lucrare - agresivitatea la femei

106
CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL I AGRESIVITATEA I.1. Definire I.2. Formele agresivităţii I.3. Teorii asupra agresivităţii I.4. Surse de influenţare a agresivităţii I.5. Reducerea agresivităţii CAPITOLUL II AGRESIVITATEA LA FEMEI II.1. Caracteristici comportamentale și de personalitate ale femeilor agresive II.2. Agresivitatea femeilor în familie II.3. Agresivitatea femeilor în societate și la locul de muncă II.4. Metode de reducere a agresivităţii la femei CAPITOLUL III STUDII DE CAZ CONCLUZII BIBLIOGRAFIE 1

Upload: matranrazvan

Post on 04-Aug-2015

325 views

Category:

Documents


5 download

TRANSCRIPT

Page 1: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL IAGRESIVITATEAI.1. DefinireI.2. Formele agresivităţiiI.3. Teorii asupra agresivitățiiI.4. Surse de influenţare a agresivităţiiI.5. Reducerea agresivităţii

CAPITOLUL IIAGRESIVITATEA LA FEMEIII.1. Caracteristici comportamentale și de personalitate ale femeilor agresiveII.2. Agresivitatea femeilor în familieII.3. Agresivitatea femeilor în societate și la locul de muncăII.4. Metode de reducere a agresivității la femei

CAPITOLUL IIISTUDII DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

1

Page 2: Lucrare - Agresivitatea La Femei

INTRODUCERE

Personalitatea criminală a reprezentat obiectul de studiu a numeroşi specialişti în domeniul

psihologiei judiciare. Se diferenţiază patru categorii de criminali, folosindu-se drept criteriu modul

în care personalitatea infractorului afectează comportamentul criminal: criminali socializaţi,

criminali nevrotici, criminali psihotici, criminali sociopaţi.

Criminalii socializaţi sunt cei care prezintă tulburari emoţionale mult mai mult decât oricare

persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma impactului social în cadrul căruia

învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât

criminali violenţi.

Criminalii nevrotici sunt cei care, în general, comit acte infracţionale datorită compulsiunilor

nevrotice. Nevroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce priveşte gândirea şi

comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea care poate fi exprimată în mod

direct sau indirect. Criminalii nevrotici sunt indivizii care devin criminali datorită distorsiunilor

personalităţii precum şi distorsiunilor percepţiilor asupra lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizii cu dezordini severe ale personalităţii, care au o percepţie

complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Ei sunt înclinaţi să comită în special

acte de violenţă, inclusiv omorul.

Criminalii sociopaţi sunt caracterizaţi printr-o personalitate egocentrică. Datorită marilor

tulburări de caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii cu un minimum sentiment de anxietate sau

vinovăţie. Deşi cei mai mulţi dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu

poate fi concluzionat că toţi criminalii sau infractorii sunt clar sociopaţi 1 .

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând

organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea acestui profil sprijină organele judiciare în finalizarea acţiunii lor de stabilire a

adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor. Totodată, se pot organiza acţiuni cu caracter

preventiv, pentru a evita favorizarea unor situaţii de factură criminogenă.

2

Page 3: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul

că înainte de a fi existat raporturile de drept în societate au evoluat raporturi naturale interumane cu

conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţie şi scopuri

energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept precedate sub aspect cognitiv

de complexele procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.1

În sens explicativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a raportului de drept , voinţa, a

cărei etiologie este primordial psihologică. Actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul voinţei

juridice, înţelegeri ale agentului de drept, în literatura juridică straină plecându-se de la principiul

libertăţii contractuale în sensul ei cel mai larg care se bazează pe conceptul de libertate şi iniţiativă

individuală a agentului juridic. Agentul juridic, pentru a-şi exprima libertatea contractuală are

garantată exprimarea voinţei libere prin producerea efectelor juridice, bazat pe conceptul psihologic

de voinţa. Voinţa juridică este o categorie cardinală de care depinde evoluţia întregii ordini judiciare

şi include o corelare între voinţele private la nivelul domeniului privat şi voinţa colectivă la nivelul

instituţiei statale şi societăţii civile. Voinţa juridică exprimată în acte juridice consensuale trebuie

însa să se manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ.

În ultimă instanţă , a decide dacă un act este valabil din punct de vedere al exprimării voinţei

sale înseamnă analiza psihologică introspectivă. Metodele utilizate în prezent sunt relative cu privire

la aceste aspecte. Sistemul probator clasic nu poate realiza întotdeauna acest obiectiv fundamental,

teama rezultând din existenţa actelor juridice simulate.

Cunoştinţele de psihologie juridică contribuie, în dreptul penal,la aprecierea elementelor de

culpă, vinovăţie,intenţie, prevedere, starea emoţională, conduita simulată, responsabilitatea şi, în

genere , prin transparenţa către subiectivul existent sub învelişul normei juridice, ajută la o bună

dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.

3

Page 4: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CAPITOLUL I

AGRESIVITATEA

I.1. Definire

Structurarea sistemului afectiv al personalităţii se poate realiza la niveluri diferite de

activitate (de prag) pentru cele două segmente polare - pozitiv şi negativ. De asemenea, întinderea

celor două segmente poate fi diferită, ceea ce duce la formarea în plan individual a unor profiluri

emoţionale semnificative deosebite. Drept coordonate fundamentale de integrare a acestor profiluri,

din punct de vedere relaţional, interpersonal, se disting agresivitatea si toleranţa.

Agresivitatea presupune integrarea emoţiilor de semn negativ (de discordanţă sau de

respingere a obiectului) într-un pattern de acţiune distructivă. În plan filogenetic, agresivitatea se

constituie într-un montaj instinctual, care împinge la atac. Cel mai pregnant ea se afirmă la

animalele de pradă, pentru care atacul, agresiunea devin principalul mijloc de dobândire a condiţiilor

necesare existenţei, în primul rând, al hranei. La acest nivel, agresivitatea se leagă de satisfacerea

unor stări de necesitate reale, iar emoţia iniţială de furie, asociată comportamentului de atac, cedează

locul stării de satisfacţie, de plăcere, pe măsură ce obiectul agresiunii este luat în stăpânire. La om,

sub influenţa normelor şi îngrădirilor de ordin cultural, moral, agresivitatea este împinsă în plan

secundar şi exprimarea ei devine condiţionată. Totuşi, ca impuls primar, de natură instinctual –

inconştientă, ea intră în sfera afectivă a oricărei persoane. Gradul de intensitate şi pragurile ei de

activitate diferă însă, in limite foarte largi, de la un individ la altul. Se delimitează, astfel, tipul

agresiv de personalitate, caracterizat prin atitudinea emoţională rejectivă, irascibilitate, tendinţa de

riposta la prezenţa şi manifestările celorlalţi cu duritate şi prin încercarea de a-şi satisface interesele

prin forţă. Agresivitatea este o stare afectivă reactivă prin care se exacerbează propriile interese şi

valoarea propriului Eu, asociindu-se cu egocentrismul şi cu convertirea influenţelor sau acţiunilor

celor din jur în ameninţări la adresa propriei persoane. Ea este activată şi susţinută adesea de răutate

4

Page 5: Lucrare - Agresivitatea La Femei

şi ură. (Acestea din urmă se pot menţine şi în stare pasivă, fără să ducă la incitarea unor

comportamente agresive: pot urî pe cineva fără a trece la ameninţări sau la acţiuni de lezare morală

sau fizică).

Agresivitatea nu se manifestă numai în plan acţional – comportamental, ci şi verbal,

limbajul oral, în acest caz, al persoanei agresive abundând în expresii ameninţătoare, provocatoare,

jignitoare.

Intensitatea agresivităţii şi a trăirilor specifice se amplifică semnificativ în cadrul mulţimii,

ca şi bucuria, de altfel, graţie fenomenului de contagiune şi întărire reciprocă între membrii grupului.

În sfera intensităţii emoţiilor acţionează legea sumaţiei: din intensităţi individuale iniţial

scăzute se ajunge la o emoţie colectivă de intensitate sporită (ceea ce nu se întâmplă în cazul

inteligenţei, de pildă).

Pe lângă îngrădiri, societatea a creat cadre şi modalităţi specifice de canalizare şi

manifestare controlată a agresivităţii. Cel mai obişnuit asemenea cadru îl constituie întrecerile

sportive. În unele genuri de sport: lupte, box, etc. agresivitatea atinge cote ridicate de exteriorizare,

apropiindu-se de natura ei primitivă, instinctuală.

Fenomenele sociale cu caracter global în care agresivitatea se dezlănţuie distructiv sunt

răscoalele, revoluţiile şi războaiele. În asemenea contexte, se produce o eliberare a instinctului din

tiparele culturale curente şi agresivitatea regresează spre formele ei animalice, individul decăzând

din statutul de om în cel de bestie. Prezenţa în structura profundă a personalităţii a instinctului

agresivităţii şi posibilitatea acestuia de a răbufni la suprafaţă în mod intempestiv au determinat pe

unii gânditori să legitimeze expresia ,,omul – bestie,, şi să considere viaţa psihică a omului ca o

permanentă confruntare între forţele răului şi forţele binelui, forţele întunericului si cele ale luminii.

Opusă agresivităţii este coordonata toleranţei. Toleranţa rezultă tot dintr-o relaţionare

internă între cele două segmente polare ale afectivităţii, însă, în cazul său predomină întinderea

segmentului de semn pozitiv. Acesta are drept efect în plan psihocomportamental o deschidere largă

spre lume, cu o extindere corespunzătoare a fâşiei de acceptanţă a influenţelor şi acţiunilor celor din

jur. În plan comportamental, aceste influenţe şi acţiuni generează trăiri pozitive de securitate, de

reciprocitate, de cooperare, de empatie, etc.

Modalităţile caracteristice de satisfacerea a propriilor stări de motivaţie vor fi preponderent

paşnice – persuasiunea, negocierea, cooperarea etc. montaje interne stabile prin care persoana se

relaţionează cu cei din jur vor fi întotdeauna de consonanţă, de atenuare/reducere a tensiunilor şi de

creare a unei stări de echilibru.

5

Page 6: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Ca dispoziţie afectivă iniţială nativă, toleranţa poate fi apoi puternic consolidată şi

optimizată sub acţiunea factorilor educaţionali favorabili. Pe această cale, ea poate deveni o trăsătură

generalizată a unui întreg sistem de relaţii interpersonale, a modului intern de organizare a întregii

vieţi sociale, cu efectele cele mai benefice pentru indivizi.

Trăsătura toleranţei acţionează în direcţia reducerii şi atenuării acelor sentimente de semn

negativ mărunte şi conflictogene, precum invidia, suspiciunea şi ura, generatoare de tensiune,

conflict şi insecuritate socială.

Într-un mod mai puţin pretenţios, agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a

acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele

materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, maşină,

mobilă etc.), fiinţa umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul

agresivităţii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranţă, echilibru. Pentru a

găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale. Datorită uriaşelor

disponibilităţi privind mediatizarea, suntem, din nefericire, aproape zilnic martorii diferitelor forme

de manifestare a agresivităţii (războaie, crime, jafuri, tâlhării, violuri, incendieri, distrugeri etc.).

Delincvenţa şi infracţionalitatea constituie formele “de vârf” ale manifestării agresivităţii, iar

statisticile întocmite în diferite ţări arată o creştere îngrijorătoare a ratelor acestui ,,flagel,,.

Unii autori definesc agresivitatea insistând mai ales asupra intenţiei celui care iniţiază o

acţiune agresivă. Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către

specialişti, nu numai că nu regăsim un consens mai general, dar se pare că nivelul de „împrăştiere” a

punctelor de vedere este chiar mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice. Rezistenţa

extrem de crescută întâlnită la diverşi cercetători din domeniul socio-uman în faţa încercării de

construire şi utilizare a unei ,,grile” de analiză şi interpretare a agresivităţii se explică, înainte de

orice, prin marea complexitate a acestei realităţi. Iată, totuşi, câteva din punctele de vedere

exprimate mai recent. Autorii lucrării Înţelegerea psihologiei sociale pun problema dacă, în

definirea agresivităţii, trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenţie? De exemplu,

un părinte poate manifesta agresivitate faţă de copil, dar cu intenţia clară de a ‚,face om din el’’.

Opţiunea autorilor este mai mult pentru accentuarea asupra intenţiei. Astfel, agresivitatea poate fi

definită ca orice act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu ţintei vizate. Acceptând faptul că

intenţia este cel mai important factor în definirea agresivităţii, autorii menţionaţi ajung în faţa unei

alte dificultăţi şi anume, cea legată de modalităţile de determinare a intenţiei.

Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia

producerii ,,unui rău’’ altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării

6

Page 7: Lucrare - Agresivitatea La Femei

‚,puterii’ agresorului sau a masculinităţii. După alţi autori, însă, nu este necesară această

diferenţiere, deoarece ,,aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive şi multe alte acte de

agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri”. David G. Myers face o

distincţie clară între comportamentul de tip cooperant - suportiv şi cel agresiv. Acesta din urmă

poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenţie spre a răni pe cineva. Cu

toate acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos. El este folosit în multe feluri şi

pentru multe raţiuni.

Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvenţa şi

infracţionalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial şi cu cât este mai agresivă, cu atât

este mai performantă. Şi invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracţional, poate fi

caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infracţiuni prin inacţiune, deci agresivitatea nu este

prezentă. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Desigur, de

cele mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi cazuri de conduită agresivă

(este clară intenţia de a vătăma, de a face rău), dar în forme nonviolente. Otrăvirea lentă a unei

persoane este o conduită agresivă, dar nonviolentă. Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet

antisocial, unii autori diferenţiază mai multe tipuri, cum ar fi:

- agresivitatea nediferenţiată, ocazională, care nu are un răsunet antisocial obligatoriu;

- comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf şi cronic, în care se include şi comportamentul

criminal;

- comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă

unei afecţiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. Şi

aici trebuie să diferenţiem între actele comportamentale autoagresive, forma cea mai gravă fiind

sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat,

alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie, desigur, prezenţa intenţiei

autodistructive.

7

Page 8: Lucrare - Agresivitatea La Femei

I.2. Formele agresivităţii

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de

tipologizare se loveşte de dificultăţi mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în

mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii.

Pot fi identificate următoarele criterii: în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o

conduită agresivă, în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, în

funcţie de obiectivele urmărite, în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii.

După primul criteriu, există:

agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;

agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;

agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;

agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.

În raport cu al doilea criteriu, se diferenţiază:

agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;

agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă,

între agresor şi victimă existând intermediari.

Privitor la al treilea criteriu, se disting:

agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;

agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.

În această privinţă, unii autori fac distincţie între agresivitatea datorată supărării sau

mâniei (angry aggression) şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa principală constă în faptul că

prima formă apare, mai ales, ca urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua (instrumentală)

este orientată, în primul rând, în direcţia obţinerii unui câştig material (bani, obiecte etc.), iar actul

agresiv în calitate de mijloc de obţinere a unor asemenea achiziţii. O formă particulară de

agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic de grup, formulare ce aparţine autorilor

americani Levine şi Campbell. Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de

dimensiuni diferite intră în raporturi competitive, de cele mai multe ori acutizate, pentru o resursă de

existenţă limitată (teritoriu, locuri de muncă etc.). Menţinerea stărilor conflictuale, cu manifestare

8

Page 9: Lucrare - Agresivitatea La Femei

efectivă, reciprocă, a agresivităţii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, în loc de câştiguri, mai

ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vieţilor omeneşti.

Privitor la al patrulea criteriu, putem diferenţia:

agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;

agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.

Desigur, nici pe departe nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile

de clasificare şi toate formele de existenţă şi manifestare a agresivităţii. Şi aici, ca şi în alte cazuri,

utilizarea unor scheme de clasificare forţează realitatea să se simplifice şi să se subordoneze

tendinţelor de realizare a unei ,,ordini” ştiinţifice. O dovadă clară o constituie faptul că agresivitatea

manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă, un fenomen psihosocial şi, ca atare, el ridică

problema ,,co-participării” celor doi membri ai relaţiei conflictului (agresor-agresat).

Nu întotdeauna şi oriunde „rol-status-urile” celor doi membri ai diadei sunt aceleaşi şi

exclusive (unul numai atacă, numai face rău, iar celălalt „are sarcina” numai de a suporta

consecinţele directe şi indirecte ale agresivităţii). Un exemplu tipic pentru ceea ce încercăm să

demonstrăm aici îl constituie cuplul penologic infractor-victimă. Fără a intra în detalii de ordin

juridic, infractorul este persoana care comite o faptă de agresiune (loveşte, atacă, ucide, violează

etc.) asupra altei persoane (victima) care suportă consecinţele. Aşa privind lucrurile, vina celor doi

membri ai diadei penologice este foarte clară: primul, vinovat şi al doilea, complet nevinovat.

Realitatea, însă, demonstrează că lucrurile nu stau deloc aşa, deoarece, în multe cazuri,

„vina” se împarte între cei doi, culminând cu situaţia în care victima poate să fie mai „vinovată”

chiar decât infractorul. Iată două exemple concrete:

1. Soţul rămâne infirm pe viaţă în urma unui act de agresiune din partea soţiei (în faţa instanţei

juridice, soţul apare în calitate de victimă, iar soţia în calitate de infractor). Se află, însă, că actul de

agresiune al soţiei a fost consecinţa bătăilor repetate din partea soţului şi, mai ales, a încercărilor

acestuia de a viola fetiţa în faţa ei (deci, anterior actului de agresiune al soţiei, rolurile celor doi erau

schimbate).

2. O femeie tânără, sub influenţa alcoolului, intră în miez de noapte într-un bar în care erau numai

bărbaţi şi adoptă o conduită provocatoare (dansează obscen, se dezbracă parţial etc.); la un moment

dat, bărbaţii o atacă şi o obligă la un viol colectiv. Deci, în urma acestui act de agresiune, bărbaţii

apar în calitate de infractori, iar femeia în calitate de victimă. Care este, însă, gradul ei de participare

şi de răspundere privitor la actul de agresiune produs?

Nu întâmplător, în cadrul unei clasificări a victimelor, cum este cea a lui Stephan Shaffer

(1977), apar categorii precum:

9

Page 10: Lucrare - Agresivitatea La Femei

- victime provocatoare, care, anterior victimizării lor, au comis ceva - conştient sau inconştient - faţă

de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se

comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu-şi ţine o promisiune dată solemn, ori dacă

intră în legături amoroase cu iubita infractorului etc.;

- victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorilor. Este cazul persoanelor care, prin conduita

lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat niciodată vreo legătură.

I.3. Teorii asupra agresivității

Una dintre cele mai vechi şi, totodată, dificile întrebări adresate psihologilor a fost aceea

dacă „echipamentul” psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar

(zestrea ereditară) sau de factorul de mediu. Dacă problema s-a pus în legătură cu „totul”, desigur

că, şi în ceea ce priveşte „partea”, ea a fost şi rămâne valabilă. Nu numai în legătură cu agresivitatea

ne putem întreba dacă este sau nu înnăscută, ci şi în legătură cu oricare altă trăsătură de

personalitate.

Agresivitatea este înnăscută este o poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi

Konrad Lorenz. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de

a agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această „presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar

ca, în procesul influenţării educaţional-culturale, să se găsească modalităţi nedistructive de

canalizare a tendinţelor agresive.

Pe de altă parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz - câştigătorul premiului Nobel în 1968

– mai ales, după publicarea lucrării sale On aggression (1966), accentuează asupra naturii biologic-

instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim şi la nivel infrauman. Însă, în timp ce la

Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă, la Konrad Lorenz, agresivitatea

interspecii are o valoare adaptivă şi este esenţială pentru supravieţuire. Animalul îşi apără teritoriul,

disponibilităţile de hrană şi, îndepărtându-i pe alţii, previne supraaglomerarea. În plus, datorită

faptului că cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab şi neputincios, se produce o selecţie naturală

a celor cu un bun potenţial genetic ce va permite, odată cu transmiterea lui urmaşilor, reproducerea

agresivităţii.

10

Page 11: Lucrare - Agresivitatea La Femei

În cadrul aceleiaşi specii, este posibil, însă, ca agresivitatea (conspecifică) să fie dublată de

un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, înlăturându-se astfel pericolul diminuării

drastice a efectivului unei specii. De aceea, la multe specii de animale, întâlnim comportament

agresiv ritualizat (P. Iluţ, 1994), ce constă în faptul că, în desfăşurarea unei lupte dintre doi masculi,

de exemplu, atunci când „şansele” de câştig ale unuia dintre ei devin evidente, cel învins dă semne

că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar învingătorul se opreşte şi el şi nu-şi mai continuă atacul

până la distrugerea totală a adversarului.

Teoriile ce au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici. La

animale, agresivitatea este influenţabilă şi modificabilă în mai mare măsură decât sugerează aceste

teorii. De exemplu, încă din anul 1930, Zing Young Kuo a crescut pui de pisică împreună cu mama

ce mânca şoareci, alţi pui de pisică izolaţi şi o a treia categorie de pui de pisică i-a crescut

împreună cu şoarecii. Când au crescut mari, toţi puii de pisică au fost puşi într-un loc în prezenţa

unor şoareci. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut cu mama mâncă- toare de

şoareci au omorât şoareci în procent de 85%, iar cei care au crescut împreună cu şoarecii au

manifestat agresivitate numai în procent de 17%.

Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de aşteptat să

întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului

agresiv. Or, realitatea a demonstrat şi demonstrează continuu că există mari diferenţe

interindividuale în manifestarea agresivităţii. Sunt populaţii, comunităţi care aproape că nu cunosc

agresivitatea şi altele care se manifestă deosebit de agresiv. De exemplu, în cadrul unei statistici

oferite de Archer şi Gartner, privitoare la rata omuciderilor, în perioada anilor `70 situaţia

(exprimată la 100.000 de locuitori) se prezintă astfel: aproape zero (Norvegia); sub 1 (Anglia); 2

(Canada şi Uganda); 3 (India şi Italia); 4 (Ungaria); 9 (SUA); 13 (Irlanda de Nord); aproape 14

(Thailanda).

Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivităţii nu înseamnă, însă, şi

ignorarea unor influenţe biologice asupra ei, cum ar fi:

influenţe neuronale; există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice,

facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;

influenţe hormonale; masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de

natură hormonală;

influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica

agresivitatea).

11

Page 12: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Cei care susţin această afirmaţie pleacă de la

convingerea că agresivitatea este determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi

cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard şi alţi colegi de la

Yale University. Chiar în prima pagină a lucrării lor, intitulată Frustrare şi agresivitate, apar cele

două postulate:

- „agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării”;

- „frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”.

Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în

sursă de manifestare a agresivităţii. Destul de frecvent, însă, agresivitatea nu este îndreptată asupra

sursei stării de frustrare, ci este reorientată, redirecţionată (displacement) către o ţintă mai sigură, în

sensul că este foarte puţin probabil ca ea să se răzbune. Un exemplu îl constituie anecdota privind

omul care, fiind umilit de şef, îşi muştruluieşte zdravăn soţia, care ţipă puternic la copil, acesta

loveşte câinele, care muşcă poştaşul.

Teoria lui Dollard a fost supusă ulterior unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz (1978,

1988), considerând că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresivitate, susţine

că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa. O persoană frustrată

poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite semne ale agresivităţii sau, uneori, când

nu sunt prezente asemenea semne. În primul caz, stimulii asociaţi pot amplifica agresivitatea.

3. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere

cognitiv neoasociaţionist, conform căruia există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea

deschisă. De fapt, expunerea la evenimente aversive generează afecte negative. Aceste sentimente,

la rândul lor, activează automat tendinţele către agresivitate şi luptă.

4. Agresivitatea este un comportament social învăţat. Această poziţie este legată, în

special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii.

Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:

direct, deci prin învăţare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.

Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

1. familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi, adesea, provin ei

înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică);

2. mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate

şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor

grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

12

Page 13: Lucrare - Agresivitatea La Femei

3. mass-media (în special, televiziunea care oferă aproape zilnic modele de conduită

agresivă fizică sau verbală).

I.4. Surse de influenţare a agresivităţii

Din nefericire, sunt extrem de multe asemenea surse şi ele creează mari probleme sociale,

pentru a căror rezolvare este nevoie de uriaşe investiţii materiale şi eforturi socio-profesionale.

Pentru o mai bună sistematizare, vom împărţi aceste surse în trei categorii:

a. surse ce ţin mai mult de individ, de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală;

b. surse ale agresivităţii în cadrul familiei;

c. surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă.

În prima categorie sunt incluse: trăsături de personalitate puternic accentuate şi cu valenţe

disfuncţionale majore: colerism excesiv, tendinţe compulsive şi psihopate, lipsa capacităţii de

autocontrol, existenţa unor puternice complexe afective, un prag de rezistenţă la frustrare foarte

scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experienţe traumatizante trăite în copilărie

sau într-o perioadă anterioară producerii violenţei ş.a. Aceste trăsături luate izolat nu constituie în

mod necesar cauze imediate ale manifestării agresivităţii, însă – într-o anumită configuraţie – dau

naştere unui sindrom agresiv care se manifestă ca predispoziţie spre manifestări violente. Pe acest

fond, apariţia şi a unui alt factor dintre cei menţionaţi mai jos poate determina cu uşurinţă

producerea unei agresiuni reale.

Stările emoţionale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestărilor agresive: accesele de

furie, frica sau panica pot provoca în egală măsură reacţii violente, deşi cauzele sunt în mod evident

diferite: dorinţa de a pedepsi în cazul furiei, sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale, în

cazul fricii. Însă, în toate împrejurările, puternicele dezechilibre emoţionale favorizează

manifestarea agresivităţii, prin diminuarea capacităţii de autocontrol şi alterarea funcţiilor raţional –

evaluative, precum și frustrarea, ce se menţine ca una din cele mai frecvente surse de influenţare a

agresivităţii.

Atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, atrage, de cele mai multe ori, răspunsul

agresiv al celui vizat; şi nu de puţine ori, şirul răzbunărilor devine practic nesfârşit (acte teroriste,

răzbunări tip vendetă, care fac multe victime din persoane nevinovate).

13

Page 14: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Durerea fizică şi morală poate duce la creşterea agresivităţii; în urma unor cercetări efectuate,

L. Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai

mare decât frustrarea agresivitatea ostilă. Căldura - foarte multe cercetări au constatat o legătură

directă între temperaturile înalte şi manifestarea agresivităţii; de exemplu, studiul diferitelor

tulburări sociale din SUA a conchis asupra faptului că, la o temperatură mai mare de 100º F,

probabilitatea de a apărea tulburări sociale (răzmeriţe) se apropie de 45%. Aglomeraţia, în

mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în casa de locuit etc., apare în calitate

de agent stresor şi poate creşte agresivitatea.

Nu numai în rândul specialiştilor, ci şi în rândul nespecialiştilor este recunoscut demult faptul

că alcoolul, consumat mai ales în cantităţi mari, se constituie într-un important factor de risc în

comiterea unor acte antisociale bazate pe violenţă. Nu de puţine ori, infractorii ce au comis

abominabile acte de violenţă, încearcă să se apere în faţa organelor juridice prin faptul că au fost

„sub influenţa alcoolului”.

Consumat în cantităţi mari, alcoolul reduce mult luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind

la accentuarea agresivităţii, atât prin potenţarea ei directă, cât şi prin neluarea în considerare a

caracteristicilor agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane şi celor apropiaţi.

Drogurile pot, de asemenea, să afecteze comportamentul agresiv, însă, în ce măsură se poate

realiza acest lucru depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: tipul drogului (cocaină, marijuana etc.),

dimensiunea dozei şi dacă subiectul este sau nu realmente ameninţat şi pus în pericol.

Materialul sexy şi pornografic, care este accesibil oricărei categorii de vârstă, fie în forma

imaginii (poze din reviste, dar, mai ales, filmul, caseta video), fie în formă scrisă (reviste, cărţi).

Printre multe alte aspecte, cercetătorii şi-au pus problema dacă asemenea surse pot sau nu să

provoace agresivitatea. Răspunsurile sunt diferite, în funcţie de rezultatele cercetărilor efectuate.

Pornind de la teoria etichetării a lui Schachter, Dolf Zillmann (1971, 1978) a formulat teoria

transferului excitaţiei.

Conform acestei teorii, ceea ce este important, nu este sursa reală a provocării, ci percepţiile pe

care le are individul privitor la această provocare. Pentru a verifica efectele provocării sexuale

asupra agresivităţii, Zillmann a oferit spre vizionare la trei grupe de subiecţi un film provocator

sexual (pentru primul grup), un film despre box foarte violent (al doilea grup) şi un film documentar

(interesant şi neprovocator). Toţi subiecţii, după vizionare, au fost supăraţi de un coleg, pus anume

să facă acest lucru. În final, subiecţilor li s-a permis să acţioneze ca profesori şi să pedepsească prin

şoc persoana care i-a supărat. S-a constatat că subiecţii ce au vizionat filmul provocator sexual au

fost cei mai agresivi, iar cei din grupul 3 (care au vizionat filmul documentar) au fost cel mai puţin

14

Page 15: Lucrare - Agresivitatea La Femei

agresivi. Pe de altă parte, alt grup de cercetători au demonstrat că sexualitatea şi agresivitatea sunt

intrinsec incompatibile.

Trăirile emoţionale ca efect al provocării sexuale inhibă tendinţele agresive. Pentru a depăşi

aceste opinii contradictorii, Zillmann, împreună cu colaboratorii săi, propune în 1981 modelul

excitaţie-valenţă privind efectele pornografiei asupra agresivităţii, care este o continuare a

cercetărilor efectuate de Donnerstein şi Evans. Prin intermediul cercetărilor, s-a scos în evidenţă

faptul că filmele erotice plăcute pot servi la reducerea comportamentului agresiv, în timp ce filmele

erotice neplăcute (bestialitate, sado-masochism) pot duce la creşterea agresivităţii. Pornografia

violentă, cum ar fi cazul filmelor ce combină scenele erotice cu actele de violenţă, produce efecte

clare de ordin fiziologic şi cognitiv. În opinia unor autori, ar exista chiar o legătură direct cauzală

între expunerea la scene erotice de mare agresivitate şi violenţa îndreptată împotriva femeilor.

Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivităţii în cadrul familiei

sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi

maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce priveşte bătaia, cei mai ardenţi

„teoreticieni” susţin că această metodă are o dublă valoare: retroactivă - durere fizică şi morală

resimţită pentru o conduită greşită - şi proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte

comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să

fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare etc., sunt doar unele din întrebările la

care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către „specialişti”.

Din nefericire însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, bătaia este

frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale şi chiar

decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiei şi, mai ales, asupra copiilor a atras mai demult

atenţia specialiştilor care, la rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de personalitate

specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele şi dispozitivele motivaţionale care susţin

asemenea forme de conduită, consecinţele imediate şi de perspectivă asupra sănătăţii fizice şi psihice

a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să

sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care folosesc bătaia ca mijloc de puternică

agresare fizică a copiilor.

De exemplu, Spineta şi Rigler (1972), precum şi Gelles (1973), au evidenţiat următoarele

tipuri de caracteristici:

1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil,

care au divorţat şi cei care s-au separat, în fapt. De asemenea, copilul bătut este, adesea, rezultatul

15

Page 16: Lucrare - Agresivitatea La Femei

unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii este perioada primilor

trei ani de viaţă.

2. „Istoria” propriei vieţi a părinţilor. Cei mai mulţi părinţi ce-şi maltratează copiii au fost ei

înşişi, la rândul lor, supuşi unui tratament similar de către propriii lor părinţi sau au fost, în cea mai

mare măsură, neglijaţi emoţional de către aceştia.

3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor. Părinţii abuzivi în a utiliza mijloacele de

sancţiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile lor nevoi, solicitându-l

în a întreprinde acţiuni ce depăşesc posibilităţile şi abilităţile lui psihice şi fizice. Ei întâmpină mari

dificultăţi în a stabili legături empatice cu propriii copii şi în a satisface nevoile acestora de

dependenţă.

4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Destul de frecvent, se constată că părinţii care-şi

maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice şi psihiatrice.

O altă încercare de tipologizare a părinţilor abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra

copiilor şi care a influenţat multe alte încercări mai recente aparţine lui Merrill. În viziunea acestui

autor există patru tipuri de asemenea părinţi:

- tipul I: părinţi ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu,

uneori fiind clar concentrată şi focalizată, alteori, însă, nu. Supărarea şi enervarea lor scapă

controlului, fiind nevoie de o minimală acţiune stimulativă iritativă. Explicaţia unei asemenea

conduite vizează, în principal, propriile experienţe trăite în perioada copilăriei timpurii.

- tipul II: părinţii sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv şi, după modul în care procedează în

interacţiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul şi sunt

preocupaţi mai mult de propria lor plăcere.

- tipul III: părinţii sunt persoane pasive şi dependente. Ei sunt oameni modeşti şi reticenţi şi,

totodată, şovăielnici în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele. Aparent, sunt foarte neagresivi, dar,

adesea, intră în competiţie cu copiii pentru a câştiga atenţia soţului, fiind de obicei depresivi, imaturi

şi capricioşi.

- tipul IV: aceşti părinţi sunt persoane frustrate, de obicei, fie de taţi foarte tineri, fie de oameni

inteligenţi, dar care au anumite dizabilităţi fizice care-i împiedică să-şi sprijine propria familie. Este

posibil ca ei să stea acasă şi să aibă grijă de copii, iar soţia să meargă la slujbă. În asemenea situaţii,

gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii.

Din cea de-a treia categorie, se distinge, în special, violenţa expusă prin intermediul

televiziunii şi presei. Atât în cadrul programelor de televiziune, cât şi în unele surse scrise (ziare,

reviste, cărţi), apar diferite acte de violenţă, de aceea s-a pus problema dacă expunerea la violenţă

16

Page 17: Lucrare - Agresivitatea La Femei

poate determina creşterea agresivităţii. Faptul că un copil în vârstă de 16 ani (cf. S. Worchel, 1991) a

fost „martorul” a peste 13.000 de omucideri oferite de micul ecran are sau nu vreo influenţă asupra

comportamentului acestuia? Si aici părerile specialiştilor sunt împărţite. Unii consideră că expunerea

la violenţă ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acţiona agresiv. Alţi

autori, însă, ce se bazează, mai ales, pe teoriile învăţării sociale, consideră că expunerea la violenţă

conduce în mai mare măsură la creşterea agresivităţii decât la catharsis. Într-o anchetă (cf. G.D.

Myers, 1990) efectuată într-o închisoare pe 208 deţinuţi a reieşit că 9 din 10 deţinuţi recunosc că au

învăţat noi „trucuri” din programele TV şi 4 din 10 afirmă că au încercat să aplice în practică

modelele de acţiune criminală oferite de televiziune. În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea

autorilor înclină balanţa tot mai clar în direcţia efectelor negative ale expunerii la violenţă.

Încercând o adaptare după Baron şi Byrne (1991), P. Iluţ (1994) include în lista efectelor

negative ale mass-mediei asupra agresivităţii (deşi nu poate fi ignorată şi prezenţa unui efect

cathartic) următoarele: dezinhibiţia, învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea operaţionalităţii

sistemului cognitiv, desensibilizarea faţă de victimă. Susan Hearold, în urma prelucrării şi

asamblării rezultatelor a 230 de studii corelaţionale şi experimentale, implicând peste 100.000 de

subiecţi, devine şi mai categorică: vizionarea scenelor şi imaginilor cu violenţă este asociată cu

comportamentul agresiv.

Alţi factori psihosociali care favorizează manifestarea agresivităţii sunt: climatul de

violenţă socială constituie un factor de fond, care stimulează în mod deosebit manifestarea

agresivităţii în formele ei cele mai brutale; revoluţiile, manifestările de stradă, acţiunile sistematice

de reprimare ale regimurilor totalitare, slăbirea până la neputinţă a statului de drept, ş.a. – sunt tot

atâtea cauze care conduc la instalarea unui climat al violenţei sociale, în care sunt antrenate succesiv

categorii largi ale populaţiei. Efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind

necesare măsuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest

context.

Inechitatea socială reprezintă un factor de fond, cu deosebite valenţe în producerea

manifestărilor agresive. Distribuţia inechitabilă a bunurilor, serviciilor, drepturilor şi îndatoririlor,

generalizarea corupţiei, pierderea autorităţii morale de către principalele instituţii civile şi statale

creează un puternic sentiment de frustrare în rândul categoriilor defavorizate, sentiment care

acţionează pe fondul unei puternice relativizări a valorilor şi normelor sociale, a scăderii coezivităţii

şi solidarităţii respectivei comunităţi umane. Acţiunea acestui factor este profundă şi de durată,

putând afecta grav chiar fiinţa unei naţiuni. Inechitatea promovată ca principiu constitutiv al viţii

sociale oferă celor defavorizaţi pretextul moral pentru acţiuni violente prin care ar putea – iluzoriu,

17

Page 18: Lucrare - Agresivitatea La Femei

fără îndoială – să restabilească dreptatea în plan individual şi social. În acest plan, principiile

ideologice şi politice au numeroase şi profunde implicaţii psihosociale, economice, culturale şi

istorice, de multe ori ignorate.

I.5. Reducerea agresivităţii

Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului agresiv

(pierderea vieţii, pierderea capacităţii de muncă, pierderi materiale etc.), se impune cu stringenţă

găsirea unor căi de influenţare în direcţia reducerii agresivităţii. Formele de manifestare ale

comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial, de aceea nu întâmplător anul

1995 a fost lansat de O.N.U. ca Anul Internaţional al Toleranţei. Toleranţa şi comportamentul

prosocial sunt exact opuse comportamentului agresiv. Dar cum se poate reduce agresivitatea? Sunt

cunoscute deja unele căi propuse de diverşi autori. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat

de aşa-numitul „model hidraulic” (energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale

sau a frustrării resimte nevoia descărcării).

Trebuie găsite, însă, modalităţile de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a

pornirii către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par a fi următoarele: vizionarea de

materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee

teoretizată încă de Aristotel); consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor

(teorie dezvoltată de S. Freud); angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe

antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate faţă de obiecte neînsufleţite), idee anticipată deja

de Platon. Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia cvasi-generalizată conform căreia

modalităţile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o reducere a violenţei, ci

dimpotrivă, la o potenţare şi o intensificare a ei.

O altă cale de reducere a agresivităţii, folosită din cele mai vechi timpuri şi în cele mai

diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării agresivităţii,

în vederea sancţionării ei şi, totodată, cu intenţia clară de a preveni repetarea actelor de violenţă.

Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cazul sancţiunilor juridice) şi neinstituţionalizate (cum

ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului

agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eşecului programului de

18

Page 19: Lucrare - Agresivitatea La Femei

recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, aşa după cum s-a mai arătat, sistemul educaţional

folosit de părinţi, bazat pe sancţiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ

asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears şi colegii lui au arătat că acei copii

care au fost sever pedepsiţi de către părinţi pentru comportamentul lor agresiv se comportă mult mai

agresiv în afara familiei decât acei copii ce au fost mai puţin sever pedepsiţi în familie pentru actele

lor comportamentale agresive.

O altă cale de reducere a agresivităţii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa

după cum demonstrează teoriile învăţării sociale (A. Bandura), comportamentul agresiv se imită şi

se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat

pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii

educative trebuie insistat în direcţia realizării unor „frâne agresivo-inhibitive” care să-l ferească pe

subiect, din interior, de angajarea în confruntări de natură agresivă.

Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de tip „conduită

amânată” care, în urma raţionalizării situaţiei conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile, îl

ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca

educativă, desfăşurată atent şi temeinic, conduce la formarea mai generală a unor deprinderi şi

abilităţi de raportare şi comunicare interpersonală şi socială, la formarea unor capacităţi empatice şi

a unor aptitudini pentru parteneriat, toate acestea funcţionând, la rândul lor, ca mijloace de frânare şi

reducere până la disparitate a tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv.

19

Page 20: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CAPITOLUL IIAGRESIVITATEA LA FEMEI

II.1. Caracteristici comportamentale și de personalitate ale femeilor agresive

Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, deoarece fiecare om dispune de o zestre

ereditară unică, iar de-a lungul itinerariului să de viață trăiește o serie de experienţe variate și

singulare şi intră în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvotării şi

constituirii edificiului de personalitate.

Femeile, spre deosebire de bărbați, au o sensibilitate mai mare, având în vedere experiențele

prin care trec de-a lungul vieții și disponibilităților biologice, legate de graviditate, naştere, de

activitatea casnică şi protejarea familiei.

Între femei şi bărbați există diferenţe biologice, psihologice şi comportamentale înnăscute

care apar în toate culturile şi societățile. În majoritatea culturilor, vânătoarea şi războiul sunt cel mai

adesea apanajul bărbaţilor, bărbaţii posedând tendinţe biologice fundamentale către agresivitate care

le lipsesc femeilor. Totuşi, există numeroşi cercetători care susţin că nivelul agresivităţii masculine

variază mult în funcţie de nivelul de cultură, în timp ce femeilor li se cere să fie pasive sau mai

blânde. Faptul că o trăsătură este mai mult sau mai puţin universală nu înseamnă că are o origine

biologică, putând exista factori culturali generali care produc asemenea caracteristici. Diferenţele de

comportament dintre bărbaţi şi femei se produc mai ales în urma învăţării sociale a identităţii

feminine şi masculine, a feminităţii şi masculinităţii.

Psihicul uman, la nivelul superior al conştiinţei, reprezintă cel mai complex fenomen din

univers, deoarece, în intimitatea sa subiectivă, psihicul nu poate fi analizat la fel ca un fenomen

fizic, o substanţă chimică sau o funcţiune fiziologică. Toate celulele organismului sunt marcate

sexual de cromozomii XX la femeie şi XY la bărbat, ceea ce condiţionează şi modifică în mod

specific biochimia, excitabilitatea, mobilitatea fiziologică a neuronului şi, odată cu aceasta, şi

disponibilităţile de manifestare pe plan psihic. A cincea parte dintre femeile cu o naştere normală

prezintă cel putin o pertubare psihică în timpul sarcinii sau în anul următor sarcinii  : anxietate,

20

Page 21: Lucrare - Agresivitatea La Femei

pesimism, resentimente, egocentrism, psihoze depresive şi chiar scăderi tranzitorii ale indicelui de

inteligenţă.

La menopauză, modificările hormonal-glandulare, dependenţa sau izolarea familială,

perspectiva inutilităţii, a sfârşitului, toate acestea fac ca unele femei să se considere falimentare

biologic şi social, ieşind la iveală unele latenţe de fond psihologic, cum ar fi tulburările de caracter,

tulburările psihice active şi tulburările psihice pasive. Apar modificări semnificative în viaţa psihică

a femeilor şi în legătura cu menstruaţia, cum ar fi absenteism, indisciplină, variaţii de randament,

diverse delicte, agresivităţi, sinucideri şi chiar crime.

Majoritatea femeilor ascund sau disimulează o serie de indispoziţii şi suferinţe, acceptând cu

înţelegere destinul lor ca reprezentante ale sexului feminin, dar există şi femei care pot întrece limita

comportamentului psihologic aşteptat în anumite condiţii, fără a ieşi din sfera normalităţii, care este

foarte largă, psihicul uman oscilând între limitele extreme ale acestui normal. În aceste cazuri,

putem vorbi de existenţa unor structuri psihologice disarmonice, cu tendinţe derapante spre limite

anormale.

Dintre tipurile disarmonice, menţionăm tipul excitabil exploziv, care poate face puseuri de

voluntarism, de dominaţie, insolenţă, răzbunare, agresivitate; tipul instabil, cu puseuri de fantezie

bogată, reacţii emoţionale, demoralizare facilă, influenţabilă de catre anturaj, alunecând uşor în

suspiciuni, minciună, vagabondaj, adulter, furt, alccolism; tipul astenic, care poate face puseuri de

sensibilitate, impresionabilitate, fugă de zgomot, de asprime-brutalitate, izolare, contact uman redus,

răceală afectivă, emoţii negative, slăbiciune, iritabilitate, plictiseală, vorbire monotonă, epuizare

fizică; tipul psihoastenic, care manifestă puseuri de anxietate, frică, impresionabilitate, obsesii,

nesiguranţă, depersonalizare, izolare existenţială, autocontrol exagerat al propriilor acţiuni, pierderea

timpului realului; tipul isteric, caracterizat prin instabilitate ideatică, teatralitate, sensibilitate la

laudă şi sugestie, egoism, reacţii psihomotorii exagerate în faţa situaţiilor dificile, denunţare,

derapări în frigiditate sau aberaţii sexuale; tipul euforic, cu puseuri de exuberanţă, sociabilitate,

flecăreală, lăudăroşenie, tendinţă la glumă, neastâmpăr, activitate, iniţiativă, nepăsare faţă de viaţă,

inconsecvenţă, superficialitate, tulburări ale ordinii si disciplinei, evaziuni alcoolice, vagabondaj,

adulter; tipul depresiv, ce manifestă puseuri de sensibilitate la situaţii tragice, posomoreală,

pesimism, orgoliu, rănirea amorului propriu, alunecarea spre idei negre de sinucidere; tipul paranoic,

cu puseuri de orgoliu excesiv, judecată rigidă falsă despre oameni, momente revendicative, de

ceartă, tendinţe spre fanatism religios, politic, social, tendinţe agresive la crimă; tipul impulsiv, cu

puseuri de necesitate de satisfacere a unor nevoi primitive, ca minciuna, risipa, furt, vagabondajul;

tipul pervers sexual, manifestând crize de frigiditate, lesbianism, transsexualism, fetişism.

21

Page 22: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Psihicul feminin se caracterizează prin recunoaşterea unei departajării iniţiale sexuale în

întreaga sa biologie şi în special în axul neuro-endocrino-metabolic, recunoaşterea caracterului

schimbător al dinamismului său biologic, cu acuităţi legate de marile evenimente fiziologice –

sarcina, naşterea, menopauza, recunoaşterea aceluiaşi dinamism biologic fluxionar în cadrul ciclului

catamenial, bioritmul femeii genito-hormonal activă putând deborda astfel unele latenţe de tipologie

psihologică anormală.

Agresivitatea are intensităţi foarte diferite în structurile persoanei umane şi în colectivităţile

sociale, depinzând de integritatea structurilor neoropsihice, de capacitatea de inhibiţie şi abţinere, de

starea de sănătate fizică şi morală, de cultură, de educaţie, având numeroase forme şi intensităţi atât

în individ cât şi în societate.

Agresivitatea se manifestă diferit în funcţie de sex, diferenţa dintre criminalitatea masculină

şi cea feminină constând în ceea ce priveşte tipul bioconstituţional, în sensul că există infracţiuni

care prin consumul fizic şi nervos, abilitate şi mentalitate se comit mai puţin de către femei, apoi,

faptul că sesibilitatea naturală a femeii, care, în general, exclude infracţiunile de violenţă gravă sau

cele comise prin cruzime cu excepţia cazurulor patologice.

Condiţia sa de femeie, prin destinul său biologic şi social, preocupată mai mult de

graviditate, naştere şi protejarea familiei, scade procentajul criminal al femeii. Cauzele obiective şi

diferenţierea între criminalitatea masculină şi cea feminină constă în adaptarea comiterii faptei în

raport cu propriile sale posibilităţi, în sensul că, în loc să folosească obiecte dure sau despicătoare,

foloseşte otrava, după natura faptei comise există criminalitate de natură strict feminină, cum ar fi

comiterea unor manopere avortive, comitera infracţiunii de pruncucidere, de prostituţie, comiterea

unor furturi specifice din magazine.

Agresiunea se manifestă în mod diferit la femei, deoarece, în mod inconştient, pe baza

mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, şi răspunde adeseori, tot cu

agresivitate, deoarece în structura fiinţei sale există o tendinţă agresivă latentă, care a fost

remodelată de cultură, morală, educaţie etc.

Semnele de agresivitate se manifestă diferit în componentele şi structurile de personalitate

ale fiecărei femei, în forme diferite şi în anumite condiţii, datorită elementelor de stimulare şi

intensificare în conflictualitatea trăirilor şi relaţiilor interumane. Indiferent de vârstă, starea

materială, educaţie, pregătirea profesională, stare civilă, religie, rasă agresivitatea se poate manifesta

la orice femeie, dar în cazul unora ea arată valenţe mai conturate. De asemenea, modul în care se

manifestă agresivitatea este diferit în funcţie de caracterul, temperamentul, personalitatea şi trăirile

fiecărei femei.

22

Page 23: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Aria agresivităţii femeii este extinsă şi se manifestă oricând şi oriunde şi poate căpăta

aspecte şi forme diferite în funcţie de temperamentul fiecărei femei - în familie, în mediul

profesional, pe stradă, în condiţii de detenţie.

II.2. Agresivitatea femeilor în familie

În cadrul familiei, agresivitatea este mai puternică decât în oricare altă comunitate, dar spre

deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit pentru

păstrarea unei imagini nealterate a instituţiei familiei.

Formele agresivităţii intrafamiliale sunt numeroase şi îmbracă forme diferite. Femeia

maltratată ocupa un loc special în cadrul victimelor agresivităţii bărbatului în primul rând datorită

inferiorităţii sale fizice. În unele cazuri datorită repetării comportamentului agresiv verbal sau fizic

al soţului, unele femei adoptă şi ele un comportament agresiv faţă de acesta.

Unele manifestari agresive pot avea un grad de periculozitate mai mare, ajungându-se chiar

la eliminarea soţului şi se realizează fie în mod conştient fie în mod inconştient. Informaţiile privind

fenomenul agresivităţii în mediul familial sunt foarte sumare şi nu suficient de concludente pentru a

avea o imagine de ansamblu asupra acesteia.

În România, informaţiile asupra fenomenului pot fi oferite de către Institutul pentru

Cercetare şi Prevenire a Crimei, având în vedere atât violenţa fizică - omor, vătămare, lovire -, cât şi

violenţa psihologică - şantaj, denigrare, umilire, abandon - şi cea verbală - insultă, ameninţare.

Normele juridice pun accent mai mult pe apărarea drepturilor agresorului şi nu pe protecţia

victimei, violenţa fiind incriminată într-o serie de articole din codul penal. Sunt avute în vedere

lovirea sau alte violenţe cauzatoare de suferinţă fizică exercitate asupra unei persoane sau cele care

au produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale, cu încadrări de maxim 20

sau 60 de zile sau peste 60 de zile, în cazul vătămării grave, care se poate referi şi la producerea

unor consecinţe grave, cum ar fi pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţiilor acestora, sluţirea,

avortul, punerea în primejdie a persoanei sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte.

23

Page 24: Lucrare - Agresivitatea La Femei

O altă manifestare a agresivităţii femeii în cadrul familiei o constituie maltratarea copiilor.

Comportamentul parental violent este o problemă de ordin major întrucât are repercusiuni grave

asupra copiilor având consecinţe negative care pot influenţa comportamentul acestora în viitor. Unul

din scopurile fundamentale, naturale şi socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea

dezvoltării fiinţei biologice şi a personalitaţii copilului. Influenţa structurantă a familiei asupra

copiilor este totală, relaţia afectivă de iubire între parteneri constituind un liant benefic al cuplului.

Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers transformă copilul in victimă, afectându-i atât

echilibrul neuropsihic cât şi bazele psihomorale ale personalităţii, deoarece întreţinerea celei mai

mari încărcături agresive în societate îşi are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.

Copiii acumulează numeroase traumatisme neuropsihoafective, care vor produce în

adolescenţă şi la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive. Aceste

fenomene se petrec în condiţia sindromului polifactorial al copilului maltratat. Sindromul

polifactorial al copilului maltratat constituie o cauză frecventă de invaliditate permanentă şi de

moarte prin fracturi, hemoragii, hematoame multiple, tulburări aptice de creştere, leziuni buco-

nazale. Brutalizarea fizică este considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab

dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă, dar chiar indicată pentru obţinerea unor rezultate

educaţionale bune.

De cele mai multe ori, în familie, agresorul este mama, care apare ca agresor in 80% din

cazurile fără urmări fatale. Frecvenţa cazurilor de maltratări a copiilor creşte în funcţie de starea

socio-economică a familiei, de statutul său juridic şi moral şi de nivelul cultural. Există factori

declanşatori care determină trecerea la act, deoarece este vorba de un comportament manifest iar

elementul determinant este structura psihologică a femeii agresor. În acest domeniu se raportează

statistica referitoare la copii cu sindromul multifactorial, deci cei care au căzut sub incidenţa

asistenţei medicale spitaliceşti şi s-a constatat 16,4% de mame alcoolice, 23,8% dintre mame erau

debile mintal, iar 67,7% proveneau din familii cu câte 4-9 copii. Alcolismul este un factor important

în cadrul agresării copilului de către părinţi.

S-au descris ca fiind caracteristice agresorului alcoolic anumite forme de comportament,

cum ar fi comportamentul impulsiv, egocentrist, narcisist, hiperexigent. Grupul social şi statutul

biomoral al femeii au manifestat o toleranţă mai restrânsă, poate chiar o intoleranţă a femeii

alcoolice, datorită consecinţelor nefaste asupra funcţiilor sale materne din punct de vedere biologic

şi educaţional. Una din formele periculoase este delirul alcoolic, care dă senzaţia că are o altă

personalitate, de cele mai multe ori a unui personaj, cu puteri depline, imorale şi iresponsabile fapt

24

Page 25: Lucrare - Agresivitatea La Femei

care împinge femeia alcoolică la furturi, spargeri, delicte sexuale, negljenţă faţă de copil, şi în rare

cazuri la omoruri.

Nu trebuie uitate nici categoriile de copii nedoriţi care au semnificaţia unor duşmani ai

libertăţii şi fericirii părinţilor, a căror frustrare se manifestă prin violenţă. Părinţii care dispun de o

agresivitate similară cu a altor persoane, se remarcă prin modificări specifice: au o gândire aberantă

în legătură cu capacitatea de înţelegere a copilului; pecep atitudinile copilului lor ca pe o revoltă

împotriva lor; nu-şi reprezintă şi deci nu-şi recunosc îndatoririle faţă de aceştia şi nu se supun

necesităţii de a le îndeplini.

Manifestarea acestei agresivităţi este generată de diverse situaţii, ca plânsul copilului,

neglijarea unor funcţii fiziologice elementare, alimentaţie, defecaţie, instabilitatea psiho-motorie.

Toate acestea sunt considerate de părinţi drept opoziţie sau comportament agresiv cărora le răspund

prin pedepse, maltratări sau violenţe. Un semn foarte primejdios este acela că părintele agresor nu

are sentimentul propriei sale vinovăţii, transformând comportamentul său agresiv într-un drept

moral consfinţit.

Maternitatea disfuncţională se refră la categorii ca maternitatea ca o consecinţă a unui debut

sexual întâmplător şi timpuriu, maternitatea ca rezultat al unei agresiuni sau viol, maternitatea

nedorită sau maternitatea femeii nevrozate sau psihopate.

Cea mai frecventă formă de maternitate disfuncţională este cea rezultată în urma unui debut

sexual întâmplător si timpuriu. Datorită condiţiilor conflictuale din propria sa familie, prin

fenomenul de extrapolare afectivă şi sub emisiunile perturbatoare ale modelului maternal, fata îşi

cauta o echilibrare afectivă şi de cele mai multe ori cade într-o capcană instinctuală care o conduce

la o activitate sexuală timpurie, 12-14 ani, şi la o maternitate precoce.

Atitudinea cea mai frecventă este abandonul total şi plasarea copilului la cămin sau

abandonul parţial, cu plasarea copilului într-o familie, de obicei cu un grad mai apropiat de rudenie.

În încercarea de a se elibera de culpabilitatea morală şi de a-şi reface imaginea de sine pentru a

obţine astfel o alta percepere a persoanei sale de către grupul social, mama transferă asupra copilului

întreaga vină a insuccesului sau existential, adoptând o poziţie de acuză cvaziconştientă, dar

manifestă.

Maternitatea ca şi consecinţă a unui viol, apare frecvent în mediul din care provin minorii cu

un comportament deviant, iar traumatizarea unei persoane supusă violului este de cele mai multe ori

totală. Copilul provenit dintr-un viol provoacă din timpul sarcinii o gravă opoziţie faţă de aparitia sa

pe lume el constituindu-se ca un stigmat prin fenomenul de transfer al semnificaţiei violului pentru

conştiinţa feminină şi umană a mamei. Un traumatism afectiv se instalează din timpul existenţei

25

Page 26: Lucrare - Agresivitatea La Femei

intrauterine a fătului. S-a dovedit că acesta produce grave perturbarii ale dezvoltării generale a

copilului, mergând până la modificări ale tuturor funcţiilor , inclusiv cele intelectuale, şi ale

personalitaţii. La aceste traumatisme de natura afectivă se adaugă şi manevrele posibile de înlaturare

a sarcinii, care produc efecte imprevizibile. Ca şi în cazul maternităţii întâmplătoare, mama are

tendinţa inconştientă de abandonare sau înlăturare a copilului.

Rămânerea copilului în compania mamei comportă de cele mai multe ori riscuri mult mai

mari. Primul dintre acestea îl constituie agresiunea fizică tradusă la începutul existenţei copilului

prin neglijarea lui şi îmbolnavirile repetate uneori fatale. Agresiunea maternă poate lua şi formă de

maltratare timpurie a copilului după metodeleclasice. De asemenea, tendinţa manifestată de mamă

este aceea de a claustra copilul şi deci de al supune unei penurii relaţionare, care are uneori efecte

mai grave decât internarea într-un leagan. Se crează astfel un conflic primar care se organizează

ascendent, între dorinta şi necesitatea copilului de identificare şi atitudinea de respingere a mamei.

Se pare că acest tip de conflict reprezintă forma cea mai perturbatoare a procesului de formare a

personalitaţii umane. Dincolo de marile modificări afectogene ale copilului se produce un fenomen

de o importanţă majoră pentru patogenia devianţei, devalorizarea morală a modelului matern.

Declanşarea stării de maternitate, deşi aceasta este legată profund de instinctul de perpetuare,

intră în actul de anticipare, pentru că există responsabilitatea faţă de o nouă existenţă, ca rezultat al

învăţării sociale. Orice mamă prevede întreaga desfăşurare a evenimentelor de la concepţie până la

implicaţii moral-sociale ale creşterii copilului. Există unele motive care pot împiedica decizia pentru

maternitate: o lipsă de educaţie în această direcţie, un refuz de pierdere a autonomiei, o teamă de

mutilare fizică prin sarcină şi de consecinţele ei, o lipsă de afectivitate pentru partener, o teamă de

abandon din partea soţului. În acest caz mama percepe copilul ca pe o povară, ca pe o dificultate

majoră a existenţei sale. Reacţiile afectiv-comportamentale ale mamei pot fi directe, manifestate sau

criptice, acestea fiind mai puţin brutale instalându-se în latura afectivă a copilului.

Există cazuri de maltratare, desfigurare a copilului de către mamă în mod intenţionat cu

scopul de a-l trimite să cerşească pentru obţinerea de foloase materiale. De asemenea, există mame

care îsi vând copii sau îşi împing fetele spre oferirea de favoruri sexuale în scopul câştigului

pecuniar. Aceste cazuri sunt întâlnite în mediile familiale cu grad ridicat de promiscuitate. Definirea

fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural,

psihologic. Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului, cum ar fi raportul inegal de

forţe între victimă şi agresor, victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului, agresorul are un acces

permanent la victimă, imoralitatea sau iresponsabilitatea agresorului, efectele asupra dezvoltării

copilului: încetinirea, stoparea sau regresia dezvoltarea copilului. Maltratarea poate fi produsă prin

26

Page 27: Lucrare - Agresivitatea La Femei

omisiunea unor nevoi ale copilului sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului ,

abuzul se face cu intenţie distructivă neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi

ignoranţei maternale vis-à-vis de nevoile copilului.

Abuzul emoţional este mai greu de identificat dar constă în: umilirea, hărţuirea, adresarea

unor cuvinte abuzive, izolarea copilului. Terorizarea copilului constă în adresarea unor ameninţări

care au scopul de a linişti copilul dar care au consecinţe mult profunde şi grave asupra copilului.

În cultura românească, se produce adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este

fetiţă, pentru a-i îngriji şi creşte pe cei mai mici. La ţară mai ales se practică exploatarea copilului

pentru treburile gospodăreşti, mai ales îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea

la sacrificarea obligaţiilor şcolare ale copilului şi astfel apare o creştere a fenomenelor de eşec

şcolar, abandon şi analfabetism.

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau pe dinafară cu orele, prin interzicerea de a se

juca cu alţi copii, au ca şi efect sentimentul de neputinţă şi lipsa de încredere în sine şi în ceilalţi

copii. Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.În cazul abuzului fizic, urmele

sunt vizibile şi merg de la simple vânătăi, zgârieturi, şi pot fi comise chiar şi de mame neglijente

care se află sub influenţa alcoolului sau au unele probleme psihice.

Există copii nedoriţi de catre mamă şi aceasta adopta un comportament indiferent faţă de

propriul copil printr-o neglijenţă totală, manifestată printr-o lipsă pronunţată de afectivitate, acesta

manifestându-se prin următoarele moduri: copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite şi murdare,

prost hrănit şi cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăveşte, neprotejat

de accidente, începând de la cele casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.

Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului

se poate face conform Codului Penal care sancţionează agresiunile produse asupra unei persoane de

către o alta, Codului familiei care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinţi care

aplică rele tratamente copilului. Nu există încă o lege specifică bazată pe o cunoaştere a fenomenului

de abuz şi neglijare a copilului, cu toată gravitatea consecinţelor pe care le antrenează.

O altă formă de manifestare a agresiunii este incestul care reprezintă comportamentul agresiv

sexual ce se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinţi, reprezentând

raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. O formă maximă de sexopatie şi

aberanţă sexuală este neraportat în 90% din cazuri, şi raportat doar în cazul unor consecinţe nefaste

precum sarcină, publicizare, conflicte conjucale sau flagrant delict. Frecvent, incestul este un

epifenomen al unor leziuni patologice de tipul atrofiilor corticale, leziunilor meningo-encefalice,

cromozomopatiilor sau caracteriopatiilor etilice, şi este precipitat de factori situaţionali cum ar

27

Page 28: Lucrare - Agresivitatea La Femei

fi absenţa mamei, subcultura şi mai ales consumul tempensiv de alcool. Alte trăsături ale incestului

se referă la apariţia sa frecventă în familii de dimensiuni mari şi în situaţii de concubinaj,

consumându-se în promiscuitate, cu mama absentă sau complice, favorizat frecvent de jocuri

erotice.Relaţiile incestuoase dintre tată şi fiică sunt mult mai frecvente decât cele mamă-fiu.

Foarte mulţi autori au insistat asupra rolului pe care soţia-mamă l-a jucat în declanşarea

situaţiilor incestuoase, având rol de complice fireste in mod inconştient. Există femei care, din punct

de vedere sexual, sunt rejectate sau frigide şi provoacă situaţii ambiguë, pentru a directiva satisfacţia

sexuală sau afectivă spre altă femeie şi îşi educă fiica să îngrijească activ de tată, oferindu-i propriul

său statut şi consolidând intimitatea tată-fiică, până la încurajarea relaţiilor incestuoase între ei.

Anchetele arată că în majoritatea cazurilor însă, incestul este obţinut prin agresivitate.

Legătura incestuoasă este mult mai frecventă în mediile de viaţă caracterizate prin sărăcie, alcoolism

şi imoralitate parentală. Incestul este un comportament sexual agresiv, care violează regulile morale

şi normalitatea relaţiilor umane, fapt dovedit prin consecinţele psihologice şi pshopatologoce la

nivelul persoanelor agresate.

Adulterul reprezintă fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei şi

este o atitudine agresivă faţă de legile morale familial-sociale. Rolul femeii în această modalitate de

violenţă este mai mare decât în celelalte tipuri de agresivitate. Dacă, de regulă, femeia este implicată

într-o omucidere din zece, în mai mult de o treime în paricide, ea apare în infanticide în proporţie de

14% şi în otrăviri în proporţie de 50%.

Se poate afirma că criminalitatea familială este, în cea mai mare parte, opera femeii. Când nu

este autoarea de facto a crimei, femeia este de cele mai multe ori instigatoarea. Adulterul în cazul

femeii are o influenţă negativă asupra mediului familial inplicit asupra copilului dar şi a soţului

deoarece relaţia este bazată pe fidelitate, înţelegere, afecţiune reciprocă între soţi. Poate avea

repercursiuni şi asupra copilului atunci când mama nu se mai interesează de educaţia lui, sănătate,

punându-l pe planul al doilea, prioritară fiind relaţia extraconjugală.

Relaţia extraconjugală poate avea efecte negative şi asupra soţului, femeia manifestându-şi o

agresivitate verbală sau fizică asupra acestuia iar în unele cazuri ajungându-se chiar la înfăptuirea de

omoruri cu scopul de a-l înlătura pe acesta pentru a-şi putea continua legătura imorală.

Pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de

către mama aflată într-o stare de tuburare pricinuită de naştere. Pruncuciderea se referă doar la

uciderea de către mamă a copilului său nou-născut. Frecvenţa acestuia este diferită de la comunitate

la comunitate, în funcţie de mentalitate, credinţă, stare economică, sau condiţia socială a femeii.

28

Page 29: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Cele mai multe crime din această categorie sunt comise de femeile concubine, pentru care

păstrarea rezultatului legăturilor cu un bărbat căsătorit înseamnă o condamnare socială gravă atât a

copilului cât şi a femeii. In mediul rural, unde fapta poate fi mai greu tăinuită, infaticidul este în

proporţie mai mare decât în oraşe.

La femeia infaticidă există o modificare esenţială de conştiinţă care oferă agresivităţii latente

posibilitatea de manifestare. S-a constatat că autoarele sunt persoane cu o conştiinţă morbidă.

Personalitatea subiectului este de obicei, în acest caz, de tip imatur, dizarmonic sau nevrotic, şi are

iniţial caracterul reactogen sau potenţial, căpătând ulterior caracter reactiv, de fapt.

Problema principala a stabilirii diagnosticului juridic diferenţial cu infracţiunea de omor

calificat se bazează în primul rând pe criterii medico-legale. Chiar dacă există acea stare de tulburare

pricinuită de naştere, lasă să se înţeleagă o serie de cauze care, în primul rând determină un episod

de îngustare al câmpului conştiinţei, în situaţia lipsei de experienţă la o primipară, unde travaliul se

declanşează pe neaşteptate, în situaţii de izolare, de lipsă de asistenţă medicală. Dar, la toate acestea,

se adaugă o stare premergătoare, din perioada gravidităţii în care se dezvoltă motivaţia socio-

psihologică particulară, putând fi determinată de situaţia conflictuală de legitimitate, de abandonare

din partea soţului, de izolare de restul familiei şi de comunitatea socială, de frustrare socială de

teamă de viitor.

Conduita reactivă se dezvoltă încă din această perioadă, atinge paroxismulîn momentul

declanşării travaliului şi se consumă odată cu îndeplinirea actului agresiv. Disimularea sarcinii,

nedeclararea acesteia şi nesolicitarea asiatenţei medicale în perioada gravidităţii, nesolicitarea unor

drepturi asigurate prin lege în direcţia protecţiei stării de maternitate, pregătirea actului şi înlăturarea

martorului pentru momentul travaliului, legimitatea şi existenţa condiţîîlor materile şi morale din

etapa premergătoare, ca şi disimularea naşterii, ştergerea urmei actului antisocial, reluarea imediată

a activităţii, pledează în favoarea unei conduite heteroagresive deliberate, mai mult sau mai puţin

anticipate, asupra consecinţelor acesteia din punct de vedere social-juridic, în raport cu trăsăturile

personalităţii subiectului.

Personalităţile imature, unele categorii de personalităţi dizarmonice de tip psihopatoid pot

prezenta, în anumite condiţii, o diminuare a capacitaţii de discernamânt critic faţă de act, ceea ce nu

echivaleaza cu acea stare de tulburare pricinuită de nastere şi nu schimbă calificarea juridică a faptei

de omor calificat, însă crează situaţii ale circumstanţei atenuante. Asemenea situaţii s-ar putea

presupune şi pentru infracţiunea de pruncucidere, dar nu pot fi compatibile cu condiţiile care o

definesc, in special pentru motivaţia sociopsihologică a acestei reacţii care se dezvolta odată cu

starea de graviditate.

29

Page 30: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Prin afectarea nivelurilor superioare ale conştiinţei axiologice şi etice, la personalitaţii

dizamornice si imature nu se vor dezvolta sentimente de culpabilitate, de stigmatizare morală, de

frustrare socială în perioada de graviditate, deci nu se poate susţine motivaţia socio-psihologică care

pregăteşte paroxismul agresiv din timpul travaliului. Depinde foarte mult de mediul din care provine

femeia, de situaţia economică şi educaţia sa dacă acest act se comite sau nu.

Avortul ilegal este o altă formă de manifestare a agresivităţii săvârşită de femeie şi se

datorează în general fricii, ce se instaurează în psihicul femeii însărcinate sau din cauza carenţelor în

educaţie, a lipsei de cultură. În general, din cauza începerii timpurii a vieţii sexuale şi a lipsei de

informare în privinţa vieţii sexuale numărul adolescentelor în special este în continua creşte.

Datorită panicii de a nu fi descoperite, de abandonare din partea soţului, de izolare de restul familiei,

de teama de viitor recurg la diferite mijloace pentru a înlătura sarcina nedorită, care pot avea

consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeii însărcinate.

Se consideră avort ilegal întreruperea sarcinii atunci când aceasta depăşeste 14 saptămâni,

sau se săvârşeşte în afara institut iilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate, de catre o

persoană care nu are calitatea de medic specialist.

 S-au pus în discuţie nu numai accesibiliatea produselor şi informaţiilor despre controlul

nasterilor, dar şi problema legalităţii lor. Înaintea secolului XX, controlul mărimii familiei a fost

lăsat în grija femeii şi nu era considerat ilegal. Cea mai mare controversă în jurul controlului

femeilor asupra opţiunilor lor reproductive se centrează pe avort. De-a lungul istoriei, femeile

foloseau pentru a avorta ierburi ce provocau pierderea sarcinii, metode mecanice, în condiţii

neigienice, generând adesea infecţii şi chiar moartea.

Avortul provocat este unul dintre cele mai vechi mijloace de control al fertilităţii şi unul

dintre cele mai răspândite şi astăzi. Este practicat atât în zonele rurale, cât şi în zonele urbane

moderne, în toate regiunile lumii, deşi cu consecinţe diferite. În ţările unde avortul este legal şi

accesibil, avorturile nu reprezintă decât o ameninţare parţială a vieţii femeilor. Acolo unde el este

ilegal, avorturile se practică, totuşi, în condiţii sub standard şi neigienice, conducând la o mare

incidenţă a complicaţiilor, rezultând o morbiditate cronică şi adesea moartea.

Lipsa de control a femeii asupra corpului ei şi viţtii sexuale conduce adesea la iniţierea

sexuală prematură, la o mai mare expunere la BTS, ca şi la sarcini timpurii şi prea frecvente.

Sarcinile premature, ca şi naşterile multiple de-a lungul anilor productivi, cu sau fără implicarea

emoţională, practică şi financiară a tatălui, le situează pe cele mai multe femei într-o poziţie de

dependenţă economică de la tinereţe până la maturitate.

30

Page 31: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Femeile sunt expuse unor riscuri de îmbolnăvire mai mari datorită rolului reproductiv. La

acest factor se adaugă, între altele, sărăcia şi lipsa educaţiei medicale şi a celei sexuale. Accesul la

informaţiile şi mijloacele contraceptive moderne este scăzut. Astfel, sunt necesare programe iniţiate

de Ministerele Sănătăţii şi Educaţiei prin care informaţiile despre planificarea familială, folosirea

contraceptivelor moderne, riscurile contraceptivelor traditionale şi ale avortului să fie larg

răspândite.

Agresivitatea se naşte din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul

nostru şi o acţiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna, forţa internă a agresivităţii este

exacerbată şi se transformă într-un act comportamental violent, dar nu întotdeauna acest proces are

loc în urma unei provocări din exterior şi atunci forţa agresivă acumulată se direcţionează către

persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.

Existenţa autoagresivităţii în fiinţa umană se bazează pe impulsul morţii, impulsiune

autodistructivă. şi pesimistă, intensificând starea de autoagresiune care conduce la comportamente

autodistructive cum ar fi autoflagelarea, automutilarea sau sinuciderea violentă. Automutilarea este

una dintre formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderile. Aceasta constă în mutilarea

voluntară sau inconştientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului,

cel mai fregvent asupra organelor genitale, şi cel mai rar asupra globilor oculari.

Automutilarea la femei este practicată fie voluntar, în scopul obţinerii unui avantaj ca în

cazul cerşetoriei, de la pedpse penale, fie brutal în crizele de delir alcoolic, schizofrenie, în

nevrozele obsesionale sau delirante. Acest act de autoagresivitate are însă o evoluţie care începe în

copilărie, şi privită ca o manifestare comportamentală evolutivă, automutilarea a fost departajată în

comportamente autoagresive primivite şi comportamente automutilatoare structurate şi orientate

către un scop.

În cadrul comportamentului automutilator primitiv, sunt cuprinse următoarele forme:

muşcarea, zgârierea, ciupirea, lovirea cu capul de lucruri tari, pălmuirea, aruncarea la pământ.

Aceste acte sunt frecvente până la doi ani, după care la un copil normal încep să dispară,

manifestându-se cu regularitate numai la copiii cu probleme psihologice. Autoagresivitatea cunoaşte

o gamă variată de comportamente care merge de la autoironie până la sinucidere. Agresiunea asupra

propriei persoane are obiective distincte, unul dintre acestea fiind integritatea psihică şi morală.

O formă a agresivităţii asupra propriei persoane este autopuniţia sau autopedepsirea, care

este comportamentul voluntar, de sancţionare sau pedepsire a propriei persoane, prin diferite

mijloace, ca nesatisfacerea unor trebuinţe prin refuz sau claustrare, renunţarea la destindere,

compensaţii, automutilarea şi in ultimă instanţa suicidul, ca urmare a unor greşeli reale sau

31

Page 32: Lucrare - Agresivitatea La Femei

imaginare. În perspectivă psihopatologică, autopuniţia izvorăşte din vinovăţii imaginare sau are ca

pretext unele greşeli minore, cărora subiectul le acordă o semnificaţie exacerbată anumite tulburări

psihice.

O formă mai gravă a autoagresivităţii este actul sinucigaş. Cauzele, atât ale crimei cât şi ale

sinuciderii sunt multiple şi uneori comune, dar la bază stau factorii de structură a personalităţii şi cei

de structură şi dinamică a societăţii, iar cauzele sunt biopsihosociolagice.

Sinuciderile nu constituie o grupă cu totul separată, o clasă separată de fenomene

monstruase, fără nici un raport cu alte moduri de conduită ci, se leagă de acestea printr-o serie

continuă de intermediari, spunem că există sinucidere atunci când victima, în momentul în care

comite actul decisiv, ştie cu certitudine ce va rezulta din aceasta în mod normal.1

În ceea ce priveşte structura peroanei şi a personalităţii, toate statisticile demonstrează că

frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 65 de

ani. Adolescenţa este epoca cea mai tulbure, în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele

valorilor morale. La vârsta adultă, mai ales la începutul vârstei a treia, legea vulnerabilităţii

determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Se consideră că actul suicidar este considerat ca o

ultimă consecinţă a dinamicii depresive.

Cercetări psihanalitice relativ recente fac următoarea sistematizare psihanalitică a

motivaţiilor de suicid: distrugerea unui obiect cu internalizare, autoagresiunea, sentiment de culpă,

autopedepsire, răzbunare, descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive, catharsis, stăpânirea

omnipotentă a unei situaţii, control activ, reîntoarcerea la trăiri infantile, căutarea de contacte

sociale, eventul sub formă regresivă, dorinţa de reunificare cu o persoană deja decedată, dorinţe

simbiotice, extatice, resemnare, încercare de evadare, miracolul unui nou început, crediinţa în

reîncarnare, un nou stadiu vital.

Această listă de motive scoate în evidenţă faptul că tendinţele autoagresive, declanşate de un

conflict cu caracter agresional reprezintă doar o parte a unor posibile structuri motivaţionale, o parte

de ele, cum sunt unele din cele anterior enumerate, nefiind consecinţa unor compulsii autoagresive.

Sunt identificate câteva stări patologice care conduc la sinucidere: stări maniacare presenile,

caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie mintală, halucinaţii terifiante vizuale şi auditive,

deliruri frecvente, care uneori se termină cu autosuprimarea, psihoze delirante cronice, dominate de

stările delirante sistematizate cum ar fi delirul vizual, cenestezic şi genital, şi delirul de frustraţie

materială de furt, de deposedări abuzive, etc., stări paranoice de involuţie, în care locul principal îl

au automatismele mintale, cu idei de persecuţie şi delir fantasmagoric.

32

Page 33: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Bărbaţii sinucigaşi sunt mai frecvenţi decât femeile sinucigaşe : 70% bărbaţi , faţă de 40%

femei. În timp ce agresivitatea bărbatului se transformă în comportamente violente exterioare, la

femeii se întălnesc tentative de sinucidere sau depresiuni psihice, care sunt de două ori mai multe

decât la bărbaţi. Femeile îşi manifestă autoagresivitatea în condiţii în care şansele de salvare să fie

maxime.

Demersul interpretativ suicidar din perspectivă psihanalitică s-ar demarca după cum

urmează: sindromul presuicidar, care reprezintă o parte a unei psihodinamici suicidare

supraindividuale şi nespecifice din punct de vedere nosologic. Cu toate că acest sindrom nu este

specific, în sensul că apariţia acestuia nu duce inevitabil la suicid, în schimb producerea actelor

suicidare este marcată de simptomele acestui sindrom.

Teoria instinctului morţii şi suicidului arată ca la baza suicidului stau trei surse motivaţionale

fundamentale: dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientate extern, dorinţa de a fi ucis, ca o

expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei dorinţe, dorinţa de a muri ca o expresie originară

a instinctului morţii.

Suicidul poate fi efect al unei crize narcisice, există o serie de elemente semnificative care

influenţează negativ sistemul de reglare al sentimentului propriei valori individuale, ca modalităţi

nerealiste de autoapreciere şi autoevaluare, rolul social asumat în mod contradictoriu în raport cu

interrelatiile umane, discrepanţele care există între reprezentările imaginare cu privire la moartea şi

realitatea morţii, diferenţele de formate între semnificaţia lui „a muri” şi cea lui „a te omorî”,

modalităţi magice de control cu realitatea.

Studii efectuate pe cazuri nepsihotice de tentative de suicid au scos în evidenţă o serie de

astfel de trăsături narcisice. În cea mai mare parte a cazurilor s-a detectat o problematică narcisică cu

mult timp înainte de producerea tentativei de suicid. Această problematică narcisică a jucat un rol

catalizator şi a stat, într-o mare măsură la originea reacţiei autolitice. Conflictele narcisice, în

concordanţă cu stadiile evolutive ale sexualităţii infantile, pot fi structurate în trei grupe: conflicte

legate exclusiv de identitatea psihosexuală, conflicte determinate de sistemul de valori şi dorinţa de

influenţă, putere şi conflicte legate de acceptarea efectivă a condiţiei umane.

Tulburările de personalitate reprezintă un factor de risc pentru suicid. Cele mai frecvente

citate în acest sens sunt tulburarea borderline a personalităţii şi personalitatea dependentă. Riscul de

suicid este mai crescut în cazurile în care tuburarea de personalitate se asociază cu abuz de alcool

sau droguri, sau la persoanele care provin din medii în care se cultivă violenţa şi lipsa de respect faţă

de viaţă. Este considerată a opta cauză de deces, în majoritatea ţărilor fiind constatată o creştere a

ratei de sinucidere raportată pe an.

33

Page 34: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Influenţa factorilor socio-culturali în aprecierea sinuciderii, cum ar fi cultul sacrificiului

pentru binele comunităţii cunoscut sub numele de suicid altruist sau aprecierea sinuciderii ca fiind

un act de eliberare sau curaj suprem sau existenţa anumitor filozofi care apreciază suicidul ca pe o

posibilitate de trecere într-o altă viaţă. Este dificil de demonstrat că în acesta cazuri nu intervin şi

anumite trăsături ale personalităţii sau chiar tulburări de personalitate.1

II.3. Agresivitatea femeilor în societate și la locul de muncă

Agresivitatea femeilor la locul de muncă este pusă pe seama presiunilor concurenţiale,

stresului sau intoleranţei. Indiferent de explicaţie, agresivitatea şi abuzurile fizice sau verbale

reprezintă fenomene tot mai frecvente în cadrul organizaţiilor. Organizaţia internaţională a muncii

precizează chiar că este una din problemele majore semnalate la locul de muncă în ultimii ani.

Sunt cunoscute situaţiile în care femeile sunt culpabilizate pentru neîndeplinirea unor sarcini.

În unele cazuri în mod intenţionat li se dau femeilor sarcini pe care nu le pot îndeplini, nu li se

asigură resursele necesare, li se iau sarcinile importante sau li se dau în sarcină munci umilitoare.

Astfel de comportamente reprezintă un abuz de putere.

  Agresivitatea de limbaj sau comportamentală se poate datora şi intoleranţei: femeile sunt

acceptate mai greu în anumite colective preponderent masculine, nu sunt agreate de şef sau colegi.

Ele sunt în cel mai fericit caz ignorate, dar la fel de bine se poate întâmpla să fie ţinta unor

comentarii răutăcioase, unor farse de prost gust, şi chiar a unor discriminări atunci când este vorba

de ocuparea unui post sau obţinerea unor recompense.

  Femeile care au un comportament agresiv sunt de regulă nesigure, nu foarte sociabile şi fără

capacităţi empatice deosebite. Ele exteriorizează această insecuritate, găsind satisfacţie în a ataca şi

minimaliza alţi oameni din jurul lor. Ele supun persoanele-ţintă la critici nejustificate,

culpabilizându-le pentru orice eroare, îşi umilesc subalternii în faţa celorlalţi, le ignoră sau le

supervizează foarte strict, le izolează sau le exclud cu totul din colectivitate.

  Femeile cu un comportament agresiv „otrăvesc” atmosfera de la locul de muncă prin

proliferarea unui comportament necivilizat, prin inducerea sentimentelor de teamă, furie sau

depresie. Organizaţiile sunt cele care „plătesc preţul” unor asemenea comportamente, printr-o

eficienţă mai scăzută, absenteism, demotivare, fluctuaţie de personal şi chiar procese în instanţă.

 

34

Page 35: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Studiile arată că femeile supuse unor comportamente agresive sau abuzive îşi petrec până la

jumătate din timpul de muncă apărându-se, încercând să caute susţinere, analizând situaţia,

încercând să facă faţă stresului şi demotivării. În cazuri limită ele vor solicita concedii de boală pe

motiv de stres. Familiile şi persoanele apropiate vor fi la rândul lor afectate, deoarece persoanele

agresate tind să manifeste deformări de comportament datorate anxietăţii şi frustrării.

  Proliferarea unor astfel de fenomene este de regulă posibilă atunci când comportamentul

organizaţional este lăsat în seama indivizilor sau grupurilor de indivizi, când simpatiile şi antipatiile

sunt lăsate să se formeze şi să evolueze de la sine. În astfel de cazuri nu există un „comportament

acceptat”, un cod de conduită care să reglementeze relaţiile sociale din interiorul organizaţiei.

  Este cu atât mai probabil ca acest fenomen să se extindă atunci când managerii sunt cei care

fac dovada unui comportament agresiv. Dat fiind că ei reprezintă un model pentru angajaţii dornici

să ocupe un post de conducere, comportamentul lor tinde să fie imitat. În acest fel angajaţii au

sentimentul că vor obţine un statut privilegiat.

La nivelul societăţii, agresivitatea feminină poate fi evidenţiată cel mai bine prin actele

criminale săvârşite de femei. Actul criminal, ca formă a agresivităţii, a fost şi este studiat de ştiinţa

numită criminologie, având întotdeauna implicaţii medico-legale. Criminologia este interesată în

primul rând de macanismele care generează şi organizează actul criminal, iar în al doilea rând, de

elementele care determină trecerea la act şi de modalitatea şi efectele cu care se finalizează actul

criminal, iar în ultimele decenii există o preocupare în legătură cu determinarea complexă a

personalităţii criminalului. O serie de teorii au gravitat în jurul ideii că există o criminalitate

înnăscută datorită faptului că atitudinea de a produce actul criminal este legată de unele modificări

ale structurii şi funcţiei sistemului nervos care imprimă chiar şi unele caractere fizinomice în aşa fel

încât poate fi recunocut după înfăţişare.

Actual, s-a imprimat o nouă direcţie studiului asupra criminogenezei, demonstrând că există

o individualitate socio-psihosomatică complexă bazată pe următoarele categorii de factori :

antropologici, fizici şi cosmo-telurici, socio-epidemiologici, etici, profesionali, etc., orientându-se

studiul criminogenezei mai mult spre psihologia criminalului, în acest fel întreaga criminologie

cercetează într-o structură comună crima şi personalitatea criminalului, în contextul condiţiilor

psihologice şi socio-culturale ale comunităţii unde se dezvoltă personalitatea criminalului.

Continuând aceste cercetări, s-au conturat două mari direcţii de explicare a actului criminal:

structura personalităţii criminale este determinată de ereditarea progresiv-defavorabilă a factorilor

endocrini şi nutriţionali, alţi autori punând accentul pe condiţionări culturale.

35

Page 36: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Orice act se bazează pe judecată, pe un raţionament, pe o decizie, în care gândirea comportă

forta dorinţei de a manifesta un comportament şi interdictia moral socială de a nu-l manifesta.

Mobilurile unei crime presupun noţiunea de datorie morală, în care intra ceea ce este permis Si ceea

ce este interzis în actul psihologic de mare importanţă, rezultat dintr-o serie de procese

psihoneurologice.

Crima este, după cum reiese din toate cercetările criminalistice, fapta unor personalităţi

decompensate, de aceea este necesar să cercetam şi legătura care există cu maladia, definită clinic,

dar nu totdeauna tratată în clinică. Pericolul sporit al acestor fapte constă în starea latentă sau

programată a dezechilibrului, indivizii circulând liberi, cu aparenţă de normalitate, în colectivităţi si

chiar activănd in diferite locuri de muncă.

Practica judiciară desemnează faptul că femeia asasin operează predilect prin evitarea

contactului direct, profitând fie de suprimarea victimei în somn, fie de posibilitatea schimbării sticlei

de băutura cu cea de parathion, fie lovind din spate şi disimulând apoi omorul în accident sau suicid.

Aceste aspecte îmbracă însă caracterul premeditării, reţinându-se de regulă circumstanţele

agravante. Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului,

continuă cu perioada trecerii la act şi cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia.

Pregătirea actului este deseori inconştientă constituind în acumularea unor tensiuni crescânde

cu cauze extrm de clare care stresează individul în permanenţă. Dizarmonia psihopatului nu permite

găsirea unei soluţii defulatorii normale prin raportare la grupul social, dar Eul se apără şi astfel se

constituie conduita aberantă, respectiv omorul.

Deoarece trăim în societate, se interiorizează nişte modele sociale care determină uneori

obiectul agresiunii. În multe cazuri obiectul omorului nu se identifică obiectiv cu caiza frustrantă, şi

este interpretat de către infractor ca fiind motivaţia cauzei frustrării. Uciderea copilului, bărbatului

iubit, valorizat la maxim, este paleativ, întrucât nu înlatură cauza frustrantă ci doar motivaţia

subiactivă a frustrării cauza frustrantă fiind păstrată, deoarece este obiectul iubirii făptaşului, deci

valorizat ca parte integrantă a Eului infractorului.

Spre deosebire de bărbat, femeia apelează la alte modalităţi de comitere a agresiunii datorită

naturii sale biologice şi psihice, de cele mai multe ori ea săvârşind omorul prin otrăvire, asfixiere

sau lovituri cauzatoare de moarte în timp ce victima doarme, sau se află în imposibilitatea de a se

apăra.

Unul din motivele pentru care femeia recurge la aceste fapte este gelozia care a devenit

obiect de cercetare pentru psihologie şi psohopatologie, care au pus în evidenţă nu numai

manifestări comportamentale specifice ci şi cauzele intra-psihicce şi consecinţele patologice. Unii

36

Page 37: Lucrare - Agresivitatea La Femei

autori susţin idea că gelozia este determinată ad initio de modalităile specifice de a iubi ale

partenerilor, descriindu-se astfel tipuri de iubiri posesive, captive, la celălalt pol situându-se iubiri

generoase cu predispoziţie scăzută de gelozie.

Prefigurarea unor tulburări periculoase intervine atunci când exită dificultăţi de acceptare a

eşecului, de retragere a investiţiei afective, dificultăţi de integrare a traumei şi imposibilitatea de a o

depăşi, prin compensarea sau reevaluarea relaţiei, cu evitarea consecinţelor tragice. Pornind de la

acest gen de reacţie, de obicei gelozia este considerată ca o dovadă de dragoste, în sensul că

intensitatea reacţiei la frustrarea afectivă este direct proporţională cu amploarea investiţiei afective.

Această formă de gelozie este întâlnită în formele de alcoolism, toxicomanie, afecţiuni cerebrale,

gelozie morbidă din demenţele senile, schizofrenie.

O formă patologică bine determinată a geloziei este delirul de gelozie denumit şi delir

pasional, cu apariţia în conştiinţa gelosului a ideilor obsedante de gelozie, care nu corespund

realităţii. Sunt stabilite trei forme ale delirului de gelozie: indivizi predispuşi din copilărie şi tinereţe

către reacţii elaborate de gelozie, cu anomalii instinctuale, mai ales de tip sexual, indivizi cu alterări

ale personalităţii - personalităţi nedefinite, slab structurate, personalităţi ale căror idei delirante sunt

însoţite de alte tulburări psihice majore, chiar cu stări halucinatorii, reprezintă cazurile clinice şi sunt

citate delirurile de gelozie din procese organice aceste persoane ajungând chiar la suicid.

De cele mai multe ori, gelozia îşi pune amprenta asupra psihicului femeii determinând-o pe

aceasta să recurgă la răzbunări manifestate prin acte cu grad ridicat de violenţă ajungănd chiar şi la

săvârşirea de crime pasionale. Este impotant de reţinut că pentru rezolvare situaţiei de gelozie se

face apel în proporţie considerabilă la comportamente agresive, cu mare indice de periculozitate.

II.4. Metode de reducere a agresivității la femei

Una dintre cele mai vechi metode de reducere a agresivităţii este catharsisul, ce presupune

descărcarea tensiunii emoţionale care poate lua formă agresivă. Aici se pot imagina metode cum ar

fivizionarea de materiale cu scene violente, spectacole sportive etc., angajarea în acţiuni violente,

dar fără consecinţe antisociale, consumarea scenelor violente la nivel imaginar etc.

O altă modalitate de reducere a agresivităţii este pedeapsa. Pedepsele pot fi instituţionalizate

sau neinstituţionalizate.

37

Page 38: Lucrare - Agresivitatea La Femei

În legătură cu teoriile agresivităţii ca învăţare socială, o altă cale de reducere a fenomenului

este reducerea efectelor învăţării sociale. În acest sens, este necesară reducerea contactului persoanei

cu modelele agresive din societate, deoareceagresivitatea se poate învăţa, fie direct, fie prin imitaţie.

Reducerea agresivităţii se mai poate încerca şi prin alte tehnici, cum ar fi expunerea la

modele nonagresive, formarea deprinderilor sociale etc.

Principalele direcţii pentru prevenirea violenţei şi a comportamentelor nesănătoase, sunt

următoarele: perfecţionarea politicii economice, în sensul ocupării forţei de muncă, reducerii

şomajului şi creşterii nivelului de trai, perfecţionarea politicii de protecţie şi asistenţă socială a

categoriilor defavorizate prin pensii şi ajutoare majorate, alocaţii diferenţiate, internări în instituţii

specializate, facilităţi, etc., crearea oportunităţilor pentru educarea părinţilor de genul „şcoala

părinţilor”, „şcoala mamelor”, „şcoala taţilor”, eficientizarea educativă a serviciilor de planificare

familiară, în sensul educării maternităţii conştiente şi responsabile, orientarea educaţiei şcolare spre

pregătirea tinerilor pentru responsabilizarea vieţii de cuplu şi de familie.

De asemenea, sunt importante metode ca: crearea oportunităţilor culturale de organizare a

timpului liber pentru copii şi tineri în şcoală şi în afara şcolii (cercuri, cluburi, serbări, festivităţi,

competiţii sportive, concursuri şcolare şi profesionale). Preocupările generatoare de satisfacţii

distrag atenţia de la mirajul libertăţii stradale. Orientarea educaţiei şcolare şi universitare spre

cultura nonviolenţei. Educaţia pentru pace şi nonviolenţa, componentă a „noilor educaţii”, este o

prioritate pentru că răspunde provocării violenţei şi insecurităţii.

Orientarea şi susţinerea femeilor în familie şi în şcoală, pentru a-şi elabora proiecte

accesibile de reuşită în viaţă, cu scopuri clare şi bine motivate. Educarea conduitei scopurilor şi a

mobilizării pentru atingerea lor, educarea interesului şi a dragostei de muncă.

Sunt, de asemenea, importante elaborarea şi aplicarea unor programe eficiente de prevenire

şi combatere a violenţei, a traficului şi consumului de droguri, implicarea ONG-urilor, a Bisericii

pentru prevenirea şi combaterea violenţei, creşterea calităţii asistenţei spirituale şi psihologice în

şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială, perfecţionarea cadrului legislativ şi întărirea autorităţii

instituţiilor responsabile de menţinerea ordinii publice, de intervenţie operativă în cazuri de violenţă,

crearea serviciilor abilitate să prevină şi să gestioneze cazurile de violenţă, perfecţionarea activităţii

celor existente şi încadrarea lor cu personal de înaltă competenţă profesională, colaborarea

instituţiilor publice, de stat, cu cele nonguvernamentale pentru campanii educative în favoarea

combaterii violenţei, însuşirii tehnicilor de apărare, informarea populaţiei prin mass-media şi

conferinţe cu privire la instituţiile abilitate să intervină în cazurile de violenţă şi la modurile de

acţiune, conştientizarea nivelului propriu de agresivitate şi canalizarea energiei spre temperarea

38

Page 39: Lucrare - Agresivitatea La Femei

forţei şi a impulsivităţii folosirii ei spre activităţi culturale, sportive, îndeletniciri practice, activităţi

generatoare de satisfacţii şi de consumare a energiei agresive.

Alte metode utile includ dezvoltarea spiritului critic faţă de înţelegerea corectă a diferitelor

forme de manifestare a violenţei, faţă de senzaţionalul agresiv promovat de mass-media,

autoeducarea tuturor categoriilor de vârstă pentru evitarea situaţiilor generatoare de agresivitate şi

violenţă, pentru contracararea lor, pentru creşterea rezistenţei de a trăi în medii ostile, creşterea

responsabilităţii mass-media pentru prevenirea şi combaterea violentei prin informarea obiectivă,

selectivă, crearea şi difuzarea opiniilor nonviolente, participarea la acţiuni de informare şi educare.

39

Page 40: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CAPITOLUL III

PROBLEMATICA PHIHOLOGICĂ A PRIVĂRII DE LIBERTATE

III.1. Detenţia penitenciară

Pedeapsa este una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură de

constrângere şi un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci un caracter coercitiv cât şi

unul curativ.

Detenţia penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului şi executarea unui

regim impus de lege în locuri speciale numite închisori sau penitenciare. Pedeapsa înshisorii este

prevăzută aproape pentru toate infracţiunile, limitele generale ale pedepsei înschisorii fiind cuprinse

între 15 zile şi 30 de ani.

Pentru unele infracţiuni cu pericol social mai redus, cu sancţiuni până la 2-3 ani, aplicate

infractorilor primari, iar pentru faptele din culpă se execută fără privare de libertate, prin activităţi în

folosul comunităţii, în sistem de libertate supravegheată.

Comitetul pentru Prevenirea Criminalităţii şi pentru lupta împotriva delicvenţei a recomandat

următoarele principii în materia stabilirii pedepselor: atunci când o persoană este trimisă la

închisoare, pedeapsa ce i se aplică trebuie să fie considerată ca un mijloc nu ca un scop. Pedeapsa

este esenţialmente privarea de libertate a celui interesat. Pe timpul cât se află în închisoare, cel în

cauză nu trebuie să fie lipsit decât de libertatea sa şi de drepturile a căror suspendare derivă în mod

expres sau în mod necesar în această privaţiune de libertate. Intemniţarea ar trebui să fie asigurată în

condiţii de securitate minimale. Nu ar trebui să se trimită în închisoare decât numărul cel mai mic de

delicvenţi şi numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluţii în afară de închisoare.

După recomandările Comisiei Legislative, întemniţarea este pedeapsa excepţională care nu

ar trebui folosită decât în scopul de a: proteja societatea, izolând delicvenţii care constituie o

ameninţare gravă pentru viaţa şi securitatea personală a membrilor colectivităţii; condamnă o purtare

pe care societatea o consideră extrem de responsabilă şi care constituie o gravă violare a valorilor

fundamentale sau de a lua măsurile de pedepsire împotriva unor delicvenţi care refuză cu

încăpăţânare de a se supune altor sancţiuni.

40

Page 41: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Factorul timp joacă un rol important în viaţa unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i

se acordă importanţa cuvenită. Chiar dacă vârsta autorului infracţiunii are o greutate decisivă asupra

responsabilităţii penale, legiuitorul, când stabileşte durata condamnării, este limitat desigur, de

durata vieţii omeneşti.

Politica penală nu poate face abstraţie de această problemă, atitudinea în faţa timpului este

diferită la fiecare dintre cei patru participanţi la realizarea actului de justiţie  : legiuitorul,

judecătorul, administratorii penitenciarului şi condamnaţii.

Legiuitorul trăieşte într-o lume abstractă de principii şi reguli de conduită, şi acordă mai

puţină atenţie timpului trăit de condamnaţi : durata pedepselor este stabilită pe baza ideii de

retribuţie care încearcă să ţină cont de pericolul social al faptei şi de cel care emană din

personalitatea autorului său.

Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea faptei şi mult mai puţin pe

înţelegerea personalităţii criminale. Contactul cu deţinutul în prevenţie este destul de scurt, iar în

cadrul audierilor nu este timp –din păcate - pentru evaluarea personalităţii celui judecat.

Atitudinea în faţa duratei pedepsei privative de libertate este mult mai diferită la

administraţia penitenciară : gardieni şi educatori, şefii secţiilor, directorul şi adjuncţii săi, trăiesc o

parte din viaţă în interiorul închisorii alături de deţinuţi. Ei sunt plasaţi atât de aproape de condamnat

încât îl pot observa şi pot ajunge la cunoaşterea aprofundată a personalităţii lui. Cu unele rezerve,

timpul trăit de gardieni şi de deţinuţi este asemanător1.

Deţinuţii percep timpul într-o poziţie coercitivă, apăsătore şi artificială. El are conştiinţa

faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung şi

resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective şi

alternative iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai preţuit timpul în

libertate, cu atât mai mult pierderea lui prin căderea în penitenciar devine dureroasă, pedeapsa este

resimţită ca fiind represivă.

Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârşirii unor

infracţiuni dintre care unele deosebit de grave. Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili

să se integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă subordonată mai ales

instinctelor şi trebuinţelor primare, cu o moralitate dubioasă şi un trecut încărcat care apasă asupra

conştiinţei lor.

Un aspect care influenţează trăirile afective ale deţinuţilor este violarea constantă a

intimităţii : totul se produce în faţa celorlalţi fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilităţii, la

convingerea că totul este permis, iar defectele şi răutatea sunt general valabile.

41

Page 42: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Diversele aptitudini ale deţinuţilor se încearcă a fi utilizateîn primul rând în muncă şi apoi în

alte activităţii artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc

fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacţii

superioare este destul de redus.

III.2. Tipuri de delincvenţi

În închisoare trebuie să se trimită un numar cât mic de delincventi şi numai după ce s-au

epuizat toate celelalte soluţii în afară de închisoare, este la fel de adevărat că există anumite tipuri de

delincvenţi cărora nu li se pot aplica programele de recuperare sau tratament în sânul societăţii

civile.

În funcţie de tipul de personalitate aceştia pot fi:

a. delincventul înveterat, caracterizat prin: agresivitate persistentă, indiferenţă afectivă absolută,

provoacă victimelor leziuni, poate prezenta devianţe psihice.

b. delincventul primejdios, caracterizat prin: foarte impulsiv, incapabil de a simţi ruşine sau

culpabilitate, fără ideal în viaţă, poate constitui o ameninţare pentru securitatea publică.

c. delincventul dificil, caracterizat prin: se adaptează şi se supune foarte greu rigorilor şi

privaţiunilor detenţiei, refuză să se supună rigorilor penitenciarului, refuză să muncească, are

raporturi foarte proaste cu ceilalţi deţinuţi.

d. delincventul pe termen lung, caracterizat prin: nu prezintă probleme speciale de securitate şi

control, după eliberare, nu constituie o ameninţare pentru colectivitate, izolarea pe lungă durată

poate determina alienarea individei.

e. inadaptatul social, caracterizat prin: suferă de o boală sau de o deficienţă mentală, prezintă obsesii

sau constrângeri sexuale, sunt frecvente cazurile de alcoolici sau drogaţi, chiar după ani de

închisoare, nu se poate încadra regulilor sociale.

42

Page 43: Lucrare - Agresivitatea La Femei

III.3. Femeile deţinute

Repartizarea pe infracţiuni a acestora este următoarea : contra persoanei 2,67%; contra

avutului public 35%; contra avutului personal 25%; infracţiuni economice 3,33% şi infracţiuni

privind relatiile de convieţuire 15%. Recidivistele sunt 43,33% iar 38,33% au comis infracţiunea în

grup.

Repartizarea lor după studii este următoarea: 1-4 clase 6,66%; cu5-8 clase 20%; cu 9-10

clase 21,68 %; cu 11-12 clase 13,33%; cu şcoală profesională 21,67%; cu şcoală postliceală 11,66%

şi cu facultate 5%.

Clasificarea după starea civilă este următoarea: 23,34% necăsătorite; căsătorite, fără copii

10%; căsătorite cu copii 28,34% ; concubinaj cu copii 10 %, ; concubinaj fără copii 13,33% ;

divorţate 8,33% şi văduve 3,33%.

Pentru fapta comisă : 50%din cele care trăiesc în concubinaj fără copii acuză anturajul,

jumătate din cele divorţate acuză colegii de muncă, iar 21,42% din cele necăsătorite consideră

vinovat iubitul. După studii, un sfert din cele cu 1-4 clase acuză educaţa primită, 23,09%din cele cu

9-10 clase dau vina pe soţ sau iubit şi o treime din cele cu facultate dau vina pe colegii de muncă.

Reţin atenţia procentele ridicate de apreciere ale pedepselor ca fiind mai grele la deţinutele

care au comis infracţiunea în grup şi la cele cu infracţiuni contra avutului public si economice. De

asemenea, este semnificativ procentul de deţinute care au săvârsit infractiuni contra persoanei si care

apreciază pedeapsa ca fiind mai uşoară.

Pedeapsa este apreciată ca fiind mai grea de deţinute căsătorite fără copii 83,34% şi de cele

care trăiesc în concubinaj fără copii 62,5%.

Un sfert din recidiviste motivează fapta prin dorinţa de distracţie, trai uşor şi bani.

Nerecivistele motivează prin conformare la hotărârea de grup, ajutorul dat cuiva şi greutăţile

familiale.

Sinceritatea femeilor este mai accentuată : ele recunoscând în număr mai mare decât celălalte

categorii de infractori că au elaborat motivele infracţionale înainte de comiterea faptei.

43

Page 44: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Pentru deţinutele femei viaţa în penitenciar este grea având consecinţe majore pe plan

personal : distrugerea familiei, degradarea fizică şi morală. Ele nu cred în reabilitare, în schimb

consideră că actuala pedeapsă este învăţătură de minte pentru toată viaţa.

III.4. Consecinţele psihologice ale privării de libertate

Impactul detenţiei asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea drastică a

spaţiului de mişcare şi organizării timpului oricărui deţinut. Indiferent de tipul detenţiilor privarea de

libertate în penitnciar implică o izolare fizică, psihică şi psihosocială a condamnaţilor, care

influenţează diferit trăirile psihice ale acestora.

Privarea de libertate determină apariţia unor manifestări psihice specifice cum ar fi : criza de

detenţie, comportamentele agresive, comportamentele autoagresive constând în sinucideri sau

autoflagelări.

Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi într-o instituţie penitnciară reprezintă

un grup uman care înainte de toate are caracteristicile oricărui grup. Apar lideri formali şi informali

care au un cuvănt greu de spus în existenţa şi manifestările întregului grup. Grupul se supune unor

norme care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista

şi tradiţii transmise de la o generaţie la alta de deţinuţi. Apare şi un limbaj specific cu în scopul

comunicării dintre deţnuţi spre a-şi camufla intenţiile, acţiunile, planurile. Normele tradiţionale, ca

şi limbajul se transmit şi se menţin în pofida faptului că deţinutele constituente ale grupului părăsesc

instituţia fie prin transfer, fie prin libertate.

În cadrul grupurilor de deţinute apar şi fenomene socioafective de atragere, respingere-

izolare sau ignorare-neutralitate dintre infractoare. Faţă de grupurilr umane, în grupul de deţinute

aceste fenomene socoiafective apar cu dosebită virulenţă ; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt pe

viaţă şi pe moarte, fapt care afectează atât climatul organizaţional cât şi starea de disciplină a

deţinutelor.

Informaţiile adunate despre femeile deţinute în închisorile din Marea Britanie, conţin

numeroase episoade de violenţă care este înfăţişată drept o trăsătură constantă a vieţii în

penitenciarele feminine.

44

Page 45: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Femeile sunt mai puţin predispuse decât bărbaţii să participe la delicte violente, dar nu sunt

întotdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente.

Există anumite dovezi care demonstrează că, infractoarele sunt deseori capabile să evite

apariţia în faţa tribunalului datorită faptului că pot convinge poliţia şi alte autorităţi să vadă faptele

săvârşite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă contractul de gen, prin care a fi femeie înseamnă

pe de o parte a fi inconştientă şi impulsivă, iar pe de altă parte a avea nevoie de protecţie.

Un exemplu elocvent este cazul unei femei, care şi-a ucis sora cu un cuţit de bucătărie. In loc

să fie trimisă în închisoare, ea a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani, cu condiţia să primească

tratament terapeutic.In acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o

săvârşise.

Tratamentul diferenţiat nu poate explica în totalitate raporturile dintre ratele delicvenţei

masculine şi cele feminine. Există anumite delicte feminine specifice, în primul rând prostituţia

pentru care femeile sunt condamnate în timp ce clienţii lor bărbaţi nu.

Reţelele delicvenţei sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbaţi, probabil din cauza

diferenţelor de socializare generală între bărbaţi şi femei, plus implicarea mai mare a bărbaţilor în

sfere non-domestice.

Deşi în detenţie, deţinutul este un om, un semen al nostru, şi numai cunoaşterea personalităţii

lui poate sta la baza proiectării demersurilor reeducative, societatea are obligaţia de a favoriza prin

metode adecvate reintegrarea în cadrul ei a tuturor membrilor săi, inclusiv a foştilor deţinuţi.1

45

Page 46: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ

IV.1. Studiu de caz 1

Tatiana este fiica cea mai mare a unei familii numeroase de condiţie medie. După terminarea

instituirii şcolare (nivel primar) se căsătoreşte cu un tânăr din satul ei cu care va avea un copil. După

o scurtă perioadă de căsnicie, intervine divorţul dintre cei doi şi Tatiana pleacă la oraş, lăsând

copilul în grija socrilor, apoi a părinţilor. La şapte ani de la divorţ se recăsătoreşte cu un bărbat mult

mai tânăr decât ea. Acest bărbat avea un copil preşcolar rezultat dintr-o căsătorie anterioară crescut

cu mari sacrificii. Tatiana este deranjată evident de afecţiunea pe care soţul ei o acordă copilului şi

se simte neglijată. Ea nu vrea să renunţe la noul cămin, nici la soţ dar doreşte eliminarea copilului,

nu numai ca membru al familiei, ci ca fiinţă vie.

Fiind în permanenţă alături de copil, Tatiana începe să-l supună pe acesta la tratamente

severe - privare de hrană, de haine, bătăi repetate în anumite regiuni ale corpului unde loviturile nu

sunt vizibile. Aceste condiţii prelungite duc inevitabil la decesul copilului. După moartea copilului,

autpsia relevă ca primă cauză a decesului, loviturile multiple în zona abdominală şi de aici se trage o

primă concluzie care îi duce pe cei doi soţi în faţa organelor de cercetare penală.

Tatiana își prezintă soţul ca fiind agresiv, din declaraţii reieşind că ea şi copilul au fost

terorizaţi de atitudinile brutale şi complet nemotivate ale soţului. În urma anchetei. se stabileşte ca

unic vinovat Tatiana, care este condamnată ca autoare a unei omucideri.

Cercetările au descoperit că Tatiana a avut o copilărie şi o pubertate lipsite de evenimente

deosebite pe plan concret, exterior, dar tocmai această linişte şi lipsă ne indică o structură schizoidă

a subiectului analizat. Această tăcere ascunde o conflictualitate inconştientă, cu mari tensiuni cât şi o

mare dizarmonie afectivă. Căsătoria timpurie, copilul imediat conceput şi divorţul la scurtă perioadă

după aceea pune mari semne de întrebare asupra sentimentelor devenirii materne, care în mod

normal ar fi trebuit să existe.

46

Page 47: Lucrare - Agresivitatea La Femei

De aici putem trage o primă concluzie : Tatiana este incapabilă de avea sentimente, de a

simţi dincolo de propria persoană, adică dincolo de manifestarea firească a unor instincte de

conservare. Tatiana a acordat importanţă lumii înconjurătoare numai în măsura în care atitudinea

acesteia a avut o acţiune directă asupra vieţii ei ; cu alte cuvinte, cei din imediata apropiere : părinţi,

soţ, copil, au fost pecepuţi şi interiorizaţi ca modele efective numai prin prisma utilităţii.

Perioada dintre divorţ şi cea de-a doua căsătorie, perioadă de singurătate socială şi umană,

este considerată de Tatiana, în virtutea egocentrismului său, drept o perioadă fericită. Din momentul

în care se recăsătoreşte, Tatiana se îndepărtează tot mai mult de realitate, încercând să creeze o

atmosferă cât mai avantajoasă pentru ea.

Adevăratul motiv pentru care Tatiana nu se simte în siguranţă în noua căsnicie, este prezenţa

copilului, foarte iubit de tatăl său natural, copil care în ciuda insistenţelor ei rămâne acasă,

deranjând-o evident. De fapt, din dorinţa ei de a fi unic punct în univesul afectiv al soţului ei, cât şi

datorită tendinţelor sale egocentrice, refuză chiar propriul ei copil, atmosfera unui cămin, ţinându-l

în continuare departe de ea, la părinţi.

Această situaţie devine sursă conflictogenă, generând tensiuni intrapsihice accentuate, cărora

nu le găseşte supape defulatorii. Tatiana nu doreşte să renunţe la noul cămin, la soţ, dar doreşte cu

orice preţ eliminarea copilului nu numai camembru al familiei, ci ca fiinţă vie, pentru că este

capabilă să genereze în inima celorlaţi sentimente.

Pentru a deveni singurul obiect al afecţiunii soţului, Tatiana elaborează cu multă

minuţiozitate şi obstinaţie o metodologie al cărei scop este eliminarea copilului, sistem de metode

care în credinţa ei trebuie să ducă la succes fără nici o repercusiune negativă asupra ei.

După 6 ani de detenţie, timp în care Tatiana a avut ocazia să reflecteze asupra propriei fapte,

cât şi circumstanţele de loc şi timp în care se află, se observă o lipsă totală de culpabilitate,

nerecunoaştera faptei, ea percepându-se în continuare ca o victimă a răutăţii celor din jur, a

oamenilor care nu i-au permis să trăiască singură şi neimplicată.

În cursul relatărilor pe care le face despre propria viaţă, Tatiana îşi atribuie totdeauna numai

calităţi, propriile eşecuri şi nerealizări, în faţa cărora a abdicat sau le-a depăşit într-un mod aberant,

sunt atribuite celor din jurul ei, care nu au ştiut să o aprecieze la justa valoare. De aceea TATIANA

nu s-a simtit, nu se simte şi nici nu va fi capabilă de a se simţi vinovată faţă de oameni, faţă de

propria calitate de om.

Din faptul că Tatiana nu se simte vinovată, nici dupa ispăşirea pedepsei, putem să alcătuim

un profil clasic de criminal, profil care păstrează după mult timp de la comiterea faptei o mare doză

de agresivitate de sorginte sexuală, parale cu un evident clivaj la nivelul Eului.

47

Page 48: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Astfel factorii care semnifică trebuinţele erotice, cât şi prezenţa sadismului şi a agresivităţii

ca modalitate comportamentală habituală, se reliefează şi devin dominante. Avem astfel,o definire a

subiectului ca persoană şi personalitate, definire ce o plasează în zona unei dizarmonii

fundamentale, a unei psihopatii sexuale, explozive.

Intreaga viaţă a Tatianei se subordonează la aparenta linişte şi lipsă de evenimente a vieţii

schizoidului, care nu exclude izbucnirea într-un comportament de maximă malignitate, pregătit de

întreaga sa existenţă şi structurare anterioară.

In virtutea schizoidiei sale, Tatiana prezintă semne premature de degradare psihică, de fixare

la comportamente regresive, iar pe de altă parte, în plan atitudinal se remarcă o hipomanie iritativă şi

ablutomanie. Este necesar de subliniat că victima fizică a actului lui TATIANA nu este de fapt

victima reală urmărită de Tatiana prin acţiunea sa, copilul ucis nu se identifică cu obiectul principal

al frustrării, el fiind doar o parte a victimei şi anume colectivitatea umană.In concluzie, ceea ce

constituie strsorul esenţial pentru ea este socialul, comunitatea umană care o implică şi o obligă să

participela social, la acel social pe care Tatiana, ca fiinţă primară şi violentă nu este dispusă să-l

accepte, întrucât o sancţionează.

48

Page 49: Lucrare - Agresivitatea La Femei

IV.2. Studiu de caz 2

C.M ramâne infim pe viaţa în urma unui act de agresiune comis din partea soţiei sale. În

urma unor repetate certuri cu soţul ei D.M, C.M îl înjunghie pe acesta în timp ce dormea. C.M a

recurs la acest gest de disperare deoarece l-a surprins pe soţul ei în timp ce încerca să-şi violeze

fetiţa. Femeia a declarat ca a comis acest act în timp ce dormea soţul ei de frică ca acesta sa nu o

bată. Femeia susţine de asemenea că soţul o bătea în mod repetat şi îi era frică de temperamentul

agresiv al acestuia.

Putem observa că anterior actului de agresiune al soţiei, rolurile erau schimbate şi că soţul

era agresorul, iar soţia şi copilul erau cei agresaţi.

În faţa instanţei juridice soţul apare însă în calitate de victimă, iar soţia lui în calitate de

infractor.

Cazul de faţă ne prezintă o agresiune care are drept urmare vătămarea victimei şi rămânerea

infimă a acesteia.

Putem spune că, în mod inconştient, D.M, pe baza mecanismelor de apărare, şi de conservare

a spiritului matern şi a protejării copilului a răspuns în mod agresiv.

Violenţelor repetate la care aceasta a fost supusă, dar mai ales scenei pe care a surprins-o

când acesta încerca să-şi violeze copilul, femeia a reacţionat în mod inconştient pe baza instinctului

matern de ocrotire a copilului. Ea nu s-a gândit la eventualele repercursiuni şi singura dorinţă a ei a

fost să înlăture elementul care îi producea suferinţă şi chiar sechele copilului.

49

Page 50: Lucrare - Agresivitatea La Femei

IV.3. Studiu de caz 3

O tânară de 21 de ani şi-a aruncat copilul pe geam, după ce l-a născut în apartamentul în care

ea locuia cu parinţii. Gălăţenii care treceau prin spatele blocului, au avut parte de o imagine

desprinsă parcă dintr-un film de groază. Un copil nou-născut a fost aruncat de la etajul 6 al blocului,

pentru ca imediat să fie aruncată şi placenta, un morman de carne însangerată. Câţiva câini dădeau

deja târcoale bebeluşului. Cineva a anunţat poliţia. Bebeluşul este băiat iar mama acestuia este

studentă.

Poliţiştii au ajuns, în urma investigaţiilor rapide la uşa familiei M., de la etajul 6 al blocului.

Acasă se afla doar Raluca M., 21 de ani, studenta la ASE, la Universitatea Gălățeană. În timp ce

parinţii ei se aflau la serviciu, pe fata au apucat-o durerile naşterii. Ea a născut singură în

apartament. A aruncat fătul pe geam, apoi placenta. Martorii spun ca micuţul era cald încă. "Îşi ţinea

pumnii strânşi, era băiat şi era un copil foarte frumos" - a spus o femeie aflată la faţa locului.

Se pare că nimeni nu ştia ca Raluca M. este însarcinată, nici măcar parinţii ei. Probabil că de

frică sau de rușine, Raluca a intrat în panică. Tinerii care locuiesc în acelaşi bloc cu Raluca spun ca

fata nu avea nici un prieten si ca în ultima vreme ea purta haine foarte largi.

Vecinii spun ca Raluca "e o fată bună şi cuminte". Vecinii fetei s-au arâtat şocaţi de cele

intamplate: "E o familie bună, liniştită, părinţii ei sunt oameni de treabă" - au mai spus vecinii. În

timp ce poliţiştii şi procurorul se aflau în apartament cu Raluca, a venit şi tatăl fetei de la serviciu.

Acesta le-a spus politistilor ca nu e nimic adevarat, că fata lui nu a fost însarcinată. La locul faptei a

sosit şi maşina Ambulantei, medicii de la Salvare fiind chemati de politişti. Raluca a fost dusaă cu

Ambulanţa la spital, pentru a i se face un control medical. Medicii au ridicat corpul neînsufleţit..

Fata era în stare de şoc. Anchetatorii încercau să desluşească această cumplită tragedie, Raluca fiind

cercetata sub aspectul infractiunii de pruncucidere.

Pentru a analiza cazul R.M şi pentru a determina ce a împins-o pe aceasta la pruncucidere,

trebuie să ne anexăm pe studiul ,, modelului cauzalităţii conduitei reactive in pruncucidere’’. şi pe

analiza fenomenului cauză- efect, unde de regulă cauza se deduce din cercetarea efectului.

Dacă analizăm cazul din punct de vedere al modelului conduitei reactive, vom ajunge la

următoarele concluzii : cauza primară o constituie opersonalitate imatură R.M având vârsta de 21 de

ani şi fiind studentă ; condiţiile sarcină, nelegitimarea sarcinii, R.M nu este căsătorită , nu are prieten

stabil ; circumstanţe, R.M ascunde sarcina de părinţi, prieteni purtând haine foarte largi ;efect

50

Page 51: Lucrare - Agresivitatea La Femei

primar, dezvoltarea agresivitătii din cauza personalitătii modificate bio-psiho-social,cauza

secundară, declanşarea conduitei agresive ; condiţii de menţinere a situatiei bio-psiho-sociale

negative, R.M nu îşi va mai putea continua studiile, nu va putea avansa din punct de vedere

profesional şi social având un copil nelegitim, va fi marginalizată de prietenii ei, de frustrare

morală ; circumstanţe, neasistarea medicală care i-a produs sentimentul de insecuritate de a nu avea

complicaţii,panicăprovocată de perioada travaliului, urmată de durerile naşterii şi de imaginea

noului născut ; efect secundar putem spune că R.M a avut o motivatie complexa determinată socio-

psihologic.

Ce anume a determinat-o pe R.M să-şi ucidă copilul putem spune că a fost o motivaţie socio-

psihologică Si anume teama că ea va fi abandonată de familie, va fi izolata de comunitatea socială şi

teama de viitor.

În perioada prenatală, apar o serie de tulburariordin psihic. La R.M în vârsta de 21 de ani,

studentă aceste tulburări au avut un impact mult mai mareasupra psihicului iar pe măsură ce sarcina

a evoluat ele s-au acutizat.

În urma investigaţiilor efectuate s-a constatat că nimeni nu stia ca R.M este însărcinată, nici

măcar părinţii ei. De aici putem deduce că R.M a ascuns sarcina faţă de apropiaţi , inclusiv faţa de

parinti, iar faptul că nu avea nici un prieten ne poate duce la ipoteza că sarcina s-a datorat unei

aventuri. Am putea concluziona că fapta săvârşita de R.M estepruncucidere datorită tulburării

psihice în care se află fata şi că fapta a fost comisă spontan din cauza fricii faţa de părinţi, a lipsei

sprijinului tatălui şi a viitorului, care este nesigur.

51

Page 52: Lucrare - Agresivitatea La Femei

IV.4. Studiu de caz 4

Cuplurile Doru şi Roxana Călin şi Bogdan şi Iuliana Ţinteanu erau prieteni de familie încă

din anul 1986. În 1993, între Roxana şi Bogdan se înfiripa o legătura amoroasă. Unele bănuieli în

legătura cu relaţiile intime între cei doi au ajuns la cunoştiinţa soţilor lor.În discuţiile pe care le-au

avut soţii, ambii au negat că ar întreţine o asemenea relaţie, dar au recunoscut o afecţiune

sentimentală reciprocă.În urma acestor discuţii ambii au avut raporturi tensionate cu soţii lor, dar nu

au divorţat şi in cercul de prieteni s-au manifestat ca având o viaţă de familie normală. În prezenţa

prietenilor , releţiile dintre R.C şi I.C.Ţ erau aparent bune însă atunci când nu se aflau alte persoane

de faţă , aceasta o ironiza şi o apostrofa pe R.C avertizând-o, în acelasi timp să nu contribuie la

destrămarea familiei sale. Fiind stăpână pe un sentiment de culpabilitate, R.C nu a ripostat , însă, sub

aparenţa menţinerii raporturilor dintre cele două familii, a continuat să se întâlnească pe ascuns cu

B.Ţ şi să întreţină cu acesta relaţii intime, în sediul socetăţii sale de proiectare din str. Zimbrului,

apoi în apropierea unui imobil din apropierea cinematografului ,, Modern ‘’şi, în fine, într-un

apartament din zona Malu Roşu.

În lunile februarie şi aprilie 1994, fiica victimei I.Ţ minora Monica Ţinteanu a fost

spitalizată sub diagnosticul ,,miocardită acută ’’. Ca urmare acestei situaţii si suspectându-se de

transmiterea unei boli ereditare fiicei sale, Iuliana i-a solicitat Roxanei Călin să-i faciliteze, prin

relatiile ei ca medic, efectuarea unor analize serologice. Aceasta a fost deacord s-o ajute şi în

dimineata zilei de 16 februarie 1994 I-a telefonat rugând-o sa trecă a doua zi pe la ea acasa şi

împreună să meargă la laborator.

În ziua de 16 iunie în jurul orei 9.15 Iuliana a venit la locuinţa Roxanei din Ploieşti, str. Cuza

Vodă, nr. 2, bloc B2, et2, judeţul Prahova. Aici sub pretextul unei probe de sânge, Roxana i-a aplicat

Iuliei conţinutul unui flacon de thiopental-medicament cu efect anestezic. Imediat după

administrarea medicamentului Iuliana a devenit inconştientă. Roxana a târât-o în baie, a dezbrăcat-o

şi cu un cuţit de vânătoare, având lama lungă de 14,5 cm , lăţimea de 3 cm, un singur tăiş, i-a

secţionat artera carotidă şi vena jugulară la nivelul zonei latero-cervicale dreapta , provocându-I

moartea. După uciderea prietenei sale, Roxana a secţionat cadavrul acesteia , segmentele dispersate

52

Page 53: Lucrare - Agresivitatea La Femei

le-a împachetat în mai multe colete şi în zilele de 16-17 iunie le-a abandonat în diverse locuri din

oraşul Ploieşti, cu excepţia unui singur colet conţinând organele- ficatul, plamânii, inima-pe care le-

a uitat în congelatorul frigiderului din locuinţa sa.

La 16 iunie în jurul orei 12.00 la Dispeceratul Poliţiei Municipiului Ploiesti s-a primit o

sesizare despre faptul că în staţia CFR-Ploieşti Sud, într-un pasaj de trecere au fost găsite gambele

unei persoane de sex feminin.

În seara aceleiaş zile, la ora 21.15 B.Ţ a sesizat organele de poliţie despre dispariţia soţiei

sale , precizând semnalmentele acesteia , vestimentaţia şi că, dimineaţa când a plecat de acasa i-a

spus că urma să se întâlnească cu prietena ei R.C. Pe baza coroborarii datelor rezultate din cele doua

sesizări, cercetările au fost orientate spre persoana medicului R.C care pe data de 18 iunie 1994, la

primul interogatoriu a recunoscut săvârşirea faptelor iar ulterior a condus în teren şi a indicat

locurile în care a abandonat segment ale cadavrului victimei.Din diverse locuri unde au fost

transportate şi abandonate, fragmentele de cadavru au fost gasite şi ridicate.

În acest caz asainul este medic şi mamă şi cea care suprimă viata era aceea care jurase s-o

apere şi s-o ocrotească, era cea care purtase viaţa, perpetuând-o.

Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului,

continuă cu perioada trecerii la act şi cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia. Putem considera că

motivul înfaptuirii acestei crime oribile a fost gelozia care s-a transformat în ură. Datorită iubirii ce

i-o purta soţului victimei şi dorinţei de al poseda şi de a nu avea nici un obstacol în calea faricirii, ea

a înlaturat-o pe aceasta considerând-o un obstacol în calea împlinirii fericirii. Am putea spune ca

acest act s-a produs cu premeditate deoarece inculpata a cautat momentul proprice să infaptuiasca

aceasta crimă sub pretextul luarii de probe de sânge. Am putea spune ca această crima s-a infăptuit

cu sânge rece şi inculpata era conştienta de ceea ce face ,şi de repercursiuni pe care nu dorea sa le

prevadă . Ea a fost constientă deoarece după ce a omorât-o, a secţinat-o şi a împachetat-o în colete,

pe care le-a împrăştiat prin oraş dând dovadă de sadism.

În concluzie se poate afirma că inculpata era conştientă la momentul producerii crimei şi ca

aceasta a fost produsă cu premeditate, şi ca acest act s-a produs probabil din gelozie pe baza unor

tulburări psihice.

53

Page 54: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Studiu de caz 5

S. I. născută în 1952, în comuna I. ,Jud. P., fiica lui M.V. şi al M.I. Tatăl inculpatei s-a născut

într-o familie de oameni săraci, ţigani românizaţi. Au fost fraţi mulţi, dar au supravieţuit trăind doar

el cu o soră, ceilalţi fraţi murind.

În jurul vârstei de 25 de ani, sora tatălui este omorâtă prin împuşcare de concubin, fiind

acuzată de infidelitate.Tatăl inculpatei nu şi-a cunoscut părintele ( ,, copil din flori”), mama i-a murit

când el era de 5 ani, fiind crescut de nişte mătuşi din partea mamei. Avea doar 4 clase absolvite şi

muncea ca muncitor necalificat la sonde. Tatăl, fiind ţigan românizat, avea abilitatea de a cânta la

muzicuţă şi la fluier. Mama provenea şi ea dintr-o familie numeroasă, de condiţie socială şi

materială modestă. Nu a urmat şcoală, era analfabetă, iar ca îndeletnicire era casnică. Au fost trei

fraţi buni, la părinţi, - inculpata şi doi băieţi şi încă două fete ale mamei rezultate dintr-o căsătorie

anterioară.

Inculpata provine deci dintr-o familie modestă, săracă, fără posibilităţi materiale, cu un nivel

de instrucţie scăzut. Relaţiile dintre membrii familiei lărgite se pare că erau amicale. În familia

inculpatei exista un climat tensional, generat de atitudinea tatălui: ”Mai venea uneori beat şi o dădea

pe mama cu capul de pereţi, ea tăcea”.

Inculpata a absolvit două clase, fratele mai mare (victima) patru, fiind închis apoi la Şcoala

de corecţie , iar cel mic şi cele două fete două clase. În familie se realizează ceea ce se numeşte

obişnuit socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalităţii, se transmit primele

modele de comportament, primele norme şi valori culturale, primele reguli de conduită în societate.

Cel puţin în primii ani de viaţă, un rol decisiv asupra formării copiilor îl au modelele de

comportament ale părinţilor, modele reţinute prin extraordinara receptivitate şi plasticitate

caracteristice vârstei, internalizate şi imitate cu fidelitate surprinzătoare. Încă din primii ani de viaţă,

copilul învaţă anumite reguli de convieţuire, anumite modele de comportament, însuşindu-şi într-o

formă primă, valori morale definitorii. În acestă perioadă el îşi însuşeşte primele noţiuni legate de

responsabilitate, de bine – rău, de cinste-necinste.

Relaţiile pline de dragoste, căldură, dintre părinţi, atmosfera de pace şi linişte, bucuria în

familie, atitudinea protectivă, suportivă, valorizantă faţă de copii, fără nicio discriminare, sunt

condiţii fundamentale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestora. Din păcate, inculpata

provine dintr-o familie cu un climat nefavorabil, caracterizat prin certuri, tensiuni între părinţi, între

54

Page 55: Lucrare - Agresivitatea La Femei

părinţi şi copii, prin carenţe în educaţia propriilor copii, fapt relevant de altfel în insuccesul şcolar, şi

în apariţia comportamentelor predelincvente ale fraţilor la vârste fragede. Fratele cel mare (victima)

al inculpatei este închis la şcoala de corecţie. După o perioadă de cinci ani petrecuţi aici, fuge

părăsind şcoala împreună cuîncă patru colegi. Se refugiază în pădurile din apropierea comunei

natale . Aici, împreună cu ceilalţi patru prieteni îşi construiesc un bordei sub pământ şi duce o viaţă

de ,, haiduc” , de infractor, furând. Poliţia îi caută, familia îi caută, nimeni nu avea cunoştinţă de

locul unde se găseau. După câţiva ani, în jurul vârstei de 18 ani, apare acasă, imediat după expirarea

perioadei pe care trebuia să o execute la şcoala de corecţie. Este luat în armată. De aici dezertează,

fiind condamnat de tribunalul militar la o pedeapsă de trei ani de zile, - batalion disciplinar.

Inculpata, împreună cu celălalt frate şi cele două surori, după absolvirea şcolii, rămân în casa

părintească, suportând influenţa distructivă, negativă, a mesajelor parentale şi ale mediului

relaţionar.

Cu puţin timp înainte ca inculpata să împlinească vârsta de 15 ani, îi moare mama. Moartea

mamei corespunde ca dată cu expirarea perioadei de detenţie a fratelui mai mare. După

înmormântarea mamei, acesta pleacă de acasă şi se căsătoreşte în oraşul D. cu o femeie pe care a

cunoscut-o în perioada satisfacerii stagiului militar. Inculpata locuieşte o scurtă perioadă la mătuşile

tatălui: ”am stat o perioadă la mătuşile lui mi-au zis că tata bea, este beţiv şi să nu profite de mine”.

Afirmaţia inculpatei reflectă realitatea mediului nefavorabil în care ea şi ceilalţi fraţi şi surori s-au

format ca entităţi bio-psiho-sociale. Fratele cel mic este luat de o femeie din sat (,, se inţelegea bine

cu fiul ei” ) şi locuieşte aici până la încorporarea lui ca militar. Cele două surori vitrege se

căsătoresc. La împlinirea vârstei de 15 ani, inculpata este luată de sora vitregă G. dusă în oraşul N.

Unde este angajată ca servitoare. Aici lucrează doar cîteva luni, după care începe o viaţă libertină,

nonconformistă. În jurul vârstei de 21 de ani se căsătoreşte cu un băiat de aceeaşi vârstă, A.N.. În

această perioadă inculpata era angajata unei fabrici de cărămidă. A.N. era fiul adoptat, al unei familii

de condiţie medie. Tatăl frizer, mama casnică (,,dar descurcăreaţă, se ocupa cu prostituţia”). A.N.

era fiul legitim al unei familii cu numeroşi copii, cu un nivel material şi social scăzut. Acesta

absolvise şcoala profesională de sudori. Între timp socrul moare, inculpata locuind cu soacra şi soţul:

”M-am măritat doar cu o scurtă de piele atatica, o geacă, două fuste de vară, o pereche de sandale ,

una de cizme şi o plasă”. După vreo două săptămâni soacra realizează cu cine se măritase fiul,

încearcă s-o discrediteze pe inculpată, prezentând-o acestuia într-o lumină nefavorabilă. Nu reuşeşte.

Inculpata îşi impune punctul de vedere în faţa soţului, în relaţia lor ea ,,deţinea puterea”. Pleacă de

la soacră, locuind cu chirie : ”am plecat cu chirie, am stat de la 21 de ani pană la 40 de ani căsătorită

cu el, apoi m-am despărţit, ne băteam in parte, dădea el, dădeam şi eu, am avut grijă de fetele

55

Page 56: Lucrare - Agresivitatea La Femei

fratelui mai mare”. Acesta, din căsătoria cu o femeie, a rămas cu două fete, mama lor murind. El

stătea mai mult pe la puşcărie. Dacă stătea două luni afară era mult. La inceput era violent,

scandalagiu, apoi fura, ”eu am crescut cele două fete, le-am căsătorit. La vârsta de 31 de ani m-am

hotărat să plec la ţară, nu mai rezistam, chirie, scandaluri cu soţul”

Inculpata descrie cum a decurs relaţia de căsătorie cu soţul (,, Eu eram mai violentă , il

provocam..”), cum s-a implicat în creşterea celor două nepoate ( din nevoia ei de a fi utilă). Încă din

această perioadă, inculpata începe să fie dominată de sentimentul că viaţa ei nu are un sens, că a

irosit timpul, fapt ce o determină să-şi reconsidere atitudinea, să se implice în viaţa celor două

nepoate şi să plece la ţară.

În general, inculpata este o persoană rigidă, egocentrică, afirmativă, sigură pe ea,

manifestând un spirit de independenţă, o tendinţă la duritate, agresivitate, autoritarism,

nerecunoscând autoritatea altuia. Aceste trăsături ale inculpatei apar în modul în care ea structurează

relaţia cu soacra, soţul şi mai târziu cu victima. Pe de altă parte, se pare că este o persoană directă,

naivă şi sentimentală, fapt demonstrat în modul în care s-a implicat în activitatea de creştere a fetelor

fratelui. Încă de la începutul interviului am remarcat în vocea ei, în conţinutul mesajelor ei, o

admiraţie, o idealizare a imaginii fratelui mai mare. În perioada copilăriei ei, imaginea de răzvrătit,

de haiduc al fratelui se pare că i-a animat visele, imaginaţia. Inculpata pleacă la ţară, abandonându-şi

soţul pensionat de boală (,,avea ciroză, era terminat, m-am dus la ţară aşa cumam venit la oras, cu

nimic, un geamantan cu câteva boarfe”), cu gândul de a-şi reorganiza viaţa, de a-şi stabili un sens şi

o direcţie pe care să o urmeze. Reuşeşte într-un timp scurt să facă locuibilă casa părintească, se

gospodăreşte, îşi cultivă pământul, creşte porci, păsări, îşi mai permite din când în când câte o

escapadă la oraş (”aveam pe cineva in oraş, nu mă complicasem in sat, ca să nu pută”). După spusele

inculpatei, primii patru ani trăiţi după întoarcerea la ţară au fost cei mai frumoşi ani din viată. În

acest timp fratele mai mare vine în sat (”stătea cu una pană să il achit eu, să-i iau gatul, o proastă,

era un puturos, bineinţeles că şi in această perioadă el se ţinea de furturi, mai o vacă). Fetele fratelui

mai mare erau la casa lor se măritaseră.

După revoluţie, din spusele inculpatei, au început certurile cu nepoatele şi fratele mai mare -

pentru pământ. La un moment dat, inculpata se îmbolnăveşte de ficat (viaţă dezordonată, alcool),

este transportată la spital şi internată. Aici primeşte vizita fratelui mai mare. Acesta o roagă să-l

primească acasă întrucât nu mai rezistă presiunilor la care este supus de concubină şi copiii acesteia.

Cedează rugăminţilor lui (latura sentimentală, respectul pe care inconştient i-l acorda) şi-l primeşte

în una din camere. Din acest moment universul intim al inculpatei, construit în cei patru ani

se ,,năruieşte,, apar primele scandaluri, certuri, între ea şi viitoarea victimă. Această situaţie durează

56

Page 57: Lucrare - Agresivitatea La Femei

câţiva ani. În cele din urmă cedează, nu mai rezistă, părăseşte casa părintească şi se întoarce în

oraşul P. ca servitoare. În această perioadă de certuri, scandaluri, violenţe avute cu victima, are loc o

degradare treptată a stării de sănătate psihică şi fizică a inculpatei. Soţul murise între timp, soacra o

roagă să locuiască la ea.

Nu revine la ţară decât după o perioadă de un an de zile. Ce vede o deprimă şi mai mult, totul

era în paragină, o privelişte dezolantă. Acum în mintea inculpatei se cristalizează ideea de a-l

pedepsi pe frate:”mă gândeam de mult timp, cum să-l pedepsesc, să-l dau afară, să-l trimit la S”.

Zbuciumul interior care o macină, resentimentele care îi accentuează starea de anxietate, modul în

care acesta a răspuns ajutorului oferit, învinge respectul pe care îl avea faţă de frate, inculpata

hotărând alungarea din casa părintească. Imaginativă de felul ei, preocupată de detalii, pregăteşte un

plan minuţios.

Mizând pe faptul că fratele mai mic (era căsătorit într-un sat vecin) se înţelegea foarte bine

cu victima, se duce la el acasă, îl roagă să o ajute, să o susţină în demersul ei, în fapt îl manipulează.

Ajunsă acasă împreună cu fratele cel mic, inculpata somează victima, cerându-i să părăsească casa.

Acesta pleacă, revenind peste câteva ore înarmat cu o furcă. Inculpata descrie cu mult sânge rece , în

detaliu, lupta dintre ea şi frate, în fapt omorârea fratelui. În timp se pare că inculpata a acumulat

multă ură, multe resentimente împotriva fratelui, ceea ce a dus la creşterea stării de anxietate, de

iritabilitate, de ostilitate a inculpatei. Ea s-a răzvrătit împotriva lui, şi-a omorât modelul. A fost

condamnată la 20 de ani de închisoare pentru omor deosebit de grav.

Factorii care au favorizat producerea infracţiunii de omor: determinismul mesajelor parentale

– comportament antisocial; nivelul scăzut de instrucţie; mediul relaţional; modelul - fratele pe care a

încercat să-l copieze, ducând o viaţă libertină şi nonconformistă; structura sa psihotică; structura

nevrotică; stimulul, contextul, care a favorizat trecerea la act; nu întreţine relaţii cu nimeni de acasă.

Cele mai tensionate momente din viaţa sa au fost în timpul săvârşirii omorului şi în primii doi ani de

detenţie. Nu a adoptat nici o strategie de a controla, de a pune capăt şi de a scăpa de violenţă: (“nu

avea nici un rost, eu eram cea care provoca agresiunea”). Nu se culpabilizează pentru fapta comisă.

Vorbeşte cu o oarecare bravadă despre omorârea fratelui. În schimb, inculpata se

autocompătimeşte, şi-l compătimeşte pe frate. Aici inculpata vorbeşte despre adevărata viaţă din

închisoare (dincolo de aparenţe, răzbate faptul că în relaţiile cu ceilalţi trebuie să fii puternic, să fii

şmecher, să găseşti strategii în a-ţi rezolva problemele, să te descurci, să fii egocentric). Faţă de

toate cele spuse privind relaţiile din închisoare, inculpata afirmă că se implică în activităţile din

cadrul penitenciarului, întreţinând relaţii cu unele dintre colege şi cu personalul închisorii. Are

57

Page 58: Lucrare - Agresivitatea La Femei

planuri de viitor, este dornică de a merge acasă şi de a-şi reface viaţa. Inculpata încheie retoric - nu

am ştiut să trăiesc -, ea trăieşte cu sentimentul că şi-a irosit viaţa.

58

Page 59: Lucrare - Agresivitatea La Femei

CONCLUZII

Date fiind efectele negative şi predominant distructive, ale comportamentului agresiv se

impune cu stingenţa găsirea unor mijloace de reducere a agresivităţii. Formele de manifestare ale

comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial , de aceea în anul 1995 a fost

lansat de O.N.U ca Anul Internaţional al toleranţei.

Agresivitatea a devenit astăzi, o problemă socială, fundamentală a omului şi a umanităţii

pentru că întreaga lume este ameninţată de acest flagel. Dacă înainte se vorbea despre agresivitatea

fiinţei umane sau despre agresivitate în lume, astăzi se vorbeşte tot mai mult, despre o lume a

agresivităţii .

La originea agresivităţii converg sau se interferează factori genetici, psihologici şi socio-

culturali, precum şi o serie de influenţe biologice şi endocrine. Care dintre aceşti factori predomină

sau reprezintă ponderea cea mai mare este greu de presupus, deoarece orice determinare este în

funcţie de individ şi de mediu.

În ziua de astăzi agresivitatea ne înconjoară, aflându-se peste tot în societate şi strecurându-

se chiar în mediul familial perturbând liniştea şî buna funcţionalitate a societăţii. Am putea susţine

că societatea produce şi cultivă printre atâtea otrăvuri, frica , angoasa, spaima care nu sunt altceva

decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să înveţe şi să traiască agresiunea

pe tot parcursul vieţii sale. Am putea spune că agresivitatea creează mari probleme sociale şi este

răspândită prin numeroase mijloace cum ar fi : televiziunea care joacă un rol decisiv şi are o influnţa

mare asupra populaţiei, fiind mijlocul de răspândiore cel mai rapid, presa , materialel sexy şi

pornografice,alcoolul, drogurile.

Acest flagel al agresivităţii trebuie eradicat cât mai repede şi trebuie găsite mijloace pentru

înlăturarea lui, trebuie gasite soluţii cât mai sigure. O cale de reducere a agresivităţii este pedeapsa.

De cele mai multe ori ea se aplică in urma manifestării agresivităţii, în vederea sancţionării ei, şi

totodată, cu intenţia de preveni repetarea actelor de violenţă. Dar ca efectele să fie pozitive aceasta

trebuie să se aplice corect, deoarece în caz contrar produce efectul invers. O alta cale de reducere a

59

Page 60: Lucrare - Agresivitatea La Femei

agresivitătii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa cum s-a demonstrat ,

comportamentul agresiv se imită şi se învaţa, aşa dar pentru reducerea acestui comportament, trebuie

evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă şi pentru ca acest lucru să

aibă efect trebuie să se aplice o educaţie cât mai non-violentă, care trebuie deprinsă de la vârste

fragede

Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului agresiv

(pierderea vieţii, pierderea capacităţii de muncă, pierderi materiale etc.), se impune cu stringenţă

găsirea unor căi de influenţare în direcţia reducerii agresivităţii. Formele de manifestare ale

comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial, de aceea nu întâmplător anul

1995 a fost lansat de O.N.U. ca Anul Internaţional al Toleranţei. Toleranţa şi comportamentul

prosocial sunt exact opuse comportamentului agresiv. Dar cum se poate reduce agresivitatea? Sunt

cunoscute deja unele căi propuse de diverşi autori. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat

de aşa-numitul „model hidraulic” (energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale

sau a frustrării resimte nevoia descărcării). Trebuie găsite, însă, modalităţile de descărcare a

tensiunii emoţionale şi de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par

a fi următoarele: vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme,

spectacole sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel); consumarea tendinţei agresive la nivelul

imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de S. Freud); angajarea în acţiuni violente efective, dar

care nu au consecinţe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate faţă de obiecte

neînsufleţite), idee anticipată deja de Platon. Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia

cvasi-generalizată conform căreia modalităţile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc

la o reducere a violenţei, ci dimpotrivă, la o potenţare şi o intensificare a ei.

O altă cale de reducere a agresivităţii, folosită din cele mai vechi timpuri şi în cele mai

diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării agresivităţii,

în vederea sancţionării ei şi, totodată, cu intenţia clară de a preveni repetarea actelor de violenţă.

Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cazul sancţiunilor juridice) şi neinstituţionalizate (cum

ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului

agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eşecului programului de

recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, aşa după cum s-a mai arătat, sistemul educaţional

folosit de părinţi, bazat pe sancţiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ

asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears şi colegii lui (cf. R.R. Sears, 1953) au

arătat că acei copii care au fost sever pedepsiţi de către părinţi pentru comportamentul lor agresiv se

60

Page 61: Lucrare - Agresivitatea La Femei

comportă mult mai agresiv în afara familiei decât acei copii ce au fost mai puţin sever pedepsiţi în

familie pentru actele lor comportamentale agresive.

O altă cale de reducere a agresivităţii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa

după cum demonstrează teoriile învăţării sociale (A. Bandura), comportamentul agresiv se imită şi

se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat

pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii

educative trebuie insistat în direcţia realizării unor „frâne agresivo-inhibitive” care să-l ferească pe

subiect, din interior, de angajarea în confruntări de natură agresivă. Un obiectiv central al muncii

educative îl constituie formarea unui model de tip „conduită amânată” care, în urma raţionalizării

situaţiei conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat

oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca educativă, desfăşurată atent şi temeinic,

conduce la formarea mai generală a unor deprinderi şi abilităţi de raportare şi comunicare

interpersonală şi socială, la formarea unor capacităţi empatice şi a unor aptitudini pentru parteneriat,

toate acestea funcţionând, la rândul lor, ca mijloace de frânare şi reducere până la disparitate a

tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv.

Aşadar, se consideră agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenţie

către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri

şi daune.

Comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de conduita

partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii. De aici, ideea clară pentru

psihologia aplicată, cum este cazul psihoterapiei, de a acţiona nu unilateral (fie numai asupra celui

acuzat de comportament agresiv, fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital,

parental, profesional etc.) care capătă în timp proprietatea de a oferi „cadrul” manifestării

agresivităţii (cel agresat poate, direct sau indirect, voluntar sau involuntar să se constituie într-un

factor de potenţare a conduitei agresive a partenerului respectiv).

La nivel microsocial sunt necesare strategii psiho-sociale care să asigure armonizarea

raporturilor umane, îmbunătăţirea climatului din cadrul diferitelor tipuri de grupuri, asigurarea unor

modalităţi culturale de realizare a catharsisului.

La nivel macrosocial sunt necesare opţiuni ideologice, politice şi educaţionale majore, care

să elimine factorii favorizanţi ai agresivităţii. Aceste strategii trebuie să vizeze eliminarea

inechităţilor sociale, fortificarea valorilor, normelor şi modelelor sociale cu valoare pozitivă,

restructurarea politicilor din mass – media – prin subordonarea criteriilor strict economice celor de

natură etică şi educaţională, etc.

61

Page 62: Lucrare - Agresivitatea La Femei

Bibliografie:

■ Anthony Giddens, Sociologie, Edit. Bic All, Bucureşti, 2001

62

Page 63: Lucrare - Agresivitatea La Femei

■ Baciu George, Revista Univers Psycho, Edit. Stiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1994■ Butoi Severin Tudorel, Psihanaliza crimei. Femeia asasin, Edit. Societatea Stiinţă şi

Tehnică, Bucureşti, 2001■ Coci Mihaela , Revista română de sociologie, Edit. Stiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 2000■ Crişu Constantin, Codul Sedinţei de judecată, Edit. Juris Argessis, Bucureşti, 2002■ D.E.X, Edit. Academia Română institutul de lingvistică ,,Iorgiu Iordan’’, Bucureşti, 2000■ Dragomirescu Virgil, Psihologia comportamentului deviant, Edit. Stiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976 ■ Dragomirescu Virgil-Tiberiu, Introducere în medicina legală antropologică, Edit. All,

Bucureşti, 1999■ Durkheim Emile, Despre sinucidere, Edit. Institutul European, Iaşi, 1993■ Eibl-Eibesfeldt Irenyäus, Agresivitatea şi condiţia umană, Edit. Trei, Bucureşti, 1995■ Eibl-Eibesfeldt Irenyäus, Iubire şi ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale, Edit.

Trei, 2001 ■ Georgescu Marie, Psihiatrie. Ghid practic, Edit. Naţional, Bucureşti, 1998■ Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 1996■ Gordos Constantin, Vademecum în psihiatrie, Edit. Medicală, Bucureşti,1985■ Killen Kari, Copilul maltratat, Edit. Eurobit, Timişoara, 2001■ Larousse de la langue francais, Edit. Lexis, Paris, 1999■ Mitrofan Nicolae, Butoi Tudorel, Zdrenghea Voicu, Psihologie judiciară, Casa de Editură

şi Presă Sansa-s.r.l, Bucureşti, 1997■ Neculau Adrian, Psihologie socială, Edit. Polirom, Iaşi, 1996■ Păunescu Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Edit. Tehnică şi Stiinţifica,

Bucureşti, 1994■ Popa Vasile, Ion Dragan, Lucian Lăpădat, Psiho-sociologie juridică, Edit. Lumina Lex,

Bucureşti, 1999■ Popescu-Neveanu Paul, Mielu Zlate, Tică Creţu, Psihologie, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 2000■ Predescu Vasile, Psihiatrie, vol. I , Edit. Medicală, Bucureşti, 1989■ Tiberiu Bogdan , Probleme de Psihologie Judiciară, Edit. Stiinţifică, Bucureşti, 1973■ Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică,

Edit. Medicală, 1990■ Voicu Adela , Psihologie judiciară, Edit. Europolis, Constanţa, 2002■Gordoş Constantin, Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Edit. Medicală, Bucureşti, 1997■Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Drept penal. Parte specială, Edit. All Back,

Bucureşti, 2002■Verga Crina, Revista Contrast, Edit. Stiinţă şi tehnică, Bucureşti, 2001

63