LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu1.                                                      2.                                                      3.

A fost odată ca-n povești,                 Și era una la părinți                          Din umbra falnicelor bolțiA fost ca niciodată,                           Și mândră-n toate cele,                    Ea pasul și-l îndreaptă Din rude mari împărătești,                Cum e Fecioara între sfinți                Lângă fereastră, unde-n colțO prea frumoasă fată.                      Și luna între stele.                             Luceafărul așteaptă.

4.                          .                           5.                                                       6.Privea în zare cum pe mări               Îl vede azi, îl vede mâni,                    Cum ea pe coate-și răzimaRăsare și străluce,                           Astfel dorința-i gata;                           Visând ale ei tâmplePe mișcătoarele cărări                     El iar, privind de săptămâni,               De dorul lui și inimaCorăbii negre duce.                         Îi cade dragă fata.                              Și sufletu-i se împle.

7.                                                      8.                                                    9.Și cât de viu s-aprinde el                  Și pas cu pas pe urma ei                Și când în pat se-ntinde dreptÎn orișicare sară,                              Alunecă-n odaie,                             Copila să se culce,Spre umbra negrului castel              Țesând cu recile-i scântei               I-atinge mâinile pe piept,Când ea o să-i apară.                      O mreajă de văpaie.                        I-nchide geana dulce;

10.                                                    11.                                                  12.Și din oglindă luminiș                        Ea îl privea cu un surâs,                 Iar ea vorbind cu el în somn,Pe trupu-i se revarsă,                       El tremura-n oglindă,                      Oftând din greu suspinăPe ochii mari, bătând închiși             Căci o urma adânc în vis–             „O, dulce-al nopții mele domn,Pe fața ei întoarsă.                           De suflet să se prindă.                   De ce nu vii tu? Vină!

13.                                                    14.                                                   15.Cobori în jos, luceafăr blând,            El asculta tremurător,                      Și apa unde-au fost căzutAlunecând pe-o rază,                        Se aprindea mai tare                       În cercuri se rotește,Pătrunde-n casă și în gând               Și s-arunca fulgerător,                     Și din adânc necunoscutȘi viața-mi luminează!"                      Se cufunda în mare;                        Un mândru tânăr crește.

16.                                                     17.                                                    18.Ușor el trece ca pe prag                     Părea un tânăr voevod                    Iar umbra feței străveziiPe marginea ferestei                          Cu păr de aur moale,                       E albă ca de ceară -Și ține-n mână un toiag                      Un vânăt giulgi se-ncheie nod          Un mort frumos cu ochii viiÎncununat cu trestii.                           Pe umerele goale.                            Ce scânteie-n afară.

19.                                                     20.                                                    21.– „Din sfera mea venii cu greu          Ca în cămara ta să vin,                    O, vin'! odorul meu nespus,Ca să-ți urmez chemarea,                 Să te privesc de-aproape,                Și lumea ta o lasă;Iar cerul este tatăl meu                     Am coborât cu-al meu senin              Eu sunt luceafărul de sus,Și mumă-mea e marea.                    Și m-am născut din ape.                    Iar tu să-mi fii mireasă.

22.                                                    23.                                                     24.Colo-n palate de mărgean–             „O, ești frumos, cum numa-n vis        Străin la vorbă și la port,Te-oi duce veacuri multe,                Un înger se arată,                              Lucești fără de viață,Și toată lumea-n ocean                    Dară pe calea ce-ai deschis              Căci eu sunt vie, tu ești mort,De tine o s-asculte.                          "N-oi merge niciodată;                        Și ochiul tău mă-ngheață."                   *25.                                                    26.                                                     27.Trecu o zi, trecură trei                      Ea trebui de el în somn–                   „Cobori în jos, luceafăr blând,Și iarăși, noaptea, vine                     Aminte să-și aducă                           Alunecând pe-o rază,Luceafărul deasupra ei                    Și dor de-al valurilor domn                Pătrunde-n casă și în gând

Cu razele-i senine.                           De inim-o apucă                                Și viața-mi luminează!"

28.                                                    29.                                                     30.Cum el din cer o auzi,                       În aer rumene văpăi                          Pe negre vițele-i de părSe stinse cu durere,                         Se-ntind pe lumea-ntreagă,               Coroana-i arde pare,Iar ceru-ncepe a roti                         Și din a chaosului văi                         Venea plutind în adevărÎn locul unde piere;                           Un mândru chip se-ncheagă;             Scăldat în foc de soare.

31.                                                    32.                                                      33.Din negru giulgi se desfășor             Dar ochii mari și minunați–                „Din sfera mea venii cu greuMarmoreele brațe,                             Lucesc adânc himeric,                      Ca să te-ascult ș-acuma,El vine trist și gânditor                       Ca două patimi fără saț                     Și soarele e tatăl meu,Și palid e la față;                                Și pline de-ntuneric.                          Iar noaptea-mi este muma;

34.                                                     35.                                                     36.O, vin', odorul meu nespus,              O, vin', în părul tău bălai–                „O, ești frumos cum numa-n visȘi lumea ta o lasă;                            S-anin cununi de stele,                     Un demon se arată,Eu sunt luceafărul de sus,                Pe-a mele ceruri să răsai                   Dară pe calea ce-ai deschisIar tu să-mi fii mireasă.                       Mai mândră decât ele."                    N-oi merge niciodată!

37.                                                       38.                                                  39.Mă dor de crudul tău amor–               „Dar cum ai vrea să mă cobor?       – „Nu caut vorbe pe ales,A pieptului meu coarde,                       Au nu-nțelegi tu oare,                    Nici știu cum aș începeȘi ochii mari și grei mă dor,                 Cum că eu sunt nemuritor,             Deși vorbești pe înțeles,Privirea ta mă arde."                            Și tu ești muritoare?"                      Eu nu te pot pricepe;

40.                                                     41.                                                     42.Dar dacă vrei cu crezământ               – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea     Da, mă voi naște din păcat, Să te-ndrăgesc pe tine,                    În schimb pe-o sărutare,                    Primind o altă lege;Tu te coboară pe pământ,                 Dar voi să știi asemenea                    Cu vecinicia sunt legat,Fii muritor ca mine.                            "Cât te iubesc de tare;                        Ci voi să mă dezlege."

43.                                                      44.                                                     45.Și se tot duce... S-a tot dus.               În vremea asta Cătălin,                     Un paj ce poartă pas cu pasDe dragu-unei copile,                         Viclean copil de casă,                       A-mpărătesii rochii,S-a rupt din locul lui de sus,               Ce împle cupele cu vin                      Băiat din flori și de pripas,Pierind mai multe zile.                         Mesenilor la masă,                            Dar îndrăzneț cu ochii,

46.                                                      47.                                                     48.Cu obrăjei ca doi bujori                      Dar ce frumoasă se făcu                    Și-n treacăt o cuprinse linDe rumeni, bată-i vina,                       Și mândră, arz-o focul;                       Într-un ungher degrabă.Se furișează pânditor                         Ei Cătălin, acu-i acu–                        „Da' ce vrei, mări Cătălin?Privind la Cătălina.                             Ca să-ți încerci norocul.                     Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

49.                                                      50.                                                      51.– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai–   „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,        – „Dacă nu știi, ți-aș arătaPe gânduri totdeuna,                         Dă-mi pace, fugi departe -                  Din bob în bob amorul,Să râzi mai bine și să-mi dai              O, de luceafărul din cer                       Ci numai nu te mânia,O gură, numai una."                          M-a prins un dor de moarte."               Ci stai cu binișorul.

52.                                                      53.                                                      54.Cum vânătoru-ntinde-n crâng            Și ochii tăi nemișcători                    Când fața mea se pleacă-n jos,La păsărele lațul,                               Sub ochii mei rămâie...                    În sus rămâi cu fața,Când ți-oi întinde brațul stâng            De te înalț de subțiori                     Să ne privim nesățios

Să mă cuprinzi cu brațul;                    Te-nalță din călcâie;                       Și dulce toată viața;

55.                                                      56.                                                    57.Și ca să-ți fie pe deplin                      Ea-l asculta pe copilaș                     Și-i zise-ncet: - "Încă de micIubirea cunoscută,                             Uimită și distrasă,                            Te cunoșteam pe tine,Când sărutându-te mă-nclin,             Și rușinos și drăgălaș,                     Și guraliv și de nimic,Tu iarăși mă sărută.                          "Mai nu vrea, mai se lasă.               Te-ai potrivi cu mine...

58.                                                     59.                                                    60.Dar un luceafăr, răsărit                     Și tainic genele le plec,                     Lucește c-un amor nespusDin liniștea uitării,                              Căci mi le împle plânsul                    Durerea să-mi alunge,Dă orizon nemărginit                         Când ale apei valuri trec                   Dar se înalță tot mai sus,Singurătății mării;                              Călătorind spre dânsul;                     Ca să nu-l pot ajunge.

61.                                                    62.                                                     63.Pătrunde trist cu raze reci                De-aceea zilele îmi sunt–                  „Tu ești copilă, asta e...Din lumea ce-l desparte...                Pustii ca niște stepe,                         Hai ș-om fugi în lume,În veci îl voi iubi și-n veci                  Dar nopțile-s de-un farmec sfânt      Doar ni s-or pierde urmeleVa rămânea departe...                     Ce nu-l mai pot pricepe."                   Și nu ne-or ști de nume,

64.                                                    65.                                                     66.Căci amândoi vom fi cuminți,            Porni luceafărul. Creșteau                 Un cer de stele dedesubt,Vom fi voioși și teferi,                        În cer a lui aripe,                               Deasupra-i cer de stele -Vei pierde dorul de părinți                 Și căi de mii de ani treceau               Părea un fulger nentreruptȘi visul de luceferi."                           În tot atâtea clipe.                             Rătăcitor prin ele.

 67.                                                    68.                                                     69.Și din a chaosului văi,                        Cum izvorând îl înconjor                    Căci unde-ajunge nu-i hotar,Jur împrejur de sine,                          Ca niște mări, de-a-notul...                 Nici ochi spre a cunoaște,Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,            El zboară, gând purtat de dor,            Și vremea-ncearcă în zadarCum izvorau lumine;                           Pân' piere totul, totul;                         Din goluri a se naște.  70.                                                      71.                                                     72.Nu e nimic și totuși e–                       „De greul negrei vecinicii,                O, cere-mi, Doamne, orice preț,O sete care-l soarbe,                         Părinte, mă dezleagă                      Dar dă-mi o altă soarte,E un adânc asemene                        Și lăudat pe veci să fii                      Căci tu izvor ești de viețiUitării celei oarbe.                             Pe-a lumii scară-ntreagă;                 Și dătător de moarte;

73.                                                      74.                                                    75.Reia-mi al nemuririi nimb                    Din chaos, Doamne,-am apărut–     „Hyperion, ce din genuniȘi focul din privire,                              Și m-aș întoarce-n chaos..               Răsai c-o-ntreagă lume,Și pentru toate dă-mi în schimb          Și din repaos m-am născut.              Nu cere semne și minuniO oră de iubire...                                Mi-e sete de repaos."                       Care n-au chip și nume;

76.                                                      77.                                                     78.Tu vrei un om să te socoți,                 Ei numai doar durează-n vânt           Ei doar au stele cu noroc.Cu ei să te asameni?                        Deșerte idealuri                                -Și prigoniri de soarte,   Dar piară oamenii cu toți,                   Când valuri află un mormânt,            Noi nu avem nici timp, nici loc,S-ar naște iarăși oameni.                   Răsar în urmă valuri;                        Și nu cunoaștem moarte.

79.                                                     80.                                                     81.Din sânul vecinicului ieri                    Părând pe veci a răsări,                    Iar tu, Hyperion, rămâiTrăiește azi ce moare,                       Din urmă moartea-l paște,                Oriunde ai apune...Un soare de s-ar stinge-n cer            Căci toți se nasc spre a muri            Cere-mi cuvântul meu de-ntâi

S-aprinde iarăși soare;                      Și mor spre a se naște.                    Să-ți dau înțelepciune?

82.                                                     83.                                                     84.Vrei să dau glas acelei guri,              Vrei poate-n faptă să arăți              Îți dau catarg lângă catarg,Ca dup-a ei cântare                         Dreptate și tărie?                             Oștiri spre a străbate -Să se ia munții cu păduri                Ți-aș da pământul în bucăți            Pământu-n lung și marea-n larg,Și insulele-n mare?                           Să-l faci împărăție.                          Dar moartea nu se poate...

85.                                                    86.                                                     87.Și pentru cine vrei să mori?              În locul lui menit din cer                    Căci este sara-n asfințitÎntoarce-te, te-ndreaptă                   Hyperion se-ntoarse                         Și noaptea o să-nceapă;Spre-acel pământ rătăcitor               Și, ca și-n ziua cea de ieri,               Răsare luna liniștitȘi vezi ce te așteaptă."                     Lumina și-o revarsă.                         Și tremurând din apă.

88.                                                    89.                                                    90.Și împle cu-ale ei scântei–               „O, lasă-mi capul meu pe sân,          Cu farmecul luminii reciCărările din crânguri.                       Iubito, să se culce                             Gândirile străbate-mi,Sub șirul lung de mândri tei             Sub raza ochiului senin                     Revarsă liniște de veciȘedeau doi tineri singuri                  Și negrăit de dulce;                           Pe noaptea mea de patimi.

91.                                                   92.                                                    93.Și de asupra mea rămâi                  Hyperion vedea de sus                     Miroase florile-argintiiDurerea mea de-o curmă,               Uimirea-n a lor față;                          Și cad, o dulce ploaie,Căci ești iubirea mea de-ntâi           Abia un braț pe gât i-a pus               Pe creștetele-a doi copiiȘi visul meu din urmă."                    Și ea l-a prins în brațe...                   Cu plete lungi, bălaie.

94.                                                  95.                                                      96.Ea, îmbătată de amor,                    – „Cobori în jos, luceafăr blând,         El tremură ca alte dățiRidică ochii. Vede                           Alunecând pe-o rază,                         În codri și pe dealuriLuceafărul. Și-ncetișor                    Pătrunde-n codru și în gând,             Călăuzind singurătăți–Dorințele-i încrede                           Norocu-mi luminează!"                       De mișcătoare valuri;

97.                                                           98.Dar nu mai cade ca-n trecut                    Trăind în cercul vostru strâmt,În mări din tot înaltul                               Norocul vă petrece, „Ce-ți pasă ție, chip de lut,                      Ci eu în lumea mea mă simtDac-oi fi eu sau altul?                              Nemuritor și rece."

 Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca-n jos,/ în sus ramâi cu fata (...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta". Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un limbaj popular, cai se poate de obisnuit: "si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...". Superioritatea Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a astrului: "în veci îl voi iubi si-n veci/ Va ramânea departe...".