Bazele generale ale kinetoterapiei

Bazele teoretice şi practico-metodice ale tehnicilor în kinetoterapie

Tehnică – termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate; sursă folosită în constituirea instrumentelor practico-ştiinţifice utilizate pentru realizarea

scopurilor (simple sau complexe), propuse în specialitatea de referinţă."Tehnica mişcării este structura raţională a actului motric corespunzătoare scopului urmărit; ea presupune, printre altele, şi adaptarea ei la particularităţile individuale ale executantului. Tehnicile sunt constituite din structuri simple, din mişcări sau exerciţii cu scop şi acţiune limitată" (Moţet, D., 1998).Clasificarea tehnicilor în kinetoterapie pleacă de la recunoşterea celor trei proprietăţisau caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor:- activitatea lui motrică- capacitatea de a putea fi mişcat pasiv- starea de repausDupă unii autori, tehnicile pot avea în structura lor mişcare, ele împărţindu-se în kinetice (de mişcare) şi anakinetice (tehnici în cadrul cărora nu se produce mişcare la nivel articular), în conformitate cu clasificarea Legrand-Lambling (citat de Sbenghe, T., 1999).

Tehnicile anakinetice (akinetice)

Desigur că în contextul unei lucrări despre terapia prin mişcare şi terapia mişcării termenul de anakinezie sau akinezie poate să apară ca disonant. Repausul este, în general, considerat ca antonimul mişcării, dar în realitate el conservă încă o activitate psiho-senzorială sau neurovegetativă, iar aparatul locomotor rămâne legat de sistemul nervos, către care propriocepţia trimite încontinuu informaţii. Deci, anakinezia rămîne legată strict doar de ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţiei voluntare. Această precizare îndepărtează orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi de contracţia izometrică, care, aşa cum se va vedea, este o tehnică de kinezie statică.

Imobilizarea

"Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai mult sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate" (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea suspendă, în primul rând, mişcarea articulară, ca şi contracţia voluntară, dar conservă contracţia tonostatică. Din punctul de vedere al scopului imobilizării, există:

Bazele generale ale kinetoterapiei1. I m o b i l i z a r e a d e p u n e r e î n r e p a u s, utilizată pentru:- boli grave cardiopulmonare, arsuri întinse, traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice etc.; în aceste cazuri, imobilizarea este generală, dar desigur nu completă;- procese inflamatorii localizate - artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc., ca şi alte procese care determină algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.

Figura nr. 2. Imobilizare de punere în repaus (Ionescu, A., 1994)

2. I m o b i l i z a r e a d e c o n t e n ţ i e, care blochează un segment sau o parte dintr- un segment într-un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc). Tehnica este utilizată pentru consolidarea fracturilor, în luxaţii, entorse, artrite specifice, discopatii etc. Precizăm că această imobilizare va bloca cel puţin o articulaţie, căci un aparat de fixaţie externă pentru fractura unui os lung nu intră în discuţie în cazul acestei tehnici de anakinezie.

3. I m o b i l i z a r e a d e c o r e c ţ i e, care se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de contenţie, deosebirea constând în scopul urmărit. Segmentul se aşează în postură corijată sau hipercorijată şi se imobilizează astfel prin aparataj exterior. Nu pot fi corectate decât posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă, tendon, muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar când osul este în creştere, anumite tipuri de imobilizare pot influenţa forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii şi adolescenţi în creştere cu deviaţii de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a trunchiului). Iată cîteva indicaţii pentru imobilizarea de corecţie: scolioze, devieri articulare prin retracturi, paralizii, rupturi tenomusculare etc. Atât imobilizarea de contenţie, cât şi cea de corecţie urmează în general unor manevre şi tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetoterapeutice (tracţiuni, manipulări, mobilizări pasive sub anestezie etc).Există o scrie de reguli de care trebuie să se ţină seama cînd se face o imobilizare,mai ales în aparate de contenţie:- aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri;- să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat);- segmentele să fie poziţionate, în timpul imobilizării, în poziţii funcţionale;- sub aparat, să se menţină tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.Dezavantajele imobilizării, mai ales când se prelungeşte, sunt :

Bazele generale ale kinetoterapiei- induce hipotrofii musculare de inactivitate;- determina redori articulare, uneori greu reductibile;- tulbură circulaţia de întoarcere, apărând edeme şi tromboze venoase;- determină tulburări trofice de tipul escarelor;- creează disconfort fizic şi psihic pacientului.

Posturarea (poziţionarea)

"Posturările reprezintă atitudini impuse corpului întreg sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic" (Ionescu, A.). Durata posturării este variabilă, dar ca regulă generală ea trebuie repetată cu perseverenţă, până la obţinerea rezultatului scontat. Nu trebuie să se confunde aceste posturi cu posturile iniţiale şi finale ale oricărui exerciţiu fizic.

1. Po s t u r i l e c o r e c ti v e sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. în multe cazuri recomandându-se preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă, şi care determină mari disfuncţionalităţi (de exemplu spondilita ankilopoietică). Menţinerea posturilor corective poate fi:

- liberă (postură autocorectivă) (figura nr. 3)- liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi etc.) (figura nr. 4)- fixată (postură exterocorectivă) cu ajutorul unor aparate sau instalaţii (figura nr. 5)

Posturile corective se adresează, desigur, doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi influenţat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii şi adolescenţi în creştere.Uneori, se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă. De un mare interes în recuperarea funcţională sunt posturile seriate care se fixează cu orteze amovibile, pe măsură ce se câştigă din deficitul de corectat. Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate prin kinetoterapia din timpul zilei. Oricum ar fi realizată poziţionarea, ea nu trebuie să provoace dureri care pot, la rândul lor, să genereze noi contracturi.Din patologie amintim câteva afecţiuni în care posturarea reprezintă o tehnică debază a kinetoterapiei: reumatismul inflamator cronic şi în general artritele, indiferent de etiologie, coxartroza, lombosacralgia cronică de cauză mecanică, paraliziile de cauză centrală sau periferică, deviaţiile de coloană sau ale altor segmente etc.

Figura nr. 3. Postură liber menţinută (autocorectivă) (Ionescu, A., 1994)

Bazele generale ale kinetoterapiei

Figura nr. 4. Postură liber-ajutată (Ionescu, A., 1994)

Figura nr. 5. Postură fixată (exterocorectivă) (Ionescu, A., 1994)

2. P o s t u r i le d e f a c i l it a r e . În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziţionarea corpului într-o astfel de postură poate reprezenta un tratament de mare valoare. Dintre cele mai cunoscute şi utilizate posturi de acest fel amintim:- Posturile de drenaj bronşic- Posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulaţiei deîntoarcere- Posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace- Posturile de drenaj biliar

Tehnici în kinetoterapieTehnici anakinetice (akinetice) Tehnici kineticeImobilizarea Posturarea Statice Dinamice

Contracţia izometrică

Relaxareamusculară Bazate pe mişcarea activă Bazate pe mişcarea pasivă

Bazate pe mişcarea activă reflexă

Bazate pe mişcarea activă voluntară

- Tracţiuni- Mobilizare pasivă pură asistată- Mobilizare autopasivă- Mobilizare pasivo-activă- Mobilizare sub anestezie- Mobilizare mecanică- Manipulare

- Mobilizare activă liberă- Mobilizare activo-pasivă- Mobilizare activă cu rezistenţă

Figura nr. 1. Clasificarea tehnicilor în kinetoterapie (Sbenghe, T., 1999)

La acestea se mai adaugă o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi (Marcu, V., Dan, M., 2006):- Tehnici de stretching- Tehnici de transfer- Tehnici de facilitare