Iulie 2009 1

O viziune medicală asupra statuetelor-zeităţi de peste 6000 de ani descoperite la Isaiia, judeţul Iaşi şi Poduri, judeţul Bacău

Dr. Romeo Dumitrescu

In two different locations of Moldova were discovered two statuary treasures,

which are meant to change the spiritual vision of tribal eneolitice now over 6000 years. In Isaiia, small statuette female were placed together with little balls (21 partially

perforated, 42 total) seats and cones in a container. It assumed that the balls and cones formed phallic representation. I believe they should be interpreted as a „kit fertility“ in connection with optimal menstrual cycle.

În două locuri diferite ale Moldovei au fost descoperite două tezaure statuare, care

au menirea de a schimba optica viziunii spirituale asupra triburilor eneolitice de acum peste 6000 de ani.

Prima descoperire (Poduri) se află în aria subcarpatică iar cea de a doua în apropierea

luncii Prutului, nu departe de Huşi (MONAH 1982, 11-13); (URSULESCU, MERLAN, TENCARIU, 2001, 110-112); (URSULESCU, MERLAN 2002, 73-76); (MERLAN 2006); (URSULESCU, TENCARIU 2006).

Prin studiul şi analiza pieselor componente ale complexelor eneolitice de cult din siturile arheologic de la Isaiia, jud. Iaşi şi Poduri, jud. Bacău, mi-am pus câteva întrebări care mă frământau în calitatea mea de medic:

– de ce reprezentarea feminină este atât de schematică în general, dar atât de descriptivă în ceea ce priveşte trăsăturile sexuale (triunghiul pubian, sânii, şoldurile) ?

– de ce, în cazul celor două complexe, descoperite la aproape 150 km distanţă (în linie dreaptă) unul faţă de celălalt, asemănările sunt atât de pregnante (21 de statuete, 13 tronuri)?

– de ce, prin mărime, formă, redare a trăsăturilor sexuale (pictură şi/sau incizie), statuetele sunt tratate diferit, neexistând două identice (nici măcar asemănătoare)? (DUMITRESCU 2006, 229-230).

AAAnnnuuulll IIIIIIIII,,, nnnrrr... 333 (((999))) iiiuuullliiieee 222000000999

RRReeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll---şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă FFFooonnndddaaatttooorrr::: VVViiicccuuu MMMeeerrrlllaaannn

Din cuprins

Pagina 3 Valul de apărare dacic de la Bazga Vicu Merlan

Pagina 4 Documente inedite privitoare la moşia Căcăceri Prof. Costin Clit

Pagina 6 Vetrişoaia, 481 de ani de atestare documentară Prof. Nicolae Bordeianu

Pagina 7 Catagrafia satului Pâhneşti la 1832 Prof. Adrian Butnaru

Pagina 8 Mişcarea separatistă înainte de 1859 Prof. Mihaela-Rodica Luca

Pagina 10 Vintilă Brătianu, ministru de finanţe Prof. Gică Scarlat

Pagina 13 Crâmpei inedit de istorie huşeană Prof. Valeriu Neştian

Pagina 16 Ei au spus NU comunismului Ion N. Oprea

Pagina 20 Ultimele iubiri de Virgil Duda Ing. Sergiu Brandea

Pagina 22 Poezie Vasile Fetescu Prof. C-tin Partene Ioana Frenţescu Înv. Corneliu Lazăr Valentin Furtună Carmen Angheluş

Pagina 26 Colegiul Agricol Huşi… Prof. dr. ing. A.Tudosie

Pagina 37 Top 6: Crizele economico-financiare… Ec. Aurel Cordaş

ISSN 1844-7686

Lohanul nr. 9 2

La Isaiia, statuetele feminine au fost dispuse împreună cu biluţe (21 perforate parţial, 42 total), scăunele şi conuri într-un recipient. S-a presupus că biluţele şi conurile formează reprezentări phalice. Consider că ele ar trebui interpretate ca o „trusă de fertilitate“, în legătură cu ciclul menstrual optim.

Tratatele medicale de specialitate afirmă că perioada menstruală durează între 21 şi 35 de zile, timp în care mucoasa avansează şi se retrage, apoi este eliminată timp de 3-5 zile. Toate acestea se datorează influenţei anumitor hormoni: estrogen, progesteron şi luteină.

Tratatele medicale menţionează de asemenea că astăzi perioada menstruală de 21 de zile este rar întâlnită (în special în Guyana, Africa Centrală şi la unele populaţii izolate din zonele muntoase). Acest tip de perioadă menstruală este moştenit genetic, adică o fiică, a cărei mamă a avut perioadă menstruală de 21 de zile, va avea şi ea aceeaşi perioadă, cu o perioadă foarte fertilă între 13 şi 15 zile (DUMITRESCU 2006, 230).

Aşadar, am întocmit un calendarului menstrual, în funcţie de modul de dispunere al statuetelor şi de elementele simbolistice ale acestora grupându-le astfel:

- patru statuete cu picioarele desfăcute; - nouă statuete simple cu scăunele; - şapte statuete cu sâni; - trei statuete cu incizii pe abdomen, dintre care două aparţin

grupului cu sâni. Statuetele cu picioare desfăcute pot sugera menstruaţia (prin

inciziile sau pictura de pe coapse şi picioare). Mai mult decât atât, la statuetele de la Poduri, până şi decorul care sugerează îmbrăcămintea este diferit la patru sau cinci statuete.

Pe următoarele nouă scăunele sunt amplasate statuetele fără sâni şi, apoi, cele cu sâni. Una din statuete prezintă o incizie pe abdomen şi scaunul pe care este aşezată are pe partea superioară semnul triunghiului pubian . Următoarele şapte statuete au sâni şi primele două dintre ele au incizii pe abdomen. Ultima statuetă este extrem de mică, având o structură similară embrionului (R. DUMITRESCU 2006,230).

Suprapunând schema peste perioada menstruală lunară, R. Dumitrescu observă o explicaţie logică a complexelor. Astfel, schema finală ar arăta că primele patru statuete cu picioarele desfăcute ar corespunde perioadei menstruale. Aici este plasat un scaun diferit de celelalte: partea superioară prezintă o spirală punctată, în timp ce partea inferioară prezintă un decor în formă de

XIX, care se regăseşte şi pe partea superioară a altui scăunel descoperit la Poduri, ceea ce poate indica o interdicţie. în Biblie există o interdicţie absolută de a face sex în timpul acestei perioade, urmată de o perioadă de necurăţenie, care corespunde cu următoarele statuete (R. DUMITRESCU 2006, 229-230).

Concluziile privind semnificaţia complexelor de la Isaiia şi Poduri, din punct de vedere medical, sunt următoarele:

- într-o perioadă când puterea rezida în număr, precucutenienii şi cucutenienii aveau nevoie de cât mai mulţi copii.

- acest ansamblu de statuete reprezintă o schemă a perioadei fertile şi a perioadei menstruale.

Probabil că fiecare cuplu primea în dar o „trusă de fertilitate“, înainte de căsătorie

Comparând perioada menstruală actuală, de 28 de zile, cu cea a femeilor cucuteniene, probabil de 21 de zile, este extrem de probabil ca rata de fertilitate a cucutenienilor să fi fost cu 30% mai mare ca a noastră. Acest fapt ar explica explozia demografică sesizată în culturile Precucuteni şi Cucuteni.

Probabil că, după menopauză sau după moartea femeii, aceste „truse de fertilitate“ erau aruncate şi statuetele distruse ritual, ceea ce ar explica raritatea lor.

Chiar dacă ar oglindi o perioadă menstruală normală, de 28 de zile, statuetele pot fi rearanjate astfel încât teoria prezentată să fie validă.

Bibliografie: Dan Monah, O importantă descoperire arheologică, în Arta, 7-

8, 1982, p. 11-13. Nicolae Ursulescu, Vicu Merlan, Felix Tencariu, Isaiia, com.

Răducăneni, jud. Iaşi, CCAR 2000, 2001, p. 110-112, pl. 28. Nicolae Ursulescu, Vicu Merlan, Un sanctuar de acum 6000 de

ani, în Magazin Istoric, XXXVI, 2002, 5(422), p. 73-76. Romeo Dumitrescu, Coduri neolitice. O abordare diferită a

statuetelor feminine din cultura Cucuteni, în Dimensiunea europeană a civilizaţiei eneolitice est-carpatice (ed. Nicolae Ursulescu), 2006, Iaşi, p. 229-242.

Vicu Merlan, Misterul Zeiţelor de la Isaiia, Ed. Lumen, Iaşi, 2006.

Nicolae Ursulescu, Felix Tencariu, Religie şi magie la est de Carpaţi acum 7000 de ani. Tezaurul de obiecte de cult de la Isaiia. Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006.

Iulie 2009 3

Valul de apărare dacic din aşezarea de la Bazga, judeţul Iaşi

Arheolog Vicu Merlan

Aşezarea dacică de la Bazga-Cetăţuie, este situată în partea de sud-est a judeţului Iaşi, nu departe de marile fortificaţii defensive de la Cotnari, Moşna şi Buneşti-Avereşti.

The Dacian defense dike was caught in archaeological excavations in 2008, from m83 to m98, a width of 1.5

m. At -1.50 m (m90 central area) has discovered a massive thick plank of wooden coal, which was arranged obliquely (NE SW), with thick edge to NE, from a pole or stockade gate. Dimensions: L = 1.10 cm l (NE) = 33cm; lSV = 23cm, width = 6 8cm. By surprised stratigraphic could be see that the defense dike had at least 4 phases of construction (with later restorations).

alul de apărare dacic a fost surprins în săpătura arheologica din anul 2008, de la m83 la m98, pe o lăţime de 1,5 m. La -1,50 m (m90 - zona centrală) s-a

descoperit o lodbă masivă din lemn carbonizat, care era dispusă oblic (NE-SV), cu capătul gros spre NE, provenind de la o palisadă sau stâlp de poartă. Dimensiuni: L=1,10 cm; l(NE)= 33cm; lSV= 23cm; grosime = 6-8cm.

Din stratigrafia surprinsă, s-a putut observa că valul de apărare a avut cel puţin 4 faze de construcţie (cu refaceri ulterioare).

Faza A (iniţială). Prima construcţie a valului a fost de dimensiuni mai mici, fiind surprinsă în S7/2008 între carourile m83, continuând spre vest până la m91 (hmax.= 1,40 m; l = 8 m). Lungimea totala neafectata de alunecările de teren (2008) este de 33 m. La partea superioară a valului se distinge o alveolare de 70 cm (deschidere) şi 30 cm (pe fundul acesteia), mergând până la 40 cm adâncime. Alveolarea provine de la palisada din bârne de deasupra valului de apărare.

La baza valului (faza A), spre vest, se conturează o lentilă aluvionară care pleacă de la m90 (de la baza valului). În umplutura acesteia, cu grosimea cuprinsă între 20-40 cm, au fost depistaţi pigmenţi de cărbuni de foc, bulgări de humă cenuşie spre galben (argilă vânătă), pietre mici, fragmente ceramice sporadice şi lemn carbonizat. Acest strat se prelungeşte până la m95. Partea superioară a lentilei aluvionare este cvasiplană.

Pe un plan oblic, înclinat spre vest, puţin mai sus de baza valului, la m91, a fost depusă (aruncată) un rest de palisadă sau stâlp de poartă, carbonizat. Groapa acestuia a fost surprinsă la înălţimea maximă a valului (1,40m).

În partea centrală a valului, la -0,90 m faţă de punctul maxim, a apărut un strat cenuşiu cu grosimea de 1,50 m (în zona centrală), subţiindu-se spre est şi vest.

În umplutura gropii (G19) de sub valul de apărare au apărut oase calcinate de animale, zgură de la chirpici vitrifiaţi, fragmente ceramice din sec. IV î.H. şi pietre de dimensiuni mici arse., iar la baza gropii, în zona centrală, la contactul cu solul viu (loess) a fost

identificată o gaură de par cu Φ de 20cm, care s-a adâncit la peste 0,5 m (m86).

Astfel, de la „creasta“ valului de apărare (nivelul de călcare) până la fundul găurii de par din (G19) sunt -2,55 m. Este posibil ca această gaură să provină de la un par gros, folosit ca suport de rug funerar.

Faza B. Se adaugă valului anterior, spre vest, ca o fâşie oblică, cu un strat de pământ (lentile de cernoziom în amestec cu loess şi pietre, cărbuni arşi cu o grosime de 1,10 m (zona centrală), suprapunând spre vest aluvionarul şanţului de apărare din faza A. A fost surprins între m88 (suprapunând latura de vest a valului iniţial), ajungând până la m93. În zona centrală (la partea superioară) atinge înălţimea maximă la 1,55 m (de la solul viu), întâlnindu-se şi aici o alveolare adâncă de 25 cm şi lată de 52 cm (la deschidere) şi 20 cm la fund. Grosimea maximă de aluvionar din faza B, depus peste valul anterior, este de circa 1m.

Faza C. În această fază aluvionarul depus este surprins de la m90 până la m95, cu o grosime variabilă între 50 şi 90cm. Panta spre vest s-a mai diminuat în comparaţie cu cele doua faze. Dacă pentru faza A şi B fosa palisadei a fost depistată pe creasta valului, în faza C alveolarea era la -0,5 m vest faţă de punctul de maximă înălţime (adâncimea fosei=20 cm; lăţimea E-V=60 cm). Stratul are o depunere maximă de 0,85 m peste valul din fazele anterioare. La partea superioară se văd urme de cenuşă şi cărbuni şi câteva pietre mici.

Faza D. Suprapune foselor anterioare între m98 (la partea superioară se găseşte nivelul de călcare contemporan). Grosimea maxima a acestei depuneri o întâlnim la m97 de 1,20 cm. În partea de vest, între m97 şi m98 a fost identificat la baza valului, un postament de pietre. Placarea bazei peretelui vestic, s-a făcut pentru a stopa prăbuşirile gravitaţionale datorate greutăţii aluvionarului şi palisadei de deasupra şi acţiunii proceselor de erodare.

Postamentul este din pietre de mărimi mijlocii şi mici (gresii, calcar oolitic).

În această ultimă fază, nu a fost identificată nici o alveolare de palisadă sau de la stâlp de poartă, deoarece nivelul de călcare a fost deranjat pe circa 20-30 cm de lucrările agricole contemporane (anii ‘70). Adâncimea maximă de la nivelul de călcare contem-poran până la solul viu (loess) este de -2,55 m.

În concluzie, aşezarea de la Bazga-Cetăţuie, a constituit o fortăreaţă importantă, întărită natural din trei părţi şi fortificată pe latura de vest cu val, palisadă şi şanţ de apărare uscat. Valul avusese peste trei metri înălţime, la care se adăuga palisada din trunchiuri de copaci groşi, probabil încă pe atât.

Practic, cetăţuia de la Bazga reprezenta o redută de apărare (la sub 200 m înălţime) a marii cetăţi getice de la Moşna care se află la circa 2 km distanţă spre vest, pe culmea cea mai înaltă a Dealului Soci la peste 350 m înălţime.

Bibliografie selectivă: Vasile Chirica, Marcel Tanasachi – Repertoriul arheologic al

judeţului Iaşi, vol. II, 1985; Vicu Merlan – Contribuţii monografice asupra Văii

Bohotinului şi Văii Moşnei, Iaşi, Ed. Lumen, 2006; Vicu Merlan, Paul Salomeia – Bazga-Cetăţuie, jud. Iaşi, în

Cronica Cercetărilor Arheologice din România, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009.

V

Lohanul nr. 9 4

Documente inedite privitoare la moşia Căcăceri, ţinutul Lăpuşnei

Prof. Costin Clit

Într-o lucrare recentă autorul remarcă necesitatea redactării dictată de faptul că studiile apărute în cursul timpului nu au reflectat activitatea Episcopiei în spaţiul românesc cunoscut sub numele generic de Basarabia.*

___________________ *Ştefan Plugaru, Teodor Candea, Episcopia Huşilor şi

Basarabia (1598 - 1949) (Istoric şi documente), Editura PIM, Iaşi, 2009, p.11.

Unpublished documents relating to land Căcăceri, Lapusna region of Bessarabia highlighting many aspects

of social, economic and military on the land.

n privinţa moşiei Căcăceri autorul nu depăşeşte stadiul cercetării episcopului cărturar Melchisedec Ştefănescu. De altfel nu sunt folosite colecţiile de documente medievale

publicate, studiile din diverse publicaţii de specialitate, nemaivorbind despre nume-roasele documente inedite existente.

Ieremia Movilă conti-nuând politica domnilor antecesori faţă de ocoalele domneşti miluieşte Episco-pia Huşilor în 1602 – 1604 cu satele Plopeni, Cozăeci (Oţetoaia de azi, s-a numit şi Gârla Vlădicii), Râşeşti, siliştile Creţeşti şi Spărieţi (ţinutul Fălciu), Căcăcerii (ţinutul Lăpuşna), care făceau parte din ocolul domnesc al Huşului.1În suretul de pe uricul de danie al domnitorului Ieremia Movilă, datat în 1602-1604, se face referire la „aceste mai sus scrise sate au fost drepte a domnii mele şi supt ascultare la ocolul târgului nostru Huşului.”„Iar hotarul acelor mai sus numite sate anume Plopenii şi Cozăecii şi Râşăştii şi siliştea Creţăştii şi Spărieţii, carei sunt la ţin(u)t(ul)Fălciului şi Căcăcenii care sunt la ţin(u)t(ul) Lăpuşnei şi cu mori la Pânoasa, ce sunt în gârla Prutului şi ca să fie hotărâre acestor moşii tuturor, după a lor cele vechi hotară, pe unde din veac au umblat .“2 Moşia Căcăceri a fost parte integrantă a ocolului domnesc al târgului Huşi, după care a fost acordată danie nou înfiinţatei Episcopii a Huşilor.

Oferim cititorilor şi specialiştilor câteva documente inedite privitoare la moşia şi satul Căcăceri din ţinutul Lăpuşnei.

Primul document datat din 1 octombrie 1648, un zapis de mărturie a hotarnicei, realizat de Andreica vătămanul din satul Pogăneşti, popa Ionaşco (să fie din Stănileşti?), Trifu din Stănileşti,

1 C. Istrati, Vechi sate din ţinutul Fălciului,în Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol“, Iaşi, XXIII ⁄ 1, 1986, p. 310

2 Documente privind Istoria României, veacul XVII, A.Moldova, vol.V (1601-1605),Editura Academiei,1952, p. 28-29, nr. 42 42;GrigoreGăneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, Din tezaurul arhivistic vasluian Catalog de documente 1399 – 1877, Bucureşti, 1986, p.31, nr 42, document datat între 1600-1601; Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol.I, 1387-1620, p. 258, nr. 1091, document datat între 1600-1601.

Oance, Platon, Pintelei şi Ianciu pivnicerul din Huşi, reflectă cartea domnitorului obţinută de Episcopul Ghedeon (ante.11 aprilie 1645 – iulie 1653)3 pentru alegerea hotarelor satului Căcăceri a Episcopiei Huşilor „despre Ţanţul şi despre Şopârleni”. O analiză

logică ne duce cu gândul intervenţiei Episcopului Ghedeon pe lângă domnul Vasile Lupu anterior datei de 1 octombrie 1648 şi nu în 1649, aşa cum se susţine în lucrarea amintită.4 Documentul ne oferă şi o serie de toponime din vremea respectivă.

Al doilea document, prin care Vasile Lupu întăreşte Episcopiei uricul pentru moşia Căcăceri, este datat în 7157, fără data de lună şi zi, ceea ce ar însemna 1648 – 1649. Unii autori l-au datat la 26 octombrie 1649 – 7157 (sic).5 Observăm că mărturia hotarnicilor este din 1 octombrie 1648, probabil că hotarnica a fost realizată la 26 octombrie 1648 şi nu 1649.

În lucrarea amintită autorul, preluând informaţia de la Melchisedec Ştefănescu, evocă cererea Episcopului Ghedeon de hotarnici din anul 1649, după care foloseşte documentul din 1 octombrie 1648, fără amintirea datei, din Catalogul documentelor moldoveneşti. Necorelarea datelor istorice şi folosirea parţială,

3 Anii de păstorie în Istoria românilor, vol. V, coordonator

Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, 2003, p. 1039 4 Ştefan Plugaru, Teodor Candea, op. cit., p. 78 5 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică

centrală a Statului, vol. II, 1621 – 1652, Bucureşti, 1959, p. 407, nr. 2090.

Î

Zona Lăpuşnei în zilele noastre

Iulie 2009 5 amatoristică a surselor edite nu fac decât să scadă valoarea lucrării care s-a impus prin documentele inedite publicate în partea a doua de istoricul basarabean Teodor Candu. Prima parte, elaborată de Ştefan Plugaru, lasă mult de dorit.

Hotarnica din 17 august 1744 şi cartea domnitorului Matei Ghica din 1755 întregesc lista documentelor inedite care se referă la satul şi moşia Căcăceri din ţinutul Lăpuşnei, foste proprietate a Episcopiei Huşilor.

- 7157 (1648) octombrie 1. - Zapisul de mărturie privind

alegerea hotarelor satului Căcăceri în urma poruncii domnului adusă de Episcopul Ghedeon.

Hotarnica moşiei Căcăcerilor ce sunt la ţinutul Lăpuşnii Adec(ă), eu Andreica vătămanul din sat din Pogoneşti, şi

popa Ionaşco, şi Trifu din Stănileşti, şi Oance, şi Platon, şi Pintelei, şi Ianciu pivnicerul din târg din Huşi, şi Dămian cel bătrân din Broşteni. Şi mărturisim cu această scrisoare a noastră cum au venit sfinţia sa părintele vl(ă)dic(a) Gedeon cu cinstită carte(a) mării sale domnului nostru ca să alegem hotarul Căcăcerilor a satului sfintei episcopii ce sunt în ţinutul Lăpuşnei despre Ţanţul şi despre Şopârleni. Parte(a) despre Ţanţul de iasta parte de Pânoasa să începe din gura Gârlei Plopului prin ţărmurile Plopului până în ţărmurile Râioasei, din ţărmurile Râioasei în mijlocul câmpului împotriva pistrie hotarului, dinpotriva în ţărmurile Prutului în unghiul Stejarului, parte(a) despre Şopârleni din movila ce mic(ă) ce iasti despre Lăpuşna în movila cea mare a Căcăcerilor, din movilă în piatră, din piatră în gârla Pânoasei pe dinaintea morilor într-o răchită, din răchită la mijlocul ţarinii pe din sus de bordei în malul Râioasei în cotul gârlii Reapezi, din cotul gârlii Reapezi în cotul Căcăcerilor în ţărmurile Prutului. Aşa am hotărât pre unde am ştiut noi cu sufletele noastre şi alţi oameni buni şi pre unde au ţinut şi alţi episcopi mai de de mult ca să-i fie de credinţă acest zapis pănă-ş va face sfinţia sa şi ispisoc domnesc ca să se ştie.

Vlet 7157 oct. 1 D.A.N.I.C., Manuscrise, nr. 545, f. 101, nr. 97; Menţiune în

Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică centrală a Statului, vol. II, 1621 – 1652, Bucureşti, 1959, p.399, nr. 2048

- 7157 - Vasile Lupu voievod întăreşte uric Episcopiei Huşi

satul Căcăceri, ţinutul Lăpuşna, dăruit de Ieremia Movilă după hotarele alese de Andreica din Pogăneşti, popa Ionaşco, Trifu din Stănileşti, Pintelei, Ianciul pivnicerul din Huşi şi Dămian cel bătrân din Broşteni.

Ispisoc în semne pe moşia Căcăcerilor Noi Vasilie Voevod bjii mlstii gspdr zemli Moldavscoi Adec(ă), domnie me(a) am dat şi am întărit de la noi sfintei

episcopii de la Huş(i) un sat anume Căcăcerii în ţinutul Lăpuşnii din ispisoc de danie şi de miluire ca au avut sfântă episcopie de la răposatul Eremie Voevod în semne pre unde au hotărât şi au ales Andreica din Pogoneşti şi cu mulţi oameni buni megiaşi din pregiur şi au pus şi stâlpi în semne. Şi să începe hotarul Căcăcerilor despre Ţanţu de iasta parte de Pânoasa din gura Gârlii Plopului pren ţărmurile Plopului până în ţărmurile Râioasei şi de acole în mijlocul câmpului înprotiva pietrii hotarului, şi de acolea în ţărmurile Prutului în unghiul Stejarului. Iar parte(a) despre Şopârleni din movila cea mică ce iaste despre Lăpuşna în movila cea mare a Căcăcerilor, şi din movilă într-o piatră, şi de acolo în gârla Pânoasei, predenainte(a) morilor într-o răchită, şi de acole la mijlocul ţarinii pre din sus de bordei în malul Râioasei în cotul gârlii Repede, şi de acolo în cotul Căcăcerilor în ţărmurile Prutului. Drept aceea ca să fie şi de la domnie me(a) acel sat Căcăcerii sfintei episcopii de la Huş(i) driaptă ocină şi moşie şi uric şi întăritură cu tot venitul pre unde au ales mulţi oameni buni şi pre unde au ţinut şi alţi episcopi carii au fost până acmu pre acolo să ţie şi de acmu înainte şi alţi nimene să nu să mai amestice peste carte(a) noastră

U Es vlt ot săzdanie mir zriz. Ot rojdestbo hrva ahmt 7157 D.A.N.I.C., Manuscrise, nr. 545, f. 101-102, nr. 98; Menţiune

în Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică

centrală a Statului, vol. II, p.407, nr. 2090; Menţiune şi la Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, 120-121; Idem, Appendice la Chronica Huşilor, p. 69 unde redă modul însemnării datei uricului.

- 7252 (1744) august 17. - Hotarnica moşiei Căcăcerilor,

ţinutul Lăpuşnei. Altă hotarnică tot pe moşie Căcăcerilor Facem ştire mării tale că viind luminată carte(a) mării tale ca

să hotărâm şi să alegem o moşie a sfintei episcopii a Huşilor, anume Căcăcerii, ce este la ţinutul Lăpuşnii. Dar noi pe luminată porunca mării tale am strâns oameni buni megieş(i) bătrâni şi înpregiuraş(i) şi am ales, şi am stâlpit moşie sfintei episcopii Căcăcerii de cătră Şopârleni, parte(a) din sus. Şi am început a hotărî şi a stâlpi din malul Pruteţului despre răsărit şi am făcut groapă şi movilă şi de acole drept la răsărit peste şes(?) în morile Vl(ă)d(i)căi, pe din gios de mori, unde sunt râpile gemene, deasupra s-au făcut groapă şi movilă, de acolo tot la răsărit peste o zapodie într-o movilă mare s-au făcut groap(ă), apoi drept spre apa Lăpuşnei tot la răsărit în şăs s-au făcut groapă şi movilă, apoi la vale într-o vâlce(a) cu viezuini, apoi drept peste un pisc şi în apa Lăpuşnei din vale de drum s-au făcut movilă şi groapă, apoi apa Lăpuşnei în gios până puţin mai sus de o râpă ce să cheamă Horjoae, şi din vale de drum s-au făcut groapă şi movilă, apoi drept la dial spre apus care s-au stâlpit parte(a) din gios despre Ţanţul în podiş, s-au făcut groapă şi movilă, apoi drept peste o vâlce(a) tot spre apus la dial în podiş lângă drum s-au făcut groapă şi movilă, apoi drept peste şes la apus şi spre Prut într-o vale, adică şi în piscul văi(i) în dial s-au făcut groapă şi movilă, de acole drept peste Prut pe din gios pe balta Plopului, şi drept peste şes peste gârla Râioasei şi în malurile Prutului s-au făcut groapă şi movilă şi Pruteţul în sus până s-au împreunat, de unde am început a hotărî. De aceasta facem ştire mării tale şi să fii măria ta s(ă)n(ă)tos.

U Huş(i) let 7252 aug(ust) 17 Nicolae Tiron vornic globnic Sarî răzăş ot Stănileşti Ioan Similian vameş martur Sandul răzăş ot tat Constantin Gotcă vornic ot Pogoneşti Monah Teodor Stahie ot Pogoneşti Monah Ioan Acesti tot s-au tâmplat la hotărât şi sunt marturi D.A.N.I.C., Manuscrise, nr. 545, f. F. 102-102v; Melchisedec

Ştefănescu, op. cit., p. 214 (aminteşti hotarnicii scoşi de la domnie pentru moşia Căcăcerii)

- 7263 ( 1755) - Cartea domnitorului Matei Ghica prin care

porunceşte celor ce vor strânge „uşurul“ de la tătari să nu ridice grâul de pe moşiile Episcopiei Huşilor.

Noi Matei Ghica voevod boj. milstii gospodar zemli

Moldavscoi Scriem domnie me(a) la carii ve-ţ(i) strânge uşurul de la

tătari. Vă facem ştire pentru câtă pâne ar fi ori acum pe moşiile sfintei episcopii Huşilor ce le are peste Prut, lângă Pogoneşti(i) dumisali căpit(anului) logof(ăt), în ţinutul Lăpuşnii, anume Căcăcerii şi Toporul şi Dobrina, pre care au arătat episcopul de Huşi bune dovezi ispisoace gpd drepte

moşiile episcopiei. Dac(ă) ve-ţ(i) vede(a) această carte a domniei mele să daţi pace acei pâne, să nu vă atingeţi a scrie uşurul nici la catastih să nu se încarce, că nu vi s-a ţine în samă, căci domnie me am făcut milă cu episcopia şi i-am dat voi(e) la toată pâne(a) cât va fi pe moşiile aceste(i) sfântă episcopie şi oamenii săi să pue să o strângă şi să o care la Episcopie, dar uşurgii să nu aibă treabă. Şi cum poruncim aşa să urmaţi şi cartea aceasta de la mâna oamenilor episcopiei să nu se ia ca să le fie pără de apărare despre uşurgii.

Aceasta poruncim. Vlt 7263 D.A.N.I.C., Manuscrise, nr. 545, f. 83v, nr. 82

Lohanul nr. 9 6

Vetrişoaia, 481 de ani de atestare documentară

Prof. Nicolae Bordeianu

Vetrişoaia este situată pe valea Prutului în Depresiunea Elan-Sărata din estul podişului Moldovei, la 85 km de Vaslui şi 35 km de Huşi.

The first written testimony, which make mention of Vetrişoaia city name, on the bank of the Prut river,

dates from the year 1528, March 31, during prince Petru Rares, but it seems that the town is still mentioned on the ruler Alexandru cel Bun, under various names like „Buvina“ or „Stefulova“.

elief de luncă cu terase şi coline domoale, cu o altitudine în medie de 50 de metri şi a creat posibilitatea stabilirii aşezărilor omeneşti din cele mai vechi timpuri.

Prima mărturie scrisă, care pomeneşte numele localităţii Vetrişoaia, datează din anul 1528, martie 31, în timpul domnitorului Petru Rareş, însă localitatea se pare că este pomenită încă de pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun, sub diferite nume „Buvina“, „Stefulova“1.

În timpul lui Ştefan cel Mare, într-un uric (document) emis de cancelaria domnească din 1487 sunt pomenite două localităţi „Ulmi“ şi „Gura Sărăţii“ probabil în apropierea Vetrişoaiei de astăzi2.

În anul 1489 un alt uric emis tot de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare pomeneşte de satul Alboteşti, în posesia vornicului Oana. Se pare că unul din urmaşii săi, Sima, care este pomenit în acest document, ar purta numele satului Simineşti, azi o parte a satului Vetrisoaia3.

Dar să reproducem izvorul istoric prin care localitatea Vetrişoaia îşi trage numele, în timpul lui Petru Rareş, anul 1528, acum 481 de ani, de la vetriş sau vetrişani.

Confluenţa Elanului cu Prutul Imagine de Paul13 (www.panoramio.com/photo/14493855)

„Facem înştiinţări pentru devotatele slugile noastre Petru

Vetriş şi fratele său Stan Vetriş şi surorile lor Maruşca şi Musa, feciorii Ivului, nepoţii lui Tode Vetriş, ca i-am miluit pre dânşii, osăbit de alta mila le-am dat şi le-am întărit lorde la noi, întru al nostru pământ al Moldovei, pre a lor dreapta ocina şi moşia de uric şi dres a lui Toader Vetriş, ci au avut ei de la strămoşul domniei mele, Ştefan Voevod, giumătate din sat din Vetrişani, gimătate ce din gios acea să fie de la noi uric şi cu tot venitul lor şi fecioarelor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor şi a tot neamul lor ci va mai alege mai aproape, nerăsluiţi niciodată în veci.

Iar hotarul acei giumătăţi de sat Vetrişani, giumătate ce din gios să fie cătra tot hotarul giumatate, iar dinspre alte părţi, după

hotarul cel vechiu, pe unde am umblat din veac. Care sat de mai sus scris anume Vetrişanii , ei l-au împărţit cu rudeniile sale, anume cu Iorgu şi cu fraţii său, Ioana, feciorii stânii şi cu nepotul de sora lui Dragoş Vetriş şi cu surorile lui Sora şi Stanca, toţi nepoţii lui Toader Vetriş.

Şi spre aceasta este credinţa domniei mele, de mai sus scris, Petru Voevod, şi credinţa a prea iubit fiul domniei mele Bogdan Voevod şi credinţa tuturor boerilor noştri.

Ita după a noastră viaţă, cini va fi domn a ţării acestie, să nu strice a noastră danie şi întărire, ci mai ales să întărească. Şi pentru mai mare credinţa şi întărire a celor de mai sus scrisa am poruncit cinstitului şi credinciosului boerului nostru Toader mare logofăt să scrie şi a noastră peceţii cătra aceasta carte a noastră şi să o lege. Şi a scris şi tălmăcit de dascălul slovenesc Euloghii la 26 aprilie 1762 (7270)4.

______________________ 1. D.R.H.A. Moldova ,vol. II. p. 22. 2. D.R.H.A. Moldova, vol. II. p.26. 3. D.R.H.A. Moldova .vol. II, p. 91. 4. Documente privind istoria României, A, Moldova. Sec .XVI,

vol. I, pg. 228-229.

R

Iulie 2009 7

Catagrafia satului Pâhneşti la 1832, proprietate a vornicului Scarlat Roset

Prof. Adrian Butnaru

O scurtă trecere în revistă a situaţiei sociale a satului Pâhneşti la începutul secolului XIX

A brief overview of the social situation of the village Pâhneşti at the beginning of the XIX century.

n satul Pâhneşti existau la 1832 92 de birnici, din care 9 erau slujbaşi volnici. La aceştia se adaugă Iancu sân Ghiorghi Ureachi, şi patru locuitori plătitori de capitaţie cu valoare de treizeci şi şase lei fiecare.

Numele şi porecla locuitorilor birnici şi hrisovoliţi* Toader sân (fiul lui, n.a.) Ioan Constantin sân Nechita Neculai sân Ghiorghi Iftimi sân Vântu Acsănti sân Ioan Marin sân Foca Iftimi sân Petre Grigoraş Petre Toma sân Ştefan Bedreag Ioan sân Neculai Panfil Nechita Mirciul Neculai sân Grigoraş Vasăli Pintilii Lupu sân Ene Voloacă Ioniţă sân Sandu Vasăli sân Munteanu Zaharia sân Ariton Andrii sân Dumitru Ioan sân Iordachi Dudean Ioan sân Ştefan Vasăli zăt (ginerele lui, n.a.) Blănariu Ioan sân Barbă Lată Petre sân Sămion Stărciu Gheorghe sân Adam Grigori sân Ariton Nechifor sân Ioan Babii Lupu sân Toader Ioan sân Todiraşcu Andrii sân Ghiorghi Ureachi Ioniţă sân Ştefan Avram Vasăli sân Ioan Jalbă Grigoraş Strătulat Ghiorghi sân Petre Vasăli sân Luca Alicsandru sân Chirica Vasăli sân Ghiorghi Alicsandru sân Tinică Ioan sân Balan Neculai sân Grigoraş Grigoraş Ciobanu Toma sân Grigoraş Petri Ioniţă sân Petre Ioan a Sofronii Toader sân Sămion Oţăt Ioan sân Vasăli Ciocoiu Antohi sân Avram Gheorghi sân Vasăli Bârcă Neculai sân Ioan Ioan sân Portărescu Tănasă sân Lupu Ştefan sân Ioan Blănariu Carp sân Ioan Pavăl Oţăt Sămion Marin Ioniţă sân Ghiorghi

Dimachi sân Ureachi Gavril Orăzanu Dumitru Morariu Constantin Bârcă Ştefan sân Grigori Dumitrachi sân Iftimi Costantin Butnariu Costantin Enachi Cioban Ioan sân Antohi Dudean Alicsandru sân Ioan Roman Sandul Cojan Costantin Pădurariu Pavăl a Vărvarii Toader sân Condurachi Manolachi sân Purici Vasăli Bedreagu Ghiorghi Voloacă Gheorghi Domacă (?) Irimia Nechita Vasăli Amăriuţei Vasăli Samson Ghiorghi Munteanu Petrachi Sofroni Manolachi Samson Toma Blănariu Ioniţă Munteanu Ioan Volochi (?) Toader Munteanu Ghiorghi sân Ştefan Grigori Alicsandru Zota Vasăli Condurachi Neculai Voloacă Costantin Pădurariu altul Alicsandru Ciobanu Toader Bobăscu Nechita Ciobanu Preoţi: Preut Postu – la biserica „Sf. Voievozi” Preut Costantin – la biserica „Sf. Voievozi” Diaconi: Diaconu Grigori – la biserica „Sf. Voievozi” Dascăli: Dascăl Costantin – la biserica „Sf. Voievozi” Toader sân Ghirafton - la biserica „Sf. Voievozi” Privilegiaţii şi acei apăraţi cu cărţile ocârmuirii: Arteni Băntă

polcovnicel cu carti gospod (1)846, n. 74 Pavăl Borş – vătaf mazăl Bătrâno-nevolnici: Filip Pătrăucianu Ioan sân Gavril Gheorghi sân Costantin Vasăli Portariu Iancu sân Ghiorghi Costantin Arţip Sămion sân Todiraşcu Costantin Acsănti Vasăli Ciobanu Onofrei Strătulat Văduvele: Maranda lui Hariton Safta lui Toader Neculai Catrina lui Dumitrachi Luca Paraschiva lui Pavel Tofana lui Chirica Aniţa lui Ioniţă Chiriac Maria lui Ghiorghi Grigoraş Maria lui Dima Maranda lui Mătei Dochiţa lui Ştefan Maria Maria Morgoi Măriuţa _________________________ * Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Vistieria Moldovei, 634/1832, f. 86 – 89 v.

Î

Troiţă în Pâhneşti

Lohanul nr. 9 8 Mişcarea separatistă înainte de 1859 Prof. Mihaela-Rodica Luca Before the Peace Congress in Paris and knowing the final act on the Romanian issue, there is no separatism

and no separatists. Only after signing the Treaty of Peace (March 30 1856) and after decisions on the principalities, when he saw that the union depends on two assembly vote will appear in Moldova, the separatist movement as a faction which was against the formation of the national state.

nainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti. Abia după semnarea

Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea, în Moldova, mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional1.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată2 nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă. Pe fondul măririi agitaţiei unioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi, ameninţate de pierderea privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri moldoveni, formând astfel un nucleu separatist restrâns3. De altfel, din cauza slăbiciunii numerice şi ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat, la început, în umbră4. Definiţia pe care A. D. Xenopol o dă „partidului separatiştilor“ surprinde întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”5. Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret este susţinut şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu en faveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”6. Marcel Emmerit sublinia că, ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul7.

Separatismul a fost unul esenţialmente moldovenesc; nu a existat o mişcare separatistă în Ţara Românească - totalitatea oamenilor politici de aici s-a pronunţat pentru unirea Principatelor. Au fost, totuşi, şi în Ţara Românească destui oameni care au sperat în nerealizarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron – Heliade Rădulescu,

1 Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului

român (1858-1859), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 142.

2 La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai boierimii mari, ai boierimii mici şi ai burgheziei au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat. Vezi Vasile Maciu, Organizarea mişcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova şi Ţara Românescă, în „Studii. Revista de istorie”, an. XII (1959), nr. 1 , pp. 56-57.

3 Depeşa d-lui Place către Walewski, Iaşi, 24 iunie 1856, în Acte şi documente relative la istoria renascerei României (în continuare: Acte şi documente...), III, publicate de Dimitrie A. Sturdza, Ghenadie Petrescu, Dimitrie C. Sturdza, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1890, p. 561.

4 Dumitru Vitcu, Unionişti şi separatişti în faza confruntărilor decisive (1856-1857), în Vârstele Unirii. De la conştiinţa etnică la unitatea naţională, editat de Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2001, p. 94; vezi şi Vasile Maciu, op. cit, p. 58.

5 A. D. Xenopol, Unionişti şi separatişti, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria a II-a, tom. XXXI, 1909, p. 726.

6 Depeşa d-lui Place către comitele Walewski, Iaşi, 15 iunie 1856, în Acte şi documente..., III, p. 541.

7 Marcel Emmerit, Victor Place et la politique française en Roumanie à l’époque de l’Union, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1931, p. 30.

maiorul Papazoglu)8. Separatismul s-a dezvoltat în Moldova deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist (în aparenţă); apoi, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea. Adevăratul motiv însă ar consta în aceea că adversarii unirii, interni şi externi, au înţeles că aceasta nu se va realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă9. În timp ce, prin unire, Ţara Românească avea totul de câştigat, Moldova avea totul de pierdut, fapt ce a reprezentat un motiv în plus pentru concentrarea acţiunilor separatiste în acest principat.

În general, susţinătorii curentului separatist au fost cei care considerau că Moldova va fi marginalizată: industriaşi, boieri şi orăşeni. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o emigraţie a elitelor culturale de la Iaşi către Bucureşti, fapte pe care, în parte, istoria le-a şi adeverit: migraţia către Bucureşti a grupării Junimiştilor, plecarea unei părţi a elitei culturale moldovene către Muntenia şi o scădere economică, pe o perioadă scurtă, au însoţit momentul de după Unire10. Trebuie menţionat însă că nucleul mişcării separatiste era constituit din marii boieri (proveniţi din rândurile familiilor Balş, Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza11) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia12. Marea boierime se temea că unirea va limita rolul ei în conducerea ţării şi, drept urmare, posibilităţile sale de a-şi procura venituri se vor restrânge. Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale13.

Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie în cererea îndreptată către domnitorul Grigore Al. Ghica, prin care protestează împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea cu principe străin14, după care, la scurt timp, ei devin fruntaşi ai separatiştilor. Din rândul acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, care a devenit unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, după ce, cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 185615, semnase o petiţie în favoarea unirii. Purtarea

8 A. D. Xenopol, op. cit., p. 749. 9 Mihai Cojocariu, op. cit., pp. 142-143. 10 Matei Filimon, Jos Bucureştiul! Jos Cuza!, în „Cotidianul”,

Bucureşti, an. XVI, serie nouă, nr. 16 (4394), 24 ianuarie 2006, p. 9; vezi şi Adrian Cioflâncă, Moldova mea. Regionalismul moldovean, o realitate uitată, în „Monitorul”, Iaşi, nr. 288 (3188), 17 decembrie 2001, p. 4A.

11 Depeşa d-lui Place către Walewski, Iaşi, 24 iunie 1856, în loc. cit.

12 Austria şi-a oferit sprijinul politic, deoarece nu vedea cu ochi buni Unirea (se temea de influenţa ce putea fi exercitată asupra Transilvaniei); pe aceeaşi poziţie era şi Turcia, care considera Principatele parte integrantă a Imperiului Otoman. Văzând că Rusia sprijinea unirea şi bănuind, în acest spijin, o lovitură ascunsă împotriva Porţii, Anglia va deveni şi ea potrivnică unirii. N. Corivan, Acţiunea antiunionistă în timpul căimăcămiei lui Teodor Balş, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iaşi, an. X (1959), fasc. 1-2, p. 124.

13 N. Corivan, op. cit., p. 123. 14 A. D. Xenopol, op. cit., p. 752; vezi şi idem, Istoria românilor

din Dacia Traiană, XII, Revoluţia din 1848, Ediţia a III-a, revăzută de autor, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1930, p. 209.

15 Petiţia adresată principelui Ghica în favoarea unirii Principatelor, 16/28 februarie 1856, în Acte şi documente..., III, pp.

Î

Iulie 2009 9 inconsecventă a lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol1, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol. Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856. N. Istrati a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie protestul, prin care, printre altele, se cerea şi „Unirea Principatelor“. La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii Despre chestia zilei în Moldova.

Deşi broşura antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţine că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând, într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani, convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que par convinction je suis contre l’union”2.

Dar Nicolae Istra-ti nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase. Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Princi-patelor, din 16/28 februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii, care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor. Astfel, printre semna-tarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N. Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D. Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor3. Şi cu Grigore Balş s-a petre-cut o ciudată schim-bare; în 1848, el a fost

426-430.

1 Constantin Hrumuzachi, Un renegat al Unirii Principatelor, în Acte şi documente..., III, p. 663: «Astă iarnă, când ne veni trista ştire despre rezultatul conferinţelor de la Constantinopol în cauza Principatelor, cine alerga zi şi noapte din casă şi ne agita în contra turcilor? Dl. Nicolae Istrati.[...] Cine provoca întruniri şi adunări numeroase, cine perora mai tare, cine juca rol de tribun al poporului [...]? Dl. Nicolae Istrati. Cine şi-a stricat mai mult pieptul, îndemnând la o manifestare energică în contra protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie? Dl. N. Istrati. Cine chema pe toţi în corpore la curte, spre «a sili» pe domnitor să subscrie împreună protestul? Dl. N. Istrati [...] Cine a cerut între altele şi «Unirea Principatelor»? Şi – dl. N. Istrati. Dar! şi dl. N. Istrati a cerut Unirea Principatelor!».

2 Scrisoarea d-lui Nicolae Istrati către postelnicul Dimitrie Corne, Rotopăneşti, 2/14 august 1856, în Acte şi documente..., III, p. 755; Paul Cornea, Un paşoptist renegat: N. Istrati, în Studii de literatură română modernă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962, p. 329.

3 N. Corivan, op. cit., p. 137.

unul din cei mai înfocaţi partizani ai revoluţiei, prin martie-aprilie 1857, fiind prefect de poliţie al capitalei, a sprijinit mişcarea separatistă a caimacamului, manifestându-se ca unul din cei mai mari duşmani ai unirii4. Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura Proiect de o formulă a dorinţelor României, proslăvea ideea unirii, pentru ca, in timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi. De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”5. Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritatea istoriografică; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi, posteritatea istoriografică îngroşând această condamnare folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor6.

Separatismul moldovenesc nu s-a întins doar între 1856-1859. Acesta este doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare violenţă. Ultima pagină politică, din

scurta istorie a mişcării antiunioniste, se încheie cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii intră în ilegalitate iar manifestările lor publice iau alte forme7. După Osborne, separatiştii şi-au zis conservatori, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită pe toată perioada domniei lui Cuza. Faptul că Turcia nu recunoscuse unirea decât în anul 1861 a contribuit la existenţa curentului separatist în Moldova8, dar, din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au încetat să se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

4 Ibidem. 5 Mihai Cojocariu, op. cit., p. 15. 6 Adrian Cioflâncă, Naţionalism şi parohialism în competiţie.

Note pe marginea dezbaterilor politice privind unirea Principatelor Române, în Vârstele Unirii..., p. 129.

7 Matei Filimon, în loc. cit. 8 Ana Niculăiasa, Mihai Niculăiasa , Din istoria comunelor

Rădăşeni şi Horodniceni, Editura Litera, Bucureşti, 1979, p. 100.

Discuţiile Congresul de Pace de la Paris

Gravură contemporană reprodusă în revista Magazin Istoric

Lohanul nr. 9 10

Vintilă Brătianu, ministru de finanţe (1922-1926)

Prof. Gică Scarlat

Venirea la guvern a P.N.L., la 19 ianuarie 1922, a celui mai vechi şi organizat partid al burgheziei române, cu cadre de partid proprii, experimentate în conducerea compartimentelor cheie ale economiei şi politicii, cu un patrimoniu material care întrecea pe cel al celorlalte partide burgheze luate la un loc, avea să schimbe în mare măsură întreaga faţadă politică a României interbelice.

__________________________ * Mihai Rusenescu, Ion Saizu, Viaţa politică în România,

1922-1928, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 141 Coming Liberal Party to rulling government, on 19 January 1922, the oldest and organized party of

Romanian bourgeoisie with its own party cadre, experienced leadership in key compartments of the economy and politics, with a heritage material outshine the other bourgeois parties taken to a place have to change very much across the political front interwar Romania.

a 19 ianuarie 1922 i s-a încredinţat lui Vintilă Brătianu conducerea Ministerului de Finanţe, funcţie pe care avea să o exercite cu o întrerupere de un an, până în

noiembrie 19281. Prima grijă a lui Vintilă Brătianu, a fost aceea a personalului, căci dorea să ştie cu cine va duce la bun liman greaua sarcină a îndreptării finanţelor statului şi de aceea a vrut să ştie câţi funcţionari sunt în ministerul de finanţe, care le sunt studiile, notele calificative, vechimea, câţi şi care sunt binecunoscuţi de directori şi dacă directorii pot avea toată încrederea în puterea lor de muncă, în caracterul lor, în priceperea şi în onoarea acestora2.

Vintilă Brătianu se deosebea radical de fratele său, Ion I.C. Brătianu, iar în politică avea o singură pasiune: finanţele publice, în relaţiile cu oamenii era un „arici“ întotdeauna i se părea că cei care vin la el n-au decât un singur obiectiv: să-i ceară bani de la buget, era extrem de conştiincios şi harnic, venea primul la serviciu (minister) şi pleca ultimul3.

El şi-a dat întreaga măsură a capacităţii sale: mai ales prin politica „Prin noi înşine“ şi puternica dezvoltare a economiei naţionale, în special a industriei româneşti, era în bună măsură, operă sa din acea perioadă (1922-1926)4. Ca Ministru de Finanţe, Vintilă introdusese bunul obicei de a se lucra la bugetul statului şi în timpul anului, iar nu numai în ultimul moment al alcătuirii lui. În acest scop, funcţiona la Ministerul de Finanţe o comisie alcătuită din raportorii bugetelor şi din secretarii generali ai fiecărui departament, sub Preşedinţia Ministerului de Finanţe. Această comisie se întrunea o dată pe săptămână, se lucra cu mult spor, fiecare venea cu problemele pregătite.

Dezbaterile erau stenografiate, se ajungea la micşorarea cheltuielilor, înlăturându-se acelea de prisos, precum şi acelea care apăreau la două ministere pentru acelaşi scop5. De asemenea s-a

1 Costin Murgescu, op. cit., p. 259 2 G. Dobrovici, Vintilă Brătianu la Ministerul de Finanţe,

Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, op. cit., p. 444 3 Ioan Scurtu, Vocaţia construcţiei în Dosarele istoriei, no. I

(53, 2001), p. 14 4 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul

XX, Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, p. 182 5 Ştefan C. Ioan, Omagiul memoriei lui Vintilă I.C. Brătianu,

Ministrul de Finanţe şi om politic, în Aşezământul cultural Ion I.C.

studiat în mod amănunţit reorganizarea aproape a tuturor ministerelor, după normele date de Vintilă Brătianu: s-a studiat apoi concentrarea serviciilor de contencios şi de statistică de la toate ministerele concentrare care nu numai realiza serioase

economii, dar răspundea şi unei organizări mai temeinice şi prompte. În felul acesta, bugetul

general se întocmea chiar în cursul anului, dimpreună cu legile care sunt în strânsă

legătură cu el: iar bietul Ministru de Finanţe, nu era silit să bâjbâie prin

întuneric şi să improvizeze pe fugă, în preajma zilei de 1 aprilie, un proiect de buget in-extremis, exagerând cu bună ştiinţă veniturile, pentru a putea înscrie cheltuielile, impuse de colegii lui uneori mai puternici decât dânsul în ierarhia partidului, şi propunând impozite tot mai apăsătoare, fără a se asigura de mai înainte de randamentul lor. Sub Vintilă aceste lucruri nu se puteau nici măcar bănui6.

În anul 1922, când a venit în fruntea Ministerului de Finanţe, finanţele publice se găseau într-un adevărat haos. Buget nu exista:

veniturile statului erau secate; cheltuielile erau dezordonate;

cuponul datoriei neplătit de ani de zile; bonuri de tezaur pentru un total de

1.400.000.000 franci aur, ce fuseseră emise şi plasate fără nici un control se

găseau în 7 ţări străine: vasele româneşti erau sechestrate din acest motiv în porturile

din străinătate; într-un cuvânt cel mai mare discredit plana asupra statului român. De aceea

Vintilă a fost chemat să restaureze finanţele avariate ale statului român, nimeni nu era mai indicat decât dânsul

să lucreze la această operă, avea o vastă experienţă, (pentru că a fost Secretar General al Ministerului de Finanţe în 1901, în timpul guvernării liberale s.n.) atât în finanţele publice, cât şi în finanţele private. Vedea legătura strânsă ce există între finanţa publică şi cea privată şi avea o concepţie de ansamblu asupra organizării financiare cât şi asupra posibilităţilor de dezvoltare a economiei naţionale. Concepţia lui de bază era „din belşugul general rezultă belşugul statului“, căci numai astfel impozitele pot avea elasticitatea necesară şi randamentul lor se sporeşte de la sine7.

Vintilă, remarca în lucrarea sa, Refacerea Ţării Consolidarea Financiară „şi atunci în acel necunoscut, veniţi în ianuarie 1922 la guvern; puteam face un buget serios în două luni de zile ca el să poată fi aplicat pe ziua de 1 aprilie 1922? Nu. Am propus deci

Brătianu, op. cit., p. 472-473

6 ibidem, p. 473 7 Constant Georgescu, op. cit., p. 56-57

L

Iulie 2009 11Consiliului de Miniştri şi pe urmă Parlamentului ca să facem un buget interior, care având la articolul de deschideri de credite o sumă globală de 2.700.000.000 lei, să putem împreună cu Comisia Bugetară în timpul anului cunoscând situaţia reală, să alimentăm cheltuielile de primă nevoie”1.

În expunerea ţinută de el, în Consiliul de Directori ai Băncii Naţionale, în octombrie 1922, acesta recomanda băncii să nu mai recurgă la noi emisiuni monetare, iar pe măsură ce statul îşi va plăti datoriile către bancă, acesta să înlesnească creditul privat. El urma să fie folosit în economie îndeosebi în agricultură şi industrie, pentru ca prin creşterea producţiei acestora să se reducă importul şi să se îmbunătăţească balanţa externă de plăţi. Guvernul şi promotorul politicii sale monetare, Ministrul de Finanţe Vintilă Brătianu, pornea de la premisa că prin redresarea situaţiei economice leul îşi va reveni treptat la valoarea sa antebelică, se va revaloriza2 (leu greu). Urmărind redresarea situaţiei financiare şi monetare, guvernul a acordat o atenţie deosebită reglementării şi consolidării datoriei externe a statului.

Cronologic, consolidarea datoriei publice externe a fost una din primele măsuri abordate de guvernul liberal. Imediat după instalarea sa, el a fost asaltat de cererile creditorilor străini pentru plata acestor datorii şi pus de multe ori după cum mărturisea Vintilă Brătianu într-o „situaţie penibilă...pentru prestigiul statului“ prin aceste presiuni brutale, prima operaţiune de consolidarea a datoriei publice externe a fost efectuată în anul 1922. Cu acest

prilej au fost consolidate bonurile de tezaur emise de stat, în perioada anterioară aflată în mâinile deţinătorilor particulari străini. Pentru efectuarea acestei operaţiuni statul a contractat în Occident un împrumut de 35 milioane lire sterline şi altul de 2,5 milioane de lire sterline, cu o dobândă iniţială de 4%, ridicată apoi prin legea din 27 octombrie 1922, la 5%. Pentru plata dobânzilor şi amortismentului acestui împrumut statul se angaja să folosească toate taxele export atâta timp cât acestea vor fi în vigoare3.

La 1 martie 1922 datoria publică era de peste 22 miliarde lei, la care se adăugau parte aferentă la datoria publică Austro-Ungară, plata armamentului furnizat de aliaţi, valoarea bunurilor de expropriere agrară, în total aproape 40 miliarde de lei, o povară uriaşă pentru economia ţării. Astfel politica valutară a guvernului liberal a fost dominată de ideea stăvilirii inflaţiei ca urmare a deprecierii monedei naţionale, scop pentru a cărui realizare s-a elaborat un program de obiective constând în demobilizarea unor contigente, încetarea cheltuielilor din creditul extraordinar de război aflat la dispoziţia guvernului, renunţarea la politica bonurilor de tezaur şi la noi împrumuturi la Banca Naţională, unificarea şi

1 Vintilă I.C. Brătianu, Refacerea Ţării Consolidarea

Financiară, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1924, p. 68 2 Marin Nedelea, op. cit., p. 90 3 ibidem, p. 95-96

echilibrarea bugetului, consolidarea, datoriei flotante faţă de particularii străini şi autohtoni, consolidarea datoriilor interaliate4. Vintilă într-o scrisoare din august 1922 trimisă lui Dimitrie I. Gheorghiu remarca: „văd că leul urcă repede, urcarea este normală...“ vor fi negreşit plângeri acum din partea vânzătorilor la export, dar eu consider pentru moment normalizarea împrejurul lui 15 bani spre a ajunge leul extern la valoarea lui de cumpărare internă. „De aici înainte nu va mai fi reluarea valorii corespunzătoare cu situaţia generală, economică şi financiară a ţării. Pe această cale, dacă consolidarea datoriilor statului şi private se face negreşit, că nu suntem prea îndrăzneţi, să năzuim că francul să nu fie superior leului. Acestea toate negreşit, în afară de jocul speculei, care poate încă să ne aducă fluctuaţii, dar care nu pot fi decât trecătoare, dacă vom şti să urmărim în mod continuu o politică financiară cuminte şi una economică de sporire a producţiei şi de punere în valoare a ei”5. După ce face unele consideraţii, asupra preţurilor cerealelor, în raport cu valoarea leului şi asupra politicii de urmat, scrie despre funcţionari. Era în acest timp o mişcare a funcţionarilor, care a dus la greva lor. Iată câteva rânduri scrise: „Mâine este congresul funcţionarilor… Funcţionarii finanţelor, să aibă o notă de cuminţenie şi de răbdare mai ales acum, când luminându-se spre bine, vedem putinţa ca în curând să îndreptăm acest rău.

Văzui însă în capul informaţiilor din „Viitorul“ o notă, care poate crea greutăţi. Se spune că s-a plătit 800 de milioane datorii.

Lumea va crede – şi îndeosebi funcţionarii – că înotăm în belşug şi că deci avem excedente, de care putem dispune. Cu drept cuvânt ei vor cere rezolvarea mai repede, a îmbunătăţirii situaţiei lor materiale. Până acum însă avem abia echilibrarea bugetului şi numai un excedent de casă, prin rânduiala bună a cheltuielilor. Este mult şi bine după 4 luni de guvernare, însă nu putem alege excedente.”6. În altă scrisoare din 17 August 1922, trimisă lui D. I. Gheorghiu, scria despre funcţionari: „Ceea ce pentru mine pare mai important este chestia funcţionarilor şi atitudinea lor, care poate compromite toate posibilităţile de îndreptare, dacă acte nechibzuite se vor face. După câte văd în Ministerul de Finanţe, la Primării este îndeosebi acest curent nenorocit de nerăbdare, care poate compromite totul, de aceea te rog ia cât mai în serios această chestie, (D. Gheorghiu) nu pentru a trezi conştiinţa celor rătăciţi, dar mai cu seamă pentru a putea face faţă serviciului, acolo unde mişcări de grevă s-ar putea produce.“ Vintilă Brătianu a ameliorat situaţia

materială a funcţionarilor, alocând în fiecare an prin buget, câte o sumă importantă, astfel încât în 4 ani, pentru sporirea salariilor şi a pensiilor s-a dat mai bine de 10 miliarde de lei, iar situaţia morală a funcţionarilor a fost îmbunătăţită prin acordarea statului lor, care este legea de bază, ce le asigură stabilitatea, gradul, înaintarea.

Într-o cuvântare ţinută în 1922, la Camera de Comerţ din Bucureşti, spunea relativ la rolul comisiilor de impunere, comisiilor de apel şi comisiei central-fiscale: „Am descărcat Ministerul de Finanţe de tot amestecul direct în impuneri, pentru ca în adevăr impunerile să fie cât se poate de drepte, iar nu în interesul exclusiv al fiscului.7 În materie de impunere, pornea de la concepţia că un mare randament al impozitelor nu se obţine prin sporirea cotelor, ci printr-o politică generală de înflorire şi stimulare a producţiei, prin mărirea volumului afacerilor şi tranzacţiilor, consecinţă a dezvoltării creditului şi printr-o administraţie mai bună a constatării şi perceperii impozitelor.8

4 Ion Bitoleanu, Din Istoria României Moderne, 1922-1926,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 143-144 5 Dimitire I.Gheorghiu, Amintiri - Vintilă I. Brătianu în

Democraţia, anul XXII-No.4-5 Aprilie - Mai !934, p. 19 6 ibidem p.19-20 7 Constant Georgescu, op. cit. p. 58 8 ibidem p. 57

Sediul Ministerului de Finanţe

Lohanul nr. 9 12Adoptarea în februarie 1923 a legii pentru unificarea

contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global. Noua lege prelua principiile de modernizare ale regimului fiscal, introduse prin legea Titulescu cu unele corecturi importante în favoarea burgheziei şi unifica cele patru sisteme de impozite directe , aplicat până atunci pe teritoriul ţării.1 De aceea a redus cotele din legea Titulescu, din 1921, a suprimat impozitul pe capital, a reorganizat administraţia finanţelor de stat şi a pornit la consolidarea creditului prin bănci de tot felul.2 Într-un discurs ţinut în Parlament, la legea contribuţiilor directe, în 1923, Vintilă Brătianu rezumă în următoarele cuvinte, concepţia sa asupra impozitelor: „Sunt convins că într-o ţară ca a noastră, sporită din toate punctele de vedere, crearea veniturilor statului va izvorî dintr-o administraţie readusă la normal, nu din cote ridicate, ci din mersul înainte ale producţiei şi al propăşirii generale.“ Era călăuzit în reformele sale nu numai de concepţia sa pur fiscală, ci şi de latura socială şi morală. De aceea a căutat să uşureze impozitele indirecte, căci loveau în clasele sărace, sporind în schimb impozitele directe, ce cad pe clasele avute. Nu admitea impozite cu caracter de clasă. Vorbind despre impozitul de capital , spunea într-o cuvântare: „Nu este nimic mai primejdios pentru o reformă fiscală, decât a face să se voteze din ură sau ca mijloc de a pedepsi.”3 În anul 1923, Vintilă Brătianu, aflat la Vatra Dornei trimite o scrisoare lui Dimitriu I. Gheorghiu, prin care remarca, la 3 August 1923, următoarele: “ M-am apucat să studiez organizarea Ministerului de Finanţe. Dacă voi putea să redactez ceva, îţi voi trimite spre a te gândi la ele şi a putea apoi discuta împreună în legătură cu noile legi fiscale, cu lucrările comisiei mixte şi descentralizarea administrativă.

Mă vei găsi poate revoluţionar, dar ajung la concluzia că, condiţiile s-au schimbat într-atât în România Mare de după război, încât şi soluţiile trebuie să fie mai radicale.4 În acest scop a făcut să se voteze o lege de organizare a Ministerului de Finanţe, prima lege votată în cadrul principiilor stabilite de comisia de reorganizare a serviciului public şi a departamentelor; a prevăzut în bugetul Ministerului de Finanţe, o sumă de un milion de lei ca un prim fond pentru pregătirea profesională a funcţionarilor publici.5 Vintilă Brătianu a purces la alcătuirea unei noi legi a Contabilităţii Statului, fiindcă nu admitea ca cea mai mare întreprindere a statului să nu posede un serviciu modern de contabilitate, pentru ca ministrul de finanţe să aibă în fiecare zi, situaţia încasărilor şi plăţilor, fără de care, spunea el: „ministrul umblă cu ochii închişi“. Contabilitatea generală a statului, spunea el, nu poate funcţiona fără o bună organizare a contabilităţii fiecărui departament. Ca la fiecare instituţie privată, contabilitatea trebuie să indice zilnic situaţia încasărilor şi a plăţilor sale. Rolul unei contabilităţi este:

– de a stăvili drepturile pentru cheltuieli, ia pentru încasări, constatarea drepturilor statului şi stabilirea debitului;

– înregistrarea lor în contabilitate, care nu este numai o operaţiune de registre, dar trebuie să înlesnească şi urmărea încasările acestor debite;

– plăţile şi încasările făcute. Contabilitatea trebuie să fie un organ viu, în care şeful vede

mersul financiar şi chiar gospodăresc al serviciilor sale, în timp ce serviciile de casă şi de percepere trebuie, spunea el, să fie un „serviciu orb“, care nu plăteşte decât cu viza contabilităţii şi care nu are de examinat decât această viză şi identitatea persoanei care are dreptul să încaseze suma. În acelaşi minister nu trebuie să existe decât un singur serviciu de contabilitate.

A prevăzut desfiinţarea casierilor de servicii, care nu au decât plăţi de făcut nu şi încasări, întrucât se imobilizau în mod inutil banii statului şi se dezvoltă cheltuielile şi plăţile neregulate, aşa zise „de la portofoliu“. Directorii de contabilitate nu trebuiau să fie mânuitori de bani publici, iar şefii de servicii administrative nu trebuiau să-şi facă ordine de plată asupra lor. În special Vintilă Brătianu a căutat să pună ordine în ceea ce priveşte angajamentele, care nu trebuie făcute decât dacă există un articol în buget şi în limita acestui buget.6

Vintilă Brătianu a desfăşurat o uriaşă activitate şi a cheltuit o 1 Marin Nedelea, op. cit. p. 95 2 Constant Georgescu, op. cit. p. 57 3 ibidem p. 57 4 Dimitire I.Gheorghiu, op. cit. p. 24 5 Constant Georgescu, op. cit. p. 62 6 ibidem, p. 63-64

mare energie în lupta ce a dus pentru recuperarea despăgubirilor de război, la care România avea dreptul şi al aurului ce reprezenta acoperirea biletelor emise de Germania în timpul ocupaţiei prin Banca Generală. Memoriile ce le-a întocmit în aceste probleme, cuvântările ce le a rostit în Parlament, la 11 şi 14 februarie 1925,sunt dovada interesului mare faţă de problema reparaţiilor şi despăgubirilor de război. Aceste memorii ilustrează metoda sa de lucru şi seriozitatea cu care Vintilă I.C. Brătianu prezenta o problemă în faţa forurilor internaţionale. Ele reprezintă o pledoarie admirabilă din care rezultă dreptatea cauzei României, fiind perfect documentate, pline de statistici şi observaţii judicioase. El a participat şi a luptat cu dârzenie la conferinţele aliaţilor, ca să legitimeze drepturile României la despăgubiri, pe care în cifre le-a estimat la 30 miliarde de lei aur.

A pus atâta interes, pentru că el considera pe drept cuvânt că România a fost, după Franţa, ţara cea mai dăunată de armatele vrăjmaşe şi că, cetăţenii români, mai săraci decât cei francezi, aveau neapărată nevoie de a li se despăgubi numeroasele pierderi ce le-au suferit.7 Încasarea despăgubirilor de război, precum şi rambursarea acoperirii emisiunii biletelor Băncii Generale şi ar fi adus salvarea şi refacerea economică şi socială a României – ceea ce a căutat el să dovedească era şi în interesul marilor aliaţi, pe care i-a mustrat chiar, dacă după război s-au interesat mai mult de statele învinse, foste inamice, decât de ţările aliate.170 Din toate acestea rezultă că, cu toată marea sa autoritate, el a avut de învins destul de mari greutăţi în îndeplinirea însărcinării sale de Ministru al Finanţelor şi totuşi a putut realiza în anii 1922-1926:

1. plata la zi a tuturor furnizorilor statului şi a tuturor serviciilor prestate în interior;

2. aranjarea tuturor datorilor flotante externe reprezentate prin bonuri de tezaur liberate în diferite monede străine, care au avut ca rezultat nu numai o însemnată economie bugetară, doar reînvierea creditului pe marile pieţe financiare din Occident;

3. crearea fondului pentru lichidarea datoriei Statului la Banca Naţională, prin plăţi prevăzute în bugetul Statului, care depăşeau 1.500.000.000 lei anual, cu scopul ca aceste sume vărsate Institutului de emisiune în diminuarea datoriei statului, să meargă în alimentarea comerţului şi industriei pe calea reescontului. Prin aceste măsuri luate, el urmărea ca rezultat final stabilizarea valutei naţionale, fără care el îşi dădea bine seama că instabilitatea leului nu se putea traduce decât prin pierderi incalculabile pentru economia naţională a ţării;

4. Argumentarea salariilor tuturor funcţionarilor statului, provocată de continua şi excesiva scumpire a vieţii de la 2.495.000.000 lei, cât erau în anul 1921-1922, la 12.130.000.000 lei la începutul anului 1926, iar în afară de aceste cheltuieli bugetele anilor 1922-1923, inclusiv anul 1925, au lăsat un excedent total de 18.624.000.000 lei.

Acest excedent a fost repartizat, urmărind el personal ideea utilizării şi productivităţii, cheltuind astfel:

- 7.600.000.000 lei pentru înzestrarea căilor ferate (normalizarea de linii în Basarabia, cumpărări de locomotive, tendere, material rulant, CF. etc.)

- 7.200.000.000 lei – acordaţi pentru clădiri şcolare, 1.950.000.000 lei plata furnizorilor din ţară şi străinătate, din exerciţii închise în scopul menţinerii creditului ţării atât în afară cât şi în interior;

- 330.000.000 de lei pentru poduri şi şosele; - 3.050.000.000 de lei pentru apărarea naţională, armament,

avioane şi înzestrarea marinei militare; - 550.000.000 lei pentru despăgubiri în parte a daunelor de

război; - 4.380.000.000 lei – sporul de inflaţie acordat funcţionarilor

Statului şi C.F.R. Pentru dezvoltarea statului român s-au alocat în perioada

guvernării liberale 1922-1926, suma totală de 18.580.000.000 lei. Această politică a lui Vintilă Brătianu a dus la restabilirea

creditului ţării şi în afară. Politica financiară, dusă în perioada de la 1922-1926, a fost deci o politică de bună gospodărire a averii statului, de economisire a banului public, de cruţare a veniturilor contribuabililor, căutând să ajute la creşterea acestora.

7 ibidem, p. 66-67

Iulie 2009 13 Crâmpei inedit de istorie huşeană

Prof. Valeriu Neştian

Nu trebuie să fii neapărat poet al istoriei pentru a avea un sentiment al spaţiului naţional, dedus dintr-un sentiment al timpului românesc, al trecutului. Nici filosof ce meditează asupra istoriei, ca să te identifici cu ideea românească. Cum scria Mihai Eminescu, „şi istoria lumii cugetă, încet dar sigur, istoria omenirii e desfăşurareacugetării lui Dumnezeu“.

Arrests made in three bulk waves of red terror (1943 1950, 1953 1955, 1958 1960), which was victimizat and

city of Hussy, without large proportions of other areas of the country involved and continuously track the exit of prisons and camps and inside the target of persecution, blackmail and constant pressure.

ecesar este să gândeşti politic pe baza unei realităţi, neignorând o lege susţinută de

dialectica lui Hegel privind relaţia dintre „real“ şi „ideal“. Raţional, nu răutăcios sau exaltat. Adică în temeiul unor factori concreţi, nicidecum iluzorii - în afară de orice combinaţie artificială impusa forţat: de conjunctură - cuvine-se abordată şi istoria recentă a tărâmurilor huşene. Iar a persecuta persoane, grupuri, colectivităţi, nu înseamnă numaidecât a le stinge, ci şi ale vexa, a le învenina, a interzice afirmarea valorii proprii, dezvoltarea liberă a puterilor creatoare ale acestora.

Culpabilizarea intelectualilor întrucât majoritatea lor se confundă cu libertatea spiritului, a conştiinţei şi conferă un înţeles istoric evenimentelor, personalităţilor, a fost o acţiune predilectă a regimului comu-nist într-o vreme în care simpla idee de ex-deţinut politic era considerată subversivă, deoarece presupunea o persoană care oriunde şi oricând poate deveni „pericol pentru ordinea socială“. Arestarea masivă operată în cele trei valuri de teroare roşie (1943-1950, 1953-1955, 1958-1960), în care a fost victimizat şi Huşul, fără marile proporţii din alte zone ale ţării, implica şi o continuă urmărire a celor ieşiţi din închisori şi lagăre şi ajunşi ţinta unor persecuţii, intimidări, şantaje, presiuni constante. Orice resursă de rezistenţă potenţială trebuia epuizată, compromisă, marginalizată, nu-i aşa?

În 1955, am terminat liceul în Huşi, la fără frecvenţă, după cinci ani de detenţie şi-am intrat la Facultatea de filologie din Iaşi. Serviciul III al Securităţii ieşene, în „colaborare“ cu „Serviciul de cadre" al Universităţii, la sesizarea poliţiei politice din Huşi pe baza unui denunţ cum că în recluziune activasem „contrarevoluţionar“ şi primisem „misiunea“ ca-n libertate să refac reţeaua clandestina anticomunista, mi-a deschis la 13 ianuarie 1956 „Dosar individual nr. 68963 pe numele de cod „Nistorescu Victor“, ulterior schimbat în Huşanul“ şi-apoi în „Veler“. Categoria de evidenţa: „Banditism politic“!

Acţiunea de verificare avea în faţa trei sarcini importante:

1) stabilirea atitudinii mele, dacă des-făşor activităţi duşmănoase şi în ce constă acestea, natura legăturilor cu cercul (altmin-teri destul de restrâns) de prieteni şi rude;

2) strângerea preventivă de probe referitoare la posibile acţiuni ostile, inclusiv folosirea concepţiilor mistico-religioase ca instrument politic reacţionar;

3) stabilirea comportării ca student şi la serviciu, cunoaşterea preocupărilor la domiciliu, atitudinea adoptata cu ocazia unor vizite primite sau făcute.

Faptul că ascultam posturi străine de radio ori că, adesea, criticam regimul democrat-popular şi Uniunea Sovietica, nu părea a fi în centrul interesului securistic. In fond, cine nu făcea astea?

Au fost utilizaţi drept informatori câţiva dintre apropiaţii mei, chiar neamuri. Se distinge, un fost component al lotului nostru incriminat în 1950, ex-deţinut politic şi el, „Dragomir Viorel“, ajuns,, mai târziu un bun profesor la Creţeşti şi la Liceul „Cuza Vodă“ Huşi.

El m-a codoşit cu o „fervoare“ greu de crezut până în anul 1988. Continuu. Pentru treaba asta murdară primea plată, se-nţelege...

După revoluţia maghiară, m-am trezit exmatriculat din facultate (1957). Am revenit în oraşul natal. Am fost încadrat profesor suplinitor (pe-atunci se chema necalificat) la şcoli din mediul rural, raionul Huşi. Dar putea un duşman al poporului să facă noilor generaţii educaţie comunistă….

Din „Dosarul individual“ de securitate (9 volume, peste 4000 de file) rezultă că până în 1960 nu atrăgeam o atenţie specială din partea „organului situat în faţa părcuşorului de vizavi de Episcopie. Astfel scapă vigilenţei acestuia, de pildă, „întâlniri de taină“ pe care le avusesem în căminul preoţesc de la Mitropolia din Iaşi, cu condamnaţi politici de notorietate, precum călugărul Roman Braga, preotul Sofian Boghiu, scriitorul Sandu Daniel (învinuiţi de participare la „Rugul aprins. Nici colportarea de „publicaţii interzise“, bine dosite acasă. Unele împrumutate de la câte un preot huşean. După o eventuală percheziţie la domiciliu, eram sigur readus dincolo de graţii. Si nici imprudente, naive discuţii cu oameni de la ţara pe tema rezistenţei răbdătoare faţă de colectivizarea forţată...

Motivul luării în „strictă evidenţă“, prin Dosar individual nr. 679 deschis de Direcţia Raională de Securitate Huşi, la 22 decembrie 1960? Presupuse legături cu elemente deja puse sub urmărire informativ-operativă, precum şi corespondenţa personală „suspectă“ cu diverse persoane, între care şi rude. Scrisorile expediate sau primite erau interceptate în vechiul local al poştei huşene, la etaj, fotocopiate, analizate.

Cât am funcţionat la Olteneşti (1960-1962), prin reţeaua informativă din jur (în

care fuseseră racolaţi un preot din sat, un inspector şcolar, instructorul PMR din comună, soţia unui activist de partid, vecin cu locuinţa de domiciliul meu), am fost supravegheat din scurt.

"Plan de măsuri"', cu responsabilităţi şi termene precise, întocmit de răspunzătorul de „obiectiv“, locotenent Eugen Bârlădeanu. MobiIul întăririi acţiunii informative? Bănuiala de „activitate legionară prezentă"'. Rezultatele fură neconcludente. Munca, efortul securistic -de ridiculizat. Totuşi, nu s-a construit sau inventat ceva, ca ofiţerii să-şi justifice activitatea şi să mă incrimineze..

Rezerve faţă de voinţa conservării, cultivării de sentimente româneşti creştine, se manifestau şi din partea anumitor apropiaţi ai mei. Ei mă sfătuiau cam aşa: „De ce să ne sinucidem? De ce să ne riscăm aiurea libertatea? Comunismul are viaţă nesfârşită. Să-i rezistăm? Insă, să nu se vază, să nu se afle, să nu ştie nici cei din casă, că iar ne ceartă că nu ne vedem de treabă ş.a. Să ne opunem doar culturaliceşte, pe linia profesiunii fiecăruia, cât îi voie de la primărie...“ Eu încăpăţânat îmi vedeam mai departe de „trebuşoara mea. Entuziasm juvenil… Vorba poetului: „pe-atunci eram tânăr, ...aveam de unde muri“!

S-a mai întâmplat să-mi procur în acea vreme, magnetofon (cu care înregistram unele emisiuni radiofonice din Vest şi muzică (nepermisă în RPR) să mă abonez la ziarul „L'Humanite“ şi la vreo doua reviste din RDG, pe care dezinformat le socoteam mai „deschise“, mai „liberale“. Şi atenţia organului de represiune crescu.

În anul în care am profesat la Lunca Banului, reţeaua se amplifică, devenind mai coerentă. „Sursele informative“: „Ionescu Gabriel“, „Bujor Liviu“ – ambii colegi de cancelarie, „Dornescu Viorel“ (din Berezeni), „Georgică“ (din Oţetoaia) ş.a. ,puteau să figureze într-un colţ al delatorilor fruntaşi, „Notele“ lor cuprindeau lucruri adevărate, parţial, dar şi exagerări, scorneli groteşti. „Icrele“ le depuneau în case de întâlniri-gazde. Erau câteva duzini („Didina“, „Aurora“, „Mariana“, „Podgoria“, „Liliacul“, „Piticul“, „Bujorul“, „Albiţa“ ş.a.m.d.) împânzite mai peste tot. Puteai avea impresia că „târgul trăsniţilor“ s-a metamorfozat în „oraşul securităţii"!

Acolo, pe lângă încercarea nereuşita de recruta( în vederea urmăririi îndeaproape) gazda mea, comică a fost tentativa de a-mi arunca în braţe nevasta secretarului de Sfat popular.

N

Lohanul nr. 9 14Într-un moment de luciditate, ea îmi

dezvălui care-i substratul dragostei sale pentru mine...

Îndată după mutarea în satul Rusca, comuna Pădureni, în 1963, acţiunea informativă se intensifică. Locotenent major Vasile Ghelaru, ce „deservea“ informativ comuna, şi locotenent I. Ancuţa, care răspundea de satul respectiv, au „încadrat“ un „rezident“ remunerat (persoană ce coordona activitatea mai multor „surse“), pe „Pavelescu Grigore“, nu altul decât bărbatul directoarei şcolii, învăţător în pragul pensionării. El îmi cunoştea programul zilnic şi mă ţinea sub observaţie pas cu pas. I s-au adăugat: „Mateescu Nicolae“, „Victor Nistor“, (de la şcoala de centru), „Jean Constantin Macovei“, „Enescu Eugen“, „Fănel“, „Ion Stoica“ etc. Ei se verificau reciproc, fără s-o ştie, ş-aveau „sarcini multiple. De exemplu, „Mateescu Nicolae“ să-i codoşească şi pe profesori Ştefan Bujoreanu, Ştefan Bahnaru, pe pictorul Const. Bostan, pe învăţătorul Constantin, pe pensionarul Vasile Antonovici ş.a.

Menţionez că în acel timp şeful „Secţiei Raionale de Securitate" care supracontrola notele informative“, adnota, dădea indicaţii ofiţerilor şi turnătorilor în materie de „instruire şi dirijare“, era maiorul Gheorghe Pinciuc. Din 1965, când mi-am făcut apariţia în publicistică (Iaşi şi Bucureşti), supravegherea informativ-operativă căpătă şi alte dimensiuni. Securitatea îşi face prezenţa „discretă“ prin încercări de intimidare a unor redactori de la publicaţii, care-mi tipăreau texte, vizându-se blocarea articolelor cu iscălitura mea (lucru realizat însă abia în 1971, după celebrele „teze“ din iulie). S-a difuzat versiunea (falsă) că m-am lansat în publicistica pentru a putea pleca (definitiv) în Occident, pentru a merge prin instituţii şi întreprinderi cu intenţii de spionaj, pentru a-mi pregăti teren propice iminentei angajări c a redactor la Flacăra Iaşului. Concomitent se miza pe compromiterea (afirmaţii de prin materiale semnate de mine erau, chipurile, neadevărate, diversioniste), descurajarea şi erodarea de relaţii cu intelectuali, oameni de cultură. Pe acest câmp minat au fost „acroşaţi“ împotriva mea vreo 2-3 culturnici, şeful „Secţiei de învăţământ“, directorul de liceu huşean, politruci. Iar agentul „Bibescu“, angajat al bibliotecii raionale informa conştiincios aparatul represiv de peste drum de unitatea de pompieri ce cărţi, reviste împrumutam de la acea instituţie de cultura. Treabă curat-murdar culturală. Printr-o flagrantă neglijenţă a poliţiei politice, la 12 decembrie 1966 îmi apare în „Gazeta învăţământului“ articolul „Cadre şi catedre“. Apoi şi altele… Tonul noncomformist era atât de tranşant, încât făcu oarece vâlvă în lumea şcolii şi, bineînţeles, a Securităţii, a organelor de partid. După ce „braţul lung“ află că mi-am cumpărat - legal, din Bucureşti - maşina de

scris „Erika“, se născu (în anumite capete pătrate) supoziţia că deţin acasă scrieri cu un conţinut „necorespunzător“, pe care le-aş fi putut expedia, printr-o verişoară căsătorită cu un cetăţean vest-german, în RFG.

Se impunea, aşadar, un control, serios, în care au fost angrenate alte „surse“, dovedite, până la urmă, depăşite de situaţiile de fapt…

Relaţiile mele cu Hera Rosenberg, fiul unui rabin din Huşi, alimentară acuzaţii de duplicitate, răspândite detectivistic, conform cărora mă afişam ca „naţionalist“, dar întreţineam legături strânse cu „antiromâni“? Mă lucrau „cu zel“ în această privinţa , maiorii Ion Toma, Mihai Tudorachi, căpitanii Vasile Chelaru, Mircea Taşcă, Traian Rumbeţ, Ion Grigore, Traian Drumaru (locţiitor al şefului de raion), Gheorghe Manole (înălţat în grad maior şi, ulterior, ştabul „Grupei de Securitate Huşi“), care-l pândea de mama focului, printre alţii, şi pe părintele Mina Dobzeu, cum a reieşit dintr-o filă rătăcită în propriul meu dosar). Doamne, că mulţi mai erau! O istorie cvasi-exhaustivă a Huşului nu le poate neglija numele şi rolul nefast jucat decenii de-a rândul! Unii ca aceştia l-au pus în temă pe prim-secretarul raional PMR, Manolache, care, o vreme, nu semna „recomandarea“ obligatorie cerută pentru a putea continua studiile superioare la fără frecvenţă!

Inexplicabil că la Huşi, timp de 14 ani, n-am fost contactat ori chemat la „sediu“) niciodată de vreun securist. Rareori, veneau acasă, la părinţi, 2-3 ofiţeri în civil, când eu absentam. Diversionistic, întrebau despre câte un coleg de catedra de-al tatei, demult răposat. Totuşi, iscodeau interiorul locuinţei şi lucruri săritoare-n ochi pentru dânşii. Nici la şcolile în care funcţionam nu se-nfăţişau când eram prezent. Intrau infatuaţi, în cabinetul directorului, de la care cereau, primele referinţe. Apoi consultau caietele de notiţe ale unor elevi, ca să vadă dacă predam „just“, potrivit liniei oficiale. Treceau câteodată prin clase, pentru a testa caracterele scrisului şcolarilor, punându-i să dea o scurtă temă oarecare. O singură dată, s-au urcat în podul şcolii de la Rusca, pe urmă au coborât în subsolul ei, „ca să constate dacă cu-adevărat exista arme şi muniţii, publicaţii interzise ascunse acolo”...de subiscălitul. Prostii! Au fost şi directori curajoşi care mă puneau la curent, după plecarea caraliilor, cu acestea; deşi erau membri de partid verificaţi şi promovaţi „principial...

În 17 mai 1967, la propunerea Securităţi huşene, mi s-a închis dosarul acţiunii informative, CU aprobarea locotentului-colonel Ion Cleju, locţiitorul şefului „Direcţiei Regionale de Securitate Iaşi“. Nu mai prezentam „pericol pentru securitatea naţională”...

Da la 28 februarie 1968, în urma unei „demascări“ scrise, cum că aş face

„agitaţie“ în şedinţe profesionale, graţie unui referat întocmit la Vaslui (erau de-acum judeţe), am fost luat iarăşi în evidenţă prin „Dosar de problemă (obiectiv)“ nr. 961. Văzând că băieţii cu ochi albaştri de la Huşi nu se puneau încă în mişcare, pe 26 martie 1968, organul din reşedinţă de judeţ revine, printr-o notă-avertisment (nr. 150). Şi, neîntârziat, „braţul de oţel“ se porni a „lucra“, întru victoria huşeană a revoluţiei socialistei „sursele informative“ fură reactivate. Ce greu este să taci, când nimic nu ai de spus!

Stabilit la Iaşi (unde mă luă în primire structurile de poliţie politică din „Oraşul Unirii şi al Culturii“, care, să recunoaştem, erau peformante!), în toamna lui 1968, şeful Inspectoratului Judeţean de Securitate Vaslui, locotenent-colonel Al. Călinoiu, şi adjunctul Serviciului 1“ al acestei unităţi, probabil neliniştiţi că-mi pierduse urma, „rugă“ instituţia sinonimă din Iaşi, prin adresa nr. 98/27 ianuarie 1969, să mă „identifice“ pe teritoriul fostei capitale a Moldovei. Ceea ce de altfel era deja făcut...

M-a ţinut sub observaţie informativ-operativă „oraşul dintre vii şi livezi, ori de câte ori veneam aici la părinţi. Contabilizea întâlniri şi deplasări, inclusiv în vacanţe, prin ţară. Insă greşeau adesea, nu cunoşteau bine matematică...Şeful „Serviciului 1“ (informaţii interne) de la „Judeţeană MAI Vaslui“, locotenent-colonel Vasile Cojocaru, solicita din când în când prin adrese secrete (sic), şi de la Huşi, şi de la Iaşi, informaţii asupra activităţii şi relaţiilor mele pe raza ambelor judeţe.

Cu filajul (urmărirea pe stradă) eram de-acum familiarizat. Cui prodest?

I se dispune până şi şefului de la Postul de miliţie din comuna Deleni-Huşi, plutonier Constantin Vrabie, prin ordin nr. 98/12. martie 1982, să expedieze un „Referat de investigaţie“, care să stabilească „situaţia actuală“ a mătuşi în etate de aproape 80 de ani. În vara lui 1950, ea mă găzduise clandestin, pe când evadasem din arestul Securităţii Huşi, pe atunci aflată în strada M. Kogălniceanu, nr. 3. Despre părinţii mei, care nu-şi crescuse şi educase just copilul, referinţele coloneilor-şefi Paraschiv Hotnog, Dănila Savin, Constantin Iftimoaia etc., prezentate la cerere organului ierarhic, asupra conduitei lor, erau foarte bune! Încâlcite cărări ale KGB-ului autohton!

Dezolant pentru Securitatea huşeană/vasluiană/ieşeană… că „Dosarul de urmărire informativă“, DUI, trebui brusc încheiat la fila 4.112, în toamna lui '89. Pesemne, ştafeta fu preluată de alţi ochi de ciclop. Căci mentalităţi şi remanente comuniste de natură monstruoasă dăinuie, iar mărturii orale, texte scrise obiectiv asupra unei istorii tiranice şi arbitrare, cu fapte persoane concrete, sunt îndeobşte refuzate.

Ca să nu provoace scandal…

Iulie 2009 15

Sclipiri, mucegaiuri, noroi

Prof. Valeriu Neştian

Apreciind la superlativ importantele sale împliniri literare, astăzi s-ar cuveni să nu ocolim unilateral, exclusivist, tendenţios, „accidentele bio-bibliografice“, marcate de puternice iregularităţi, pe temeiul patului procustian în care sunt de obicei supuse, oficial, comentariile, analizele, exegezele, cercetările...

If we joined the English philosopher allegation of origin Austrian Ludwig Wittgenstein that circumvent

esthetical ethos itself is prejudiced, if the great poet Arghezi Tudor is one of the most dramatic in the area of compromises, anomalies, oppressions and contradictions which have made a Romanian literature and art of the last century.

n primul rând, liceenii, studenţii, intelectualii tineri, care-şi respectă numele, nu trebuie cantonaţi veşnic

la retorica unei admiraţii fără margini, nediferenţiate, întreţinute interesat pentru anumite interese politico-ideologice! Ei ar putea considera drept pilde demne de urmat scăderile oamenilor mari a căror poziţie critica n-o întâlnesc în prestaţii orale sau scrise. „Mari“ dacă se trec sub tăcere ma-jusculele lor aplecări de coloană vertebra; „Mari“, doar pentru că au dorit să trăiască în colivia aurită pregătită de „stăpâni“ vremelnici, preferând să renunţe la liber-tatea de gândire şi de expresie, la valori-ficarea reală a potenţialului lor intelectual, în schimbul aservirii şi al privilegiilor? „Mari“, întrucât spre a se „ridica“ ori a fi „reabilitaţi“, calcă peste morţi şi morminte, renegă trecut şi valori, scuipă (fie şi „artistic“) semeni şi-i trădează.

Unde e jar e şi cenuşă. Dar să nu facem apologia cenuşii! Zicând că autorul „Cuvintelor potrivite“ şi-a realizat la fel de „excelent“ esenţa lui umană şi esenţa lui de poet, am fi ori nişte oameni necinstiţi cu noi înşine, ori nişte oameni care ne autoamăgim. Iar junii astfel corupţi, luându-l „model“, ar fi încurajaţi la diverse zig-zaguri existenţiale, la oportunisme, colaboraţionisme, bănoase şi glorioase pe cât de neculpabilizate, pe atât de abjecte! Admiratori ai lui Tudor Arghezi, dar cred că nu se cade să împărtăşim căderile sale, compromisurile, temenelele faţă că de ciocoii roşii; şi să admitem, ignari, că acestea au fost pozitive, corecte, negreşelnice, căci i-au „salvat“ opera, l-au făcut să „supravieţuiască“ etc.

Cum, ca să „salvezi“ poţi ucide (nu neapărat fizic), poţi da pe mână poliţiei politice pe „indezirabili“, poţi să-ţi negi părinţii? Fireşte, sunt indispensabile explicaţiile istorice (de ce s-a produs această involuţie spirituală ce frizează înjosirea). Însă nu o vom lăuda, aproba sau ascunde; Oricât am vrea să susţinem valoarea extraordinară a creaţiei sale poetice, serpentinele ei estetice, stilul, limba ş.a.m.d.

Inconsecvenţele omului sunt binecu-noscute, declarate de Arghezi însuşi: călu-găria, „spiritul demoniac“, colaborarea la publicaţiile propagandistice germane „Cronica“, „Gazeta Bucureşţiului în timpul ocupaţiei nemţeşti, perioada primului război mondial; apoi doi ani de puşcărie la Văcă-reşti din aceasta pricină, de unde iese graţie intervenţiilor energice ale lui Nicolae Iorga (care-i devine ulterior duşman înverşunat, alături de poetul Ion Barbu), „afaceri năstruşnice“, trivialităţile, arivismul...

În anii postbelici, Tudor Arghezi,

colaborează la publicaţii de stânga, de dreapta, articolele sale politice si polemice oscilează când într-o parte, când în cealaltă. Cartea „Cimitirul Buna-Vestire“ (1936) este bine primită de reprezentanţi ai dreptei radicale. Volumul „Hore“ (1939) e prefaţat de autor cu nemăsurate elogii aduse lui Carol al II-lea. La asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (1938), scrie poezia „Făt-Frumos“ („Munţii pustii, cu piscurile cată/ Mâhniţi din cer, în valea de granit,/ Ca să-l

mai vadă, cel puţin o dată,/ Viu dacă-i viu sau mort de-o fi murit...“) pentru ca neaderenţa lui la legionarism să fie transfigurată ulterior în „Flautul descântat“. In vremea campaniei militare din Răsărit, între altele, prefaţează panegiric volumul de reportaje al lui Constantin Virgil Gheorghiu, „Ard malurile Nistrului“ (1942), despre luptele cu bolşevicii şi excesele minoritarilor antiromâni.

In efortul, ei de a şi-l anexa, propaganda comunistă a supralicitat pam-fletul „Baroane“ (1943), la adresa ambasa-dorului Germaniei hitleriste la Bucureşti, şi scurta detenţie a semnatarului în lagărul Tg. Jiu.

Postbelic, i se decernează Premiul Naţional pentru poezie (1946).

Dar, începând cu anul 1948 este eliminat din circuitul literaturii şi vieţii cetăţeneşti, poeziile sale cu caracter mistic şi cartea „Poarta neagră“ sunt trecute la index (mai târziu si întreaga opera a „transfugului“ Baruţu T. Arghezi).Un aport substanţial întru aceasta 1-a avut influentul

politruc Sorin Toma (recte Moscovici) cu articolul fulminantul de ură revoluţionară, din „Scânteia“, „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei"....

Urmează ani de situaţie materiala deosebit de precară. A rezistat cu demnitate avansurilor, criticilor, ameninţărilor comuniste. O plimbare la braţ pe Calea Victoriei cu dictatorul Gheorghiu-Dej a fost decisiva pentru a-şi întoarce foaia convingerilor (vezi vol. „Intelectuali români

în arhivele comunismului“, coordonat de Dan Cătănuş, editat la Nemira, în 2006, passim). Bucurându-se de preţuire specială din partea acestuia e trimis în Elveţia ca să-şi trateze boala de ochi. El tot amâna întoarcerea în RPR, insă până la urmă a revenit. Si-ncepu să-ii cânte în strună regimului democrat-popular...

In 1954 i se tipăreşte o carte de versuri pentru copii, în 1955 dă marea lovitură: „1907 - Peizaje“, producţie în care ura de clasă e „transpusă artistic“. Mai trece un an şi „Cântare Omului“, altă „expresie estetică“, a materialismului dialectic şi istoric, aici alunecarea de la credinţă la tăgadă“ e explicită (cf. Nicolae Manolescu, „Tudor Arghezi, poet nereligios“, în vol. „Teme“ apărut în 1972). Nu o dată, tiranul Miron Constantinescu (recte Mehr Kohn) a subliniat contribuţia „importantă“ a autorului „Ochilor Maicii Domnului“ la formarea conştiinţei ştiinţifice, ateiste ce apare prin universul uman, al creaţiei sale, şi sublimată în versuri…

Face o călătorie la Moscova, ca

Î

Tudor Arghezi în mijlocul soldaţilor

Imagine publicată de Editura Militară în anul 1964

Lohanul nr. 9 16membru al delegaţiei care, chipurile, era însărcinată de guvern şi partid să preia tezaurul şi valorile culturale româneşti încredinţate Rusiei în timpul primei conflagraţiei mondiale. In ochii generalului sovietic Vedenin întâlnit acolo, el citeşte întreg cerul albastru ce ocroteşte planeta. Îşi exprimă cu înaltă plecăciune „nemăsurata recunoştinţă“ faţă de ţara socialismului deplini şi definitiv biruitor, care „ne-a eliberat patria"...Ne-am putea închipui, bunăoară, pe Paul Claudel, ori Jean Cocteau manifestându-şi întreaga gratitudine Germaniei naziste, fiindcă în timpul războiului a ocupat Franţa? Sau pe Mihai Eminescu, cu care Tudor Arghezi e mereu comparat, preamărindu-i pe turci, deoarece au năvălit în dese rânduri în ţările române?

Pentru serviciile aduse dictaturii proletariatului, e răsplătit cu surle şi tobe: academician (1955); deputat în Marea Adunare Naţională (1957); laureat al Premiului de Stat (1957). Evident, şi cu remuneraţiile copioase corespunzătoare. De exemplu, ca laureat al Premiului de Stat a primit 50.000 de lei (valoarea banilor de-atunci). Salariul unui profesor secundar era, lunar, în acea vreme, de aproximativ 1000 de lei.

Bătrâneţea mai poate constitui un alibi, în acele momente tragice când temniţele ţării gemeau de persoane vârstnice ce-au preferat „mucigaiul“ „porţii negre“ mazilirii conştiinţelor? În numele talentului, care, pasă-mi-te, scuză (nu acuză?!?), poţi să-ţi faci de cap şi de cuvânt? Semnificările insidioase de tip „proletcultism“, „dogmatism“, „sociologism vulgar“, „obsedantul deceniu“ ş. a., prin care înainte şi după 1989 se caută justificări ale literaturii şi artei conformiste ori aflate sub teroarea politicului, vor să „spele creiere“ şi să tăinuiască obedienţe si pervertiri dintre cele mai ordinare.

Dezinformare, anti-educaţie!... Cu un entuziasm mergând câteodată

până la delir (poate senilitate) imortalizează grandioasele realizări din patria lui Lenin, ale regimului totalitar de la noi, ataca mişelnic istoria românilor, reacţiunea, capitalismul, imperialismul şi cl., în articole, tablete, conferinţe militante (v. cărţile Lume veche, lume nouă, Tablete de cronicar, Cu bastonul prin Bucureşti). Cu binecuvântare partinică, ajunge chiar „preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor“ („neonorific'' era M. Beniuc, iar preşedintele Academiei RPR în care fusese cooptat, I. Roller)

La Sesiunea extraordinară a MAN (27-30 aprilie 1962), la care au fost aduşi să participe 11.000 de ţărani, consacrată „terminării cooperativizării (n. b. Nu „colectivizării"!) agriculturii“, Tudor Arghezi a fost o „vioara întâi“, întrecând „salba de tablete ale ruşinii“ (cum fu etichetată de intelectuali verticali din ţară şi de aproape întreg exilul românesc pe care marele poet le-a închinat propriei sale pieiri spiritual-morale.

El a slobozit cuvinte ce ocărau solemn istoria României („trecutul odios“) afirmând: In scrierea noastră veche, statornicirea altor temelii se numea Descălecare. Descălecătorii sunt aici, în fruntea MAN: ei se numesc PARTIDUL. Conferenţiarul scuipa acum definitiv, fără apel, peste vatra istoriei noastre, prin metafore, epitete linguşitoare, pentru a-şi exprima ura şi revolta poporului împotriva „silniciei şi a mârşăviei fostului regim burghezo-moşieresc şi deplina preţuire a eforturilor eroice ale constructorilor de azi ai socialismului...“ Făcându-se a nu şti, precum „omul nou“ sfertodoct, că pe-atunci mii de ţărani nebolşevizaţi încă zăceau în universul concentraţionar din RPR. Nu e lipsit de relevanţă că în acelaşi an „festiv“, Tudor Arghezi încasa de la Fondul Literar

121.536 de lei (apud. volumul de documente suscitat).

Un act penibil de închinăciune o reprezintă compoziţia sa în metru popular, fabricată la moartea lui Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), duios intitulată „Lui Gheorghiţă, mama“. Să citam din „poezie“? Nu mai cităm... Menţionăm doară că „omul bun“ proslăvit de Tudor Arghezi, între altele, poruncise să fie ucişi adversari politici, chiar tovarăşi de-ai săi de luptă (Foriş, Pătrăşcanu), băgase în lagăre şi închisori peste 1 milion de români şi se îngrijise să-şi lase oasele la Canalul Dunăre-Marea Neagră mii şi mii de oameni nevinovaţi.

În mai 1965, tot cu blagovestenia partidului unic, condus, de astădată de Nicolae Ceauşescu, maestrul, instituţionalizat, este sărbătorit cu mare fală drept „poet naţional“. Deşi literatura avea, în concepţia partinică, un caracter de clasă, nu unul naţional! Aidoma la funerariile din iulie 1967, aidoma la centenarul său, aidoma astăzi...

Printre adulatorii lui fervenţi, în afară de „interbelicii“ Ralea sau Cioculescu, se află, simptomatic: autori stângişti de serviciu, ca G. Ivaşcu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu; D. Micu (care vorbeşte de „fenomenul Arghezi"), Ov. S. Crohmălniceanu (alias Moise Kahn), pentru care Tudor Arghezi este „poetul piscurilor de piatră“; Geo Şerban (respectiv Asriel) ce perorează despre „Etica şi poezia muncii la Tudor Arghezi'; Felix Aderca (recte Adler). descoperitorul unui „nou Eminescu; hagiograful Aurel Baranga (nume real: Ariel Leibovici); „cosânzenele“ paukeriste Nina Cassian, Maria Banuş ş.a.m.d. O apă şi-un pământ...

Restul e literatură. Pentru ca literatură e să vorbim de marele talent care-ar scuza o nemaipomenita decădere sau căderea excesivă sub vremi!

Ei au spus NU comunismului (I)

Ion N. Oprea

După cum se ştie, mai ales după martie 1945, comuniştii din România, cu sprijinul ferm şi constant al lui I. V. Stalin, au dus o luptă aprigă pentru eliminarea opozanţilor.

As is known, especially after March 1945, the communists in Romania, with firm and constant support of

I. V. Stalin, led a fierce fight for the abolition those who resisted. The opposition has been pregnant in villages’s world, coercive measures had maximum hardness here. Testimony to this effect are the sentences of the courts, which have become political sentences, sometimes they populist, as în the case of conviction of peasants Găgeşti, Bârlad district.

um opoziţia s-a manifestat pregnant şi în lumea satelor, măsurile coercitive au avut

duritatea maximă şi aici. Mărturie în acest sens stau sentinţele instanţelor judecătoreşti, care au devenit sentinţe politice, uneori ele îmbrăcând şi un caracter populist, ca în cazul condamnării unor ţărani din Găgeşti, raionul Bârlad.

Iată sentinţa care pune în valoare multe amintiri de natură să nu uităm vremurile acelea:

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA TRIBUNALUL SUPREM Colegiul Militar Dosar nr. 92/1967

Decizia nr. 88 Şedinţa publică de la 21 noiembrie

1967 Preşedinte: Cozma Ioan, Vicepre-

şedinte al Tribunalului Suprem - General maior de justiţie

Judecător: Apostoliu Alexandru - Colonel de justiţie

Judecător: Varga Vasile - Colonel de

justiţie Procuror: Dinu Gheorghe - Colonel

de justiţie Consultant juridic: Răileanu loan - Colonel de justiţie

S-a luat în examinare Recursul în supraveghere declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 329 din 22 iulie 1958 a Tribunalului Militar Iaşi şi decizia nr. 1771 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a Il-a Militare privitoare pe inculpaţii:

SAVA TEODOR, fiul lui Constantin

C

Iulie 2009 17şi al Saftei, născut la 25 ianuarie 1927, în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi, agricultor, pregătirea 3 clase şcoală generală, căsătorit, are 6 copii, domiciliat în comuna natală;

IOVU MIHAI, fiul lui Enache şi al Ioanei, născut la 15 octombrie 1923 în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi, agricultor, pregătirea 7 clase şcoală generală, căsătorit, are 3 copii, domiciliat în comuna natală;

TODIRAŞCU IOAN, fiul lui Nicolae şi al Elenei, născut la 22 iunie 1913 în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi, agricultor, pregătire 4 clase şcoala generală, căsătorit, are 4 copii, domiciliat în comuna natală;

ANDRlEŞ GHEORGHE, fiul lui Petru şi al Tasiei, născut la 10 septembrie în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi, agricultor, pregătire 4 clase şcoală generală, căsătorit, are 3 copii, domiciliat în comuna natală;

LASCU NICHIFOR, fiul lui Procopie şi al Eugeniei, născut la 13 martie 1914 în comuna Scorţani -URSS, tehnician agronom, pregătire 8 clase şcoala de agricultură, căsătorit, are 4 copii, domiciliat în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi şi

LEFTER CORNELIEI, fiul lui Lefter şi al Elenei, născut la 27 aprilie 1925 în comuna Găgeşti, raionul Bârlad, regiunea Iaşi, agricultor, pregătire 4 clase şcoala generală, căsătorit, are 3 copii, domiciliat în comuna natală.

În lipsa inculpaţilor care nu au fost citaţi.

Procurorul a susţinut recursul în supraveghere aşa cum a fost formulat.

Tribunalul deliberând asupra recur-sului în supraveghere constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 329 din 22 iulie 1958, Tribunalul Militar Iaşi în baza art. 209 pct. 2 lit. a CP., a condamnat pe următorii:

Sava Teodor, Iovu Minai, Andrieş Gheorghe şi Lefter Comeliu la câte 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională (art. 58 pct. 1, 2 şi 5 CP.) şi confiscarea totală a averii;

Todiraşcu Ioan la 7 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională (art. 58 pct. 1 şi 5 CP.) şi confiscarea totală a averii;

Lascu Nichifor la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională (art. 58 pct. 1, 2 şi 5 CP.) şi confiscarea totală a averii.

În sarcina inculpaţilor s-a reţinut că, în decembrie 1957 şi ianuarie 1958, au întreprins acţiuni de instigare şi agitaţie în rândul ţăranilor din satele Peicani şi Giurcani (comuna Găgeşti, raionul Murgeni, regiunea Iaşi), îndemnându-i să facă cereri pentru a se retrage din cooperativa agricolă de producţie în unele cazuri redactând şi personal astfel de cereri în numele unor locuitori.

De asemeni, s-a reţinut că o parte din cererile cetăţenilor de retragere din cooperativa agricolă de producţie sau semnalarea unor abuzuri din partea organelor locale, din iniţiativa inculpaţilor, au fost înaintate conducerii superioare de partid, fapt ce a avut ca urmare îngreunarea

procesului de socializare a agriculturii în comuna Găgeşti.

Hotărârea de condamnare a rămas definitivă în urma respingerii recursurilor inculpaţilor prin decizia nr.1771 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a militare Bucureşti.

Împotriva ambelor hotărâri, s-a introdus recursul în supraveghere de faţă, considerându-se că sunt nelegale şi netemeinice deoarece nu au fost administrate toate probele necesare pentru stabilirea adevărului, iar pe de altă parte probele efectuate nu au fost complet şi just apreciate.

Astfel, se reţine că din dosarul cauzei rezultă că inculpaţii şi-au manifestat intenţia de a se retrage din CAP, determinând prin acţiunea lor şi pe alţi locuitori să întocmească asemenea cereri. Instanţele de judecată nu s-au pronunţat însă de stabilirea motivelor care i-au determinat pe inculpaţi să întreprindă asemenea acţiuni. Aşa fiind, din probele administrate nu rezultă dacă inculpaţii au întreprins acţiunile sus arătate datorită unor sentimente duşmănoase la adresa regimului, a măsurilor luate de partid şi de stat în vederea transformării socialiste a agriculturii sau datorită unor nemulţumiri personale determinate de atitudinea unor persoane din conducerea CAP.

În hotărârea de condamnare a inculpaţilor s-a mai reţinut că unele cereri de retragere din CAP, prin însuşi conţinutul lor, aveau un caracter instigator şi duşmănos, or se susţine recursul în supraveghere - această situaţie nu rezultă din nici un act al dosarului. Dimpotrivă, din cererile ataşate la dosar (filele 200-209) rezultă că retragerea din CAP era motivată prin aceea că soţiile cetăţenilor în cauză nu au fost de acord cu încadrarea în CAP. Aceste cereri nu cuprind însă nimic calomniator sau duşmănos la adresa orânduirii sociale şi de stat.

Mai mult, din declaraţiile date de inculpaţi şi de către martorii Pavel Dumitru, Boscu Constantin, Domniciuc Constantin, Purice Gheorghe şi Şchiopu Alexandru (filele 281, 286-288, 364 dosar) reiese că, în comuna Găgeşti, unele organe locale însărcinate cu munca de lămurire a ţăranilor în vederea socializării agriculturii au săvârşit şi unele greşeli, care au fost sesizate de către inculpaţi organelor superioare de partid.

De altfel, faţă de această împrejurare, prima instanţă a admis cererea de a se solicita organelor superioare de partid cererile ce le-au fost înaintate de către inculpaţi spre a aproba retragerea lor din CAP în scopul de a se stabili, dacă au sau nu un conţinut duşmănos.

După ce a făcut unele demersuri pentru a intra în posesia cererilor înaintate de inculpaţi organelor superioare de partid, prima instanţă, fără nici-o motivare, a renunţat la administrarea acestor probe, deşi le admisese anterior (fila 234 dosar).

Prin recursul în supraveghere se mai arată că instanţele de judecată nu au ţinut seama cu ocazia aprecierii faptelor, că inculpaţii sunt agricultori, cu un nivel scăzut de cultură, şi nu au făcut distincţia între activitatea duşmănoasă propriu-zisă şi

unele manifestări legate de procesul firesc de transformare a concepţiilor şi modului de a gândi al oamenilor.

În raport de criticile arătate mai sus, prin recursul în supraveghere se solicită casarea hotărârilor atacate şi, în baza art. 310/1 c.p.p, restituirea cauzei la Procuratura militară Iaşi pentru completarea urmăririi penale.

Criticile făcute hotărârilor de condamnare a inculpaţilor Sava Teodor, Iovu Mihai, Todiraşcu Ioan, Andrieş Gheorghe, Lascu Nichifor şi Lefter Corneliu sunt întemeiate.

Ni l-au luat pe tătuţa Grafică de Radu Bercea

Din probele administrate rezultă că inculpaţii au formulat cereri de retragere din CAP, şi au întocmit o plângere către conducerea partidului prin care au semnalat unele abuzuri săvârşite de organele locale în legăturii cu cooperativizarea agriculturii în comuna Găgeşti, şi de asemenea prin atitudinea lor au determinat pe alţi cetăţeni din comună să ceară retragerea din CAP.

Nu s-a dovedit însă dacă inculpaţii au săvârşit aceste fapte în scopul de a aduce prejudicii procesului de transformare socialistă a agriculturii, ori sub impulsul unor nemulţumiri de ordin personal determinate de atitudinea unor persoane din conducerea CAP şi a Comitetului executiv al Sfatului popular comunal.

În hotărârea primei instanţe s-a arătat că unele din cererile de retragere din CAP, întocmită de inculpatul Lefter Corneliu (f. 200, iar conţinutul acesteia nu poate fi apreciat ca instigator şi duşmănos).

Restul cererilor de retragere din CAP întocmite de ceilalţi inculpaţi nu se află la dosarul cauzei. Cu toate că prin încheierea din 27 iunie 1958 (filele 318-319) prima instanţă a admis cererea procurorului şi a apărării de a se interveni pentru a se obţine cererile de retragere din CAP şi memoriul întocmit de inculpaţi şi înaintat conducerii partidului, nu a mai administrat probele respective.

În această situaţie, evident, nu se poate reţine că inculpaţii au depus cereri de retragere din CAP, care aveau conţinut instigator şi duşmănos.

Pe de altă parte, atât din interogatoriile inculpaţilor cât şi din depoziţiile unui număr mare de martori rezultă că unele organe locale însărcinate cu lămurirea ţăranilor în vederea înscrierii în

Lohanul nr. 9 18CAP, au comis unele greşeli.

În raport de aceasta stare de lucruri, prima instanţă trebuie să stăruie prin toate mijloacele în vederea stabilirii scopului în care au acţionat inculpaţii şi numai în măsura în care rezultă că aceştia au urmărit să desfăşoare o activitate de agitaţie sau propagandă duşmănoasă putea să le reţină în sarcină infracţiunea prevăzută de art. 209 pct.2 lit. a CP.

Nestăruind în clarificarea împreju-rărilor dacă inculpaţii au acţionat sub impulsul unor nemulţumiri personale ori animaţi de sentimente ostile orânduirii noastre socialiste şi de stat, prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.

Ca atare, recursul în supraveghere urmează a fi admis şi a se casa atât hotărârea primei instanţe cât şi cea a instanţei de recurs.

Având în vedere că în temeiul art. 164 pct. 2 CP. termenul de prescripţiune pentru delicte sancţionate cu pedepse mai

mari de cinci ani este de 8 ani şi că de la data ultimei întreruperi a termenului de prescripţie - pronunţarea hotărârii de condamnare a inculpaţilor au trecut mai mult de 8 ani, urmează a se constata că în cauză urmărirea penală nu mai poate fi continuată.

În consecinţă urmează ca în baza art. 4 partea II-a CPP să se dispună încetarea urmăririi penale.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE POPORULUI

DECIDE: Admite recursul în supraveghere

declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 329 din 22 iulie 1958, a Tribunalului Militar Iaşi şi deciziei nr.1771 din 4 sept. 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a militare, privitoare pe inculpaţii SAVA TEODOR, IOVU MIHAI, TODIRAŞCU IOAN, ANDRIEŞ GHEORGHE, LASCU NICHIFOR şi LEFTER CORNELIU.

Casează hotărârile atacate şi

constatând împlinirea termenului de prescripţie prevăzută de art. 164 al. 1 pct. 2 CP. în baza art. 4 partea a Il-a c.p.p. încetează urmărirea pornită împotriva sus-numiţilor inculpaţi pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a CP.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 1967.

Se certifică de noi că prezenta copie este conform cu originalul aflat la dosarul nr. 92/1967 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar - Bucureşti, şi s-a eliberat azi 25 iunie 1968 Iaşi în baza cererii înregistrate la nr. 1357/din 24 iunie 1968 spre a servi celor legale anulându-se timbrul fiscal de 3 lei.

Secretar Şef ss indescifrabil" (Din Colecţia „Biblioteca Sighet“,

Fundaţia Academia Civică. De Romulus Rusan, p. 277-280).

Ei au spus NU comunismului (II)

Ion N. Oprea

Deosebit de alte pături sociale, alături de ţărani, intelectualii satelor n-au îmbrăţişat nici ei politica comuniştilor. Drept consecinţă, organele de represiune au fost neiertătoare.

Particularly other social layers, along with peasants, villages’s intellectuals not embraced the communists’

policy. Consequently, the repression organs have not forgiven anyone.

n comuna Priponeşti, fostul judeţ Tutova, satul unde m-am născut, foarte mulţi gospodari, judecaţi ori

nu, au suportat pe nedrept inechităţile organelor de represiune. N-au fost scutiţi de anumite consecinţe coercitive nici copiii acestora. În grupul absolvenţilor de la Liceul „Codreanu“ din Bârlad care au fost arestaţi şi condamnaţi de justiţia populară s-au numărat şi absolvenţii Gheorghe Popa şi Ştefan Popa, fiii gospodarilor declaraţi chiaburi şi duşmani de clasă - Ion (Nică) Popa şi Petrache Popa.

Securitatea statului a mai rezolvat un caz

Grafică de Radu Bercea

Astăzi pe o coloană de susţinere a peretelui faţadă a liceului, pe o placă de

marmură, printre cei 8 absolvenţi şi un profesor care încă „Din perioada 1949 au spus Nu comunismului“ sunt trecute şi numele celor doi absolvenţi din Priponeşti, astăzi intraţi în Eternitatea grăbită.

Din satul component al comunei - Priponeşti de Jos, alt grup, de data aceasta de ţărani, au suportat şi ei rigorile legilor de atunci, devenind victime ale comunismului.

Cât de pătimaş se manifesta justiţia în acea vreme stă mărturie şi o altă sentinţă, dată în cazul altui fiu al localităţii Priponeşti, preotul Alexandru I. Popa, fiul lui Iorgu Popa - frate cu Ion şi Petrache Popa despre care am pomenit mai sus.

Dar iată sentinţa în cazul preotului Alexandru I. Popa din Priponeşti (p.339-341 din Colecţia „Biblioteca Sighet“, Fundaţia Academia Civică, 1997, de Romulus Rusan):

TRIBUNALUL MILITAR IAŞI

Dosar 586/1959 COPIE EXTRAS SENTINŢA Nr. 549

Astăzi 19 septembrie 1959, Tribunalul Militar Iaşi s-a întrunit în şedinţă publică spre a judeca pe civ. Popa Alexandru, fiul lui Iorgu şi Marghioala, născut la 4 aprilie 1908 în corn. Priponeşti, rn. Tecuci, reg. Galaţi, preot, fără avere, căsătorit, are 3 copii, fără partid, studii Facultatea de teologie, fără antecedente penale, originea socială chiabur, domiciliat în com. Rediu Tătar, rn. şi reg. Iaşi, învinuit pentru uneltire contra ordinii sociale, p.p. de art. 209 pct. 2 CP...

Inculpatul preot Popa Alexandru,

după 23 august 1944, s-a dovedii a fi un element duşmănos orânduirii noastre. În ura ce o nutrea împotriva construirii socialismului din R.P.R. începând din anul 1949, inculpatul a desfăşurat o activitate duşmănoasă în cadrul asociaţiei interzise „Oastea Domnului“ care avea drept scop de a lovi în opera de culturalizare a maselor şi de transformare socialistă a agriculturii. Activitatea duşmănoasă în cadrul asociaţiei „Oastea Domnului“ inculpatul a desfăşurat-o în com. Ţibăneşti, rn. Negreşti până în anul 1953, ţinând şedinţe la locuinţa sa, la biserică, sau la locuinţele diferiţilor cetăţeni. La aceste adunări inculpatul îndemna pe cei prezenţi să nu ia parte la activităţile culturale ce erau programate de organele locale, afirmând că aceste acţiuni aparţin „satanei sau lui anticrist".

Inculpatul a sustras de la muncile agricole pe cei care participau la aceste adunări, prin aceea că le organiza în cursul săptămânii când nu erau sărbători. La aceste adunări inculpatul Popa, sub masca misticismului purta discuţii cu caracter duşmănos la adresa regimului din ţara noastră, la adresa hotărârilor elaborate de partid şi guvern.

În anul 1953, a fost mutat la parohia din Valea Lupului, com. Rediu Tătar, rn. Iaşi, unde şi-a continuat activitatea duşmănoasă ca în comuna Ţibăneşti. Intre anii 1953-1954, merge la mănăstirea Vladimireşti din reg. Galaţi, unde face cunoştinţă cu preotul Ioan Ionan şi maica Veronica, ambii în prezent condamnaţi pentru activitate contrarevoluţionară. După

Î

Iulie 2009 19reîntoarcerea sa de la Vladimireşti, inculpatul propagă în rândul cetăţenilor concepţiile şi vedeniile Maicii Veronica, îndemnându-i să se ducă la această mănăstire. În anul 1954, participă la o nuntă din satul Comarna, nuntă ce s-a desfăşurat după ritualul asociaţiei interzise „Oastea Domnului“, la care inculpatul a fost nun mare, cu care ocazie a citit din cartea intitulată „Vedeniile maicii Veronica, de la mănăstirea Vladimireşti"

Inculpatul şi-a continuat activitatea în cadrul asociaţiei interzise „Oastea Domnului“, până în anul 1959 când a fost arestat.

În discuţiile ce le purta cu cetăţenii, despre asociaţia „Oastea Domnului“, la biserică şi în alte locuri, îi îndemna pe aceştia să nu joace la nunţi cu muzică instrumentală, şi aceste adunări să se facă cu muzică religioasă, aşa cum fac „ostaşii domnului“. Sub masca misticismului, inculpatul în ultimii ani a întreprins o serie de acţiuni prin care urmărea să lovească în opera de transformare socialistă a agriculturii, răspândind diferite zvonuri duşmănoase. A îndemnat ţăranii din comună să nu se înscrie în GAC sau în întovărăşirea agricolă, afirmând că această

acţiune nu este rentabilă şi nici nu trebuie să se stăruiască în această direcţie pentru că oamenii nu vor ceda aşa uşor pământurile lor şi că toate măsurile luate de organele locale în acest sens, nu vor fi sprijinite de cetăţeni, astfel că nu se va realiza nimic.

Inculpatul a mai afirmat în legătură cu socializarea agriculturii, că aceasta este o problemă de stat, iar credincioşii trebuie să aibă conştiinţa curată că nu au intervenit cu nimic şi nu şi-au dat contribuţia.

Fiind solicitat de organele locale pentru a sprijini diferite acţiuni, nu-şi dădea concursul, ci din contră, se manifesta duşmănos afirmând că el nu merge să sprijine acţiunea de colectivizare, deoarece aceasta nu e datoria lui de preot şi că tot ceea ce se face pentru socializarea agriculturii, este un lucru inutil, deoarece oamenii nu vor merge pe acest drum.

Inculpatul Popa Alexandru îndemna tinerii sau vârstnicii să nu ia parte la diferite acţiuni culturale, spunându-le că, mai bine să vină la biserică să se roage, să nu se ducă la căminul cultural pentru că acest lucru este interzis de canoanele cultului creştin. A propovăduit neîncrederea în trăinicia orânduirii din ţara noastră, manifestându-se duşmănos.

Inculpatul prelungea slujbele religioase, cu intenţia de a sustrage pe credincioşi de la diferite acţiuni obşteşti iniţiate de organele locale ale puterii de stat...

Cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 209 pct. 2 lit. a CP., 304 şi 463 C.J.M., îl condamnă pe civ. Popa Alexandru la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi la 5 (cinci) ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor civile prev. la pct. 2-4 de sub art. 58 CP., pentru uneltirile contra ordinii sociale.

Conform art. 25 pct. 6 CP. confiscă averea sa totală.

ÎI obligă să plătească statului 800 (opt sute) lei cheltuieli de judecată.

Se socoteşte detenţia preventivă de la 6 iulie 1959.

Dată şi citită în şedinţa publică astăzi, 19 septembrie 1959 la Iaşi.

(Arhiva Ministerului Apărării Naţionale).

De observat că deşi Tribunalul Militar

Iaşi reţine că Popa Alexandru este fără avere, dispune, totuşi, prin sentinţa citată „confiscarea totală a averii“ lui.

Ei au spus NU comunismului (III)

Ion N. Oprea

În luna mai 2009 s-au împlinit 60 de ani de când promoţia 1944 a Liceului „Codreanu“ din Bârlad a absolvit şcoala. Din rândul acesteia au făcut parte şi cei „9 nebuni“, cum îi numeşte Emanoil Chiper, unul dintre aceştia care încă din noiembrie 1948 au avut îndrăzneala să spună un NU răspicat comunismului care se instala în România.

În May 2009 have reached 60 years of promotion 1944 of high school „Codreanu“, Bârlad have been graduated. In turn it took part and those „crazy 9“, as he called Emanoil Chiper, one of them that since November 1948 had the temerity to say a clear NO to install communism în Romania.

ram elev în clasa a VlII-a B a liceului când într-o dimineaţă a aflat că doi consăteni ai mei,

elevi din clasa a Xl-a, Ştefan Popa şi Gheorghe Popa din Priponeşti-Tutova au fost arestaţi de securitate...

Ştefan Popa îmi fusese mentor intelectual şi un fel de preparator al colegului meu Chetroeş Petru - la diferite obiecte, la Seminarul „Veniamin Costache“, în perioada 1945-1948, el fiind în clasa a V-a, noi în clasa I. Beneficiam şi eu intelectual de la ceea ce-i preda colegului meu Petru, eu fiind în aceeaşi bancă mai trăgeam cu urechea...

Acum, în 1949, Ştefan Popa şi colegii săi erau arestaţi, iar noi, cei mai mici, în recreaţii, plimbându-ne la braţ prin curtea liceului, tot priveam către geamurile arestului din Bârlad situat vis-a vis de şcoala noastră, unde ne închipuiam că îi vom zări pe cei răpiţi dintre noi.

Zadarnic însă. Încarceraţilor, 9 la număr, li se pregăteau pedepsele care aveau să vină exprimate în următorii ani înduraţi în temniţele întunecate ale coercitivilor.

Prof. Teodor Armeanu, astăzi decedat, 9 ani de închisoare;

Aftene C Constantin, decedat, 1 an; Cioruţă V. Aurelian, decedat, 4 ani; Chiper T. Emanoil, azi în Braşov, 1 an; Dumitrescu C.Horaţiu, Braşov, 1 an; Doroşanu C. Amilcar, decedat, 1 an; Istrate V. Vasile, Bucureşti, 1 an; Popa I. Gheorghe, decedat, 1 an; Popa P. Ştefan, decedat, 3 ani; Sentinţa nr. 81 din 30 ianuarie 1950 a

Tribunalului Militar Galaţi, în Dosarul nr. 5, „explică“ împrejurările şi vinovăţiile celor implicaţi în eveniment.

„Tribunalul Militar Galaţi s-a întrunit în şedinţă publică în scopul de a judeca pe.... învinuiţi pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209. pct.2, lit. f din CP., combinat cu D.L.856/1938.

I. În luna noiembrie 1948, inculpaţii Cioruţă Aurelian şi Popa I. Ştefan au constituit o organizaţie subversivă numită C.R. (celula de rezistenţă) care avea drept scop să lupte contra regimului actual din R.P.R., prin toate mijloacele, iar în cazul unui război între anglo-americani pe de o parte şi Uniunea Sovietică, împreună cu ţările de democraţie populară pe de altă parte, să lupte în spatele frontului în favoarea imperialiştilor.

„Invitaţie“ la anchetă

Grafică de Radu Bercea

În vederea atingerii scopului propus, susnumiţii au mai recrutat în cadrul organizaţiei pe inculpaţii Popa I. Gheorghe, Dumitrescu Horaţiu, Doroşanu Amilcar, Istrate Vasile, Aftenie Constantin şi Chiper T. Emanoil pe care îi pun să jure pe cruce că vor lupta pentru organizaţie şi că nu vor divulga existenţa ei, după următoarea

E

Lohanul nr. 9 20formulă: „Eu, văzând situaţia poporului meu cauzată de regimul comunist, jur că voi lupta pe toate căile contra acestui regim care asupreşte poporul din care fac parte, jur că voi păstra secretele acestei organizaţii, jur că în faţa oricărui interogatoriu voi spune până la moarte Nu, aşa să-mi ajute Dumnezeu..."

În timpul şedinţelor ce se ţineau în cadrul organizaţiei subversive C.R., observându-se că o parte din membri sunt nemulţumiţi pentru că inculpaţii Cioruţă şi Popa Ştefan erau şefii lor, s-a propus şi s-a instituit un comitet de conducere, în care intrau toţi membri organizaţiei, având fiecare sarcini bine determinate, aşa cum se va arăta în dreptul fiecăruia.

Comitetul de conducere al organi-zaţiei subversive C.R. depune o activitate regulată până după vacanţa de Crăciun a anului 1949, când toţi inculpaţii fiind elevi ai Liceului Teoretic din Bârlad se înapoiază din vacanţa şcolară."

Condamnaţi, aşa cum s-a arătat mai sus, ei sunt obligaţi să plătească şi cheltuielile de judecată.

Sentinţa este dată şi rostită în şedinţa publică din 30 ianuarie 1950 şi poartă sem-nătura comandantului unităţii militare 02405 Piteşti, lt. colonel, pentru confor-

mitate, B.G. Cinstindu-le faptele, pe frontispiciul

liceului din Bârlad a fost montată o placă de marmură pe care sunt trecute numele celor care au spus Nu comunismului.

Placa de la liceu a fost montată cu ajutorul distinsei doamne profesoară Elisabeta Craus, fostă directoare a liceului, cu sprijinul domnului profesor Craus, fost primar al Bârladului. Supravieţuitorii holocaustului românesc le rămân pe veci recunoscători.

Reamintesc că Ştefan P. Popa avea antecedente în 1949, când se întâmplau cele de mai sus, neevidenţiate în dosarul cauzei. Amintirile mele le aduce în faţa celor care vor să le ştie. La vacanţa de Crăciun a anului şcolar 1947-1948, Ştefan Popa n-a mai mers împreună cu noi la Priponeşti. Chiar în ajunul plecării în vacanţă, „organele“ s-au prezentat la şcoala noastră, Seminarul „Veniamin Costache“, l-au ridicat şi închis la sediul securităţii din laşi, Bdul Carol nr.3-5, bănuit că ar fi sustras şi distrus portretele lui Karl Marx şi Teohari Georgescu expuse pe pereţii din sala de clasă unde învăţau, el fiind pârât de elevii şcolii unui grup comercial, găzduit în clădirea şcolii noastre.

A revenit la şcoală, după vacanţă, fără

a ne da explicaţii. De data aceasta, în 1949, trădătorul

conspiratorilor de la Liceul Teoretic Bârlad, fusese un coleg de al său - Stoian Gheorghe, astăzi pensionar în Bârlad.

După absolvirea şi a Facultăţii de agronomie, prin anii 1954-1958, poate şi pentru fidelitatea manifestată faţă de noul regim, pe Stoian Gheorghe l-am întâlnit în calitate de director al Staţiunii Experimentale Agricole-Perieni, luându-i adesea interviuri, pe diferite teme ale producţiei şi a muncii.

În ce priveşte consăteanul meu Gheorghe Popa, întâmplarea a făcut ca în ziua când a fost eliberat din puşcărie, să-l întâlnesc pe străzile din Bârlad. Era neberberit şi flămând. Eram elev aici la liceu. L-am invitat la gazdă, la mine, în strada Leonte Filipescu nr. 2, i-am dat sculele să se berberească, l-am ospătat cu ceea ce-mi pregătea pentru mine gazda, inconştient de ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi fost deconspirat, eu având şi anumite însărcinări în cadrul organizaţiei revoluţionare a tineretului de atunci - U.A.E.R. şi mai târziu transformată în U.T.M.

Fapte de viaţă care nu se pot uita şi consider că trebuie reamintite.

Ultimele iubiri de Virgil Duda

Ing. Sergiu Brandea

În luna martie 2009 scriitorul Virgil Duda a împlinit 70 de ani. Această aniversare a sărbătorit-o împreună cu cititorii săi, dăruindu-le încă un roman, „Ultimele iubiri".

In March 2009 the writer Virgil Duda has reached 70 years. This celebrated an anniversary with his

readers, offering them another novel, „The last love“.

ând scriu despre Virgil Duda nu pot fi obiectiv. Prietenia noastră se întoarce mulţi zeci

de ani în urmă, în urbea unde am văzut lumina zilei, unde ne-am petrecut copilăria- tinereţea şi i-am citit primele romane, constatând că nu întâmplător, acţiunea acestora se desfăşoară la Bârlad, că unele personaje îşi au ca model vechi cunoştinţe comune puse în file de carte cu imaginaţia autorului, cum aceştia nu s-ar fi gândit vreodată.

Vreau să vă spun că Virgil Duda este un scriitor mare, dar ce importanţă poate avea părerea unui cititor oarecare, aşa că am să-l citez pe criticul Mircea Iorgulescu care exprimă succint părerea majorităţii criticilor din România, „Virgil Duda este unul din cei mai importanţi prozatori români de azi“. De altfel, romanul a fost deja propus diferitelor comisii pentru premiere.

Ca unul care a citit, cred, toate romanele pe care Virgil Duda le-a scris până azi, m-am simţit tentat să împărtăşesc şi altora câteva impresii despre acest ultim roman.

Recunosc de la început, că am avut mare plăcere să parcurg foile cărţii, romanul „se cere citit“ şi pentru mine

constituie o confirmare că în scrisul lui Virgil Duda a survenit o schimbare, după umila mea părere, în folosul chiorilor ca mine.

Eram obişnuit, când citeam romanele lui V.D. să mă „concentrez“, acţiunile interesante erau „presărate“ de citate şi acţiuni secundare care-mi îngreunau lectura şi spre bucuria mea, de data asta e altfel. Desigur specialiştii în critica literară vor spune că „nu se pricepe“, romanele sunt scrise într-un stil modern, care trec dincolo de convenţional, etc. nu comentez, sunt un lector simplu, căruia îi place să citească, aşa am gândit.

De altfel, schimbarea stilului despre care vorbeam, l-am remarcat încă de la lectura romanului „Şase femei“, când autorul ne povesteşte cu multă vervă scene din viaţa a şase femei diferite, din societatea bucureşteană a anilor şaptezeci.

Romanul „Ultimele iubiri“ ni-l prezintă pe scriitorul Virgil Duda israilean, care şi-a ales personagiile din viaţa conaţionalilor săi „olimi hadaşimi“ (noi veniţi) ca şi dansul, sau „vatichimi“ (veniţi de mult timp), frământaţi de trepidaţiile vieţii cotidiene israilene, de greutăţile acomodării, dar şi de dorinţa de-a se implanta în viaţa acestei ţări, cu bucuriile şi cu necazurile ei.

Eroul principal, în jurul căruia se desfăşoară toată acţiunea este Radu Glasberg. Un tânăr adolescent cu multe calităţi, frumos, deştept, viril, de care femeile se simt atrase şi dispuse a-i oferi dragostea. Colega lui de studenţie de la Institutul de Studii Economice din Bucureşti, Marieta, căsătorită şi aflată în concediu de naştere, îl solicită să-i aducă notiţele de la cursuri, lucru apreciat şi se soacra acesteia, Adela, mai ales pentru că „este evreu de-al nostru".

Marieta, atrasă fizic de „magne-tismul“ lui Radu, transformă întâlnirile colegiale în înflăcărate partide de sex, învăluite de aventura adulterului, care marea tensiunea.

Aventurile amoroase, sunt întrerupte brusc, când Radu emigrează în Israel, fără a desvălui nimănui fapta sa. Întâlnirea cu un var, medic de meserie, înfricoşat, disperat din cauza şantajului la care era supus de nişte activişti de partid, îl duce la concluzia ca el nu poate rămâne într-o astfel de Românie şi depune actele pentru emigrare.

De fapt, romanul începe prin a ni-l prezenta pe Radu Glasberg, cam 20 de ani după cele povestite mai sus. Înţelegem că după completarea studiilor a reuşit să se încadreze în viaţa israileană, este economist la o firmă de publicitate, proprietarul unui

C

Iulie 2009 21apartament într-un bloc telavivian situat în pitorescul cartier Florentin din sudul oraşului, rămas holtei, nu numai după dorinţa lui.

Câţiva ani după emigrare, se reîntâlneşte întâmplător cu fosta colegă, venită şi dansa ca „nou venită“ în Israel împreună cu soţul, „veşnicul încornorat“ Radion, cei doi copii şi soacra. „Romanul dragostei bucureştene“ este reluat, de data aceasta din amorul care se înfiripă între cei doi foşti studenţi.

Marieta, devenită importantă „om de afaceri“ nu este dispusă să-şi părăsească familia pe care o iubeşte şi care s-ar destrăma fără prezenţa ei, dar nici nu poate renunţa la Radu, care acceptă compromisul de-a se revedea odată pe săptămână, când întâlnirile au loc în apartamentul acestuia. Cele câteva ore de dragoste se transformă în înflăcărate partide de sex, descrise cu amănunte în roman, scene erotice în descrierea cărora, autorul este mare maestru, păstrând cu artă măsura pentru a nu deveni scene „deochiate".

"Întreaga lor relaţie, emoţională şi sexuală, atât de puternică şi de reuşită se baza pe acel principiu al dorinţelor ei ce nu îngăduia nici o intervenţie din afară.“ scrie V.D.

Pentru Radu, Marieta însemna totul, simplele convorbiri telefonice îi creau stări deosebite „Avea o intonaţie de alcov, o voce cu început de răguşeală, semn de poftă“. (V.D.)

Singurătatea din apartament o alunga, prin desele vizite pe la cafenelele şi restaurantele din vecinătatea casei, unde se întâlnea cu un grup de prieteni. Doru-Dror,

fost regizor în România, un „nou venit“ care greutăţile acomodării în ţara Sfântă i-au creat mari probleme, Sorin, un scriitor începător, fost ultra religios ca şi părinţii lui pe care i-a părăsit renunţând la felul de a gândi al acestora şi devenind moderat în practica religioasă, bătrâna d-nă Baum pe care o numeau Viki, parteneră la jocul de şah, etc.

Toţi, prietenii şi vecinii, cunoşteau relaţia lui Radu cu Marieta deşi nu o înţelegeau, o puneau pe seama frumuseţii deosebite a acesteia, sexualităţii pe care o radia şi cu care l-ar fi subjugat pe Radu, fapt nu departe de realitate.

Nu odată Radu se hotărâse să-i propună Marietei, sau Etei cum o mai alinta, să se desparte de soţul ei şi să se căsătorească cu el, relaţia lor săptămânală se prelungise de-a lungul a mulţi ani.

„– Mai vrei să fugi cu mine în lume?“ „– Oricând! Dar nu în astă-seară,

fiindcă am nişte obligaţi care...“ „– Nici vorbă!...te răpesc şi trăim

fericiţi până la adânci bătrâneţi!“ „– Amâni şi amâni, s-ar putea să mă

răzgândesc!“ (V.D.) Citind romanul mă întrebam cum se

va termina povestea? Marieta îl invita pe Radu să plece cu

dânsa la Amsterdam, unde ea urma să participe la un seminar internaţional, pentru a fi împreună câteva nopţi, nu numai câteva ore într-o anumită zi din săptămână, călătorie pe care Radu o visa ca o „lună de miere“, pentru care se pregăteşte în mod special. Din păcate lucrurile au ieşit altfel, călătoria a însemnat începutul sfârşitului?

Radu o iubeşte pe Marieta şi o va iubii până la sfârşitul zilelor sale.

Am să „arunc“ un citat din carte. După o discuţie care a avut loc între Radu şi Rita, studenta care-i făcuse curăţenie în apartament: „Acum e târziu, ai devenit un boşorog, de-asta te-a şi părăsit ca pe-o lămâie stoarsă şi acră.“ Oare chiar aşa stau lucrurile? Vă spun eu, Rita e caustică, are motivele ei.

Autorul găseşte soluţii interesante dramei la care luam parte, eu pot doar sa spun că nu m-am gândit la un asemene sfârşit al romanului.

Dar nu numai drame găsim în roman, vom citi cu plăcere descrieri ale cartierului Florentin din Tel-Aviv, ale diverselor zone din ţară sau străinătate, unde eroii ne duc cu povestea lor, descrieri făcute cu măiestria unui „...ochi monstruos, aşa cum alţii sunt o ureche monstruoasă, adică precoce şi supradotată (Mozart, deci) în materie de sunet“ (Virgil Duda, Dicţionar neconvenţional - Alex. Mirodan).

Eu mă opresc aici cu povestirea subiectului şi îi asigur pe viitorii cititori ca le-am istorisit doar puţinul necesar să-i fac interesaţi, curioşi.

Îi doresc lui Virgil Duda mulţi ani, sănătate şi noi romane de succes de care să ne bucurăm şi noi cititori.

"Este o plăcere să-l citeşti pe Virgil Duda (ne spune Tudorel Ulian) El ştie întotdeauna să pună întrebările esenţiale, cele capabile să îl conducă pe cititor spre marile revelaţii".

Editura Polirom -2008, 540 de pagini.

Cel de al Il-lea Congres

Internaţional de Istoria a Presei

Ion N. Oprea

În organizarea Universităţii „Petre Andrei“ din Iaşi şi a Asociaţiei Române de a Istoria Presei, timp de 3 zile - 2-4 aprilie 2009, la Iaşi s-au desfăşurat lucrările celui de al Il-lea Congres Internaţional de Istoria Presei.

In the University „Petre Andrei“ and the Romanian Association of History of the Press organization, for 3

days, 2 - 4 April 2009, in Jassy have carried out work of the Il th International Congress of History of the Press.

u participat personalităţi din domeniu, din România şi din străinătate, cadre didactice şi

profesionişti în domeniu. În prima zi, participanţii au vizitat Centrul de presă „Trinitas“ Iaşi, iar după amiază o expoziţie cu periodicele care marchează cei 180 de ani de presă românească, începând cu „Curierul românesc“ a lui Ion Heliade Rădulescu la Bucureşti şi „Albina românească“ de la Iaşi a lui Gheorghe Asachi, organizată de Biblioteca Univer-sitară „Mihai Eminescu“ Iaşi. Bun prilej ca oaspeţii să viziteze edificiul cameră cu cameră, admirându-l în haine renovării, terminate la 1 octombrie 2008.

Cea de a doua zi a manifestării a început cu deschiderea oficială a lucrărilor, cu alocuţiuni şi comunicări ale specia-

liştilor, la care şi-au dat concursul prof. univ. Odette Arhip, decan al Facultăţii de ştiinţe ale comunicării, prof. univ. dr. Ilie Rad, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a presei, conf. universitar dr. Marian Petcu, vicepreşedinte al A.R.I.P. cel care s-a dovedit a fi sufletul iniţiativei. Au urmat o suită de comunicări pe secţiunile de interes: Istoria presei, particularităţi meto-dologice în cercetarea domeniului; rolul şi locul presei în societatea românească.

La secţiunea unde s-a discutat despre presa în societatea românească s-au audiat expunerile de interes punctate de Elena Abrudan, conf. dr. la Universitatea „Babeş Bolyai Cluj-Napoca - Consumul interactiv în noile media; Mihaela Albu, prof. dr. Universitatea din Craiova, Presa politică din exil. Rolul ziarului „Lumea liberă“ (New-York) în lupta anticomunistă; Dan

Anghelescu, jurnalist, Uniunea Ziariştilor profesionişti - Presa liberă a exilului românesc - recurs la memorie şi identitate; Cristian Arhip, lector dr. Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi, Despre Aurel Leon în „rezervaţia de îngeri“ de la „Monitorul de Iaşi“; Lucian Chişu, prof. dr. Universitatea „Spiru Haret“ Bucureşti - „Scriitor la Ziar“ - o regretabilă confuzie; Vasile Viorel Câmpean, bibliotecar, Biblioteca judeţeană Satu Mare -Moise Sora Noac deschizător de drum pentru „foile naţionale“ în Sătmar; Mihaiela Rodica Cârnu, lector dr. Universitatea „Dunărea de Jos“ Galaţi - Mica publicitate în presa brăileană; Stelian Dumistrăcel, prof. dr. Universitatea „Al. Ioan Cuza“ Iaşi, Limite ale comunicării prin neologizarea limbajului publicistic românesc actual etc.

În după amiaza zilei de vineri, 3

A

Lohanul nr. 9 22aprilie 2009, la librăria „Cărtureşti“ din Complexul comercial „Iulius Moll - Tudor Vladimirescu“ s-au lansat volume ale participanţilor printre care şi cărţile „Bucovina în presa vremii“ şi „Bucovina pământ românesc“ (presa din zona Rădăuţi, Şiret şi Săveni, 1893 - 2008“ de Ion N. Oprea, reeditate cu prilejul aniversării la 28 noiembrie 2008 a 90 de ani de la revenirea Bucovinei la patria mamă - România.

Citindu-şi spusele de pe coperta volumului unu, autorul a declarat participanţilor: „...La 16 aprilie 2001, în România s-a sărbătorit „Ziua Presei“, când se presupunea că s-ar fi împlinit 175 ani de la apariţia primelor publicaţii în limba română: „Albina Românească“ şi „Curierul Bucureştilor".

Ştirii de mai sus din „Adevărul“ puteam să-i invoc în controversă Dicţionarul presei literare române (1790-1990) de I. Hangiu, Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti, 1966. Vine însă Nicolae Manolescu în „Adevărul“ din 10 aprilie 2001 şi spune clar. „Pe data de 16 aprilie nu se împlinesc 170 de ani de la apariţia nici unui ziar românesc, şi-cu atât mai-puţin de la apariţia presei. „Curierul Românesc“ şi „Albina Românească“ au apărut în 1829, iar la Cernăuţi, în 1820, „Cristomaticul romanesc“ - spune domnia sa.

Calendarul de casă ca presă apare în Bucovina în 1811, dacă nu mai devreme, iar bucovineanul I. Schintilă cunoştea încă din 1791 calendarele româneşti tipărite la Viena sau la Buda. Deci nu 175 sau 170 de ani de presă românească, ci 193 ani, dacă nu 210 ani de la prima tipărire românească."

Volumul despre Bucovina fiind înmânat unora dintre cei prezenţi la lansare, autorul a evidenţiat că, deşi editat în regie proprie, cărţile au fost expediate prin Asociaţia Astra Iaşi şi unor localităţi din Basarabia şi Bucovina - Cernăuţi, Herţa, Lunca, Fântâna Albă, Mahala, Ciudei dar şi participanţilor la Salonul Internaţional de

carte 2008 (5-8 octombrie) organizat de Biblioteca „Gh. Asachi“ Iaşi, sosiţi din Bucovina şi Basarabia.

Cu acest prilej, tot vineri 3 aprilie, a fost lansată „Revista Română de Istoria Presei“, periodic editat de Asociaţia Română de Istoria Presei, redactor şef -Marian Petcu, secretar general de redacţie Aurelia Lăpuşan.

Din cele 32 de pagini am desprins comentariile: „Începutul presei în limbă română“ de Ilie Rad, prof. univ. dr. Universitatea „Babeş Bolyai“, Cluj-Napoca, „Presa de provincie o miză pentru istorici“ de Aurelia Lăpuşan, conf.dr. Universitatea „Ovidiu“ Constanta, „Aurora - o revistă a dialogului interetnic“ de Mircea Popa, lector dr. Universitatea din Oradea.

Stimulatoare rubrica semnată de Marian Petcu „Presa în cărţi“ cu 16 titluri.

În mapele noastre de lucru din timpul Congresului a fost pusă şi „Gazeta jurna-liştilor“ nr. 20/2008, publicaţie naţională a

Federaţiei Române a Jurnaliştilor Mediasind - la 4 ani de istorie în mass-media (preşedinte fondator Cristi Godinac).

Cu ovaţii a fost salutată prezenţa în sala Congresului a decanului de vârstă prof. univ. I. Hangiu, autorul Dicţionarului presei literare româneşti 1790-1990, reactualizat.

Ziua de sâmbătă 4 aprilie 2009 a fost dedicată concluziilor, dar şi dezbaterilor pe marginea Proiectului Istoria presei din România în date, lucrare monumentală care, spunea prof. univ. Marian Petcu, este în fază avansată de lucru, la ea aducându-şi contribuţia forţe din toate judeţele ţării, coordonate de persoana care s-a dovedit a fi însufleţitorul manifestării de la Iaşi: Congresul Internaţional de presă.

De altfel, în unanimitate, participanţii au apreciat conţinutul expunerilor de profil susţinute de cei circa 100 de vorbitori înscrişi la expuneri, ca şi buna organizare de care s-a ocupat conducerea Universităţii „Petre Andrei“ Iaşi.

Dat fiind importanţa problemelor discutate, ca şi contextul în care se desfăşura manifestarea la care ne-am referit - o criză de idei şi de identitate a presei momentului - regretăm, pentru noi, dar şi pentru jurnaliştii în activitate, că cei în profesie au cam lipsit de la ceea ce le-ar fi fost necesar.

N-am văzut în sălile cu participanţi publicişti din mass-media, mai ales condu-cători de publicaţii din Iaşi şi împrejurimi, reprezentanţi de la cultură şi culte, biblio-tecari, dar mai ales redactori de la presa rurală.

De neexplicat tăcerea presei locale care nu a vorbit suficient despre manifes-tarea de profesie a lor şi a noastră, lucru pe care nu l-ar fi făcut nişte interesaţi în materie.

Poate în viitor instituţiile vor fi mai generoase!

Mama Vasile Fetescu

Aveau o casă plină de copii frumoşi, sănătoşi, harnici şi poznaşi. Grijile, Animaţia necontenită, bucuriile şi necazurile constituiau viata familială care se scurgea lin, ca apa unui râu potolit. Părinţii şi copiii alcătuiau o minusculă comunitate unită, ai cărei membri se acordau sufleteşte până aproape de identificare, iar evenimentele, fericite şi triste, erau trăite la unison. A sosit şi timpul când,

pe măsura maturizării depline, copiii au început să părăsească, unul câte unul, casa părintească. Unitatea şi armonia familiei se destrămau astfel, treptat, lăsând în inimile părinţilor goluri de neînlăturat. Mama vrednică, iubitoare şi ocrotitoare, înconjurată altădată de copiii adoraţi, îşi consuma, discret, mâhnirea pentru absenţa lor. Când şi tovarăşul de viaţă a părăsit-o pentru totdeauna, durerea, dorul şi aşteptările i-au îndoliat iremediabil inima. Cu spatele încovoiat de povara anilor,

cu privirile stinse, cu sufletul răvăşit de tristeţile adânci, în casa îmbătrânită, goală şi bântuită de amintiri a mai rămas doar ea, mama, ca să-i tină de urât singurătăţii. Destin Prof. Constantin Partene Am fost cândva un pui de om Născut în satul lui, Fiu de ţăran, şi nu de domn, Nepot bunicului. Aici mi-am petrecut copilăria, Săracă-n toate şi de tot.

Iulie 2009 23Aici am rudele, dar şi familia Şi nu regret deloc. Ale mele vise aici au rădăcini Înfipte bine în pământ, Alinate-au fost doar de bătrâni, Cu glasul înţelept şi blând. A fost ca să rămân aici, De fapt, acasă m-am întors, Ca să-i învăţ pe cei mai mici Cum istoria lumii s-a „tors“. Destinul, zic, nu-i doar al meu, Ci-i preluat şi de mezin. Am cutezat, şi nu doar eu Ca să schimbăm acest destin. Cerând timid schimbarea Deja devin petent. Înarmat doar cu aşteptarea, Rămân un reticent. Soarta s-o schimbăm am vrut, Chiar dacă-i prescrisă undeva, Iar pe Domnul noi n-am dorit Deloc a-L supăra. În încercarea noastră am simţit Acel ajutor divin Domnul a vrut, tot El a stabilit Un nou destin. Să fie-n paza lui cu bucurii, Iar noi în rugă tot mereu, Să aibă-n viaţa buni copii Ocrotiţi de Dumnezeu!

Scrisoare

Ioana Frenţescu Copil micuţ, ce te sprijini de umărul meu, îţi sunt mamă şi mi-e greu, din mila lumii ce primeşti şi pe mine mă hrăneşti . Copil micuţ, ce strângi gunoaie, întinzi mânuţa pentru-n bănuţ şi stai în ploaie . Zdrenţe învechite, îndurări înghiţite şi brume de zâmbet, asta-i tot ce-ţi ofer. Sărman copilaş, ce strângi frigul în oase, cu ochi înlăcrimaţi întinzi mânuţa sub privirile curioase . . . Sărman copilaş îţi sunt mamă şi mi-e greu, căci sunt bolnavă şi săracă, aşa m-am născut eu . Oare, mă vei ierta, copilul meu?

Iubita mea, Luna Înv. Corneliu Lazăr De ce stau aici în luncă Pe o brazdă de trifoi? M-am visat noaptea trecută Eu cu Luna… amândoi Se făcea că Luna goală Cobora încet pe-o brazdă Iar eu tremuram de frică, Cum că unii or să ne vază… Ne-am ascuns sub o căpiţă (Dacă minte ţin eu bine) Eram beat de fericire C-aveam Luna lângă mine Fruntea ei ardea ca focul Deşi bănuiam că-i rece Iar cât timp am sărutat-o, N-am simţit că timpul trece Din obrazul de caisă Îi sorbeam lacrima udă – Ce frumoasă eşti tu, Lună Când te simt în braţe udă ………………………… Trece noaptea-ntr-o clipită. Mă trezesc în zori buimac Răscolind căpiţa toată – Unde-i? Unde-i? Ce mă fac? Am să vin seară de seară S-o aştept aici pe brazdă Poate, poate-o să apară Ca s-o iau la mine-n gazdă…

Te sărutam Valentin Furtună Te sărutam. Afară troienele creşteau a doua oară şi inimile noastre se loveau speriate una de alta. Ah, crinii care ademenise-n primăvară feciorelnica-ţi comoară. Dar unde eşti acum mlădia mea vioară? Îţi scriu, mă prăvăleşte-un plâns. Pe inimă iubirea pune-o rană.

Pasăre albă Valentin Furtună Pasăre albă prăbuşită. iarna prin mărăcinii câmpiei.

Vântul ameţeşte creanga, din măceşi cad picurii de sânge. Prin păpurişul răsturnat se pierde-n vale turma. Păsări negre- adună noaptea, pe zare tot mai multe sclipiri de lup. Apropii flacăra de tun şi bubuie tăcerea.

Feerie Carmen Angheluş Prin parcul inventat de tine azi nu mai trec şi nici mai vreau să cad visării pradă lumina curge-opacă peste mine şi nu mă mai atinge şi nu o mai ating arbori contorsionaţi pe-alei plăpânde zac plini de ploaie şi de dor înmiresmaţi de-o umbră de-un fior prin parcul inventat de tine totuşi trec... în dimineaţa fără de contur şi plânge fiinţa-mi toată sub felinarul violet închipuit de blândul meu ascet care este unul condescendent care înţelege care iubeşte chiar şi acolo unde se pare că nu mai este nimic de iubit astă noapte un parc a murit arhanghel luminos cu gene de mătase cum gândul meu tu în lumină îl îmbraci mă laşi pe veci a ta mireasă să te aştept cu sufletul curat încerc mâhnirea vremelnicei şi purei despărţiri dar amintirea ta-i scânteie de dumnezeire şi de renaştere înflăcărată pe care curge amintirea lacrimii de altădată cum toate-s risipite şi nu ne mai găsesc cum toate curg şi nu ne mai ating cum toate sunt străine şi nu ne recunosc aşa şi ziua aceasta s-a stins în noaptea sa îngeri uitaţi pe crengi de sărut neconsumat apoi un fel de ceaţă coboară peste nici o clipă împreună peste nici un timp al nostru

Lohanul nr. 9 24

Colegiul Agricol Huşi vizitat într-un secol de existenţă de numeroase

personalităţi politice

Prof. dr. ing. Avram Tudosie

Oricine vizitează şcoala este încântat de obiective uni-cat: Muzeul Viticol Huşi, cu 500 de „piese“ excepţionale; Vinoteca nouă cu sala sa de degustări şi protocol modernă şi pivniţele, unde se înnobilează în eternitatea timpului cele 25000 de sticle, din toate podgoriile româneşti; pivniţa extinsă şi modernizată; ferma didactică experimentală de producţie, de circa 30 de ha.

Anyone who visits the school is excited about the unique objectives Vineyard Museum Hussy, with 500

unique piece, new wine cellar, modern tasting room and protocol and the cellars where upgrade endless time the 25 000 bottles from all the vineyards Romanian.

ceste obiective rarisime au fascinat şi mari perso-nalităţi, de la Spiru Haret, care a şi „instituţionalizat“ vinoteca în 1909, 3 şefi de stat, 6 prim miniştri, 12

viceprim-miniştri, 21 de miniştri, 27 de academicieni, 127 parlamentari şi alte aproape 500 de personalităţi din lume. Aceste mari personalităţi şi înalţi demnitari de stat (cca. 1000) care au vizitat şi preţuit valorile şi licorile noastre, au fost citate, cu impresiile lor, în două volume şi zeci de articole publicate în prestigioase reviste şi ziare naţionale.

Liceul „Dimitrie Cantemir“ – localul vechi

Aici s-au oferit pentru degustare, înalţilor oaspeţi 3-4 probe de vin speciale (umplute numai 1/3) prezentându-se şi câteva date caracteristice fiecărui sortiment, „pigmentate“ cu câteva vorbe de duh despre acestea.

Acad. prof. univ. Petre S. Aurelian este primul agronom care a fost de 6 ori ministru, apoi prim-ministru, preşedinte al Senatului şi preşedinte al Academiei Române, vizitând de nenumărate ori Şcoala de Viticultură de la Huşi.

Nicolae Iorga în calitate de prim-ministru, după ce a vizitat, împreună cu G. lonescu - Şişeşti, I. C. Teodorescu, Şcoala Viticolă, a scris următoarele: În Şcoala de viticultură D. Cantemir din Huşi şi în renumita sa vinotecă trebuie să se intre ca într-un templu măreţ, covârşiţi de respect şi cu pălăria în mână.

Acesta a mai scris: Oraşul şi podgoria Huşi formează un mare amfiteatru viticol circular, fără asemănare pe plan mondial.

Vara un parfum de tămâioară, la începutul toamnei, ciorchine cu boabe negre sau aurite, iar pe la sfârşit, frunze roşii - ca para focului - ne spun - la fiecare pas ce-l facem... că suntem în patria naturală a viţei de vie.

Poetul Octavian Goga, în scurtul său timp, cât a fost prim-ministru (1937-1938) a vizitat şcoala. Vizitând vinoteca şi citind Crezul vinotecilor şi al degustărilor (compus de Păstorel Teodoreanu chiar aici), a scris o frumoasă impresie în cursul degustării. Sanatoriul în care se vindecă rănile pe care ni le-a făcut sau ni le face viaţa este vinul.

Şi alţi prim-miniştri au vizitat şcoala, în perioada postbelică, dar care a sprijinit ulterior continuu urcuşul şcolii cu fonduri pentru construcţii şi dotarea ei la nivelul necesarului modern, a fost acad. Manea Mănescu. Astfel a sprijinit şcoala în construirea unei

vinoteci, muzeu, cantină, cămine etc şi chiar la extinderea fermei şcolare, de la 10 ha la 55 ha. La a 75-a aniversări, Manea Mănescu a alocat fondurile necesare pentru elaborarea şi tipărirea unui masiv volum omagial de 400 de pagini şi un număr jubiliar al revistei şcolii „Tradiţii şi năzuinţe“ de 250 de pagini şi alte asemenea lucrări, pliante, exponate, renovarea şi modernizarea vinotecilor şi a muzeului, realizarea unui film documentar cu evoluţia şcolii.

Într-o anumită perioadă de existenţă a Liceului, relaţia dintre şcoală, director şi prim-ministru s-a intensificat - prin diferite mesaje şi răspunsuri reciproce. Scrisorile primite, ca cea de mai jos, fac cinste şi onoare slujitorilor şcolii, printre care mă consider un privilegiat de sorţi.

Amintesc şi redau următoarea scrisoare, cu prilejul sărbătorilor de iarnă:

Dragă Domnule Profesor Tudosie, îmi aduc aminte de întâlnirile noastre prieteneşti care îmi făceau mare plăcere. Am apreciat înaltul dvs profesionalism, în domeniul viticulturi, vinificaţiei şi a talentului scriitoricesc, când îmi trimiteaţi cărţile pe care le scriaţi. Vă mulţumesc pentru urările pe care mi le-aţi transmis, mie şi soţiei mele. Vă doresc la rândul meu, multă sănătate şi fericire!

La mulţi ani! Pentru dumneavoastră şi întreaga familie! Acad. Prof. univ. dr. Manea Mănescu - Prim Ministru al

Românie-1978 După vizita sa la Huşi în 1991 fostul prim-ministru al

românei, Petre Roman afirma: Cine nu a iubit o femeie frumoasă şi n-a gustat o Busuioacă de Bohotin - Huşi, nu ştie ce e dulceaţa vieţii.

La sărbătorirea centenarului instituţiei noastre (pe 26 oct. 2008) au fost citate impresiile acestora, fapt care a dat o mai mare greutate manifestări centenare. Cu această ocazie a participat şi

A

Iulie 2009 25fostul prim-ministu Călin Popescu Tăriceanu, care a înscris în carte de onoare a şcolii următoarele rânduri: Vă urez mulţi ani încununaţi de succes în educare a tinerilor, iar centenarul pe care-l veţi sărbători în 2008 să fie însoţit şi de altul…

La Huşi există un valoros colectiv didactico-administrativ constituit din slujitori ai şcolii de ieri şi de azi. Prin munca profesorilor şcolii, unitatea a devenit o Mică Academie a Viei şi Vinului“, cum a definit-o acad. Valeriu D. Cotea, care pregăteşte nu numai specialişti-tehnicieni, ci şi desfăşoară, încă de la înfiinţare, tematici de cercetare ştiinţifică, recunoscute şi de marii savanţi ai lumii.

Un vin bun, oricât ar fi de bun, e ca şi o artistă: trebuie să o lanseze cineva „mare“, ca să devină nemuritoare... Aşa stau lucrurile şi cu celebrul vin huşean, Busuioaca de Bohotin…

Când s-a destupat „prăfuita“ sticlă, întreaga sală a fost „inundată“ de „parfumurile“ tuturor trandafirilor, combinate cu mireasma tuturor florilor -dintr-o poiană înrourată - pe care îţi vine să te tăvăleşti, dar nu singur. Întreaga asistenţă a rămas fascinată şi fără glas (auzindu-se numai inspiraţiile adânci, doritoare), trecând printr-un fel de extaz vecin cu o transă, dorind să o savureze cât mai repede şi cât mai mult.

Gândirea critică ca instrument pentru cadrele didactice

Ed. Tatiana Corciovei

Gândirea critică este tipul de gândire care se structurează pe baza unei evaluări a premizelor şi dovezilor şi care formulează concluzii cât mai obiective luând în consideraţie toţi factorii pertinenţi şi utilizând toate procedeele logice valide. Este asemănător cititului, scrisului, vorbitului şi ascultatului. Este un proces activ coordonat, complex care presupune că te gândeşti la ceva în mod autentic.

Critical thinking is the type of thinking that the structure of an assessment of the premises and evidence

and make findings as objective, taking into account all relevant factors and using all valid logical processes.

ândirea critică apare când nu există mentalitatea “unicul răspuns corect”

Ea nu este ceva ce se poate preda în afara unui context. Gândirea critică nu se desprinde mai bine când este separată de contextul general al programei şcolare sau al vieţii cotidiene. Cercetările recente în domeniul învăţării şi gândirii critice demonstrează că predarea deprinderilor în mod izolat, pe de o parte şi memorarea cunoştinţelor pe de alta parte, diminuează gândirea critică. Predarea gândirii critice nu este o sarcina simplă şi nici una care se realizează într-o anumită lecţie şi apoi se uită.

Nu există o listă de paşi care trebuie urmaţi pentru a ajunge la gândirea critică. Există însă un set de condiţii care trebuie îndeplinite de fiecare lecţie şi care sunt esenţiale pentru promovarea gândirii critice şi anume:

1. găsirea timpului necesar şi crearea condiţiilor pentru experienţele de gândire critică;

2. lăsarea elevilor să speculeze; 3. promovarea diversităţii de idei şi păreri; 4. implicarea activă în procesul de învăţare; 5. respectul faţă de gândirea altuia; 6.valoarea ideilor critice; Pentru a ajunge să gândească critic elevii trebuie: să-si dezvolte încrederea în forţele proprii şi să înţeleagă

valoarea propriilor idei şi opinii; să se implice activ în procesul de învăţare; să asculte cu respect opiniile diferite; să fie pregătiţi pentru a formula şi demonta judecăţi. Responsabilitatea pentru învăţare şi pentru angajarea în

gândirea critică revine în ultima instanţă elevului. Atmosfera în clasă trebuie să le permită elevilor să gândească critic dar ei sunt cei care trebuie să acţioneze. Există un număr de atribute şi comportamente pe care le manifestă cei ce gândesc critic şi pe care ar trebui să le încurajam şi să le promovam în clasă. Acestea sunt:

încrederea implicarea active împărtăşirea ideilor ascultarea Un instrument puternic pentru descurajarea gândirii critice îl

constituie modul de interogare folosit de către profesor. Felul întrebărilor puse de profesor determină atmosfera din clasă.

Gândirea critică se dezvolta atunci când profesorul, educatorul, părintele îi încurajează pe copii să pună cât mai multe întrebări.

Adesea ei nu reuşesc să-şi activeze cunoştinţele anterioare motiv pentru care le vine greu să reflecteze la informaţiile noi şi să

le pătrundă sensul. Nereuşind să activeze cunoştinţele anterioare copiii pot rămâne cu idei confuze şi chiar contradictorii. Elevilor trebuie să li se dea timp pentru a activa cunoştinţele anterioare şi a-şi reconstrui schemele. Predarea care are ca scop dezvoltarea gândirii şi implica atât procese cognitive cât şi metacognitive. Cele cognitive se referă la faptul că elevii trebuie să se gândească la conţinut adică la idei şi sensuri, la informaţii şi cunoştinţe. Cele metacognitive se referă la faptul că ei trebuie sa se gândească şi la gândirea lor.

Gânditorii critici se întreabă: Ce cred eu despre asta? Cum se potriveşte aceasta informaţie cu ceea ce ştiu eu? Ce anume pot face în alt fel acum când deţin aceasta

informaţie? Cum sunt afectate convingerile mele de aceste idei? Gânditorii critici sunt mai puţin susceptibili de a fi

manipulaţi şi mai siguri pe convingerile lor. „Întâmplarea nu ajută decât o minte pregătită“ spunea

Pasteur „căci o minte nepregătită nu vede mâna pe care o întinde întâmplarea“ completează Flaming.

Aceste întâmplări presupun inteligenţă, imaginaţie, dorinţa de a şti, spirit creator, flexibilitate, perseverenţă. Cei care învaţă trebuie ajutaţi să-şi afirme propriile identităţi individuale sau de grup şi în acelaşi timp să respecte şi să aprecieze identitatea altora.

De ce este nevoie de o gândire critică? Pentru că noi, educatorii, urmărim să formăm oameni cu

putere de decizie, oameni cu simţul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Gândirea critică îi învaţă pe copii să emită şi să susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul/copilul a reprodus lecţia citită, poezia, comentariul dictat ci în a-i pune-n evidentă talentul de a-şi realiza propria compunere, propriul punct de vedere. Copilul nu trebuie să fie o maşină de memorat ci trebuie să fie creator. Avem obligaţia de a asigura atmosfera propice declanşării valului de idei personale, de a le da copiilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai noului ( deşi este vorba de o redescoperire). Soluţiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare şi cooperare. Toţi copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă pot contribui la elucidarea situaţiei necunoscute, spunându-şi părerile. Ei trebuie învăţaţi să asculte şi să aştepte. Numai astfel învăţarea va fi eficientă realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucrul în echipă. Noua orientare a învăţământului românesc urmăreşte dezvoltarea gândirii critice a copiilor, prin folosirea metodelor şi tehnicilor activ participative noi şi anume:

G

Lohanul nr. 9 26brainstorming metoda mozaic tehnica ciorchinelui metoda sinelg cubul cvintetul masa rotundă patru colţuri stad (metoda învăţării pe grupuri mici) caruselul interviu de grup harta conceptuală tehnica 6/3/5/ metoda R.A.I. ( răspunde, aruncă, interoghează) Metodele şi tehnicile interactive se pot aplica în timpul

predării, învăţării, fixării, sistematizării şi verificării cunoştinţelor. O parte din ele rezolvă problemele prin stimularea creativităţii sau ajută la cercetarea în grup.

Cadrul de predare – învăţare poate fi aplicat sistematic la diferite materii şi clase în care elevii pot adăuga la cunoştinţele acumulate informaţii noi. Pentru aceasta e nevoie de un demers didactic adecvat care constă în parcurgerea a trei etape aflate în interdependenţă: evocarea, realizarea sensului şi reflecţia.

Etapa de evocare face apel la propriile cunoştinţe la care urmează să se adauge altele noi. Aceasta este esenţial dat fiind faptul că procesul de învăţare este un proces de conectare a noului cu ceea ce deja este cunoscut. Înţelegerea lucrurilor noi se fundamentează pe cunoştinţele şi convingerile anterioare. Informaţiile prezentate fără context sau cele pe care elevii nu le pot corela cu altele deja cunoscute sunt mai degrabă expuse uitării. Aspectul esenţial al etapei de evocare consta în stabilirea scopului pentru explorarea subiectului. Exemplu: cel stabilit de educator sau de text şi cel stabilit de elev pentru sine care de fapt este mai puternic decât cel care este impus de surse externe. In aceasta etapă se folosesc metode ca: brainstorming, tehnica ciorchinelui, gândiţi/lucraţi în perechi, discuţia de grup, ştiu/vreau să ştiu/am învăţat etc.

Realizarea sensului prin care elevii/copiii iau contact cu

noile conţinuturi prin intermediul lecturii, prelegerii sau a altor metode asigurând în schemele lor de gândire înţelegerea sensului noilor informaţii şi semnificaţia acestora. Elevii/copiii care ascultă explicaţiile educatorului pun întrebări acolo unde nu înţeleg cerând lămuriri ulterior. Aceasta este faza în care copiii construiesc punţi între cunoscut şi nou pentru a ajunge la o noua înţelegere. Este etapa întrebărilor educator-elev, elev-educator, elev-elev. Metodele folosite în această etapă sunt : jurnalul dublu, predarea reciprocă, metoda Jigsaw (mozaicul), tehnica Sinelg, etc.

Etapa reflecţiei în care elevii/copiii îşi consolidează noile cunoştinţe dând posibilitatea să-şi exprime în propriile cuvinte ideile şi informaţiile întâlnite. Ne amintim mai bine ceea ce putem formula cu propriile noastre cuvinte. In aceasta etapă se pot face schimburi de idei între copii descoperind o varietate de modele de gândire.

Aceasta etapa îi ajută pe copii să pătrundă în esenţa faptelor

şi ne dă o imagine clară asupra reuşitei totale, parţiale sau a eşecului activităţii desfăşurate în clasa. In aceasta etapă se pot aplica strategii cum ar fi: discuţia în perechi, discuţia în grup, tabelul Sinelg, linia valorilor, metoda cubului, turul galeriei, eseul de 5 minute, etc.

Noua modalitate de desfăşurare a activităţii didactice asigură o mai bună corelare gândire-învăţare iar pe noi ne pune în situaţia de a reflecta asupra răspunsului la întrebarea “cum predam”?

Lucrul pe grupe sau în perechi activizând toţi copiii, dezvolta spiritul de echipă. De nenumărate ori ei comentează între ei. Sarcinile trebuiesc împărţite astfel ca acestea să conducă la rezolvarea problemelor şi obţinerea rezultatelor aşteptate. Ideile lor sunt ingenioase manifestând profunzime în analiza materialului dar şi spontaneitate şi naivitate în dorinţa lor de a găsi explicaţii pentru toate fenomenele ce apar în jurul lor. De multe ori creativitatea copiilor o poate depăşi pe a noastră. Puterea lor de a surprinde esenţialul este mare. Plasarea copiilor în centrul activităţii impune ca aceştia să posede un număr de deprinderi de comunicare (capacitatea de a se exprima oral, de a asculta, de a citi, de a scrie, de a observa) deprinderi afective (capacitatea de a recunoaşte şi de a înţelege reacţii emoţionale şi relaţiile dintre acestea, capacitatea de acţiune şi cunoaştere).

Motivarea gândirii critice în educaţie are următorii

termeni: gândirea critică este necesară pentru dezvoltarea

independenţei de gândire a copilului la maturitate; idealul respectului faţă de celalalt reclamă respectul faţă de

dreptul copilului de a întreba, de a căuta motive, explicaţii şi justificări;

gândirea critică este esenţială raţionamentelor inteligente necesare într-o societate democratică;

gândirea critică impulsionează activitatea unui număr de dispoziţii, atitudini şi deprinderi;

Gândirea critică presupune diferenţiere. A gândi critic înseamnă să emiţi judecaţi proprii, să accepţi părerile altora, să priveşti cu simţul răspunderii greşelile tale şi să le poţi corecta, să le primeşti ajutorul altora şi să poţi oferi celor care au nevoie de el.

Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând copiilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacţia celor din jur faţă de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecţie.

Să fim deci alături de cel care creşte şi învaţă, să-l ajutăm să găsească argumente suficiente şi bune pentru fiecare hotărâre pe care trebuie să o ia. Să nu uitam că drumul personalităţii noastre, ca dascăl, este drumul parcurs alături de copilul care ne-a fost încredinţat spre formare.

A creşte înseamnă a avea rădăcinile în întuneric şi a te

ridica spre lumină. Sună extraordinar de frumos. Educatoarea trebuie să-şi

însuşească abilităţile necesare promovării în munca cu copiii a acelor tehnici de învăţare care au ca rezultantă dezvoltarea gândirii critice şi gândirii creatoare ( feţe ale aceleaşi medalii după cum spune Moore). Tehnicile de învăţare se aplică pas cu pas cu sarcini simple pentru ca preşcolarii să se obişnuiască să înveţe ce înseamnă şi cu ce se aplică.

Pedagogia moderna nu caută să impună nici un reţetar rigid, dimpotrivă consideră că flexibilitatea metodelor, iniţiativa şi originalitatea individuală sau colectivă sunt un pilon de reînnoire şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în instituţiile şcolare.

Fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor,

rutina excesivă, indiferenţa etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învăţământului pe noi trepte.

Structurile autoritare într-un grup sau piedicile împotriva comunicării pot limita participarea activă a anumitor membri la o acţiune coordonată. Învăţământul modern preconizează o metodologie axată pe acţiune promovând metode interactive care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenţei, imaginaţiei şi creativităţii.

Să gândim critic pentru a conduce la formarea unor cetăţeni veritabili pentru o societate deschisă !

Iulie 2009 27

Locul şi rolul jocului de masă în activitatea din grădiniţă

Instit. Angela Cocuz

Jocul este extrem de important pentru copil, el prilejuieşte cele mai bogate experienţe prin care copilul poate învăţa experimentând activ.

The game is extremely important for the child, he has the richest experiences through which children can

learn actively experimenting. Moto: „Nu ne putem imagina

copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Sufletul şi inteligenţa devin mari prin joc.“

(Ed. Claparede)

n perioada preşcolară copilul se caracterizează printr-o intensă dezvoltare fizică dar mai ales

psihică. Modificările cantitative şi calitative sunt atât de accentuate, încât, perioadele care preced copilăriei nu le vor putea depăşi şi nici măcar egala.

Aşadar la vârsta preprimara jocul are un rol deosebit, şi devine activitatea fundamentala a copilului, influenţând întreaga sa conduită şi prefigurând personalitatea în plina formare şi dezvoltare.

Activitatea ludică devine universul exclusiv al copilului şi constituie pentru el lucrul cel mai important, de aceea de foarte multe ori suntem martorii pasiunii cu care se antrenează copii pentru viaţă, prin joc. Caracterul dominant al activităţii ludice stă la baza conceperii procesului instructiv-educativ din grădiniţă pe coordonatele generate de jocul specific vârstei. „Ar fi cu totul imposibil, ca la grădiniţă, copiii să nu se joace, pentru că la acest nivel al dezvoltării stadiale, nu sunt constituite încă mecanismele psihice ale actelor neludice, pe care se sprijină activitate de învăţare sistematică. Mecanismele respective se află abia în fazele iniţiale de constituire, ritmul evolutiv al perfecţionării lor depinzând de nivelul la care se ridică jocul însuşi.“ (Ed. Claparede)

Jocul reprezintă o forţă cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului (mai ales în preşcolaritate).

Acesta capătă o pondere şi un rol deosebite, cu valoare formativă bine determinată în momentul în care cadrul relaţional al copilului se lărgeşte prin intrarea lui în grădiniţă.

Posibilităţile sporite de contact şi cu alţi adulţi, din afara cercului familial (în primul rând, educatoarele) determină un proces de emancipare afectivă reflectată în joc. Prin intermediul jocului, copilul dobândeşte deprinderea modului de autoservire în satisfacerea propriilor trebuinţe, ca apoi însuşi jocul să devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acţiunii cu diverse instrumente.

În procesul de integrare a preşcolarului în viaţă şi la programul de activitate în grădiniţă, în condiţiile noilor relaţii dintre copil şi adult, treptat, jocul de acţiune, de simplă mânuire a obiectelor - la început simple, apoi mai complexe - se

transformă în joc cu temă, cu subiect şi roluri, cu relaţii bine stabilite între partenerii de joc.

Jocul evoluează o dată cu constituirea primelor reprezentări ce permit copilului să opereze pe plan mental cu experienţa pe care o dobândeşte în fiecare zi.

J. Piaget acordă un rol deosebit factorului „imitaţie“ în evoluţia jocului, în timp ce alţi psihologi socotesc de maximă importanţă evoluţia proceselor de cunoaştere şi mai ales trecerea de la planul concret la cel abstract al acţiunii.

Importanţa locului pe care îl ocupă jocul în viaţa copilului este conferită de faptul că jocul satisface dorinţa firească de manifestare, de acţiune şi de afirmare a independenţei acestuia. Prin joc, copilul învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de preînvăţare.

Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o fiinţă eminamente socială.

Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii sociale, ci şi imitarea unor anumite tipuri de relaţii sociale dintre adulţi. Astfel, prin intermediul jocurilor, copiii deprind modele de conduită şi ajung să reflecte până la nivel de înţelegere comportamentele.

Din cauza acestor multiple valenţe ale

jocului, se înţelege de ce sunt necesare îndrumarea şi controlul acestuia de către adult.

La vârsta preşcolarităţii jocul are o dublă semnificaţie: pe de o parte, este cadrul în care se manifestă, şi se exteriorizează întreaga viaţă psihica a copilului, în joc copilul exprimându-şi cunoştinţele, emoţiile, satisfăcându-şi dorinţele şi eliberându-se, descărcându-se tensional. Pe de altă parte, jocul constituie principalul instrument de formare şi dezvol-tare a capacităţilor psihice ale copilului, nici una dintre funcţiile şi însuşirile lui psihice neputând fi concepute şi imaginate în afara jocului.

Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului, el este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului. Valoarea formativă a jocului se poate aprecia mai bine în funcţie de planul dezvoltării.

Pentru acest motiv, jocul determină o stare de veselie, realizând bună dispoziţie.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de imagini genera-lizate despre obiecte şi fenomene, posibi-litatea de a opera mintal cu reprezentări

Î

Copilăria lui Marilyn [Monroe] Foto: flatrock.org.nz

Lohanul nr. 9 28după modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.

Pătrunderea copilului în universul raporturilor de convieţuire a oamenilor (care le oferă profilul moral al unui anumit mod de viaţă) se realizează tot prin intermediul jocului. Aici, copilul capătă simţul răspunderii pentru respectarea unor reguli, i se formează însuşiri morale cum ar fi: curajul, solidaritatea, solicitudinea, spiritul de colectiv, şi hotărârea. Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele frumosului şi învaţă să-l creeze.

Un rol important în concepţia lui Chateau îl are formarea grupului ca bază de activităţi comune de joc şi implicaţiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplina în grup, formele de joc în grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste şi sexe. Se cuvine să subliniem aici faptul că jocul face posibilă trecerea de la un stadiu la altul, producând schimbări în psihicul copilului, dar în acelaşi timp, aceste schimbări influenţează pozitiv dezvoltarea jocului, deoarece treptat jocul copilului îmbracă o formă tot mai complexa. De altfel, jocul, face parte din viata însăşi, el urmăreşte şi marchează ca un fir roşu existenţa umană de la început şi până la sfârşit. De la jocul cu jucăria preferată al bebeluşului, la jocul în nisip, sau jocul cu jetoane al preşcolarului (puzzle, domino) ori jocul în echipa, apoi jocul de-a ştiinţa (scrisul, cititul, socotitul) al şcolarului, jocul erotic din perioada adolescenţei până la jocul de societate sau de relaxare ca un remediu contra plictiselii (şahul, table, remy) practicat de adult.

Copilul învaţă mult prin intermediul situaţiilor de joc variate şi stimulatoare. Spre exemplu: copilul înalta o construcţie din cuburi, dar el de fapt învaţă să-şi coordoneze ochiul cu mâna şi exersează mişcările fine ale mâinii, deprinderi ce-i vor folosi mai târziu la scris-citit. Dacă analizăm modul în care copiii taie şi lipesc mai multe elemente într-o lucrare colectiva, putem constata cum învaţă ei să colaboreze unii cu ceilalţi, să-şi exprime propriile idei, să le accepte pe ale celorlalţi. Utilizând în joc formele geometrice, nu numai că le recunosc după anumite criterii, dar cu ajutorul lor ei cunosc mai bine mediul înconjurător, realizând astfel un echilibru între mediul exterior şi propriul eu. Multitudinea de forme de joc utilizate în cadrul procesului instructiv-educativ din grădiniţă, face posibilă satisfacerea trebuinţelor psiho–fizice şi intelectuale ale copiilor. Copiii mici sunt foarte ocupaţi să crească mari. Jocul de rol le oferă un prilej extraordinar de a explora diverse roluri, de multe ori rolurile adulţilor care sunt importanţi în viaţa lor. Acest tip de joc permite copilului să intre în orice rol, aici totul e posibil, rolurile nu sunt încă bine definite (un băiat poate juca rol de mama iar o fetiţă rol de cocoş etc.). Pentru copii jocul de rol este o modalitate de explorare a

lumii în care important nu este ca ei sa se conformeze rolurilor ci sa se supună regulii jocului, deci ca realitatea să se conformeze nevoilor lor. • Dincolo de multitudinea de funcţii pe care le îndeplineşte, jocul are o importantă funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur, la eul său. Aceasta funcţie este prezentă mai ales în jocul cu reguli şi roluri, care înseamnă acceptarea normelor exterioare, dar care odată asimilate, devin un bun câştigat de copil, ex. jocurile: „Pânza încâlcită“, „Omul negru“, „Foc şi apă“ etc.

Jocul atinge în anii preşcolarităţii o înaltă perfecţiune, exprimată, între altele, în marea sa varietate de forme. Această realitate face oportună preocuparea specialiştilor în teoria jocului de a se ocupa mai atent de clasificarea lui. O clasificare ştiinţifică influenţează imaginea despre joc şi despre implicaţiile sale teoretico-aplicative:

Jocurile pot fi clasificate după mai multe criterii: după formă, după conţinut, după sarcina didactică prioritară, după gradul lor de evoluţie etc.

Prin enumerarea jocurilor se ajunge la întregirea imaginii de ansamblu a jocurilor care se practică în grădiniţă (jocuri aflate deja în circulaţie sau jocuri necunoscute azi).

Jocurile de manipulare poartă, în general, numele materialelor şi al jucăriilor pe care le mânuieşte copilul: jocuri cu materiale mărunte, jocuri cu materiale din natură, jocuri cu materiale reziduale, jocuri cu bile, jocuri cu castane, jocuri cu beţişoare, jocuri cu forme geometrice (din lemn sau din material plastic), jocuri cu păpuşi, jocuri cu alte jucării ş.a. Jocurile imitative. Acestea poartă numele acţiunilor sociale transfigurate: „Ţinem păpuşa în braţe“, „Hrănim păpuşa“ ; „Păpuşa doarme“; „Maşina merge“; „Citim revista (ziarul)“ ş.a.

Jocurile de convieţuire socială se raportează la cunoaştere, motivaţie şi îndemânare: „De-a mama şi copilul“, „De-a gospodina“, „De-a şoferii“, „De-a cosmonauţii“ ş.a.

Jocurile de construcţie, la fel, se raportează la cunoaştere, motivaţie şi la priceperea de a construi: „Construim podul“, „Construim blocuri“, (din diferite materiale destinate activităţilor de construcţie.

Jocurile-dramatizări apar în funcţie de impresiile pe care le produc poveştile şi basmele învăţate: „De-a Ridichea uriaşă“, „De-a Scufiţa Roşie“ „De-a Căsuţa din oală“ ş.a.

Dramatizările sunt sugerate şi au la bază scenarii elaborate de specialişti sau de cadrele didactice: „Capra cu trei iezi“; „Sarea în bucate“ ş.a.

Jocurile motrice simple se realizează cu sau fără jucării şi materiale: alergări, târâri, căţărări, săritul corzii, mersul pe tricicletă şi pe bicicletă, patinajul, schiul,

jocuri la diferite aparate care prezintă securitate ş.a.

Jocurile motrice complexe se desfăşoară mai cu seamă în cadrul activi-tăţilor (lecţiilor) de învăţare dirijată (de educaţie fizică): exerciţii de mers variat, mers în formaţii, „Trecem peste obstacole“, „Ne păstrăm echilibrul“, concursuri sportive ş.a.

Jocuri senzoriale: jocuri pentru sensi-bilizarea auzului, jocuri pentru sensibi-lizarea pipăitului, jocuri pentru sensibi-lizarea gustului şi a mirosului jocuri pentru educarea simţului echilibrului, jocuri pentru sensibilizarea văzului.

Jocuri intelectuale: jocuri fonematice, jocuri pentru îmbogăţirea vocabularului, jocuri pentru cunoaşterea mediului înconjurător, jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri cu text şi cânt, jocuri pentru dezvoltarea operaţiilor gândirii, jocuri logice, jocuri de atenţie ş.a.

Printre acestea un rol aparte îl au: Jocurile de masa. Jocul de masa oferă preşcolarului posibilitatea de a-şi stăpâni pornirile energice, reuşind să facă trecerea între doua etape de activitate ce utilizează mai mult latura fizico-energica a copilului şi îi solicita mai mult atenţia, gândirea, imaginaţia. Jocul de masa, cred că are un rol important în a-l ordona pe copil şi fără să abuzăm de el reuşim, cu ajutorul şi al acestui tip de joc, să facem trecerea spre activitatea intelectuală fără ca acest lucru să–i pară copilului de loc greu. Când îşi alege piesele pentru puzzle, copilul, involuntar selectează după anumite culori, sau când alătură cifrele la domino fără să-şi dea bine seama, vizualizează cifrele mai mari decât 10 etc. Cu ajutorul jocului de masa copilul îşi satisface trebuinţa de a lucra independent şi individual ex.: Din jumătăţi, întregul, dar la fel de bine îl ajută pe copil să înveţe să coopereze cu ceilalţi (mai ales copiii care se integrează mai greu) cum sunt jocurile: „Jocul culorilor“, „Caută-ţi mama“, „Aşează-mă la căsuţa mea“, „Jocul umbrelor“ etc.

Un lucru rămâne clar. Pentru copil, jocul este chintesenţa existenţei iar educatoarea care ştie să utilizeze cu măiestrie toata această „bogăţie“ de jocuri, doar „jucându-se“ cu copilul, va reuşi să-l facă să recunoască cifrele, literele, să acumuleze şi utilizeze atâtea cunoştinţe ştiinţifice cât nici nu putem măsura.

Grădiniţa devine astfel tărâmul de poveste ce poate să transforme „minunea mică şi temătoare“ care-i păşeşte pentru întâia oară pragul, într-un copil cu adevărat SCLIPITOR, SPONTAN, LIBER, CREATIV.

Bibliografie: 1.Didactica preşcolară, Bucureşti, 1998 2.Revista învăţământul preşcolar, nr. 3-

4, 1998 3 J. Chateau – „Copilul şi jocul“,

Bucureşti, 1970.

Iulie 2009 29

Copilăria este un paradis

Laura Roxana Munteanu, Săndiţa Avram

„Dacă nu-l deprinzi pe copil să muncească, nu va învăţa nici să citească, nici să scrie, nici muzica, nici gimnastica, nici ceea ce cuprinde întreaga virtute a omului: respectul, izvorât din exercitarea tuturor drepturilor de mai sus.“ – Democrit

Preparing students for good citizens can not be done exclusively in the hours allocated in the particular

school curriculum, but requires the involvement of students in various activities in school and community activities with a deeply interdisciplinary character.

ema copilului şi a copilăriei a devenit, în special după adoptarea Convenţiei Naţiu-

nilor Unite cu privire la Drepturile Copilu-lui, o prezenţă constantă atât în discursul politic actual, cât şi în abordările ştiinţifice, culturale educaţionale la nivel internaţional, regional şi naţional.

Şcoala, ca instituţie care pune bazele culturii individului, trebuie să ofere un cadru coerent şi flexibil în care cooperarea, opinia liber exprimată, capacitatea de a face corelaţii intra, inter şi transdisciplinare, gândirea flexibilă, imaginaţia dorinţa de afirmare şi valorile asumate să constituie dimensiuni definitorii.

Pregătirea elevilor ca buni cetăţeni nu poate să se realizeze exclusiv în orele special alocate în curriculumul şcolar, ci necesită implicarea elevilor în variate activităţi desfăşurate în şcoală şi în comunitate, activităţi cu un profund caracter interdisciplinar. Abilităţile şi atitudinile bunului cetăţean pot fi formate, întreţinute, dezvoltate numai prin activităţi care îi implică pe elevi în propria lor formare şi dezvoltare civică.

Considerând educaţia ca agent cheie

al schimbării, am urmărit să deplasăm accentul de pe caracterul informativ al educaţiei pe cel formativ creând cadrul de formare şi dezvoltare a competenţelor, precum şi de practicare a valorilor democratice prin activităţile de învăţare iniţiate.

În acest mod, fără o supraîncărcare a elevilor, am urmărit să stimulăm în primul rând curiozitatea, imaginaţia, dar şi încrederea în forţele proprii. Abordând sarcini variate am căutat să stimulăm, în acelaşi timp perseverenţa, independenţa în gândire şi acţi-une.

Este ştiut că informaţia, fără abilitatea de a o folosi eficient, nu este relevantă şi devine plictisi-toare pentru majoritatea ele-vilor, iar ceea

ce este considerat plictisitor este catalogat ca neimportant şi, prin urmare nu va fi folosit. Trebuie derulate o serie de acţiuni concrete care să vină în sprijinul promovării şi susţinerii drepturilor omului.

„Noi suntem copiii. Trataţi-ne ca pe

nişte egali, indiferent cine ne sunt părinţii sau unde locuim. Oferiţi-ne căldură şi adăpost. Daţi-ne hrană şi un loc de joacă.“ din „Corul copiilor“, E. S. Dutton, 1987.

Copiii în lumea basmelor

Educ. Nina Gherasim, Viorica Asimine

Daţi-ne poveşti, spun copiii. Clădiţi-vă palate cu uşi ferecate şi cu grăniceri prin care să se plimbe zânele închipuirii noastre, voi care sunteţi mari şi puternici...

Story is a place to the eternal human, for good and beautiful, so is aimed at all ages, but especially childhood A fost odată ca niciodată… Astfel

începe basmul să-şi depene firul.

uvântul „basm“ deşteaptă-n egală măsură atât în inima copilului, cât şi în inima

înflăcărată a tânărului sau în sufletul blând al bunicului, o bucurie şi un interes de nespus; nepotul este fermecat de lumea nouă ce i se dezvăluie; tânărul, atribuindu-şi multe din calităţile Feţilor Frumoşi, se simte mai puternic, mai curajos; bătrânul, întocmai împăratului înţelept din basme, este fericit că are pe cine ţine pe genunchi şi cui istorisi, poate pentru a suta oară, basme cu voinici fără de frică, cu păsări măiestre, cu animale care vorbesc, cu flori care cântă.

Basmul este o pledoarie pentru

valoarea etern umană, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, dar mai ales copilăriei.

Copilăria este şi va rămâne o candidă sărbătoare pentru cei mici, dar răspunderea cea mai mare pe care o avem de îndeplinit noi cei maturi, fiindcă fiecare copil este „vraja luminii venită din noi, zâmbetul, privirea şi întrebarea ce se-ntruchipează într-un destin”.

Pe sub arcul de triumf al sprâncenelor feţilor şi băieţilor de pe acest glob albastru, trec toţi eroii lumii basmului, iar ei copiii îi privesc cu dezinvoltură în ochi pentru că li se aseamănă.

Şi e bine spus că la această vârstă copiii au vocaţia sentimentelor frumoase şi ei pot fi şi pui de prepeliţă şi fir de iarbă şi broscuţă şi tot ce-i mic şi se zbate între

obligaţiile impuse de cei mari şi teama de a fi lipsiţi de ocrotirea acestora.

Marii povestitori au fost convinşi de influenţa educativă a basmului. Gh. Perrault, în prefaţa volumului său de basme, aduce o primă contribuţie teoretică privind potenţele educative acestei specii.

„La o vârstă fragedă, copiii nu pot avea o noţiune clară asupra ideii de bine şi rău. O astfel de noţiune se însuşeşte treptat. Pentru aceasta, în copilărie e nevoie de haina plină de vrajă şi de mister a basmului.“

Este de necrezut cu câtă sete primesc aceste inimi pure morala ascunsă în haina basmului. Sunt seminţe aruncate, care nu produc la început decât manifestări de bucurie sau tristeţe, dar care nu vor întârzia să dezvolte bunele deprinderi.

T

C

Lohanul nr. 9 30

P.S. Ioachim Mareş viaţă şi activitate Prof. Georgică Ţoncu

In the day of great celebration „Sf. Constantin and her mother Elena“, on May 21 1952, PS Ioachim was

ordained deacon at the Episcopal Cathedral of the Roman city, and on May 29 the same year was ordained as a priest by PS Teofil Horineanu, at the Episcopal Cathedral St. Peter and Paul from Hussy city.

e primăvară minunată a fost în anul 1927 pentru părinţii Nicolae şi Maria Mareş din

comuna Măgireşti, judeţul Bacău. Pe 12 martie a venit pe lume fiul

Ioachim, fire gingaşă plăpândă, dar cu ochişorii plini de vioiciune, înconjurat de îngeri păzitori. Anii copilăriei i-a petrecut în mirificul peisaj al naturii, alături de părinţi şi săteni credincioşi şi destoinici. După anii de şcoala din localitatea de baştină îi vor îndrepta idealul pentru a sluji pe Dumnezeu. Aşa ca părăseşte plaiurile natale urmând cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, absolvit cu brio în anul 1946. Trece Carpaţii în cetatea culturii ardelene, Cluj-Napoca, unde asimilează cunoştinţe superioare la Institutul Teologic de Grad Universitar, obţinând în 1950, după absolvire, titlul academic de licenţiat în teologie.

În ziua de mare sărbătoare împărăteasca „Sfinţii .Constantin şi mama sa Elena“, pe 21 mai 1952, P.S. Ioachim a fost hirotonit diacon la Catedrala episcopală din Roman, iar pe 29 mai acelaşi an, a fost hirotonit ca preot de P.S. Teofil Horineanu, în Catedrala episcopala „Sfinţii apostoli. Petru şi Pavel“ din Huşi.

Astfel începe activitatea de păstorire a sufletelor întru Domnul în mai multe biserici din Judeţul Bacău: Damineşti (1952-1956); Târdeni-Blageşti (1956-1960); „Sfântul Nicolae“ Leorda-Comăneşti (1960-1972); „Sfântul Nicolae“ Bacău (1 972-1 985).

A realizat zidirea, din temelii, a bisericii din satul natal, a contribuit la consolidarea bisericilor „Sfântul Nicolae“ din Bacău, „Precista“ din Roman şi mai ales, a coordonat lucrările pentru construcţia uneia dintre cele mai mari biserici din România- Catedrala „Înălţarea Domnului“ din Bacău. A iubit aşa de mult acest lăcaş, încât a dorit ca aici să-i fie odihna de veci (dorinţa îndeplinită), în permanenţă sub oblăduirea lui Dumnezeu.

Pe linie administrativă a îndeplinit următoarele funcţii: secretar al Protoieriei Moineşti (1956-1972), membru al Adunării Eparhiale Roman şi delegat în Adunarea Naţională Bisericească (1962-1972): preşedinte al Consistoriului Eparhial al Episcopiei Romanului şi Huşilor (1972-1978); vicar administrativ al Episcopiei Romanului şi Huşilor (1978-1985); apoi

arhiereu vicar al aceleiaşi Episcopii (1985-1996).

Pe data de 24 noiembrie 1999, cu ocazia Consfătuirii Ligii Naţionale a Judeţelor Abuziv Desfiinţate (LNJAD), desfăşurată la Roman, ne-am cunoscut pentru prima oara. Din discuţii prelungi am aflat dorinţa profundă a P. S. Ioachim pentru reînfiinţarea Episcopiei Huşilor, desfiinţată abuziv în anul 1949. Am fost

felicitat şi susţinut moral pentru reînfiinţarea judeţului Fălciu, desfiinţat abuziv în anul 1968. Pe 1 aprilie 1994, tot la Roman, cu prilejul Consfătuirii Ligii, ne-am susţinut reciproc în privinţa judeţului Fălciu. Atunci mi-a transmis ideea, ca ar fi bine să formăm o delegaţie, din partea enoriaşilor huşeni, pentru a merge la Prea Fericitul Patriarh, regretatul Teoctist, pentru a solicita reînfiinţarea Episcopiei Huşilor. Am aflat, la Huşi, că demersurile erau deja avansate. Aşa că pe 31 ianuarie 1995 o delegaţie formata din regretatul prof. Boris Gorceag, ing. Grigore şi prof. Ioan Costin (ambii parlamentari), gen. în rezervă Ştefan Costăchescu (trecut la cele veşnice) şi subsemnatul, am fost primiţi în audienţa la Patriarhie. Satisfacţia a fost peste aşteptări pentru Prea Fericitul Patriarh Teoctist (odihnă liniştită), deoarece prin aceasta contribuia direct la repararea unei

nedreptăţi la care participase, fără voie sub acele vremuri, la actul din 1949. Pe lângă dorinţa principala eu am solicitat reînfiinţarea Şcoli de cântăreţi care a funcţionat pe lângă Episcopie înainte de 1949. Mi s-a răspuns textual „şi mai mult decât atât“. Aşa că începând cu anul şcolar 1996-1997 a intrat în funcţiune seminarul Teologic „Sfântul. Ioan Gura de Aur“ (şcoala de cântăreţi bisericeşti şi liceu), care

a dat prima promoţie în anul 2001 . Pe data de 4 iulie 1996

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi Colegiul Electoral Bisericesc l-au ales pe Prea Sfinţitul Ioachim Mareş ca episcop titular al Episcopiei Huşilor, instalat în scaunul eparhial pe 15 septembrie 1996. Pentru început a avut o misiune foarte dificilă, dar cu ruga la Dumnezeu, cu trudă şi dăruire, a realizat organizarea normală a activităţii din parohii. În Eparhie a trecut la repararea a numeroase biserici şi construcţia altora noi, renovarea palatului episcopal, refacerea casei „Berea“ şi înfiinţarea Muzeului Episcopiei. A zidit din temelii mănăstirea „Schimbarea la faţă“, care reprezintă „cartea de vizită“ a oraşului prin arhitectura şi măreţia turlelor sale. In parohia Mârşova, comuna Deleşti, jud. Vaslui a înfiinţat un spital pentru alinarea suferinţelor trupeşti a sute de bolnavi.

Pe lângă o laborioasă muncă misionară a activat, cu succes, şi pe linie spirituală, reactivând publicaţia tradiţionala „Cronica Episcopiei Huşilor“, mobilizând, în rândul ei, un număr consistent de

colaboratori. Prin predicile şi confesiunile sale cu

enoriaşii sau cu cei apropiaţi a dovedit înalte calităţi morale şi duhovniceşti. Ştia să asculte, să dea sfaturi şi îndrumări tuturor celor care solicitau mângâiere sufletească. Emana un har monahic special, blândeţe, modestie, iubire între semeni şi faţă de Bunul Dumnezeu.

Pentru întreaga sa activitate Consiliul Local al Municipiului Huşi a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare“ al urbei - Prea Sfinţitului Părinte Ioachim Mareş - Episcop al Huşilor.

Imaginea ireproşabilă a P. S. Episcop Ioachim va rămâne veşnic vie în memoria tuturor celor care l-au cunoscut, apreciat, stimat şi adorat. Fie-i odihna în veci presărata cu flori în Împărăţia Cerurilor.

C

Iulie 2009 31

Inventatorul Justin Capră

Caterina Nicolae

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l importe. De fiecare dată, răspunsul lui a fost:

– Nu! Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic.

Besides aircraft and cars, Capră invented and unconventional motorcycles. Justin Capră, Romanian who

invented the backpack flier now used by Americans traveling in space is standing in Baloteşti city, in a house as an austere cell.

e lângă aparate de zbor şi maşini, Capră a inventat şi motociclete neconvenţionale. Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de

americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casa austeră ca o chilie. Când l-au vizitat, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, şi fiind plecat din localitate, centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. În 1956

l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ila-ritate. Tovarăşi, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboa-re şi, mă rog, chestii d-astea. În '58 l-am brevetat. Dar, în '56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşi-nuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Ame-ricană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult două săptămâni, dar dormeam pe ciment şi mân-cam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta fusesem ofiţer de aviaţie.

După, am fost dat afară din Armata şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor era gri şi al nostru negru. Altminteri erau identice.

Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de munca mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o sursă de inspiraţie. Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! Am folosit un telefon Bell , o membrana cu o bobina şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în alta parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea. Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

Nu se poate, da' funcţionează! Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a

putut, pentru ca nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune ca fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, asta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuu mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi de profesori, academicieni, savanţi şi prima expresie a fost: nu se poate. La care Groza zice: Nu se poate, da' merge. Cum justificam? Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis: Justine, nu am înţeles cum funcţionează.... Asta n-ar trebui sa meargă. Da' bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică. Nu s-a găsit nici acum.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu

consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi, cu viteza medie de 70 km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie automobilul fără caroserie, cu efect pelicular şi-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă, pentru ca Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic nu plouă, nu ninge. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

De ce nu plecaţi? De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? M-a

întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis Eu să plec? Să plece ei (comuniştii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera

P

Lohanul nr. 9 32în ţara asta? Aici este o ţară formidabilă. Nu se poate da faliment pentru că tot sistemul e falimentar. Şi pe urmă, dacă mă duc cu o sticla de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poţi să faci treaba asta, cade guvernul. După revoluţie au venit alţii să mă întrebe: De ce nu plecaţi? Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toata lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada .... Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România..

Nu există inginer adevărat fără cultură Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorbă, nici

mişcarea nu-i arată vârsta. El pune tinereţea pe seama familiei. Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile la 102, 107, 110.... Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice eu sunt propriul meu stăpân. Ei, poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Newton zice: Ce este gravitaţia? Eu pot să vă spun că este direct proporţională cu masa si invers proporţională cu pătratul distantei, e o formula matematică exactă, dar esenţa n-o ştie nimeni. Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre o cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit.

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv? Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu da răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize,

spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare. Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru ca iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un alt fel de simţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele. Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede altfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali. Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, aceasta particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, un alt raport spaţiu-timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi? ) Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită? Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală. Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, nu în ţăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monahului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat republica ce-i poarta numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monahic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter. Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele. Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor. Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni. Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Ştefan Procopiu (19 ianuarie 1890 - 22 august 1972)

Dr. ing. Octav Gheorghiu

Academicianul Ştefan Procopiu, profesor la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi are importante contribuţii în studiul magnetismului, electricităţii şi opticii şi face parte dintr-o generaţie de oameni de seamă de care a avut noroc ţara noastră. Mulţi dintre aceştia au trecut o vreme prin Paris, dar extrem de puţini sunt cei care au rămas în Franţa după terminarea studiilor sau susţinerea doctoratului. Cei întorşi acasă au ajuns cu toţii profesori celebri care au creat o pleiadă de specialişti în jurul lor.

Academician Stephen Procopiu, professor at the „Al. I. Cuza“ University Iassy, has important

contributions in the study of magnetism, electricity and optics and is part of a generation of people out of which our country was lucky.

ă urmărim cum s-a format acest savant. La 19 ianuarie 1890 se naşte la Bârlad, Ştefan, primul

fiu al Catincii Procopiu, casnică şi al lui Emanoil Procopiu, slujbaş la Tribunalul Tutova. Mama lui Procopiu este fiica ţăranului răzeş Gheorghe Taşcă din satul Bălăbăneşti aflat la 15 km de Bârlad. Bunicul lui Ştefan avea pământ în acest sat udat de pârăul Juravăţ, afluent al Bârladului. Aici îşi petrecea vacanţele Ştefan împreună cu numeroşii săi fraţi şi verişori. Copiii scăpau astfel de năduşala oraşului trăind în aerul curat de la ţară unde

puteau să se joace în voie. Probabil că aici a învăţat Procopiu să fluiere cu degetele în gură ca băieţii de se auzea la mare depărtare. Bunicul spunea că numai munca poate aduce bucuriile vieţii şi cinstirea din partea semenilor. Din acest motiv credea că omul trebuie să se deprindă de timpuriu să muncească aşa că fiecare copil avea o treabă a lui de îndeplinit. De pildă băieţii mergeau cu vitele la păscut şi la adăpat sau ajutau la muncile de pe câmp. Bunica văzând că nepotul Ştefan citea mai tot timpul îi mai zicea: „mai lasă măi băiete terfeloagele celea că şi un popă tot se mai dă la cele lumeşti”.

Urmează Şcoala primară şi apoi Liceul „Roşca Codreanu“ la Bârlad. În timpul liceului Procopiu citea foarte mult mai ales lucrări ştiinţifice care îi dădeau informaţiile necesare elaborării disertaţiilor pe care le prezenta în faţa colegilor în cadrul Societăţii STROE BELOESCU. Informaţiile cu privire la activitatea sa în timpul liceului se pot obţine citind însemnările sale care relatează cu lux de amănunte activitatea sa ca elev. De altfel şi pe urmă, când era student sau profesor nota cu rigurozitate toate studiile pe care le făcea cât şi ideile noi ce îl frământau cu privire la

S

Iulie 2009 33noi fenomene sau explicaţii originale ale unor fenomene cunoscute cu scopul realizării unor noi lucrări. Din fericire majoritatea caietelor de însemnări s-au păstrat. Multe dintre preocupările sale ştiinţifice din timpul liceului, ca de pildă problema energiei sau cauzalitatea vor fi reluate în activitatea sa viitoare. La bacalaureat este clasat primul, comisia fiind condusă de Profesorul Haralamb Vasiliu de la Universitatea din Iaşi. Se înscrie la Ştiinţe Naturale, facultate pe care o părăseşte relativ repede căci nu îi plăcea modul vetust de predare a cursurilor şi se înscrie la Fizico-Chimice. Pe atunci nu exista o Facultate separată de Fizică şi una de Chimie. Cu toate acestea, acest învăţământ a dat mulţi oameni de seamă cu importante contribuţii la dezvoltarea ţării noastre.

Pentru a-şi asigura banii necesari existenţei se angajează ca pedagog la liceul internat, director fiind Mihai Tomida, profesor de Ştiinţe Naturale. Renunţă relativ repede la ocupaţia de pedagog când reuşeşte să obţină o bursă în urma concursului susţinut în faţa comisiei a cărui preşedinte era Petru PONI, iar din comisie mai făceau parte profesorii Ralet, Hurmuzescu, Popovici şi POMPEI. Se putea acum ocupa numai de învăţătură. Este student între anii 1908 şi 1912 şi după susţinerea licenţei în fizică, devine asistent al Profesorului Dragomir HURMUZESCU pe care îl urmează apoi la Bucureşti unde rămâne din 1913 până în 1919, când i se acordă o bursă la Paris spre a-şi pregăti teza de doctor în fizică.

Înainte de plecare publică o serie de articole, unele chiar din timpul studenţiei, în diferite reviste ca „Noua Revistă Română“ sau „Revista Ştiinţifică V. Adamache“.

Dar cel mai important articol al său apare în 1912 la Ann. Scient. Univ. Iassy, tom 7, pag. 280-290 şi se intitulează „Sur les éléments d’énergie“. Articolul este urmat de un alt articol „Détermination du moment magnétique moléculaire par la théorie de M. Planck“, publicat în Bul. Sci. Acad. Roum / tom 1 (1913) pag. 151-157. Plecând de la teoria cuantelor dezvoltată de Max Planck în 1900, calculează valoarea „magnetonului teoretic“ cunoscut azi ca magnetonul Bohr-Procopiu. Această denumire a fost introdusă prin Standarul de Stat STAS 2848-61. Lucrarea aceasta îi aduce consacrarea în lumea ştiinţifică alături de savanţi de renume mondial. Iată de pildă ce scrie O. von Auvers în cunoscutul tratat de chimie Gamelins buch der anorganischen chemie, 8-te Aufl. Berlin 1934: „Auf grund von Vorstellungen die sich mit dem speren Bohrschen Atommodel decken, hat als erster st. Procopiu das magnet. Moment eines in einer Wasserstofbahn umlaufenden Electron berehnet (Dieses wurde spatter als Bohrsches Magneton bezeichnet) das sich mit den heutigegeltigen Zahlen für e/m = 1,761 x 10-7 und h = 6.55 x 10-27 aus der Formel m = he/4pm zu m = (9,174 ± 0,013) x 10-21 berechnet. Dieses Moment ist das quanten-theorethischen Element-arquantum des Mgnetismus und wird 1 Bohrche Magneton genant (p. 1438).“ Este o recunoaştere fără echivoc a priorităţii calculării momentului magnetic al atomului de hidrogen. De asemenea P. Weiss şi G.

Foex afirmă în lucrarea „Le Magnetisme“ (A. COLIN, Paris, 1926, pag. 171): „Plusieurs auteurs indépendamment (EINSTEIN, PROCOPIU, HALMERS, WEREIDE) ont montré que la théorie des quanta donne le moment élémentaire, he/4pm.”

La Paris stă din 1919 până în 1924 când îşi susţine teza de doctorat la 5 martie. Titlul tezei: „Sur la birefringence éléctrique des suspensions“. Conducătorul de doctorat a fost profesorul Aimé Cotton. Teza a fost publicată la editura Masson din Paris în 1924. Pe când lucrează la teză descoperă în 1921 fenomenul de depolarizare a luminii produsă de o suspensie de coloizi, fenomen cunoscut ca „Fenomenul Procopiu“. Această denumire a fost propusă de A. Boutaric şi J. Breton în 1939. Întors în ţară este numit în 1925 Profesor la Universitatea din Iaşi la Catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate. În felul acesta se stabileşte definitiv la Iaşi. La această Catedră va lucra cu pasiune până în 1962 când se pensionează.

În 1930 descoperă un nou fenomen care este cunoscut ca Efectul Procopiu după cum l-au numit prima oară Th. Hoffbauer şi K. M. Koch în revista zeitschrift für Physik. Asupra acestui efect K. M. KOCH a scris şi o monografie la prestigioasa Editură SPRINGER. Acest efect este studiat şi de Alvin B. Kaufman în scopul realizării unui nou tip de memorie pentru computere (Journal of Applied Physics 36, 12 (1965) p. 3928-2930).

Ca profesor s-a impus prin talent pedagogic, claritate şi spiritul de sinteză concretizat în cursul tipărit Introducere în electricitate şi magnetism, publicat în anii 1939/1942. A mai publicat deasemeni în 1948 şi cartea intitulată Termodinamica.

Procopiu a fost primul decan al Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii „Gh. Asachi“ din Iaşi. A fost deasemeni şi decan al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.

O altă preocupare constantă a constituit-o magnetismul terestru contribuind la alcătuirea hărţii magnetice a româniei pentru perioada 1895-1954. Cu această ocazie descoperă o anomalie magnetică în Moldova pe linia Iaşi-Botoşani.

Calculând media constantelor G locale în 39 de staţiuni repartizate pe tot globul terestru şi măsurate în două epoci, 1932 şi 1940, ajunge la concluzia că MOMENTUL MAGNETIC al Pământului a început să crească. Efortul deosebit făcut spre a dovedi prioritatea acestei descoperiri bazată pe calcule laborioase, face ca în dimineaţa zilei de 15 aprilie 1955 să facă un spasm cerebral care i-a atins centrii vorbirii. Profesorul dr. Brînzei îi pune diagnosticul corect astfel că reuşeşte să-şi revină aproape complet. După acest accident a mai condus mai multe teze de doctorat. La curs venea regulat dar stătea într-o bancă şi urmărea cu atenţie cursul citit de unul din colaboratori.

Procopiu are şi o bogată corespon-denţă prin care comunica cu savanţii de pretutindeni şi cu numeroşi corespondenţi din ţară.

La întoarcerea din refugiu din 1943 de la Alba Iulia, Laboratorul de Electricitate se mută din Aripa din Deal a Universităţii (clădirea veche) în Aripa Nouă a clădirii la

ultimul etaj. Aici avea un cabinet ca director de laborator. În cabinet avea o masă, o canapea şi mai multe scaune pe care erau în permanenţă întinse, chiar şi pe parchet, reviste deschise la articolul care avea legătură cu preocupările din acel moment, aşa că nu prea aveai unde să te aşezi în cabinet.

La etajul de dedesubt era Laboratorul de Chimie Organică unde era profesor C. V. Gheorghiu şi când pleca acasă făcea un popas la etajul inferior şi pleca însoţit de C. V. Gheorghiu, având totdeauna ceva de pus la cale!

Mulţi ani a locuit cu chirie pe strada Păcurari peste drum de strada Cişmeaua Păcurari. În 1933 reuşeşte să construiască o casă modestă cu trei camere pe Aleea Ghica Vodă la Copou. Se căsătoreşte în 1946 la vârsta de 56 de ani cu Rodica Vasiliu, Profesoară de filozofie. Nunta a avut loc cu discreţie la biserica din spatele Bibliotecii Universitare (Fundaţia „Ferdinand“), naşi fiind profesorul C. V. Gheorghiu cu soţia. Se pare că a fost o căsătorie fericită, în casă domnind o deplină înţelegere. Înainte de căsătorie Procopiu zicea: cine este căsătorit trăieşte ca un câine şi moare ca un înger. Se pare că realitatea l-a contrazis. Inevitabilul s-a produs şi, în 22 august 1972, moare în urma unui infarct la 82 de ani şi 7 luni.

Ştefan Procopiu a afirmat: Misiunea şcolii noastre este să insufle elevilor siguranţa de sine, astfel ca la terminarea ei aceştia să fie capabili să înfrunte obstacolele şi să-şi afirme personalitatea în orice competiţie viitoare. Fiecare elev să se simtă o forţă fizică şi morală, o entitate bine definită. Aplicând aceste principii a reuşit să creeze o Şcoală de Magnetism care a impus direcţia de Cercetare a Centrului de Fizică Tehnică din Iaşi, Institut de Cercetări afiliat la IFA din Bucureşti.

A publicat 177 de articole în diferite reviste din ţară şi străinătate.

Viaţa artistică nu îi era indiferentă. A făcut parte din Comitetul de Direcţie a Teatrului Naţional din Iaşi şi a publicat articole în revistele: Viaţa Românească şi Însemnări Ieşene. Unul din cei mai buni prieteni a fost poetul George Topârceanu a cărui dispariţie prematură l-a afectat enorm.

În 1964 i se acordă Premiul de Stat clasa I. În 1966 primeşte Meritul Ştiinţific clasa I. A fost declarat Om de Ştiinţă Emerit şi Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi (1967). În 1970 primeşte Steaua Republicii Socialiste România, clasa I.

Bibliografie Cezar Buda, Viaţa şi Opera Savantului

Ştefan Procopiu, Editura Fundaţiei „Chemarea“, Iaşi,1993.

Internet, Ştefan Procopiu. Ştefan Procopiu, Opere Alese, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, 1979.

Ştefan Procopiu, Notiţă asupra lucrărilor ştiinţifice ale lui Ştefan Procopiu, Tipografia Ligii Culturale 1941, Iaşi.

Ştefan Procopiu, Introducere în Electricitate şi Magnetism, vol. I, Editura Laboratorului de Electricitate, 1929, Iaşi.

Ştefan Procopiu, Electricitate şi Magnetism, vol. II, Editura Laboratorului de Electricitate, 1939, Iaşi.

Ştefan Procopiu, Termodinamica, Editura Revistei „V. Adamachi“, 1948, Iaşi.

Lohanul nr. 9 34

De vorbă cu personalităţi ale vieţii ştiinţifice ieşene

despre fizicianul şi omul Ştefan Procopiu

Lect. univ. dr. Daniel Radu

Fără îndoială, Ştefan Procopiu a fost, este şi va rămâne una din cele mai de seamă personalităţi ale vieţii ştiinţifice româneşti şi fără a fi lipsiţi de modestie, chiar mondiale.

Stephen Procopiu was, is and will remain one of the most outstanding personalities of Romanian scientific

life without being deprived of their modesty, even worldwide.

iaţa şi activitatea sa ştiinţifică au avut privilegiul de a fi fost marcate de o mulţime de

evenimente deosebite, cu o puternică influenţă asupra vremurilor care au urmat. Dar, cum cel mai adesea se întâmplă când este vorba despre oameni excepţionali, nu în puţine locuri adevărul aşa cum a fost el se împleteşte cu legenda, uneori armonios şi benefic, dar alteori cu efecte mai mult sau mai puţin neplăcute.

Despre fizicianul şi mai puţin despre omul Ştefan Procopiu s-a scris mult şi s-a vorbit şi mai mult, însă nu întotdeauna în spiritul dreptăţii şi adevărului. De aceea ne-am gândit că ar fi de un real interes şi de ce nu, chiar de un real folos, să aducem lumină - fie şi numai parţial - în bogata viaţă şi activitate a ilustrului fizician Ştefan Procopiu.

Şi la cine altcineva am fi putut apela, decât la cel ce i-a fost alături şi la bine dar - după cum vom vedea - şi la greu, timp de aproape patruzeci de ani, împărţind atât bucuria reuşitei cât şi amărăciunea insuccesului, anume, dl. prof. dr. Vasile Tutovan, actualmente profesor consultant la Facultatea de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, acolo unde fizicianul Ştefan Procopiu şi-a desfăşurat cea mai mare parte a prodigioasei sale activităţi. Ca student, apoi ca preparator, şi urmând după aceea toate gradele carierei didactice universitare, dl. prof. dr. V. Tutovan i-a fost alături până în ultimele clipe ale vieţii, când s-a învrednicit a duce pe proprii umeri, pe ultimul drum, sicriul cu corpul neînsufleţit al celuia care fusese eminentul fizician Ştefan Procopiu, ce se reîntorcea după o viaţă merituoasă, acolo de unde venise: în Veşnicie. Se născuse pe 19 ianuarie 1890 la Bârlad şi a părăsit această lume după 82 ani, 7 luni şi 3 zile de la naştere, adică pe 22 august 1972.

Ca nimeni altul, dl. prof. dr. V. Tutovan s-a aplecat cu multă dragoste, dar în acelaşi timp şi cu mult profesionalism, asupra meticuloasei munci de biograf, redactând unele dintre cele mai importante pagini despre cel ce a fost - şi care prin opera sa ştiinţifică a rămas - fizicianul de

excepţie Ştefan Procopiu. L-am întâlnit pe dl. profesor Tutovan

în cabinetul dumnealui, acelaşi cabinet care odinioară fusese al domnului profesor Procopiu, i-am făcut cunoscut ce m-a

îndemnat să îl caut şi cu bucurie a binevoit să-mi răspundă la mulţimea de întrebări pe care mi le pregătisem. Aşadar:

Domnule profesor, cum aţi ajuns să îl cunoaşteţi pe dl. Procopiu ?

Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, te-aş ruga să îmi dai voie să fac câteva observaţii foarte importante, fără de care este greu ca cineva să înţeleagă aşa cum trebuie orice referire la dl. Procopiu.

În primul rând trebuie făcută o distincţie clară între Procopiu cel de dinainte de 1955 şi cel de după acest an nefast în existenţa lui. În anul 1955 Şt. Procopiu a făcut o congestie cerebrală care i-a provocat o afazie şi astfel nu a mai putut o perioadă de câţiva ani nici măcar să vorbească. Cu greu a reuşit apoi încetul cu încetul să scrie, apoi să articuleze câte un cuvânt şi tot aşa până ce şi-a revenit, însă nu a mai fost nici pe departe cel de dinainte. Îmi reamintesc cu emoţie de clipele când,

după eforturi supraomeneşti, a reuşit pentru prima dată după îmbolnăvire să pronunţe două cuvinte consecutiv. Arăta cu degetul spre mine dar eu nu înţelegeam ce voia să spună. Când într-un sfârşit am spus

„Tutovan“, a dat bucuros din cap. Ghicisem. Apoi a arătat din nou tot spre mine, iar eu contrariat am spus încă o dată „Tutovan“. Dar nu era asta. S-a întristat şi a arătat din nou şi din nou înspre mine. După multe alte încercări am spus „Vasile“. Este de nedescris bucuria ce se putea citi atunci pe faţa lui. Reuşise să se facă înţeles: „Tutuvan Vasile“. Da, da!

Un al doilea aspect foarte important este legat de faptul că în acele articole care s-au scris despre Ştefan Procopiu în reviste mai mult sau mai puţin importante, s-au dat informaţii greşite despre viaţa şi opera lui. Două dintre acestea sunt celebre: mai întâi unii au amintit cum că dl. Procopiu a descoperit „magnetoul“. Este cu totul eronat şi cu siguranţă ei ar fi vrut să se refere nu la magnetou (care este o maşină electrică) ci la „magneton“, care este cu totul altceva: este momentul magnetic elementar al atomului. Cu toate că ar putea fi interpretată ca o greşeală de tipar, din păcate m-am convins că nu este aşa. Apoi unii au pretins că renumitul om de ştiinţă danez Niels Bohr (al cărui nume îl poartă azi

magnetonul) i-ar fi „furat“ Premiul Nobel d-lui Procopiu, ceea ce iarăşi este o foarte mare eroare. Şi lista ar putea continua, dar eu mă opresc aici şi o să revin la întrebarea pe care mi-aţi pus-o la început.

Aşadar, cum l-am cunoscut pe dl. Procopiu. Pe atunci eram proaspăt student, iar personalitatea puternică şi faima d-lui profesor Procopiu m-au oprit la început să îl abordez direct. Abia în anul doi de facultate, când am urmat cursul dumnealui de electricitate, m-am remarcat ca un student bun, şi pot spune că de fapt dl. Procopiu a fost cel care m-a interpelat pentru prima oară, cu toate că eu aveam încă de la terminarea liceului o scrisoare de recomandare către profesorul Procopiu, de la fostul meu profesor de geografie şi istorie din liceu, Cristofor Mironescu, fost coleg de liceu cu dl. Procopiu. M-a luat şi m-a dus în bibliotecă, indicându-mi materialele

V

Iulie 2009 35pe care să le studiez în mod special. Aşa obişnuia să facă cu toţi studenţii buni.

Cum a decurs apoi relaţia dintre d-voastră şi dl. Procopiu ?

La început a fost o relaţie firească dintre un student bun şi un profesor care se preocupa îndeaproape de pregătirea profesională a studenţilor. Apoi, cu trecerea anilor am ajuns - ţin minte - la un moment dat să ne şi certăm. Eram un tânăr aprig şi mă înfierbântam repede atunci când aveam dreptate, iar ceilalţi doreau să mă convingă de contrariu. Era şi dl. Procopiu om şi cum orice om „are dreptul“ să greşească, aşa am ajuns şi la divergenţe. De altfel acest lucru mi se pare oarecum firesc într-o relaţie autentică. Cred că doar în acele relaţii de suprafaţă, superficiale, care se menţin la coaja realităţii nu apar niciodată conflicte. Dar apoi ne-am împăcat şi am colaborat cu mult succes.

Ce fel de om era dl. Procopiu ? Haideţi să ne referim aici dintr-o dublă perspectivă: cea de om de ştiinţă (deci privit din punct de vedere profesional) şi cea de „om pur şi simplu“ (deci din punctul de vedere al relaţiilor umane, social-cotidiene).

În primul rând aş face două observaţii foarte importante. Prima se referă la faptul că dl. Procopiu s-a ocupat cu perseverenţă şi îndeaproape, chiar cu tenacitate, de pregătirea şi formarea celor ce urmau să fie viitori fizicieni sau chimişti. În această direcţie a depus o muncă susţinută şi neobosită, nelipsită pe alocuri de adevărate ceremonialuri (mai ales în ceea ce priveşte partea organizativă a cursurilor). Că este aşa ne stau mărturie însăşi cuvintele lui Ştefan Procopiu care pot fi citite de către oricine intră în universitate: Misiunea oricărei universităţi nu este numai de a răspândi ştiinţa, dar şi de a ajunge să creeze ea însăşi valori, insuflând vocaţii şi întreţinând focul sacru la generaţiile care i se prezintă.

Evident, pe atunci erau totuşi alte vremuri şi întreaga muncă didactică şi de cercetare avea un farmec al ei aparte, care astăzi a dispărut aproape complet. Pe atunci se punea mare accent pe contribuţia de autor, iar ideea ştiinţifică originală valoroasă a unui om era altfel primită şi respectată. Era un fel de „bătălie de idei“ între marile şcoli de fizică ale lumii, şcoli ce se formau pe lângă marile personalităţi ştiinţifice ale vremii. Şi acele vremuri nu au dus lipsă de astfel de oameni remarcabili. Să nu uităm că tocmai în acea epocă s-au pus bazele fizicii moderne. Azi în schimb, când activitatea ştiinţifică practic s-a industrializat, acest aspect este total schimbat; azi se lucrează mai mult în echipă şi foarte rar mai găseşti câte un articol de autor.

Îmi aduc perfect aminte că asistenţii trebuiau să asiste cu conştiinciozitate la cursuri şi să pregătească împreună cu dl. profesor experimentele de curs. Pregătirea lor se făcea cu 3-4 zile înainte de fiecare curs şi aparatura era montată în amfiteatru cu o zi înainte, între timp nimeni ne mai având accesul în amfiteatru. Practic el se închidea până la intrarea la curs (care se ţinea totdeauna marţea de la orele 18 la 20 şi care se bucura adesea de o largă audienţă publică). Întotdeauna experimentele

reuşeau excepţional. Venea cu regularitate la seminariile ţinute de asistenţi şi participa activ, iar la sfârşit erau totdeauna discuţii din care se învăţa foarte mult. Această atentă preocupare i-a folosit ulterior din plin, căci acum, având cadre bine pregătite profesional a avut încredere deplină în cei care i-au continuat activitatea didactică şi de cercetare. Acest lucru s-a simţit cel mai mult în perioada de imediat după îmbolnăvire, când, ne mai putând vorbi, propunea cine să-l însoţească la curs, d-lui fiind în prima bancă. Astfel eu am ţinut cursul - pe atunci fiind lector - între anii 1955 şi 1958, apoi câte doi ani fiecare domnii Ilie Bursuc şi Mardarie Sorohan.

A doua observaţie pe care doresc să o fac se referă la activitatea susţinută de pregătire a studenţilor şi în special a studenţilor sârguincioşi. Astfel, pe cine remarca la seminarii, îi ducea în bibliotecă şi le recomanda să studieze şi chiar să scrie articole de informare ştiinţifică. De exemplu, în anul universitar 1943-1944 studenta Magda Alexa (căsătorită Petrovanu) a pregătit şi prezentat la seminar o lucrare foarte bine documentată despre Galileo Galilei şi tot atunci eu am scris despre viaţa şi opera lui Isaac Newton, pregătind două articole pe care le-am prezentat la două seminarii, şi care ulterior au fost publicate în Revista Ştiinţifică „V. Adamachi“. Ţin minte cum chiar el se urca pe scară şi lua cărţile. Era un om voinic, bine făcut. Vorbea tare, clar, concis, manifestând un comportament integru. Adesea ironiza prostia celor din jur, fără a fi totuşi un om excesiv de volubil. Avea „măsură“ în toate.

Ce fel de fire avea dl. Procopiu ? Aţi reuşit în atâţia ani cât aţi fost împreună să pătrundeţi câtuşi de puţin în sufletul d-lui ?

Din acest punct de vedere era un om destul de dificil. Nu îi plăceau distracţiile frivole. Nu ştiu să fi frecventat petrecerile. Era un om oarecum retras în această privinţă. Cu toate acestea îi plăceau teatrul, muzica şi poezia bună.

Avea mulţi prieteni ? Întreţinea relaţii cu alte personalităţi ale vremii ?

Mulţi prieteni nu cunosc să fi avut, însă dacă îi avea, atunci nu erau oricine. De exemplu, ştiu că era foarte apropiat de Iustin Nicolau, George Strat, I. G. Botez, George Topârceanu (care a avut la un moment dat intenţia de a se înscrie la facultatea de fizică).

Aveţi cumva cunoştinţă de convingerile d-lui Procopiu relativ la sensul existenţei ? Era ateu ? Sau poate era un bun şi credincios creştin ? Sau poate altceva ? Ştiţi cumva care a fost relaţia d-lui Procopiu cu Dumnezeu ?

Fiind un om destul de retras în el cu greu reuşeai să pătrunzi în adâncul sufletului său. Totuşi, din câte am reuşit să îl cunosc din această perspectivă, cu siguranţă dl. Procopiu nu era ateu. Ba dimpotrivă, avea simţământul unei credinţe certe în Dumnezeu, chiar dacă nu o manifesta în mod vădit. }in minte, când acordarea Premiului de Stat i-a permis, şi-a cumpărat un automobil Moskvici cu care colinda Bucovina mergând pe la mănăstiri chiar şi în cursul săptămânii. Adesea,

sâmbăta pleca la mănăstirea Neamţ, să ajungă la vecernie pentru a asculta dangătul clopotelor - cum îl descria Gala Galaction - închipuindu-şi că îl vedea pe Ştefan cel Mare intrând în mănăstire, ca în tabloul zugrăvit de Sadoveanu în Fraţii Jderi. A purtat la el până la moarte medalia cu efigia lui Ştefan cel Mare, oferită cândva de nepotul său Adrian.

Să ne întoarcem acum un pic atenţia asupra activităţii ştiinţifice a d-lui profesor Procopiu. Din câte cunosc cele mai însemnate realizări ale d-lui - care au şi fost recunoscute ca atare atât în ţară cât şi în străinătate - sunt efectul Procopiu şi determinarea pentru prima dată a momentului magnetic elementar al atomului care azi - cel puţin la noi în ţară - este numit magnetonul Bohr-Procopiu. Ce ne puteţi spune în legătură cu aceasta ?

Da, aveţi dreptate însă ar mai fi „ceva“. Şi acest ceva cuprinde în primul rând fenomenul Procopiu şi apoi o seamă de alte numeroase cercetări legate în principal de magnetismul pământesc, difuzia electroliţilor, spectroscopie, depolarizarea luminii, coloizi, descărcări electrice în gaze, electrooptică, forţele electromotoare ale păturilor subţiri ş.a. Însă contribuţiile majore şi absolut originale ale lui Şt. Procopiu - ceea ce a şi făcut ca ele să-i poarte numele - sunt trei la număr şi anume: efectul Procopiu (adică fenomenul de magnetizare a unui eşantion cilindric de substanţă feromagnetică, sub acţiunea simultană a unui câmp magnetic alternativ circular şi a unui câmp magnetic longitudinal staţionar, ceea ce determină apariţia unei tensiuni electromotoare într-o bobină coaxială cu eşantionul), fenomenul Procopiu (adică fenomenul de depolarizare a luminii de către suspensii cu particule grosiere) şi magnetonul Bohr-Procopiu (momentul magnetic orbital al electronului).

De ce la ora actuală momentul magnetic elementar al atomului se numeşte magnetonul Bohr şi nu magnetonul Procopiu ? În fond, cel care l-a determinat pentru prima dată a fost dl. Procopiu, nu ?

Legat de găsirea de către profesorul Procopiu a relaţiei ce exprimă momentul magnetic elementar al atomului se impun o serie de precizări, deoarece după cum am mai amintit, în această direcţie s-au spus şi chiar s-au scris o sumedenie de neadevăruri. Şi aţi făcut foarte bine că mi-aţi pus această întrebare, dându-mi astfel posibilitatea de a clarifica aceste lucruri.

În primul rând, denumirea de magneton (termenul în sine) a fost introdusă de către Pierre Weiss, ceea ce a şi făcut ca la început să poarte numele de magnetonul lui Weiss, sau magnetonul experimental al lui Weiss, deoarece el rezulta din datele experimentale privind punctele Curie la fier, cobalt şi nichel. Acesta era un factor la care se împărţeau exact aceste date experimentale, iar Weiss a crezut că a găsit astfel cuanta de moment magnetic. Din nefericire pentru el nu a fost aşa, căci valoarea determinată de către Weiss era de câteva ori mai mică decât adevăratul magneton, care în cele din urmă avea să-i poarte numele lui Bohr. La puţin timp după aceea, mai precis în decembrie 1912, pe când era încă student, Procopiu a

Lohanul nr. 9 36comunicat o lucrare în care a prezentat o formulă originală de legătură între constanta h din teoria cuantelor a lui Planck (care ulterior s-a numit constanta lui Planck) şi momentul magnetic elementar al atomului M:

mehM

4 .

Deci, până la Procopiu existau ambele noţiuni: şi cea de constantă fundamentală a teoriei cuantelor, h, cât şi cea de magneton (aşa cum P. Weiss a denumit în 1911 momentul magnetic elementar al atomului). Procopiu are marele merit de a fi găsit relaţia care leagă cele două mărimi, determinând practic cuanta de moment magnetic pentru prima dată. Ceea ce însă trebuie spus, este faptul că dl. Procopiu nu şi-a propus în respectivul articol să cuantifice momentul magnetic al atomului. În fapt Şt. Procopiu folosind consideraţiile lui Langevin asupra magnetismului substanţelor şi aplicând teoria cuantelor a lui Planck a stabilit pe cale teoretică o relaţie între momentul magnetic orbital al electronului şi constanta h din teoria cuantelor a lui Planck. Astfel, prin comunicarea de pe 13 decembrie 1912 şi apoi prin publicarea lucrării „Sur les éléments d'énergie“, apărută în Ann. Sc. Univ. Jassy, 7, 1911-1913, p. 280, Şt. Procopiu determinase ceea ce O. von Auwers a numit cuanta elementară de magnetism. Într-o a doua lucrare intitulată „Détermination du moment magnétique moléculaire par la théorie de M. Planck“ şi publicată în Bull. Scient. Acad. Roum., no. 1, 1913, p. 151, Şt. Procopiu a abordat calculul momentului magnetic molecular pe baza teoriei cuantelor a lui Planck.

Momentul magnetic elementar pe care Şt. Procopiu l-a numit magneton teoretic, poartă astăzi denumirea de magneton Bohr, deoarece el rezultă în modul cel mai firesc din modelul planetar al atomului propus de către Niels Bohr, şi pentru care celebrul fizician a primit Premiul Nobel. Deci denumirea de magneton Bohr a fost dată în onoarea lui Niels Bohr şi nu din alte considerente. Însă O. von Auwers precizează în „Gmelins Handbuch der anorganischen Chemie“, 8-te Aufl., Eisen, System Nummuber 59, Berlin 1934, p. 1438, ca şi în „Muller-Pouillet Lehrbuch der Physik“, 11 Auflage, Bd. IV, Teil 4 de 1934, p. 665, că magnetonul Bohr a fost calculat pentru prima dată de către Şt. Procopiu. De aceea, în România, prin Standardul de Stat no. 2848 - 61, magnetonul Bohr figurează sub numele de magnetonul Bohr-Procopiu. În alte lucrări nu se fac precizări aşa clare şi un exemplu în acest sens este lucrarea „Le Magnétisme“, A. Colin, Paris, 1926, p. 171, a lui P. Weiss şi G. Foëx, care afirmă că mai mulţi autori (Einstein 1913, Procopiu 1913, Chalmers 1914, Wereide 1917) au arătat independent unul de altul şi pe căi relativ diferite, că teoria cuantelor conduce la momentul magnetic elementar

me

4hM

.

Înţeleg deci că dl. Procopiu a calculat primul magnetonul Bohr, independent de teoria lui Bohr asupra

structurii atomului. Da, aşa este. Credeţi că Bohr ştia de faptul că

dl. Procopiu a calculat primul magnetonul ? La început cu siguranţă nu ştia,

însă mai târziu, după ce au apărut articolele lui Auwers şi Weiss, mai mult ca sigur că a luat cunoştinţă de acest lucru. De altfel, vreau să atrag atenţia încă o dată asupra faptului că magnetonul Bohr nu a fost găsit de către Bohr, cu toate că îi poartă numele. Şi am explicat mai înainte de ce este aşa.

Dl. Procopiu a corespondat cu Bohr ? A existat vreo legătură în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică între cei doi fizicieni ?

Da, cei doi fizicieni au cores-pondat, evident, pe tema magnetonului. Şi în legătură cu acest aspect aş dori să fac unele precizări: după cum am mai spus, în 1955 dl. Procopiu s-a îmbolnăvit şi astfel şi-a pierdut extrem de mult din capacitatea de muncă şi din forţa combativă pe care ar fi putut-o îndrepta împotriva calomniei şi neadevărului în general. Astfel, a rămas mult timp după aceea în anturajul unor colegi atât din Universitate, cât şi de la Politehnică. Fapt este că, de unde înainte de boală Şt. Procopiu nu îşi pierdea deloc timpul în discuţii sterile, ci discuta doar atât cât era necesar, iar restul timpului îl acorda unei munci neobosite (lucra în laborator şi în bibliotecă adesea până la 11-12 noaptea), după ce s-a îmbolnăvit a devenit un cu totul alt om. Şi aici „l-au ajutat“ şi unii colegi cu care a început să discute din ce în ce mai mult şi evident din ce în ce mai multe. Cert este că în aceste discuţii „binevoitorii“ lui colegi au căutat să-l convingă de faptul că el este cel care ar fi trebuit să primească Premiul Nobel şi nu Bohr, totul culminând cu o scrisoare a unui vecin la fel de „săritor şi binevoitor“ adresată lui Bohr, scrisoare în care respectivul îl acuza direct pe Bohr cum că i-ar fi furat Premiul Nobel lui Şt. Procopiu. Bohr a răspuns că nu a avut nici o pretenţie în a i se acorda Premiul Nobel şi că de fapt el nici nu primise Premiul Nobel pentru determinarea magnetonului care îi poartă numele.

Este păcat şi în acelaşi timp foarte penibil că s-a petrecut aşa, însă acesta este adevărul.

Să înţeleg că Şt. Procopiu nu şi-a revendicat întâietatea în privinţa determinării magnetonului ?

Dl. Procopiu era un om modest, cinstit şi onest şi niciodată nu ar fi făcut ceea ce din păcate au făcut alţii pentru el ! (mă refer aici la acea scrisoare penibilă). De altfel, nici nu ar fi fost nevoie de această revendicare, întrucât întâietatea descoperirii magnetonului îi era deja recunoscută atât în ţară, cât şi în străinătate. Vedeţi d-voastră ? Nu-i aşa că-i curios faptul că timp de 43 de ani, adică din 1912 şi până în 1955 - timp în care dl. Procopiu era în deplinătatea forţelor sale fizice şi psihice şi putea fi mereu stăpân pe orice situaţie, neputând fi influenţat chiar aşa de uşor - nimeni nu a revendicat nimic, şi că brusc după îmbolnăvire a început această adevărată campanie de „recunoaştere a meritelor"?

Fiindcă prin acestea a-ţi ieşit din domeniul activităţii ştiinţifice a d-lui Procopiu, spuneţi-mi d-le profesor, Şt.

Procopiu era un om activ şi în afara vieţii universitare ? Se ştie că în general marii oameni de ştiinţă au avut un rol destul de important în viaţa publică. E destul să-l amintim aici pe Einstein, care spre sfârşitul vieţii era deja un om cuasi-politic (se ajunsese până acolo încât i s-a propus preşedinţia Israelului).

După cum am mai spus, înainte de anul 1955, când era în plină putere creatoare, muncea mult, chiar foarte mult, astfel că nu îi mai rămânea prea mult timp pentru alte activităţi. Chiar discuţiile lui cu membrii catedrei care aveau loc totuşi zilnic, şi cu fiecare în parte, erau scurte şi la obiect; se vorbea numai despre activitatea de laborator. Nu ştiu dacă era bine sau nu, dar cred că aşa era spiritul ştiinţific al acelor vremuri. Amintiţi-vă aici şi de munca atât de istovitoare, practic până la epuizare a soţilor Curie, care şi-au sacrificat nu doar întreg timpul lor, ci chiar şi viaţa, pe altarul ştiinţei. Şi exemple în acest sens, aparţinând acelor vremuri, sunt foarte numeroase. N-aş dori totuşi să se creadă că dl. Procopiu era un fanatic în această privinţă, căci ştia ca nimeni altul să preţuiască ieşirile în natură, cu precădere în timpul vacanţelor, când se întâlnea la mănăstirile Agapia şi Văratic cu prietenii şi cunoscuţii lui: Garabet Ibrăileanu, Octav Botez, fraţii Teodoreanu, George Topârceanu ş.a., sau străbătând cărările munţilor alături de C. V. Gheorghiu sau Radu Cernătescu. După îmbolnăvire şi-a schimbat însă complet conduita. Nu mai era acelaşi pătimaş om de ştiinţă, însă nici în activitatea publică în general şi în politică în particular, nu a intrat aproape deloc.

Să înţeleg că dl. Procopiu nu era un om cu convingeri politice clare ?

O nu, dimpotrivă. Să ştiţi că, fiind un om integru şi onest, niciodată nu a agreat comunismul, ci dimpotrivă trăia cu convingerea clară şi de nezdruncinat că, zicea el „...vom scăpa noi de comunismul ăsta“. Şi iată că a avut dreptate. Însă nu a mai avut şi ocazia pentru a se bucura de acest lucru.

Dacă era aşa pornit împotriva comunismului, cum totuşi de a fost ales membru al Academiei şi i s-au acordat atâtea distincţii comuniste ? Din câte cunosc, ştiu că i-au fost acordate pe rând: în 1960 Ordinul Muncii clasa I, în 1962 Steaua Republicii Populare Române clasa a II-a, în 1964 Premiul de Stat clasa I, în 1970 Steaua Republicii Socialiste România clasa I, ş. a.

A, e o poveste lungă... În primul rând să ştiţi că în ciuda celor ce ar putea să se înţeleagă din ceea ce aţi prezentat d-voastră, dl. Procopiu a avut destul de mult de suferit de pe urma totalei lui antipatii faţă de regimul comunist. S-a ajuns chiar până acolo încât i s-a intentat proces şi a fost adesea interogat de autorităţile comuniste. La un moment dat, cu toată forţa lui a ajuns să-i fie foarte frică şi chiar a trăit momente în care şi-a simţit clar sfârşitul activităţii sale ştiinţifice la universitate, căreia îi era atât de dăruit. Îmi amintesc că la o astfel de anchetă, când era doar el şi cu autorităţile comuniste - care l-au izolat atât de bine în cabinetul lui, încât iniţial nici chiar noi, cei mai apropiaţi lui nu ştiam despre acest lucru - simţindu-se încolţit, şi-a păstrat totuşi cumpătul

Iulie 2009 37şi a rostit tare ca să audă toţi - însă cum nu l-a înţeles nimeni au rămas ca pentru el - patru versuri în franceză, care îi plăceau lui foarte mult şi care exprimau foarte bine situaţia în care se afla atunci. Din acele versuri reieşea clar că Şt. Procopiu era conştient de faptul că trebuia să se apere pentru a supravieţui. În plus, se poate observa aici atât o detaşare admirabilă cât şi clasa net superioară a profesorului Procopiu, care nu a pregetat să pună cu curaj o cultură vastă şi un caracter nobil şi superior modelat împotriva inculturii şi perversităţii celor care îl anchetau. În ajutor i-am venit apoi şi noi - care între timp aflasem ce se pusese la cale - şi am depus cu toţii mărturie în favoarea lui. Comuniştii îl acuzau cu tot felul de neadevăruri în maniera atât de bine ştiută, ajungându-se chiar până acolo încât a fost găsit antisemit şi persecutor al studenţilor de sex feminin. Marele lui „noroc“ a fost că pe atunci responsabil pe întreaga Moldovă din partea clicii comuniste era un evreu descuiat la minte, care şi-a dat seama de adevărata valoare a lui Şt. Procopiu. Acesta l-a prezentat celor de la Bucureşti ca atare, astfel încât în curând s-a schimbat complet viziunea asupra d-lui Procopiu. Astfel s-a ajuns să i se recunoască întrega muncă didactică şi ştiinţifică, acordându-i-se mai multe premii şi titluri ştiinţifice, alături de cele pe care le-aţi amintit d-voastră, mai primind şi Premiul I al Ministerului Învăţământului în 1959, titlul de Profesor emerit în 1962, ordinul Meritul Ştiinţific clasa I în 1966 şi titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic „Gh. Asachi“ din Iaşi. Cu toate că aceste onoruri erau binemeritate, mai mult ca sigur că unul din motivele acestei schimbări bruşte în relaţiile d-lui Procopiu cu comuniştii a fost strâns legat de

o binecunoscută metodă de a îndepărta oamenii cu adevărat valoroşi de la a atrage atenţia publicului larg despre adevărata faţă a comunismului. Şi aceasta constă în a plăti cu bani mai mult decât suficienţi şi de a acorda tot felul de titluri şi onoruri celor care prin gândirea şi poziţia lor le-ar putea fi incomozi, făcându-i astfel „să închidă ochii“ şi să tacă. Evident, nu este cazul lui Şt. Procopiu - care pe drept merita respectivele titluri - dar cu siguranţă comuniştii au gândit şi aşa, dacă nu cumva numai aşa. Cert este că în acest fel cele „două părţi“ nu s-au mai „atacat“ reciproc. Dar în adâncul sufletului său, Şt. Procopiu trăia convingerea că mai devreme sau mai târziu comunismul tot va cădea. Şi până la trecerea în eternitate nu şi-a schimbat acest gând.

Da, a fost un om cu o inimă mare şi nu rareori prin modul lui de gândire şi prin conduita lui - mai cu seamă în perioada de şedere la studii în Franţa (1919-1924), unde a urmat cursurile unor fizicieni renumiţi ai vremii: Lippmann, Langevin, Marie Curie, Cotton, Fabry şi în „Laboratoire de Recherches Physiques“ de la Sorbona şi-a elaborat sub conducerea lui A. Cotton teza de doctorat în fizică - a dat dovadă de un patriotism exemplar. Şi ţin să îmi exprim aici întreaga admiraţie pentru aceste nobile calităţi ale lui Şt. Procopiu; cu adevărat, în această privinţă era un exemplu de urmat pentru toţi.

Fiindcă tot aţi amintit despre trecerea în lumea de dincolo a d-lui Proco-piu, care a fost reacţia publicului larg şi în particular a colegilor d-lui la dispariţia sa ?

Să ştiţi că mare vâlvă nu a fost. Dl. Procopiu a murit aş putea spune în spirit eminescian. S-a stins liniştit, fără zbucium,

în câteva minute petrecându-se totul. Şi nici după aceea nu au fost organizate manifestări fastuoase.

Se poate spune că dl. Procopiu a lăsat prin dispariţia sa un mare gol în ceea ce reprezintă şcoala de fizică românească, sau au existat discipoli care să-i suplinească locul şi rolul d-lui în activitatea ştiinţifică ?

După cum am mai spus, dl. Procopiu s-a preocupat îndelung şi întotdeauna pentru pregătirea viitorilor fizicieni. Acest lucru a făcut să lase în urma sa oameni bine pregătiţi, capabili să ducă mai departe întreaga muncă iniţiată de el.

Se poate spune că dl. Procopiu a avut discipoli şi urmaşi pe măsură ? Cine i-a continuat îndeaproape activitatea de cercetare ştiinţifică ?

Continuatorii direcţi ai activităţii d-lui Procopiu au fost subsemnatul, dl. Constantin Păpuşoi, dl. Ilie Bursuc, dl. Mardarie Sorohan. Cu toţii ne-am străduit să ducem mai departe cât mai mult din ce a iniţiat - atât ca activitate didactică, cât şi de cercetare - profesorul Procopiu. Dar, dacă ne-am ridicat la nivelul ştachetei înălţată de profesorul Procopiu nu cred că sunt eu cel mai în măsură să afirm acest lucru. Aşa cum este şi firesc, las această apreciere celor din jur, celor care sunt şi celor care vor veni, căci doar timpul şi faptele concrete ale noastre pot da verdictul cel mai apropiat de realitate.

Vă mulţumesc din suflet, domnule profesor!

Să fie bine primit!

Top 6: Crizele economico-financiare din Olanda până în România

Ec. Aurel Cordaş

Crizele economice au izbucnit din cele mai vechi timpuri, având trăsături specifice determinate de condiţiile perioadei istorice în care aveau loc. În cele ce urmează vom încerca să amintim doar câteva din formele de manifestare ale crizei economice şi financiare.

Economic crises broke out in ancient times, with specific features from the historical period that took place. To understand the premises of such crises must take a short trip in the history of geo political, economic,

financial countries where the crisis began. Moto: Criza este rezultatul câştigului nedrept, al speculei şi evaziunii fiscale la nivel mondial. Daniel, Patriarhul României

rin criza de credit, criza circulaţiei băneşti, criza valutară şi criza bursei de valori se manifestă criza financiară, iar criza economică prin criza industrială,

criza comercială, criza agro-alimentară. Pentru a înţelege premizele apariţiei acestor crize, trebuie să facem o scurtă călătorie în istoria geo-politică, economică, financiară a ţărilor în care s-a declanşat criza.

Olanda, anul 1634 La cumpăna dintre sec. XVI şi XVII, olandezii au intrat într-

o perioadă de ascensiune rapidă a comerţului şi meşteşugurilor. Ei sunt primii care-i înlătură pe spanioli şi portughezi din supremaţia pe mări şi oceane. Olandezii înfiinţează companii specializate în comerţul îndepărtat pe mare. În timp îşi construiesc baze

comerciale în zone din America de Sud, Guiana, din Asia şi Indonezia, care vor deveni, mai târziu, colonii. Înfiinţează oraşul New York, care în 1614 se numea New Amsterdam.

Se mai spune prin literatura de specialitate că cca. 80% din corăbiile ce brăzdau drumurile mărilor în acea epocă aparţineau olandezilor. În plus, din cele două mii de nave ce se construiau anual, majoritatea erau folosite în pescuitul de heringi şi balene.

Dezvoltarea economică permite înflorirea artei, a preocupării pentru frumos, în special a picturii şi muzicii şi implicit se constituie premizele declanşării crizei lalelelor. Laleaua era prezentă în viaţa locuitorilor, devenise simbol al prosperităţii sociale şi al nobleţii. De la simpla plăcere estetică se ajunge la o pasiune de masă pentru această floare.

Negustorii observaseră dragostea exacerbată a populaţiei pentru lalele, faptul că erau căutate, şi astfel începu specula. Pe la

P

Lohanul nr. 9 38anul 1634, ,,mania lalelelor“ face furori în Olanda şi se ajunge, datorită speculatorilor, să se schimbe un bulb de lalea ,,fără valoare intrinsecă“ pe o ,,ca-rosa nouă, doi cai suri şi hamurile lor.”

Laleaua deve-nise obiect de inves-tiţii, la fel ca acţiunile societăţilor industriale sau comerciale. Cei dornici să investească în lalele, dar care nu aveau capitalul nece-sar îşi ipotecau casele. Dar bulbii de lalea fiind o marfă perisa-bilă nu puteau fi păstrate (tezaurizate) pe termen lung. Mulţi investitori-speculatori

vândură stocurile care le aveau, oferta deve-nise mai mare decât cererea, iar preţurile acestor bulbi căzură de pe cele mai înalte culmi în ,,groapa Marianelor,“ în abisul disperării. Adică

raportul dintre cerere şi ofertă a determinat raportul dintre preţul de vânzare şi valoarea exagerată, nereală, rezultată în urma acţiunilor speculative. Neîncrederea, teama pune stăpânire pe investitori, fiecare caută să scape de stocuri, micşorându-şi pierderile şi astfel apare panica caracteristică tuturor căderilor financiare.

Bursa din Amsterdam, fondată în 1608 era cea mai puternică din Europa în ceea ce priveşte comerţul internaţional, comerţul de valută, de efecte şi de acţiuni. Într-o carte a vremii se scrie ,,se vindea la termen hering înainte de a-l prinde, grâu sau alte mărfuri înainte de a creşte sau înainte de a le avea în mână.”

În concluzie, preţul bulbilor a crescut foarte mult, până când nimeni nu a mai făcut faţă acestor preţuri, şi în lipsa cumpărătorilor, investitorii-speculatori au fost ruinaţi rămânând cu marfa. Visele de bogăţie rapidă se spulberară.

Începuturile Revoluţiei Industriale, anii 1780 – 1852 Revoluţia industrială însemnă dezvoltarea spectaculoasă a

industriei, în Marea Britanie începând cu secolul al XVIII-lea (1780-1820), iar în ţările europene, Statele Unite, Rusia şi Japonia, revoluţia industrială are loc la sfârşitul secolului al XIX-lea. (F. Teulon, Cronologia ec. mondiale).

Anglia, anii 1825 - 1857 Anglia a început ca ţară crescătoare de vite. În timp a fost

avantajată de aşezarea geografică (condiţii favorabile navigaţiei şi implicit comerţului) şi de un model politic liberal, care a fost aplicat într-o monarhie parlamentară. Libertatea este o condiţie fundamentală a creşterii întregii forţe productive naţionale, condiţie a dezvoltării economico – sociale, a progresului uman, a devenirii omului ca fiinţă. Aşa se explică faptul că, în anumite perioade istorice, bunii meseriaşi, artiştii au migrat în ţări şi oraşe care le-au asigurat libertatea, ocrotirea, sprijinul şi astfel hărnicia, spiritul de economie şi de invenţie s-au materializat în lucruri şi lucrări deosebite.

Comerţul englez capătă dimensiuni deosebite. Regina Elisabeta, fiica lui Henric al VIII-lea Tudor, contribuie pe la 1600 la înfiinţarea Companiei Negustorilor de la Londra pentru comerţul cu Orientul Îndepărtat, India asiatică, Indiile Orientale, importând ţesături, bumbac, mirodenii. Se mai înfiinţează companii comerciale cu Rusia, Turcia şi Levant ( Sud-Estul Europei).

Se pun bazele celui mai puternic imperiu colonial organizat în dominioane şi colonii, funcţie de gradul de dependenţă faţă de Metropolă. Măsurile protecţioniste fac ca economia să se dezvolte

din plin. În Parlamentul englez se arată că exportul de produse industriale şi importul de materii prime contribuie cel mai mult la creşterea bunăstării generale.

Anglia cunoaşte Revoluţia Industrială, ceea ce însemnă dezvoltarea spectaculoasă a industriei, care se traduce printr-o puternică impulsionare a progresului tehnic şi o creştere remarcabilă a manufacturatelor obţinute pe bază de cărbune, fier şi fontă. Invenţia lui James Watt (1785), maşina cu abur, este punctul de plecare pentru un nou mod de organizare a muncii şi pentru dezvoltarea maşinismului. Pe la anul 1830 Anglia devenise singura putere industrială a lumii.

Reflectând dezvoltarea industrială şi comercială a ţării, ,,Stock exchenge“ (Bursa de valori) devenise cea mai importantă piaţă financiară a lumii. Creşterea producţiei manufacturiere, dezvoltarea comerţului şi navigaţiei, Marea Revoluţie Industrială a Lumii, expansiunea imperiului colonial, extinderea rapidă a afacerilor face simţită lipsa de lichidităţi. Prin emisiunea de acţiuni, obligaţiuni etc. şi tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră se produc fonduri băneşti suplimentare necesare susţinerii reproducţiei lărgite. Are loc o febră speculativă caracteristică fazelor de creştere economică rapidă, şi în speranţa îmbogăţirii peste noapte, unii mai naivi îşi investesc banii în tot felul de societăţi fictive pentru a-i pierde în final.

Guvernul Majestăţii Sale, bazându-se pe creşterea masivă a veniturilor statului datorată industrializării şi colonizării hotărăşte reducerea dobânzilor la titlurile de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni, rente viagere, etc.) emise de executivul britanic în scopul finanţării, achitării datoriei publice. Deţinătorii acestor titluri de valoare nu sunt mulţumiţi cu noile venituri fixe micşorate şi caută să scape de ele, căutând alte investiţii mai avantajoase. Aceste modificări de venituri declanşează, iarăşi, uriaşe acţiuni speculative.

Din păcate, în goana după investiţii cu profit maxim posibil nu se mai ţine cont de semnalele alarmante de supraîncălzire economică, de greutăţile generate de surplusul de producţie, inflaţie, fapt ce generează dezechilibre economice, care mai târziu se ,,răzbună“ prin crize economice şi financiare. Altfel spus, boomul economic (perioadă de expansiune a afacerilor) precede un recul, reflux, recesiune a activităţii economice.

După momente de vârf, de explozie a preţurilor la care se vând şi se cumpără acţiunile, începe căderea cursurilor la Bursă (piaţă şi instituţie unde se tranzacţionează hârtii-valori şi mărfuri fungibile), se creează panică şi din cauza lipsei de lichidităţi intră în faliment numeroase societăţi economice şi financiare. În scurt timp criza economică se declanşează în toate sectoarele vieţii economice, lăsând în urmă zeci de mii de şomeri. Un economist al vremii scria ,,Cu greu se poate găsi în istorie o serie mai tristă decât aceea a încercărilor nereuşite pe care le-a făcut Banca Angliei pentru a menţine o rezervă corespunzătoare în toată perioada crizei de la 1825 până la 1857.”

Marea Depresiune Economică, anii 1873 - 1896 Economia mondială cunoaşte de la începutul anilor 1870 o

fază de micşorare a ratei de creştere, cu o tendinţă de scădere a preţurilor şi înmulţire a falimentelor. Acest nou context este însoţit de o revenire la protecţionism.

La Belle Epoque, anii 1896 - 1914 Revenirea prosperităţii, la finele secolului al XIX-lea se

datorează utilizării de noi surse de energie: electricitate, petrol, gaze naturale, ceea ce a permis dezvoltarea industriei electrotehnice, chimice, a automobilelor, la care se adaugă extinderea imperiilor coloniale. (F. Teulon, op. cit.).

S.U.A. anul 1907 Demnă de amintit, prin panica deosebită creată este criza

financiară americană din 1907. Despre această criză izbucnită la New-York s-a spus că reprezintă cel mai serios avertisment dinaintea catastrofei economice produse la începutul anilor 1930. Problemele economice pluteau în aer, recesiune, scăderea încrederii în bănci, când insolvenţa instituţiilor financiare au declanşat panica deponenţilor, începând retrageri masive de fonduri. Băncile sunt în pericol de închidere a ghişeelor din lipsă de lichidităţi, nemaiputând onora cererile clienţilor de retragere în numerar. Trezoreria americană injectează, dar fără folos, milioane de dolari în sistemul bancar.

Lalea cunoscută ca „Vice rege“

desenată în catalogul Verzameling Van Een Meenigte Tulipaanen, 1637, aflat la Universitatea Wageningen, Anglia.

Bulbul său costa între 3000 şi 4200 de florini. Un bun meseriaş al timpului câştiga circa 300 de florini pe an.

Iulie 2009 39J. P. Morgan senior, supranumit salvatorul naţiunii, fiind

acţionar serios la o serie de instituţii financiare, îngrijorat de riscul prăbuşirii băncilor, convoacă imediat o conferinţă a bancherilor unde se decide crearea unui Fond Federal de Rezervă care să poată fi folosit de bancherii aflaţi în dificultate, în urma retragerii mari de numerar. Clienţii băncilor înţeleg că nu mai sunt probleme privind retragerile de bani din bănci şi astfel panica dispare.

În anul 1913, Congresul S.U.A. a decis transformarea acestui fond de rezervă în Rezerva (Banca) Federală a S.U.A. (FED).

Primul Război Mondial, anii 1914 – 1918 Marele război 1914 – 1918 opune Germania şi Austria aliate

cu Imperiul Otoman (1914) şi Bulgaria (1915), grupare denumită Puterile Centrale, Serbiei, Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Belgiei, Japoniei (1914), Italiei (1915), Portugaliei, României (1916), Statelor Unite şi mai multor state sud-americane (1917) alianţă denumită Antanta. Acest război provoacă moartea a aproximativ noua milioane de persoane. (F. Teulon, op. cit.).

Perioada interbelică, anii 1919 – 1939 În timp ce anii 1920 corespund unei perioade de prosperitate,

anii 1930 vor fi dezastruoşi pe plan economic, datorită prăbuşirii cursului bursier (crahul din 1929), datorită micşorării producţiei mondiale între 1929 şi 1932, a unei reveniri a egoismului naţional şi a unei tendinţe de micşorare a preţurilor adică deflaţie. (F. Teulon, op. cit.).

S.U.A. anii 1929 – 1933 Seismul din intervalul 1929-1933 prezintă cea mai mare

catastrofă economică pe care a cunoscut-o până în prezent omenirea, criză care a afectat soarta a milioane de oameni. Studiile arată că prosperitatea atât de lăudată era în cea mai mare parte de natură speculativă, în special în S.U.A. Era prezent un Bachus financiar, o stare de euforie datorată unor uriaşe tranzacţii bursiere extrem de profitabile, dar şi foarte riscante, încurajate de autorităţi, bănci, etc.

Să încercăm să facem o scurtă călătorie în istoria politico-economică a Statelor Americane, în speranţa că vom desluşi premizele apariţiei crizei economico-financiare. În plus, poate, vom găsi răspuns la întrebarea, retorică, de ce istoria nu ne face mai înţelepţi. Având în vedere crizele financiare americane din perioada anilor: 1791-1792, 1819, 1841, 1907, 1869 (4.1o. vinerea neagră), 1893-1895, 1929-1933 (29.10.1929 – marţea neagră), 1968 (criza aurului), 1971 (suspendarea convertibilităţii dolarului), 1987 (19.10.- lunea neagră), 2008, de ce nu putem învăţa din aceste tragice experienţe?

Prin diplomaţie şi forţă S.U.A. a reuşit să ajungă prima putere a lumii. Să ne amintim de Doctrina Monroe (1832), care cerea eliminarea controlului străin în America de Nord şi expansiunea spre Vest. Statul Florida a fost cumpărat de la spanioli (1819), Texasul, preluat cu forţa de la mexicani (1845). Anglia cedează statul Oregon (1846). Mexicul a cedat California şi New Mexico (1848). Alaska a fost cumpărată de la ruşi (1867).

După războiul civil dintre Nord şi Sud, încheiat cu victoria statelor din Nord şi abolirea sclaviei (1865), S.U.A. a cunoscut o ascensiune economică rapidă, ajungând în scurt timp o mare putere a lumii. Între 1898 şi 1914 are loc o politică mondială de expansiune. După războiul cu Spania, S.U.A. ocupă Cuba şi Puerto Rico, anexează şi arhipelagul Hawai (1898). În anul 1899 a cumpărat insula Guam din arhipelagul Marianelor, iar în 1914 au inaugurat Canalul Panama. Deci până la începutul Primului Război Mondial, S.U.A. a reuşit să ajungă Prima Putere Mondială.

În S.U.A., anii 1922-1929 reprezintă perioada de avânt economic şi prosperitate caracterizată prin, dezvoltarea industriei: petrol, automobile, aparate electrocasnice, organizarea procesului de producţie pe bandă rulantă etc.

S-a accentuat procesul de urbanizare, datorat exodului de populaţie de la sat la oraş, au crescut salariile, s-a redus şomajul, preţurile la produse se menţin scăzute, toate acestea au ca rezultat creşterea generalizată a consumului. Apare un excedent de fonduri care se investesc în acţiuni, speculaţii bursiere etc.

Federal Rezerve (Banca Centrală) alimentează băncile comerciale şi de investiţii cu lichidităţi. Băncile la rândul lor duc o politică a creditelor ieftine, pe fondul unei ,,beţii“ a consumului. Aceste aspecte au dus la creşterea investiţiilor în economie cu implicaţii directe în creşterea P.I.B. (valoarea bunurilor şi

serviciilor produse într-un an şi destinate consumului). Urmare a acestei politici monetare, populaţia a cumpărat

masiv acţiuni; activitatea la bursă atinge dimensiuni inimaginabile înainte de 1929, când indicele Dow Jones a crescut cu cca. 600%. Indicii bursieri reflectă, în general, starea generală a economiei unei ţări. Investiţiile la bursă au fost considerate drept drumul cel mai uşor spre îmbogăţire. Se consideră că numărul investitorilor-speculatori la bursă în anul 1929 ar atinge cifra de aproape 20 milioane.

Şi Bursele de valori pot ajuta pro-cesului de acumulare, concentrare a fondu-rilor necesare finan-ţării activităţii econo-mice. În plus, aceste fonduri disponibile (economii particulare şi acumulările firme-lor) sunt dirijate tot prin intermediul bur-selor, spre investiţii, mai exact spre ramu-rile industriale cele mai rentabile, respec-tiv cele ale căror produse sunt cerute pe piaţă. Ne aducem aminte că o formă a eficienţei este renta-bilitatea, adică capa-citatea unei activităţi economice de a pro-duce profit. Bursa este un ,,barometru eco-nomic“ reflectând date complete despre activitate economică a societăţilor care îşi tranzacţionează la bursă efectele financiare. Este deci firesc ca investitorii-speculatori să prefere acţiunile societăţilor cele mai profitabile, pe considerentul că acestea le vor aduce dividende consistente.

Să nu uităm că investiţiile masive făcute în economia americană s-au bazat în mare măsură pe emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni, ceea ce a dus la dezvoltarea tranzacţiilor cu capital fictiv. Capitalul care constituie un titlu de proprietate asupra unui capital real, dând dreptul asupra unui venit şi apare sub forma unor hârtii de valoare, ca acţiuni, obligaţiuni, titluri financiare etc. este capitalul fictiv.

Febra speculaţiilor a fost întreţinută prin propaganda ,,capitalismului popular,“ adică fiecare american care se respectă trebuia să aibă acţiuni, astfel cumpărările de hârtii de valoare (înscris care atestă participarea la formarea unui capital = acţiuni, sau la acordarea unui împrumut = obligaţiuni şi dă posibilitatea, dreptul posesorului, de a primi o parte din profit sub formă de dividend sau de a încasa dobândă) au devenit o modă, ducând la o nebunie a speculaţiilor.

După anul 1929 în urma crizei de supraproducţie, a răspândirii neîncrederii, panicii asupra realităţii garanţiilor reflectate de acţiuni, investitorii-speculatori au început să vândă cu grămada aceste titluri de valoare declanşând catastrofa financiară. Astfel cursul acţiunilor industriale a scăzut cu până la 90%, iar de pe bursă, adică de pe piaţa financiară secundară s-au volatilizat, evaporat cca. 30 mld. dolari. Peste 15 milioane de americani erau şomeri, ca urmare a scăderii activităţii sau falimentul a peste 805.000 de întreprinderi.

Banca Centrală (FED) intervine prin restrângerea masei monetare şi prin restricţionarea creditelor. Prin aceasta, s-a reuşit să se ia organismului economic bolnav ultima gură de oxigen, condamnându-l la un final dureros. Falimentele s-au generalizat în toate sectoarele economiei naţionale, cu implicaţiile deja ştiute. Plăţile în S.U.A. se efectuau prin cecuri bancare, în proporţie de 90%, iar încetarea funcţionării băncilor însemna practic paralizarea vieţii economice şi aşa dezorganizată de criză.

S.U.A. a adoptat o politică de restrângere a exporturilor prin măsuri protecţioniste, fapt care a condus la extinderea crizei în Europa, statele europene fiind afectate în calitate de state

Ziarul The London Herald din 25 octombrie 1929 anunţând prăbuşirea burselor – Marţea neagră

Lohanul nr. 9 40exportatoare. Volumul comerţului mondial se va reduce de 3 ori în 1933 faţă de 1929.

În perioada de redresare economică (1933-1940) a apărut conceptul de stat-providenţă care intervine pentru a redresa economia prin subvenţii, comenzi, controlul inflaţiei, politică protecţionistă.

Cel De Al Doilea Război Mondial, anii 1939 – 1945 Diferit de războiul din 1914 ce rămâne un conflict în care se

confruntă puteri ce-şi apără interesul naţional, Conflictul mondial opune puterilor totalitare ale Axei (Germania, Italia, Japonia, etc.) coaliţia antihitleristă (U.R.S.S. Anglia, Franţa, S.U.A. România spre finele războiului, etc.). La data de 1.01.1942, Declaraţia Naţiunilor Unite este semnată de 26 de state care se angajau să lupte până la victorie cu puterile Axei, asistăm deci la formarea coaliţiei antifasciste.

În total, acest război va face mai mult de 40 de milioane de victime şi va duce la creşterea în forţă a economiei americane.

Trei decenii de intensă dezvoltare, anii 1945 – 1973 Cei aproape 30 de ani, între 1945 (sfârşitului războiului şi

începutul reconstrucţiei) şi 1973 ( criza petrolului în urma primei creşteri brutale a preţului la factura energetică, vezi O.P.E.C.) desemnează o perioadă de creştere puternică şi de neegalată prosperitate. În acest interval de timp, rata de creştere a ţărilor dezvoltate a fost între 4% – 5% şi cu o recesiune de o valoare foarte limitată şi cu un şomaj extrem de redus.

Era şocurilor petroliere, anii 1973 - 1979 Ţările dezvoltate au profitat mult timp de preţuri la petrol

foarte mici, în interesul lor, ca mijloc de a-şi mări profiturile pro-prii, uriaşe. Ca răspuns la lăcomia marilor companii de prelucrare a ţiţeiului, cartelul naţiunilor producătoare de petrol au dublat, aproape, preţul petrolului în anul 1973, iar în anul 1979 au mai

dublat încă o dată preţul la baril. Mări-rea facturilor ener-getice, mai ales la ţările complet de-pendente de această sursă de energie, creează dezechilibre economice care se materializează în crize de mare întin-dere care pot îm-brăca diferite forme, cu urmările deja ştiute: inflaţie, şo-maj, etc.

Adâncirea crizei, anii 1979 – 1993 Am văzut că până în jurul anului 1973, guvernele au reuşit să

asigure prosperitatea populaţiei prin intervenţia statului în economie şi prin aplicarea unor ample programe de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială. Dar începând cu anul 1979 starea de avânt economic încetează treptat. Această recesiune a fost în parte consecinţa măsurilor luate în 1973 de Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). În ciuda acestor probleme şi a altor dificultăţi situaţia economică s-a ameliorat mult în deceniul al nouălea.

S.U.A., anul 1987 Sistemul financiar funcţionează ca o lume aparte. Banii sunt

folosiţi, direct, în producerea altor bani. Ei sunt învestiţi pentru cumpărarea de acţiuni, speculaţii la bursă şi tranzacţii legate de randamentele obligaţiunilor, a bonurilor de trezorerie etc. În cadrul tranzacţiilor bursiere etc., într-un interval de timp extrem de scurt, se pot produce mari schimbări în puterea de cumpărare a speculatorilor, fără ca valoarea intrinsecă (valoarea reală) a acţiunii să sufere vreo modificare.

Astfel că ziua de 19 octombrie a anului 1987 a rămas în istorie drept ziua cu cele mai mari scăderi bursiere, ,,lunea neagră,“ când indicele Dow Jones pierde 5o8 puncte. Indicii cursului acţiunilor reflectă tendinţa generală de creştere sau scădere a cursului acţiunilor şi deci climatul general al bursei. În perioadă de

criză, cursul acţiunilor scade puternic, fiind posibile crahuri financiare. În total, pe ansamblu pieţelor financiare mondiale, 2000 de miliarde de dolari se transformă în fum în câteva săptămâni.

J. Kurtzman spunea despre crahul financiar de la Bursa de valori din New-York, când s-a prăbuşit cursul acţiunilor şi au avut loc falimente în lanţ ale instituţiilor financiare:

,,De la înălţimea întregii pieţe din 1987, învestitorii au pierdut peste o mie de miliarde dolari la Bursa de valori din N.Y., în ceva mai mult de doua luni. Pierderea a fost egală cu 12,5% din valoarea totală a producţiei din S.U.A. Este o pierdere de o asemenea amploare că-ţi stă mintea în loc. O mie de miliarde dolari ar putea hrăni lumea doi ani şi ar putea ridica Lumea a Treia din cea mai neagră sărăcie la nivelul clasei mijlocii. Cu ei s-ar putea achiziţiona o mie de portavioane cu propulsie nucleară.”

Ne amintim că preţul (cursul) de vânzare-cumpărare a unei acţiuni la bursele de valori depinde de numeroşi factori economici şi extraeconomici, decisiv fiind raportul dintre cererea şi oferta de titluri, deci acest preţ poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea nominală (valoarea înscrisă pe ea) a acţiunii. Aceste acţiuni se tranzacţionează pe piaţa financiară secundară, nu la valoarea lor nominală, ci la valoarea pe care o dictează condiţiile bursei.

Astfel într-un timp extrem de scurt, se pot produce mari schimbări în puterea de cumpărare a investitorilor care deţin astfel de acţiuni fără a se înregistra vreo schimbare în valoarea intrinsecă pe care acţiunea o reprezintă sau în capacitatea societăţii de a produce mărfuri sau servicii reale.

Creşterea cursului unei acţiuni adică mărirea puterii de cumpărare dă iluzia bogăţiei reale. În cazul nostru, cei care au investit pe piaţa de valori, la bursă şi-au pierdut puterea de cumpărare. Nu s-a produs nici o schimbare în capacitatea de a produce a unei societăţi, ori în capitalul real, lichid din conturile bancare ale acesteia. Altfel spus, modificarea valorii stocului de acţiuni nu influenţează valoarea capitalului real, efectiv al firmei, al societăţii. Capitalul virtual, fictiv, apare sub forma hârtiilor de valoare, ca acţiuni, obligaţiuni, cambii, titluri financiare etc. şi el îşi modifică valoarea la bursă, prin evoluţia în sus sau în jos a cursului acţiunilor. În schimb, capitalul real, efectiv, îşi sporeşte valoarea în procesul de producţie, prin folosirea forţei de muncă. Această valoare a capitalului real se poate majora, modifica şi prin emisiunea de obligaţiuni sau obţinerea de credite.

În sinteză, pierderile uriaşe de la Bursa de valori din N.Y. şi cele de pe pieţele financiare mondiale sunt pierderi virtuale, posibil a se produce, care corespund devalorizării ( scăderii cursului, preţului acţiunii etc,) titlurilor de valori cumpărate anterior crahului bursier. Aceste pierderi uriaşe s-ar concretiza numai dacă proprietarii acestor portofolii (totalitatea titlurilor de valoare, etc. existente la dispoziţia cuiva) ar vinde acţiunile la valoarea lor de după căderea cursurilor bursiere.

România, anii 2008 – 2009 Criza economică din România de astăzi are şi ea explicaţiile

ei. Una din cauzele principale o constituie dependenţa economiei noastre de U.E. în proporţie de cca. 70% din balanţa noastră comercială. De aici din U.E., ne molipsim de virusul crizei prin relaţiile economico-financiare pe care le avem cu această principală piaţă pentru exportul nostru.

Alături de efectele, uneori negative, ale globalizării economiei, şi băncile din România şi-au adus aportul la această criză prin folosirea abuzivă, de dragul profitului, a unor tehnici financiare, deşi legale, prin care acestea au voie să dea cu împrumut bani pe care nu-i au în depozit. Mecanismele producerii de fonduri băneşti suplimentare prin intermediul funcţiei de emisie a creditului contribuie la dezvoltarea economică, dacă se respectă o serie de reguli ce ţin de buna funcţionare a economiei de piaţă. Nerespectarea legilor economice, abuzul de împrumuturi băneşti, fără legătură ce realitatea, se răzbună prin izbucniri ale crizei creditelor, crizei băneşti forme de manifestare ale crizei financiare.

Astfel, datorită dinamicii alerte a creditării în goana după profituri uriaşe cele 42 de bănci care activează pe piaţa românească au obţinut în anul 2008 un profit net de un miliard de euro. Iar raportul dintre credite şi depozite a fost de aproape 140 %, un nivel îngrijorător d.p.v. al stabilităţii. În cifre absolute, împrumuturile au crescut cu 20 miliarde, iar depozitele cu numai 8-9 miliarde lei. (Ada Ştefan – Almanahul crizei)

Strâns legat de evoluţia creditării, toţi aceşti bani ieftini, rezultaţi, nu demult, dintr-o rată relativ scăzută a dobânzii, creditare facilă (vezi şi creditarea făcută numai cu buletinul),

Iulie 2009 41fluxurile băneşti venite de la românii din afara graniţelor, ş.a. au avut ca rezultat, printre altele, ,,supraîncălzirea“, supraproducţie, stocuri, inflaţie, creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară (terenuri, case, etc.) având loc o activitate efervescentă a investitorilor-speculatori, cu preţuri de construcţie pe metru pătrat mai mare ca în ţările din Occident, preţuri egoiste, nesănătoase pentru organismul economic. Activitatea de construcţii era la sfârşitul anului 2008 la cota de avarie, după cum spunea un ziarist, iar preţurile erau mai mici cu peste 30%-40%. În ciuda crizei, datorită unui deficit mare de locuinţe, estimat la aproximativ peste 1 milion de unităţi, piaţa construcţiilor de locuinţe rămâne atractivă. (T. Păuşan – op. cit.).

Cu ajutorul literaturii, presei de specialitate, continuăm analiza economică a crizei pe domenii de activitate, ajungând în zona tranzacţiilor cu terenuri, unde rata de profitabilitate la care au ajuns unii investitori-speculatori, a atins în vremuri bune 1000%, adică preţurile la terenuri au crescut pe anumite zone şi de 10 ori. Să ne aducem aminte reuşitele speculative cu terenuri ale unui preşedinte de club sportiv în zona Pipera. În anul 2008 criza financiară a redus cu 8o% activitatea de pe piaţa terenurilor. Şi pe acest segment de piaţă chiar dacă preţurile au scăzut cu 50%, în condiţiile înviorării activităţii de creditare, piaţa rămâne atractivă sub raport financiar. (C. Lazăr, Neoland – op. cit.).

În speranţa de a nu cădea prea mult în didacticism şi a nu obosi, reluăm definiţia bursei de valori în sens larg. Bursa de valori constituie o instituţie a pieţei financiare înfiinţată cu scopul încheierii de tranzacţii cu titluri de valori emise anterior, pe piaţa financiară primară, fără prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului tranzacţiei.

Bursa de valori românească înregistrează cel mai prost debut, acţiunile se prăbuşesc cu 25% iar din capitalizarea pieţei se ,,evaporă“ cca. 20 miliarde lei noi. Iar în ziua de 23.12.08., Bursa de valori Bucureşti încheie anul 2008 cu o prăbuşire a indicilor bursieri de până la 76,3%, la nivelul celor mai importante 25 de companii şi capitalizarea înregistrează cea mai mare pierdere de la înfiinţarea ei, o cifră cu multe zerouri. Anul 2009 debutează prin scăderi pe toată linia la bursă. (M. Balan – op. cit).

Comerţul exterior. Balanţa de plăţi externe şi conţinutul ei simplificat: 1.Balanţa comercială România s-a clasat anul trecut pe locul şapte între statele UE

care au un nivel ridicat al deficitului comercial, cu 22,7 miliarde euro, potrivit datelor publicate de biroul european de statistică Eurostat. Deficitul comercial al României s-a adâncit în 2008, cu 4,1% faţă de 2007, deşi ritmul de creştere al exporturilor, de 14% la depăşit pe cel al importurilor, de 10%. Astfel , anul trecut, România a exportat bunuri în valoare de 33,6 miliarde euro, cu 4,1 miliarde euro mai mult decât în 2007. (Newsin)

Tradiţionalului deficit al soldului balanţei comerciale (b.c. este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă de timp, de regulă un an) i s-a adăugat o micşorare a cererii de produse fabricate în România, în special pentru pieţele din Germania şi Italia, ţări în care cele mai vândute mărfuri autohtone erau maşinile, aparate şi echipamente, metale comune şi produse finite, textile, materiale plastice, cauciuc şi produse din acestea.

Marin Moraru, proprietarul grupului de firme Marex spunea: ,,Pentru România, întrevăd greutăţi în completarea cu

produse agricole din import, din cauza deficitului. În contextul în care 75% din necesarul de carne de porc este din import, o lună fără importuri ar fi să trecem din nou la produse pe cartelă. Evident din această cauză vor exista presiuni asupra cursului de schimb, care cred că va creşte. Poate că vor fi şi efecte pozitive asupra producţiei interne, în sensul că poate ne va stimula pe noi să producem mai mult în ţară. La urma urmei, de ce să ajungem să importăm atât? România oare să nu poată produce mai mult? Chiar sunt întrebat, pe la întâlniri de afaceri din străinătate, chiar de cei de la care cumpărăm: ,, Voi acolo ce problemă aveţi de nu produceţi mai mult.“ Am ajuns să importăm pătrunjel verde de 20 de milioane de euro.”

Pentru a călători mai uşor în lumea echilibrului macro-economic şi a interdependenţelor dintre componentele acestui echilibru, începem prin a urmări conţinutul şi interpretarea (citirea) balanţei de plăţi externe, managementul guvernamental cu influenţele reciproce ale deficitului comercial, deficitului de cont curent, deficit de capital, deficit bugetar, datorie publică, datorie

externă etc. Balanţa comercială + Balanţa serviciilor + Balanţa veniturilor

= Cont curent + Contul de capital = Balanţa de plăţi externă (b. de p. reflectă sintetic suma încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare ale ţării cu restul lumii, într-o perioadă determinată). Contul curent şi Contul de capital sunt considerate a fi părţi principale (de sinteză) ale Balanţei de plăţi. Ca orice balanţă şi balanţa de plăţi externe este alcătuită din două părţi: credit (încasări din: export de bunuri şi servicii, investiţii străine efectuate în ţară, împrumuturi efectuate sau credite primite de ţara respectivă etc.), debit (plăţi determinate de: cheltuieli pentru importuri, rambursarea împrumuturilor şi a creditelor contractate cu străinătatea etc.).

O balanţă comercială deficitară determină societăţile comerciale să reducă cheltuielile de producţie, de personal şi să anuleze investiţiile, adică sa renunţe la dezvoltare. Creşterea preţului relativ al produselor naţionale favorizează importurile şi frânează exporturile. Factorii care antrenează creşterea importurilor sunt: inflaţia (face ca produsele naţionale, mai scumpe, să fie mai puţin competitive în raport cu produsele străine), presiunea cererii (cerere mare = preţ mare), aprecierea monedei naţionale (creşterea valorii monedei, implicit a puterii de cumpărare, a fost însoţită din anii precedenţi de-o creştere a salariului real peste productivitatea muncii, ceea ce face ca preţul forţei de muncă încorporat în produs să micşoreze competitivitatea economică externă, adică exporturile. Creşterea importurilor şi scăderea exporturilor agravează deficitul comercial. Reducerea cheltuielilor totale pentru importuri şi mărirea încasărilor din exporturi micşorează deficitul balanţei plăţilor. Acest deficit duce la devalorizarea monedei naţionale. Dacă echilibrul balanţei plăţilor este restabilit, presiunile asupra deprecierii ratei de schimb dispar.

Balanţa comercială se echilibrează recurgându-se la rezervele valutare proprii şi la împrumuturi externe. Aceste noi intrări de capitaluri (mai ales împrumuturi din străinătate) necesare pentru echilibrarea deficitului balanţei plăţilor externe fac ca datoria externă (d.e. denumeşte suma în valută, datorată de o ţară altor ţări şi (sau) organismelor financiare internaţionale) a naţiunii să crească . Pe termen lung, capitalurile împrumutate trebuie plătite prin dobânzi (preţul banilor) si rambursate. Aceste plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente şi a dobânzilor corespunzătoare se numeşte serviciul datoriei externe care trebuie din nou finanţat. Astfel o parte a viitoarelor cheltuieli publice este chiar de acum afectată de rambursarea împrumuturilor. Deci.....ajută-ne Doamne.

2. Balanţa serviciilor sau comerţul invizibil, înregistrează încasările şi plăţile ce provin din servicii efectuate pentru alţii sau primite de ţara respectivă: servicii bancare, de turism, de transport, etc.

3. Balanţa veniturilor – venituri din investiţii, din muncă, din proprietăţi, din dobânzi şi dividende ale plasamentelor de capital, etc.

I. Contul curent (denumit şi balanţa plăţilor curente, balanţa tranzacţiilor curente) cuprinde deci balanţa comercială, balanţa serviciilor, balanţa veniturilor. Contul curent înregistrează intrările de bani de pe urma exporturilor şi ieşirile de bani de pe urma importurilor de bunuri şi servicii.

Se prelimină ca până în anul 2012 deficitul de cont curent să ajungă la 10% din PIB. Aceasta înseamnă că economia noastră continuă să producă pierderi, adică iese mai multă valută din ţară (v. importurile de produse agro-industriale etc.), decât intră prin exporturi plus încasări valutare rezultate din munca românilor plecaţi în afara ţării. O dată cu agravarea crizei ce zguduie pieţele de capital are loc reducerea previzibilă a fluxurilor de capital către România, la care se adaugă calitatea produselor şi serviciilor ce lasă de dorit sub raportul competitivităţii, gestionarea defectuoasă a banului public, în continuare ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor. Toate acestea vor creia probleme mari de finanţare a deficitelor de cont curent cu cel puţin 40%-50% din necesarul de finanţat.

II. Contul de capital (sau balanţa mişcărilor de capital) cuprinde mişcările de capital pe termen lung constând din: investiţii directe sub forma de creări sau cumpărări de întreprinderi, investiţii de portofoliu (cumpărări şi vânzări de valori mobiliare pe o piaţă externă), fluxuri monetare, rezervele convertibile şi în aur, etc.

În ciuda faptului că ratele dobânzilor pe pieţele de capital sunt destul de atractive pentru investitorii-speculatori aceştia din

Lohanul nr. 9 42varii motive părăsesc ţara în căutare de plasamente mai profitabile. Cauzele deficitului, echilibrului, sau excedentului balanţei contului de capital ţin de factori economici şi factori extraeconomici.

O problemă specială o constituie balansarea dintre contul curent şi contul de capital. În ultimii ani şi mai ales datorită crizei economico-financiare România înregistrează un deficit în relaţiile comerciale cu partenerii săi. Simultan în economia românească au avut loc, datorită unor conjuncturi economice norocoase, intrări de capital, ceea ce s-a constituit într-un uşor excedent în contul de capital. Deficitul de cont curent poate duce la un aflux de investiţii străine, concretizate în achiziţii de active ieftine, ce poate contribui la creşterea producţiei, sporirea locurilor de muncă şi a veniturilor, cu implicaţii pozitive în creşterea cererii ş.a.m.d.

În concluzie, Balanţa de plăţi externe deficitară reflectă o situaţie economică la limita de supravieţuire a economiei româneşti. Din expunerea noastră am văzut că, finanţarea, alocarea de fonduri, prin împrumuturi, pentru toate aceste deficite, inclusiv cel bugetar măreşte valoarea datoriei noastră externă (suma în valută datorată de o ţară altor ţări şi (sau) organismelor internaţionale).

Resursele financiare ale statului şi utilizarea lor. Bugetul Valul de criză ce a lovit România spre sfârşitul anului 2008 a

adus un deficit bugetar (parte a cheltuielilor bugetare ce nu poate fi acoperită din venituri bugetare) de 5% din P.I.B., adică aproximativ 7 miliarde de euro în minus la Bugetul de stat ( bugetul reprezintă un tablou, o balanţă cu doua părţi, venituri şi cheltuieli, fiecare fiind detaliată pe surse de venituri şi obiective de cheltuieli).

Valul de închideri de firme urmate de trimiteri de personal acasă, din cauza scăderii cererii de piaţă determină scăderea, micşorarea încasărilor la Bugetul de stat de cca. 30% faţă de 2007. Lucrările publice, plăţile către furnizorii statului au fost reduse până la încetare din cauză că încasările bugetare au depăşit cota de avarie. În aceste condiţii Statul, adică Ministerul Finanţelor a început să se împrumute pentru acoperirea deficitului bugetar, implicit pentru lichidarea, micşorarea datoriei publice (suma totală a datoriilor unui stat, guvern, instituţii publice etc., provenite din împrumuturi interne şi externe la un moment dat). Aceste împrumuturi se mai fac şi prin emiterea de bonuri de tezaur şi (sau) prin emiterea de obligaţiuni, cu randamente foarte mari. Astfel pentru titlurile de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni, rente, etc.) vândute de Finanţe dobânzile au devenit extrem de atractive, crescând cu cca. 40% în 12 luni, din cauza lipsei de lichidităţi pe piaţă. Acest efort poate conduce la inflaţie, deprecierea monedei naţionale şi la dezechilibrarea balanţei plăţilor.

Revenind la problematica unui buget deficitar, este de la sine înţeles că, în această situaţie se manifestă tendinţa de sporire a capitolului de venituri, pe seama celei mai importante surse, respectiv cea fiscală (impozite, taxe, etc.). Creşterea impozitelor este cu ,,dus-întors,“ adică are dublu efect. Mărirea impozitelor şi taxelor duc la sporirea veniturilor bugetare, şi deci o posibilitate de sporire a cheltuielilor publice (achiziţii de stat, investiţii cu caracter socio-cultural şi investiţii în întreprinderile publice), cheltuieli care stimulează activitatea economică. Altfel spus creşterea cheltuielilor publice creează debuşee (pieţe de desfacere) suplimentare pentru producătorii ce beneficiază de comenzi publice din partea statului. Dezvoltarea producţiei stimulează cererea de forţă de muncă. Volumul locurilor de muncă creşte, ducând la reducerea şomajului. Pe de altă parte însă, creşterea impozitelor are ca efect reducerea directă şi imediată a veniturilor agenţilor economici, cu implicaţii în micşorarea investiţiilor = dezvoltare, deci reducerea locurilor de muncă, scăderea veniturilor din salarii, rezultanta fiind scăderea drastică a consumului. Concluzia generală este găsirea unui echilibru între efectele pe care le are creşterea fiscalităţii asupra veniturilor producătorilor economici şi a deciziile lor, pe de o parte şi nevoile de resurse băneşti ale bugetului, pe de altă parte.

Împrumuturile făcute de stat pentru acoperirea deficitului bugetar ştim, că reprezintă datoria publică. Datoria naţională creşte ori de câte ori statul înregistrează un deficit bugetar – adică atunci când cheltuielile statului depăşesc veniturile dintr-un an. În finanţarea datoriei, statul poate emite asemenea certificate, cum sunt obligaţiunile sau bonurile de trezorerie. În literatura de specialitate găsim o serie de definiţii legate de această categorie economică. Astfel totalitatea obligaţiilor băneşti contractate de stat (guvern, instituţii publice, financiare etc.) faţă de furnizori şi alte persoane fizice şi juridice, la un moment dat, provine din

împrumuturi interne şi externe. În ţările cu valută convertibilă datoria externă este asimilată cu datoria publică = dezechi-librul balanţei de plăţi. În statistica internaţională datoria externă este înţeleasă ca datorie publică pe termen mediu şi lung.

Datoria noastră externă, se pare, ca ar atinge suma de 100 miliarde euro, nemai luând în calcul obligaţiile ce derivă din plata serviciului datoriei externe (plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente precum şi a dobânzilor corespunzătoare, comisioane).

Concluzii Încercăm, în sinteză, să găsim împreună elementele comune

care caracterizează crizele economice, financiare şi formele lor de manifestare. Am văzut că la sfârşitul perioadei de creştere economică (faza de expansiunea) începe criza care defineşte, reflectă punctul de inflexiune spre descreştere, în evoluţia conjuncturală a economiei.

În faza de expansiune pe baza investiţiilor cresc: producţia, venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, cursul acţiunilor, salariile, vânzările (creditul ieftin şi afacerile prosperă) şi profiturile.

Ştim că investiţiile sunt motorul dezvoltării. Unul din combustibilii acestui motor special sunt banii, care de cele mai multe ori se obţin din credite, împrumuturi. Privind în istorie, se observă rolul multiplu al creditului cu implicaţii pozitive, dar şi negative asupra dezvoltării organismului economic. Am văzut că sistemul de credit accelerează dezvoltarea economică a societăţii prin concentrarea capitalurilor, prin ,,injecţii“ de capital, prin funcţia de emisiune etc., adică contribuie efectiv la creşterea economică dacă se respectă o serie de condiţii (producţia creditată să aibă desfacere asigurată, rambursarea la timp a creditelor etc.).

Nerealizarea acestor condiţii, supracreditarea, abuzurile făcute cu aceste credite ieftine de consum neproductiv, fără nici o legătură cu realitatea, grăbesc izbucnirile violente ale crizei.

Am încercat să descifrăm, mecanismele producerii de fonduri băneşti suplimentare, prin intermediul funcţiei de emisiune a creditului, sau prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni, implicit tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră. Am văzut, împreună, că folosirea unor inovaţii financiare care scăpate de sub control, pot deveni extrem de toxice pentru organismul economic, care în ciuda anilor de exces speculativ cu valori ale activelor imobiliare (case, terenuri etc.) şi ale activelor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.), s-au înscris pe o spirală de creştere alimentată de aşteptări privind mărirea acestor preţuri în viitor, care, la rândul lor justificau hipertrofia creditului, organism ce nu a putut deveni ,,imun“ la ,,otrăvuri,“ asemenea regelui Mitridate. Din păcate, nu s-a putut învăţa totul din istoria economică a vieţii oamenilor, a tragediilor post criză şi aceste mecanisme financiare toxice au dus la căderea unor sisteme economice, cu implicaţiile deja ştiute şi uitate uşor de cei care ne diriguiesc destinele economice şi sociale.

Ştim că nimic, sau aproape nimic, nu este veşnic pe această lume, la fel şi binele sau răul, aşa că şi această fază de prosperitate nu poate dura la infinit. Eficienţa factorilor de producţie începe să scadă şi odată cu ea scade producţia, rata profitului, scad cursurile (preţurile) titlurilor de valoare (documente imprimate semnate şi transmisibile care constituie obiectul unor tranzacţii financiare). Scumpirea creditului, din cauza lipsei de lichidităţi, duce la restrângerea activităţii de creditare şi a investiţiilor. Apare criza economică în care producţia stagnează, cresc falimentele şi şomajul. Urmând cursul firesc, economia intră în faza numită depresiune. În această fază oferta este mai mare decât cererea. Agenţii economici reduc costurile de producţie, implicit preţurile, înlocuiesc capitalul fix cu altul nou, încep să facă investiţii, modernizează tehnologiile, motorul economiei nu mai are rateuri,

Certificat de trezorerie - 2003

Iulie 2009 43nu mai ,,tuşeşte“, începe să mărească viteza atingând, din nou, faza de expansiune, în care sunt satisfăcute rapid şi unele aspiraţii de progres social.

Ştim de la reputatul economist P. Samuelson că banii sunt ,,sângele care irigă sistemul economic“, iar despre bănci se mai spune că ar fi plămânii organismului economic. În concluzie pentru a păstra viaţa în organismul economic, în condiţiile lipsei de ,,sânge + oxigen“ (disponibilităţi băneşti existente în conturi bancare, etc.), pentru evitarea oricărei traume care ar fi fost produsă de falimentele sistemelor financiar – bancare, ,,doctorul“ adică Statul intervine asupra organismului economic prin „transfuzii, injecţii“ de lichidităţi în speranţa că inima acestui organism va pulsa regulat şi implicit motorul economiei va începe să duduie, însemnând că trăieşte, că moartea pentru el poate că nici nu există.

Bibliografie selectivă

J.R. Barber – Istoria Europei moderne, Ed. Lider, Bucureşti, 1994; J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997; Grupul de presă „Intact“ – Almanahul crizei, Editat de Media Casa

Press, Bucureşti, 2008, N. Murgu şi colab. – În zgomotul bursei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982; N. Murgu si colab. – Afaceri şi căderi financiare în lumea capitalului,

Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1979; V. Mircea – Istoria economiei europene, Ed. Fundaţiei Universitare

,,Dunărea de Jos,“ Galaţi, 2001; R. Negrea – Spoliatorii, Ed. Aureus, Bucureşti, 1991; R. Negrea – Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; V. Olariu – Dicţionar al economiei de piaţă, Ed. Spicon, Tg. Jiu, 1991; E. Prahoveanu – Economie politică fundamente de teorie economică,

Ed. Eficient, Bucureşti, 1997; F. Teulon – Cronologia economiei mondiale, Ed. Institutul European,

Iaşi, 1997; C. Voicu şi colab. – Frauda în domeniul financiar – bancar şi al pieţei

de capital, Ed. Trei, Bucureşti 1998; Internet – Top 10 crize economice; Colecţia ziarului ,,Financiarul”.

Aplicaţii ale secţiunii de aur (II)

Prof. Ioan Spânu

O aplicaţie a Secţiunii de Aur este construcţia icosaedrului convex regulat, a dodecaedrului convex regulat.

An application of the Golden Section is construction regularly convex icosahedron, a regularly convex

dodecahedron. If the number of regular polygons (have equal sides and angles) is virtually infinite, the regular poliedre convex is only 5.

(Continuare din nr. 5, octombrie-2008) Reamintesc că un segment de lungime a poate fi împărţit în

două segmente de lungimi b şi c (b > c) astfel încât

cb

bc

cb

bcb

cb

ba

1 . Notând xcb obţinem

ecuaţia x2 – x – 1 = 0 a cărei soluţie pozitivă este φ = 1,618033…numit Numărul de Aur. Dacă pe un segment [AB] găsim un punct T, care determină două segmente a căror lungimi formează un raport cu valoarea φ, spunem că punctul T împarte segmentul [AB] în Secţiunea de Aur (determinarea lui T, vezi nr.2 feb. 2008).

Dacă numărul poligoanelor regulate (au laturile şi unghiurile egale) este practic infinit, totuşi poliedre convexe regulate nu există decât 5(cinci) şi anume: cubul, tetraedrul regulat (are 4 feţe triunghiuri echilaterale), octaedrul (are 8 feţe triunghiuri echilaterale), dodecaedrul (are 12 feţe pentagoane regulate) şi icosaedrul ( are 20 de feţe triunghiulare regulate).Voi arăta că:

EXISTA NUMAI CINCI POLIEDRE CONVEXE REGULATE

Demonstraţie [6] pag. 92 Fie P un poliedru convex regulat, în care notăm cu n – numărul muchiilor de pe o faţă si cu p-numărul muchiilor care au un vârf comun. Din faptul că fiecare muchie este inclusă în două feţe si are două extremităţi rezultă că într-un poliedru convex regulat care are m-muchii, v- vârfuri si f- feţe există următoarele corelaţii.

Numărul feţelor x numărul muchiilor unei feţe este egal cu dublul numărului muchiilor poliedrului deoarece fiecare muchie aparţine la două feţe: f.n = 2 .m (3.1)

Numărul vârfurilor x numărul muchiilor care pornesc din acelaşi vârf este egal cu dublul numărului muchiilor poliedrului deoarece fiecare muchie are două extremităţi care corespund la două vârfuri ale poliedrului: v. p = 2. m (3.2).

Din relaţia 3.1 si relaţia 3.2 rezultă: 2m = fn = vp (3.3)

Din relaţia (3.3) rezultă v=nmfsi

pm 2,2

pe care dacă le

înlocuim în relaţia lui Euler v-f+m = 2, obţinem

2111,0

2111),0(

,2)2111(2,222

npnpm

npm

nmm

pm

(3.4) .

Dar o faţă nu poate avea mai puţin de trei laturi si nici dintr-un vârf nu pot pleca mai puţin de trei laturi ,deci n ≥ 3 si p≥3. Dacă în relaţia (3.4) luăm n=3 =>

}5,4,3{61611

31

21

pppp

si având în vedere că relaţia (3.4) este simetrică rezultă că şi n є{3,4,5}, deci putem forma 9 perechi (p,n) є {(3,3), (3,4), (3,5), (4,3), (4,4), (4,5), (5,3), (5,4), (5,5) }.Dacă verificăm care din perechile (p,n) verifică relaţia (3.4) obţinem :

Pentru p = 3 şi n = 3 =>

3421

32

21

31

31

(A); tetraedrul ;

Pentru p = 3 şi n = 4 =>

121421

127

21

41

31

(A); cubul ;

Pentru p = 3 şi n = 5 =>

151621

158

21

51

31

(A); dodecaedrul;

Pentru p = 4 şi n = 3 =>

121421

127

21

31

41

(A); octaedrul;

Pentru p = 5 şi n = 3 =>

21

158

21

31

51

16>15 (A); icosaedrul.

In continuare vom cerceta modul de construcţie geometrică a celor 5 poliedre convexe regulate şi prin aceasta existenţa fizică a acestora, conform principiului că tot ce se poate construi există.

4) EXISTENTA ICOSAEDRULUI CONVEX REGULAT (p = 5 n = 3). Din n = 3 rezultă că feţele icosaedrului sunt suprafeţe

Lohanul nr. 9 44

triunghiulare regulate Aplicând formula 3.5 512111

mpn

pentru p = 5 şi n = 3 obţinem m = 30, apoi din v. p = 2. m => v = 12 şi din f. n = 2. m => f = 20, deci icosaedrul este mărginit de 20 feţe triunghiulare regulate, 30 de muchii şi 12 vârfuri.

Construcţia geometrică a icosaedrului convex regulat. Pentru a construi icosaedrul considerăm un pentagon regulat

ABCDE înscris într-un cerc ,de centru O şi rază de lungime r. In acest caz latura pentagonului regulat convex înscris în cerc AB =

L5=

1

112

5210 22

r

rr=AB (3.6)

unde am ţinut seama că 2

15 (3.7) Fie Sє[OA] astfel

încât OSOA

OS= 1

rrOA (3.8) şi fie OF ┴

(ABC) astfel încât OF =OS (Fig 3.6), atunci aplicând teorema lui Pitagora în ∆AOF m(O)= 900 avem OF2 +OA2=AF2 AF2 =

2

22

2

2222

2

2 1

rrrrr

AF= 12 r

şi

ţinând seama de rel. 3.6 => AF = AB atunci ∆FAB, ∆FBC, ∆FCD, ∆FDE ,∆FEA sunt echilaterale (1). Fie O``є OF astfel încât OO``=

r şi O`є[OO``] astfel încât OO`= O`O``= 2r

şi fie I, J, K, G, H

simetricele punctelor respectiv ale lui A ,B ,C ,D ,E faţă de punctul O`

Fig. 3.6

Din construcţie avem AO` = O`I, OO` =O`O`` şi AO`O

≡IOO`` => ∆AO`O ≡ ∆IO`O`` => AO = IO``(1) şi AOO`` ≡ IO``O`(2), dar din FO┴(ABC) şi AOє(ABC) => AO┴FO => m(AOO`) = 900 => m( IO`O``) = 900 .Analog se demonstrează, folosind faptul că punctele B şi J sunt simetrice, că BO = JO``(3) şi m( JO``O`) = 900 (4), de unde se deduce I, O`` şi J determină un plan perpendicular pe dreapta OF, deci este paralel cu planul (ABC). Din rel (1) şi (2) şi m( JO`I) = m(AO`B ( op.la vârf) => ∆O`AB = ∆O`IJ => IJ = AB, iar din celelalte simetrii se deduce că punctele I, J, K, G, H sunt vârfurile unui pentagon regulat convex congruent cu pentagonul ABCDE .

Vom arăta că două vârfuri alăturate ale pentagonului ABCDE şi vârful pentagonului GHIJK situat pe aceeaşi faţă cu latura determinată de cele două vârfuri ale pentagonului ABCDE determină un triunghi echilateral.

Fie {M} = AO∩DC (FIG.3.6), deci OM este apotema pentagonului ABCDE => CD┴OM, din OF┴(ABC) şi CD este inclusă în (ABC) => CD┴OF => CD┴ (FO``M), dar MI este inclusă în (FO``M) => MI ┴ CD, M fiind mijlocul lui [CD] => ∆DCI este isoscel => CI = DI. Vom demonstra că ∆DCI este echilateral. Ducem MM`┴O``I, M`є IO`` => MM`║ OO``, dar şi OM ║ O``I => OO``M`M este dreptunghi => OO``=MM` = r şi OM = O``M`, dar OM fiind apotema pentagonului regulat convex

avem a5 =

2415 rr

(3.9). In ∆MM`I avem M`I = r -

4

534

544

15

rrrrr, => M`I2

=

1652102 r

, MM`=r, m(MM`I) = 900. In ∆MM`I aplicăm

teorema lui Pitagora avem MI2 = M`M2 + M`I2 MI2 =

16

563016

53 22222 rrrr

(3.10). In ∆MCI,

m( ICM)=900, conform teoremei lui Pitagora avem CI2 = MI2 + MC2 CI2 =

2

5210

45210

165210

165630

22

222

rCIrCI

rrr

3.11).

Comparând relaţiile 3.6 cu 3.11 => CI = AB => ∆CDI este echilateral, laturile sale fiind egale cu laturile pentagonului regulat ABCDE sau GHIJK. Analog se arată că şi ∆DIJ, ∆JDE, ∆EJK, ∆EAK, ∆KAG, ∆GAB, ∆GBH, ∆HCB, ∆HCI sunt echilaterale (10 triunghiuri). Pe dreapta OF fixăm punctual L astfel încât O``L = OF, împreună cu vârfurile pentagonului GHIJK va determina cinci suprafeţe triunghiulare regulate si anume ∆LGH, ∆LHI, ∆LIJ, ∆LJK, ∆LKG. Deci am determinat cele 20 de suprafeţe triunghiulare regulate ale icosaedrului .

Verificăm dacă O`A = O`F = R – raza sferei circumscrise icosaedrului.

Din FIG.3.6 avem O`F = OF+OO` O`F

= 22

12

rrrrrr

(1). In ∆AOO` m(AOO`)

=900 aplicând teorema lui Pitagora avem AO`2 = AO2 + O`O2

222

15222

52

54

54

2222

rrrrrrrrAO

rrrAO

(2).

Comparând rel. (1) cu (2) rezultă O`F = AO`. În concluzie icosaedrul construit geometric este inscriptibil

într-o sferă. 5) EXISTENTA DODECAEDRULUI CONVEX

REGULAT. (p =3, n = 5).Din n = 5 rezultă că feţele acestui poliedru vor fi pentagoane regulate. Aplicând formula 3.5

512111

mpn pentru p = 3 şi n = 5 => m = 30, iar din n.f

= 2.m => f = 12 şi din v.p =2.m =>v = 20, deci dodecaedrul este mărginit de 12 feţe pentagonale regulate, 30 de muchii egale şi de 20 de vârfuri.

5.1. Construcţia geometrică a dodecaedrului convex regulat 1) Fie un cerc C(O, ρ), construim un pentagon convex

regulat ABCDE înscris în cercul dat prin metoda (vezi Nr. 5

Iulie 2009 45oct.2008) în care vor exista următoarele relaţii: latura pentagonului

regulat convex AB = 1

25210 2

(3.12),

apotema pentagonului convex OM=

2415

(3.13),

latura pentagonului stelat

AC= 12

5210 2

(3.14) .

2) Pe planul (ABC) în punctul O ridicăm o perpendiculară pe care fixăm VO = 2.OM (3.15) (Vezi Fig 3.7); unind punctul V cu vârfurile pentagonului determinăm o piramidă pentagonală regulată. In ∆VOB m(O) = 900, VO = 2.OM = 2.ρφ/2 = ρφ şi VO = ρ, aplicând teorema lui Pitagora avem

VB2 = VO2+OB2 VB2 = ρ2+ρ2φ2 VB= 12 Şi comparând această relaţie cu rel. 3.14 constatăm că muchia laterală a piramidei este egală cu diagonala bazei, dar conf. 3.4.5 b) avem

ABAC

=> ABVB

(3.18) şi conf. prop. 3.4.3 m(V) = 360

.Constatăm că piramida VABCDE se poate obţine pentagon regulat stelat prin “rabatarea“ tuturor vârfurilor într-un singur punct.

3) Se prelungesc muchiile laterale ale piramidei cu segmente congruente AA` = BB` = CC` = DD` = EE` = AB. In planul feţelor laterale se construiesc simetricele vârfului faţă de laturile respective. De exemplu în planul feţei VBC ducem VM┴ BC unde Mє [BC], BM = MC şi fixăm G`є [VM, astfel încât VM = MG` .In aceste condiţii avem următoarea:

PROPOZIŢIE 3.5.1. Pentagonul BB`G`C`C este pentagon convex regulat.

Fig. 3.7

Demonstraţie. Pentru aceasta vom demonstra că CC` = C`G`

observând că cele două segmente sunt laturi în ∆BCC` şi în ∆CC`G`(vezi Fig. 3.8) care prin construcţie au deja [BC]≡[CC`]. Arătăm că CBC` ≡ C`CG` .Deoarece G` este simetricul lui V => ∆CVG` este isoscel => m(CVG`) = m(CG`B) =180, deci în ∆CG`C ,m(C`CG`) = 180 + 180 = 360 (1) ,iar în ∆BCC` avem BC =CC` şi m(C`CB) =1080, => m(CBC`) = m(CC`B) =

2108180 00

=360 (2).Din rel. (1) şi (2) => că CBC` ≡

C`CG`(3) . Arătăm că BC` = CG`. In ∆ In ∆VBC` avem m(C`VB) =

m(VC`B) =360 => ∆VBC` –isoscel => VC =BC`(4). Deoarece G` este simetricul lui V faţă de BC şi M este mijlocul lui [BC] => patrulaterul VBG`C este romb => VC = CG` (5). Din rel. (4) şi (5) => BC` = CG`(6). Din rel. (5) şi (6) => ∆CBC` ≡ ∆C`CG` => [CC`] ≡ [C`G`] (7) .Analog se arată că [BB`] ≡ [B`G`] (8). Din rel.(7) şi (8) => BB` = C`G` = G`C` = C`C = BC => BB`G`C`C este pentagon convex regulat .Procedând la fel alte 4 pentagoane convexe regulate care au câte o latură comună cu ABCDE şi anume CC`H`D`D, DD`I`E`E, EE`J`A`A şi AA`E`B`B .Cele 5 suprafeţe pentagonale convexe regulate sunt congruente cu suprafaţa pentagonală ABCDE şi le vom numi feţe laterale superioare, iar ABCDE va fi baza superioară a dodecaedrului.

4) Fie O1є [VG`asfel încât MO1 = MO şi este astfel centrul pentagonului BB`G`C`C. Deoarece BM┴OM, BM┴VM => BM┴ (VO1O), iar planul (VB`C`) trece prin BM => (VB`C`) ┴ (VO1O) .Prin punctul O1 ducem o perpendiculară pe VM inclusă în planul (VOM) care va intersecta pe [VO în punctul O`. In aceste condiţii punctul O` este egal depărtat planul bazei şi de planele feţelor laterale superioare. Într-adevăr comparând ∆MOO` cu ∆MO`O1 avem m(O) = m(O1) = 900, MO =MO1 şi MO` latură comună => O`O = O`O1. Analog se arată că punctul O` se află la aceeaşi distanţă faţă celelalte feţe laterale superioare. Din compararea ∆ OO`C cu ∆OO`B rezultă O`B = O`C, iar din compararea ∆O1BO` cu ∆ O1C`O` => O`B = O`C` rezultă că toate cele 15 vârfuri determinate sunt egal depărtate de punctul O`, adică O`C` = O`G`= O`F` = O`E`= O`H`=O`A=…

Construind simetricele punctelor A, B, C, D, E faţă de punctul O` obţinem respectiv punctele H, I, J, F, G şi printr-un raţionament analog de la construcţia icosaedrului se arată că pentagonul convex HIJFG este paralel şi congruent cu pentagonul convex ABCDE ,va fi bază inferioară a dodecaedrului convex. Să arătăm că cele 5 pentagoane convexe şi anume JFE`A`J`, FGG`B`E`, HGG`C`H`, IHH`D`I` şi

Fig.3.8 JII`E`J` pe care le vom numi feţe laterale inferioare sunt

regulate şi congruente cu celelalte feţe ale dodecaedrului. Intr-adevăr dacă fixăm de exemplu pentagonul FGG`B`F` avem FG = G`B`=B`F` şi piramida cu baza FGG`B`F` şi vârful O` are muchiile laterale congruente, deci şi muchiile bazei vor fi congruente adică FF`=GG`= FG = G`B`=B`F`=> feţele laterale inferioare ale dodecaedrului sunt congruente cu celelalte feţe.

Lohanul nr. 9 46 Poliedrul astfel construit este dodecaedru convex regulat

deoarece toate feţele sunt pentagoane regulate, din fiecare vârf pornesc acelaşi număr de muchii şi unghiurile diedre au aceeaşi măsură deoarece fiecare faţă este în prelungirea unei feţe laterale a piramidei pentagonale regulate cu baza o faţă a dodecaedrului.

B i b l i o g r a f i e 1. Brânzei, Dan; Sebastian Aniţa; C-tin Cocea – Planul şi

spaţiul Euclidian, Editura Academiei RSR;

2. Câmpan, T. Florica – A doua carte cu probleme celebre din istoria matematicii, Editura Albatros;

3. Hadamard, Jaques – Lecţii de geometrie elementară – geometrie în spaţiu, Editura Tehnică 1961;

4. Mihăileanu, N. N – Complemente de geometrie sintetică, Editura Didactică şi Pedagogică 1965;

5. Mihăileanu, N. N – Lecţii complementare de geometrie, Editura Didactică şi Pedagogică 1976.

Universul - o superhologramă?

Dr. ing. Octav Gheorghiu

Caracteristica hologramei de a fi „un tot în fiecare parte“ ne determină să ne schimbăm complet modul de înţelegere a organizării şi ordinii universului.

Feature hologram to be „a whole in every part“ make us to change completely the way of understanding

organization and order of the universe.

n anul 1982 s-a petrecut un fapt cu adevărat remarcabil. La Universitatea din Paris, o echipă de

cercetători condusă de Alain Aspect a făcut un experiment, posibil unul din cele mai importante experimente ale secolului XX. Chiar dacă unii obişnuiesc să citească editorialele ştiinţifice, probabil că sunt extrem de puţini cei care au auzit de numele lui Aspect, deşi anumiţi cercetători cred că descoperirea sa poate schimba faţa întregii ştiinţe.

Alain Aspect şi echipa sa au descope-rit că, în anumite condiţii, particulele subatomice (cum ar fi de exemplu electro-nii) sunt capabile să comunice instantaneu unele cu altele, indiferent de distanţa care le separă. Nu are importanţă dacă ele se află una faţă de cealaltă la o distanţă de 10 metri sau de 10 miliarde de kilometri. Într-un anumit fel, fiecare particulă pare să ştie permanent ce face cealaltă. Această desco-perire este strâns legată de „paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen“, subiect extrem de mult discutat şi foarte controversat chiar şi în zilele noastre, când cercetători îndrăz-neţi l-au folosit pentru a demonstra posibi-litatea (cel puţin teoretică) de realizare a teleportării. Astfel, se pare că nu ne mai desparte mult timp până când obişnuitele teleportări din celebrul serial SF „Star Trek“ vor fi ceva la fel de obişnuit şi în viaţa de zi cu zi.

Problema descoperirii lui A. Aspect (ca şi a paradoxului EPR, de altfel) este aceea că violează teoria îndelung susţinută a lui Einstein, conform căreia nici o informaţie nu se poate transmite cu o viteză mai mare decât viteza luminii în vid. Dar a călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii este echivalent cu depăşirea barierelor temporale, perspectivă care i-a speriat pe unii fizicieni, determinându-i să elaboreze diverse teorii pentru a infirma descoperirile lui Aspect. Acest lucru i-a inspirat însă pe alţii să ofere explicaţii şi mai radicale.

De exemplu, David Bohm, fizician la Universitatea din Londra, consideră că descoperirile lui Aspect demonstrează simplu faptul că realitatea obiectivă nu există, că în ciuda aparentei sale solidităţi,

universul este de fapt o fantasmă, o hologramă gigantică splendid desfăşurată.

Pentru a înţelege de ce Bohm face această surprinzătoare afirmaţie, trebuie mai întâi să ştim câte ceva despre holograme. În linii foarte generale, o hologramă este o fotografie tridimensională făcută cu ajutorul unei radiaţii laser. Pentru a realiza o hologramă, obiectul care este „fotografiat“ este mai întâi „îmbăiat“ în lumina unei raze laser. Această rază laser se întâlneşte apoi cu raza ei „geamănă“ şi prin interacţiunea lor în aşa-numitul câmp de interferenţă rezultă o figură de interferenţă care este „capturată“ pe film. Când filmul este developat, arată ca o înşiruire fără sens de linii luminoase şi întunecate (franjele de interferenţă). Dar imediat ce filmul developat este iluminat tot cu o radiaţie laser, apare imaginea tridimensională a obiectului originar.

Hologramele nu se remarcă doar prin capacitatea de a fi văzute tridimensional. Dacă holograma unui trandafir este tăiată în jumătate şi apoi este iluminată cu un laser, fiecare jumătate va conţine în continuare întreaga imagine a trandafirului. Într-adevăr, chiar dacă jumătăţile se vor împărţi din nou şi din nou, fiecare părticică de film va conţine întotdeauna o versiune integrală „în mic“ a imaginii originare. Spre deosebire de fotografiile obişnuite, fiecare parte a hologramei conţine toată informaţia posedată de întreg.

Cea mai mare parte din istoria ştiinţei occidentale s-a axat pe ideea că cel mai bun mod de a înţelege un fenomen fizic, fie el legat de un atom sau de o broască, este de a-l diseca şi de a-i studia părţile componente.

O hologramă ne învaţă că unele lucruri din univers s-ar putea să nu se preteze la o altfel de abordare. Dacă urmărim să luăm separat ceva construit holografic, nu vom obţine părţile din care este făcut acesta, ci vom obţine tot întregul, dar de dimensiuni mai mici.

Această caracteristică i-a sugerat lui Bohm un nou mod de înţelegere a descoperirii lui Aspect. Astfel, Bohm consideră că motivul care face ca particulele subatomice să rămână în legătură unele cu altele, indiferent de

distanţa care le separă, nu este că acestea emit un fel de semnal tainic una către alta (prin intermediul căruia ele să poată să-şi comunice proprietăţile), ci faptul că separarea lor este o iluzie. El afirmă că la un nivel profund al realităţii, astfel de particule nu sunt entităţi distincte, ci sunt de fapt prelungiri (anexe) ale unuia şi aceluiaşi ceva fundamental. În fapt, ideea lui Bohm nu este ceva atât de nou, întrucât o explicaţie (sau mai bine spus, interpretare) extrem de asemănătoare a paradoxului EPR a fost propusă şi de către fizicianul danez Niels Bohr, care a introdus cu această ocazie ceea ce avea să se numească principiul indivizibilităţii cuantei.1

Pentru oamenii cărora le este dificil să înţeleagă ce vrea el să spună, Bohm oferă următoarea analogie: să ne imaginăm un acvariu care conţine un peşte. Să ne imaginăm, de asemenea, că nu putem vedea acvariul direct şi că informaţiile despre el şi ceea ce conţine ne vin prin intermediul a două camere de luat vederi, una orientată către „faţa“ acvariului, iar cealaltă orientată către una din laterale. Deoarece noi privim la cele două monitoare TV, am putea crede că peştii din cele două imagini sunt două entităţi separate. În cele din urmă, deoarece camerele sunt dispuse sub unghiuri diferite, fiecare imagine va fi uşor diferită. Dar dacă continuăm să privim cei doi peşti, vom observa că există o anumită legătură între ei. Când unul se întoarce, şi celălalt face o întoarcere, uşor diferită, dar corespunzătoare primeia; când unul „se uită“ spre camera centrală, celălalt totdeauna este văzut din lateral. Dacă nu ştim cum stau lucrurile, putem cel mult concluziona că peştii trebuie să comunice instantaneu unul cu altul, dar este clar că nu aceasta este cauza.

Bohm spune că tot astfel se produc lucrurile şi între particulele subatomice din experimentul lui Aspect. Conform teoriei lui Bohm, aparenta conexiune (care se face cu o viteză mai mare decât viteza luminii)

1 Pentru informaţii suplimentare

îndrumăm cititorul să consulte cartea lui David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

Î

Iulie 2009 47între particulele subatomice ne indică faptul că există un nivel mai profund al realităţii de care noi nu suntem conştienţi, o dimensiune mai complexă aflată în spatele celei percepute în mod obişnuit, ca în analogia cu acvariul. Şi, mai adaugă el, noi vedem obiectele şi particulele subatomice ca fiind separate unele de altele deoarece vedem doar o parte din realitatea lor. Astfel, particulele nu sunt părţi separate, ci faţete ale unei unităţi mai profunde şi mai subtile care este în cele din urmă la fel de „holografică“ şi de indivizibilă ca şi trandafirul menţionat anterior. Şi cum totul în realitatea fizică este cuprins în aceste „fantome“, universul este el însuşi o proiecţie, o hologramă.

Considerând natura „fantomatică“ a universului, acesta ar avea o seamă de caracteristici uimitoare. Dacă separarea particulelor este iluzorie, înseamnă că la un nivel mai profund al realităţii toate lucrurile din univers sunt infinit interconectate (a se vedea în acest sens perfecta analogie cu teoria „bootstrap"-ului a lui Geoffrey Chew1). Electronii unui atom de carbon din creierul uman sunt în legătură cu particulele subatomice din fiecare somon care înoată, din fiecare inimă care bate şi din fiecare stea care licăreşte pe cer. Totul interpenetrează totul şi, deşi natura umană urmăreşte să clasifice şi să împartă diversele fenomene din univers, toate clasificările sunt artificial necesare, întreaga natură fiind de fapt o urzeală indivizibilă.

Într-un univers holografic, timpul şi spaţiul nu mai pot fi privite ca fundamentale. Deoarece conceptele de localizare dispar într-un univers în care nimic nu este cu adevărat separat, timpul şi spaţiul tridimensional (asemeni imaginilor peştilor de pe monitoarele TV) vor trebui să fie privite ca proiecţii ale acestei ordini profunde.

La nivel mai profund, realitatea este un fel de superhologramă în care trecutul, prezentul şi viitorul există simultan. Aceasta ne sugerează că, având la îndemână mijloace potrivite, s-ar putea ca într-o zi să se ajungă la nivelul superholografic al realităţii şi să se obţină scene din trecutul îndepărtat. Ce altceva conţine superholograma, rămâne un subiect deschis.

Să presupunem că superholograma este matricea care a dat naştere la tot ce există în universul nostru, că ea conţine cel puţin orice particulă subatomică care a fost sau va fi, orice configuraţie a materiei şi energiei care este posibilă, de la fulgii de zăpadă la quasari, de la balenele albastre la razele gamma. Trebuie văzută ca un depozit cosmic a „Tot Ceea Ce Este".

Deşi Bohm admite că noi nu avem cum să ştim ce altceva s-ar putea ascunde în superhologramă, se aventurează să spună că nu avem nici un motiv să considerăm că aceasta ar conţine ceva mai mult. Sau, după cum exprimă el, poate că nivelul superholo-grafic al realităţii este „doar un nivel“ sub care domneşte „o infinitate a desfăşurării ulterioare".

Bohm nu este singurul cercetător care 1 Pentru documentare suplimentară

indicăm cartea lui Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, pag. 250.

a găsit ca evident faptul că universul este o superhologramă. Lucrând independent în domeniul cercetării asupra creierului, neurofiziologul Karl Pribram de la Stanford University, USA, s-a convins şi el de natura holografică a realităţii.

Pribram a fost condus la modelul holografic cercetând modalitatea prin care amintirile sunt înmagazinate în creier. După numeroase decenii de studiu s-a dovedit că amintirile nu se limitează la o zonă specifică a creierului, ci se răspândesc peste tot în el.

Printr-o serie de experimente decisive realizate în anul 1920, specialistul în cunoaşterea creierului, Karl Lashley, a descoperit că indiferent de porţiunea din creier care este excizată la un şobolan, a fost cu neputinţă să-i şteargă din memorie datele despre cum să realizeze sarcini complexe pe care le învăţase înainte de operaţia chirurgicală. Singura problemă a fost că nimeni nu a fost capabil să găsească un mecanism care să poată explica acest straniu întreg în fiecare parte caracteristic înmagazinării în memorie.

În 1960, când Pribram a întâlnit conceptul de holografie, şi-a dat seama că găsise explicaţia pe care o căutau specialiştii în cercetarea creierului. Pribram consideră că amintirile nu sunt reţinute în neuroni sau în grupuleţe de neuroni, ci în reţeaua impulsurilor nervoase care traversează întregul creier, în acelaşi mod în care reţeaua luminii laser interferează încrucişat întreaga zonă a unei porţiuni dintr-un film care conţine o imagine holografică. Cu alte cuvinte, Pribram consideră creierul în sine ca o hologramă.

Teoria lui Pribram explică de asemenea cum poate înmagazina creierul uman atât de multe amintiri într-un spaţiu atât de mic. S-a estimat că creierul uman are capacitatea de a memora aproximativ 10 miliarde de biţi de informaţie pe parcursul unei durate de viaţă medie (aproximativ aceeaşi cantitate de informaţie care este conţinută în 5 seturi ale Enciclopediei Britanice).

Similar, s-a descoperit că pe lângă celelalte calităţi, hologramele posedă o capacitate uluitoare de depozitare a informaţiei; doar prin schimbarea unghiului sub care cele două radiaţii laser ating o porţiune de film fotografic, este posibil să se înregistreze mai multe imagini diferite pe aceeaşi suprafaţă. S-a demonstrat că un centimetru cub de film poate conţine cam 10 miliarde de biţi de informaţie.

Misterioasa noastră abilitate de a obţine orice informaţie necesară din enormul depozit al amintirilor noastre devine mai comprehensibilă dacă creierul funcţionează după principiile holografice. Dacă un prieten ne întreabă ce ne apare în minte când el spune cuvântul „zebră“, nu trebuie să sortăm cu greu ca într-un fişier cerebral gigantic pentru ca să găsim un răspuns. În schimb, asociaţii ca „vărgat“, „asemănător cu un cal“ şi „animal originar din Africa“ vor apărea în mintea noastră imediat.

Într-adevăr, unul din cele mai uimitoare lucruri referitoare la procesele de gândire umană este că fiecare informaţie pare intercorelată instantaneu cu orice altă

informaţie; aceasta este o caracteristică intrinsecă a hologramei. Deoarece fiecare porţiune a unei holograme este infinit interconectată cu celelalte porţiuni, acesta este, poate, supremul exemplu al naturii despre cum arată un sistem în întregime corelat.

Capacitatea de înmagazinare a memoriei nu este singura necunoscută care se rezolvă în lumina modelului holografic al creierului dat de Pribram. Un alt mister este cum reuşeşte creierul să prelucreze şi să „traducă“ avalanşa de frecvenţe primite prin simţuri (frecvenţele luminii, frecvenţele sunetului şi altele) în lumea concretă a percepţiilor noastre. Codarea şi decodarea frecvenţelor este cu siguranţă ceea ce holograma face cel mai bine. Aşa cum o hologramă funcţionează ca un fel de lentilă, ca un dispozitiv de „translaţie“ capabil să transforme frecvenţe aparent fără înţeles şi confuze într-o imagine coerentă, Pribram consideră că şi creierul conţine o astfel de lentilă şi foloseşte principiile holografice pentru a converti cu precizie frecvenţele primite de la simţuri în lumea interioară a percepţiilor noastre.

O mulţime impresionantă de dovezi confirmă funcţionarea creierului pe principii holografice. În fapt, teoria lui Pribram a câştigat o susţinere din ce în ce mai mare printre neurofiziologi.

Cercetătorul argentinian-italian Hugo Zucarelli a extins recent modelul holografic în lumea fenomenelor acustice. Preocupat de faptul că fiinţele umane pot localiza sursa sunetelor fără să mişte capul, chiar dacă aud cu o singură ureche, Zucarelli a descoperit că principiile holografice pot explica şi această capacitate. El a dezvoltat şi tehnologia sunetului holografic, o tehnică de înregistrare capabilă să reproducă „situaţii acustice“ cu un realism aproape straniu.

Convingerea lui Pribram conform căreia creierul construieşte „matematic“ realitatea „solidă“ bazându-se pe primirea unui impuls dintr-un domeniu de frecvenţe, a beneficiat de o susţinere experimentală considerabilă. S-a descoperit că fiecare din simţuri este sensibil la o arie mult mai largă de frecvenţe decât se credea anterior. Cercetătorii au descoperit, de exemplu, că sistemele noastre vizuale sunt sensibile la frecvenţele sunetului, că sesizarea mirosului este în parte dependentă de ceea ce ei numesc „frecvenţe osmice“ şi că celulele din corpurile noastre sunt sensibile la o bandă de frecvenţe mult mai mare. Aceste descoperiri sugerează că doar în domeniul holografic al conştiinţei sunt sortate aceste frecvenţe şi împărţite în frecvenţe convenţionale.

Dar aspectul cel mai extraordinar apare atunci când se reuneşte modelul holografic al creierului dat de Pribram cu teoria lui Bohm. Dacă concreteţea lumii nu este decât o realitate secundară şi ceea ce este „aici“ este de fapt o îngrămădire holografică de frecvenţe, şi dacă creierul este şi el o hologramă care selectează unele frecvenţe din acest conglomerat şi le transformă matematic în percepţii senzoriale, cum rămâne cu realitatea obiectivă?

Pe scurt, ea încetează să existe. Aşa

Lohanul nr. 9 48cum susţin religiile din Orient, lumea materială este de natura lui Maya, adică a Iluziei (înţeleasă în sens metafizic), iar faptul că noi credem că suntem fiinţe fizice care se mişcă prin lumea fizică este tot o astfel de iluzie. Suntem în realitate nişte „receptori“, navigând pe o mare caleidoscopică de frecvenţe, iar ceea ce selectăm din această mare şi transpunem în realitatea fizică este doar un aspect (o faţetă) din multiplele aspecte extrase deja din superhologramă.

Această nouă şi totodată şocantă viziune asupra realităţii, sinteză a teoriilor lui Bohm şi Pribram, a fost denumită modelul holografic şi, în timp ce mulţi specialişti l-au întâmpinat cu scepticism, pe alţii i-a entuziasmat. Un mic grup de cercetători (dar care este în continuă creştere) îl consideră cel mai potrivit model al ştiinţei realităţii care a fost descoperit până acum. Mai mult decât atât, unii cred că acesta poate explica unele mistere care nu au putut fi explicate de ştiinţă şi chiar va concluziona că paranormalul este ceva cât se poate de ... normal.

Numeroşi cercetători, inclusiv Bohm şi Pribram, au observat că multe fenomene parapsihologice devin comprehensibile în termenii modelului holografic. Într-un univers în care creerele individuale sunt de fapt părţi indivizibile ale unei holograme mai mari şi în care totul este infinit interconectat, telepatia poate fi cu uşurinţă accesibilă de la nivel holografic.

Este evident mult mai uşor să înţelegem astfel cum informaţia poate călători de la mintea individului A la cea a individului B aflate la mare distanţă şi ne ajută să aflăm o serie de necunoscute nesoluţionate în psihologie. În special, cercetătorul Grof consideră că modelul holografic oferă o modalitate de înţelegere a multora din fenomenele stranii experimentate de anumiţi indivizi în timpul stărilor modificate de conştiinţă. În anul 1950, în timp ce conducea cercetările asupra LSD-ului ca mijloc psihoterapeutic, Grof a întâlnit o pacientă care dintr-o dată şi-a luat identitatea unei femele dintr-o specie de reptile preistorice. În timpul halucinaţiei, nu numai că a dat detalii bogate despre cum este să fii într-o astfel de formă, dar a observat că partea masculină a speciei respective avea o pată de solzi coloraţi pe zona capului. Ceea ce l-a uimit pe Grof a fost că, deşi femeia nu cunoştea dinainte nimic despre astfel de lucruri, o conversaţie avută mai târziu cu un zoolog a confirmat că la anumite specii de reptile, zonele colorate de pe cap jucau un important rol de seducţie în procesul împerecherii.

Experienţa femeii nu a fost singulară. În timpul cercetărilor sale, Grof a întâlnit exemple de regresii ale pacienţilor şi de identificare efectivă cu fiecare specie din arborele evoluţiei (descoperiri care au contribuit la realizarea scenelor cu omul-maimuţă din filmul „Stări modificate de conştiinţă"). Mai mult, el a aflat că astfel de experienţe conţin frecvent detalii zoologice care se dovedesc a fi exacte.

Regresiile în regnul animal nu au fost singurele fenomene psihologice întâlnite de

Grof. El a avut şi pacienţi care luau contact cu un fel de subconştient de grup sau de etnie. Brusc, indivizi cu puţină educaţie sau fără nici o educaţie au făcut descrieri detaliate despre practicile funerare zoroastriene şi despre scene din mitologia hindusă. Într-o altă categorie de experienţe, indivizii au făcut relatări convingătoare ale călătoriilor în afara corpului, ale viziunilor precognitive asupra viitorului, precum şi ale regresiilor în vieţile trecute (susţinând astfel fenomenul reîncarnării).

În cercetările de mai târziu, Grof a întâlnit aceeaşi gamă de fenomene mani-festate în sesiunile de terapie în care nu a utilizat droguri. Deoarece elementul comun acestor experienţe părea să fie transcende-rea conştiinţei individuale dincolo de limi-tele obişnuite ale egoului şi a limitelor de spaţiu şi timp, Grof a numit aceste mani-festări experienţe transpersonale, iar în anii '60 el a contribuit la fondarea unei ramuri a psihologiei numită psihologia transperso-nală, consacrată în întregime studiului acestora.

Deşi Asociaţia Psihologiei Transper-sonale proaspăt fondată de Grof a reunit rapid un grup de profesionişti care este în creştere şi a devenit o ramură respectată a psihologiei, timp de câţiva ani nici Grof şi nici ceilalţi colegi nu au putut să găsească un mecanism pentru explicarea straniilor fenomene psihologice la care fuseseră martori. Dar totul s-a schimbat odată cu apariţia modelului holografic al universului.

După cum nota Grof recent, dacă mintea este de fapt parte a unui întreg, un labirint care este conectat nu numai cu orice altă minte care există sau a existat, ci şi cu fiecare atom, organism şi zonă din vastitatea timpului şi spaţiului, faptul că este capabil să facă din când în când incursiuni în labirint şi să aibă experienţe transpersonale, nu mai apare ca fiind atât de bizar.

Modelul holografic are de asemenea implicaţii şi în aşa-numita „ştiinţă exactă“ care este biologia. Keith Floyd, psiholog la Virginia Intermont College, USA, a subliniat că dacă concreteţea realităţii nu este decât o iluzie holografică, nu mai este adevărată afirmaţia că creierul produce conştiinţa. Mai degrabă conştiinţa este cea care creează aparenţa de creier, atât timp cât considerăm corpul şi toate celelalte lucruri din jur ca fiind fizice.

O astfel de turnură în viziunea structurilor biologice a determinat pe cercetători să afirme că medicina şi cunoaşterea despre procesul de vindecare ar putea fi modificate de modelul holografic. Dacă aparenta structură fizică a corpului nu este decât o proiecţie holografică a conştiinţei, este evident că fiecare dintre noi este mult mai responsabil pentru sănătatea lui decât se crede în medicina actuală. Ceea ce acum vedem ca vindecări miraculoase s-ar putea datora schimbărilor în conştiinţă, care determină efectuarea de schimbări în holograma corpului. Similar, controver-satele tehnici de vindecare precum vizuali-zarea, ar putea funcţiona foarte bine, deoarece în domeniul holografic al gândirii imaginile sunt în cele din urmă la fel de reale ca şi „realitatea".

Chiar viziunile şi experienţele implicând realitatea „neobişnuită“ devin explicabile datorită modelului holografic. În cartea sa Darurile lucrurilor necunoscute, biologul Lyall Watson descrie întâlnirea sa cu o femeie şaman din Indonezia, care realizând un dans ritual a făcut să dispară instantaneu un întreg grup de arbori. Watson relatează că în timp ce se uita uluit împreună cu încă cineva la femeie, ea a făcut să reapară copacii, apoi a „pocnit din degete“ şi au dispărut, şi tot aşa de câteva ori.

Deşi cunoaşterea actuală este incapabilă să explice astfel de fenomene, experienţele de felul acesteia pot fi interpretate şi înţelese în cadrul unui model în care realitatea „concretă“ este doar o proiecţie holografică. În acest mod ne putem pune cu uşurinţă de acord asupra a ceea ce este „acolo“ sau nu este „acolo“, deoarece ceea ce noi numim unanim „realitate“ este formulat şi modificat la nivelul subconştientului uman, unde toate minţile sunt infinit interconectate.

Dacă acesta este adevărul, atunci aceasta constituie cea mai profundă implicaţie a modelului holografic al universului, deoarece înseamnă că experienţele de genul celor ale lui Watson nu sunt ceva obişnuit în viaţa noastră, doar pentru că nu ne-am programat mental să credem că le putem face şi noi. Într-un univers holografic nu există limite asupra gradului la care putem modifica structura realităţii. Ceea ce percepem ca realitate este doar o „pânză“ care aşteaptă ca noi să o pictăm după plac. Totul este posibil, de la a îndoi linguri prin forţa minţii până la fenomenele halucinante experimentate de Castaneda în timpul întâlnirilor sale cu brujoul Yaqui, don Juan, pentru că magia este dreptul dat din naştere, este nici mai mult nici mai puţin, decât capacitatea noastră de a exprima realitatea pe care o dorim când visăm.

Într-adevăr, chiar şi noţiunile noastre fundamentale despre realitate devin îndoielnice, pentru că într-un univers holografic, aşa cum evidenţia Pribram, chiar şi evenimentele întâmplătoare ar trebui văzute ca bazate pe principiile holografice şi de aceea, determinate. Sincronicităţile sau coincidenţele surprinzătoare prind sens dintr-o dată şi totul în lumea realităţii ar trebui să fie văzut ca o metaforă, pentru că cele mai hazardate evenimente ar putea exprima neştiute simetrii.

Dacă modelul holografic al lui Bohm şi Pribram va fi pe deplin acceptat de ştiinţă sau va dispărea printr-o moarte nedemnă, rămâne de văzut, dar e bine să amintim faptul că, deja a avut o influenţă decisivă asupra gândirii multor specialişti. Şi chiar dacă se descoperă faptul că modelul holografic nu este cea mai bună explicaţie asupra comunicării instantanee care pare să aibă loc între particulele subatomice, în cele din urmă, aşa cum nota Basil Hiley (fizician la Birbeck College din Londra), desco-peririle lui Aspect „arată că trebuie să ne pregătim să reconsiderăm viziunea asupra realităţii“.

Iulie 2009 49

Florile vindecătoare

Prof. Paul Matei

Roua conţine calităţi vindecătoare iar căldura soarelui este esenţială în extragerea proprietăţilor plantei

The dew on the morning flowers containe healing qualities of the Sun and the heat was essential in

extracting the properties of plant. Moto: Sănătatea este zestrea şi dreptul nostru. Ea este uniunea completă şi deplină dintre suflet, minte si corp; acesta nu este un

ideal îndepărtat şi dificil de obţinut, dimpotrivă este un ideal natural şi accesibil, pe care mulţi dintre noi îl neglijează. Dr. Edward Bac

a sfârşitul anilor 1920, un medic renumit abandonează medicina tradiţională în căutarea altor metode de

vindecare a bolilor cronice. El se dedică studiului plantelor, în speranţa de a descoperi tratamente lipsite de orice pericol, blânde şi aplicabile oricărui tip de organism. Acest om se numea Edward Bach, iar remediile sale pe bază de flori sunt astăzi folosite în lumea întreagă.

Licenţiat al Universităţii din Londra, dr. Edward Bach a lucrat vreme de 16 ani ca bacteriolog şi patolog, constituindu-şi propriul cabinet şi laborator de medicină alopată. În cercetările sale, el a descoperit mai multe remedii pe baza unor bacterii existente în intestinul uman, care s-au dovedit a fi extrem de eficace în tratarea anumitor boli cronice, Bach devenind astfel cunoscut în mediul medical.

In martie 1919, a fost acceptat ca bacteriolog, la Spitalul de Homeopatie din Londra, unde va lucra timp de 3 ani. Principiul - Tratează pacientul şi nu boala - avea să devină pentru dr. Bach fundamentul unui nou sistem de terapie cu ajutorul plantelor. În pofida succesului său, el a început să se opună din ce în ce mai puternic tratamentelor clasice, drept pentru care la vârsta de 43 de ani lasă în urmă întreaga sa activitate de cercetare, vinde laboratorul şi porneşte spre Ţara Galilor pentru a-şi urma intuiţia.

Experienţa îi arătase lui Bach că există persoane care suferă de aceeaşi boală, dar care reacţionează diferit la acelaşi tratament. Astfel, Bach a început să înţeleagă că starea mentală a pacienţilor, tonusul psihic, are o foarte mare influenţă asupra capacităţii de vindecare. El a realizat că trebuie acţionat asupra stărilor mentale negative, responsabile, după părerea sa, de predispoziţia la îmbolnăvire a oamenilor. Gândurile pozitive pot preveni şi chiar vindeca anumite afecţiuni. Vindecarea trebuie să vină din interior, din suflet.

Natura condensată în sticluţe Într-o dimineaţă, în timp ce se plimba

pe câmp i-a venit ideea că roua trebuie să conţină câteva din proprietăţile plantei. A adunat în sticluţe roua de pe mai multe plante, individual şi separat de la aceeaşi plantă crescând la umbră, dar şi la soare. În urma cercetărilor sale, dr. Bach a descoperit că roua conţinea calităţi vindecătoare iar căldura soarelui era esenţială în extragerea proprietăţilor plantei. Noua metodă de preparare trebuia să fie simplă. Aşa a apărut „metoda soarelui“.

Pentru a prepara un remediu, Bach a

cules cele mai frumoase flori sălbatice din speciile alese, pe care le-a scufundat în apă pură şi apoi le-a lăsat la soare pe durata a cel puţin trei ore. Lichidul rezultat a fost îmbuteliat. Bach recomanda câte două picături din aceste remedii diluate într-un pahar cu apă sau cu suc de fructe. Durata şi posologia (modul de aplicare) unui tratament erau variabile, iar dacă existau mai multe probleme simultan, erau recomandate mai multe remedii deodată.

Ideea sa era prea nouă şi neobişnuită pentru a putea fi acceptată după standardele clasice. Întrucât printre colegii săi medici nu a putut găsi înţelegere şi interes pentru descoperirile sale, dr. Bach a început să-i înveţe cum să folosească remediile pe cei fără studii medicale. Dr. Bach le spunea: „Nu lăsaţi ca simplitatea acestei metode să vă reţină de la folosirea ei, pentru că veţi descoperi că pe măsură ce avansaţi în cercetările voastre, veţi înţelege mai bine simplitatea întregii Creaţii“.

În consecinţă, Consiliul General al Medicilor l-a ameninţat cu excluderea din registrul medicilor. Trebuie spus că dr. Bach nu s-a conformat niciodată, considerând că metoda pe care a descoperit-o este uşor de folosit şi mai ales, nedăunător. Pe deplin convins de valoarea acestei terapii, confirmată prin numeroasele vindecări pe care le obţinuse deja, dr. Bach dorea să vină în ajutorul celor bolnavi: trimitea gratuit, la diferite farmacii, remedii florale preparate de el însuşi, împreună cu indicaţiile lor, cu rugămintea ca acestea să fie distribuite la un preţ cât mai redus, pentru a putea fi la îndemâna tuturor celor care doreau să le folosească.

Dr. Bach afirma: „Fiecare floare acţionează prin creşterea vibraţiilor pozitive şi deschiderea canalelor noastre energetice. Omul are, pe lângă corpul fizic, un corp al energiei vieţii, unul al sensibilităţii şi al emoţiilor şi unul spiritual. Esenţele florale sunt amprente energetice ale forţei vii din plante, care interacţionează cu corpurile subtile ale omului şi astfel îi pot ajuta pe cei cu boli fizice, adresându-se răspunsului emoţional la boala lor”.

Metoda Bach se adresează individului, nu bolii Ultimele 19 remedii aveau să fie

găsite într-un mod inedit. Suferind dureri insuportabile de cap, însoţite de afecţiuni fizice în forme severe, asociate cu o stare de disperare atât de intensă, ca şi cum viaţa nu ar mai fi fost posibilă fără a-şi pierde minţile, el a urmărit să caute planta care să-i aline durerea. I-a atras atenţia un corcoduş înflorit. Soarele nu avea suficientă putere pentru a folosi metoda soarelui, iar

rămurica avea şi o parte lemnoasă. Respectând acelaşi principiu al simplităţii, a ales o noua metodă şi, fierbând florile de corcoduş timp de o jumătate de oră, a obţinut remediul mult dorit care i-a alinat suferinţa. Astfel a apărut produsul Cherry Plum.

Eficacitatea medicamentelor pe bază de flori depinde de exactitatea diag-nosticului, ca şi în cazul medicinii tradiţionale. Dar, având în vedere că aici starea emoţională este considerată drept cauză a bolii, se poate prescrie acelaşi tratament la pacienţi cu boli diferite, dacă aceştia prezintă trăsături asemănătoare de caracter.

La începutul anului 1936 oboseala acumulată devine evidentă, dr. Bach având căderi şi reveniri ale vitalităţii. Numărul crescut al pacienţilor, corespondenţa sosită din întreaga lume şi pregătirea unei echipe care să îi continue munca îi lăsau foarte puţin timp pentru odihnă. Muncea prea mult, dar era mulţumit: sistemul terapeutic pe care visase să îl găsească era acum desăvârşit. La un an după ce a declarat că metoda de tratament conţinând cele 38 de esenţe florale este completă, în seara zilei de 27 noiembrie 1936, în vârstă de 50 de ani, dr. Edward Bach s-a stins liniştit în timpul somnului.

Descoperirile lui Bach au fost publicate în anul 1930 şi au stârnit un viu interes. Foarte multe persoane au început să aplice terapia cu flori, iar numeroasele cazuri de vindecare au demonstrat eficacitatea remediilor şi a subliniat importanţa cunoaşterii naturii umane de către medici. Ideile sale novatoare au fost aplicate în cadrul Centrului Bach din Anglia şi funcţionează şi astăzi în multe centre din lume.

L

Lohanul nr. 9 50

Cal

enda

r lit

erar

- în

v. Iu

liana

Val

entin

a L

iciu

, Şco

ala

nr. 3

„A

nast

asie

Pan

u“

Iulie 2009 51

Cal

enda

r lit

erar

- în

v. Iu

liana

Val

entin

a L

iciu

, Şco

ala

nr. 3

„A

nast

asie

Pan

u“

Lohanul nr. 9 52

Pulberile din plante

Prof. Andrei Gămulea

O modalitate tradiţională ayurvedică de utilizare a plantelor cu proprietăţi vindecătoare

Known and applied in practice for over 5000 years, life science millenary - ayurveda - gives us some simple

and natural methods, particularly effective for use for therapeutic plants with healing properties.

unoscută şi aplicată practic de peste 5000 de ani, ştiinţa milenară a vieţii – Ayurveda –

ne oferă unele metode simple şi naturale, deosebit de eficiente, de utilizare în scop terapeutic a plantelor cu proprietăţi vindecătoare. Una dintre acestea constă în utilizarea plantelor medicinale şi aromatice sub formă de pulbere.

Majoritatea plantelor cu proprietăţi vindecătoare pot fi administrate sub formă de pulbere. De fapt, această metodă nu este necunoscută. Spre exemplu, folosirea plantelor condimentare, măcinate sub formă de pulbere, reprezintă o modalitate practică la care noi facem adeseori apel, atunci când preparăm supe, ori alte mâncăruri, pe care le dorim să fie cât mai savuroase şi plăcute.

Dacă ne gândim bine, este posibil ca nu de puţine ori să ne fi surprins gustând câte puţin din pulberile multicolore de condimente pe care la avem în bucătărie. Fie că este vorba de binecunoscutele pulberi de piper ori de sare, fie că suntem atraşi de pulberile aromate ale unor condimente cum sunt coriandrul, muştarul, boiaua, mărarul, leuşteanul ori pătrunjelul, fie că ne dorim să gustăm pulberea aromată de scorţişoară, vanilie, nucşoară, fenicul sau anason, ori că suntem captivaţi de pulberea de mentă, măghiran, busuioc ori salvie, de fiecare dată când noi gustăm puţin din aceste pulberi aromate, ceva deosebit, plăcut şi înviorător se petrece, atât pentru apetitul nostru, cât şi pentru simţurile noastre. Stârnind pofta de mâncare şi îmbunătăţind digestia, încântându-ne simţurile şi mintea, pulberile din plante condimentare ne fac să descoperim care este puterea vindecătoare ascunsă în ele.

Ori de câte ori ne dorim ca o mâncare să fie cât mai plăcută, savuroasă şi plină de aromă, suntem motivaţi să presărăm puţin din câte una sau mai multe din aromele pe care le ştim şi care ne plac. Uneori, curiozitatea ne împinge să punem câte puţin praf de vanilie sau scorţişoară pe limbă, ori să mestecăm câteva bucăţele de frunze de busuioc, pentru a anticipa aroma pe care ele o vor oferi mâncării în care le vom pune. Suntem adeseori uimiţi şi totodată încântaţi de căldura, de savoarea, ori de aroma lor. Alteori, suntem tentaţi să gustăm un pic de praf de frunze de mentă şi imediat ne cuprinde o răcoare plăcută şi totodată o aromă împrospătătoare ne inundă atunci întreaga fiinţă.

În mod cert, aromele plantelor mărunţite sau măcinate luate cu măsură ne îmbunătăţesc atât starea trupului, cât şi cea a minţii. Aşadar, de ce să nu ne gândim să folosim această modalitate extrem de simplă - folosirea pulberii din plante - pentru a pune în valoare, pe această cale, cât mai multe dintre plantele medicinale binefăcătoare, despre care ştim că au certe proprietăţi vindecătoare?

În ştiinţa milenară ayurvedică sunt date nenumărate exemple de formule, unele simple, altele mai complexe, care se bazează pe folosirea plantelor uscate sub formă de pulbere, în scopul ameliorării şi vindecării unor dezechilibre, tulburări sau boli.

Pentru obţinerea pulberii unei plante este necesar să avem la dispoziţie câteva plante uscate, de acelaşi fel, ale căror părţi utile au fost deja selecţionate, cum ar fi de exemplu, rădăcina în cazul brusturelui, frunzele în cazul mentei, florile în cazul muşeţelului, fructele în cazul anasonului, seminţele în cazul schindufului, mugurii în

cazul bradului. Pulberea de plante poate fi obţinută apoi cu uşurinţă fie cu ajutorul unui mojar, fie cu ajutorul unei râşniţe electrice, măcinând fin părţile selecţionate, care au fost în prealabil mărunţite. Pulberea obţinută se poate folosi imediat sau poate fi păstrată într-un recipient închis, în vederea unei folosiri ulterioare.

Modalitatea de administrare a pulberilor este deosebit de simplă: o cantitate cuprinsă între un vârf de cuţit şi o linguriţă de pulbere din plante este pusă sub limbă, este apoi umezită uşor, eventual cu puţină apă şi după aceea pulberea este menţinută sub limbă un interval de timp cuprins de regulă între 3 şi 20 de minute, în funcţie de plantele folosite. Experienţa practică a dovedit că acest mod de administrare este deosebit de eficient în ameliorarea rapidă a unui mare număr de stări de dezechilibru, pentru că, pe această cale, sunt puse în valoare atât proprietăţile fizice ale plantelor, cât şi proprietăţile subtil-energetice, invizibile, ale acestora, chiar dacă acest aspect este poate mai puţin cunoscut de marea majoritate a oamenilor.

Iată în acest sens un exemplu. Dacă ne aflăm într-o stare de surescitare după o zi agitată şi solicitantă, iar starea în care ne aflăm nu ne permite să adormim pentru a ne odihni, putem alege câteva plante care ne ajută să ne redobândim liniştea şi pacea interioară, cum sunt florile de tei, seminţele de mac, ori florile de sulfină. Pulberea acestor plante poate fi combinată în proporţii egale, şi apoi ea va fi plasată şi ţinută sub limbă, timp de 5-10 minute. Această formulă simplă are efect calmant, contribuind totodată la reducerea tendinţelor către stări de insomnie.

O cură de excepţie: terapia cu apă de izvor

Prof. Andrei Gămulea

Apa pură de izvor este elixirul tainic al vieţii…

Pure spring water is mysterious journey of life, and need to drink water is one of the most important needs

of human life and human health depends to a large extent on the state of cleanliness of the stomach.

evoia de a bea apă este una dintre cele mai importante necesităţi vitale ale omului, iar

sănătatea omului depinde într-o mare măsură de starea de curăţenie a stomacului. A bea o apă curată şi pură este o minunată împrospătare pentru întreaga noastră fiinţă.

Atât trupul, cât şi mintea noastră se bucură de mângâierea apei purificatoare.

Înainte: În seara de dinaintea

procedeului, nu vom consuma băuturi carbogazoase sau alcoolice.

Procedeul propriu-zis: De îndată ce ne trezim, înainte de a merge la baie să ne

spălăm, vom bea, pe cât posibil într-un interval de 5-10 minute, o cantitate de 1 litru până la 1,3 litri de apă pură de izvor sau apă plată.

După: După aceea, timp de 1 oră, nu vom mânca nimic şi nu vom bea altceva, decât doar puţină apă.

Durata: Se va proceda în mod

C

N

Iulie 2009 53

similar, în fiecare dimineaţă, mai multe zile la rând.

Efecte: Realizată zilnic, această cură simplă poate favoriza vindecarea următoarelor afecţiuni:

- după o zi de cură cu apă: constipaţia, durerile de cap, tusea, bronşita

- după două zile de cură cu apă: durerile de stomac, hiperaciditatea, gastrita

- după o săptă-mână de cură cu apă: bolile uro-genitale, reu-matismul

- după o lună de cură cu apă: hipertensi-unea, diabetul, cancerul

în faze incipiente - după trei luni de cură cu apă:

tuberculoza pulmonară, paralizia, cancerul Atenţie! Aceasta terapie are si unele

contraindicaţii, in următoarele cazuri: - hipertensiunea arteriala - insuficienţa renala - insuficienta cardiaca - glaucomul - edemele de orice natura - chistele ovariene de dimensiuni

crescute - fibroamele uterine mari - tumorile cerebrale - bronsiectaziile - rectocolita ulcero hemoragica si

maladia Crohn - dizenteria si holera - apendicita acuta - adenomul de prostata - vezica hipertonă - ruptura de perineu

Luna ne influenţează viaţa, dar şi evoluţia spirituală

Bartha Zoltan

Mersul Lunii este în legătură cu multe evenimente naturale, cum ar fi: fluxul şi refluxul, creşterea plantelor, vremea, menstruaţia la femei, comportamentul animalelor etc.

Was found that the success of many activities (such as sowing, harvesting, chopping wood, cooking,

washing, start treatment, taking blood, surgery, etc.) depends to a large extent on the Moon's position in relation to the Sun, which causes Moon's phases.

in vremuri străvechi, oamenii au urmărit să trăiască în armonie cu ritmurile şi legile

naturii, pentru a pătrunde tainele vieţii şi a înţelege voinţa divină. Ei căutau să descifreze misterele Universului din mersul Soarelui şi al Lunii, din semnele naturii, din alternanţa anotimpurilor, din semnele cereşti, din fulger şi furtună. Credinţa nestrămutată într-o forţă supremă, dorinţa de a-şi depăşi condiţia existenţială, experienţa directă dobândită cu ajutorul eforturilor de a înţelege rostul lor pe acest Pământ, i-au condus gradat pe cei din vechime la descoperirea diferitelor legi ale naturii, la baza cărora s-a aflat încă de la începuturi taina ciclurilor cosmice şi terestre – evoluţia.

Astfel, omul a observat că multitudinea fenomenelor (pe care în prezent le asociem cu procesele de rezonanţă şi sincronicitate) existente pe Pământ sunt în strânsă corespondenţă cu mişcările Lunii, ale Soarelui şi ale celorlalte planete din Sistemul nostru Solar. De asemenea, s-a constatat că succesul multor activităţi (cum ar fi: semănatul, culesul, tăierea lemnelor, gătitul, spălatul, începerea tratamentelor, luarea de sânge, intervenţiile chirurgicale etc.) depinde într-o mare măsură de poziţia Lunii în raport cu Soarele, care determină fazele lunii.

Luna joacă un rol important în toate religiile şi tradiţiile spirituale, fiind adeseori privită, de-a lungul mileniilor, ca simbol al Mamei Divine, născătoare, dătătoare de

viaţă, simbol al femini-tăţii, al receptivităţii, al viselor şi inconştientu-lui, al impulsurilor noastre instinctuale. Luna, privită ca simbol al Marii Preotese, păs-trătoare a tainelor vieţii şi morţii, joacă un rol special în toate iniţierile şi căutările spirituale.

Majoritatea ca-lendarelor din vechime au avut ca punct de plecare studiul mişcării Lunii, deoarece la nivel fizic influenţa Lunii este mult mai uşor percepti-bilă decât influenţa Soarelui. Din acest punct de vedere, unii istorici consideră că zodiacul lunar cu 28 diviziuni este mai vechi decât cel solar cu 12 diviziuni, tocmai dato-rită importanţei pe care Luna a jucat-o în viaţa spirituală a antichităţii. Chiar şi în prezent, cele mai multe sărbători sunt planificate în funcţie de poziţia Lunii. De exem-plu, Paştele se sărbăto-reşte, încă de la sfârşitul secolului al II-lea după Hristos, în prima

D

Lohanul nr. 9 54duminică de după Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară.

Din păcate, materialismul secolului al XX-lea, explozia ştiinţei, a modernismului “mecanicist“, au înlăturat orice informaţie care nu putea, încă, să fie demonstrată ştiinţific, astfel încât numeroase observaţii multimilenare de ordin astrologic au fost clasate ca fiind superstiţii.

Cercetările actuale au demonstrat că există o corelaţie specială între subcon-ştientul uman şi poziţionarea Lunii, atât în Semnele Zodiacale, cât şi în raport cu Soarele. Din această cauză, comporta-

mentul nostru, dar mai ales reacţiile instinctuale, “inexplicabile“, pe care le motivăm prin expresii de genul “aşa mi-a venit să acţionez“ sau “aşa am simţit că trebuie să fac“, sunt în strânsă corespondenţă cu influenţa subtilă a energiilor Lunare. Iată de ce această legătură tainică dintre Lună şi Soare joacă un rol atât de special în viaţa noastră.

În continuare vor fi prezentate fazele lunare, care au la bază raportul unghiular dintre Soare şi Lună, respectiv influenţa acestor conjuncturi asupra vieţii noastre.

Ciclul Lunar În cursul unui circuit complet în jurul

Pământului, Luna descrie două perioade importante: faza de Lună în creştere şi faza de Lună în descreştere. Faza de creştere începe de la momentul de Lună Nouă, perioadă în care Luna nu se vede noaptea pe cer, iar în calendare este semnalizată printr-un cerc gol, sau cerc alb. Faza de descreştere începe din momentul de Lună plină, ce se simbolizează printr-un cerc negru, sau cerc plin, fiind momentul în care Luna se vede cel mai bine pe cer.

Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor

Agnes Itara

Aromoterapia este o artă în care priceperea şicunoaşterea se împletesc cu magia, intuiţia şi misterul, spre împlinirea fizică, psihică, mentală şi spirituală a tuturor celor care sunt fascinaţi de utilizarea ei.

Aromatherapy is an art in which skill and knowledge are intertwined with magic, mystery and intuition, to

the fulfillment of physical, psychological, mental and spiritual to all who are fascinated by its use.

ractica aromoterapiei este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani.

Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise atestă utilizarea ei de către toate marile civilizaţii ale omenirii, cu rezultate remarcabile.

Medicii din China şi India antică foloseau aromoterapia Cel mai vechi document cunoscut şi

păstrat până în prezent, referitor la aromoterapie, datează din anul 2700 î.Hr. Tratatul clasic de medicină internă al Împăratului Galben, este un text chinezesc scris de Huang Ti – legendarul Împărat Galben. Autorul descrie cauzele şi tratamentul bolilor, prezentând peste 350 de plante aromatice. El explică modul în care acestea trebuie folosite. Este considerat a fi cel mai important text pentru medicii practicieni chinezi, a căror metodă terapeutică de bază este acupunctura.

În aceeaşi perioadă, medicina tradiţiei indiene, ayurveda, „ştiinţa vieţii“, s-a remarcat printr-un tratat celebru, Brahma-Samhita. Dimensiunile sale sunt impresionante, conţinând peste o sută de mii de versuri (Sutra-e). Fiecare vers esenţializa o cunoaştere teoretică şi practică extrem de valoroasă. Din acest tezaur inestimabil de cunoaştere s-au păstrat până în prezent doar un număr de aproximativ 80 de formule terapeutice, incluse ulterior în felurite scrieri despre ayurveda. Lucrarea fundamentală de referinţă în ayurveda, păstrată până în prezent, este Charaka-Samhita. Autorul ei iniţial a fost înţeleptul Agnivesha şi s-a numit Agnivesha-Samhita. Textul a fost ulterior completat şi redactat de către Charaka, numele său devenind Charaka-Samhita. Conţine aproximativ opt mii cinci sute de versuri. Este o lucrare deosebit de valoroasă, care sintetizează foarte multe informaţii medicale utilizate de

către practicienii ayurvedici din antichitate. Sunt expuse atât principiile sistemului medical AYURVEDA, cât şi nenumărate modalităţi terapeutice naturale referitoare la o gamă largă de afecţiuni. Studiul acestei lucrări constituie astăzi baza practicienilor ayurvedei, proba timpului dovedind în această direcţie valoarea sa inestimabilă.

Aromoterapia în Egiptul antic În sălile egiptene din British Museum

pot fi văzute multe vase, majoritatea din alabastru, onix sau sticlă, datând din anii 3000-2000 î.Hr. Unele au fost vase de pomezi (unsori), iar altele, cu forme svelte, erau destinate păstrării uleiurilor aromate. În cea de a XII-a dinastie, vârsta de aur a artei bijuteriilor egiptene, esenţele aromate erau folosite în mod curent. Cosmetica decorativă din această perioadă folosea o mare varietate de unguente din plante aromatice.

În 1922, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon, s-au descoperit vase ce conţineau unguente pe bază de tămâie şi nard. Ele au fost puse în mormânt la sigilarea acestuia, în 1350 î.Hr. După mai bine de 3350 de ani, aromele din aceste vase au putut fi încă detectate. Pe pereţii unor morminte există hieroglife alăturate unor picturi reprezentând practica masajului. Acestea descriu modalităţi de preparare ale unor alifii aromate.

Există papirusuri care menţionează folosirea ierburilor aromate în scop terapeutic, datând din timpul marelui faraon Khufu, în timpul căruia s-a construit Marea Piramidă (2800 î.Hr). Papirusul Ebers datând din timpul dinastiei a XVIII-a, arată că medicii egipteni aveau o cunoaştere completă a proprietăţilor plantelor aromatice folosite. Majoritatea reţetelor din acest papirus recomandă smirna ca antiinflamator şi amestecul de smirnă şi tămâie în măştile de faţă.

Cu 2000 de ani înainte de a fi

descoperite de arabi, egiptenii stăpâneau modalităţile extragere a esenţelor aromatice prin distilare. Alte modalităţi de extragere folosite erau: presarea, macerarea în ulei, sau impregnarea în lână. Lemnul de cedru era încălzit într-un vas de argilă a cărui gură era acoperită cu o ţesătură din fibre de lână. La finalul procedurii această ţesătură era presată pentru a elibera esenţa de care se impregnase.

Regina Cleopatra folosea unguente deosebit de scumpe pentru catifelarea şi parfumarea mâinilor, părului şi a trupului. Era proprietara unei „grădini de balsamuri“, un lux exorbitant pentru acele vremuri.

Babilonienii, grecii şi dacii foloseau aromoterapia Influenţa Egiptului s-a extins rapid în

Mesopotamia. Centrele producerii cosmeticelor şi parfumurilor erau Palmira şi Babilonul. O tăbliţă de lut din Babilon, datând din 1800 î.Hr., reprezenta o comandă pentru „ulei de cedru, smirnă şi chiparos“. Aduse din Egipt, acestea erau folosite ca ingrediente în cele mai scumpe produse cosmetice. Fiind prin excelenţă agenţi antiseptici şi revitalizanţi, folosirea lor în cosmetică viza păstrarea prospeţimii pielii. Alături de obligeană, cedrul, mirtul şi smirna erau cele mai întrebuinţate arome în ritualurile religioase din această zonă. Unele temple au fost construite în întregime din lemn de cedru, conform credinţei în faptul că aromele scumpe pot atrage bunăvoinţa zeilor.

Grecii au învăţat de la egipteni despre proprietăţile şi folosirea plantelor aromatice. Herodot şi Democrit au vizitat Egiptul în secolul al IV-lea î.Hr. şi au spus că oamenii de acolo erau maeştri în arta parfumeriei. Herodot aminteşte de felul în care asirienele preparau un amestec din lemn de chiparos, cedru şi tămâie, măcinate cu o piatră şi amestecate cu apă. Pasta rezultată era aplicată pe faţă şi pe corp.

P

Iulie 2009 55Aceasta era înlăturată în ziua următoare, pielea rămânând frumoasă şi moale, impregnată cu o aromă delicioasă.

Reţetele unor parfumuri medicinale sunt prezente atât pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap, zeu grec al vindecării, cât şi în templele Afroditei. Epidauros, fiul lui Esculap, a devenit mai târziu numele unui mare oraş şi staţiune balneo-climaterică, cu băi şi centre de vindecare. Esenţele vindecătoare erau împărţite de preotesele care au urmat vechilor magicieni. Tisserand numeşte acest centru de vindecare „un templu grec al aromaterapiei!”

Celebrul filosof grec Platon citează un principiu de medicină al dacilor, aplicat de preoţii lui Zalmoxis. Acest principiu spune că pentru a vindeca trupul trebuie să îngrijim şi sufletul. În civilizaţia dacică, acest principiu se leagă de folosirea unei ceşcuţe de ceramică numită de arheologi căţuie. Acesta era un mic vas cu toartă pentru ars mirodenii sau fumigaţii. Obiceiul strămoşilor noştri daci de a folosi căţuia este atestat prin numeroase descoperiri arheologice, datate mult anterior apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre. Strămoşii noştri foloseau pentru fumigaţii acele, conurile şi răşinile coniferelor, busuiocul, cimbrul şi rozmarinul, cu mult înainte ca tămâia şi smirna să ajungă în Europa. Răşinile şi ierburile aromatice erau arse ca ofrande, la naşterea copiilor, pentru purificarea aerului din încăperi, pentru alungarea spiritelor rele şi în ritualurile funerare. Ritualul era atât de înrădăcinat, încât a fost asimilat de creştinismul timpuriu, tămâierea mormintelor devenind ulterior un obicei firesc în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Samedru), când exista credinţa întoarcerii spiritelor morţilor pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii.

Referinţe biblice despre arta sacră a aromoterapiei În lucrarea Arta aromoterapiei,

Robert Tisserand dedică patru pagini comentariilor unor citate din Biblie cu referire la folosirea uleiurilor aromate în scop sacru. Descrierea începe amintind de exodul evreilor din Egipt în jurul anului 1240 î.Hr. şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei, care a durat aproape 40 de ani. La scurt timp după ce au pornit, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, inclusiv modul de prepare al „mirului pentru sfânta ungere“ (Ieşirea 30, 22-25) şi a unui amestec pentru tămâiat (Ieşirea 30, 34-35).

Tisserand specifică cu ajutorul citatelor din Evanghelii felul în care Iisus Hristos şi Maria Magdalena, foloseau uleiurile în scop spiritual: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.“ (Ioan 12, 3)

Uleiurile şi parfumurile erau folosite şi în Roma antică

Romanii foloseau mari cantităţi de uleiuri esenţiale în parfumuri şi în unguentele pentru masarea corpului în băile publice şi acasă.

Parfumurile erau de trei feluri: solide, Ladysmata, uleioase, Stymmata, şi sub formă de pudră, Diapasmata. Unguentele solide se numeau rhodium, dacă includeau trandafir, sau narcissum, dacă aveau ulei de narcisă. Uleiurile aromate vestite erau: susinum, preparat din miere, obligeană, scorţişoară, smirnă, şofran, şi nardinum, ce conţinea obligeană, nucşoară, melisă, nard şi smirnă. Deşi unele dintre aceste preparate erau deosebit de scumpe, romanii le utilizau pentru înmiresmarea corpului, părului, hainelor, paturilor, drapelelor militare sau a zidurilor caselor.

Unguentele pentru masarea corpului erau păstrate în cutii, unguentaria, din

alabastru, onix sau sticlă. Cele pentru baie erau închise în cutii rotunde din fideş, narthecinum.

Parfumierii romani erau numeroşi şi locuiau într-un cartier anume al oraşelor, numit vicus thuraricus. Dovezile arheologice atestă faptul că în Capua, oraş recunoscut pentru luxul său, aceştia ocupau o stradă întreagă.

Aromoterapia în medicina arabă Civilizaţia arabă este legată de

numele doctorului Abu Ali al-Husain Ibn Abd Allah Ibn Sina, cunoscut în Occident ca Avicena. Acest om a trăit la sfârşitul secolului al X-lea. În cei 58 de ani de viaţă de peregrinare a scris aproape 100 de cărţi. Descoperirea distilării a fost rezultatul cercetărilor sale în alchimie. Trandafirul, Rosa centifolia, este planta pe care acesta a ales-o pentru primele sale experimente. Ulterior şi-a îndreptat atenţia spre multe alte plante, distilând atât esenţe cât şi ape aromatice. Apa de trandafir a devenit una dintre cele mai importante parfumuri folosite. Ea a ajuns în Europa în timpul cruciadelor, împreună cu alte esenţe şi parfumuri exotice: nard, smirnă, tămâie, mirt, chiparos, obligeană, coriandru, migdale amare, cedru, ienupăr, hena.

Toate acestea au atras imediat atenţia oamenilor de afaceri europeni. La sfârşitul secolului al XII-lea Europa avea deja proprii ei manufacturieri de parfumuri, cu preponderenţă francezi. Deşi la început multe parfumuri erau copii ale celor din Orient, la finele secolului al XIII-lea Europa începuse să-şi definească propriile reţete. Lavanda a început să fie cultivată în multe zone ale Angliei actuale, apa de lavandă devenind la fel de populară ca şi apa de trandafir.

Plantele medicinale aflate în flora spontană a Podişului Moldovei şi

afecţiunile pe care acestea le vindecă

Vicu Merlan

O alternativă la medicina alopată, uneori neputincioasă în faţa unor boli incurabile, este medicina naturistă bazată pe pulberi, macerate, decocturi, infuzii, tincturi, etc., obţinute din plantele de leac.

An alternative to medicine alopată sometimes helpless in the face of incurable diseases, natural medicine is

based on dust, macerated, infusions, tincture, etc. derived from plants to cure.

limentaţia sănătoasă prin eliminarea produselor cu E-uri, o gândire pozitivă

permanentă, dau rezultate, chiar dacă nu pe moment, ducând la vindecări miraculoase şi definitive. La acestea se adaugă şi masajul, presopunctura, reflexoterapia, cromote-rapia, aromoterapia, magnetoterapia, etc.

Modul de administrare al plantelor medicinale (ca suplimente alimentare) pulbere sublingual (un gram de

plantă la 6 ore, minim 3 săptămâni);

macerat la rece (o cană de 250 ml de 3 ori pe zi);

infuzii(o cană de 250 ml de 3 ori pe zi); decoct (o cană de 250 ml de 3 ori pe zi); cataplasme (aplicaţii locale); tincturi (20-30 picături la o cană de

250 ml apă de izvor, de 3 ori pe zi) . Mesteacănul, Seva mesteacănului are

cea mai mare calitate terapeutică. Scoarţa sa este febrifugă, diuretică şi stimulează digestia. Infuziile din frunze de mesteacăn sunt eficace contra gutei, reumatismului şi calculilor renali, iar mugurii activează

secreţia biliară. Frasinul. Foarte mult timp i s-a

atribuit acestui copac robust puteri magice, căci proprietăţile sale terapeutice sunt numeroase. O infuzie de frasin administrată persoanelor care suferă de reumatism articular devine un adevărat elixir pentru o viaţă mai lungă. Ajuta în lupta contra gutei şi dureroaselor colici renale. Seminţele sunt renumite pentru calitatea diuretică, iar scoarţa ramurilor este febrifugă.

Ulmul. Frunzele sale au ca efect o remarcabilă putere cicatrizantă şi antiinflamatoare. Scoarţa recoltată

A

Lohanul nr. 9 56primăvara de pe ramurile tinere are calităţi astringente şi se foloseşte la fabricarea medicamentelor contra hidropiziei. Este recomandată de asemenea pentru tratarea dermatozelor şi reumatismul.

Pinul. Mugurii sunt utilizaţi la fabricarea medicamentelor pentru căile respiratorii de mai multe mii de ani. Extractele din răşini sunt de altfel eficace contra reumatismului, gutei şi a bolilor de piele.

Castanul. Bogate în substanţe, frunzele sale dezvoltă o acţiune sedativă asupra organelor respiratorii şi pot vindeca bronşitele şi reumatismul. Folosită tot ca infuzie, scoarţa sa are proprietatea de a scădea temperatura. Castanul prezintă de altfel proprietăţi bacteriostatice.

Stejarul. Regele pădurilor este un arbore sacru încă din Antichitate, datorită longevităţii sale excepţionale. Frunzele, ghindele, scoarţa sunt foarte bogate în substanţe active şi au proprietăţi astringente şi tonice. Se foloseşte contra diareei, dizenteriei, hemoragiilor. Pudra de scoarţă opreşte hemoragiile nazale.

Mălinul. Originar din Orientul Mijlociu, mălinul este recunoscut pentru frunzele sale roşiatice. Dar nici fructele sale nu sunt lipsite de calitate. Nu există un mai bun diuretic ca fructele mălinului. Infuzia este recomandata contra inflamaţilor căilor urinare, gutei şi artritei. Cu un gust delicios, fructele de mălin, asemănătoare cireşelor, dar mai micuţe, au avantajul de a fi foarte bogate în vitamina A. Pulpa lor se poate aplica pe faţă pentru a regenera epidermele obosite.

Teiul. Efectele sale hipotensive şi antispasmatice realizează un excelent remediu contra stresului şi oboselii. Bebeluşilor prea neliniştiţi li se fac chiar băi cu tei datorită acestor proprietăţi. Pe timpul iernii, florile sale sunt utile în cazul gripelor şi al durerilor sciatice.

Salcia. Salicina conţinută de frunzele şi scoarţa sa este precursorul structurii aspirinei de astăzi. Încă din Antichitate se cunoşteau calităţile sale de a reduce febra şi durerea. Mugurii săi au efect sedativ.

Fagul. Scoarţa sa neteda şi argintie are proprietăţi astringente şi antiseptice. Foarte eficace pentru dezinfectarea plămânilor, ea se foloseşte în diferite siropuri.

Albăstrele. Uz intern: acţiuni renale şi vezicale, diuretic, astrigent, tonic amar.

Uz extern: se utilizează sub formă de cataplasme sau spălături pentru ochi şi tratamentul pleoapelor ridate.

Arnica. Uz intern: laringite, răguşeli, antiseptic, antidepresiv, sedativ.

Uz extern: cicatrizant, decongestiv. Brusture (frunze, rădăcina). Uz

intern: antidiabetic, antibiotic, antisifilitic, antitumoral, boli de piele, boli de ficat, calculi renali.

Uz extern: acnee, furunculoză, eczeme. Busuioc. Uz intern: afrodisiac,

anticolitic, antidepresiv, antidiareic, antifebril, antimicotic, carminativ, dezinfectant al tubului digestiv, laxativ, sedativ., stimulează digestia, tonic general.

Căpşun. Uz Intern: antibiotic, antidiareic, antihelmitic, calmant, coleretic, depurativ, dezinfectant al căilor urinare,

laxativ, diuretic, vitaminizat. Cătina albă – leacul celor 30 de

boli. Energizant puternic, dă rezultate rapide în recuperarea energiei după efort fizic şi intelectual. Scade durata de convalescenţă după boală. Are efect antigripal şi întăreşte sistemul imunitar. Preparatele din cătină albă, asociate cu orice alt medicament (fie şi cremă), îi măresc acestuia considerabil efectul, scăzând totodată acţiunea negativă a medicamentelor de sinteză. Cătina este radioprotectoare, fotoprotectoare (protecţie pentru plajă), cicatrizant puternic. Are efect pozitiv în cazul unei proaste circulaţii periferice. Având efect imunomodulator, se recomandă în cancer şi HIV (SIDA). E bună în malnutriţie şi în boli fiziologice.

Cătina poate fi folosită terapeutic sub formă de uleiuri, tincturi, macerate, ceaiuri-infuzii, unguente etc.

Creţişoară. Uz Intern: stomahic, antidiareic, antihemoroidal.

Uz extern: sub formă de gargară pentru laringite.

Creţuşcă. Uz intern: antireumatic, diuretic, reumatism articular şi acut, febril

Cerenţelul. Uz intern: reduce secreţia mucoaselor, antidiareic, boli de stomac, hemoragii, hemoroizi, calmant, diaree de natură infecţioasă.

Cicoarea. Uz intern: afecţiuni hepatice şi renale, favorizează digestia.

Cimbrişorul. Uz intern: antiastmatic, antihelmitic, antidiareic, antiparazitar, antiseptic, antiviral, calmant, carminativ, colagog, coleretic, dezinfectant al căilor urinare, sedativ, tonic al sistemului nervos,

Contraindicaţii: gastrite, enterită, esofagite, insuficienţă pancreatică.

Ciuboţica cucului. Uz intern: analgezic, bronşite, pneumonii, afecţiuni renale şi vezicale, calmant, tonic al sistemului nervos, topic.

Cireş şi vişin (frunze, fructe). Uz intern: Afecţiuni catarale ale tractului urinar, astrigent, diuretic, litiază renală si biliară.

Coada calului. Uz intern: boli de rinichi, vezică, inimă, gută, reumatism, tuse, tulburări digestive, ulcer gastric, expectorant, remineralizant, anemie.

Coada racului. Uz intern: calculoză renală, colici stomacali, artrite, leucoree, ulceraţii ale pielii, reglează menstruaţiile abundente şi calmează durerile.

Coada şoricelului. Uz intern: afecţiuni stomacale şi intestinale (enterocolite), gastrite, colici hepatice, stări alergice, viermi intestinali, tuse, bronşită, antiastmatic, arsuri, abcese dentare.

Cruşinul. Uz intern: constipaţie, afecţiunile ficatului, obezitate, laxativ, purgativ, antihemoroidal.

Dudul. Uz intern: adjuvant în tratamentul diabetului, diaree, astrigent.

Fasolea. Uz intern: hidropizie, diabet, cistite, erupţie ale pielii, diuretică.

Fragul. Uz intern: antiastmatic, antidiareic, antihelmitic, boli de rinichi, gută, remineralizant, tonic cardiac, tonic hepatic, tonic al sistemului nervos.

Fumăriţă. Uz intern: depurativ, diuretic, stimulent al funcţiilor biliare, antiinflamator, acţiune hipotensivă.

Frasinul. Uz intern: reumatism, gută,

diuretic, diaforetic. Gălbenele. Uz intern: ulcer stomacal

şi duodenal, boli de ficat, antihemoragic, antiseptic, calmant, cologog, emenagog, tonic al sistemului nervos, vaso-dilatator.

Uz extern: arsuri, ulceraţii, boli de ochi, leucoree.

Hamei. Uz intern: sedativ al sistemului nervos, anafrodisiac, bacteriostatic, antidiareic, antifebril, antihelmitic, antiscorbutic, remineralizant.

Reacţii adverse: în doze mari hameiul provoacă vărsături, dureri ale inimii, încetinirea circulaţiei sanguine, tulburări ale vederi cu dilatarea pupilei, tulburări intestinale.

Holeră. Uz intern: antiinflamator, în tratamentul adenomului de prostată şi în alte stări inflamatorii ale prostatei.

Iarba neagră. Uz intern: diuretic, antiseptic al căilor urinare, sudorific şi hepato-biliar.

Uz extern: cicatrizarea rănilor (cataplasme).

Iarbă mare. Uz intern: afecţiuni ale aparatului respirator, bronşite acute şi tuse, reumatism, gută, erupţii ale pielii, ascaridoză.

Iarba şarpelui. Uz intern: antibiotic, anticanceros, antidiareic, astrigent, calmant, cicatrizant,

Menta (izma). Uz Intern: afrodisiac, anestezic gastric, antiastmatic, spasme gastrointestinale, dischinezii biliare, vărsături, greaţă, bronhosecretor, colagog, dizolvă calculi biliari şi renali, sedativ cardiac, dispepsii, diaree, tonic hepatic.

Contraindicaţii: nu se administrează la ulceroşi.

Lipicioasa. Uz intern: diuretic, sedativ, sudorific, combate obezitatea, calmează durerile în cancer, maladii ale rinichilor şi pielii.

Leurda. Uz Intern: antitoxic în intoxicaţiile cu nicotină, vermifug, hipotensiv, antiscorbutic, depurativ, diuretic, hemostatic.

Lumănărica. Uz intern: tonic pulmonar şi cardiac, depurativ, calmant, cicatrizant, diaforetic, diuretic, răcoritor, sedativ, expectorant, tratarea răguşelii.

Măcrişul. Uz intern: diuretic, tratamentul arsurilor de stomac, tulburări hepatice şi digestive uşoare, combate cancerul incipient de la stomac.

Măceşul. Uz intern: Afecţiuni ale ficatului, boli de rinichi, avitaminoza C, viermi intestinali, normalizează circulaţia sângelui.

Mesteacănul. Uz intern: reumatism, gută, nefrite cronice, inflamaţii articulare, forme cardiorenale, boli de ficat, boli de piele.

Muşeţelul. Uz intern: gastrite, colite, afecţiuni stomacale şi intestinale, boli de ficat, alergii, antispaspotic, anestezic, dezinfectant, antiinflamator.

Uz extern: ulceraţii ale pielii, rănii, hemoroizi, abcese dentare.

Murul. Uz intern: Antidiareic, gastro-enterită, colite, inflamaţii ale gingiilor, gurii şi gatului, laxativ, hipoglicemiant, sudorific, vitalizant, vulnerar.

Uz extern: sub formă de cataplasme în hemoragii şi fisuri anale.

Iulie 2009 57Nalba. Uz intern: inflamaţii căilor

respiratorii, tuse, bronşită, laringită, în căile urinare, renale şi tulburări gastrointestinale şi calmant.

Nap. Uz intern: Analgezic, antianemic, anticoagulant, antiscorbutic, antispastic renal şi hepatic, creşte numărul de globule roşii, dizolvă calculii renali, tonic pulmonar, vitalizant

Nuc (frunze, fructe). Uz intern: antianemic, boli de piele, boli de ochi, dezinfectant al căilor urinare, normalizează funcţiile pielii, tonic cardiac, tonic pulmonar, vermifug.

Odoleanul. Uz intern: tulburări cardiace, stări de excitaţie, colici stomacali de natură nervoasă, vomă, astm.

Osul iepurelui. Uz intern: Calculoză renală, hidropizie însoţită de edeme, calculoză renală, cistite reumatism, boli de piele, bronşite.

Păducelul. Uz Intern: angină pectorală, nevroze cardiace, arteroscleroză, antiasmatic, antibronşitic, bronhodilatator, calmat cardiac, vasodilatator coronarian, diuretic, expectorant, sedativ central, somnifer, vitaminizant.

Păpădia. Uz intern: obezitate, boli de ficat, antibiotic, anticancerigen, antidiabetic, depurativ, hipotensiv, laxativ, tonic hepatic, tonic pancreatic, tonic venos, trofic cutanat.

Pătlagina. Uz intern: tuse, astm, ulcer stomacal, diaree, hemoragii, previne creşterea colesterolului antibronşitic.

Păr. Uz Intern: dizolvă calculii renali, elimină acidul uric, hipotensiv, reglează secreţia glandelor endocrine, sedativ, diuretic, stimulează formarea globulelor albe şi roşii.

Pelin. Uz intern: bolile aparatului digestiv, viermi intestinali, gută, hidropizie, tonic aperitiv.

Pinul. Uz intern: tuse bronşită, inflamaţii ale căilor respiratorii, pielite, cistite, uretrite, antiseptic.

Plămânărica. Uz intern: boli ale plămânului, răguşeală, tuse, ulcer gastric, boli de rinichi, diaree, reminalizarea sistemului osos şi măreşte secreţia biliară.

Plopul(muguri). Uz intern: inflamaţii ale căilor biliare, reumatism, arsuri, hemoroizi, calmant, antiseptic, expectorant, diuretic.

Podbal. Uz intern: bronşite, tuse, răguşeală, astm, emfizem pulmonar, silicoză.

Porumbarul (frunze, fructe). Uz intern: dischinezie biliare, boli de rinichi, vezică, uremie, gută, artritism, laxativ, mineralizant, tonifiant, sedativ, diuretic.

Porumb. Uz intern: litiază renală, cistită, tulburări circulării circulatorii datorită afecţiunilor cardiovasculare, laxativ hipoglicemiant, hipocolesterolemiant, sudorific, reglator al metabolismului tiroidian.

Pufuliţă. Uz intern: boli de prostată şi în special al prostatitei cronice, vitaminizant.

Răchitanul. Uz intern: antibiotic, varice, hemoragii, cicatrizant, combate diareele bacilare, opreşte hemoragiile, cicatrizant la tratarea ulcerelor varicoase, antiseptic.

Uz extern: în leucoree se foloseşte

sub formă de irigaţii vaginale. Roiniţă. Uz intern: dischinezii

biliare, coleretic, colici intestinali, colite cronice, calmant.

Rostopască. Uz intern: boli de ficat, tuse spastică, calmant, creştere secreţia biliară, tonic hepatic.

Uz extern: negi - se aplică plantă proaspătă pisată.

Salcia (coaja). Uz intern: analgezică şi sedativă, combate insomnia, stările de tristeţe, reumatism, gută, nevralgii, eretism genitale.

Salcâmul. Uz intern: gastrite, pirosis, antispasmodică, în hiperaciditate.

Salvia. Uz intern: diabet, inflamaţii gastro-intestinale, afrodisiac, antiasmatic, antiinflamator bucal, depurativ, diuretic, expectorant, favorizează concepţia, hipoglicemiant, reglator al fluxului menstrual, stimulent digestiv, tonic capilar, tonic ocular, tonic al aparatului auditiv.

Contraindicaţii: salvia este contraindicată la femeile care alăptează.

Săpunariţa. Uz intern: faringite

granuloase, oxiurază, expectorant, diuretic, vermifug.

Scaiul vânăt. Uz intern: tuse convulsivă provocată de bronşită, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor, diuretic.

Schinelul. Uz intern: tulburări digestive şi stări inflamatorii ale stomacului, calmant, şi tonic aperitiv.

Socul. Uz intern: bronşită, gripă, răceală, reumatism, boli de rinichi şi vezică, obezitate, diuretic, laxativ, măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează.

Sovârvul. Uz intern: bronşite, tuse convulsivă, astm, boli de stomac, boli de piele.

Sclipeţi. Uz intern: dezinterie, gingivite şi stomatite, entercolită cronică.

Sânziene . Uz intern: boli de piele de natură canceroasă, cancerul limbii, boli de rinichi-pionefrite, icter, tulburări circulatorii.

Stejarul (frunze). Uz intern: antidiareic, antibiotic, astrigent, calmant, dezinfectant, depurativ, vitaminizant, durere de gingii

Uz extern: boli de piele, degerături,

hemoroizi, leucoree. Splinuţa. Uz intern: diuretic,

antihemoragic, artrite, menoragii, expectorant, afecţiunii renale şi vezicare.

Stânjenelul. Uz intern: expectorant, purgativ.

Sulfină. Uz intern: boli de ficat, tulburări gastro-intestinale, boli ale aparatul respirator

Uz extern: boli de ochi, răni purulente, gingivite, afte, laringite.

Ştevia stânilor. Uz intern: măreşte peristaltismul intestinului gros, laxativ, purgativ.

Sunătoarea. Uz intern: colite cronice, boli de ficat, astrigent, cicatrizant, antiseptic, colite, colicistopatii.

Uz extern: arsuri, răni şi plăgi purulente, inflamaţii ale gingiilor şi dinţilor.

Talpa gâştii. Uz intern: hipertensiune arterială, astm, tulburări de menopauză, diuretic, hipotensiv, sedativ, vasodilatator, expectorant, anticolitic.

Tătăneasă (frunze, rădăcina). Uz intern: bronşită, tuse, ulcer stomacal, antiastmatic, hipotensiv, expectorant, diuretic, sedativ, vaso-dilatator,.

Uz extern: arsuri, inflamaţii ale încheieturilor, ulcere varicoase, hemoroizi.

Teiul (flori). Uz intern: expectorant, sedativ, anticoagulant, diuretic, tuse, bronşite, răceală, gripă.

Uz extern: afecţiuni ale gurii, inflamaţiile amigdalelor.

Traista ciobanului. Uz intern: hemoragii uterine, ateroscleroză, boli de rinichi, diaree, reglator de tensiune.

Trandafirul (petale). Uz intern: afecţiuni ale cavităţii bucale, diaree cronice, răceli, antibiotic, antihemoragic, antiseptic, calmant, astrigent.

Trei fraţi pătaţi. Uz intern: antialergic, anticataral, antireumatic, colagog, eczeme, urticarie, furunculoze, tuse, bronşite.

Troscotul. Uz intern: antidiabetic, antidiareic, hipotensiv, remineralizant, sedativ, boli de plămâni, reumatism, gută, boli de stomac.

Trifoi roşu. Uz intern: antiasmatic, antibiotic, anticancerigen, antidiareic, calmant tuse, depurativ, diuretic, expectorant, reglator al fluxului menstrual, sedativ.

Turiţa mare. Uz intern: tulburări ale căilor biliare şi gastrointestinale, diabet, diaree, stării alergice, antituberculos, depurativ, dizolvă calculii biliari, hipoglicemiant, tonic cardiac.

Ţintaura. Uz intern: boli de stomac, anemie, boli de ficat, stări febrile, regenerarea sângelui la anemici.

Unguraşul. Uz intern: tuse convulsivă, astm, stări febrile, restabileşte pofta de mâncare, boli de ficat, creşte secreţia biliară şi contracţiile vezicii biliare, elimină secreţiile bronşice, aritmie cardiacă.

Urzică. Uz intern: bronşite, avitaminoze, boli de rinichi, dizolvă nisipul din rinichi, reumatism, gută, hemoragii.

Uz extern: hemoroizi, răni greu vindecabile, ulcer varicos, supuraţii.

Urzica moartă. Uz intern: leucoree, stări nervoase, generate de menopauză, tulburări gastro-intestinale şi ale căilor respiratorii, antidiareic, tonic al sistemului

Lohanul nr. 9 58nervos, vaso-constrictor.

Usturoiul. Uz intern: antiputrid, antiscorbutic, calmează tuşea, depurativ, diaforetic, expectorant, hipotensiv, vermifug.

Ventrilică. Uz Intern: afecţiuni ale căilor respiratorii, stomahic, reducerea colesterolului, eczeme cronice, prurit, icter, afecţiuni hepatice şi ale splinei.

Vâscul. Uz intern: arteroscleroză, tulburări renale, astm, tuse convulsivă, antitumoral, sughiţ, hipotensiv.

Vinariţa. Uz intern: depurativ, afecţiuni hepatice, diuretic, sedativ, calmant în insomnii.

Vetrice. Uz intern: tonic hepatic, tulburări ale căilor biliare, stări alergice, antibiotic, depurativ, reumatism, varice.

Volbura. Uz intern: boli ale stomacului, boli de ficat, constipaţii, acţiune purgativă, măreşte secreţia biliară influenţând favorabil activitatea ficatului.

Uz extern: cataplasme în tratamentul furunculozelor şi abceselor.

Zmeur. Uz intern: afecţiuni ale aparatului digestiv, antiacid gastric, antidiareic, antiscorbutic, antispastic, depurativ, diuretic, emenagog, tonic uterin.

Zămoşiţă. Uz intern: diuretică, este în recomandată în pielite şi cistite, elimină nisipul şi calculii renali.

Verbină. Uz intern: tonic cardiac, calmant, antidepresiv, arteroscleroză, depurativ.

Calea către Dumnezeu este o cale a iubirii

Monica Dascălu

Calea către Dumnezeu şi către desăvârşireaspirituală este înainte de toate, pentru aceia care au deschiderea sufletească şi îndrăzneala necesară, o cale a iubirii

The path to God and the spiritual completion is above all, for those who have open mind and boldness

needed a way to love.

rin iubire putem găsi cea mai puternică motivaţie şi cea mai uşoară modalitate

de a aprofunda dăruirea, empatia, compasiunea, răbdarea, îndrăzneala şi alte virtuţi, precum şi de a explora fericirea, împlinirea, extazul, misterele polarităţii etc. Iubirea este cea care conferă putere şi echilibru sufletului omenesc şi îl face să se deschidă faţă de divin.

Iubirea profundă ne trezeşte sufletul Iubirea, spunea Michelangelo

Buonarroti, este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să se urce până la El. Dacă avem şansa să iubim şi să fim la rândul nostru iubiţi, de ce să nu avem curajul să ne explorăm profunzimile sufletului şi să ne dăruim complet în această iubire? De ce să nu îndrăznim să ne abandonăm complet, iubind mereu mai mult, mai frumos, mai adânc, mai adevărat? O iubire care nu este eternă nu este nimic, scria Camil Petrescu.

Iubirea profundă vine din adâncul sufletului şi ne trezeşte sufletul, şi, ca nici un alt sentiment, ne conferă starea de împlinire sufletească de care avem atât de multă nevoie, chiar şi atunci când nu ne dăm seama. În fiecare om există o infinită nevoie de a iubi, care-l divinizează atunci când este plenar şi divin manifestată, ne spune Ghidul nostru spiritual.

Prin atingerea sa magică, iubirea ne alchimizează întreaga fiinţă, ne transfigurează viaţa, trăirile, percepţiile, ne redefineşte idealurile, ne încântă şi ne purifică inima. Trăită la modul autentic şi profund, iubirea dă rost strădaniilor sufletului nostru şi se află printre cele mai de preţ comori pe care le luăm cu noi în lumea de dincolo

atunci când vom părăsi planul fizic. Aceia care iubesc mult pot spune că nu au trăit degeaba, pe când aceia care iubesc puţin sau chiar deloc vor înţelege, la momentul oportun, că şi-au irosit viaţa. Noi toţi ne-am născut pentru a iubi. Acesta este principiul existenţei noastre şi singura sa finalitate. - Benjamin Disraeli.

Lev Tostoi scria: Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu, şi când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.

Mahatma Gandhi a spus: Iubirea este cea mai mare forţă a omenirii şi totuşi este cea mai modestă pe care ne-am putea-o închipui, iar Dante Alighieri a descris această forţă a iubirii astfel: Iubirea mişcă Soarele şi celelalte stele.

Să îndrăznim să iubim Dacă iubirea conferă măreţie

sufletului uman, este alegerea noastră să manifestăm plenar această iubire. Pentru că iubirea îşi găseşte adevărata împlinire atunci când ea este manifestată. Iubirea nu este doar un sentiment abstract, ceva strict interior şi strict personal. A manifesta iubirea şi, cu atât mai mult, a manifesta fără măsură iubirea pe care o trăim în universul nostru lăuntric, este o adevărată artă care necesită curaj, dăruire şi un gram de nebunie.

Cum putem manifesta iubirea, astfel încât ea să se reverse din prea-plinul sufletului nostru într-un mod armonios, astfel încât să fie o sursă de încântare şi bucurie pentru cei pe care îi iubim, astfel încât să vină în întâmpinarea dorinţelor şi aspiraţiilor

fiinţei iubite, oferind totul fără a cere nimic în schimb, dar şi fără a stânjeni, fără a forţa, fără a presa, lăsând de o parte dorinţele şi nevoile noastre şi punând pe primul plan fiinţa iubită? Aici este marea artă a iubirii pe calea căreia nu suntem cu toţii, deocamdată, decât nişte ucenici.

Pentru iubiţii care se adoră, care se iubesc frenetic, intens şi profund, cel mai firesc mod de a-şi exprima şi manifesta fără măsură iubirea este şi rămâne amorul, realizat întotdeauna cu continenţă, transfigurare şi consacrare. Aici, unde un simplu sărut poate spune mai mult decât o mie de cuvinte, unde o privire, un zâmbet sau o atingere te pot transporta fulgerător în paradis, unde unirea trupurilor este de fapt o întâlnire profundă a sufletelor, putem explora nebănuite faţete şi profunzimi ale legii dăruirii şi ale modului în care putem manifesta, fără reţineri şi fără măsură, iubirea.

Iar apoi, de ce nu, ar trebui să ne propunem să manifestăm fără măsură această iubire profundă pe care o trăim, în fiecare clipă a vieţii noastre, pentru a redobândi astfel starea de măreţie a sufletului uman, pentru a ne înnobila viaţa, pentru a deveni nişte veritabile canale prin care se manifestă în această lume iubirea lui Dumnezeu. Desigur că nu este uşor şi poate că puţini vor fi aceia care vor îndrăzni să meargă pe această cale a iubirii, până la capăt. Prin ceea ce ştim şi prin ceea ce Dumnezeu ne oferă clipă de clipă, prin tot ceea ce am învăţat, prin iniţierile pe care le-am primit, exact aceasta trebuie să facem: să îndrăznim să iubim şi să ne manifestăm, fără măsură, iubirea, redându-i astfel iubirii, în această lume, adevăratul rang şi adevărata importanţă.

P

Iulie 2009 59

Nu intrăm în era informaţiei, ci în cea a autismului

Adina Teodorescu

Lumile virtuale, paradisul autiştilor

Maintained the illusion of „virtual communities“ that have flowered over the Internet is a subtle, whereas if

older people feel instinctively that this kind of community is quite superficial - because of empty words and vague impressions - younger generations enshrines always longer life parallel entirely virtual, and leave the part about what life was past.

luzia întreţinută de „comunităţile virtuale“ care au înflorit pe internet este una subtilă, întrucât,

dacă persoanele mai în vârstă simt instinctiv că acest fel de comunitate este destul de superficială – din cauza cuvintelor goale şi a impresiilor vagi pe care le vehiculează – tinerele generaţii consacră întotdeauna mai mult timp vieţii lor paralele, în întregime virtuală, şi lasă la o parte aproape tot ceea ce constituia altădată viaţa reală.

Tehnologiile de comunicaţie care au modelat societatea noastră după mijlocul secolului XX au lansat mari promisiuni: rapiditatea şi fluiditatea schimburilor de informaţii, accesibilitatea şi răspândirea universală a cunoaşterii. Dar promisiunea lor cea mai grandioasă a fost aceea de a apropia fiinţele umane.

Internetul, proiectat iniţial pentru a facilita accesul la informaţiile ştiinţifice, s-a văzut astfel dotat progresiv, din ce în ce mai mult, cu instrumentele necesare pentru a exprima „personalitatea“ oamenilor, nu doar pentru a propaga idei. Astfel se explică popularitatea blogurilor – jurnale unde se etalează viaţa privată sau diferite idei personale – şi cea a reţelelor sociale virtuale unde se stabilesc contacte între cei care împărtăşesc aceleaşi interese.

Graţie acestor noi „tehnologii sociale“ ar fi posibil, în cele din urmă, să ne eliberăm total de „aparenţele exterioare“, de „normele sociale“ şi să ne întâlnim direct, după afinităţi mai profunde, aşa cum a profeţit apostolul LSD-ului (acidul lisergic dietilamida-25,una dintre cele mai puternice substanţe halucinogene cunoscute), Timothy Leary, convertit mai târziu la cultul virtualului?!

Mulţi părinţi sunt preocupaţi de această tendinţă a copiilor lor, chiar şi dacă ei nu sunt pe deplin conştienţi de pericolele realităţii virtuale. Acest articol îşi propune să arate cum imersiunea tehnologică, tendinţa oamenilor de a-şi transfera viaţa pe internet creează o izolare care nu este neapărat fizică – cu toate că are tendinţa de a deveni şi fizică – ci mai ales psihologică, chiar spirituală. De ce atât de mulţi oameni caută de fapt această izolare?

Drogul virtual Cea mai bună modalitate de a înţelege

starea pe care o induce utilizarea intensivă a internetului este prin analogie cu efectele comune ale majorităţii drogurilor (statis-ticile arată că mulţi oameni au avut cel puţin o astfel de experienţă în viaţa lor, fie folosind substanţe stupefiante, fie alcool).

Desigur ne putem întreba de ce unii oameni nu se pot abţine să bea prea mult, deşi ei ştiu, deseori din propria lor experienţă, că se vor simţi rău după aceea? Efectele negative ale consumului de alcool par uşor de trecut cu vederea de către cei care beau, pentru că atât timp cât se află în starea euforică indusă de beţie ei îşi pot pune deoparte toate grijile, temerile şi îndoielile cu care se confruntă în mod obişnuit. Toate aceste gânduri – inerente, aşa cum se spune, vieţii pe pământ – dispar atunci şi ei se pot exprima fără inhibiţii, fără regrete.

Problema este evidentă în primul rând la alcoolicul care apoi „trebuie“ să bea din nou şi din nou, pentru a evita să vadă realitatea aşa cum este. Ajutat şi totodată împins de alcool, el îşi construieşte o lume în afara realităţii, şi îi este din ce în ce mai dificil să comunice cu ceilalţi, cu excepţia situaţiei în care se află împreună cu alţi alcoolici, într-un bar.

Putem spune că internetul este un drog, tocmai pentru că oamenii revin la el din nou şi din nou, construindu-şi întreaga viaţă în jurul lui; toate semnele unei dependenţe sunt prezente. S-a vorbit deja destul de mult pe acest subiect. Dar ce anume îi determină pe unii oameni să-şi petreacă mai tot timpul în faţa calculatorului, navigând pe internet? Răspunsul este oferit de însuşi principiul de utilizare a internetului, ce constă în a urmări, click după click, firul propriilor gânduri şi al propriilor dorinţe şi astfel, de a le orienta cu putere şi un timp îndelungat într-o direcţie unilaterală, fără a fi deranjat vreodată de realitate sau de alţi oameni.

Se poate observa, printre altele, pe forumurile de discuţii, unde toţi cei care intervin dau impresia că ştiu mai bine decât alţii, că foarte rar ei caută să afle lucruri noi. „Libertatea de gândire“ pare totală dar, cum au constatat unele persoane sincere, nici o concluzie obiectivă nu se naşte din aceste discuţii sterile. În general, internautul poate să nu vadă şi să nu citească decât ceea ce vrea, şi cu excepţia cazului în care este ferm ancorat în lumea reală, nu există limită, corecţie sau pedeapsă pentru potenţialele sale erori .

Este desigur plăcut să simtă că toate opiniile sale sunt justificate. Este de asemenea plăcut să poată, prin intermediul blogului său, să-şi exprime liber stările sufleteşti, fără să fie nevoie să îşi dea seama prin ce anume aceste sunt eventual greşite sau, cel puţin, incomplete. Dar ce s-ar petrece dacă toată viaţa noastră nu ar fi decât o lungă aiurare a minţii, fără nici un reper de care să se agaţe? Cum structurează

aceasta fiinţa umană? Sindromul Asperger Pentru a ne imagina unde poate să

conducă o viaţă înconjurată prea mult de calculatoare şi pentru a confrunta fantasma tehnologică cu realitatea, trebuie să ne îndreptăm atenţia către Statele Unite, şi în particular către Silicon Valley, unde trăiesc mii de programatori. Se pare că supraabundenţa tehnologică şi încrucişările genetice sunt în curs de a crea o mutaţie socială care nu are nimic utopic.

În 2001, Wired, revista de referinţă pentru „cibercultură“, publica un articol care continuă să facă vâlvă şi astăzi. Acest articol prezenta un fapt îngrijorător – o maladie care se răspândeşte foarte rapid în Silicon Valley, numărul de cazuri triplându-se de la mijlocul anilor ’90. Este vorba despre o formă de autism hiperactiv numit sindromul Asperger, după numele psihiatrului austriac care a identificat această problemă la mai mulţi copii, publicând o teză în 1944. În acest context, „hiperactiv“ trebuie înţeles în sensul că aceşti copii sunt normali, chiar superiori ca inteligenţă, dar se confruntă cu o cvasi-incapacitate de a relaţiona cu colegii lor.

Wired redenumea această ciudată maladie sindromul geek, deoarece copiii afectaţi par să se adapteze perfect la lumea virtuală (geek sunt cei care îşi petrec viaţa în faţa unui calculator), iar cei mai mulţi dintre ei au părinţi informaticieni, care au descoperit apoi că au acelaşi fel de probleme. Acesta este motivul pentru care

I

Lohanul nr. 9 60ei sunt îndrăgostiţi de internet: pot, în sfârşit, să comunice! Pare foarte pozitiv la prima vedere: oameni care au incapacitatea de a comunica pot, în sfârşit, să o facă prin intermediul unei maşinării. Nu numai că îşi găsesc un loc în societate, dar ei se pot dovedi a fi genii ale informaticii. În aceste medii se spune chiar despre Bill Gates, fondatorul multimiliardar al Microsoft-ului, că ar fi un caz tipic.

Unii au profitat de acest caz pentru a lansa un atac împotriva sistemului psihiatric şi a căutării sale continue de standardizare psihică. Dacă o persoană puţin „anormală“ realizează lucruri deosebite, de ce o etichetează ca „bolnavă mental“ şi o culpabilizează pentru ceea ce pot fi talente ascunse? Dacă aceste argumente par coerente la prima vedere, realitatea ne forţează să respingem cu vigoare ideea că putem fi armonioşi şi fericiţi atunci când nu comunicăm cu semenii noştri decât prin interpunerea unor ecrane. Această izolare socială este în realitate un infern, pur şi simplu, iar dacă nu putem forţa oamenii să se transforme, să îi adâncim în izolarea lor existenţială dându-le explicaţii pseudo-ştiinţifice este chiar o crimă.

O „rezolvare“ facilă a problemelor este să le reducem la chestiuni de genetică, dar aceasta ne împiedică să vedem că acest rău este pe cale să pătrundă în toate straturile societăţii, chiar şi în rândul celor care nu au o problemă de comunicare. Putem spune că nu intrăm în era informaţiei, ci în era autismului, şi nu remarcăm aceasta, deoarece aproape toată lumea este mult prea ocupată să-şi construiască propria „bulă“ virtuală. Pentru a ne convinge de acest fapt este de ajuns să observăm numărul din ce în ce mai mare de persoane care nu pleacă nicăieri fără căşti pe urechi.

Maladie a minţii Analizând simptomele sindromului

Asperger, reiese că el apare, în principal, ca urmare a dezvoltării hipertrofice a intelectului. Nu este atât o boală mentală, cât o boală a mentalului, şi toate persoanele care sunt puse prea devreme în faţa unui calculator, fără să fi avut timp să dobândească suficiente experienţe în lumea reală, riscă să se structureze interior în acelaşi mod. Trebuie să ne debarasăm de etichetarea psihiatrică atât de „practică“, deoarece ea în realitate ne face să nu reflectăm mai profund. Trebuie să căutam să înţelegem în ce măsură acest pretins sindrom Asperger denotă existenţa unui intelect „omnipotent“, care dirijează întreaga viaţă şi nu acordă nici un loc pentru ceea ce nu poate să intre în logica sa. Probabil vom putea observa atunci de ce dezvoltarea acestui sindrom este indisociabilă de cea a internetului.

Când citim lista simptomelor, încă de la început se remarcă o contradicţie: pe de-o parte se afirmă că subiecţii sunt foarte inteligenţi, pe de altă parte se spune că ei nu sunt capabili să gestioneze „semnalele sociale“ – ceea ce conduce la sentimentul de a fi copleşit de „cacofonia mediului“. Dar, dacă actul comunicării nu este decât o chestiune de „decodare“ şi de „interpretare“ a semnalelor emise de lumea exterioară – cum afirmă toate teoriile despre comunicare predate în universităţi – de ce creierul inteligent al acestor autişti ar avea blocaje la acest nivel? Nu ar fi suficient să fie

învăţaţi câteva reguli de comportament pentru a-şi evalua retardul şi pentru a redeveni „normali“?

Strategia folosită în general în terapia sindromului Asperger recurge la şedinţe de psihologie cognitivă – o nouă disciplină, specializată în studiul gândirii şi schimburilor sociale. Dar aceasta nu rezolvă problema decât foarte superficial: deşi dispune de mai multe instrumente pentru a face faţă lumii, autistul rămâne fundamental tot un autist. Prin urmare, soluţia nu este una „tehnică“, ci necesită o transformare profundă şi voluntară a fiinţei.

Un alt semn al prezenţei unui intelect hipertrofiat este acela că persoanele predispuse la sindromul Asperger sunt, în cuvintele precise ale profesorului Gilbert Lelord, „dispersaţi în spaţiu şi defazaţi în timp“. Altfel spus, ele nu pot gestiona magia relaţiilor sociale, cu toate că au nevoie, în termeni de spontaneitate. Intelectul este pierdut în faţa oamenilor care îl abordează şi în faţa tuturor acelor sentimente necunoscute care nu se potrivesc cu schemele lui. Ei îşi pun în joc strategiile pentru a reuşi să comunice un pic... Dar fără aspectul de căldură sufletească, nu pot să aibă relaţii profunde, iar nemulţumirea lor creşte.

Defazajul în timp pare să indice faptul că persoana face diferite calcule în capul său, că nu este pe deplin prezentă în interacţiunea cu ceilalţi. Dar, paradoxal, autistul este dispersat în spaţiu: el stochează o mulţime de date, procese, analize. El nu este deci în centrul fiinţei sale şi, în consecinţă, nu poate să găsească cuvintele şi gesturile potrivite. Deşi este închis în sine însuşi, în acest caz nu se poate vorbi cu adevărat de narcisism, în sensul primar al termenului: problema nu este că autistul s-ar gândi doar la el, este mai curând că el gândeşte prea mult!

Persoana cu autism se comportă de fapt ca şi cum ar fi în faţa unui ecran. Pe de o parte, imaginile îi sosesc ca o suită de fotografii plate şi fără viaţă. În timp ce lumea ar trebui să o facă să se mişte, să o incite să participe, ea rămâne nemişcată. Sau, exprimat în termeni medicali, se con-stată cvasi-absenţa limbajului corporal. Pe de altă parte, cuvintele sunt tratate de ea cum ar face o maşină. Fie acestea se inte-grează în logica sa, fie generează o contra-dicţie şi vor exista tensiuni, chiar violenţă, fără ca persoana să realizeze că reacţia sa blochează schimbul. De fapt, se pare că autistul nu este pe deplin conştient că se află în faţa unei alte fiinţe umane, iar cu-vintele acesteia din urmă pot avea altă semnificaţie. Unul dintre simptome este chiar acela de a lua cuvintele prea „literal“, astfel că subiectul nu înţelege aproape nici-odată jocurile de cuvinte şi subînţelesul lor.

Un flagel modern Din aceste câteva exemple – care

provin din experienţe autentice – se poate observa că persoanele atinse de acest rău modern sunt extrem de repliate în ele însele şi aceasta se petrece şi în ciuda unei eventuale bunăvoinţe a lor de a se deschide. Intelectul lor funcţionează, poate să gestioneze toate informaţiile care vin spre ele, dar toate aceste abstracţiuni le împiedică să fie pur şi simplu prezente în interacţiunea cu ceilalţi.

Astfel, importanţa acordată cuvintelor însuşi şi modului de a le trata, conduce nu

doar la ignoranţă – cuvintele nu sunt ataşate de nimic – dar şi la izolare. Într-adevăr, de ce să petreci timp cu alte persoane, dacă ele nu servesc decât să îţi hrănească reflecţiile personale? Şi de ce alţii ar trebui să fie supuşi la aceasta?

Nu este vorba aici de a-i judeca pe indivizi, ci de a constata un mecanism psihic ce nu apare ca fiind o problemă în lumea virtuală – ba chiar este necesar pentru a „exista“ în această lume – dar care împiedică toate formele de participare activă la societatea reală.

Acest articol se concentrează pe analiza cazurilor extreme, dar trebuie să fim conştienţi de faptul că în aşa-zisa societate „normală“, dialogurile adesea seamănă a monologuri suprapuse. În timp ce cineva vorbeşte, celălalt este deja în curs de a-şi elabora răspunsul şi vice-versa.

Unui om obişnuit îi place să vorbească despre el însuşi şi o face cât poate de mult. Dar când situaţia socială îi permite, aşa cum se petrece în zilele noastre cu ajutorul internetului, să trăiască doar conform propriilor interese şi dorinţe, fără să se preocupe vreodată de ceilalţi, ea ajunge să se înece în egocentrismul său şi să piardă toată deschiderea pentru ceea ce este exterior ei însăşi.

Acest fapt apare deoarece internetul, care răspunde unei dorinţe importante a oamenilor de a-şi conduce „liberi“ viaţa, îi conduce totodată către o închidere subtilă, aşa cum se observă că se cristalizează la „autiştii hiperactivi“ – oamenii de mâine care au abandonat lumea fizică pentru cea a abstracţiilor pure.

În vechile societăţi, înainte ca tehno-logia să „elibereze“ oamenii, problemele erau tratate dintr-un punct de vedere moral şi fiinţele puteau să se raporteze la o auto-ritate pentru a se reorienta pe drumul cel bun, către o participare activă la societate, care este de asemenea o modalitate de în-lăturare a deviaţiilor egotice.

Dar astăzi, fiinţe cu probleme, încurajate de teorii psihologice aberante, se simt superioare ca inteligenţă, vor să-şi rezolve singure aceste probleme, prin ele însele, şi sfârşesc în a se complace în aşa-numitele „maladii mentale“, în „mizerii existenţiale“, care le dau impresia de a exista şi le oferă în acelaşi timp o scuză pentru a nu face ceea ce ar trebui să facă.

În realitate, fiinţa izolată nu poate să iasă din propriile bizarerii fără un ajutor din exterior, fără privirea caldă, dar intransigentă, a unor fiinţe apropiate care îi văd dorinţa de a ajunge la normalitate, dar care îi observă de asemenea divizarea interioară. Un grup bine orientat este singura forţă care poate depăşi un egocentrism ce a ajuns sa fie atât de banalizat încât nu se mai poate vedea că este de fapt o formă de posesie.

Autismul este în realitate faza finală a replierii egotice şi nu este surprinzător faptul că umanitatea se aruncă cu o grabă nebună în lumile virtuale, unde această tendinţă se va dezvolta pe deplin.

Se pune totuşi o întrebare: cei care au gustat deliciile libertăţii virtuale vor mai putea vreodată să se supună unei ordini sociale constrângătoare, dar care ar putea totuşi să fie singura ieşire din mrejele tehnocraţiei, care caută să îl închidă pe fiecare într-un cocon virtual?

Iulie 2009 61

Deplasări în timp – neobişnuitele cazuri de premoniţie Prof. George Bianu Movements over time highlight some phenomena beyond the limits of human’s physical.

ceste cazuri sunt răspândite în lucrările şi revistele dedicate cercetării fenomenelor para-

normale. De exemplu, profesorul Ian Ste-venson a colecţionat un mare număr de premoniţii referitoare la scufundarea Titanicului. Mai târziu, Dr. Ralph Barker, primul medic care a ajuns la locul dezastrului de la Aberfan, când o mină de cărbune a îngropat o şcoală engleză şi a sufocat o sută de copii, a găsit însemnări ale unor premoniţii autentice ale dezastrului.

Alţi oameni pot experimenta episoade unice, de neuitat, în care ei văd evenimente din trecut. Doamna Butterbaugh, secretara decanului Sam Dahl de la Colegiul Wesbeyan din Nebraska, a fost trimisă cu o treabă într-o clădire alăturată. Ea a intrat într-o serie de camere unde a văzut figura nemişcată a unei femei în haine demodate. Când Doamna Butterbaugh s-a uitat pe fereastră, clădirile care ar fi trebuit să fie acolo dispăruseră, iar în locul lor se vedeau câmpii. Femeia misterioasă a fost mai apoi identificată din fotografii vechi ca fiind o fostă profesoară, care murise în acea clădire cu mulţi ani în urmă.

Dr. James McHarg a investigat cazul unei femei care, întorcându-se acasă în satul Letham, într-o noapte târziu, a trebuit să meargă pe jos pe marginea drumului de ţară după ce maşina ei rămăsese în pană. Pe câmp ea a văzut torţe licărind ţinute de bărbaţi în haine ciudate, ce examinau o mulţime de cadavre. Multe alte detalii au dovedit că femeia fusese martora bătăliei de la Nechtausmere, dată în 685 d. C în acea zonă.

Mulţi oameni au fost martorii unui alt caz similar. La câteva săptămâni de la bătălia de la Edgehill din 1642, sătenii şi ofiţerii trimişi în cercetare de regele Charles I pe fostul câmp de bătălie au văzut zile întregi rederulându-se bătălia, proiectată pe cer, puţin deasupra orizontului, şi au putut recunoaşte acolo chiar pe unii dintre eroii ce muriseră în luptă.

În inimile lor, oamenii au simţit întotdeauna că vălul ce acoperă viitorul ajunge să fie uneori foarte transparent, astfel încât evenimentele ce urmează să se producă devin mai mult nişte umbre abia întrezărite. De ce cred cu tenacitate oamenii acest lucru, rămâne un mister în sine.

Această credinţă a fost baza existenţei a mii de generaţii de prooroci. Cel mai adesea ei nu erau decât nişte simpli escroci şi în acest caz singurul lor echipament necesar a fost o robă, un turban şi o aversiune imensă faţă de munca fizică. Dar au existat totuşi unii, deşi foarte rar, care au avut într-adevăr puterea de a se juca cu lucrul pe care noi îl numim Timp.

Concepţia despre un timp unic, absolut, aflat într-o spirală continuă către viitor şi venind dinspre trecut – a fost subiectul a numeroase asalturi pe parcursul acestui secol. Această viziune nu mai are acum nici pe departe un caracter atât de categoric.

Albert Einstein, cel care a sugerat preşedintelui Roosevelt ideea că realizarea unei bombe atomice ar putea fi pusă în practică, a redus timpul la condiţia unei dimensiuni. Fizicienii de atunci presupuneau timid că timpul nu poate fi absolut şi că există mai multe varietăţi ale sale.

În acelaşi timp a apărut o altă idee stranie, răsărită ca o vedenie din adâncul infinitului. Cel responsabil pentru această fărâmă de magie este J. W. Dunne, un inginer militar englez. El sugera, şi îşi susţinea această idee cu o serie de fapte, că fiecare om visează uneori evenimente ce urmează să se desfăşoare ulterior. Metoda sa de a-şi organiza dovezile poate că este originală, dar conceptul de bază privind puterea de precogniţie a visurilor este la fel de străvechi ca şi rasa umană. Mai târziu, Dunne şi-a dezvoltat ideea ca într-o veritabilă filozofie.

Fiind inginer, el folosea diagrame pentru a explica dimensiunile timpului. Unii au considerat filosofia sa uşor de înţeles; altora însă li s-a părut absolut incomprehensibilă. Am inclus în acest capitol şi un rezumat al ideilor şi cercetărilor sale.

Acest capitol abundă şi în multe alte povestiri, în afara celor despre lumea viselor. Un număr de relatări ne indică în mod clar faptul că oamenii experimentează timpul altfel decât cu ajutorul ceasului. Uneori acest fenomen excepţional se petrece în lumea viselor, alteori în cea mai obişnuită stare de veghe.

În legătură cu profeţii autentici, am fost foarte selectiv în alegeri, luându-l în considerare în primul rând pe Nostradamus. El s-a impus fiind de departe cel mai autentic şi mai profund. În cazul celor mai mulţi dintre profeţi, relatările lor despre viitor sunt vagi, fiind lipsite de detalii specifice, sau prevăzând certitudini absolute ca „războaie şi zvonuri de război“.

A fost inclusă şi povestea celebră a două femei din Versailles. Aspectul paranor-mal al incidentului de la Versailles a fost certificat, cu rezultate considerabile, de către J. R. Sturgewhiting. Am inclus în povestire un rezumat al acestei dezbateri a sa.

Prin povestirile din acest capitol nu vreau să sugerez faptul că viitorul ar fi fixat în mod irevocabil, independent de eforturile noastre. Determinismul absolut este şi va fi întotdeauna un concept gol, fără conţinut.

Ceea ce am vrut totuşi să sugerez prin aceste situaţii reale este faptul că ideea noastră actuală despre timp necesită unele revizuiri, la fel ca cea făcută mai demult în chimie, unde concepţia imuabilă a existenţei celor 92 de elemente a necesitat o completare şi o lărgire.

Pierdut în timp În mai multe situaţii, J. W. Dunne a

simţit faptul că trăia cu anticipaţie anumite evenimente. Acest lucru ne este comun tuturor. Dunne s-a gândit că dezlegarea acestui mister se află în visele aşa-zis premonitorii ce conţin evenimente viitoare. Prin urmare, el şi-a observat şi şi-a înregistrat cu atenţie toate visele, şi astfel a obţinut rezultate uimitoare.

Mai târziu, a adunat şi a corelat visele unui mare număr de persoane ajungând la convingerea că fundamentul străfulgerărilor de viziune ce apar în vis se află în viitor. El îşi prezenta cazul în lucrarea „An Experiment with Time“ („Un experiment cu timpul“), apărută în 1927. Următorul vis este un exemplu de călătorie a lui Dunne în viitor.

În timp ce se afla într-o misiune, ca infanterist – în statul Orange Free, din Africa de Sud, în primăvara anului 1902, Dunne a visat că se afla pe o insulă. Dintr-o dată, el a realizat că insula era pe cale de a trece printr-o calamitate. Disperat, a căutat să convingă autorităţile franceze să evacueze populaţia, afirmând că dacă n-o vor face, vor fi ucişi 40.000 de oameni. Avertizarea sa n-a fost însă luată în considerare şi, aşa cum prevăzuse, insula a fost distrusă.

Câteva zile după acest vis, Dunne primea ziarul în care era descrisă explozia insulei franceze Mt. Pelee din Martinica. Dezastrul avusese loc după visul său.

Deşi fuseseră înştiinţate în mod repetat, autorităţile franceze au refuzat să evacueze populaţia. Ca rezultat al acestui lucru, au murit 40.000 de persoane. Erupţia vulcanului a distrus totul exact în felul în

A

Lohanul nr. 9 62care Dunne văzuse în vis.

Restul dovezilor lui Dunne sunt similare acesteia. Unele dintre cele mai semnificative vise ale sale, din punctul de vedere al cunoaşterii anticipate a unor evenimente viitoare, sunt neclare. Visele confuze sunt cele care apar cele mai adesea la marea majoritate a oamenilor. Totuşi, fiecare dintre noi experimentăm şi „hoinăreli onirice“ de u dramatism intens. Astfel sunt şi următoarele două exemple.

Dintre toate relatările aduse înapoi din întunecata lume a somnului, puţine sunt atât de tulburătoare prin autentificarea lor ulterioară, precum este povestirea lui Frederick Lane.

Într-o noapte de joi, pe data de 16 decembrie 1897, William Terriss, un actor englez, urma să apară într-o melodramă

mediocră, „Secret Service“ (Serviciul Secret) la teatrul Adelphi, din Londra. Dublura lui Terriss era un bărbat pe care-l chema Feederick Lane.

În după-amiaza zilei de 16, Lane a apărut la repetiţia generală şi a oprit din drum pe oricine întâlnea în calea sa, descriindu-i un vis pe care îl avusese în noaptea precedentă. El visase că Terriss, înconjurat de actori şi maşinişti, era culcat într-o stare de semiconştienţă – pe treptele ce duceau spre cabinele de machiaj. Pieptul său era descoperit şi părea rănit.

Mai târziu, doamna Alice Johnson, asociată a Colegiului Newnham din Cambridge, colecţiona declaraţiile luate sub jurământ de la trei persoane cărora Lane le povestise visul său în acea după-amiază de joi. Acele persoane au fost: actriţa Frances

Olive Haygate şi actorii H. Carter Bligh şi S. Creagh Henry. Toate declaraţiile erau în acord până la cele mai mici detalii.

Dl. Terriss a jucat însă un rol foarte neaşteptat, la teatrul Adelphi în acea noapte la 16 decembrie şi faptul acesta a devenit capul de afiş al paginilor de senzaţie din ziarele londoneze. „London Times“ din data de 17 decembrie includea descrierea visului în articolul său despre „Felul în care Terriss fusese ucis de un nebun care îl înjunghiase la intrarea în teatru”.

Descriind scena morţii lui Terriss, „Times“ afirma că el fusese cărat în incinta teatrului şi aşezat „la baza scării ce ducea spre cabinele actorilor. Aici a rămas în stare de semi-conştienţă, cu pieptul descoperit şi cu colegii de breaslă în jurul său“; după câteva minute el a murit.

Surfactanţii

Adrian Parfene

Axion, Fairy, Cif, Ariel, Tide, Persil, Wash & Go, Avon, Nivea.

Ce au toate acestea, şi multe altele, în comun?

Surfectants of detergents and cosmetics harm the human body in contact with cleaned material, which is

not one hundred percents removed by washing.

ând molecula de apă intră în contact cu alte suprafeţe (aer, sticlă, plastic etc), se creează

o tensiune (superficială) care face ca apa să ia forma unei bule. În timpul procesului de curăţare prin spălare, această tensiune de suprafaţă trebuie redusă, pentru ca apa să se poată răspândi şi uda întreaga suprafaţă de curăţat. Substanţele chimice care pot reduce tensiunea superficială se numesc agenţi tensio-activi.

Materialele tensio-active, surfactanţi, spumanţi sau agenţi activi de suprafaţă sunt substanţe chimice cu o structură polar - non polar care modifică tensiunea de suprafaţă a apei. Aceste substanţe se localizează ferm la suprafaţa de curăţat, interpunându-se între aceasta şi apă.

Detergenţii se folosesc pentru curăţare pentru că apa pură nu poate îndepărta murdăria uleioasă, organică. Săpunul clasic curăţă acţionând ca un emulsifiant, permiţând uleiului şi apei să se amestece formând o emulsie, care apoi este uşor îndepărtată cu mai multă apă. Ca şi cum uleiul s-ar dizolva în apă.

Detergenţii au fost inventaţi ca urmare a lipsei de grăsime animală (componenta de bază a săpunului) din timpul celui de-al II-lea război mondial. Detergenţii sunt în principal nişte surfactanţi, şi sunt produşi ai industriei chimice petroliere.

Detergenţii moderni conţin nu numai surfactanţi, dar şi enzime (capabile să degradeze petele de substanţe proteice), înălbitori, şi coloranţi albaştri pentru a contracara îngălbenirea cauzată de celelalte componente.

Ca şi săpunurile, detergenţii dispun de molecule care resping apa (hidro-fobice)

şi se lipesc de grăsimi cu un capăt al lanţului molecular, dar care atrag apa (hidro-filice) cu celălalt capăt al lanţului molecular. În acest fel, surfactantul se interpune între apă şi grăsimea care trebuie îndepărtată.

Problema apare când surfac-tantul se interpune între apă şi suprafaţa solidă care se spală, şi rămâne lipit acolo. De exemplu, pie-lea. Folosind să-punuri lichide sau loţiuni cosmetice de curăţare şi puri-ficare care conţin surfactanţi, vă ex-puneţi riscului ca pielea ds. să fie asaltată de aceşti surfactanti care nu se mai dezlipesc de piele!

Printre surfactantii cel mai des întâlniţi se numără lauril sulfatul de sodiu (sodium lauryl sulphate), care este obţinut prin esterificarea acidului sulfuric cu dodecanol urmată de neutralizare cu carbonat de sodiu. Mai departe, prin etoxilare se obţine laureth sulfatul de sodiu, un tensioactiv cu proprietăţi asemănătoare.

Orice surfactant sau tensioactiv produce efecte nedorite asupra pielii, prin proprietatea sa de a adera la suprafaţa solidă, de a se interpune între apă şi suprafaţa de curăţat. Printre produsele cosmetice moderne care conţin astfel de surfactanţi sunt: săpunurile lichide, gelurile de duş, şampoanele, spumantele de baie,

pasta de dinţi, spumă de ras, gel de ras, loţiuni cosmetice hidratante.

Cât despre acestea din urmă, e greu de înţeles cum poate o loţiune cosmetică care conţine surfactanţi, să fie în acelaşi

timp şi hidratantă, din moment ce surfactantul îndepărtează apa de piele! E o contradicţie evidentă.

Iată ce scrie pe majoritatea amba-lajelor acestor produse chimice pure, avertisment pentru cei care lucrează cu ele: „În caz de contact, spălaţi imediat ochii sau pielea cu mari cantităţi de apă pentru cel puţin 15 minute, îndepărtând hainele sau pantofii contaminaţi. Dacă pudra este inhalată, mergeţi la aer curat. Dacă respiraţia este greoaie, daţi un surplus de oxigen. Dacă este înghiţit, spălaţi gura cu mari cantităţi de apă. Evitaţi expunerea prelungită sau repetată în mediu contaminat cu surfactanţi. Spălaţi foarte abundent în caz de contaminare. Este dăunător dacă este

C

Iulie 2009 63absorbit prin piele, cauzează iritarea severă a ochilor, şi a pielii, poate cauza reacţie alergică respiratorie severă şi atacă plămânii, cu simptome ce persistă mai mult de 2 ani“.

Cred că este suficient pentru a vă face o părere.

Surfactanţii determină degradarea părului şi căderea prematură a lui prin deshidratarea rădăcinii acestuia. De aceea, şampoanele şi gelurile de duş moderne trebuie folosite cu mare grijă, şi numai atunci când nu aveţi un alt produs care sa nu vă pună în pericol integritatea pielii şi a părului.

Dar ceea ce este mai îngrijorător,

detergenţii solizi sau lichizi folosiţi pentru curăţarea vaselor în bucătărie conţin până la 30% surfactanti! Astfel de produse ar trebui să fie folosite doar cu mănuşi de protecţie din latex, dar acest lucru nu ar fi avantajos pentru producătorii de detergenţi casnici pentru că vânzările ar scade drastic.

Există alternative mai sigure decât produsele de curăţare care conţin surfactanţi. Folosiţi clasicul săpun, este mult mai puţin nociv pentru piele şi păr, decât tensioactivii. Dacă este necesar, adăugaţi oţet sau suc de lămâie (pentru păr). Pentru rufe, folosiţi minima cantitate necesară, iar la final clătiţi de 3-4 ori mai mult decât în mod normal pentru a fi siguri

că textilele vor rămâne cu o cantitate foarte mică de tensioactivi, după uscare.

În ce priveşte produsele cosmetice moderne, veţi găsi foarte greu unele care să nu conţină surfactanţi. De aceea, pentru îngrijirea cosmetică, cel mai bine folosiţi uleiuri şi extracte apoase clasice (infuzii) din plante nepoluate chimic. Cel mai la îndemână este uleiul de măsline extra-virgin obţinut numai prin metode mecanice, la temperaturi scăzute, nefiltrat chimic. De asemenea, o mulţime de plante medicinale tradiţionale au efecte benefice asupra pielii şi firului de păr: gălbenele, nuc, brusture, urzică, coada şoricelului, cătină, etc. (http://www.roaim.com).

Omul – robot sau fiinţă liberă?

Octavian Creţu

Pentru a înţelege omul zilelor noastre, nu este nevoie să studiem psihologia, este nevoie să studiem automatica – G.I. Gurdjieff

Ordinary man is only a „robot“ whose behavior becomes predictable once we learned of the operation of

his Ego, that is how they interact with the environment, both natural and social human.

arele înţelept şi iniţiat contemporan G.I. Gurdjieff sublinia prin această

afirmaţie gradul tot mai ridicat de robotizare şi de uitare de sine manifestat de oamenii moderni, prinşi în vâltoarea evenimentelor vieţii cotidiene şi din ce în ce mai puţin rezistenţi la stres. Omul obişnuit nu este decât un „robot“ al cărui comportament devine previzibil odată ce am învăţat modul de funcţionare al ego-ului său, adică modul în care interacţionează cu mediul înconjurător, atât natural cât şi socio-uman.

În cele ce urmează, pentru o cât mai bună autocunoaştere, ne propunem să dăm curs sfatului lui Gurdjieff şi să aruncăm o scurtă privire asupra automaticii.

La baza automaticii se află studiul automatelor. Automatul este un concept abstract care derivă direct din noţiunea de sistem cu reacţie negativă (feedback), având cinci componente: S – mulţimea stărilor interne; X – mulţimea intrărilor în automat, provenite din exterior; Z – mulţimea ieşirilor generate de automat către exterior; f – funcţiile de tranziţie; g – funcţiile de ieşire. Aşadar, automatul este un cvintuplu: A = {S, X, Z, f, g}.

Presupunând că automatul se află la un moment dat într-o anumită stare si, starea următoare şi ieşirile următoare vor fi determinate de funcţiile f şi respectiv g, în funcţie de starea actuală si şi de intrări.

De exemplu, pentru automatul A1: dacă automatul este în starea S2 şi primeşte intrarea “0“, el va trece în starea S3 cu ieşirea 0; dacă este în starea S2 şi primeşte intrarea “1”, va trece în starea S2 cu ieşirea 0.

Cum funcţionează ego-ul? Acest model foarte simplu ne

revelează modul de „funcţionare“ a ego-ului omului obişnuit. El ne permite să

înţelegem, de pildă, de ce oameni diferiţi reacţionează diferit în situaţii diferite (corespunzătoare anumitor stimuli de intrare, generaţi de mediul înconjurător). Fiecare „automat-om“ este caracterizat de propriul său „tabel“ sau „graf de tranziţii“ şi

va reacţiona în conformitate cu „progra-marea“ sa subconştientă!

(În modelul de mai sus, subcon-ştientul corespunde elementelor de memorie, responsabile atât de menţinerea stării de conştiinţă curente cât şi de determinarea stării următoare. Elementele de reacţie imediată corespund reacţiilor reflexe, nefiltrate prin prisma mentalului conştient – de exemplu retragerea rapidă a mâinii în cazul unei arsuri.)

Totuşi, ar fi cumplit dacă am fi doar nişte roboţi pre-programaţi! În acest caz, destinul nostru ar fi ineluctabil stabilit şi nu ne-ar rămâne decât să ne lăsăm în voia sorţii, considerând că nu există nimic ce să putem face cu adevărat.

Ca o paranteză, să spunem că ipoteza omului-robot nu este singulară. Celebrul medic John Lily, un renumit cercetător al

conştiinţei umane, definea omul natural ca fiind un bio-calculator. El aprecia că „omul este, din punct de vedere fizic, un mare computer sau robot şi poate, teoretic, să-şi petreacă întreaga viaţă ca un automat, răspunzând doar la stimuli exteriori şi utilizând programarea sa de bază.”

În realitate, aceste tabele nu sunt „bătute în cuie“: fiecare dintre noi avem posibilitatea de a modifica – chiar radical! – conţinutul propriului tabel. Omul este un sistem complet, lucru cunoscut în toate tradiţiile iniţiatice (Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte universul întreg, împreună cu forţele sale ascunse – era scris pe frontonul templului din Delphi). Cu alte cuvinte, noi avem la dispoziţie, în „tabelul nostru de tranziţii“, toate stările posibile existente în manifestare – atâta doar că nu avem acces conştient la toate.

Simbolul fundamental al eneagramei constituie de fapt un astfel de graf de tranziţii, dar la o scară mai generală (se poate spune că eneagrama este de fapt un hiper-graf de tranziţii). Fiecare punct de pe eneagramă corespunde unei tipologii a Ego-ului, fiecare tipologie fiind caracterizată, în linii mari, de un tabel de tranziţii. Tranziţiile între tipologii marchează marile etape ale evoluţiei noastre.

Eneagrama reprezintă orice proces complet şi desăvârşit şi orice fenomen, orice fiinţă, orice unitate a Creaţiei, unitate care se poate autoregla şi care are toate proprietăţile unui sistem complet. Eneagrama poate fi definită ca un sistem de tip cibernetic, pentru că ea cuprinde un sistem de bază propriu-zis, un sistem de auto-perfecţionare programat în vederea unui scop final ce poate fi diferit de la situaţie la situaţie şi un sistem de autoreglare (gen feedback) la fiecare punct al său (din cele 9) unde putem să modificăm acel fenomen sau proces.

Există două modalităţi distincte de

M

Lohanul nr. 9 64parcurgere a eneagramei: un traseu exterior, de la 1 la 9 şi un traseu interior, care corespunde cu seria 1-4-2-8-5-7 şi care este intersectat de triunghiul 3-6-9. Întotdeauna, suita de la 1 la 9 de pe exteriorul cercului reprezintă mersul obiectiv al procesului studiat. Orice manifestare însă, indiferent de natura ei (fizică, psihică, mentală, cosmică etc.) prezintă întotdeauna şi o desfăşurare subiectivă, ce reprezintă şi un fenomen de continuu feedback prin care se poate regla şi ajusta, dacă este necesar, acel proces. La nivel uman, eneagrama reprezintă tendinţele fundamentale şi stările arhetipale ale fiinţei umane, cele 9 tipologii fundamentale.

Stările de conştiinţă sunt ierar-hizate în funcţie de frecvenţa de vibraţie De ce oare nu avem cu toţii acces la

cele mai minunate stări de conştiinţă? Răspunsul este imediat: deşi mai multe persoane recepţionează aceiaşi stimuli, ele nu au aceleaşi tranziţii programate în tabelul propriu. Spre deosebire de modelul teoretic prezentat, la om stările de conştiinţă nu sunt egale calitativ: ele sunt ierarhizate, în virtutea principiului fundamental al rezonanţei, în funcţie de frecvenţa lor de vibraţie predominantă.

În consecinţă, trecerea la stările de conştiinţă superioare necesită o energie sporită. Acest aport suplimentar de energie este modelat de energia necesară „inscripţionării“ tabelului de tranziţii. Dacă avem însă anumite blocaje la nivelul corpurilor subtile, aceste tranziţii sunt de asemenea inhibate, accesul în acele zone ale tabelului fiind blocat.

Starea noastră de conştiinţă predominantă este cea pe care o avem cel mai adesea, care apare de cele mai multe ori în „tabelul“ nostru individual. Pentru a ne eleva nivelul global de conştiinţă, va trebui

să „inscripţionăm“ foarte multe celule din tabel, spre deosebire de cazul în care accedem la o stare de conştiinţă superioară, dar trecătoare.

Secvenţa de sincronizare Presupunând că avem în faţa noastră

o anumită persoană, cum ne putem da seama în ce stare de conştiinţă se află? Să ne întoarcem puţin la automatul A1 din figura 2. Observăm că, indiferent de starea iniţială în care se află acesta, aplicându-i secvenţa intrarea 0, apoi intrarea 1, starea finală va fi întotdeauna S1. Această secvenţă de intrări specială (01) se poate calcula pentru anumite automate şi se numeşte secvenţă de sincronizare. Cu ajutorul ei, indiferent de starea de pornire, automatul este adus într-o stare finală cunoscută. În cazul automatului A2, acesta are mai multe secvenţe de sincronizare (111, 00011, 10111 etc. care duc automatul în starea finală C; 1001, 00001, 11001 etc. care duc automatul în starea finală D).

(Observaţie: în teoria automatelor, secvenţă de sincronizare propriu-zisă este considerată a fi doar cea mai scurtă dintre ele – aici, secvenţa 111).

Aplicaţiile acestei secvenţe sunt foarte numeroase, atât în sens benefic cât şi în sens malefic. Acesta este cazul tuturor ritualurilor religioase care, atunci când sunt realizate cu stricteţe şi cu atenţie, aduc participanţii într-o stare bine conturată de reculegere şi aspiraţie către Dumnezeu. Posturile Yoga corect şi atent executate sunt secvenţe de sincronizare cu efecte extraordinar de nuanţate pentru anumite trăiri elevate foarte clar definite, specifice centrilor de forţă vizaţi pentru a fi dinamizaţi. De asemenea, arta obiectivă, aşa cum a fost definită chiar de Gurdjieff, este capabilă să inducă celor care o savurează, indiferent de rasă, etnie, fond cultural, religie etc., o stare identică.

În acelaşi mod se poate explica însă şi eficienţa tehnicilor de manipulare care se bazează pe cunoaşterea „tabelului de tranziţii“ al maselor mari de oameni: odată ce acesta este cunoscut, se generează secvenţa de sincronizare adecvată şi… rezultatele se văd imediat. Ce altceva sunt concertele de muzică rock, heavy metal etc., dacă nu gigantice secvenţe de sincronizare menite a induce anumite stări, caracterizate de frecvenţe de vibraţie foarte joase, în mulţimea „fanilor“? Pe acest fond, anumite sugestii malefice găsesc un teren foarte fertil şi pătrund adânc în subconştientul tinerilor.

Să ne folosim liberul arbitru! Ce putem face? Cum putem utiliza

aceste informaţii? În primul rând, trebuie să reţinem faptul că toate aceste considerente sunt valabile numai pentru „oamenii-roboţi“ cu o conştiinţă încă gregară, pentru care acest tabel este într-adevăr valabil aproape ineluctabil. Pentru a putea modifica conţinutul unei celule este necesară, pe lângă energia de care vorbeam mai sus, o conştiinţă trează, deci va trebui să ne dezvoltăm în primul rând atenţia şi conştiinţa continuă de sine. De altfel, a fi permanent conştient de sine era una din tehnicile fundamentale ale şcolii iniţiatice a lui Gurdjieff. Această conştientizare continuă este, de fapt, echivalentă cu posibilitatea de angrenare a liberului arbitru pe care îl are fiecare fiinţă umană.

Actele biometrice au devenit obligatorii prin lege

Prof. Paul Matei

România - ţara cobai

Ignoring the massive protests of the population

deputies approved biometric passports. Many protest meetings and over 700,000 signatures against this law are entirely ignored by the politicians who serve the interests of obedience new world order.

Ignorând protestele masive ale populaţiei, deputaţii au aprobat articolele Ordonanţei care impune paşapoartele biometrice Deputaţii au adoptat în unanimitate toate articolele

Ordonanţei de Urgenţă emisă de Guvernul Tăriceanu, care prevede introducerea paşapoartelor biometrice, în timp ce, în paralel, în faţa Palatului Parlamentului, zeci de oameni protestau împotriva introducerii acestor paşapoarte.

Ordonanţa nu a obţinut numărul de voturi necesar pentru a fi adoptată de către Senat, însă a trecut mai departe prin procedură tacită, iar Camera Deputaţilor, care este for decizional, a dat votul final. Numeroasele mitinguri de protest şi cele peste 700.000 de semnături împotriva acestei legi sunt ignorate cu desăvârşire de către politicienii obedienţi care servesc interesele Noii Ordini Mondiale.

Iulie 2009 65Deşi această lege a provocat un scandal de proporţii şi mii de

români au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva încălcării drepturilor lor constituţionale, nu a existat o dezbatere publică asupra introducerii cipurilor în acte. Mai mult, legea a fost promovată prin procedură de urgenţă, într-un mod total lipsit de transparenţă, populaţia nefiind informată asupra conţinutului complet al textului acestei ordonanţe. Astfel, societatea civilă nu şi-a putut spune punctul de vedere, deşi unele discuţii de faţadă au existat în cadrul Comisiilor parlamentare. Sunt sute de mii de persoane care au semnat împotriva paşapoartelor şi actelor de identitate biometrice. Campania de strângere de semnături continuă şi în acest moment. Întreaga populaţie a României va fi afectată direct de aceste măsuri.

Faptul că noile paşapoarte biometrice sunt obligatorii implică o serie de încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Unele drepturi sunt încălcate flagrant, cum sunt cele referitoare la viaţa intimă, libertatea de circulaţie şi prezumţia de nevinovăţie. Mai mult, investiţiile mari de bani (de ordinul milioanelor de euro) nu se justifică, având în vedere problemele de securitate puse de noile paşapoarte. In plus, se afirmă că suntem în criză şi că am avea nevoie de împrumuturi de la FMI. în aceste condiţii, introducerea paşapoartelor biometrice este o investiţie nerentabilă, făcută într-un moment extrem de prost.

Tehnologia RFID, ce stă la baza paşapoartelor biometrice, este considerată de Comitetul Economic şi Social European (CESE) al UE ca „cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private“. Raportul Comitetului

Economic şi Social European elaborat în 2007, care semnalează pericolele tehnologiei RFID, atrage atenţia că „înainte de alegerea sistemelor RFID şi instalarea aplicaţiilor RFID, este necesară o examinare detaliată a costurilor şi beneficiilor acelor riscuri specifice legate de securitate şi de protecţia vieţii private“. în România nu a existat o asemenea examinare, prin dezbatere, a riscurilor aduse de RFID. Astfel, sistemul electronic de centralizare a datelor personale a cetăţenilor creează o infrastructură tehnologică prin care se realizează cadrul de supraveghere şi controlare permanentă a tuturor românilor.

Începând cu 1 ianuarie 2009, în România se emit paşapoarte electronice care, pe lângă datele personale obişnuite, conţin elemente biometrice - imaginea facială şi amprente -stocate pe un microcip de tip RFID. România este prima ţară din Uniunea Europeană cu acest regim al actelor de identitate. Nicio ţară din Europa nu deţine deocamdată acest tip de paşaport cu ambele elemente biometrice încorporate. Început în judeţul Ilfov, până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului în toată ţara.

Reprezentanţii guvernului i-au minţit pe deputaţi în privinţa paşapoartelor biometrice Direcţia Generală de Paşapoarte (DGP) a încălcat o mulţime

de reglementări referitoare la protecţia datelor cu caracter personal în cazul paşapoartelor biometrice şi a fost amendată cu 10.000 RON! Aceste abuzuri grave sunt denunţate de un raport exploziv furnizat Senatului de către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP). Controlul realizat de ANSPDCP, raportul şi sancţiunea aplicată nu au fost făcute publice, tocmai pentru a fi acoperite aceste nereguli!

Prezentăm mai jos câteva dintre problemele grave identificate de ANSPDCP:

- S-a declarat oficial că cei care doresc paşaport simplu pot face o cerere pentru eliberarea un paşaport temporar, fără cip. În practică, solicitanţilor de paşapoarte temporare li se colectează şi datele biometrice, lucru care este nu numai ilegal, ci şi imoral în raport cu refuzul persoanei respective de a avea un paşaport electronic tocmai pentru a nu se supune acestei colectări!

Lipsa notificării legale, explicite şi obţinerea acordului de la Autoritatea Naţională pentru fi prelucrate datele biometrice prelevate (care au bineînţeles un caracter personal);

Reprezentanţii DGP şi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI) au minţit în faţa parlamentarilor că au acest acord şi că se respectă legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal!

Preluarea datelor biometrice fără să fi fost adoptate în prealabil normele metodologice ale legii;

Prelevarea, în judeţul Ilfov, a amprentelor de la toate cele zece degete şi nu doar a două, câte unul de la fiecare mână, aşa cum

au declarat reprezentanţii MAI. – Stocarea în baza de date a tuturor amprentelor reţinute până

acum. Acesta este un abuz, dat fiind faptul că reprezentanţii guvernului au declarat mincinos că amprentele se şterg după predarea paşaportului către deţinător;

– Accesul la aplicaţia cu date personale nu este securizat. Personalul nu este instruit cu privire la procedurile legale de preluare a datelor. Oficialii au declarat, din nou mincinos, că accesul la date este strict monitorizat şi înregistrat, cu respectarea securităţii datelor, conform cu legea 677/2001;

– Lipsa din formularele de colectare a datelor biometrice a acceptului pentru prelucrarea datelor personale;

– Formularea vagă a conceptului de „date biometrice“ ce poate conduce la grave abuzuri. Mai exact datele biometrice sunt definite ca „imaginea facială, amprentele şi orice alte date“.

Ştiaţi că: – Autorităţile române nu recunosc faptul că noile paşapoarte

biometrice au fost falsificate deja în numeroase cazuri, în ţări ca Marea Britanie, Germania, Belgia şi SUA?

– Studiile cercetătorilor în domeniu au arătat că metoda de criptare care trebuie să protejeze amprentele digitale şi imaginea digitală a feţei în paşapoartele biometrice nu este sigură? Simplul fapt de a lăsa paşaportul la recepţia unui hotel pentru înregistrare, oferă posibilitatea de copiere a datelor sensibile din document; la fel se petrece şi dacă îţi laşi actul biometric timp de câteva minute în mâinile celui care ar vrea să-1 pirateze.

– Codurile de siguranţă ale noilor paşapoarte au fost sparte deja şi s-au creat identităţi false, cele mai cunoscute fiind cazurile în care persoane cu paşapoarte pe numele şi cu poza lui Elvis Presley şi Ossama Bin Laden au trecut fără probleme prin puncte de acces vamal?

– Distanţa de la care cip-ul din paşaport poate fi citit a fost demonstrată experimental ca fiind mult mai mare decât cea de 10 centimetri, declarată oficial? Aceasta ar fi undeva între 10 şi 50 de metri, ceea ce implică un mare risc de securitate al posesorului unui astfel de paşaport.

– Cip-ul poate fi accesat de orice fel de cititor RFID compatibil cu frecvenţa dispozitivului, deşi s-a afirmat contrariul? în plus, paşapoartele nu au coperţi ecranate care să permită apelarea cipului numai cu paşaportul deschis.

– Lucrurile evoluează într-un ritm îngrijorător, întrucât încă de pe acum există presiuni din partea organizaţiilor internaţionale şi ale diverselor agenţii guvernamentale de implantare a microcipului chiar în corpul uman?

– Unele state deja au intrat în această fază, implantând cipul la anumiţi bolnavi din spitale, la elevii de şcoală sau la persoanele în vârstă. Numeroase organizaţii pentru apărarea drepturilor omului, asociaţii civile şi culte religioase din Statele Unite şi Uniunea Europeană au protestat faţă de această campanie iresponsabilă de marcare a fiinţei umane, de îngrădire a libertăţii şi de înjosire a demnităţii persoanei.

Lohanul nr. 9 66În timp ce românii protestează pe străzi împotriva paşapoartelor biometrice, politicienii au aprobat introducerea cărţilor electronice de identitate. Din 2011, românii vor avea cărţi de identitate cu cipuri RFID şi date biometrice! În toiul scandalului legat de introducerea paşapoartelor

biometrice - protestele cetăţenilor, oricât de puţin mediatizate de presă, fiind cu siguranţă cunoscute politicienilor - Parlamentul României a adoptat legea 69/2009, prin care impune cărţile de identitate electronice, formularea vagă incluzând cipurile RFID şi datele biometrice.

Astfel, are următorul text: Articol unic. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184 din 25 noiembrie 2008 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 69/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 803 din 2 decembrie 2008. Evident, nu se precizează care este de fapt conţinutul acestei ordonanţe. Căutând Ordonanţa de Urgenţă nr. 184, aflăm că aceasta, la rândul său, modifică Ordonanţa Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004). Ordonanţa 69/2002 aparţine guvernului Năstase şi impunea introducerea paşapoartelor electronice în România de la 1 ianuarie 2009, stabilind totodată termene precise pentru acoperirea întregii ţări.

În decembrie 2008, sub pretextul că este imposibil să se respecte acest termen şi datorită timpului extrem de scurt până la expirarea acestuia (de parcă nimeni nu ar fi putut observa aceasta cu câteva săptămâni sau luni înainte), guvernul a impus Ordonanţa de urgenţă 184, prin care, în aparenţă, se modifică doar termenele de implementare ale ordonanţei anterioare. în realitate însă, textul ordonanţei se referă vag la necesitatea luării în considerare a tuturor elementelor care să asigure realizarea funcţiilor cărţii de identitate, cu referire atât la utilizarea sa ca document de călătorie în spaţiul Uniunii Europene, potrivit recentelor modificări legislative în materia liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cât şi la perspectiva utilizării în cadrul sistemelor privind identitatea electronică şi serviciile electronice. în continuare se menţionează şi posibilitatea implementării unor soluţii tehnice optime.

Pe înţelesul tuturor, dacă aceste cărţi de identitate trebuie să joace rol de documente de călătorie (paşaport), trebuie să includă toate datele biometrice (fotografie, scanarea retinei, amprentă digitală etc.) ca şi paşapoartele biometrice din generaţia a doua. De asemenea, soluţiile tehnice optime, care să permită utilizarea în cadrul sistemelor privind identitatea electronică si serviciile electronice se referă cu siguranţă la tehnologia RFID şi la bazele de date care stochează informaţiile individuale. Este foarte important faptul că toate aceste legi nu acordă nicio altă opţiune. Altfel spus, vom fi obligaţi să ne supunem acestor impuneri, să ne lăsăm amprentaţi şi supravegheaţi ca nişte potenţiali criminali.

In concluzie, conform legii 69/2009, din 2011 românii vor avea obligatoriu cărţi de identitate electronice cu tehnologie RFID,

care pot fi citite la distanţă, inclusiv din buzunar sau din geantă, fără ca posesorul să ştie sau să consimtă. În acest mod, vom putea fi identificaţi şi urmăriţi permanent, fără ca măcar să bănuim aceasta. Folosirea unei tehnologii comune pentru toate actele de identitate dovedeşte că afirmaţiile celor care sprijină legea (vezi dezbaterea din Comisia pentru Drepturile Omului a Camerei deputaţilor din 2 aprilie) cum că aceste aparate vor fi folosite doar la punctele de trecere a graniţei sunt nişte minciuni sfruntate.

Un alt fapt alarmant este că pe 25 februarie 2009, fără vreo dezbatere publică a fost emisă Hotărârea de Guvern nr. 55/2009 privind dispozitivele medicale implantabile active care reglementează posibilitatea introducerii de microcipuri dotate cu tehnologie RFID în trupul uman. Momentan doar din raţiuni medicale. Legea va intra în vigoare în 2010 şi va costa Executivul un miliard de euro din bani publici, necesari pentru achiziţionarea acestor cipuri.

Viitorii senzori biometrici scanează vocea, undele cerebrale şi electrocardiograma Uniunea Europeană finanţează cercetarea ştiinţifică pentru

introducerea de noi tipuri de senzori biometrici. Dacă până acum se vorbea de amprenta digitală, scanarea retinei sau chiar ADN, următoarea generaţie de scanere biometrice vor recunoaşte fiinţele umane pe baza vocii, a undelor cerebrale şi a electrocardiogramei. Proiectul HUMABIO (de la Human Monitoring and Authentication using Biometric Indicators and Behavioural Analysis - Monitorizarea şi identificarea fiinţelor umane cu ajutorul indicatorilor biometrici şi analizei comportamentale) a ajuns deja în faza experimentală.

14 voluntari au acceptat să li se implanteze cipuri RFID, pentru a participa la testarea noilor metode de identificare personală. O aplicaţie declarată a acestor metode este verificarea accesului în zonele de maximă securitate, dar au fost testate şi alte aplicaţii de natură mult mai personală, care ne dovedesc că aceste tehnici nu se vor limita la asigurarea protecţiei în ariile securizate. Unul dintre sistemele testate, de exemplu, identifică pe baza datelor biometrice conducătorul unui automobil. Computerul de bord verifică atât chipul şoferului şi amprenta sa vocală, cât şi datele specifice activităţii cardiace şi cerebrale. Automobilul nu va porni în caz că şoferul nu este autentificat.

Deşi promotorii proiectului afirmă că cercetarea este orientată spre metode de identificare non-invazive, în realitate această tehnică este cea mai invazivă dintre toate cele care au fost dezvoltate până în prezent. Printre altele, ea presupune ca implicită implantarea cipului de identificare personală cu tehnologie RFID, precum şi stocarea unui număr impresionant de informaţii de natură personală despre toţi cetăţenii.

Nu ne-am mira ca, în viitor, sistemele electronice să ne limiteze accesul la anumite aparate sau vehicule, motivând că nu ne aflăm în starea adecvată

Implanturi cu microcipuri: răspunsuri la întrebări frecvente

traducere de Lia Stoica

Un studiu realizat de dr. Katherine Albrecht, expert în RFID (www.antichip.com)

I. Vedere de ansamblu asupra

implaturilor umane Ce este mai exact implantul cu

VeriChip? VeriChip este un dispozitiv implantabil

în corpul uman, bazat pe tehnologie RFID. VeriChip-ul, ce conţine un microcip RFID închis în sticlă, este proiectat pentru a rămâne în permanenţă sub piele. Este vândut şi comercializat de VeriChip Corporation din Delray Beach, Florida.

VeriChip-ul conţine un dispozitiv de identificare prin frecvenţă radio – RFID (sau microcip), un condensator şi o antenă înfăşurată în jurul unui miez de ferită (compus al unor metale cu oxizi de fier). Aceste componente sunt sigilate într-o capsulă din sticlă, care este parţial acoperită de un material plastic uşor şi rezistent numită Biobond, pentru a preveni migrarea dispozitivului prin corp.

Care este scopul acestui VeriChip şi cum funcţionează el?

VeriChip Corporation comercia-lizează implantul ca metodă de accesare a unor înregistrări medicale în caz de urgenţă, ca dispozitiv de plată şi pentru a controla accesul la facilităţi sigure.

Când un scaner VeriChip intră în aria de acoperire a unui implant, scanerul emite un semnal radio care stimulează implantul, făcându-l să emită propriul său semnal radio ca răspuns. Acest semnal este receptat de scaner şi transformat într-un număr de

Iulie 2009 67identificare unic, format din 16 cifre. Numărul este folosit pentru identificarea respectivei persoane sau pentru a menţiona o înregistrare conexă.

Ce informaţii sunt stocate pe un

VeriChip? În prezent, implantul cu VeriChip-ul

conţine un număr de identificare unic format din 16 cifre. Acest număr este asemănător cu un număr de asigurare socială sau cu un cod de bare, care poate fi folosit pentru a căuta o înregistrare în baza de date.

Cum este introdus în corp un

VeriChip? Implantul este o procedură

ambulatorie, care în mod normal durează 15 minute sau mai puţin. Oamenilor le-au fost implantate VeriChip-uri în cabinete medicale, în standuri la diverse convenţii şi chiar în anumite cluburi de noapte europene.

Locul de implantare este mai întâi şters cu un tampon cu alcool şi amorţit cu o injecţie ce conţine un anestezic local. Când zona este amorţită, cu o seringă se introduce implantul în ţesutul subcutanat.

Unde anume în corp este introdus

VeriChip-ul? VeriChip-ul este, în mod normal,

injectat în tricepsul braţului, între cot şi umăr. În anumite cazuri, implantul este injectat în muşchiul bicepsului, între cot şi încheietura mâinii. (Se pare că Sean Darks din CityWatcher şi-a implantat VeriChip-ul în biceps.)

Mai sunt şi teribiliştii care s-au cip-uit cu implanturi RFID obţinute din alte surse, folosind în general implanturi vândute pentru uz animal. Mai mulţi asemenea indivizi şi-au introdus cipurile în mâini. Iată ce declara Amal Graafstra, unul din aceşti indivizi care şi-a făcut implant: „Este mult mai uşor să deschizi uşa sau să descui maşina făcând un semn cu mâna, decât să îţi mişti bicepsul înainte şi înapoi .”

Câţi oameni au fost implantaţi cu

VeriChip? Când VeriChip Corporation a devenit

oficial o companie comercială, la începutul anului 2007, a dezvăluit faptul ca 222 de persoane din Statele Unite ale Americii au fost implantate cu produsele sale. La începutul anului 2008, această cifră a fost estimată la aproximativ 300 de persoane. Multe persoane dintre cele cărora li s-a făcut implantul sunt angajaţi ai VeriChip Corporation sau pacienţi care participă la studii experimentale ale dispozitivului.

VeriChip Corporation a declarat oficial că mii de persoane din toată lumea au fost implantate cu produsul său. Totuşi, compania nu a oferit detalii cu privire la implantările din străinătate şi nu a pus la dispoziţie nicio verificare individuală a acestor cifre.

Există şi alte companii ce

comercializează microcipuri RFID pentru uz uman?

Din informaţiile pe care le deţinem, nu. VeriChip Corporation pretinde că

VeriChip este „singura tehnologie RFID implantabilă, cu aprobare de la FDA (Food and Drug Administration – Agenţia pentru Alimentaţie şi Medicamente din SUA), iar noi nu suntem la curent cu producerea sau comercializarea altui produs RFID implantabil.

VeriChip este un dispozitiv RFID

„pasiv”. Ce înseamnă acest lucru? Un dispozitiv RFID „pasiv” nu are

baterie sau altă sursa internă de alimentare. Se alimentează de la semnalul trimis de cititorul sau scanerul care îl citeşte. În schimb, un dispozitiv RFID „activ” are o baterie sau altă sursă care îi permite să emită un semnal continuu sau la comandă, independent de prezenţa unui cititor sau scaner. Etichetele RFID active au o arie mai mare de citire decât etichetele pasive, dar în final acestea încetează să mai funcţioneze atunci când li se termină bateria. Spre deosebire de acestea, etichetele „pasive” pot funcţiona, teoretic, pe termen neliminat.

Care este aria de citire a unui

VeriChip? Aria de citire a unui implant VeriChip

este situată cu aproximaţie între 9 şi 36 cm, atunci când este folosit un scaner de mână. Acest lucru înseamnă că scanerul trebuie să fie adus la o distanţă de aproximativ 9 - 36 cm de partea corpului în care a fost implantat cipul, pentru a citi VeriChip-ul şi pentru a intercepta informaţiile stocate în el. Când este folosită o antenă mai mare, precum un program de intrare pe poartă, aria de citire poate fi teoretic extinsă la aproximativ 100 de cm. Conform legilor fizicii, un implant VeriChip nu poate fi citit de la o distanţă mai mare.

II. Vedere de ansamblu asupra

implanturilor de microcipuri asupra animalelor

Ce este un implant cu microcip

pentru animale? Un implant pentru animale este în

esenţă identic cu implantul cu microcip pentru oameni. Încă din 1990, implanturile au fost comercializate si vândute pentru a fi folosite pentru câini, pisici, cai, vite etc.

Care este scopul unui implant

animal şi cum funcţionează acesta? Implantul este folosit pentru

identificarea animalelor. El funcţionează la fel ca implantul uman, descris anterior. Când un scaner este adus în raza de acoperire a implantului, acesta emite un semnal radio, care stimulează implantul, făcându-l să emită propriul său semnal radio, ca răspuns. Acest semnal este recepţionat de scaner şi transformat într-un număr unic de identificare. Numărul este folosit pentru a identifica animalul sau pentru a accesa o înregistrare conexă.

Unde este injectat microcipul? La câini şi pisici, cipurile sunt

introduse în ţesuturile subcutanate, în general între omoplaţi sau în partea stângă a capului. Caii sunt implantaţi în partea stânga a gâtului.

Câte animale au fost implantate cu microcipuri în SUA?

În ultima decadă, milioane de somoni sălbatici au fost implantaţi cu microcipuri RFID pentru a li se monitoriza mişcarea prin ape. Nenumărate laboratoare de animale au folosit implantul cu microcip şi multe ferme de animale din întreaga lume au folosit de asemenea implantul cu microcip.

Aproape 5% din cele 164 de milioane de câini şi pisici estimate din Statele Unite ale Americii au microcipuri. Adăposturile de animale din Statele Unite ale Americii implantează cipuri în mod regulat animalelor de companie înainte de a le da spre adopţie. În plus, guvernele, inclusiv cele ale districtului Los Angeles şi El Paso, Texas au adoptat ordonanţe care impun ca tuturor câinilor din jurisdicţia lor să le fie aplicate micropuri. El Paso a extins implantarea cipurilor şi la pisici şi dihori.

Microcipul poate ajuta la

localizarea unui animal de companie pierdut?

Nu aşa cum cred mulţi oameni. Implantul cu microcip nu are GPS pentru localizarea unui animal de companie pierdut. Aria de citire pentru un implant VeriChip este de numai aproximativ 9 - 36 cm, deci un scaner ar trebui să se afle foarte aproape de animal pentru a citi cipul implantat.

Un implant cu microcip poate ajuta la recuperarea animalului de companie dacă şi numai dacă animalul ajunge la un adăpost pentru animale sau la un veterinar. Când membrii echipei din cadrul adăpostului găsesc un animal rătăcit, ei caută mai întâi să vadă dacă animalul nu poartă o zgardă. Dacă nu are nicio zgardă, angajaţii trec un cititor RFID peste corpul animalului pentru a căuta un implant cu microcip. Dacă animalul a fost implantat cu cip, implantul va emite un cod numeric care poate fi căutat într-un registru pentru identificare şi contactarea proprietarului.

Din cauză că scanerul trebuie adus foarte aproape de animal pentru a citi implantul cu RFID, implantul nu ar ajuta la găsirea unui animal care s-a pierdut în pădure sau care a scăpat pe străzile oraşului.

Există mai multe mărci de

microcipuri pentru animale de companie?

Da, există patru tipuri principale de microcipuri care au fost comercializate pentru a fi folosite pentru animale de companie:

– cipul ISO Conformant Full-Duplex – cipul AVID Securizat/Criptat

„FriendChip” – U.S. HomeAgain, AVID

„Eurochip”: sau FECAVA – „Trovan Unique” şi actualele

cipurile AKC CAR Aceste cipuri sunt în general

incompatibile. E posibil ca un fel de cititor să nu poată fi capabil să citească un microcip aparţinând concurenţei. Totuşi, unele scanere pot citi mai multe feluri de cipuri.

Lohanul nr. 9 68

nnnrrr... 999 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă

fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777 Colectivul de redacţie: Redactor: Vicu Merlan Tehnoredactare: Gabriel Folescu

Referenţi ştiinţifici: Dr. Antonio Sandu (filozofie), Dr. ing. Tudose Avram (viticultură), Dr. Doina Grigoraş (psihologie), Dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), Dr. George Silvestrovici (medicină generală)

Colaboratorii acestui număr: Romeo Dumitrescu, Costin Clit, Nicolae Bordeianu, Adrian Butnaru, Mihaela-Rodica Luca, Gică Scarlat, Valeriu Neştian, Ion N. Oprea, Sergiu Brandea, Vasile Fetescu, C. Partene, Ioana Frenţescu, Corneliu Lazăr, Valentin Furtună, Carmen Angheluş, Avram Tudosie, Tatiana Corciovei, Angela Cocuz, Laura-Roxana Munteanu, Săndiţa Avram, Nina Gherasim, Viorica Asimini, Georgică Ţoncu, Matei Iosif, Octav Gheorghiu, Daniel Radu, Aurel Cordaş, Ioan Spânu, Andrei Gămulea, Paul Matei, Bartha Zoltan, Agnes Itara, Lucian Milea, Monica Dascălu, Adina Teodorescu, George Bianu, Adrian Parfene, Andrew Kimbrell, Eva Teodorescu, Katherine Albrecht, Octav Creţu

Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100. Contact tel. 0745894379; 0761997505.

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.