actualitatea crestina nr. 09 / 2012

septembrie 2012 Actualitatea Creştină 1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Sacrosanctum Concilium. Constituția despre liturgie50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II (1962-2012)

Acest document, care de altfel deschide seria de constituții, decrete și declarații pe care avea să le lase Bisericii acest Conciliu, este semnalul clar pe care părinții conciliari îl dădeau, că opera de reînnoire și de prime-nire a comunității bisericești universale nu avea altă bază decât misterul pascal, taina care formează o unitate indisolubilă din pătimirea, moartea și învierea lui Cristos.

Astfel articolul 107 ne spune că anul liturgic trebuie să fie în așa mod orânduit încât să poată „hrăni în mod corespunzător pietatea credincioșilor prin celebrarea mis-terelor răscumpărării creștine și, mai ales, a Misterului pascal”. Articolul 2 al prezentei constituții liturgice afirmă că liturgia, - mai ales în jertfa divină a Euharistiei – „îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioși să exprime în viața lor și să arate și altora misterul lui Cristos și natura autentică a adevăratei Bi-serici”. Iar misterul lui Cristos nu este privit doar ca un eveniment istoric real ce aparține trecutului, ci ca un fapt prezent care stă mereu în centrul istoriei omenirii, izvor și nucleu al vieții actuale și bază a vieții noas-tre. Nu este numai un eveniment de care ne amintim, dar un mister care acționează asupra noastră. „Prin Botez, oamenii sunt introduși în Misterul pascal al lui Cristos” (1.6). Acest mister nu numai că este tema centrală a învățăturii bisericești, dar este făcut prezent în celebrarea sacramentelor și în mod deosebit în Jertfa Sfintei Liturghii. Domnul înviat este prezent în celebrarea Sfintei Liturghii și a celorlalte sacramente în virtutea morții și învierii sale. «Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, el care s-a oferit odinioară pe cruce, cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în biserică sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude, el care a făgăduit: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20)» (Sa-crosanctum concilium, nr. 7).

Este fundamental pentru viața creștină faptul istoric al învierii lui Cristos, căci „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,14). Și tocmai pentru că este baza credinței noastre trebuie să căutăm să înțelegem tot mai mult ce înseamnă pentru viața și pentru moartea noastră acest mister al învierii lui Isus. Trebuie să ne dăm seama ce celebrăm și ce primim în cele ale credinței, ca să putem arăta în viața noastră semnele legăturii noastre cu Cel Înviat (cf. SC, nr. 10).

În moartea sa pe cruce, Cristos descoperă misterul că el este Fiul lui Dumnezeu. El vine de la Tatăl; fiind Cuvântul său veșnic, El depinde total de Tatăl. Chiar natura uma-nă a lui Isus se declară a fi un dar din partea Tatălui: „Tu mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin - în sulul cărţii este scris despre mine - ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!” (Ev 10,5-7). Cristos se arată întotdeauna ca fiind Fiul iubitor şi încrezător care se încredinţează total în mâinile Tatălui, până a-şi da şi ultima picătură de sânge. El nu caută voinţa proprie şi propria slavă, însă ştie că Tatăl îl va preamări. Slava învierii este semnul vizibil că Tatăl s-a complăcut în Fiul întrupat şi a primit jertfirea de sine a lui Cristos: jertfire totală pentru toţi. De aici vine faptul, din punerea în valoare a misteru-lui pascal că părinţii conciliari au considerat poporul creştin ca fiind subiectul actului liturgic: «Maica noastră Biserica doreşte foarte mult ca toţi credincioşii să fie îndem-naţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, “seminţie aleasă, preoţie împărăteas-că, neam sfânt, popor răscumpărat” (1Pt 2,9; cf. 2,4-5) constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie» (SC, nr. 14). Găsim aici toată teologia poporului lui Dumnezeu, cu responsabilitatea şi cu preoţia sa regească. Acest principiu fundamental privind par-ticiparea activă a poporului creştin a dus la luarea unor decizii importante, cum ar fi: întrebuinţarea limbii materne în liturgie (nr. 36, 54, 63; cf. 157), posibilitatea împărtăşirii cu ambele specii (nr. 55), punerea în valoare a teologiei cuvântului (nr. 9), concelebrarea euharistică, (nr. 57) revizuirea cărţilor litur-

septembrie 2012Actualitatea Creştină2

gice (nr. 25) reforma riturilor sacramentale (nr. 62, 65, 71, 72, 73, 76, 77), revizuirea breviarului (nr. 83-101), reanaliza-rea celor legate de muzica sacră (nr. 112-121) şi de arta sacră (nr. 122-129).

Cu siguranţă, capitolul central al Constituţiei despre liturgie este capitolul al II-lea, intitulat „Misterul Euha-ristic”, din care vreau să citez direct numerele următoare, fiecare cu titlu propriu, numere care ne arată stilul şi spiritul documentului conciliar:

Sfânta Liturghie şi misterul pascal47. La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut,

Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare.

Participarea activă a credincioşilor la sfânta Liturghie48. Aşadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu

asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credin-ţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugă-ciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mul-ţumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi.

49. Pentru ca jertfa sfintei Liturghii să-şi atingă deplina eficacitate pastorală şi prin forma ceremoniilor, Conciliul stabileşte cele ce urmează în privinţa Liturghiilor celebrate cu participarea poporului, mai ales în duminici şi în sărbă-torile de poruncă.

Reforma rânduielii sfintei Liturghii50. Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit în aşa fel încât

să apară mai clar natura specifică a fiecărei părţi şi cone-xiunea lor reciprocă şi să fie facilitată participarea evlavi-oasă şi activă a credincioşilor. Pentru aceasta, ceremoniile vor fi simplificate păstrându-se neatinsă substanţa lor; se vor omite repetiţiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puţin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradi-ţia sfinţilor Părinţi, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

O mai mare bogăţie biblică51. Pentru a oferi din belşug credincioşilor hrana cu-

vântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în aşa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură.

Unitatea Liturghiei56. Cele două părţi din care este alcătuită sfânta Litur-

ghie, adică liturgia cuvântului şi liturgia euharistică, sunt atât de strâns unite între ele încât constituie un singur act de cult. De aceea, Conciliul îndeamnă insistent pe păstorii sufleteşti să-i înveţe cu stăruinţă, în cateheză, pe credin-cioşi că trebuie să participe la Sfânta Liturghie întreagă, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă.

Constituţia despre liturgie a fost primul document al Con-ciliului Vatican II, dar şi cel mai apt pentru a dovedi dorinţa de reînnoire şi de primenire a Bisericii. Reformele aduse de această constituţie despre liturgie şi de alte documente ale Conciliului nu au creat o Biserică nouă, o Biserică cu totul alta decât cea de dinainte, căci Biserica a rămas aceeaşi, iar reînnoirea oricât de adâncă ar fi fost ea, nu a adus nici un prejudiciu continuităţii şi identităţii Bisericii noastre.

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit de București

Din Vatican, 18.07.2012

Excelența Voastră,Urările și felicitările pe care, în sărbătoarea Sfântului Benedict Abate, Patron al Europei, în numele Excelenței

Voastre, dar și în numele Episcopului Auxiliar, al preoților, al călugărilor, al călugărițelor și în numele tuturor credincioșilor strălucitei Tale Arhidieceze de București, i le-ați adresat Sfântului Părinte, i-au plăcut foarte mult.

Pentru această atât de frumoasă mărturie de iubire, de supunere și de comuniune, exprimată într-o limbă latină curată, Augustul Pontif vă mulțumește din inimă și vă întoarce urările cu aceeași bunăvoință vouă, care îi sunteți atât de iubiți și, cu multă bucurie, vă acordă Binecuvântarea Apostolică cerută, Binecuvântare aducătoare de daruri cerești și dovada bunăvoinței Sale față de voi toți.

Achitându-mă de misiunea de a vă transmite toate acestea, vă salut cu multă bucurie în Domnul pe Excelența Voastră și pe Episcopul Auxiliar, rămânând cu tot devotamentul,

+ Angelus BecciuSubstitut al Secretariatului de Stat

Răspuns la telegrama de felicitare adresată Papei Benedict al XVI-lea cu ocazia zilei onomastice

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI


MAgISTERIU

DIN ALOCUŢIUNILESFÂNTULUI PĂRINTEPAPA BENEDICT AL XVI-LEA

Redescoperiţi frumuseţea sacramentului Euharistiei

Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia acestei duminici (Cf In 6,51-58), este partea finală şi culminantă a discur-sului ţinut de Isus în sinagoga din Cafarnaum, după ce în ziua precedentă dăduse de mâncare la mii de oameni cu doar cinci pâini şi doi peşti. Isus dez-văluie sensul acelui miracol, şi anume că timpul promisiunilor s-a împlinit: Dumnezeu Tatăl, care cu mană a hră-nit izraeliţii în pustiu, acum l-a trimis pe El, Fiul, ca Pâinea vieţii veşnice, şi această pâine este trupul său, viaţa sa, oferită ca sacrificiu pentru noi. Este vorba deci de a-l primi cu credinţă, nescandalizându-se de umanitatea sa; şi este vorba de „a mânca trupul şi a bea sângele lui" (Cf In 6,54), pentru a avea în sine plinătatea vieţii. Este clar că acest discurs nu este menit să atragă consensuri. Isus ştie asta şi îl pronunţă în mod intenţionat; şi, de fapt, acela a fost un moment critic, un punct de co-titură în misiunea sa publică. Lumea, şi chiar ucenicii înşişi, erau entuzias-maţi de el când săvârşea semne pro-

digioase; şi chiar înmulţirea pâinilor şi a peştilor era o revelaţie clară a lui Mesia, atât de mult încât imediat după aceea mulţimea ar fi dorit să-l poarte în triumf pe Isus şi să-l proclame Regele lui Israel. Dar, desigur, nu aceasta era voinţa lui Isus, care tocmai cu acel lung discurs slăbeşte orice entuziasm şi provoacă multe dezacorduri. El, de fapt, explicând imaginea pâinii, spune ca a fost trimis pentru a-şi oferi propria viaţă, şi cine vrea să-l urmeze trebuie să se unească cu el în mod personal şi profund, participând la sacrificiul său de iubire. Pentru aceasta Isus va insti-tui la ultima Cină sacramentul Euha-ristiei: pentru ca ucenicii săi să poată avea în ei înşişi iubirea sa şi, ca un singur trup unit cu El, să prelungească în lume misterul său de mântuire.

Ascultând acest discurs mulţimea a înţeles că Isus nu era un Mesia care aspira la un tron pământesc. Nu căuta consensuri pentru a cuceri Ierusalimul; din contră, în Cetatea Sfântă voia să meargă pentru a împărtăşi soarta profe-

ţilor: să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu şi pentru popor. Acele pâini, frânte pentru mii de persoane, nu voiau să provoace un marş triumfal, dar să prevestească jertfa Crucii, în care Isus devenit Pâine frântă pentru mulţime, trupul şi sângele oferite ca ispăşire pentru viaţa lumii. Isus deci a rostit acel discurs pentru a deziluziona mulţimile şi, în special, pentru a provoca o decizie în discipolii săi. De fapt, mulţi dintre aceştia, de atunci, nu l-au mai urmat.

Dragi prieteni, să ne lăsăm din nou uimiţi de cuvintele lui Cristos: El, bobul de grâu aruncat în brazdele istoriei, este primul rod al noii umani-tăţi, eliberată de corupţia păcatului şi a morţii. Şi să redescoperim frumu-seţea sacramentului Euharistiei, care exprimă toată umilinţa şi sfinţenia lui Dumnezeu: faptul de a se face mic, fragment din univers pentru a-l re-concilia complet în dragoste. Fecioara Maria, care a dat lumii Pâinea vieţii, să ne înveţe să trăim mereu în unire profundă cu El.

(Îngerul Domnului, 19 august 2012)

Adormirea Maicii Domnului ne arată slava cerească la care suntem chemaţi(Îngerul Domnului, 15 august 2012)

Pentru a înţelege Adormirea Maicii Domnului trebuie să privim la Paşti, marele mister al mântuirii noastre, care marchează trecerea lui Isus la slava Tatălui prin patima, moartea şi învierea sa. (...) Ridicarea la Cer a Mariei este de aceea misterul Paştelui lui Cristos realizat pe deplin în ea. Ea este strâns unită cu Fiul său înviat, în-vingător al păcatului şi al morţii, total conformată cu el. Dar Ridicarea la cer e o realitate care ne atinge şi pe noi, pentru că ne arată în mod luminos destinul nostru, cel al omenirii şi al istoriei. În Maria, de fapt, contemplăm acea realitate de glorie la care este chemat fiecare dintre noi şi întreaga Biserică.

Fragmentul Evangheliei Sfântului Luca pe care îl citim la Liturghia acestei solemnităţi ne face să vedem drumul pe care Fecioara din Nazaret l-a parcurs pentru a fi în gloria

lui Dumnezeu. Este povestirea vizitei Mariei la Elisabeta (Cf Lc 1,39-56), în care Fecioara Maria este proclamată binecuvântată între femei şi fericită pentru că a crezut în împlinirea cuvintelor care i-au fost spuse de Domnul. Şi în cântarea "Magnificat", pe care o înalţă cu bucurie lui Dumnezeu transpare credinţa ei profundă. Ea se situează printre "săracii" şi "umilii", care nu se bazează pe propri-ile lor forţe, dar care se încred în Dumnezeu, care fac loc lucrării sale capabile să înfăptuiască lucruri mari chiar în slăbiciune. Dacă Ridicarea la Cer ne deschide spre viitorul luminos care ne aşteaptă, ne invită şi cu putere să ne încre-dem mai mult în Dumnezeu, să urmăm Cuvântul Său, să căutăm şi să facem voinţa sa în fiecare zi: aceasta este calea care ne face „fericiţi” în pelerinajul nostru pământesc şi ne deschide porţile Cerului.

radi

ovat

ican

a.or

g/ro

m


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Laicii sunt coresponsabili la misiunea BisericiiBiserica are nevoie de laici maturi,

care să fie „coresponsabili” la misi-unea ei universală și nu considerați simpli „colaboratori” ai clerului, afir-mă Papa Benedict al XVI-lea în Me-sajul adresat participanților la Forumul Internațional al Acțiunii Catolice desfășurat la Iaşi.

Această distincție s-a accentuat de-a lungul secolelor, dar în anul zero al Bisericii nici nu se punea această pro-blemă: păstori și laici „erau o singură inimă și un singur suflet”. Înspre acest exemplu de unitate îndreaptă Papa Be-nedict al XVI-lea privirile numeroșilor membri ai Acțiunii Catolice – din 35 de țări de pe 4 continente – care din 22 până la 25 august s-au aflat la Iaşi pentru cea de a șasea adunare plenară a Forumului Internaţional. Laicii în Biserică – arată cu multă claritate Suve-ranul Pontif – sunt invitaţi să-şi trăiască viaţa ca nişte adevăraţi protagonişti ai misiunii ecleziale, şi prin urmare să fie „coresponsabili” împreună cu preoţii şi nu redimensionaţi la simpli „colabora-tori ai clerului”. O demnitate, aşadar, cu mult mai înaltă şi care cere o mai mare angajare, pe care Papa Benedict al XVI-lea – referindu-se la tema cen-trală a reuniunii de la Iaşi – o descrie şi o subliniază afirmând cu tărie: „În-suşiţi-vă datoria de a vă implica în mi-siunea Bisericii: prin rugăciune, studiu, participare activă la viaţa eclezială, cu o privire atentă şi pozitivă către lume,

într-o continuă cercetare a semnelor timpului. Nu încetați să desăvârșiți tot mai mult, printr-o implicare formativă serioasă și cotidiană, aspectele vocației voastre de creștini laici, chemați să fie mărturisitori curajoși și credibili în toa-te sectoarele societății”.

Laicii, a subliniat Papa Benedict al XVI-lea, pot să-i ajute, cu experiența lor, pe păstorii sufletești ca să „judece cu mai mare claritate și oportunitate” atât în ce privește cele spirituale cât și cele lumești. Dar tocmai pentru că sunt chemați să fie primii care dau mărturie despre Evanghelie, laicii au respon-sabilitatea de a o vesti prin „limbaj şi modalităţi comprehensibile în timpul nostru”: aceasta este „provocarea noii evanghelizări”. Făcând referinţă la misiunea specifică a Acţiunii Catolice, Suveranul Pontif a amintit că asociaţia are „drept caracteristică fundamentală asumarea scopului apostolic al Bisericii în globalitatea sa”, în echilibru între Biserica universală și Biserica locală. „Asumați și împărtășiți – i-a îndemnat Papa – alegerile pastorale ale diecezelor și parohiilor, favorizând prilejurile de întâlnire și de colaborare sinceră cu alte componente ale comunității ecleziale, legând relații de stimă și comuniune cu preoții, pentru o comunitate vie, minis-terială și misionară. Cultivați relațiile personale autentice cu toți, începând de la familie, și oferiți-vă disponibili-tatea de a participa, la toate nivelurile,

la viața socială, culturală și politică, ținând cont mereu de binele comun”.

„În această etapă a istoriei”, și în sintonie cu istoria asociației voastre – a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în încheiere – reînnoiți angajamentul de a „înainta pe calea sfințeniei” și „în lumina magisteriului social al Biseri-cii, străduiți-vă să fiți tot mai mult un laborator de globalizare a solidarității și carității, pentru a vă maturiza, îm-preună cu întreaga Biserică, în cores-ponsabilitatea de a oferi un viitor de speranţă omenirii, având chiar curajul de a formula propuneri exigente”.

Alessandro DE CAROLIS, Radio Vatican

La Iași a avut loc cea de a șasea Adunare ordina-ră a Forumului Internațional al Acțiunii Catolice, desfășurată între 22 și 26 august. Au participat 170 de persoane – episcopi, preoți și laici – din 35 de țări. Întâlnirea a avut ca temă „Laici din Acțiunea Catoli-că: coresponsabilitate eclezială și socială”. Pe lângă aprofundarea temei, prin dezbateri și conferințe, participanții au primit doi noi membri în Acțiunea Ca-tolică: Republica Centrafricană și Republica Congo. De asemenea, au fost alese cele cinci țări care for-mează secretariatul Federaţiei Internaţionale a Acţi-unii Catolice (FIAC): au fost reconfirmate Argentina, Burundi și Italia, și au fost nou-numite Romania și Spania. FIAC a luat ființă în 1987, ca urmare a unei întâlniri între câteva grupuri de Acţiune Catolică la Roma. România este stat fondator.

(Fot

o: fi

ac.a

ctiu

neac

atol

ica.

ro)


Ca răspuns la acuzațiile aduse Bisericii Romano-Catolice și ÎPS Ioan Robu de doam-na Ondine Gherguț în articolul „Referendum 2012. Biserica Romano-Catolică, implicată în campania electorală. Află de ce e supărat ÎPS Ioan Robu pe Traian Băsescu” apărut în România Liberă (29 iulie) și de către domnul Florian Bichir în articolul „Papa, Bisericile şi referendumul” apărut în Evenimentul Zilei (4 august) facem următoarele precizări:

De fiecare dată când au fost alegeri sau che-mări ale populației la referendum, după 1989, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București a îndemnat credincioșii din propriile comunități parohiale să participe la vot și să-și exprime alegerea conform propriei conștiințe, amin-tindu-le că exprimarea votului este un drept și totodată o responsabilitate morală prin care participă la zidirea binelui tuturor cetățenilor.

Până acum nimeni, în nicio astfel de ocazie, nu a condamnat conducerea Arhiepiscopiei pentru acest îndemn și nici nu a acuzat-o că prin aceasta ar fi implicat Biserica Catolică în campania electorală. Acum însă, dacă Ar-hiepiscopia, prin conducerea ei, le-a amintit credincioșilor că ne pasă ce se întâmplă cu țara și i-a îndemnat să meargă la vot, au apărut două voci în România Liberă și Evenimentul Zilei cu articole care politizează îndemnul Biseri-cii şi îl acuză pe Arhiepiscopul Ioan Robu de implicare în campania electorală. Considerăm tendenţioasă o astfel de răstălmăcire şi amintim că întotdeauna Biserica Catolică a respectat şi va respecta opţiunile de vot ale credincioşilor, oricare ar fi ele.

Precizăm, totodată, că Arhiepiscopia Ro-mano-Catolică de București nu i-a obligat pe preoți să citească vreun text în ziua referen-dumului. Prin urmare, autorii articolelor din „România Liberă” și „Evenimentul Zilei” dezinformează grav opinia publică. Acuzațiile false din articolele amintite mai sus ne fac să ne întrebăm: de când este un delict, un fapt condamnabil, „impardonabil” și „strigător la cer” să mergi la vot, sau, ca părinte spiritual, să-i îndemni pe proprii fii spirituali să-și facă datoria față de țară?

Biroul de presă al ARCB(Comunicat de presă nr. 546/ 09.08.2012)

BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Biserica are dreptul și datoria să intervină în dezbaterea publică

Biserica are datoria să-şi spună părerea în marile dez-bateri ale societăţii, „oricare ar fi orientările opiniei publice”, a subliniat recent Cardinalul Philippe Barbarin, Arhiepiscop de Lyon şi Primat al Bisericii Catolice din Franţa, ca răspuns la polemicile apărute după rugă-ciunea specială la Sf. Fecioară pentru Franţa, citită în toate parohiile franceze la 15 august. Episcopii francezi îi invitaseră pe credincioși să se roage în mod deosebit pentru cetățenii care sunt victime ale crizei economi-ce, pentru cei care guvernează țara, pentru familii și tineri. Unele instituții mass-media au interpretat inițiativa ca pe o interferență politică a Bisericii, cu referire îndeosebi la recenta deschidere a guvernului francez față de legalizarea căsătoriilor și a adopțiilor homosexuale.

Cardinalul Barbarin a res-pins acuzele, subliniind că Biserica are dreptul și obligația să se exprime, mai ales atunci când statul se dovedește a fi invaziv. „Legea nu ar trebui să pătrundă în sectoare care nu sunt de competența sa”, a afir-mat cardinalul într-un interviu acordat cotidianului francez „Le Progrès”. „Parlamentul tre-

buie să se ocupe de găsirea de locuri de muncă, de sănătate, de siguranță, de pace, dar nu este Tatăl Ceresc! Fiecare trebuie să aibă simțul limitelor propriilor responsabilități”. În ce privește chestiunea specifică a uniunilor homosexuale, cardinalul Bar-barin a declarat cotidianului „Le Figaro” că pentru Biserică „denaturarea căsătoriei, care este dintotdeauna o realitate minunată și fragilă, înseamnă o ruptură violentă de civilizație”. „Dacă misiunea Bisericii este îndeosebi rugăciunea – a speci-ficat prelatul –, ea are datoria să se exprime, oricare ar fi orien-tările opiniei publice”. Primatul francez nu a negat că rugăciunea are în sine o dimensiune „poli-tică”, în măsura în care nu face abstracție de la probleme sociale și de la suferințele omenești. Dar asta este cu totul legitim – a adăugat cardinalul – într-o țară care se dorește a fi democratică și nu supusă unei gândiri unice. Se pot face rugăciuni pentru soți, pentru copii și tineri ca să aibă parte din plin de iubirea unui tată și a unei mame „fără a fi acuzați pentru asta de homo-fobie”, a explicat prelatul.

Episcopatul francez a dis-cutat acum o lună pentru prima oară cu noul executiv francez pe teme precum căsătoriile homo-sexuale, eutanasia, tratamentele paliative și laicitatea. Conform Arhiepiscopului de Paris, Cardi-nalul André Vingt-Trois, coloc-viul a fost unul pozitiv, în care președintele François Hollande s-a arătat „receptiv” la preocu-pările episcopilor francezi.

(Lisa ZENGARINI, Radio Vatican)

Card. Barbarin: „Parlamentul nu este Tatăl Ceresc! Fiecare trebuie să aibă simțul limitelor

propriilor responsabilități”.

„Ne pasă ce se întâmplă cu țara!”

Card. Philippe BARBARIN


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

NĂVODARI: Vara împreunăCa şi în anii trecuţi, şi în vara aceasta, la Parohia „Fe-

ricitul Ieremia Valahul” din Năvodari, s-a organizat „Vara Împreună” la care au participat în jur de 40 de copii. Cele două săptămâni organizate de animatorii din Năvodari s-au desfășurat în perioda 9-21 iulie, de dimineață până după amiază (9,30-16,00). Copii au avut parte de multe jocuri, activități, surprize, ateliere: multă, multă voie bună, fără să lipsească momente de rugăciune și meditaţie. În fiecare zi, pentru momentele de reflecţie ne-a însoțit personajul Micul Prinț și un fragment din Evanghelie. A fost o experiență de prietenie, de fraternitate, de angajare în favoarea copiilor care ne-au răsplătit cu bucuria și entuziasmul lor. Mulțumită Părinții Salezieni din Constanța am putut oferi copiilor du-pă-amiezile şi în a treia săptămână de Vara Împreună, însoțiți de motto-ul „Prietenie pentru fericire”. Prin povestea vieții lui Don Bosco am prelungit această experiență frumoasă și bogată. În ziua de 27 iulie, aceste zile împreună s-au înche-iat cu Sfânta Liturghie celebrată de părintele paroh Solomon M. Ion şi părintele salezian Gabor Cornel, după care a urmat un moment de comuniune fraternă la care au fost invitați părinții şi prietenii copiilor. Andreea CRăCIUN - animatoare

Tabără FICEP în RomâniaAnul acesta, ediția a 37-a a taberei FICEP (Federa-

tion Internationale Catholique Education Physique et Sportive – Federația Internațională Catolică de Educație Fizică și Sport) a fost organizată de asociația Clubul Sportiv Român (CSR),cel mai tânăr membru al FICEP. Locația aleasă a fost Mănăstirea carmelitanilor desculți de la Ciofliceni (Snagov). Pe parcursul unei săptămâni, de la 31 iulie și până la 7 august 2012, aproximativ 75 de adolescenți din șapte țări participante (Austria, Belgia, Cehia, Elveția, Franța, Germania și România) au practicat diverse sporturi, s-au jucat ori au vizitat orașul București, capitala României. Cele patru sporturi principale - înot, tenis de câmp, mountain bike și volei - au putut fi prac-ticate în condiții excelente în cadrul Centrului Olimpic de la Izvorani și în pădurea Snagov (mountain bike). De asemenea, prin colaborarea cu echipa Bucharest Rebels, respectiv prin domnul Petian Gabriel, participanții au învățat câteva lucruri despre Footbal Flag. În una din zile s-a jucat și fotbal în cadrul campionatului FICEP pe națiuni. O zi a fost dedicată relaxării, la Water Park Oto-peni, iar alta adrenalinei oferite de traseele printre co-paci, la diferite înălțimi, care mai de care mai amețitoare, din cadrul Parc Aventura din Brașov. Dimineața zilei de duminica, 5 august, a fost dedicată participării la Sfânta Liturghie, celebrată în Catedrala Sfântul Iosif de către Episcopul auxiliar de București, Mons. Cornel Damian, iar după-amiaza, unui Flash Mob Anti-Doping, organi-zat în Gara de Nord, urmat de o vizită în capitală. Din România au participat numai trei persoane, deoarece nu sunt prea cunoscute activităţile organizate de Clubul Sportiv Român, dar sperăm ca în anii următori, să putem trimite mai mulţi adolescenţi în acest tip de tabără.

Claudiu ROZNOVSZky Clubul Sportiv Român, csr-org.ro

O nouă sesiune de prezentare a metodei de cateheză pentru copii a Institutului Notre Dame de Vie din Franţa

Ȋn zilele de 10 şi 11 iulie, la Mânăstirea Carmelitanilor Des-culţi de la Ciofliceni, Snagov a avut loc o nouă sesiune de prezen-tare a metodei de cateheză-rugăciune a Institutului Notre Dame de Vie din Franţa, bazată pe spiritualitatea carmelitană. Programul de catehizare a fost conceput şi redactat în lumina învăţăturilor Bisericii: Catehismul Bisericii Catolice şi Catechesi Tradendae.

Din partea Institutului au participat doamnele Anne-Marie Le Bourhis şi Emmanuelle Bonhomme, educatoare cu o bogată experienţă pedagogică ȋn domeniu. Doamna Anne-Marie Le Bourhis este co-autoare a unei serii de manuale pentru cateheza copiilor cu vârste ȋntre 7 şi 11 ani, manuale larg utilizate ȋn Fran-ţa precum şi ȋn alte ţări precum Marea Britanie, Lituania, Liban. Sesiunea a fost organizată la solicitarea Asociaţiei FARA din România. Au participat atât educatori din cadrul Asociaţiei FARA, dar şi alte persoane implicate ȋn cateheza copiilor.

La fel ca şi la sesiunea din toamna anului trecut, participanţii au plecat ȋmbogăţiţi cu o experienţă personală nouă, utilă ȋn creşterea spirituală proprie şi cu dorinţa de a putea aplica cât mai repede această metodă ȋn lucrul cu copiii. Ȋn curând materialele informative şi suportul de curs vor fi disponibile pentru doritori pe un site web. Măd

ălin

a C

OTO

RO

GEA


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Triplă sărbătoare pentru comunitatea catolică din PredealUn an, patru luni și două săptămâni.

Atât a durat de când au început lucră-rile și până la inaugurarea bisericii ro-mano-catolice din Predeal, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Ziua inaugurării noului locaș de cult, la 15 august a.c., a marcat o triplă sărbă-toare pentru catolicii din localitate: ce-lebrarea primei Sfinte Liturghii în bise-rica nouă (încă neconsacrată), hramul comunității și primirea Primei Sfinte Împărtășanii de către patru copii din comunitate. Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu, Ar-hiepiscop Mitropolit de București, ală-turi de care au concelebrat 12 preoți. La celebrare au participat credincioși catolici de la Predeal, Sinaia și Azuga, precum și primarul localității Predeal, dl. Liviu Cocoș, arhitectul Ladislau Szente și constructorul Robert Tudo-ran. De asemenea, au asistat și câțiva credincioși ortodocși din Predeal, însoțiți de parohul comunității ortodo-xe, Pr. Lucian Vitan.

Așa cum amintea ÎPS Ioan în tim-pul predicii, noua biserică din Predeal este un semn vizibil al prezenței ca-tolice în localitate. În Predeal există,

din 1949, o capelă din lemn, în zona Cioplea, oarecum ascunsă printre multitudinea de vile ridicate în ultimii cincizeci de ani. Construită pe propriul teren de către medicul Elena Mihailovici la îndemnul monseniorului Vladimir Ghika, capela a fost sfințită la 22 august 1949 de către Episcopul Gerald Patrick O'Hara, pe atunci Nunțiu Apostolic în România. Destinată inițial tinerei comunități religioase pe care monseniorul Ghika intenționa să o fondeze, cu ajutorul dr. Mihailovici, pentru îngri-jirea bolnavilor, după naționalizare capela a rămas permanent deschisă și utilizată pentru cult – lucru aproape inexplicabil, ținând cont de vremurile politice. În capela din Predeal au slujit, mai întâi, monseniorul Ieronim Men-ges, iar după arestarea acestuia, în no-iembrie 1952, preoţii de la Sinaia. Din 2010 comunitatea catolică din Predeal este păstorită de Pr. Alois Arcana.

„La Predeal, suntem puțini, dar suntem. Și asta este foarte important”, a subliniat Arhiepiscopul Ioan Robu. Într-adevăr, comunitatea catolică din Predeal este mică, dar foarte unită, aproape ca o familie lărgită. Unitatea, curajul și statornicia lor în credință au perpetuat prezența catolică în localita-te. Vorbind despre perioada prigoanei comuniste, când credincioșii se adunau pentru rugăciune în capela ascunsă în

munți, dar aflată, în mod ironic, parcă, la doar câteva case de vila în care Ni-colae Ceaușescu își petrecea vacanțele, Pr. Alois Arcana, actualul paroh, amintește despre imaginea evan-ghelică a bobului de grâu ascuns în pământ. Bobul a dat rod bogat: co-munitatea crește, credința este vie, iar noua biserică,

ridicată pe munte și a cărei turlă se vede de departe, e ca un străjer al dimineții unei noi etape pentru comu-nitatea catolică din Predeal.

Referindu-se la hramul bisericii și al comunității, „Adormirea Maicii Domnului”, Arhiepiscopul Ioan Robu a afirmat, făcând o analogie: „Nimeni nu pleacă de la mama cu mâna goală. Nimeni nu pleacă de la mama cerească fără mângâiere și fără speranță nouă”. Privind în urmă, cu siguranță că prede-lenii pot confirma că Sfânta Fecioară Maria, căreia istoria i-a încredințat mai întâi capela din lemn și apoi comunita-tea de catolici din Predeal, a vegheat mereu asupra locului și a oamenilor. Tot Maica Sfântă le va da putere să fie în continuare mărturisitori ai credinței prin viața lor.

Cristina GRIGORE

Relicva Sfintei Rita din Cascia la Catedrala Sf. Iosif

De luni, 27 august, ora 16.00 și până marți, 28 august, ora 15.00 un relicvariu ce conține un os din încheietura mâinii drepte a Sfintei Rita din Cascia a fost expus spre venerare în Catedrala Sf. Iosif din București. Moaștele Sfintei Rita din Cascia s-au aflat mai bine de o lună la noi în țară, într-un pelerinaj organizat de Pr. Marian Stoicănescu, parohul bisericii greco-catolice dedicată Sf. Rita din Râmnicu Vâlcea.

Conform tradiției, Rita din Cascia (1381 - 1457), deși era atrasă de viața de mănăstire, a fost dată în căsătorie unui bărbat brutal și violent care, după ce a fost convertit de ea, a fost ucis în urma unei răzbunări. Cei doi fii au jurat să-l răzbune, iar Rita, nereușind să-i întoarcă de la gândul lor, s-a rugat la Dumnezeu ca mai degrabă să-i ia la El. După moartea copiilor, Rita s-a retras într-o mănăstire de augustiniene. Aici a dus o viață de sfințenie, cu o devoțiune deosebită față de Patima lui Cristos. În timpul unui extaz a primit un stigmat aparte pe frunte, care i-a rămas imprimat până la moarte. Viața ei de soție și de mamă creștină, marcată de durere și de răutățile omenești, este și astăzi un exemplu.

Capela catolică din Predeal

Noua biserică catolică din Predeal, aflată în construcție


ŞTIRI INTERNE

PROVINCIA „SF. IOSIF” A FRAŢILOR MINORI CONVENTUALI

Conferinţă dedicată episcopului Marton Aron

ARHIDIECEZA ROMANO-CATOLICĂ DE ALBA-IULIA

Festivalul de Muzică Sacră Festum Domini, ediția a III-a

Între 23 şi 25 august, în satul natal al episcopului martir de Alba-Iulia, Marton Aron (1896-1980), la Sândominic, județul Harghita, a avut loc conferinţa cu titlul „Cercetarea Marton Aron: rezultate, întrebări actuale, obiective desfăşurare”.

În mesajul adresat participanţilor, Arhiepiscopul dr. Gyorgy Jakubinyi evidenţiază obiectivul evenimentului, spunând: „Cu cât mai profund cu-noaştem măreţia morală, spirituală şi naţională a Servului lui Dumnezeu, Episcopul Marton Aron, cu atât mai mult promovăm cauza beatificării sale, pentru care ne rugăm la sfârşitul Sfintelor Liturghii din fiecare paro-hie romano-catolică din Ardeal”.

„În cei patruzeci şi unu de ani ai episcopatului său” – scrie în comu-nicatul care anunţa evenimentul – „a fost unul dintre cei mai importanţi centri de forţă religioasă, naţională şi socială, nu numai pentru maghiarii din Ardeal, ci pentru întreaga Transilvanie”. “Omul credincios trebuie să vadă în celălalt om pe copilul lui Dumnezeu şi pe propriul frate, chiar şi atunci când acela gândeşte altfel decât el, vorbeşte altă limbă, şi poate are alte dorinţe şi obiective”, scria Episcopul Marton Aron în ultima sa circulară, în 15 mai 1980.

(sursa: radiovaticana.org/rom)

Cu prilejul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, Provincia "Sfântul Iosif" a Fraţilor Minori Conventuali din România a iniţiat cea de-a III-a ediţie a Festivalului de Muzică Sacră "Festum Domini", dedicată sfintei Fecioare Ma-ria. În perioada 26-28 septembrie 2012, la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman va avea loc ediţia a treia a Festivalului de Muzică Sacră Festum Domini.

Amploarea şi calitatea recunoscută a primelor două ediţii au încurajat un nou angajament din partea organizato-rilor. Gazdă generoasă şi tradiţională a numeroase manifestări culturale şi religioase, Institutul Franciscan a de-venit, în timp, un punct de referinţă în viaţa spirituală locală, dar şi naţională. Păstrând buna tradiţie de a-şi celebra iluştrii înaintaşi pe care i-a avut de-a lungul istoriei sale, Provincia Francis-cană Conventuală din România doreşte ca, prin această iniţiativă, să aducă un pios omagiu, în semn de devotament şi recunoştinţă pentru aportul celui care a fost Carmil Tocănel, preot şi muzician

cu vocaţie, care, ca un slujitor bun şi credincios, a ştiut să înmulţească şi să fructifice spre binele semenilor săi talanţii pe care i-a dăruit Stăpânul.

Organizat de Academia "Petru Tocănel", având ca partener principal Asociaţia Româno-Germană "Remesi-anul" cu sediul la Münster, festivalul a fost gândit şi conceput ca o modalitate de a conserva şi de a promova muzica sacră în spaţiul spiritual românesc, ca un bun prilej de a trăi bucuriile acestui gen de muzică, dar şi de a transmite celor prezenţi mesajul ei.

Această manifestare culturală şi spirituală se adresează tuturor celor pentru care muzica sacră - ca element structural de bază în cultul creştin - este o reflectare a unităţii dintre om şi Dumnezeu. Festivalul va reuni, ca şi la primele două ediţii, interpreţi din diverse zone geografice şi culturale ale ţării şi rămâne deschis colaborărilor internaţionale şi interconfesionale, în funcţie de contextul ediţiei şi de in-teresul manifestat de participanţi. Ca noutate, această ediţie se va desfăşura

pe două secţiuni, având ca denumiri generice Atelier şi Recital. În cadrul celei dintâi se vor dezbate probleme teoretice şi practice specifice, iar a doua va însuma recitalurile propriu-zise. De această dată, festivalul este dedicat sfintei Fecioare Maria, astfel încât lucrările muzicale prezentate vor fi selectate, cu precădere, din această arie tematică.

Condiţiile de participare, modali-tăţile de înscriere, ca şi desfăşurarea propriu-zisă a festivalului sunt preci-zate pe site-ul www.festumdomini.ro

(sursa: http://www.ofmconv.ro)


ŞTIRI EXTERNE

(sur

sa: R

adio

Vat

ican

, ww

w.ra

diov

atic

ana.

org)

PAKISTAN / Biserica o apără pe fetița down arestată pentru blasfemieComisia pentru drepturile omului din Pakistan

le-a cerut oficial autorităților să o elibereze ime-diat pe Rimsha Masih, fetița de 11 ani afectată de sindromul down și aflată sub arest din 16 august, acuzată că a adus ofensă gravă Coranului. În plus, Asociația „World Vision in Progress” a făcut apel pentru cauțiune. Mons. Rufin Anthony, Episcop de Islamabad-Rawalpindi, a declarat pentru AsiaNews că „este timpul ca întreaga comunitate creștină să se unească și să se strângă în jurul copilei”. Con-form cardinalului Jean-Louis Tauran, președintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios, Rimsha Masih este „o copilă care nu știe nici să scrie nici să citească; aduna gunoaie pentru a trăi și a cules și fragmentele acelei cărți care se afla prin gunoaie. Înainte de a spune că un text sacru a fost obiect de dispreț, ar trebui să fie verificate faptele”.

HONg KONg / Ziua Tineretului la nivel diecezan„Fii un tânăr fericit”, aceasta a fost tema Zilei Tineretului ce-

lebrată la nivel diecezan în Dieceza de Hong kong în zilele de 18 și 19 august. La eveniment au participat 110 tineri cu vârste între 15 şi 35 de ani care au vrut astfel să „confirme propria identitate creştină şi să transmită Evanghelia bucuriei”. Tema aleasă a fost în sintonie cu Mesajul Papei Benedict al XVI-lea: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4) pentru Ziua Mondială a Tineretului 2012. Conform organizatorilor, scopul iniţiativei a fost acela de a le „oferi tinerilor catolici oportunitatea de a găsi bucuria prin aprofundarea cunoașterii lui Dumnezeu. În aceste zile au regăsit Iubirea lui Dum-nezeu și bucuria de a fi creștini”, iar acum „duc mai departe această Iubire, îndeosebi celor săraci, marginalizați și slabi”.

SCOȚIA / O duminică națională pentru căsătorieO „duminică națională pentru căsătorie” este inițiativa propusă de

Conferința episcopală scoțiană (CES). Astfel, la 26 august, în cele 500 de parohii catolice din țară, a fost citită o scrisoare pastorală a episco-pilor prin care aceștia apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie. În acest fel, Biserica din Scoția încearcă să combată un proiect de lege pentru legalizarea, până în 2015, a uniunilor homosexuale. „Politicie-nii să sprijine căsătoria, în loc să o submineze – se afirmă în scrisoarea semnată de Cardinalul keith O’Brien, Arhiepiscop de Edimburg şi preşedinte al CES. Căsătoria este o uniune unică, ce durează întrea-ga viaţă, între un bărbat şi o femeie”. De aceea, Biserica din Scoţia reaminteşte „dezacordul său profund faţă de decizia guvernului de a redefini căsătoria şi de a legaliza uniunile dintre persoane de acelaşi sex”. Cardinalul a mai anunţat crearea unei Comisii naţionale pentru căsătorie şi familie, pentru promovarea adevăratei naturi a căsătoriei.

LIBAN / Pregătirile pentru vizita Papei continuă fără echivoc„Pregătirea călătoriei Papei în Liban continuă

fără echivoc din partea Vaticanului", a afirmat re-cent Pr. Federico Lombardi, directorul Biroului de presă al Sfântului Scaun. Papa Benedict al XVI-lea este aşteptat în Liban între 14 şi 16 septembrie a.c.. În timpul vizitei sale, Suveranul Pontif va semna Exortaţia apostolică post-sinodală pentru Orientul Mijlociu. Pr. Lombardi a făcut aceste precizări Agenţiei France Press, după zvonurile apărute în diferite instituţii de presă legate de o eventuală anulare a călătoriei, din cauza repercusiunilor crizei siriene asupra situaţiei din Liban.

CAMERUN / Al II-lea Congres panafrican al laicilor catoliciSprijinirea credincioșilor laici din Africa,

într-un moment în care li se cere să „aprofundeze propria vocaţie creştină”, în vederea apropiatului An al Credinţei: acesta este scopul Congresului panafrican al laicilor catolici care va avea loc între 4 şi 9 septembrie la yaoundé, capitala Camerunu-lui, cu tema „Martori ai lui Isus Cristos în Africa astăzi”. Conform L’Osservatore Romano, la eve-niment sunt aşteptaţi 300 de delegaţi ai Conferin-ţelor episcopale, ai asociaţiilor şi mişcărilor laice din întreg continentul african. Participanţii vor analiza situaţia geopolitică şi priorităţile Bisericii pe continent, vor aborda tema vocaţiei şi a misi-unii credincioşilor, cu referire la Exortaţia apos-tolică Christifideles laici (1988). Alte documente fundamentale care vor fi abordate sunt Enciclica lui Ioan Paul al II-lea Redemptoris missio (1990) şi Exortaţiile apostolice publicate după Sinodul episcopilor africani, Ecclesia in Africa (1995) şi Africae munus (2011).

COLUMBIA / Un milion și jumătate de copii muncitoriÎn 2011, în Columbia, circa un milion și patru sute de mii de

copii au fost constrânși să muncească pentru a câștiga bani și a-și ajuta, astfel, familia. Datele, rezultat al unui studiu realizat la nivel național de Departamentul național de statistică, vorbesc de copii și adolescenți cu vârste între 5 și 17 ani. Situația pare a fi deosebit de gravă în orașe, unde muncesc 856.000 de copii, față de 593.000 de minori muncitori în mediul rural. Acest lucru înseamnă că circa 13% din populația infantilă columbiană (în total 11,2 milioane) a muncit în 2011, îndeosebi în sectorul serviciilor de curățenie la domiciliu. Date alarmante s-au înregistrat îndeosebi în ce privește faptul că 23% din-tre acești copii nu au frecventat școala. După cum relatează agenția Misna, orașele în care se înregistrează situațiile cele mai grave sunt Menterìa, capitala districtului nord-vestic din Còrdoba, cu 18,1%, și Bucaramanga, capitala districtului Santander, în nord-est, cu 14,4%.

ITALIA / O asociație propune adoptarea copiilor încă nenăscuțiAsociația italiană Ai.Bi. – Amici dei Bimbi (Prietenii copiilor)

a înaintat o propunere legislativă pentru introducerea în Italia a posibilității de a adopta un copil încă nenăscut, ca metodă alternati-vă la avort. Asociația italiană a lansat propunerea în cadrul simpo-zionului intitulat „Dincolo de avort, speranța în abandon”, care s-a desfășurat între 27 și 29 august în nordul Italiei. Adopția unui prunc încă nenăscut este o practică legală în Statele Unite de circa 30 de ani, dar a fost adesea criticată în Italia de către politicienii radicali care consideră că e de preferat să fie avortat fătul care riscă să fie abandonat.


SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBAN

uvântul Domnuluiomentariu la Evanghelia duminicală

Duminica a XXII-a (B)Isus a chemat mulţimea din nou la el şi a zis: „Ascultaţi-mă toţi şi înţelegeţi bine ce vă spun: nimic din ceea ce este

în afara omului şi care pătrunde în el nu-l poate întina, dar numai ceea ce iese din el, iată ce-l întinează pe om. Ceea ce iese din om îl întinează, căci dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înşelăciunea, răutatea, dezmăţul, invidia, calomnia, mândria şi nechibzuinţa. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l întinează pe om”. (Mc 7,1-8a.14-15.21-23)

Duminica a XXIII-a (B)...i s-a adus un surdo-mut şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mul-

ţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: „Efata!”, adică „Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect. (Mc 7,31-37)

Cele trei pasaje care alcătuiesc pericopa evanghelică a duminicii a XXII-a de peste an sunt luate din lunga discuţie dintre farizei şi Isus referitoare la interpretarea tradiţională a legilor purităţii, discuţie care ocupă două treimi din capitolul 7 (vv. 1-23) al Evangheliei după Sfântul Marcu, în timp ce ultima treime este consacrată relatării a două vindecări, cea a fiicei unei feniciene (vv. 24-31) şi cea a unui surdo-mut (vv. 32-37).

Controversa referitoare la starea de puritate şi cea de impuritate mar-chează, în viziunea Sfântului Marcu, o nouă etapă în înţelegerea persoanei lui Isus. El va institui un rit nou atât pentru evrei cât şi pentru păgâni, cel al euharistiei, evocat în dubla relatare a înmulţirii pâinilor. Or, acest rit răstoar-nă viziunea referitoare la prescrierile rituale ale tradiţiei iudaice, prescrieri

care aveau la bază distincţia dintre pur şi impur în cult şi de aici în viaţa cotidiană. Comportamentul religios pe care îl revelează Isus este înrădăcinat de Dumnezeu în adâncul inimilor şi nu depinde de tradiţiile omeneşti. Le-gile purităţii rituale cuprinse mai ales în cartea Leviticului (11-16) au fost interpretate de-a lungul timpului cu o minuţiozitate rară. Se ajunsese să se măsoare adevăratul ataşament faţă de Dumnezeu, atât în cult cât şi în viaţa cotidiană, în funcţie de observarea scrupuloasă a gesturilor exterioare: spălarea cu grijă a mâinilor (v. 3) sau spălarea rituală a paharelor, a oalelor şi a celorlalte vase (v. 4). Isus denunţă ipocrizia acestor practici citând sau făcând aluzie la texte ale Scripturii cum ar fi Is 29,13 unde se spune că adevăratul cult (adică comportamentul religios autentic) izvorăşte din inimă şi

nu depinde de determinările exterioare ce vin de la oameni. Or, practica fari-zaică confirma ceea ce sfânta Scriptură evoca: inima lor este departe de mine (v. 6). Ceea ce determină puritate sau impuritate unui gest nu este practica rituală ca atare, ci angajamentul inimii înaintea lui Dumnezeu.

Isus reia, mai apoi, această învăţă-tură dată fariseilor pentru a o împărtăşi şi celorlalţi, folosindu-se de o parabolă (vv. 14-16) care, în fond, nu face decât să actualizeze citatul din Isaia (vv. 7-8), în timp ce explicaţiile ulterioare (vv. 21-23) detaliază şi concretizează faptele care întinează pe om, care îl aduc în stare de impuritate.

În faţa unui astfel de text şi noi sun-tem invitaţi să ne examinăm starea de puritate. Este ea interioară, o puritate a inimii? Cum o trăim noi în viaţa de fiecare zi?

Episodul vindecării de către Isus a surdo-mutului din ţinutul Decapole împreună cu episodul eliberării fiicei siro-fenicienei de duhul rău care o stăpânea (Mc 7,24-30), descriu acţiuni ale lui Isus în ţinuturi „păgâne” (Tyr şi Decapole). Aceste episoade se află în centrul celei de-a treia secţiuni a Evangheliei după Sfântul Marcu, secţiu-ne dominată de tema înmulţirii pâinilor, oferite de Isus Cristos pentru a-i sătura pe cei flămânzi (Mc 6,30-8,26). De-a lungul acestei secţiuni Isus se preocupă, aşadar, să se dezvăluie ucenicilor săi şi mai ales să le dea acea formare spirituală care să-i conducă de la necredinţă la acea credinţă mărturisitoare.

Controversa asupra tradiţiilor mozaice (7,1-13) şi învă-ţătura referitoare la puritate şi impuritate cultuală (7,14-23) au permis înţelegerea faptului că inima este principiul atât al purităţii cât şi al ascultării (7,14-15). Din acest moment, orice om, fie iudeu fie păgân, poate fi capabil şi disponibil să primească Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens prezintă Sfântul Marcu gestul siro-fenicienei, al unei păgâne, care prin cuvintele sale provoacă admiraţia şi gestul binevoitor al lui Isus. Fără a face parte din poporul ales, această femeie primeşte pâinea copiilor şi este primită la masa lor. Sfântul Marcu merge şi mai departe prin vindecarea surdo-mutului: Isus face ca urechile să se deschidă către cuvântul revelaţiei


SFÂNTA SCRIPTURĂ

lui Isus, chiar într-un ţinut locuit de păgâni. Astfel, privile-giul de care se bucura poporul ales se năruieşte: convertirea profundă a inimii permite de acum înainte accesul tuturor oamenilor la masa copiilor.

Vindecarea surdo-mutului a trezit în mulţimea umplută de admiraţie speranţa mesianică. Cuvintele lui Isaia care vesteau întoarcerea poporului din exil le oferă ucenicilor lui Isus sensul ascuns al acestui eveniment: Atunci ochii orbilor se vor deschide şi urechile surzilor vor auzi. (Is 35,5 şi 42,18). Ei, însă, nu sunt vindecaţi de surzenia lor şi

nici de orbirea lor (8,18), întrucât admiraţia mulţimilor nu îi determină încă să recunoască faptul că Cel care face bine toate este Cristos, slujitorul lui Iahve.

Acest episod al vindecării a inspirat liturgia baptis-mală, unde gestul lui Cristos este reluat de către cele-brant pentru a semnifica faptul că creştinul nu îl poate înţelege pe Isus decât dacă lasă să îi fie deschisă urechea şi dacă obţine de la Cel care este Cuvântul puterea de a se comporta în conformitate cu cele auzite din Vestea cea Bună.

Duminica a XXIV-a (B)Pe drum i-a întrebat pe ucenici: „Cine spun oamenii că sunt eu?” Ei i-au răspuns: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul,

alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi”. Atunci el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Simon Petru i-a răspuns: „Tu eşti Cristos”. (Mc 8,27-35)

După ce Isus Cristos a hrănit în pustiu mulţimile venite să-l asculte şi după ce i-a primit pe păgânii din Tyr (7,24-31) şi din Decapole (7,32-37) la masa copiilor, atenţia contemporanilor săi se orientează tot mai mult asupra Persoanei care a oferit pâinile. Chiar şi ucenicii vor fi nevoiţi să se poziţioneze, încet-încet, vizavi de Isus. De altfel, exigenţele credinţei le vor fi impuse în mod progresiv. Astfel, orbul din Betsaida (8,22-26) este simbolul stării lor de orbire, în timp ce surdo-mutul (7,31-37) semnifică starea lor de sur-zenie. Vindecarea celor doi va ajunge să semnifice şi acel proces tămăduitor al credinţei în Isus. Prin urmare, după ce semnele au pregătit inimile uceni-cilor poate fi pusă întrebarea radicală cu privire la viaţa lor. Ea priveşte an-gajarea lor în urmarea lui Isus. (Să nu uităm că acest episod se află în inima Evangheliei după Sfântul Marcu.)

Întrebarea fundamentală le va fi adresată ucenicilor de către Isus pe când se îndreptau către Cezareea lui Filip (în ţinut păgân). În prealabil, însă, Isus îi va chestiona pe ucenici asupra opiniei contemporanilor săi cu privire la El însuşi. Or, oamenii nu văzuseră

într-însul decât un profet sau, cel mult, un precursor al lui Mesia (semn că sunt condiţionaţi de „originea” lui şi nu au descoperit şi nu s-au deschis noutăţii revelaţiei sale). Iar atunci când întreba-rea, Dar voi cine spuneţi că sunt eu?, se face auzită, atât ucenicii cât şi cititorul Evangheliei se simt obligaţi să dea un răspuns. E drept că fiecare a întrezărit câte ceva în persoana lui Isus, în funcţie de deschiderea inimii. Cât îl priveşte pe Petru, el depăşeşte percepţia comună situându-şi maestrul pe culmea istoriei mântuirii: Tu eşti Cristos. Această defi-niţie, însă, nu precizează modul în care va fi înfăptuită mântuirea şi nu dezvă-luie nici natura intimă a persoanei lui Cristos. Va fi necesară intervenţia Tată-lui cu ocazia Schimbării la faţă pentru ca să poată fi înţeleasă legătura strânsă dintre Isus şi Tatăl său: Acesta este Fiul meu preaiubit: ascultaţi-l! (Mc 9,7).

Pentru a-i ajuta pe ucenici (şi pe cititor) să înţeleagă natura mesianităţii sale Isus le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe… Or, caracterul abrupt al acestei învăţături scoate în evidenţă abisul care există între venirea glorioasă a Fiului omului aşa cum o profetiza Daniel (7,13) şi

acest destin al suferinţei de care este legat prin verbul trebuie. Afirmaţia acestei necesităţi stârneşte tulburare în inima ucenicilor tocmai atunci când Isus trebuia să fie pentru ei o sursă de încredere, iar când Petru încearcă să-l îndepărteze de acest destin, Isus îl înlătură ca pe o ispită demoniacă de vreme ce el exprimă mai curând gân-durile oamenilor şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Îndemnurile care urmează, adresate poporului şi ucenicilor, Dacă vrea cineva să vină după mine, se do-resc a fi o invitaţie adresată tuturor de a-şi lega existenţa de cea a Maestrului şi de condiţiile pe care ea le comportă. Dar oare, a-l urma pe Isus nu înseamnă a te îndrepta spre pieire asemenea lui? Nu, deoarece mântuirea omului, sensul destinului său, nu este rezultatul propri-ilor eforturi, ci acceptarea urmării lui Isus şi a noutăţii aduse de el. Şi iată-ne în faţa paradoxului creştin: a dori să salvezi înseamnă să pierzi, în timp ce a pierde din cauza lui Isus şi a Evanghe-liei înseamnă a salva. Cu alte cuvinte, sensul oricărui destin uman nu poate fi decât Isus. Aceasta este exigenţa mo-rală esenţială a Evangheliei, iar ea este legată de mărturisirea credinţei.

Duminica a XXV-a (B)Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul

tuturor”. Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus: „Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)

Episodul evanghelic intitulat „a doua vestire a Pătimi-rilor” (Mc 9,30-37) este urmat de un dialog al lui Isus cu

ucenicii săi care, de altfel, devin Cei Doisprezece (9,35). În strânsă legătură cu anunţul Pătimirii, dialogul se axează


Duminica a XXVI-a (B)Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat

în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. (...) Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge. (Mc 9,38-43.45.47)

Învăţăturile lui Isus propuse nouă spre meditare în această a XXVI-a du-minică de peste an se găsesc în inima secţiunii a patra a Evangheliei după Sfântul Marcu în care Isus le explică ucenicilor condiţiile urmării lui (8,31-10-31). Urmându-l pe Isus pe cale, descoperim împreună cu apostolii pre-ţul acceptării de a-l urma pe Fiul omu-lui: a lăsa, a părăsi, a renunţa pentru a păşi pe urmele lui Isus şi a intra în Îm-părăţie, aceasta ar fi atitudinea funda-mentală pe care Mântuitorul o explică în mod progresiv prin intermediul unei întregi serii de sfaturi: puterea rugăciu-nii făcute cu credinţă (9,23-29), sensul slujirii şi al modestiei (9,35-37), ra-dicalismul angajamentului (9,43-47), exigenţa iubirii (10,6-8), etc. Şi care ar fi acea dragoste care trebuie să aibă întâietate în raporturile comunitare dacă nu aceea care, cu modestie, ştie să se retragă din primul plan, care ştie să iasă înaintea aşteptărilor şi nevoilor fratelui, care nu scandalizează şi ştie să se arate tolerantă.

Toată această serie de învăţături are drept punct de plecare un eveniment pe care, unul dintre apostoli, Ioan, su-

pranumit şi „fiul tunetului” (3,17), i-l aduce lui Isus la cunoştinţă: am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău. Gestul său denotă o grijă pentru „prerogativele” Învăţătorului său dar şi pentru „privilegiul” apostolic. Isus însă îi dezvăluie faptul că oricine poate avea acces la puterea sa chiar dacă nu-l ur-mează în mod fizic. Acţiunea săvârşită în numele lui Isus va purta amprenta divină. A recunoaşte şi a primi ceea ce vine de la Dumnezeu, dincolo de com-promisuri şi ambiguităţi, nu este oare atitudinea unui adevărat ucenic?

Şi apoi, nu este suficient ca uceni-cul să fie tolerant. El trebuie să accepte că şi alţii pot dărui. Astfel nu este fără importanţă, de exemplu, ca cineva (un ne-ucenic) să se comporte ca un frate faţă de altcineva care ar fi „înveşmân-tat” cu demnitatea lui Cristos. A dărui şi numai un pahar cu apă este un gest cu o deschidere eshatologică care anunţă deja viaţa veşnică pe care Isus o promite drept răsplată. Dar dacă, în locul slujirii şi a primirii semenului, este preferat refuzul recunoaşterii demnităţii valorii sale unice – mai ales când acesta este slab şi mic – mergân-

du-se până la a-l face să sufere, autorul unor astfel de fapte se expune unui destin teribil: moartea prin scufundare având o piatră de moară legată de gât; ar fi o nimica toată în comparaţie cu cel care i-ar cauza o moarte morală fratelui său.

Şi apoi mai există şi o altă formă de scandal: ucenicul poate să-şi pro-voace singur căderea. Isus denunţă cu vigoare orice lucru care ar împiedica legătura cu Împărăţia. Amintindu-ne că în timpul Macabeilor deja, dar şi în Biserica primară mai apoi, s-au văzut exemple de credincioşi care au preferat să le fie scoşi ochii sau să le fie tăiate mâinile din ataşament pentru Împărăţie mai mult decât pentru viaţa de pe acest pământ, înţelegem că re-comandările lui Isus nu sunt simple metafore.

Prin urmare nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu reven-dicând vreun drept: exigenţa iubirii ne depăşeşte; nu o vom putea împlini sută la sută. Ea este ca un creuzet în care se purifică existenţa noastră. În fond constanţa credinţei se aprofundează în focul încercării.

pe modul de viaţă creştină care nu va fi altceva decât o urmare a Servitorului suferind (Fiul omului dat în mâinile oamenilor). În mod indirect Isus se va identifica cu acest Servitor care îşi dă viaţa arătând în felul acesta adevărata cale a „măreţiei”, aceea de a sluji (v. 10,45).

În centrul învăţăturii lui Isus se află fraza: Dacă cine-va vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. O astfel de învăţătură care se prezintă ca răspuns la întrebarea „cine este cel mai mare”, iar cel mai mare este, pentru Isus, acela care în societate (în Bi-serică), prin importanţa pe care şi-o dă şi prin categoriile de persoane cărora este dispus să slujească, ocupă ultimul loc. Dacă Isus dă, în acest sens, exemplul unui copil, el o face tocmai pentru că în societatea timpului său copilul se bucura de foarte puţină atenţie din partea adulţilor, ocu-pând pe scara socială rangul cel mai de jos, echivalentul sclavilor. Prin urmare, a fi slujitorul tuturor înseamnă să primeşti cu dragoste pe aceia pe care societatea îi negli-jează. Or, această primire implică o răsturnare a valorilor stabilite şi „acceptate” de societate; ea se înfăptuieşte „în

numele lui Isus”, în persoana sa. În felul acesta se stabi-leşte un raport destul de complex: mai întâi, Isus este cel care primeşte (şi slujeşte) pentru că mai apoi el devine cel primit în persoana copilului, căci copilul îl reprezintă şi, primind copilul, este primit el însuşi şi împreună cu el Cel care l-a trimis. Cu alte cuvinte, accentul este pus pe mă-reţia eminentă a celui mai mic: cel pe care eu îl primesc, primiţi-l şi voi în numele meu; şi, primindu-l, de fapt voi mă primiţi pe mine…

După cum se poate vedea, învăţătura exprimată de Isus în Evanghelia după Sfântul Marcu nu este moralizatoare (ca la Sfântul Matei); este mai curând o revelaţie a eminentei demnităţi a „celui mic” şi a măreţiei „servitorului” (şi ceva mai târziu, a eminentei demnităţi a ucenicului, a celui mic care crede… 9,42).

Această răsturnare de valori pe care o afirmă în cuvinte şi o dovedeşte în fapte, Isus ne-o propune ca regulă funda-mentală de viaţă creştină atât în societate cât şi în Biserică. Orice altă logică este generatoare de tensiuni aducătoare de suferinţe fără număr.

SFÂNTA SCRIPTURĂ


DOSAR

COLEgIUL ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF” 20 (1992-2012)

20 de ani... Privim în urmă cu bucurie şi constatăm că pietrele pe care le-am pus, una câte una, mai colţuroase ori mai netede, s-au structurat într-un edificiu armonios, având ca piatră de temelie Învăţătura lui Cristos.

Sr. Rodica Elena Miron, director


DOSAR

COLEgIUL ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF” IERI ŞI ASTĂZI

Sr. Rodica Elena MIRONDirector

Sărbătorim anul acesta 20 de ani de la redeschiderea Liceului Sfântul Iosif. Privim în urmă cu bucurie şi constatăm că pietrele pe care le-am pus, una câte una, mai colţuroase ori mai netede, s-au structurat într-un edificiu armonios, având ca piatră de temelie Învăţătura lui Cristos.

RETROSPECTIVĂ ISTORICĂColegiul Romano-Catolic “Sfântul

Iosif” continuă tradiţia şcolilor catolice care au funcţionat în ţara noastră încă de la începutul secolului al XVIII-lea.

Începuturile acestei şcoli se pierd în negura vremii. Din documentele existente, reiese că, în Bucureşti, pri-ma şcoală catolică a fost construită cu banii unor negustori catolici, între anii 1718 -1741, conducerea ei fiind încre-dinţată călugărilor piarişti.

Anii tulburi care au urmat, războaie-le şi suzeranitatea otomană, situaţia di-ficilă din punct de vedere administrativ în care se afla Biserica romano-catolică din provinciile române au făcut imposi-bilă supravieţuirea acestei şcoli.

După aproape o sută de ani de la această primă încercare, în 1816, Episcopul Fortunato Ercolani (1815-1822) a deschis la Bucureşti o şcoală mixtă, care a funcţionat mai întâi sub cerul liber, iar apoi, într-o casă închi-riată. În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, şcoala catolică a fost închisă, la fel ca și celelalte şcoli din Tara Românească. După revoluţie, în 1823, franciscanii observanţi au redes-chis şcoala catolică mixtă în incinta mănăstirii lor din Bărăţia .

În 1844, Episcopul pasionist Giuseppe Molaioni (1825-1847) a cumpărat în București clădirile din Calea Călăraşilor nr. 11, destinându-le a fi reşedinţă a administratorului apostolic şi şcoală catolică. Astfel, a divizat şcoala catolică primară mixtă în Şcoala de băieţi, cu sediul la Bără-

ţia, şi Şcoala de fete, cu sediul în Calea Călăraşilor nr.11.

Succesorul său, Episcopul Angelo Parsi (1848-1863), care a manifestat o grijă deosebită faţă de învăţământul catolic, a cumpărat în 1849 un teren învecinat reşedinţei episcopale din strada Calea Călăraşilor 11 şi a mutat Şcoala de băieţi din complexul Bărăţia în noul local din str. Calea Călăraşilor, încredinţând-o, pentru un timp (1861-1867), unei congregaţii aduse din Viena, Fraţii Şcoalelor Creştine, care avea ca principală carismă educaţia copiilor şi a tinerilor. Această şcoală se va numi ulterior Sfântul Andrei.

Limbile de predare în vechea şcoală catolică din Bucureşti erau maghiara şi germana. În anul 1863, se creează prima clasă cu predare în limba româ-nă, urmând ca, în scurt timp, predarea

în limba română să se generalizeze. Arhivele şcolii păstrează aprecierile autorităţilor din acea vreme referitoare la contribuţia şcolii catolice din Bucu-reşti pentru menţinerea limbii române ca limbă de învăţământ, într-o şcoală ce reunea elevi de diferite etnii: români, austrieci, germani, italieni, unguri, francezi, evrei etc.

Îndată după ridicarea Vicariatului Apostolic al Valahiei la rangul de Ar-hiepiscopie, cu reşedinţa în Bucureşti, primul titular al Arhidiecezei, Arhie-piscopul Ignazio-Felice Paoli (1870-1885) din Congregaţia Pasioniştilor, determinat de numărul mare de solici-tări pentru Şcoala catolică, a înfiinţat în 1873 o filială a Şcolii de băieţi, cu sediul iniţial în strada Ştirbei Vodă nr. 122, mutată apoi în strada Popa Tatu nr. 5. Ea va funcţiona cu clase primare şi gimnaziale. Succesorul său, Arhi-

Școala Sf. Andrei


DOSAR

episcopul Paolo Giuseppe Palma, tot din congregaţia Pasioniştilor, avea să construiască în curtea Catedralei Sfân-tul Iosif, în anul 1892, clădirea pentru seminarul diecezan, în care îşi va desfăşura activitatea mai târziu Liceul Sfântul Iosif 1.

În anul 1897, Arhiepiscopul Fran-cisc Xaver Hornstein (1896-1905) readuce în Arhidieceză Congregaţia Fraţilor Şcoalelor Creştine, încredin-ţându-le ambele şcoli de băieţi.

În anul 1906, la iniţiativa Arhi-episcopului Raymund Netzhammer (1905-1924), a doua şcoală de băieţi, cu sediul provizoriu în strada Ştirbei Vodă şi Popa Tatu, a fost mutată defi-nitiv în imobilul din curtea Catedralei “Sfântul Iosif”, construit în 1892 pen-tru seminar. De atunci, această a doua şcoală de băieţi îl va avea ca patron pe Sfântul Iosif.

În anul 1909, Gimnaziul Sfântul Iosif se etatizează, înlocuind progra-mele proprii cu cele ale statului – şcoa-la păstrându-şi libertatea introducerii unor materii de cultură generală supli-mentare, printre care limba germană, predată intensiv2.

În timpul arhiepiscopatului lui Alexandru Theodor Cisar (1924-1949), gimnaziul “Sfântul Iosif” devine liceu, obţinând de la Ministerul Instrucţiunii Publice ius publicitatis. Anul 1930 mar-chează acest eveniment prin susţinerea primului examen de bacalaureat. În

acest an, efectivele şcolare ale Liceului “Sfântul Iosif” indicau 643 de elevi (361 de elevi în cele opt clase primare şi 282 de elevi, în şapte clase de liceu)3.

Datorită acestor evenimente im-portante, cât şi din cauza creşterii numărului de elevi, au fost necesare lucrări de modernizare şi reamena-jare. A fost ridicat un al treilea etaj, mărindu-se astfel numărul sălilor de clasă, şi a fost dotată clădirea cu apa-ratură modernă. Anuarul Liceului din acel an consemna printre realizările deosebite, mutarea sălii de gimnas-tică în clădirea palatului episcopal, amenajarea unui laborator modern de ştiinţe şi instalarea unui cinematograf şi a unei staţii radio, la care aveau

acces toţi elevii4. Liceul era condus de membrii Con-

gregaţiei “Fraţii Şcolilor Creştine”, dascăli mult apreciaţi la acea vreme. Şcoala Catolică era încă de pe atunci deschisă tuturor elevilor, indiferent de confesiunea religioasă, de condiţia so-cială sau de rasă. Reputaţia deosebită de care se bucura se baza pe calitatea educaţiei, pe pregătirea profesională a cadrelor didactice, pe disciplina speci-fică5 şi, nu în ultimul rând, pe dotarea materială a şcolii.

Reforma comunistă a învăţămân-tului din anul 1948 va surprinde Li-ceul Sfântul Iosif, ca, de altfel, toate şcolile catolice bucureştene existente pe atunci, în plină ascensiune. Refor-

Bărăția - Școala de fete (1918)

Liceul Sf. Iosif, clasa I (mai 1937)


DOSAR

ma va interzice cu desăvârşire învăţă-mântul confesional, precum şi preda-rea religiei în şcoli. Porţile Liceului Sfântul Iosif au fost închise. Localul, împreună cu toate bunurile materiale, biblioteca şi documentele şcolare au fost confiscate. Profesorii au fost unii arestaţi, alţii trimişi cu domiciliu for-ţat. Elevii s-au risipit prin alte şcoli, purtând cu ei doar amintirile.

În 1947, citind din evenimente furtuna ce avea să se abată asupra

Şcolilor Catolice, bruder Augustin, ultimul director de la Sfântul Iosif, încheia Cronica Liceului astfel: „Într-o zi, ca pasărea Phoenix vom renaşte din propria noastră cenuşă”6.

Note1 Cf. şi Raimond Netzhammer,

Arhiepiscop în România, ed. ARCB, Bucureşti 1993, p.60.

2 Anuarul Scolii Arhiepiscopale Statizate Sfântul Iosif din Bucureşti”, an 1929/1930, p. 3.

3 Id.ibid., p. 5.4 Anuarul Scolii Arhiepiscopale

Statizate Sfântul Iosif din Bucureşti, anii şcolari 1926/1927, 1927/1928, 1928/1929, 1929/1930, passim.

5 Cf. şi Paula Iacob, Romînia in-terbelică: Scoala de la Pitar Mos, aîn Formula AS, an XXII, nr.1004 din 26 ian 2012.

6 Din Cronica Şcolii Catolice (ma-nuscris), arhiva Arhiepiscopiei Roma-no-Catolice de Bucureşti.

UN NOU ÎNCEPUTAnul 1991 a constituit în Româ-

nia zorii renaşterii învăţământului catolic.

După căderea regimului comunist, cultele recunoscute oficial în România îşi recapătă dreptul de a înfiinţa şcoli proprii7. În acest context, în anul 1992, Arhiepiscopul Ioan Robu a re-deschis porţile Liceului Sfântul Iosif, în aceeaşi clădire din curtea Catedralei Sfântul Iosif (strada G-ral Berthelot, nr. 11, sector 1). Denumirea oficială cu care a fost reînfiinţat era Seminarul liceal romano-catolic. Numele patro-nului îl ştiam doar noi, cei din interior. Aici, în localul naţionalizat, funcţiona pe atunci o şcoală cu clasele I - VIII (Vasile Alecsandri), instalată de re-gimul comunist, care, deşi nu avea foarte mulţi elevi, părea de neclintit. În septembrie 1992, la o sfântă Litur-ghie duminicală din Catedrala Sfântul Iosif, Arhiepiscopul Ioan Robu anunţa redeschiderea Liceului Sfântul Iosif.

Ascultând atunci acel anunţ, mă gândeam cum este posibil? Fizic, părea imposibil. Bisericii i-a fost retrocedat iniţial doar etajul al II-lea. Erau două săli în care îşi desfăşura activitatea, din octombrie 1991, Institutul Sfânta Tereza, şi o a treia sală, proaspăt retro-cedată, în care urma să fie reînfiinţat Liceul. Mai era o încăpere de 10-12 mp destinată ca spaţiu comun celor două instituţii, pentru cancelarie şi secretariat.

Liceul Sfântul Iosif a debutat cu o

singură clasă, în cea mai mare parte formată din călugăriţe franciscane şi de la Congregatio Jesu, înscrise în clasa

a XI-a, pentru a-şi completa studiile liceale. Profesorii, mulţi dintre ei an-gajaţi ai Arhiepiscopiei, au primit cu entuziasm ideea de a lucra într-o şcoală a Bisericii. Prima jumătate de an a fost activitate de voluntariat, neremunerată, căci nimeni din partea autorităţilor nu părea să ştie foarte bine ce trebuie făcut pentru funcţionarea legală a acelei şcoli înfiinţate de Biserică. La conducerea liceului am fost numită provizoriu eu, Sr. Rodica Elena Miron, care lucrasem timp de patru ani ca bibliotecar – arhi-var în cadrul ARCB, iar în ultimul an fusesem transferată ca asistent universi-tar la catedra de limba română în cadrul tânărului Institut Catolic Sfânta Tereza. M-am titularizat, deci, prin transfer, pe catedra de limba latină / limba română. Director spiritual fusese numit mai în-tâi părintele Grosu, dar, la foarte scurt

timp, după plecarea acestuia, din ianuarie 1993, a venit Pr. Vincenţiu Pal, paroh la biserica Sfânta Tereza. Se va titulariza şi el un an mai târ-ziu pe catedra de istoria religiilor/biblie. Numirea pentru amândoi directorii a fost făcută de Ministerul Învăţământului, la propunerea Arhi-episcopului Ioan Robu. Toţi ceilalţi profesori erau colaboratori: angajaţi ai Arhiepiscopiei (preoţi, persoane consacrate, dar şi laici) sau ai altor instituţii de cultură din Bucureşti.

Școala nu avea nimic în dota-re. Am improvizat un catalog şi o condică de prezenţă a profesorilor. Mobilierul era, în cea mai mare parte, ceea ce rămăsese de la fostul liceu, peste care trecuseră în cei 45 de ani de comunism mii de elevi din cele câteva instituţii de învăţământ ale statului care se

perindaseră prin imobil. Era mobilier deja învechit, abandonat de şcoala generală cu care coabitam, în vederea casării. Noi l-am considerat bun în acel moment, căci aveam de ales între nimic şi cele câteva vechituri. Am adunat de peste tot ceea ce s-a putut: scaune, mese, bănci, dulapuri, un raft pentru cărţi, un glob pământesc, două hărţi, un cuier, primele cărţi pentru viitoarea bibliotecă şi o masă de cinci metri, din stejar masiv, adusă din ar-hiva arhiepiscopiei pentru cancelarie. Primele cărţi din actuala bibliotecă, ce numără în prezent peste 20 000 de volume, le-am cumpărat într-o sacoşă şi le-am pus pe un raft de carton.

Deoarece a trebuit să alegem un profil acelei prime clase, am gândit că

*

Liceul Sf. Iosif,în curtea Catedralei


DOSAR

cel mai nimerit pentru o şcoală a Bi-sericii este profilul de limbi clasice, în care elevii să-şi pună bazele unei cul-turi generale temeinice. Primul plan cadru l-am conceput, împreună cu Pr. Vincentiu Pal, pornind de la tot ceea ce ne-am fi dorit noi să studiem în anii de liceu: cât mai multe ore de limbi străine (moderne şi clasice), istoria artei, istoria muzicii, istoria religiilor, o iniţiere în informatică şi o iniţiere în disciplinele teologice. Acestea, pe lângă materiile de bază, impuse de Mi-nisterul Educaţiei, la care absolvenţii urmau să fie evaluaţi.

În anul următor, când liceul a intrat oarecum în normalitate, clasei existente i s-au adăugat două clase a IX-a şi o clasă a XI-a seral, toate cu profil de fi-lologie clasică; un an mai târziu, în anul 1994, cu acordul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi al Ministe-rului Educaţiei Naţionale, s-au înfiinţat primele două clase de învăţământ pri-mar. În 1995, au urmat alte două clase I şi alte două clase a IX-a, numărul claselor ajungând acum la zece.

Primii ani au fost marcaţi de o luptă crâncenă cu autorităţile de stat şi cu Scoala 118 pentru retrocedarea clădirii. Fiecare metru pătrat câştigat însemna o victorie. Aceasta, pentru că presupunea luptă, timp şi energie irosite cu audienţe sau jalbe la toate fo-rurile superioare, umilinţă şi lacrimi de cele mai multe ori. Între timp, se elibe-raseră tot etajul I şi subsolul clădirii. Aici, într-un spaţiu insalubru, plin de mucegaiuri şi de umezeală, după o muncă asiduă pe tot parcursul vacanţei mari, cu banii cerşiţi de părintele Adri-an Boboruţă şi de mine de la o parohie din Versailles, am amenajat alte două săli de clasă pentru liceu. Se învăţa

deja în două schimburi, dar spaţiul rămânea tot insuficient.

În toamna lui 1996, când se aştepta începe-rea anului şcolar pentru cele douăsprezece clase ale Liceului, din cauza lipsei de spaţiu, IPS Ioan Robu a decis mu-tarea claselor IX-XII într-o clădire nouă, din Şoseaua Olteniţei nr. 7,

sector 4, proprietate a Arhiepiscopiei, şi mutarea provizorie a unei clase a II-a în biserica Sfânta Elena, din str. Cuza Vodă nr. 102. În clădirea din curtea Catedralei, rămâneau doar trei clase de învăţământ primar: o clasă a II-a şi două clase a III-a.

Toamna lui 1996 aducea însă şi alte surprize, odată cu noua Lege a învăţă-mântului. Începând din acel moment, şcolile înfiinţate de culte puteau avea doar învăţământ liceal, profil teologic, pentru formarea personalului de cult şi activităţi social - misionare8. Se ex-cludea posibilitatea organizării claselor de învăţământ primar şi gimnazial. Din acel moment, nu am mai primit acordul pentru noi clase I, în ciuda tuturor de-mersurilor întreprinse de Arhiepiscopul Robu sau de şcoală, în ciuda tuturor au-dienţelor avute la Ministrul Învăţămân-tului sau la Inspectoratul Şcolar. Pentru cele patru clase de învăţământ primar existente la acea dată a fost nevoie, an de an, de obţinerea avizului de conti-

nuitate, până la terminarea cursurilor gimnaziale. Tot din acel an, numele liceului s-a modificat, potrivit noii legi, devenind Liceul Teologic Romano-Ca-tolic „Sfântul Iosif”. Această schimbare a atras după sine impunerea profilului teologic pentru clasele de liceu. În urma intervenţiilor susţinute la Ministerul În-văţământului, s-a aprobat şcolarizarea în paralel şi a unei clase din filieră teo-retică pentru acel an. Demersurile, însă, urmau să fie necesare an de an pentru a avea, pe lângă clasa de teologie, şi o clasă cu un alt profil decât cel teologic. Uneori se obţinea acest lucru, alteori nu. Clase de învăţământ primar, însă, nu s-au mai aprobat în cadrul liceului în următorii cinci ani.

Deoarece existau multe cerinţe din partea părinţilor pentru învăţământul primar, Arhiepiscopul Ioan Robu a decis înfiinţarea unei şcoli primare, de-numită Sfântul Anton, care a funcţionat în regim privat, în clădirea din curtea Arhiepiscopiei, până în anul 2001. În toamna lui 1998, Liceul Sfântul Iosif s-a mutat cu toate cele 12 clase de învă-ţământ gimnazial şi liceal în localul din Şoseaua Olteniţei nr. 7. Clasa a IV-a, la care învăţătoare era pe atunci Sr. Na-talia Benedec, rămânea pentru încă un an, prin bunăvoinţa părintelui Francisc Trifaş, la Parohia Sfânta Elena.

Începutul noului mileniu a fost marcat de plecarea în misiune, în Ita-lia, a directorului spiritual, Pr. Vincen-ţiu Pal, locul lui ocupându-l mai întâi Pr. prof. Francisc Ungureanu, iar mai


DOSAR

apoi, din noiembrie 2000, Pr. prof. Ion Riba, actualul director spiritual. Toto-dată, eu am intrat în concediu de studii până în iunie 2001 pentru finalizarea tezei de doctorat şi am fost înlocuită de doamna Lucia Luca, profesoara de limba franceză.

Între timp, Institutul Sfânta Tereza se dezvoltase foarte mult în clădirea din curtea Catedralei Sfântul Iosif, unde funcţiona acum şi Facultatea de

Asistenţă Socială. De aceea nu mai exista spaţiu pentru Şcoala primară Sfântul Anton. În septembrie 2001, Arhiepiscopul Robu a decis mutarea acestei şcoli în imobilul Liceului Sfân-tul Iosif, din Sos. Olteniţei 3-5.

Dumnezeu a făcut posibil ca în Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti să găsim atunci oameni sufletişti, ce au sprijinit, în contextul aceleiaşi legi, preluarea oficială a şcolii particulare Sfântul Anton de către Lice-ul Sfântul Iosif, care figura ca şcoală de stat. Astfel, din acel an, Liceul putea şcolariza din nou învăţământ primar.Acum existau toate ciclurile de învă-ţământ: primar, gimnazial, liceal, tota-lizând 552 de elevi. Deoarece spaţiul devenise insuficient, Arhiepiscopia a pus la dispoziţia liceului un al doilea imobil, situat la aceeaşi adresă, la circa 50 de metri de primul imobil. În toamna anului 2001, construcţia era încă nefi-nalizată, fără uşi şi fără ferestre, dar s-a umplut de copii.

În anii care au urmat, ne-am stră-duit să dotăm cele două imobile cu mobilier de bună calitate şi aparatură modernă, primite în cea mai mare par-te din donaţii externe, prin intermediul unor preoţi sufletişti care lucrau pe atunci în Franţa, Austria, Germania,

dar şi în cadrul unor parteneriate cu şcoli din Germania şi Italia.

Un alt eveniment marcant pentru liceu l-a constituit preluarea Scolii Postliceale Sanitare Romano-Catolice, care fusese înfiinţată de către Biserică în anul 1991. Această şcoală îşi desfăşurase activitatea în diverse imobile, până când, în toamna anului 2002, nemaiavând unde funcţiona, a fost mutată în noua clădire a Liceului Sfântul Iosif. Întrucât

şcoala avea regim pri-vat, finanţată fiind din taxele elevilor, iar liceul era în reţeaua de stat, apăreau între cele două instituţii divergenţe legate de plata utilităţi-lor, de amenajarea, de folosirea şi de curăţirea spaţiilor etc. Din aceas-tă cauză, în noiembrie 2003, la propunerea Liceului şi cu acceptul Arhiepiscopiei, Inspec-

toratul Şcolar a pus în act preluarea celor şase clase existente ale Şcolii Postliceale Sanitare de către Liceul Sfântul Iosif. Aceste clase de învăţământ postliceal intrau astfel în cadrul învăţământului de stat, oferind, pe lângă spaţiul necesar, o mai mare garanţie pentru elevi cu privire la recunoaşterea diplomelor de absolvi-re. Astfel, la cei 608 elevi ai liceului se adăugau încă 110 elevi ai învăţământului postliceal sanitar.

În noua formulă, Liceul totaliza 31 de clase şi 718 elevi. Întrucât numele de liceu devenise impropriu pentru o instituţie care îngloba şi învăţământ postliceal, am început demersurile pentru schimbarea denumirii în colegiu catolic. Datorită renumelui de care se bucura printre şcolile bucureştene, din vara anului 2004, prin O.M.Ed. nr. 4465/30.07 2004, Liceul Romano-Ca-tolic şi-a schimbat titulatura, devenind Colegiul Roma-no-Catolic Sfântul Iosif.

Imediat după aceea, Colegiul Sfântul Iosif a deve-

nit independent şi din punct de vedere contabil, căci până în acel moment, situaţiile contabile erau rezolvate, mai întâi la nucleul Sfântul Sava, apoi, la nu-cleul Gh. Şincai. Acest lucru era foarte important, întrucât până în 2009 a existat o anumită independenţă în întocmirea bugetului anual, şcoala putând solicita de la consiliul local sumele reale nece-sare pentru acoperirea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor de întreţinere. După 2009, odată cu criza generală din România, bugetul anual a fost cel stabilit de Consiliul Local, nu după necesităţile reale ale şcolilor, ci după calculul din birourile autorităţilor locale, impus de legea diminuării. Bugetul repartizat de la Consiliul Local acoperea, ca şi în prezent, cheltuielile de personal, burse-le elevilor şi, parţial, costul utilităţilor pentru cele două clădiri. Reparaţiile şi cheltuielile de investiţii au rămas în con-tinuare în sarcina şcolii, soluţionate din fonduri extrabugetare.

Note7 Prevederile Hotărârii de Guvern

nr. 461/1991 şi 939/1990 precum şi Protocolul încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ministerul Cultelor în data de 5 iunie şi 6 noiembrie 1990.

8 La articolul 9, alin 3, noua lege a învăţământului (Legea 84/1995) preve-dea următoarele: Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului Educaţiei Naţionale organizarea unui învăţământ teologic specific personalu-lui de cult şi activităţii social - misiona-re a cultelor, numai pentru absolvenţii învăţământului gimnazial sau liceal, proporţional cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a ţării, potrivit recensământului oficial reactualizat.

Profesorii alături de absolvenții promoției 2005

Sr. Natalia Benedec alături de elevii clasei I (noiemrie 2005)


DOSAR

DUPĂ 20 DE ANI...În prezent, în anul şcolar 2011-2012,

Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif are 36 de clase (9 clase de învăţământ pri-mar, 11 clase de învăţământ gimnazial, 8 clase de învăţământ liceal şi 8 clase de în-văţământ postliceal sanitar), cu un total de 870 elevi. Pentru educarea acestor elevi, lucrează nouă învăţătoare, 36 de profesori pentru clasele de învăţământ gimnazial şi liceal şi 21 de cadre didactice (medici şi asistente medicale) pentru clasele de învăţământ postliceal sanitar. În afară de cadrele didactice, există 15 persoane care activează în sectorul administrativ, din care şase posturi de didactic auxiliar (ce asigură sectoarele: bibliotecă, secretariat, contabilitate şi administraţie). Diferenţa o reprezintă persona-lul nedidactic: şase îngrijitoare şi trei paznici). În ultimii ani, paza a fost dublată şi de angajaţi ai firmei Scorseze.

Activitatea se desfăşoară în ambele clădiri, în două schimburi. În clădirea din curtea bisericii Sfânta Tereza, învaţă elevii din clasele I-IV, în două schimburi. În loca-lul construit ulterior, activitatea se desfăşoară în cabinete şi laboratoare. Dimineaţa învaţă, din cadrul gimnaziului, clasele a VII-a şi a VIII-a, şi toate clasele de liceu; după ora 12.00 îşi încep programul elevii din clasele a V-a şi a VI-a,

iar la ora 15,00, în locul elevilor care au învăţat de dimi-neaţă, intră clasele de învăţământ postliceal sanitar, care îşi continuă activitatea până la ora 21. Învăţământul postliceal are program şi sâmbăta, între orele 8.00-14.00.

Ca spaţii şcolare, în cele două clădiri, există 8 săli de clasă pentru învăţământul primar, 16 cabinete şi laboratoare (două cabinete de limba română, două cabinete de matematică, un cabinet de limbi clasice, un cabinet de religie, un cabinet de studiu biblic, un cabinet de istorie, un cabinet de geografie, un cabinet de limba engleză, un cabinet de limba franceză, un cabinet de limba germană, un cabinet de arte, un cabinet de informatică, un laborator de ştiinţe, un laborator de biologie), o sală de aplicaţii pentru învăţământul postliceal, o sală de festivităţi, două săli de gimnastică, o sală multimedia.

Pentru elevii învăţământului primar din clasele I şi a II-a, există implementat programul Şcoala după şcoală, în

cadrul căruia aceştia îşi pregătesc lecţiile, se odihnesc sau se recreează participând la diverse activităţi cultural-educa-tive, sportive, spirituale etc., sub îndrumarea unui pedagog, într-un spaţiu dotat corespunzător.

La cabinetul medical, personalul este insuficient, asigu-rându-se prezenţa medicală doar în două zile ale săptămâ-nii, prin doamna doctor Monica Alexandrescu, şi doamna asistentă Eugenia Putinică. Cu toate acestea, în cazuri de urgenţă, până la venirea unei ambulanţe, beneficiem de ser-viciile benevole ale doctorilor şi asistentelor care lucrează la învăţământul postliceal sanitar şi cărora le mulţumim cu această ocazie.

Părintele profesor Marius Antăluţe, absolvent al Facultăţii de Psihologie, oferă asistenţa psihologică tuturor celor care îi solicită sprijinul – elevi, cadre didactice şi didactice auxiliare sau nedidactice, pă-rinţi ai elevilor.

Pr. director Ion Riba, ajutat de ceilalţi trei preoţi şi de cele 11 călugăriţe ce lucrează în şcoală, este oricând la dispoziţia copiilor în ceea ce priveşte viaţa spirituală.

Zilnic, la ora 7.30, în biserica Sfânta Tereza se celebrează Sfânta Liturghie pentru elevii care au cursuri dimineaţa. Pentru elevii claselor a V-a şi a VI-a, care au programul după amiaza, Sfânta Litur-ghie este miercurea, la ora 12.30, iar pentru învăţă-

mântul primar se celebrează în fiecare vineri. Într-o zi pe lună, la ora 18.00, se celebrează Sfânta Liturghie pentru învăţământul postliceal sanitar. Prezenţa la Sfânta Liturghie este facultativă pentru elevi. În Biserică, urmând exemplul părinţilor şi al profesorilor lor, elevii învaţă să îl cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, pentru a creşte în statură şi în har după modelul lui Isus Cristos. Tot în sprijinul formării lor spirituale, pentru a învăţa să sacralizeze clipa şi să o verse în veşnicie, fiecare oră de curs începe şi se termină cu o scurtă rugăciune.

Profesorii, catolici sau ortodocşi, sunt formaţi şi îndem-naţi să lucreze în spiritul şcolii catolice, transmiţând – prin exemplul propriu şi prin învăţătură – aceleaşi valori, indi-ferent de disciplina pe care o predau sau de vârsta elevilor lor. Misiunea şcolii noastre este, deci, aceea de modelare a copilului sau a tânărului după modelul Evangheliei.

Noul sediu al Colegiului Sf. Iosif

Elevi și profesori, pelerini la Întâlnirea Mondială a Tineretului de la Koln (2005)


Ritul armeanSEMNIFICAŢII LITURgICE

Wilhelm TAUWINKL

De curând s-au sărbătorit 500 de ani de la sfințirea bisericii Sfânta Maria a Mănăstirii armenești Hagigadar din Suceava; cu această ocazie, Catolicosul și Patriarhul suprem al tuturor Armenilor, karekin al II-lea, a efectuat o vizită în România. S-a lansat și o emisiune filatelică ani-versară, română-armeană, prezentată la Academia Română. De aceea, vom prezenta cititorilor noștri câteva date despre ritul liturgic armean.

Acesta este utilizat de Biserica Apostolică Armeană, pre-cum și de Biserica Armeană Catolică, ambele prezente și în țara noastră. Armenii sunt considerați primul popor creștin, deoarece, în urma convertirii datorită propovăduirii Sfân-tului Grigore Luminătorul, Armenia a fost primul stat care a adoptat creștinismul ca religie oficială, încă din anul 301, așadar chiar îna-intea Imperiului roman. De remarcat, așadar, că acest rit liturgic este specific unui singur popor, unei singure limbi și unui singur alfabet.

Pentru realizarea tra-ducerii textelor biblice și liturgice în limba armeană, Sfântul Mesrop Maștoț a creat un alfabet propriu, cu ajutorul căruia s-a putut dezvolta o literatură armenească proprie, care cuprindea numeroase traduceri de opere filosofice, teologice și literare din greacă, siriacă și coptă. Fiindcă originalele multora dintre acestea s-au pierdut, ele sunt cunoscute astăzi datorită traducerilor armene. Lecționarul armenesc din anul 430, care era o tra-ducere a unui lecționar grecesc (astăzi pierdut), a fost de foarte mare importanță pentru reconstituirea calendarului Bisericii de la Ierusalim.

Rânduiala liturghiei armenești este inspirată din cea a ritului antiohian, numită „a Sfântului Iacob“, precum și din cea bizantină, a Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Ritul și Biserica din Armenia a suferit, la început, mai ales influențe din par-tea creștinismului siriac de la Antiohia; au urmat influențe ale Bisericii de la Ierusalim și a celei bizantine. Astfel, în

timpul dezvoltării ritului armean, acesta a preluat elemente bizantine (în secolele VIII-X), precum și latine, în secolul al XIII-lea, în timpul crucia-delor, de pildă rugăciunile pregătitoare ale Litur-ghiei și Evanghelia finală, așa cum apar în ritul roman tridentin. Ritul armean este singurul în care nu se adaugă apă în vin în timpul liturghiei; în schimb, spre deosebire de alte Biserici răsări-tene, cea armeană folosește pâine nedospită.

Începând din secolul al XI-lea, în Biserica armeană au în-ceput să se realizeze imnuri și ceremonii originale armenești, care au contribuit la dezvoltarea specificului acestui rit.

Există mai multe anafore (rugăciuni euharistice) în lim-ba armeană, însă doar una se folosește în mod curent, cea numită „a Sfântului Atanasie“, devenită standard înainte de secolul al X-lea. Este vorba de o traducere a unei versiuni grecești, atribuită uneori Sfântului Grigore de Nazianz; po-trivit altor păreri, poate fi o versiune armenească mai veche a anaforei Sfântului Vasile sau un text compozit.

Spre deosebire de bisericile bizantine, cele armenești sunt împodobite, în general, cu puține icoane și, de aseme-nea, nu au iconostas; totuși, în timpul prefacerii se folosește o perdea care desparte altarul de restul bisericii.

Limba liturgică este armeana clasică (care se deosebește considerabil de limba vorbită astăzi de armeni), iar ca-lendarul folosit este cel gregorian (cu excepția Patriarhiei armenești de la Ierusalim, care folosește calendarul iulian, din motive istorice).

Marile sărbători armenești sunt împărțite în cinci ca-tegorii: 1. Paștele; 2. sărbători care cad duminica (Floriile, Rusaliile etc.); 3. sărbători celebrate în ziua în care cad (Cră-ciunul, Epifania, Tăierea-Împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna-Vestire); 4. sărbători care se mută în duminica urmă-toare (Schimbarea la Față, Neprihănita Zămislire, Nașterea Sfintei Fecioare, Adormirea Maicii Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorile Apostolilor); 5. alte sărbători, care se țin doar dacă se pot transfera în duminica următoare.

Evanghelie armenească din 1732

Mănăstirea armenească Hagigadar

Foto

grafi

i: ar

arat

onlin

e.co

m


PELERIN LA VATICAN

Anca Mărtinaş gIULIMONDI

Instrumentele mediatice catolice din România, într-o carte apărută la Editura Librăria Vaticană

A apărut recent, la Editura Libraria Vaticană volumul „Voci di carta” („Voci de hârtie”), de Angelo Paoluzzi, jur-nalist italian, eseist, critic literar şi expert de politică externă, cu un palmares profesional demn de invidiat.

Cartea ar putea fi definită un „atlas mediatic” al presei catolice din întreaga lume, fiind realizată în urma unui studiu efectuat în perioada 2010-2012, graţie informaţii-lor furnizate de numeroşi ex-perţi şi operatori mass-media catolici din întreaga lume, din domeniul presei scrise, au-dio-vizualului şi internetului.

Originalul studiu con-dus de Angelo Paoluzzi a fost realizat în mare parte radiofonic, printr-o serie de interviuri luate de autor în cadrul rubricii „Orizzonti Cris-tiani” („Orizonturi Creştine”), de la Radio Vatican, graţie preţioasei colaborări a redactoarei Monia Parente.

Structurat pe continente şi ţări, studiul oferă nu doar o culegere de informaţii generale referitoare la mass-media din întreaga lume, dar prezintă cititorului şi dificultăţile cu care acestea se confruntă şi tipul de relaţii existente între instrumentele mediatice catolice dintr-o anumită ţară ca şi posibilităţile ca acestea să devină cât mai eficiente în dome-niul evanghelizării şi al misiunii.

„Voci di carta” dedică şapte pagini stelelor „galaxiei Gutenberg” catolice din România, cu o listă a principalelor instrumente mediatice catolice din ţara noastră, alături de o prezentare generală a situaţiei actuale, raportată nu doar la realitatea din trecut dar şi la mijloace mediatice confesiona-le sau laice din prezent.

De altfel, pe coperta cărţii „Voci de carta”, printre ziarele şi revistele fotografiate, se află şi „Actualitatea Creştină”, aşa cum se poate observa în stânga fotografiei, în partea de sus.

Despre acurateţea acestui compendiu al realităţii presei catolice mondiale dă mărturie bogatul index, ce vine în ajutorul cititorului dornic să navigheze printre paginile unei lucrări cu valoare ştiinţifică, ce nu se limitează doar la date şi cifre.

Rezultatul studiului realizat de jurnalistul Angelo Pao-luzzi, un veteran al presei scrise catolice, nu poate decât să confirme premisa de la care autorul a pornit în acest studiu: convingerea că în ciuda amplorii luate de noile tehnologii, presa scrisă catolică este destinată să dureze.

SIR: Care este astăzi, în Italia și în lume, situația jurnalismului catolic?

Angelo Paoluzzi: Situația în Italia este bună, una dintre cele mai bune, ca și în Franța și Statele Unite. În Brazilia, de exemplu, presa scrisă întâmpină mari dificultăți, dar se compensează cu radioul, care ajunge peste tot. Pe de altă parte, forța presei catolice constă în difuzarea pe scară largă în teritoriu, cum e presa diecezană.

Și care sunt punctele slabe?Situația financiară. De exemplu, realizarea unui

blog în Africa costă extrem de mult. În unele țări, este analfabetismul, combătut cu lecturi colective: unul citește, cincizeci ascultă. Uneori lipsește internetul. Asemenea situații sunt compensate de exemple pline de virtute, cum e Radio don Bosco din Madagascar, care preia ziarele şi le retransmite, devenind un fel de megafon al lor.

Mai există încă prejudecăţi conform cărora jurnalismul catolic e unul din seria B?

Jurnalismul catolic nu ar avea de ce să invidieze jurnalismul secular, dar prejudecata persistă. Şi de vină e şi o oarecare întârziere din partea Bisericii, care până la jumătatea secolului al XIX-lea considera jurnalismul o formă de libertinism. Această atitudine a dus la un centenar de întârziere.

Prin ce se diferenţiază, practic, un jurnalist catolic de un jurnalist laic?

Diferenţa stă în prudenţă, în limbajul mai curat pe care ceilalţi nu-l folosesc, în pregătire. Despre această diferenţă vorbeşte şi Sfântul Paul în capitolul patru din Scrisoarea către efeseni: „Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, aşa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă.”.

În ciuda previziunilor, presa scrisă (încă) nu a murit. Susțineți că nu va muri.

Hârtia foșnește, miroase, devine istorie, există. Și va continua să existe.

În studiul pe care l-ați publicat în Voci di carta ați găsit ceva care v-a impresionat în mod deosebit?

Pregătirea jurnaliștilor catolici. Disponibilitatea pentru dialog a celor pe care i-am intervievat.

(Fragmente din interviul acordat de Angelo Paoluzzi

Agenţiei SIR, www.agensir.it, 27 iulie 2012)


ARTA DE A TRĂI

Veşnicele provocăriFiecare perioadă istorică a avut provocările ei, la care

părinţii au trebuit să facă faţă, atunci când era vorba de formarea şi educarea copiilor lor. Astăzi, poate mai mult ca oricând, părinţii sunt puşi în situaţii pe care nici măcar nu le prevăzuseră. De exemplu, ce pot face părinţii când copila lor deja adolescentă se întoarce acasă „împodobită” cu tatuaje şi piercinguri? Sau cum să se adapteze „cererilor de libertate”, destul de îndrăzneţe pentru vârsta solicitanţi-lor? Cum să facă faţă deciziei fiului de a deveni membru al vreunei mişcări care i-a promis că-l va ajuta să-şi modeleze personalitatea? Ce atitudine trebuie să aibă părinţii faţă de copilul lor, conştiincios şi cu rezultate bune la învăţătură, care le spune că renunţă la şcoală pentru că vrea indepen-denţă economică?

Întoarcerea în copilăriePrimul pas pe care îl pot face părinţii este să se întoarcă

cu gândul la copilăria şi la adolescenţa lor, însă fără să facă comparații de genul: „Eu, la vârsta ta….”. Psihologii consideră că este o mare greşeală să vrei să educi gene-raţia actuală raportându-te la realităţile din trecut. Astăzi, realităţile sunt altele, modul şi ritmul de viaţă sunt diferite şi, din păcate, şi sistemul de valori este drastic reorgani-zat. Rememorând propria adolescenţă, părinţii vor reuşi mai uşor să practice empatia, care-i va ajuta să gândească altfel alegerile copiilor lor, îi va ajuta să înveţe să comu-nice cu ei, pentru ca până la urmă să se poată ajunge la un compromis.

Iar pentru ca un dialog să poată fi educativ nu este sufi-cient doar ca rolurile să fie clar stabilite (părinţii sunt doar părinţi, şi nu prieteni sau, uneori, chiar complici ai copiilor lor); este foarte important ca rolurile să fie şi „răsturnate”. De fapt, astăzi, cu numeroasele schimbări din societate care se reflectă şi în viața de familie, nu mai sunt de preferat un tată care să fie mereu şi doar autoritar, şi nicio mamă care să fie mereu blândă şi înţelegătoare. La nevoie, tatăl trebuie

să înveţe să fie şi mamă. Şi invers. În felul acesta, tatăl şi mama vor fi pregătiţi să intercepteze numeroasele semnale de avertizare, care se succed frecvent în adolescenţă.

Atitudini de adoptatAşadar, când copiii se retrag într-o înverșunată carapace

a lipsei de comunicare şi a lipsei dorinţei de a socializa, este cazul ca părinţii să asculte liniştea copiilor lor; este momentul ca părinţii să descopere un disconfort al copiilor, care trebuie rezolvat, nu ocolit. Când adolescenţii afişează o atitudine exagerată faţă de bunurile materiale şi se arată dependenţi faţă de fetişurile modei, părinţii trebuie să se întrebe dacă au făcut tot ce trebuia ca să-i înveţe pe aceştia adevăratele valori ale vieţii. Din acest motiv este important să nu fie neglijate educaţia religioasă, educaţia pentru artă şi frumos, care sunt un antidot la consumismul exagerat. A educa faţă de adevăratele valori înseamnă să construieşti piloni solizi de care copiii să se poată agăţa cu putere atunci când, în etapele critice ale creșterii, lumea din jurul lor şi propria lor identitate se clatină.

Vocaţia de părinte, o aventură minunatăPentru a-şi pregăti copiii pentru viaţă, părinţii trebuie

să creadă cu convingere în familie, în vocaţia de părinte, care este frumoasă, chiar dacă este solicitantă şi nu tocmai uşoară. Să fii părinte este o aventură minunată care trebuie practicată folosind instrumente necesare, precum iubirea, îndelunga răbdare, înţelegerea, empatia. Iar aceasta se poa-te învăţa! Important este ca părinţii să privească mereu în viitor, pentru că de multe ori, şi mai ales atunci când e vorba de educaţia copiilor, roadele se culeg mult timp după timpul semănatului.

Şi roadele vor veni, cu siguranţă! Va sosi momentul în care copiii vor deveni autonomi şi vor părăsi „cuibul”. Şi chiar dacă acest lucru va aduce durerea despărţirii, va fi şi dovada că părinţii şi-au îndeplinit bine misiunea: copilul trecut prin adolescenţă şi devenit om matur, va fi în stare să se ridice cu propriile forţe şi să înfrunte lumea.

Cristina ŞOICANDespre vocaţia de părinteCei care au trecut prin această experienţă sau o trăiesc

în prezent ştiu că vocaţia de părinte este una dificilă, în faţa căreia de multe ori te simţi nepotrivit, nepregătit, luat prin surprindere. Munca părinţilor este una foarte personală, ale cărei reguli se schimbă pentru fiecare părinte în raport cu fie-care copil al său. Nu există decizii, situaţii, metode universal valabile care să se potrivească tuturor copiilor în procesul lor de creştere, de formare şi de educare. Este o vocaţie în care rămâi ucenic toată viaţa, în ciuda sutelor de cărţi şi a manua-lelor care s-au scris, de multe ori texte utile şi profunde.

Misiunea părinţilor este şi mai dificilă atunci când ea este zădărnicită de alte „agenţii educative” puse la dispoziţie de societate. În consecinţă, efectul negativ pe care îl are mass-media actuală şi criza sistemului de învăţământ atribuie pă-rinţilor un rol din ce în ce mai important în educaţia copiilor.


Bătrânul prinț!

VLADIMIR gHIKA

Poate suna bizar, dar titlul aces-tui articol l-am luat din povestea lui Bambi. Este vorba despre cerbul matur recunoscut ca „bătrânul prinț”, protectorul căpriorilor din pădure. Felix Salten, autorul acestei povești, indică misteriosul cerb ca fiind mentorul lui Bambi, pe care îl va ajuta să ajungă la maturitate.

Dacă la început pare doar o ana-logie de titulatură cu Vladimir Ghi-ka, ulterior vedem că povestea lui Salten nu este strict una despre viața animalelor, ci chiar o parabolă de viață pentru fiecare dintre noi. Mon-seniorul Ghika era prinț, dar mai ales mentor pentru multele persoane pe care le-a întâlnit.

Pentru că începe iarăși anul școlar, am putea prezenta multe ele-mente din viața elevului Vladimir Ghika, dar cred că este mai util și mai elocvent să ne îndreptăm privi-rea spre „bătrânul prinț” care are un mesaj pentru profesori, maeștri în ale cunoașterii.

Dacă avem o cauză de beatifica-re pentru Vladimir Ghika este pen-tru că faima lui a fost purtată peste anii de comunism de către cei care i-au fost fii spirituali. Aceștia au avut privilegiul să aibă ca mentor nu doar un om cu o minte enciclo-pedică, dar și un om al lui Dumne-zeu. Martiriul lui Vladimir Ghika este ultima și suprema mărturie a unei vieți dedicate lui Dumnezeu și aproapelui.

De altfel, însăși arestarea lui are de-a face cu statutul său de mentor. Pentru care alt motiv putea să fie arestat un bătrân de aproape 80 de ani? Pe de o parte erau cei care impuneau o viață bazată pe o ideo-logie falsă și pe de alta el, care pro-punea urmarea Adevărului în viață. Monseniorul scria: „Învăţăturile lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar cu greutatea unor aripi”. Ei vo-iau să ușureze de aripi nu doar un bătrân mentor, dar chiar o națiune, însă unii au rezistat.

Prietenia unui mentor ajută mult creșterea către maturizare, pentru asumarea responsabilităților în co-munitate. Ne referim la acompani-erea pe strada pe care puiul Bambi o parcurge în a deveni înțelept, și izvor de înțelepciune pentru aceia care îi vor urma lui. Mentorul își dorește ca toate cunoștințele și abilitățile pe care le posedă să fie transmise elevului pe care îl alege.

Se afirmă tot mai des că lumea are nevoie astăzi de martori. Men-torii sunt martori în procesul de educație, fiind cei care fac diferența. Poate că ajung cunoștințele și me-todele psiho-pedagogice pentru a fi profesori, dar pentru a fi mentori este nevoie de har.

Recitind cărțile despre Monse-niorul Ghika, majoritatea scrise de cei cărora le-a fost mentor, se poate observa secretul lui: disponibilitatea totală pentru a fi un instrument pen-tru împlinirea voinței lui Dumnezeu cu cei încredințați lui. Aceasta a mar-cat fiecare acțiune, lecție sau discuție a lui Vladimir Ghika și a marcat cunoștințele transmise cu pecetea eternității lui Dumnezeu însuși.

Sunt multe satisfacțiile pe care le poate trăi profesional un profesor însă nimic nu egalează satisfacția umană de a-i ajuta pe copii să devină oameni maturi. Maturitatea se va verifica în alegerile zilnice iar acestea vor fi juste dacă vor ține cont de originea și de scopul vieții. Scria Vladimir Ghika: „O mulţime de lucruri care nu se transmit prin învăţătură pot fi totuşi comunicate”. Asta fac mentorii.

Pr. Francisc UNgUREANUPostulatura cauzei de beatificare

și canonizare a Mons.Vladimir ghika

Invitație la rugăciuneÎn luna februarie a acestui an, Postu-

latura Cauzei de beatificare și canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika anunța faptul că a fost încheiată etapa de întoc-mire a dosarului Ghika. Toate documen-tele, pledoaria și mărturiile care privesc martiriul Monseniorului au fost tipărite în cele 700 de pagini ale POSITIO. Între timp acest volum a fost trimis teologilor consultanți ai Congregației pentru Cau-zele Sfinților pentru a-l studia și pentru a scrie un raport în care să-și exprime propria părere cu privire la dubiul ridi-cat, adică martiriul lui Vladimir Ghika.

Îndemnul Postulaturii este de a însoți efortul acestui studiu cu rugăciunea noastră pentru ca Dumnezeu să le dea putere și lumină experților teologi în munca lor pentru cauza noastră. Ei tre-buie să ajungă la certitudinea morală a martiriului Monseniorului Ghika.

Numai dacă Domnul va voi, Vladimir Ghika va fi ridicat la cinstea altarelor. De aceea noi spunem în rugăciunea pentru beatificare: „Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre, priveşte cu bunăvoință la popo-rul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika. Fă ca exemplul său de credinţă şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi şi dăruieşte-ne pen-tru meritele şi sfinţenia martiriului său harul... (aici se spune harul cerut), pentru ca el să fie ridicat la cinstea altarelor, spre slava Ta, care viețuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.”


INTERVIU

A.C. Puteţi descrie pe scurt centrul cultural din care faceţi parte?

Centrul Cultural Timona este o ini-ţiativă a Asociaţiei Culturale şi Forma-ţionale Bucureşti, asociaţie non-profit înfiinţată în mai 2010. Prin organiza-rea de activităţi de formare, Timona se adresează fetelor şi femeilor care doresc să se pregătească pentru a-şi asuma responsabil rolul pe care îl vor îndeplini în societate, la locul de mun-că, pe plan social şi familiar. Activită-ţile au ca scop final încurajarea unei atitudini responsabile şi generoase, punându-se accent pe nevoile celor-lalţi. Proiectele educative au o orien-tare creştină, fiind realizate cu spriji-nul Opus Dei – instituţie a Bisericii Catolice fondată de Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer (v. www.opusdei.ro şi www.ro.josemariaescriva.info) – care promovează trăirea creştină în mijlocul celor mai obişnuite împreju-rări ale vieţii.

A.C. Prin munca pe care o des-făşuraţi, întâlniţi mereu multă lume. Cum vedeţi tineretul bucureştean?

Sunt foarte optimistă şi am noroc să întâlnesc mulţi tineri care nu se concentrează doar asupra avantajelor proprii ori numai asupra aspectelor negative ale ţării. Cred că de fapt sunt mulţi cei care vor să facă cu viaţa lor ceva de folos pentru familie, pentru prieteni, pentru viitorul ţării… Dar se întâmplă ca nu fiecare să ştie cum să procedeze în mod concret.

Acum în timpul verii am fost cu 10 tineri din Bucureşti şi din alte oraşe în localitatea Mihai Viteazu (Turda) unde am pictat pereţii unei grădiniţe şi am vizitat persoane nevoiaşe. A fost o ex-perienţă de neuitat – să spunem o vară diferită – în care fiecare s-a bucurat să facă ceva pentru alţii.

A.C. La ce proiecte educative v-aţi gândit pentru acest an şcolar?

Avem mai multe proiecte, şi pentru studente şi pentru eleve. Primul este înfiinţarea unui campus universitar la sediul Centrului Cultural Timona. Este

vorba de un ţel mare, care va deveni realitate în anul 2015. Până atunci, ca pregătire, Timona va începe cu un proiect mai mic (un proiect pilot), oferind cazare din septembrie 2012 unui număr redus de studente. Acestea vor găsi la noi nu numai un loc unde să stea pe perioada studiilor, ci şi un centru formativ care le va oferi – ală-turi de cele învăţate la facultatea lor – cunoştinţe culturale, profesionale şi umane general valabile.

Al doilea proiect este un seminar pentru eleve între 13 şi 14 ani numit “Cele mai importante 6 decizii pe care le vei lua vreodată”. Aici vom atinge subiecte importante ca şcoala, prietenii, părinţii, întâlnirile amoroase, dependenţele etc., şi contăm pe spriji-nul unui grup de părinţi şi tineri profe-sionişti. Seminarul se va desfăşura de două ori pe lună, sâmbăta, începând cu 17 noiembrie 2012 şi va ţine până în februarie 2013.

Tot în februarie 2013 va începe un al doilea seminar, de astă dată în dome-niul hotelier, pentru eleve din clasele a XI-a şi a XII-a. Acest seminar se află deja la a doua ediţie (prima a fost la începutul lui 2012) şi constă din con-ferinţe îmbinate cu activităţi practice, ţinute de profesionişti din România, Austria şi Spania. Aici fetele au învăţat atât elemente teoretice de management hotelier, cât şi mici secrete de specia-litate cum ar fi pregătirea aperitivelor, servirea şi degustarea vinurilor, pre-pararea dulciurilor din ciocolată etc. Pentru cele mai harnice eleve, semina-rul s-a încheiat cu o excursie la Viena. A fost o experienţă foarte reuşită, din care şi fetele şi noi am învăţat multe lucruri folositoare.

Mai multe date despre toate aceste proiecte şi despre celelalte activităţi

pe care le organizăm cu regularitate puteţi găsi consultând pagina noastră, www.centrul-timona.ro.

A.C. Ce doriţi să obţineţi cu aceste proiecte?

Prin activităţile sale, Centrul Cul-tural Timona doreşte să se implice în dezvoltarea unei societăţi mai stabile şi mai bogate în valori. Timona este convinsă că formarea tinerilor respon-sabili, cu o privire mai amplă, care vor construi viitorul şi societatea de mâi-ne, este un factor de neînlocuit. Dorim să-i ajutăm pe tineri să fie oameni cu convingeri proprii şi bine aşezate, persoane luptătoare care sunt gata nu numai să trăiască după anumite valori, ci şi pregătite să le poată argumenta şi răspândi în orice împrejurare, chiar şi atunci când poate părea mai dificil. Ar fi bine să avem în România cât mai mulţi astfel de tineri care îmbunătăţesc societatea!

A.C. Vă mulţumim, vă dorim suc-ces şi aşteptăm cu interes demararea proiectelor.

PROIECTE EDUCAŢIONALE ALTERNATIVE LA BUCUREŞTIInterviu cu Esther Darnés, Centrul Cultural Timona

Ofertă cazare pentru studente

Centrul Cultural Timona ofe-ră din septembrie 2012 cazare pentru studente (garsonieră de trei locuri) în sediul Centrului Cultural (zona Piaţa Unirii - Mitropolie).

Studentele vor găsi aici nu nu-mai o locuinţă cu demipensiune (mic dejun, gustare şi cină), ci şi un centru formativ care le va oferi – pe lângă cunoştinţele dobândite la facultate – abilităţi culturale, profesionale şi umane care le vor fi de folos întotdeauna.

Pentru mai multe informaţii: www.centrul-timona.ro sau tel. 021-411-7332.


SUFLET TÂNĂR

Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu!

Încă mai port în suflet ecoul Întâlnirii Naționale a Tineretului din vara aceasta de la Iași: Bucu-rie, bucurie, bucurie! Da, Biserica se bucură de tinerețea ei și are o atenție deosebită față tineri. De ce oare? Răspunsul este acesta: tinerii sunt capabili, datorită „bogățiilor” spirituale ce există în ei, să nu fugă de responsabilitate! Tinerii sunt dornici să îmbrățișeze valorile cele mai înalte și toate acestea se găsesc în Evanghelie. Tinerii dețin mijloacele esențiale pentru a trăi în adevăr și Cristos este pentru noi Adevărul. Tinerii cu mult curaj, cu risc și cu încre-dere vor să ajungă la libertate, căci devenind liberi, sunt dispuși să slujească Vieții și Creatorului. Dovada aceasta dă mărturie că viitorul Bisericii este în siguranță! Entuziasmul, prezent în viața tinerilor, este acela care îi ajută pe tineri să se bazeze pe un suport de trăire a credinței și, în același timp, să pătrundă frumusețile tai-nice ale credinței cu mult avânt, cu încredere și cu generozitate. Tine-rii au descoperit că Biserica este singurul loc unde viața spirituală este „la adăpost și în siguranță”! Biserica se încrede în tineri și se bazează pe ei!

Pr. Daniel BULAI

ÎN DRUM SPRE RIO

18 SFINŢI ŞI FERICIŢI PATRONI ŞI MIJLOCITORI AI ZMT 2013

În mai puțin de 1 an, Întâlnirea Mondială a Tineretului la Rio de Janeiro

Rio de Janeiro va găzdui, între 23-28 iulie 2013 cea de a 28-a Zi Mondială a Tineretului (ZMT), cu tema „Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile (cf. Mt 28,19)”. Într-o recentă conferință de presă, Comi-tetul organizatoric brazilian a dat publicității detalii despre locurile în care se va desfășura evenimentul.

Primele trei celebrări - Sfânta Liturghie de deschidere, ceremonia primirii Papei și Calea Crucii - se vor ţine pe plaja din Copacabana, în timp ce baza aeriană de la Santa Cruz va găzdui Veghea de rugă-ciune şi Sfânta Liturghie de încheiere.

Organizatorii brazilieni au anunţat numele celor 18 sfinţi şi fericiţi aleşi ca patroni şi mijlocitori pentru ZMT 2013.

Cei cinci patroni, „părinţi spirituali ai tinerilor”, propuşi ca îndrumători şi învăţători pe drumul vieţii sunt:

* Sfânta Fecioară de la Aparecida, ocrotitoare a Bisericii şi a familiilor;* Sfântul Sebastian, soldat şi martir, patronul Diecezei de Rio de Janeiro;* Sfântul Anton Galvão, mărturisitor al păcii şi carităţii;* Sfânta Tereza din Lisieux, patroana misiunilor;* Fericitul Ioan Paul al II-lea, prietenul tinerilor.Iată şi cei treisprezece mijlocitori propuși tinerilor ca modele de imitat,

care în anii tinereții lor au ales „partea cea mai bună”, pe Isus Cristos:* Sfânta Roza din Lima, fidelă faţă de voinţa lui Dumnezeu;* Sfânta Tereza din Los Andes, contemplativă a lui Cristos;* Fericita Laura Vicuña, martiră a curăţiei;* Fericitul José de Anchieta, apostol al Braziliei;* Fericita Albertina Berkenbrock, care a trăit cu virtute valorile evanghelice;* Fericita Chiara Luce Badano, dăruită lui Isus;* Fericita Irma Dulce, ambasadoare a carităţii;* Fericitul Adílio Daronch, prieten al lui Cristos;* Fericitul Pier Giogio Frassati, plin de iubire faţă de săraci şi Biserică;* Fericitul Isidor Bakanja, martir al scapularului;* Fericitul Federico Ozanam, slujitor al celor mai săraci;* Sfântul Gheorghe, luptător împotriva răului;* Sfântul Andrei kim şi însoţitorii, martiri ai evanghelizării.


UNIVERSUL FAMILIEI

Pr. Fabian MĂRIUŢOlimpiada spirituluiLa început olimpiada avea o netă

dimensiune religioasă. Ca manifestare sportivă era înscrisă în timp, într-un interval de patru ani, şi spaţiu, în ce-tatea Olimpia. Dar spiritul nu poate fi circumscris. Aşa se făcea că toate eve-nimentele atletice, indiferent de gradul de importanță, erau puse sub patronajul divinității. Competitorii aveau convin-gerea că zeii le dau forța și abilitatea necesară pentru a lua parte cu succes la jocuri (agones), și drept urmare, se închinau la zeitățile respective. În anul 393, după Cristos, împăratul creştin Te-odosiu condamnă degenerarea caracte-rului spiritual al jocurilor şi escaladarea violenţelor, de aceea avea să purceadă la interzicerea lor.

Peste 15 secole, odată cu inaugu-rarea jocurilor olimpice moderne în 1896, dimensiunea spirituală, trans-cendentă, a fost lăsată în plan secundar. Timpul jocurilor nu mai avea o dimen-siune sacră, iar „olimpia” nu va mai fi aşezată sub privirea zeilor. „Olimpia” devenea, cel puţin teoretic, orice oraş, orice capitală în stare să găzduiască o astfel de reuniune devenită de acum planetară.

Fără îndoială, trecerea ştafetei olimpice de la un oraş la altul, de la o naţiune la alta devine realul câştig al jocurilor moderne, mai ales dacă acestea slujesc intuiţiei primordiale a întrecerilor: pacea olimpică. Deloc întâmplător, la rugăciunea Angelus din 22 iulie 2012, Sfântul Părinte îşi expri-ma dorinţa ca „acest eveniment sportiv internaţional să poată să-şi aducă roa-dele promovând pacea şi reconcilierea în lume”.

Şi poate tocmai termenul grecescul agon (luptă, competiţie) oferă o che-ie de lectură. Pierre de Coubertain, iniţiatorul jocurilor moderne, spunea: „Important este nu să câștigi, ci să par-ticipi”. Accentul e pus pe prezenţă şi nu pe performanţă. Pe participare şi nu pe perfecţiune. Pe ethos, ca loc de în-tâlnire dintre oameni de diferite limbi, rase culturi şi religii, şi nu pe rezultat. Toate acesta din dorinţa întâlnirii şi

a fraternităţii între persoane, naţiuni şi popoare. Victoria celui mai bun se raportează în primul rând la etică şi-abia apoi la sportivitate. Odată cu trecerea timpului, eticul a fost înlocuit de po-litic, apoi de comer-cial. S-a creat astfel o puternică tensiune între valorile etice, umane, şi valorile pecuniare. Astăzi pare tot mai impor-tant să câștigi cu orice preţ titluri şi bani. Astfel s-a ajuns la o degradare a spiritului olimpic intuit de Coubertain, care a atentat la idealul de fraternitate şi în esenţă, de comuniune.

Lupta sportivă nu separă şi nu divide oamenii în funcţie de criterii mercantile. Tocmai de aceea e mereu necesară redescoperirea spiritului au-tentic al întrecerilor olimpice. Adevă-ratul agon duce la unitate. Competiţia îşi găseşte sens numai zidind unitatea. Etimologic, latinescul cum-petere în-seamnă a căuta împreună, a se întâlni, a tinde împreună către o ţintă. Astfel confruntarea nu este înfruntare, ci a fi faţă în faţă, a fi pe un drum comun. Parcă regăsim aici taina din Cartea Ge-nezei, unde Dumnezeu a pus-o pe Eva faţă în faţă cu Adam (2,24), spre a-i fi un ajutor pe potrivă. Apoi grecescul agon, pe lângă faptul că indică lupta, are de-a face cu agorà, aşadar cu adu-nare. Consider frumoasă ideea organi-zatorilor londonezi de a lăsa ca fluviul sportivilor veniţi din toată lumea să se reverse pe gazonul stadionului olimpic la încheierea jocurilor. O oglindă de fraternitate în care competitorii, me-daliaţi s-au nu, s-au bucurat împreună. A fost o mostră că lupta nu este un impuls orb sau sălbatic, ci adevăratul loc de confruntare în care cel mai bun, cel care învinge, este conştient că su-perioritatea sa nu este nemăsurată şi

nici definitivă, ci va trebui să rămână mereu faţă în faţă, gata să împartă bu-curia cu aproapele.

În antichitate atletul intra în concurs pentru binele cetăţii sale de baştină. Laurii gloriei nu-i aparțineau. El dedica coroana zeilor cetăţii sale. În confruntarea de alergări la 5000 de metri atleta etiopiană Meseret Defar a furnizat unul dintre cele mai emoţionante momente ale Jocurilor. Câștigătoare a medaliei de aur, după ce a trecut linia de sosire a scos o icoana de sub tricou, a arătat-o camerelor de luat vederi şi apoi s-a rugat. Cu ochii plini de lacrimi, Defar a arătat cu mândrie imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul Isus, pe care a purtat-o asupra ei pe parcursul întregii curse.

Sugestivă imagine. Defar nu a fost singură. În faţa sa şi mai presus de sine era Isus şi Maica Domnului care au ajutat-o să treacă linia de sosire. De data aceasta pe primul loc. Oricum, important a fost că a dus lupta până la capăt. Un gest sugestiv pentru lu-mea care uită adesea de dimensiunea transcendentală a vieţii. Un gest care poate i-a intrigat pe promotorii lui politicaly correct, dar care a izvorât dintr-o inimă simplă. Un gest care, de fapt, corespunde intuiţiei primordiale a jocurilor olimpice. Cum ar arăta lumea sportului care ar dezvolta numai trupul fără a cultiva spiritul? Cât de frumos ar fi dacă le-ar ţine împreună!


UNIVERSUL FAMILIEI

Începe şcoala!Pe 10 septembrie începe un nou an şcolar. Am cules câteva gânduri, dorinţe, aşteptări, vise pentru acest nou an şcolar.

Dar, mai întâi, aş vrea să vă propun spre reflecţie două maxime. Prima îi aparţine lui Nicolae Iorga, care spunea: „Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți”. Marele învăţat arăta că educaţia este şi trebuie făcută pentru viitor. De aceea mi se pare că răbdarea şi perseverenţa sunt virtuţi pe care trebuie să le cultive familia şi şcoala. Nimic nu se face dintr-o dată. Pripeala e dăunătoare. Aş spune chiar că e o formă de constrângere. A doua maximă este din scrierile Sfântul ui Ioan Gura de Aur: „Învățătura din constrângere nu este făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna”.

Ioan ROBU,Asociația Familiilor Catolice „Vladimir ghika”

Un nou început înseamnă o nouă şansă, înseamnă un drum pe care pornim cu forţe proaspete şi cu nădejdea că vom reuşi mai multe în acest nou an, decât în cel ce a trecut. Poate că de-a lungul acestui an scolastic ne vom lăsa şi mai mult luminaţi şi susţinuţi de flacăra credinţei primită la botez, şi pe care o înnoim constant la Sfânta Liturghie şi prin rugăciu-nea personală. Anul credinţei este o bună oportunitate ca profesori, părinţi, elevi să descoperim iden-titatea noastră umană şi creştină. Ca profesor am nădejdea că în inimile profesorilor şi ale elevilor renasc speranţele într-un viitor mai bun.

Prof. Simona Lalciu

Ultimii doi ani, ne-au dezvăluit serioase carenţe în sistemul de învă-ţământ, iar lacunele de care au dat dovadă elevii la examenul de baca-laureat sunt de-a dreptul îngrijorătoare. De aceea, dacă mai e nevoie să ne amintim, întreaga perioadă de formare şi modelare începe în familie, de unde copiii trebuie să înţeleagă şi să se obişnuiască cu dimensiunea educaţiei, a efortului intelectual şi fizic, care se consolidează ulterior în mod organizat în şcoală şi se continuă toată viaţa în relaţiile interumane. Iată de ce, cu toţii, de la copil la părinte, de la dascăli şi educatori şi, mai departe la autorităţile de stat cu responsabilităţi în acest domeniu avem datoria ca în ciuda greutăţilor, care se ivesc de-a lungul timpului să ne îndeplinim misiunea. Cred că ruptura dintre copii şi părinţi, dintre fami-lie şi școală, dintre şcoală şi societate este marea provocare cu care se

confruntă lumea noastră. Cum vom putea să ţesem relaţii între persoane şi instituţii, între dascăli şi părinţi? Actualul Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea, în luările sale de cuvânt, amintea de o criză a subiectului uman. Am putea depăşi oare această criză fără har, fără credinţă, fără un profund spirit de comuniune, de solidaritate?

Prof. Mădălina Vincene

Pentru cei mai mici dintre şcolari, emoţiile sunt extraordinare. Ei intră pentru prima dată într-o lume nouă, o lume fascinantă ce le deschide porţile cunoaşterii, un univers plin de miraco-lele ştiinţei şi culturii. Pentru şcolarii mai mari, noul an înseamnă încă o etapă în procesul de creştere umană şi spirituală. Este important ca toţi, împreună, părinţi, profesori şi copii, să lucrăm cu hotărâre şi deplină încre-dinţare la împlinirea acestui viitor. Iar

educaţia are un rol decisiv în dezvoltarea integrală a persoanei. Învăţă-tura este mijlocul prin care putem atinge cunoaşterea şi pentru a realiza acest lucru. Pentru a atinge acest scop, e nevoie ca elevii prin ascultare şi receptivitate să fie dornici de a învăţa din ştiinţa profesorilor, e nevoie de asemenea ca noi părinţii să fim preocupaţi nu doar de cele materiale, care, e adevărat, ne copleşesc de multe ori, şi să ne implică în munca de educaţie într-o strânsă relaţie cu şcoala.

Marta şi Valentin Balint


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

BISERICA CATOLICĂ în IRAN

BISERICA CATOLICĂ în IRAN

Date generale

Iranul – vechea Persie – are o suprafaţă de 1.648.195 km2 (cam de 6,5 ori mai mare decât România) şi se învecinează cu Marea Caspică, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenis-tan, Afganistan, Pakistan, Turcia şi Golfurile Oman şi Persic. Populaţia, de peste 75 milioane locuitori, este în cea mai mare parte de origine in-doeuropeană (persană), cu minorităţi de azerbaidjeni, kurzi, arabi, armeni, evrei etc. Limba oficială este persana; alături de aceasta se mai vorbesc încă 16 limbi.

Ţinut întins, Iranul are o climă care variază, după zonele geografice, de la climatul continental uscat şi chiar deşertic la cel subtropical, musonic, caracterizat de un anotimp ploios şi altul secetos. Ca relief, Iranul se com-pune mai mult din podişuri şi lanţuri muntoase, aici aflându-se unul dintre cele mai înalte vârfuri ale Eurasiei la

vest de Indus (Muntele Damavand, de 5.610 m). Ca bogăţii naturale, Ira-nul se află pe locul II în lume la resurse cunoscute de gaze naturale, şi pe locul IV ca resurse de petrol.

Numele Iran, însemnând „ţara arienilor” este atestat încă din secolul III d.C., în paralel cu numele mai cu-noscut de Persia, pe care l-a înlocuit în epoca modernă. Primele vestigii arheologice datează din Epoca de Piatră; aşezările înfloritoare apărute deja în mileniul VIII î.C. situează Ira-nul printre cele mai vechi civilizaţii din lume. În 2.800 î.C., pe teritoriul Iranului s-a format Imperiul Elamit (menţionat şi în Biblie), cu capitala Persepolis; acest imperiu a precedat cu câteva sute de ani bune civilizaţiile mesopotamiene! De-a lungul secole-lor, Iranul a fost un leagăn al artelor şi al ştiinţelor, precum şi sediul mai multor imperii, dintre care cel mai fai-mos rămâne Imperiul Persan. În urma invaziei arabe începute în secolul VII d.C., religia oficială din antichitate, zoroastrismul, precum şi alte religii locale minoritare au fost înlocuite treptat de către islam, fără însă ca acesta să le anuleze cu totul. Deşi au îmbrăţişat religia cuceritorilor arabi, iranienii şi-au păstrat întotdeauna cu mândire specificul naţional. Astfel, în timp, cultura persană net superioară a sfârşit prin a-i cuceri pe cuceritorii săi. Având până nu demult o organi-zare monarhică, de la 1 aprilie 1979 Iranul a devenit republică islamică, în prezent avându-l ca lider suprem pe Ayatolahul Ali khomeini.

Capitala ţării, Teheran, are o po-pulaţie de 7,7 milioane locuitori şi este în continuă expansiune, la fel ca şi celelalte oraşe ale ţării (statisticile ONU prevăd că, în 2030, 80% dintre

iranieni vor locui în mediul urban). Al doilea oraş ca mărime este Mashad, cu 2,4 milioane de locuitori, care adăposteşte cel mai sfânt sanctuar al musulmanilor şiiţi, vizitat anual de 15-20 de milioane de pelerini. Ca un fapt divers, menţionăm că în rândul tineretului iranian internetul se bucu-ră de o extremă popularitate, Iranul fiind pe locul IV în lume ca număr de bloggeri.

Religia în IranPrin constituţie, religia oficială

a Iranului este islamul. 98% dintre locuitori sunt musulmani (cei mai mulţi şiiţi şi doar câteva procente suniţi). Restul de 2% sunt aderenţi la alte religii, dintre care cele mai bine reprezentate sunt religia Baha’i (nerecunoscută oficial) şi hinduismul. Creştinismul, iudaismul şi zoroastris-mul sunt singurele culte recunoscute oficial şi protejate de guvern în calita-tea lor de Popor al Cărţii. Musulmanii se bucură de tratament preferenţial şi convertirea la islamism este încuraja-tă, pe când trecerea de la islamism la alte religii este considerată apostazie și este grav pedepsită.

CreştinismulDiferite statistici arată că în

Iran trăiesc astăzi între 100.000 şi 300.000 de creştini, dintre care două treimi ţin de Biserica Apostolică Ar-meană. Deşi nu există cifre oficiale, se estimează că între 10 şi 20.000 de creştini aparţin de Biserica Asiriană, şi cam tot atâţia sunt de diverse con-fesiuni protestante (acestea din urmă fiind privite cu suspiciune de către autorităţi).

Pictură murală în Parcul Sf. Maria din Teheran


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Pagini realizate de Liana gEHL

Primele comunităţi creştine din Iran datează chiar de la începuturile Bisericii. În Faptele apostolilor 2,9 se arată că în ziua de Rusalii, când cobo-rârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor a marcat naşterea Bisericii, se aflau la Ierusalim parţi, mezi şi elamiţi, şi locuitori din Mesopotamia. Unii dintre aceştia au dus creştinismul în părţile

Iranului, însoţindu-i cu mărturia lor pe Apostolii Toma, Iuda Tadeu şi Bartolo-meu, evanghelizatorii acestor ţinuturi. Documente de origine siriacă atestă că în secolul III d.C pe pământul Iranului se aflau deja 360 de biserici care dădu-seră numeroşi martiri. Până la invazia arabă, în ciuda diverselor persecuţii declanşate de conducătorii locali şi a fragmentării interne din Iran, diversele biserici creştine din această țară (asiri-ană, caldee, armeană etc.) au înflorit şi s-au răspândit, trimiţând la rândul lor misionari în restul Asiei.

După cucerirea arabă, creştinii s-au bucurat de o toleranţă mai mică sau mai mare, în funcţie de locuri şi împrejurări, ocupând mai ales sectoarele bancar, comercial şi meşteşugăresc (accesul la funcţii po-litice fiindu-le îngrădit). Situaţia s-a înrăutăţit în timpul cruciadelor, dar

în secolele următoare, pe măsură ce regii persani încep să cultive relaţiile cu Europa, misionari carmelitani, franciscani şi iezuiţi încep să acti-veze în Iran, înfiinţând comunităţi şi centre de educaţie romano-catolice. Cu unele perioade de întrerupere da-torate persecuţiilor din partea şahi-lor, activitatea misionarilor catolici

europeni a continuat în ritm susţinut prin înfiinţarea de şcoli, seminarii, spitale şi orfelinate. Prima şcoală pentru fete din Iran, deschisă atât creştinelor cât şi musulmanelor, a fost înfiinţată de misionarii catolici la Teheran în secolul XIX. Eforturi similare, în aceeaşi perioadă (seco-lele XVIII-XIX) vin şi din partea misionarilor protestanţi (SUA şi Ger-mania) ori a celor ortodocşi (Rusia), care au lucrat mai ales la convertirea creştinilor nestorieni.

Cei mai mulţi creştini din Iran celebrează Crăciunul conform calen-darului iulian, adică la 6 ianuarie, prilej cu care copiii primesc un rând nou de haine (şi, mai recent, şi cado-uri). În Biserica Asiriană Anul Nou se sărbătoreşte la 1 aprilie, conform unei tradiţii pre-creştine foarte vechi. Până la revoluţie, Anul Nou creştin se săr-

bătorea public şi toate marile hoteluri organizau petreceri răsunătoare. În prezent sărbătoarea trebuie celebrată în privat şi numai între creştini, dar unii musulmani vin să se bucure îm-preună cu prietenii lor.

Biserica Catolică în IranBiserica Catolică este prezentă în

Iran cu 6 dieceze de trei rituri diferite:- rit caldeu: Arhieparhia de Ahwaz, Arhieparhia de Teheran, Arhieparhia de Urmia, Eparhia de Salmas;

- rit armean: Eparhia de Ispahan;

- rit latin: Arhidiecaza de Teheran.

Anuarul pontifical din 2006 rapor-ta că la 31 decembrie 2005 în Iran se aflau 24.565 catolici, dintre care 4.565 caldei, 10.000 armeni şi 10.000 de rit latin; în total preoţii catolici erau în număr de 16, în 17 parohii (alte surse mai recente indică date oarecum dife-rite; decalajul se explică prin lipsa de statistici sistematice).

Conferinţa Episcopală Iraniană nu a fost încă recunoscută oficial, dar Biserica Catolică se bucură în Iran de respectul autorităţilor şi de libertate de cult. O delegaţie apostolică insti-tuită de Papa Pius al IX-lea a funcţi-onat la Teheran încă din secolul XIX. Actuala Nunţiatură Apostolică a fost înfiinţată la 25 martie 1966 de către Papa Paul al VI-lea.

Mănăstirea armeană Sf. Tadeu (sec. VII) Catedrala armenească Sf. Mântuitor (Vank – Ispahan, sec. XVII)

Ruinele cetății Persepolis, capitala Imperiului Persan (sec. LX)


Sfântul DANIEL COMBONI, episcop

„Dragi părinți, misiunea noastră este obositoare și unii colegi au murit, dar facem totul din dragoste pentru Isus și sărmani. Asta mă mângâie și-mi dă curaj să continui”.

S-a născut la Brescia, în Italia, la 15 martie 1831.

A fost un om extraordinar care și-a dedicat viața ajutorării oamenilor din Africa, și mulți i-au urmat exemplul.

ÎNTR-O ZI, PE CâND DANIEL SE RUGA, DUMNEZEU I-A DAT O MISIUNE SPECIALă.

DANIEL S-A NăSCUT ÎNTR-O FAMILIE UMILă ȘI CREDINCIOASă. PăRINțII LUI AU AVUT 8 COPII, DAR NUMAI EL A SUPRAVIEțUIT, TRăIND PâNă LA VâRSTA DE 50 DE ANI. DANIEL A DESCOPERIT ÎNCă DE MIC COPIL MISIUNEA PE CARE DUMNEZEU O AVEA PENTRU EL.

AFRICANII SUNT

FOARTE SăRăCI,

SCLAVI ȘI NU-L CUNOSC PE ISUS.

AȘ VREA Să-I AJUT

LA VâRSTA DE 23 DE ANI A FOST HIROTONIT PREOT, IAR DUPă TREI ANI A FOST TRIMIS ÎN AFRICA.

PăRINțILOR LE ERA DOR DE EL, DAR ȘTIAU Că DANIEL ARE O MISIUNE DE LA DUMNEZEU ȘI ÎL SPRIJINEAU ÎN VOCAțIA LUI.

Să FIE ȘI AFRICANII MISIONARI.

MICUL PRINŢ


DANIEL COMBONI A FOST DECLARAT SFâNT DE PAPA IOAN PAUL AL II-LEALA 5 OCTOMBRIE 2003.

ÎN AFRICA, PR. DANIEL A FONDAT DOUă INSTITUTE MISIONARE: UNUL PENTRU BăRBAțI ȘI ALTUL PENTRU FEMEI. MISIONARII SE PREGăTEAU ASTFEL Să LE DUCă ŞI ALTORA

MESAJUL LUI ISUS ŞI Să-I AJUTE PE CEI SăRACI.

ÎN 1877 A FOST NUMIT VICAR APOSTOLIC PENTRU AFRICA CENTRALă ŞI APOI CONSACRAT EPISCOP. AU URMAT ANI GREI: A ÎNFRUNTAT CA ŞI CEILALŢI MISIONARI O MARE SECETă, AU MURIT DOI COLABORATORI APROPIAŢI ŞI A FOST VICTIMA UNOR ACUZAŢII FALSE.

ÎN 1881 A CăZUT BOLNAV ŞI A MURIT. AVEA 50 DE ANI. A MURIT ÎMPăCAT, ŞTIIND Că MULŢI AVEAU Să CONTINUE OPERA LUI.

ASTăZI SUNT APROAPE 4 MILIOANE DE MISIONARI, BăRBAŢI ŞI FEMEI, CARE CONTINUă OPERA EPISCOPULUI DANIEL COMBONI, AJUTâND PE CEI SăRACI ÎN 44 DE ŢăRI DIN LUMEA ÎNTREAGă.

(Sur

sa: w

ww.

amig

osne

t.net

/ T

radu

cere

și a

dapt

are

grafi

că d

e C

ristin

a G

RIG

OR

E)

MICUL PRINŢ


ANUNŢURI

Preotul Dominic NECULĂEŞNăscut la 2 octombrie 1892 la Hălăuceşti- Iaşi, preotul Dominic Ne-

culăeş a urmat studiile seminariale în localitatea natală şi în continuare la Roma. Şi-a susţinut doctoratul în filozofie şi în teologie, după care a fost sfinţit preot tot la Roma, la 8 septembrie 1919.

Revenit în ţară, a activat ca profesor la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, iar apoi în parohiile greco-catolice din Oradea şi Bucureşti (1929-1948). La Bucureşti, părintele D. Neculăeş a fondat Parohia a IV-a Greco-Catolică şi a ctitorit biserica închinată Sfântului Ioan Damaschinul. A activat în continuare în parohiile Faraoani (1949- 1953), Râmnicu Vâl-cea (1953) şi Buzău (1953- 1961), unde a construit Grota Maicii Domnului de Lourdes, inaugurată în anul 1958, cu prilejul Apariţiilor Sfintei Fecioare la Lourdes. A trecut la cele veşnice la 24 august 1961, fiind înmormântat în cimitirul oraşului Buzău, şi reînhumat apoi la Hălăuceşti.

File de istorie

Rubr

ică r

ealiz

ată d

e D

r. D

ănuţ

DO

BO

Ş

EratăÎn numărul din luna iulie 2012 al revistei Actu-

alitatea Creştină, în articolul „Biserica Catolică din Liban”, pag. 30, aliniatul 5, ultimul rând, în loc de cuvântul „druizi” se va citi „druzi” (druzii sunt adepţii unei religii derivate din islamism în spaţiul Orientului Mijlociu).

În noaptea de duminică spre luni, 12 august 2012, a trecut la cele veșnice Gabriela Rediu, după o scurtă dar decisivă luptă cu cancerul.

Am cunoscut-o pe Gabriela în curtea parohiei Bucureştii Noi, în 1991. Lucra pe atunci ca secretară la o fabrică de cioco-lată. Impresionată de firea ei pozitivă, orientată spre eficienţă, şi de faptul că stăpânea mai multe limbi străine, am invitat-o să se alăture echipei Caritas Bucureşti. După o perioadă de gândire, a acceptat, dedicându-se cu toate energiile acestui nou post unde a rămas până în 2005 când, la fel ca şi mine, s-a retras pentru a se putea ocupa de copii. Am lucrat împreună la multe proiecte şi am avut numeroase satisfacţii – erau anii cei mai buni, ani efervescenţi „ca o şampanie”, cum spunea dr. Dan Cătană, un alt mare colaborator Caritas plecat prematur dintre noi.

Când a primit diagnosticul, Gabriela Rediu abia trecuse de 40 de ani. Lasă în urmă soţul, Marcel, şi cei doi copii, Simon (14 ani) şi Andrei (12 ani). Am putut să-i stau alături de câteva ori în timpul bolii, şi a fost un privilegiu: mereu senină, a privit cu multă luciditate situaţia şi a căutat să se organizeze cât mai bine posibil. A continuat să se ocupe de copii, pregătindu-l mai ales pe cel mare pentru examenul de evaluare naţională, şi a avut satisfacţia să-l vadă intrat la liceul pe care şi-l dorea. Tot ea i-a pregătit pe copii (ca şi pe noi toţi, de altfel) şi pentru celălalt – mult mai mare – examen, al intrării ei în cer. Marcel, care a însoţit-o în ultimele clipe, povesteşte cum toţi cei din spital au rămas profund impresionaţi de moartea ei şi, văzând zâmbetul frumos care i s-a întipărit pe chip, şi-au făcut cruce, dând mărturie: „Există Dumnezeu!”

Gabriela a dăruit tot ce putea dărui, şi când nu i-a mai rămas nimic, ne-a dat acest zâmbet şi două lacrimi mari, pe care le vom păstra mereu în inimă. Funeraliile au avut loc la Cimitirul Bellu Catolic în ziua de 15 august, în sărbătoarea Ridicării Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer.

Liana GEHL

A trecut la Domnul…

Pr. Prof. Arnaldo PANgRAZZI (Italia)Conferință:

PE URMELE SAMARITEANULUI MILOSTIV

Vineri, 19 septembrie 2012,

ora 19.00

în cadrul Academiei Teologice Anton Durcovici a Institutului Teologic Romano-Catolic

Sfânta Tereza din București.

Conferința are loc la biserica romano-catolică Sfânta Tereza din București (Șos. Olteniței 3-5).

Informații la tel. 021 2015416.

ACADEMIA TEOLOGICă „ANTON DURCOVICI”

actualitatea crestina nr. 09 / 2012

Documents