare al fondurilor de investiţii a condus la încheierea unor afaceri valorând peste 1

miliard dolari SUA), fapt datorat în special fuziunii dintre Shell Transport and

Trading Company şi Royal Dutch Petroleum Company din care a rezultat Royal

Dutch Shell, urmate de achiziţionarea altor câteva firme britanice valoroase, mai

ales în sectorul serviciilor.

Al doilea mare recipient a fost Statele Unite ale Americii, fiind urmată de ţări

ale Uniunii Europene, inclusiv de Franţa şi Olanda. Noile 10 state membre ale

Uniunii au atras împreună 34 de miliarde USD, reprezentând o crestere de 19%

fata de 2004. Unele dintre acestea (Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia) şi-au

consolidat poziţiile de locaţii preferate ale industriei auto. Creşterea mare a cererii

interne a atras la rândul său investiţii străine. În timp ce intrările de ISD au sporit

substanţial şi în alte ţări membre ale Uniunii Europene (Austria, Danemarca,

Germania şi Suedia) şi aceasta mai ales datorită creşterii ISD intra-UE, acestea au

scăzut în alte state (Belgia, Irlanda, Polonia şi Spania). După patru ani consecutivi

de declin, intrările de ISD din Canada au crescut la 34 de miliarde USD. Pe de altă

parte, ISD din Japonia au scăzut cu 64% (până la 2 miliarde USD), cel mai mic

57

nivel înregistrat în această ţară în ultimul deceniu1.

Peste 90% din fluxurile de ISD către ţările dezvoltate işi au originea în alte

ţări dezvoltate. ISD au crescut în toate cele trei sectoare. Cel primar a câştigat în

importanţă, reflectând tendinţa globală de a investi în petrol, minerit şi în alte

activităţi legate de resursele naturale. S-au înregistrat ISD mai mari şi în domeniul

manufacturier, în special în metal şi în produse din metal, reflectând preturile

ridicate ale mărfurilor. O evoluţie importantă a ISD s-a înregistrat şi în sectorul

autovehiculelor şi al echipamentelor de transport. Serviciile – în special industria

de telecomunicaţii şi serviciile financiare – au atras şi ele ISD masive.

Ţările dezvoltate au rămas cea mai mare sursă de ISD din lume, in pofida

unui declin de 7% înregistrat anul trecut. Multe ţări dezvoltate tind să fie atât surse

majore, cât şi state receptoare de ISD. Statele Unite ale Americii au rămas cea mai

mare sursă de investiţii străine în ceea ce priveşte stocurile, în ciuda unui declin al

ieşirilor de ISD datorat repatrierii profiturilor, ca urmare a măsurii de reducere a

taxelor introduse de guvernul federal (Actul Naţional de Investiţii). Cu excepţia

Canadei, Japoniei, Norvegiei şi a Elveţiei, toate statele dezvoltate cu fluxuri

externe mai mari de 10 miliarde USD au fost din UE. Cel mai mare investitor a

fost Olanda, urmat de Franţa şi Marea Britanie, investind peste 100 de miliarde

USD fiecare.

Perspectivele favorabile privind ISD sunt atenuate de un tablou politic inegal.

Există un grad mai mare de privatizare şi mai multe scutiri de impozite; dar, pe de

alta parte, într-o serie de ţări au fost invocate măsurile restrictive şi problemele de

securitate. De exemplu, în Statele Unite ale Americii au existat proteste vis-à-vis

de problema securităţii. Atât în U.E., cât şi în Statele Unite ale Americii, există

ingrijorări tot mai mari referitoare la propunerile de achiziţii străine în legatură cu

energia, serviciile de infrastructură şi alte industrii ce implică „o dimensiune a

securităţii.”

Investitorii din ţările în curs de dezvoltare şi din economiile în tranziţie,

nerabdători să obţină bani de pe pieţele şi din resursele ţărilor dezvoltate, s-ar putea

1 23 http:// www. un. org/publications

58

confrunta cu creşterea presiunii în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor de

transparenţă şi de management al corporatiilor. Imaginile dramatice a recentelor

tendinţe în ISD sunt nivelele continue mari de creştere a fluxurilor şi refluxurilor.

Acestea au crescut cu o rată anuală de 42% în ultimii 20 de ani, şi valoarea lor

integră constituie peste 2.3 trilioane USD. Volumul vînzărilor şi cumpărărilor, care

cuprind companiile, ce sunt incluse în lista primelor 100 corporaţii transnaţionale.

Firmele Uniunii Europene, urmate de firmele din Statele Unite, erau cel mai

mari achiziţionari de venituri prin activităţile de vînzări-cumpărări a ISD în ţările

în curs de dezvoltare.

Vînzările şi cumpărările transnaţionale în Europa Centrală şi de Est s-au

dublat la 10 miliarde USD anul trecut, Polonia şi Republica Cehă fiind principalele

recipiente iar firmele din Europa de Vest primii achiziţionari.

De menţionat, că privatizarea în Europa de Est care s-a desfăşurat în anii ‘90,

a fost cel mai important mijloc în anii recenţi de atragere a IDS în Europa Centrală

şi de Est. În general, participarea străină în procesul de privatizare este mai mare

decât participarea localnicilor în aceste regiuni. O majoritate de 50 cele mai mari

privatizări din lume în timpul perioadei anilor 1986-2000 au avut loc în ţările în

curs de dezvoltare, preponderent cu participarea CTN.

Analiza efectuată oferă posibilitatea de a conchide că ISD s-au constituit ca o

modalitate de reducere a impozitelor vamale. Graţie acestor economii, au fost

organizate producerea a peste 700 mii unităţi automobile anual. Această

economisire esenţială a capitalului se foloseşte în majoritatea ţărilor în scopuri

productive, deoarece producătorii devin mai competitivi pe piaţă. Trebuie de

menţionat, că CTN nou cerate şi reformate în ţările-recipiente se deosebesc, de

regulă, prin progresul său faţă de industriile locale indiferent de domeniul de

activitate.

O altă tendinţă destul de binevenită de extindere a ISD, şi nu numai de către

CTN, este eficienţa crescândă a capitalului. În industria constructoare de maşini

eficienţa utilizării braţelor de muncă în cadrul CTN este în mediu cu 20-23% este

mai înaltă, decât la firmele constructoare de automobile americane, iar eficienţa

59

utilizării capitalului fix este în mediu cu 50% mai înalt, decât în companiile

americane. La hotarele anilor '90 ai sec. XX productivitatea muncii la uzinele

americane din Marea Britanie era în mediu cu 30% mai înaltă decât indicatorul

analog la firmele naţionale; în industria electronică şi electrotehnică - cu 35%,

industria constructoare de maşini – cu 45%.

Aceeaşi situaţie se menţionează şi la firmele japoneze. În Franţa, la hotarele

anilor '90, productivitatea muncii la firmele cu capital străin era în mediu cu 27%

mai înaltă, decât la firmele naţionale, printre care în industrie – cu 36%. În acelaşi

timp venitul pe locuitor – mai mare cu 64%, volumul exporturilor – cu 45%.

După estimările autorului, formarea unor ramuri întregi ai industriei

contemporane în multe ţări a avut loc preponderent graţie eforturilor CTN. Aşa,

apariţia şi dezvoltarea industriei electronice în Singapore, ca şi în alte ţări noi

industrializate, are loc modernizarea industriei textile, uşoare şi de încălţăminte,

nemijlocit legate de fuziunea capitalului american. Spre sfârşitul anilor '80 CTN au

creat în această regiune uzine pentru producerea semiconductoarelor şi 42 de

uzine, amplasate în ţările ASEAN. Pe de altă parte, conform datelor statistice

mondiale, numai în Singapore sunt supuse falimentării în jur de 40% întreprinderi

noi create, iar printre firmele cu capital mixt, acest indicator constituie numai 7%.

Importanţa colaborării guvernelor în businessul mondial se accentuează prin

faptul, că pe măsura dezvoltării producerii internaţionale transmiterea know-how

de la întreprinderile-mame la fiice are loc mult mai rapid. După calculele lui

R.Vernon, care a analizat transmiterea tehnologiilor de producere a peste 954

produse la 57 CTN americane în perioada 1945-1975, s-a constatat că

întreprinderile-fiice aveau posibilitatea din know-how, deja peste 2-3 ani după

implementarea acestora în SUA. Printre altele, dacă în anii 1946-1980 se

transmitea numai 18,2% din tehnologiile produselor noi, apoi în anii 1971-1975 –

deja 51,6%. Actualmente schimbul de informaţie nouă pe piaţa mondială cel puţin

85% revine CTN.

Analizând diferite aspecte de migraţie a capitalului străin în ţările unde el este

amplasat, în opinia autorului, trebuie de avut în vedere, că numai valoarea absolută

60

a ISD nu reflectă întocmai rolul lor în economia naţională. Ca exemplu, poate fi

utilizată experienţa Coreei de Sud, unde în perioada anilor 1986-2000, aceste

valori au atins numai 1,6% din investiţiile capitale totale ale statului. Dar aceste

investiţii au fost alocate în ramurile avantajoase - construcţii de maşini, aparataj

electric, prelucrarea metalelor, producerea maselor plastice, industria chimică,

farmaceutică, care au reînnoit totalmente industria ţării. CTN favorizează

soluţionarea problemelor vulnerabile ale economiilor naţionale.

În incinta programului de securitate alimentară, în ţară au fost organizate

întreprinderi mixte împreună cu firma germană J.Heinitz, care a construit o fabrică

pentru producerea produselor alimentare pentru copii, valorificând 10 milioane

USD. Pe lângă stimularea producerii în diferite domenii de activitate, CTN permit

de a reduce cu 50-70% costurile producţiei noi, reduc perioada de proiectare a

produselor noi până la 14-20 luni, menţin rabatul producţiei noi la nivel de 1-7%.

În timp ce firmele de sine stătător elaborează şi implementează tehnologiile şi

produsele noi, de regulă, de calitatea mult mai inferioară, apar multiple neajunsuri

la primele partide, diminuând valoarea produselor noi cu 20-30% din volumul

total.

Perfecţionând relaţiile în CTN, companiile naţionale, pas cu pas, au trecut de

la fabricarea elementelor asamblate la asamblarea de sinestătătoare a diferitor

produse electronice. Aceasta a permis a începe de sine stătător lucrările de

cercetare ştiinţifică, care depăşeau tehnologiile implementate deja. Urmând această

cale, firma “Cobra”, spre exemplu, a început producţia unui modul original de

mini-computer, care depăşea după parametrii săi tehnici analoagele, produse după

licenţele străine. Dar aceasta este mai repede o excepţie, decât o regulă. Însăşi

Coreea de Sud, lovindu-se de problema micşorării poziţiei concurenţiale ale

produselor sale, a întrodus măsuri severe pentru atragerea investiţiilor străine. Spre

deosebire de conducerea anterioară, care promova alianţă economică cu alte ţări,

actualmente a simplificat procedura birocratică de atragere a ISD. Au fost

introduse înlesniri considerabile pentru domeniile prioritare.

După investigaţiile autorului şi conform opiniilor specialităţilor ONU,

61

dependenţa dintre investiţiile din exterior şi creşterea economică într-o ţară sau

alta, nu este atât de evidenţiată. Spre exemplu, Singapore şi Hong-Kong

actualmente nu profită de fluxuri mari ai capitalului străin, dar ritmul accelerat de

dezvoltare se menţine. Deopotrivă, în Nigeria şi alte state capitalul străin este atras

în cantităţi mari, dar economia ţării se dezvoltă relativ lent. Acelaşi lucru l-am

depistat privind investiţiile capitalului străin în prezent din R.Moldova şi România,

unde se observă, că nu demult au început de sine stătător să-şi demonstreze

imaginea sa pe piaţa mondială, ca mai apoi CTN să se intereseze de ele. Privitor la

acest fenomen, autorul este de părere că ISD nu sunt capabile de a substitui oficial

ajutoarele economice a ţărilor slab dezvoltate. Taiwan, prin exemplu, a creat

economia sa de la zero, utilizând eficient ajutoarele SUA. şi totuşi, este imposibil

de a evidenţia la direct corelaţia dintre volumul ISD şi unii indicatori

macroeconomici ai diferitor ţări: dincolo de ISD există un set întreg de factori, care

determină creşterea economică, inclusiv direcţiile prioritare de dezvoltare de lungă

durată.

În prima jumătate a anilor '80 ai secolul trecut volumul producţiei totale din

industria prelucrătoare a Marii Britanii a fost asigurată cu ISD la nivelul de 21,2%

din partea: Germaniei – 21,7%; Italiei – 23,8%; Franţa – 27, %; Canada – 57%.

Activele acestei ramuri din Marea Britanie aparţin CTN SUA în mărime de 12%.

În rezultatul eforturilor depuse de guvernul englez, în toată economia engleză

funcţiona întreprinderi fizice a 100 corporaţii mari americane şi a filialelor CTN

europene şi japoneze. În această ţară, din totalul întreprinderilor, numai 2%

constituie întreprinderile străine, care livrează un volum esenţial de producţie. În

multe domenii de activitate ponderea firmelor străine este vădit mai mare. În

industria constructoare de automobile din Japonia s-au investit în construcţia noilor

uzine – 3,8 miliarde USD, neducând la reducerea cererii la automobile pe piaţa

mondială. Volumul producţiei automobilelor pe insulele Britanice în 2003 se

preconiza a o mări cu 50%, ceea ce a asigurat cu noi locuri de muncă mii de

englezi, amplasându-se aproape ½ din activele japoneze. Din totalul ISD în UE,

40% din activele americane şi-au găsit localizare în Marea Britanie. În 60 de cazuri

62

din 100 firmele străine, amplasate în Marea Britanie, efectuează cercetări ştiinţifice

fundamentale, iar începînd cu 1900 Marea Britanie atrage mai multe investiţii

străine, decât singura investeşte peste hotarele ei, în acelaşi timp obţinînd o

creştere economică considerabilă.

Conform cercetărilor autorului, fără aparate şi utilaje moderne bazate pe

tehnologii înalte, produsele filialelor CTN americane ar fi fost mai puţin

competitive, iar dezvoltarea rapidă a industriei petroliere din Marea Britanie,

precum şi a altor domenii de activitate, cum ar fi: industria nucleară, de producţie a

cauciucului, chimică, agricultura (care s-a dezvoltat graţie tehnicii de mecanizare

din contul capitalului american şi canadian).

Investigaţiile autorului au evidenţiat că eforturile guvernului englez spre

reanimarea unor regiuni economice s-a realizat cu succes graţie ISD. Graţie ISD

japoneze, a fost restructurată economia regiunii Wales prin producerea aparatajelor

electronice de uz casnic, regiunii Scoţia prin producerea calculatoarelor şi

programelor soft ajutată de SUA. După cum demonstrează practica, firmele locale

suferă de un mare decalaj economic în raport cu cele străine. Faţă de piesele de

calculator, japonezii au cerinţe sporite, atârnându-se destul de sceptic. “Fortuna”,

de exemplu, descrie aşa o situaţie, când managerul firmei “Mitsubishi Electric” din

Wales, după studiul a 100 de furnizori potenţiali, a semnat contract de colaborare

cu 36 din ei, totodată, el a insistat la controlul riguros al calităţii pieselor

autohtone, care se preconizau de a fi cumpărate de la furnizorii potenţiali.

Despre importanţa capitalului străin vorbeşte şi ponderea lui în livrările

producţiei pe pieţele naţionale şi internaţionale1. Intensificarea exporturilor a fost şi

rămâne o caracteristică de bază a CTN, spre exemplu, Exporturile din Mexic sunt

asigurate de CTN, aşa, în 1986 ele au constituit 58%, inclusiv: în ramura industriei

aparatajelor electrice – 65,6%; în industria constructoare de maşini – 97%. Aceşti

indicatori sunt mult mai înalţi, decât la ţările în curs de dezvoltare. Creşterea

exporturilor din Mexic au făcut-o atractivă pentru SUA şi Mexic a devenit una din

cele mai mare partener al SUA (după Canada şi Japonia). Ca rezultat, din

1 Iordache F., Sofronie S. Les activités des sociétés transnationales dans le XXI siècle //Symposia Professorum. – Chişinău, ULIM, p. 17-26.

63

momentul implementării noului model de dezvoltare cum este politica uşilor

deschise, care a schimbat politica accentuată pe importuri, Mexic a început mai

mult să exporte, şi-a crescut rezervele valutare şi acumularea de capitalul.

Conform previziunii Băncii Asiatice, exportul chinezesc va creşte anual cu

15-16%, în special pe contul exportului capitalului întreprinderilor, construite pe

baza ISD. Aceasta permite de a lichida dependenţa dezvoltării economice a ţării,

numai de exportul petrolier, foarte mult dependent de oscilaţiile cererii pe piaţa

mondială. Se evidenţiază modernizarea proceselor de producţie în industria

constructoare de maşini, textilă, poligrafie. Producătorii autohtoni activ importă

utilaj tehnic, piese de asamblare, pentru a organiza procesele de producţie în baza

tehnologiilor străine de vârf. Aceşti factori au provocat crearea unei noi zone

economice, ceea ce este o etapă deja cunoscută, etapa precedentă procesului de

integrare.

Rolul CTN în creşterea volumului exporturilor ţărilor gazde derivă din

capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial implementat, dar şi

din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează CTN. Totodată,

resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite extinderea

portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea

ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor economiei gazdă. În

cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor

financiare, CTN pot conduce la creşterea exporturilor prin simplul aport de capital

pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine. Astfel, CTN

preiau riscul lansării unor produse noi la export. Acesta a constituit de fapt rolul

istoric al CTN în dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent,

acest rol s-a transgresat în special spre exporturile de produse care înglobează un

grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerţul

mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile etc.

Expansiunea producţiei internaţionale are ca forţă motrice dezvoltarea acestor

societăţi, care au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul a trei factori principali1.

1 Bari I. Probleme globale contemporane. –Bucureşti: Economică, 2006

64

Primul factor constă în liberalizarea politicilor economice: deschiderea

graniţelor naţionale, liberalizarea fluxurilor de ISD şi de portofoliu sau de alte

acorduri de cooperare şi investiţionale.

Dacă până nu demult ţările dezvoltate au promovat ample politici de

liberalizare economică, în prezent tot mai multe ţări se orientează spre această nouă

strategie de dezvoltare. Ultimul deceniu a fost martorul deschiderii fără precedent a

pieţelor lumii spre ISD. Această tendinţă se accentuează în continuu.

Tot în acest context, 97 de ţări au notificat încheierea a 158 de acorduri

investiţionale bilaterale, numărul total al acestora atingând cifra de 2.099 la

sfârşitul anului 2001. Dintre acestea, 43% s-au încheiat între ţările în dezvoltare,

33% între ţări în dezvoltare şi ţări dezvoltate, 11% între ţările în dezvoltare şi ţările

sud-est europene (în tranziţie), 8% între acestea din urmă şi ţările dezvoltate şi 6%

între ţările în tranziţie. Totodată, au fost adoptate 67 de noi acorduri pentru evitarea

dublei impuneri fiscale, eliminând astfel un real impediment în calea investiţiilor

străine1.

Anul 2001 a fost, primul an de regres al fluxurilor de ISD din ultima decadă,

pe fondul recesiunii economice globale, după recordul mondial înregistrat cu un an

înainte. Astfel, volumul total al fuziunilor şi achiziţiilor încheiate în cursul anului

2001 a fost de 594 miliarde dolari, jumătate din nivelul înregistrat în anul 2000.

Aceste reduceri au fost resimţite în primul rând de către ţările dezvoltate, care

concentrează 68% din fluxurile mondiale de ISD, comparativ cu doar 27% - ţările

în dezvoltare şi 4,5% - ţările în tranziţie. Influxurile de ISD s-au menţinut relativ

constante în ţările Europei Centrale şi de Est.

După anul 2001 situaţia a revenit la normal, fluxurile de ISD cunoscând

creşteri semnificative. Numai în anul 2006 intrările de ISD au crescut faţă de 1 World Investment Report 2002, Transnational Corporations and Export Competitiveness, UNCTAD

65

2005(945.795 mil $) cu 38%, ajungând la o valoare de 1.305.852mil $. Ieşirile de

ISD au avut o creştere şi mai spectaculoasă, cu peste 45%, de la 837.194mil $ în

anul 2005 la 1.215.789 mil $ în 2006, după cum se poate vedea în Anexa 4.

Trendul descrescător a continuat şi în anii următori. Cel de-al doilea factor

este accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea costurilor şi a

riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe

mondiale, prin delocalizarea internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste

riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport şi de comunicare a

facilitat integrare mai eficientă a operaţiunilor la nivel global, precum şi transportul

componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienţei economice, a

avantajelor comparative date. Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea

ponderii investiţiilor străine directe (ISD) motivate de creşterea eficienţei, cu

importante implicaţii asupra creşterii competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente

şi, implicit, asupra creşterii economice.

Al treilea factor menţionează creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul

celorlalţi doi factori amintiţi anterior, impune explorarea unor noi pieţe de către

companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru valorificarea

mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme de

producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să

potenţeze forţa lor pe piaţă, cum ar fi fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară

sau majoritară etc.

Aceste forţe motrice acţionează pe termen lung. Comportamentul investiţional

al firmelor este de asemenea puternic influenţat de schimbările pe termen scurt ale

ciclurilor de afaceri, lucru dovedit de recentele tendinţe ale investiţiilor străine

directe.

Tehnologiile noi (microelectronic, informatic, telecomunicaţie, sateliţi, fibre

optice) tind să industrializeze producţia de servicii şi să terţiarizeze producţia de

bunuri. Două categorii de servicii au contribuit în mod decisiv, îndeosebi în anii

'80 şi '90, la globalizarea relaţiilor de afaceri: cele de consultanţă şi cele financiare.

Firmele de consultanţă pentru realizarea de obiective industriale (consulting

66

engineering), cele de consultanţă în gestiune, de audit, firmele de consultanţă

juridică au avut un rol important în uniformizarea normelor şi regulilor tehnice,

comerciale, financiar-contabile şi de drept în mediul internaţional al afacerilor.

Firmele din sectorul financiar - case de asigurări, bănci comerciale, bănci de

investiţii - au impus, de multe ori prin acţiuni concertate, liberalizarea treptată a

mişcărilor de capitaluri şi au creat încă din anii '60 o piaţă cu vocaţie globală -

piaţa eurovalutelor. Prin implicarea directă pe piaţa tranzacţiilor intercorporaţii,

aceste firme - aşa-numitele merchant banks - au făcut posibilă realizarea unor

mega-afaceri în domeniul achiziţiilor şi fuziunilor.

CTN industriale şi terţiare au început să se implice tot mai mult în tranzacţii

pe pieţele financiare internaţionale; ele se diversifică înspre activităţi financiare, se

"financiarizează". Tocmai această diversitate de activităţi - industriale, terţiare,

financiare-integrate într-o reţea de conglomerat dă specificul transnaţionalelor

globale. Aşadar numarul ISD-urilor in proiectele ecologice a crescut în anul 2006

faţă de anul 2005 cu 13%, ajungând de la un total de 10442 mil. $ la 11813 mil $,

după cum se poate vedea în Anexa 5.

Pe de altă parte, operaţiunile financiare ale marilor bănci internaţionale şi ale

societăţilor multinaţionale duc la integrarea pieţelor financiare internaţionale, iar

mişcarea capitalurilor tinde să devină în mare măsură autonomă, în raport cu

finanţarea producţiei şi a schimburilor. Un sistem financiar global privat este în

curs de structurare, incluzând în reţeaua sa de multinaţionale, băncile comerciale şi

de investiţii, europieţele, pieţele de produse financiare derivate (futures şi options),

marile centre financiare mondiale (New York, Londra, Tokyo).

Totuşi, în viziunea autorului, faptul că dacă o ţară doreşte să se orienteze spre

o „promovare activă” a ISD către exterior, acest lucru depinde de mai mulţi factori,

inclusiv de situaţia balanţei de plăţi a unei ţări şi de potenţialul investitorilor. Ar fi

mai bine ca ţările cu venituri reduse să-şi concentreze atenţia pe crearea unui

mediu de afaceri competitiv şi îmbunătăţirea posibilităţilor firmelor în ţara de

origine, mai degrabă decât să promoveze ISD către exterior.

67

4.3. CTN ŞI TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE

Problema majoră în jurul căreia oscilează relaţiile CTN şi ţările gazdă şi de

origine este reprezentată de transferul de tehnologie (cu sensul de cunoştinţe

tehnologice şi capacităţi tehnologice).

68

În relaţiile cu ţara gazdă se pune problema adaptării tehnologiei transferate,

operaţie determinată de patru determinanţi principali:

Caracteristicile şi mărimea pieţei

Din punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie, în dorinţa de a obţine

economii de scară (deci cu o grijă deosebită acordată costurilor şi beneficiilor

proprii), activitatea unei CTN ar avea două efecte asupra ţării gazdă: unele operaţii

se vor desfăşura diferit în filiale decât în firmele indigene şi CTN vor prefera să-şi

standardizeze tehnologia pentru a evita costurile adaptării1.

Deci, unele CTN vor subestima importanţa adaptării şi sunt cazuri în care

unele dintre ele au înregistrat eşecuri pe pieţe străine din acest motiv. Principalul

motiv pentru care o CTN alege să-şi adapteze tehnologia de fabricaţie în filiale este

deoarece o filială produce un output mai mic, funcţie de piaţa pe care acţionează.

Din punctul de vedere al produsului, se întâlnesc două cazuri: fie produsele au

caracteristici care pot trece graniţele doar cu mici ajustări (Gillette, CocaCola etc.),

fie CTN vor avea ca ţinte consumatorii cu venituri ridicate şi producătorii cu

tehnologie superioară.

Diferenţele de cost şi de accesibilitate la factori

CTN va încerca să-şi selecteze tehnologia şi în funcţie de costul şi accesul la

resurse. Dacă este cazul unui cost scăzut al muncii, materiei prime şi energiei şi un

cost ridicat al capitalului, tehnologia va fi una economisitoare de capital; iar în

cazul unui cost scăzut al capitalului, materiilor prime şi energiei şi un cost ridicat

al muncii, tehnologia va fi una economisitoare de muncă; la fel şi în cazul unui

cost ridicat al materiilor prime şi energiei.

În funcţie de aceste elemente, şi mai ales când guvernele locale acordă prime

pentru încurajarea angajărilor, CTN trebuie să realizeze unele modificări în design-

ul produselor.

Accesul la materiale

CTN trebuie să ţină seama în tehnologia transferată şi de diferenţele în

accesul şi calitatea materialelor şi bunurilor intermediare locale, diferenţe mai

1 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.293

69

pronunţate în ţările cele mai slab dezvoltate. Chiar dacă filialele ar dori să importe

aceste inputuri, costurile de transport, barierele tarifare şi netarifare şi controlul

inputurilor de către guverne ar putea să le conducă spre o aprovizionare locală.

Diferenţele organizaţionale şi culturale

Deoarece costul de învingere a rigidităţii tradiţiei şi practicilor de conducere a

afacerilor este mai mare decât acela al adaptării maşinilor şi introducerii de noi

produse (datorită faptului că primul cost este mai intensiv în capital uman decât al

doilea şi că oamenii sunt mai rezistenţi la schimbare şi adaptare decât maşinile),

este mai uşor pentru CTN să introducă noi maşini şi produse decât noi metode de

conducere a oamenilor1.

De aici putem trage nişte motive ale CTN pentru a-şi centraliza sau

descentraliza activitatea de C&D:

motive de centralizare: nevoia de a deţine economii de scară, prezenţa

industriilor de sprijin, nevoia de a fi adiacentă operaţiilor din aval, accesul la

resurse şi capacităţi, experienţa acumulată în know-how de C&D şi în organizarea

inovării, evitarea problemelor de coordonare a activităţilor transfrontaliere.

motive de descentralizare: necesitatea de a furniza bunuri caracteristice

pieţelor locale, diferenţe privind materialele locale şi necesitatea de a testa

produsele local, nevoia de a fi în locuri cu aglomerări de activităţi de C&D, nevoia

de a obţine tehnologie nouă sau talente specializate, scanarea activităţilor de C&D

ale firmelor străine, obţinerea de avantaje din diferenţele de resurse şi pieţe care

sunt accesibile în străinătate, satisfacerea presiunilor guvernamentale locale etc.

Există astfel trei tipuri de laboratoare C&D aflate în conducerea filialelor:

cele ce au ca funcţie primară asistarea producţiei şi punerea în funcţiune a ideilor

importate de la compania mamă, cele integrate local care au ca sarcină adaptarea la

piaţa gazdă şi cele care au C&D ca parte a programului coordonat global de

societatea mamă în cazul “laboratorului internaţional şi interdependent”.

Atitudinea şi strategiile guvernelor din ţările gazdă privind transferul de

tehnologie pot fi sintetizate astfel: a nu face nimic (ţări sau prea puternice sau prea

1 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.298

70

slabe), limitarea anumitor sectoare la proprietate locală, limitarea cantităţii de ISD,

cerinţe de performanţă specifice pentru investitorii străini, descurajarea clauzelor

restrictive asupra transferului de tehnologie, impunerea unor condiţii, încurajarea

dezvoltării tehnologice indigene, încurajarea colaborărilor străine privind C&D,

încercări de a obţine cunoştinţe prin metode alternative etc.

În relaţiile cu ţara de origine, CTN trebuie să aibă în vedere că tehnologia este

de o importanţă critică pentru susţinerea competitivităţii statelor naţionale

moderne, iar CTN sunt principalii producători de tehnologie şi deci sunt în atenţia

acestor guverne.

Astfel, de când tehnologia a devenit un sector important a dezvoltării şi

creşterii economice, guvernele încearcă să-şi protejeze drepturile lor de proprietate,

şi aceasta deoarece tehnologia, comparativ cu resursele naturale, are patru trăsături

distincte: ele trebuie create cu consum de resurse; odată create, costul marginal al

copierii şi folosirii tehnologiei este mai mic decât cel al resurselor, deci devine un

bun public; tehnologia este mobilă în spaţiu; societatea a inventat o varietate de

măsuri şi instrumente, inclusiv sistemul patentelor, pentru a încuraja producerea

tehnologiei şi protejarea inovatorilor împotriva disipării folosirii ei. Astfel,

tehnologia devine un factor al avantajului competitiv iar naţiunile au căutat

întotdeauna să se protejeze împotriva eroziunii ei.

În modelul clasic, tehnologia şi capitalul erau independente una de cealaltă,

dar ambele erau tranzacţionate pe piaţă; dar odată cu apariţia CTN, pentru căutarea

şi controlarea resurselor naturale şi a pieţelor, exportul de tehnologie devine

internalizat în măsura în care marea parte a acesteia este încorporată CTN.

În consecinţă, în politicile privind exporturile de tehnologie, guvernele din

ţările de origine trebuie să ţină cont de rolul unic şi special al CTN ca purtători

internaţionali de tehnologie.

Grijile ţărilor de origine privind transferul de tehnologie privesc două motive:

primul este că CTN, angajându-se în ISD, îşi deviază energiile de la activităţile

creatoare din aceste ţări, iar al doilea că, exporturile tehnologice, majoritatea prin

intermediul CTN, îmbunătăţesc competitivitatea internaţională a firmelor din ţara

71

primitoare faţă de cele din ţara donatoare.

Însă, chiar dacă aceste griji pot fi veridice, ţările de origine (care sunt în

general ţări dezvoltate) nu-şi pot permite totuşi să stopeze exportul de tehnologie

spre ţările în curs de dezvoltare prin intermediul CTN. Iar aceasta se observă dacă

se face o mutare în modul de abordare a fenomenului care nu trebuie privit ca o

ameninţare la investiţiile, locurile de muncă şi tehnologia locale, ci ca mijloace de

cucerire şi de acces protejat la pieţe străine, obţinerea de resurse şi capacităţi vitale

competitivităţii ţării exportatoare de capital, asigurarea unui imbold pentru

prosperitatea ţărilor în curs de dezvoltare, protejarea sau întărirea poziţiei

competitive a unei ţări industrializate în raport cu alta.

72