GLOBALIZARE   : ROLUL SI LOCUL COMPANIILOR

MULTINAŢIONALE

2.1. Începutul globalizării

Conceptul de globalizare economică a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi concepte noi, capabile să explice cu o acurateţe mai mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia internaţională, transformări apărute de-a lungul ultimelor două decenii.

Operând întru-un sistem economic în cadrul căruia s-au amplificat enorm relaţiile de interdependenţă şi s-a conturat deja, ceea ce ne-am obişnuit să numim „ piaţa globală”, cercetătorii s-au văzut confruntaţi cu noi cerinţe privind maniera de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai mult decât atât, ei au trebuit să-şi schimbe radical optica sub care sunt privite afacerile internaţionale, relaţiile dintre firmele care au atins un nivel înalt de internaţionalizare, până la urmă întreaga arhitectură a economiei mondiale.

Deşi globalizarea economică nu reprezintă un fenomen absolut nou, primele simptome ale acestuia apărând cu mult timp în urmă, ea poate fi considerată ca şi concept nou născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice abia în prima parte a secolului XX.

Una din problemele larg dezbătute în legătură cu fenomenul globalizării vizează momentul declanşării lui, cu alte cuvinte a începutului său. Deşi nu s-a ajuns la nici un punct de vedere comun în ceea ce priveşte această problemă, făcându-se abstracţie de o serie de detalii istorice, s-au conturat, în cele din urmă, trei posibilităţi de abordare a acestui aspect şi anume:

unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar de la începuturile istoriei, efectele acestui proces resimţindu-se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;

după alţii, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării şi dezvoltări capitalismului, cu menţiunea că, în ultimele decenii, a marcat o accelerare deosebită;

în fine, poate fi întâlnit şi punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces recent, asociat însă cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare sau, aşa cum menţionează unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Încercarea de a pune conţinutul fenomenului globalizării, aflat fie şi la începuturile lui, pe seama unor evenimente istorice, fie ele şi de mare amploare, este oarecum exagerată.

Pentru a ieşi din această capcană aparent teoretică, alţi cercetători au pus în evidenţă un argument care are toate şansele să fie acceptat, fiind absolut raţional. El se referă la aria de cuprindere a procesului de globalizare. Potrivit acestui punct de vedere,

globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii de activitate: economic, politic şi cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele procesului de reproducţie, adică producţia, repartiţia, schimbul şi consumul, reprezentând structura de rezistenţă, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar şi se dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relaţiile politice şi culturale.

Dacă tendinţa de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două lauri derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, ele fiind interpretate ca o consecinţă directă a expansiunii Europei şi a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara aşa-zisului „perimetru civilizator”.

Cum o astfel de situaţie nu putea intervenii pe primele trepte ale evoluţiei istorice a omenirii, iar abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu îţi găseşte nici un suport practic, se explică astfel de ce în unele lucrări mai recente se încearcă o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces. În cadrul acesteia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate de profesorul I. Popescu1

astfel:- faza germinală (Europa, 1400-1750) când apar primele hărţi ale planetei, ca

urmare a noilor descoperiri geografice, este adoptat calendarul universal, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

- faza incipientă (Europa, 1750-1875), în cadrul căreia apar statele-naţiune, începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre internaţionalism şi universalism;

- faza decolării (1875-1925) când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dinspre naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

- faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969), declanşată de primul război mondial şi apoi de cel de-al doilea război mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, care a atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economică, etc.);

- ultimele decenii ale secolului XX, când s-au făcut progrese uriaşe în explorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, a avut loc apariţia diferitelor forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

Din cele mai sus menţionate reiese că globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură recentă. El este caracteristic mai degrabă celei dea doua jumătăţi a secolului XX, decât secolelor anterioare. Fireşte, rădăcinile sale sunt suficient de adânci, regăsindu-se în faptele premergătoare apariţiei capitalismului, devenind după aceea, un însoţitor permanent al dezvoltării lui şi modernizării societăţii umane. Deşi, factorul care i-a imprimat tendinţa de afirmare a fost procesul industrializării, poate fi considerată pe drept cuvânt ca fiind solventul globalizării - raţionalitatea. Ea a contribuit din plin la depersonalizarea activităţii economice, aceasta din urmă fiind ghidată pretutindeni în lume de aceleaşi principii de eficienţă.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea nu a beneficiat de la început de definiţie clară. Primele momente, trepte de formalizare ştiinţifică au fost o încercare de stabilire a

1 Popescu I., Bondrea A., Constantinescu M.; Globalizarea, mit şi realitate; Ed. Economică, Bucureşti, 2004; p.26.

2

unei legături între ceea ce am putea numi transnaţional şi „conştiinţa globală” a popoarelor. Ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenţei unui sistem internaţional de relaţii menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecţiei mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei în lume, intensificarea schimburilor de mărfuri şi servicii pe baze mai echitabile, etc. nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deşi, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.

Creşterea „conştiinţei globale” a alimentat treptat convingerea că lumea poate fi reprodusă ca un singur sistem.

Intuind pericolul ruperii artificiale a unor legături seculare create între naţional şi internaţional, unii cercetători prezintă conştiinţa globală, sub o formă holistică, în sensul legăturilor fenomenologice între patru elemente şi anume: individul luat ca atare, societatea naţională, sistemul internaţional al societăţilor şi umanitatea în general.

Potrivit acestui punct de vedere, aceste patru elemente, luate împreună, alcătuiesc ceea ce am putea numi „câmpul global” a cărui structură trebuie neapărat introdusă în calcul atunci când analizăm fenomenul globalizării.

Între cele patru elemente menţionate mai sus se stabilesc relaţii foarte strânse, astfel încât umanitatea nu poate fi diferenţiată pe rase, clase sau genuri, ea alcătuind un tot, o rezultantă a influenţelor generate de primele trei componente.

Cu toate acestea, R. Robertson2 nu e coerent până la capăt, el este convins că globalitatea îşi are logica sa proprie, o logică internă care îşi are rădăcinile în cea ce se numeşte procesul de „omogenizare culturală a statelor naţionale” care ar fi început cam pe la mijlocul secolului XIX.

Un alt punct de vedere îi aparţine lui A. Giddens, unul dintre cei mai activi critici ai lui Robertson. El susţine că istoria modernă a societăţii umane e determinată de dezvoltarea statelor-naţiune, procesul de afirmare al acestora din urmă pornind de la o serie de evenimente istorice petrecute în a doua jumătate a secolului XIX. Într-o serie de lucrări A. Giddens leagă direct procesul de globalizare de dezvoltarea societăţii capitaliste moderne, considerându-l ca fiind una din trăsăturile caracteristice ale acesteia. Tratarea extensivă a conceptului de modernizare, în lucrările sale, lasă să se reţină ideea că procesul globalizării nu este altceva decât o consecinţă directă a acestuia . A. Giddens3

menţionează la loc de frunte că transformările economice locale sunt parte integrantă a procesului de globalizare, demonstrând mai departe cu lux de amănunte cum lumea este dominată de corporaţiile multinaţionale care operează independent de aranjamentele politice. Aceste corporaţii au reuşit, în scurt timp, să creeze un sistem global de legături privind schimbul, încât lumea a devenit o singură piaţă a mărfurilor, muncii şi capitalului.

Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie pe anul 2001 şi înalt funcţionar al Băncii Mondiale, în cartea sa Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, publicată în 2002 şi tradusă şi în româneşte propune următoarea definiţie pentru globalizare „In esenţă [globalizarea] constă in integrarea mai puternică a ţărilor şi a populaţiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare

2 Roberson, R.; Globalization, Sage, London, 1992; p.25-31.3 Giddens, A.; The consequence of Modernity; Cambridge, 1990, p. 55 – 63; Modernity and Self-Identity, Cambridge, 1991; p. 15.

3

şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoştinţelor şi (intr-o maimică măsură) a oamenilor intre state”.

Termenul de "globalizare" mai are însă şi o altă semnificaţie. "Globalizare" nu înseamnă doar "răspândire", ci şi "interdependenţă". Statele sunt interconectate. Ele nu mai sunt izolate sau autonome atunci când vin să-şi îndeplinească interesele politice. Ele depind unele de celelalte.

2.2. Dimensiunile globalizării

Dimensiunile sunt strâns legate. Atunci când diferenţiem dimensiunile, este important să observăm că acestea nu pot fi nu pot fi delimitate în mod clar una ce cealaltă.

Problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici de dimensiunea“economie” şi nici de dimensiunea “politică”. Globalizarea cuprinde mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale, de aceea, ea nu poate fi limitată strict la procesele economice, lucru care se întâmplă însă de multe ori.

Dimensiunea economică. Exemple în ceea ce priveşte dimensiunile globalizării pot fi extrase fără probleme din presa de zi cu zi, dimensiunea economică aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creşterea enormă a comerţului şi a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor financiare, producţie integrată la nivel trans-naţional, corporaţii trans-naţionale, competiţie la nivel local).

Dimensiunea mediu. Unele probleme globale, cum ar fi încălzirea atmosferei sau tăierea pădurilor tropicale ilustrează în modul cel mai impresionant fenomenul globalizării, pentru că, în acest caz este vorba în mod cert despre probleme globale care

4

necesită o abordare globală. Şi în domeniul mediului ambiant există probleme de ordin regional şi local, chiar dacă acestea au un caracter ce depăşeşte uneori graniţele, cum ar fi poluarea râurilor.

Dimensiunea socială. Lumea a devenit un „global village“, reţelele inovatoare de comunicare la mare distanţă (chat, e-mail) adăugându-se comunităţilor tradiţionale precum familia sau vecinătatea. Totuşi ele nu pot înlocui aceste sfere tradiţionale de comunicare, pentru a numi doar un exemplu din cadrul dimensiunii sociale.

Dimensiunea culturală. Producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale şi locale nu dispar însă din această cauză. Din contră: informarea cu privire la aceste culturi este unul din fenomenele secundare ale globalizării.

Dimensiunea politică. Politica se confruntă cu probleme majore. Globalizarea şi concurenţa la nivel local limitează spaţiul de acţiune al politicilor naţionale, multe probleme neputând fi rezolvate corespunzător decât la nivel internaţional, respectiv global. Prin urmare trebuie găsite noi forme şi arene politice. În acest sens, integrarea europeană este văzută ca un răspuns de succes la provocările globalizării. Politica la nivel regional şi naţional a avut şi are în continuare de suferit de pe urma economiei delimitate şi dematerializate practicate din ce în ce mai mult la nivel internaţional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al statului social, este şi el ameninţat de acest dezechilibru fundamental. Totuşi, nu toate lucrurile care se pun pe seama globalizării sunt şi adevărate. De multe ori, politicienii se folosesc de globalizare ca de un ţap ispăşitor şi ca de o arma argumentativă cu multiple întrebuinţări. Acest lucru este evident mai ales dacă ne gândim la unele exemple din domeniul politic care nu se intersectează în nici un punct cu globalizarea.

2.3. Trăsăturile globalizării economice

Globalizarea este urmărită pe diferite compartimente: globalizarea activităţii firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiară. Ea este privită ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căruia actorul principal îl reprezintă firma, de preferinţă cea multinaţională. Unul din recentele dicţionare engleze defineşte globalizarea astfel: “globalizarea constă în tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţi de producţie în lumea întreagă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderii multinaţionale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor.”4 Globalizarea este privită ca o tendinţă de expansiune a întreprinderii pa piaţa internaţională a factorilor de producţie.

O altă definiţie se întâlneşte într-un dicţionar apărut recent în Italia:”globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuinţelor consumatorilor şi standardizării produselor, precum şi dezvoltării fără precedent a 4 Livesey, F.; Dictionary of Economics, Pitman Publishing, London, 1993; p. 99.

5

comunicaţiilor şi mass-media. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică şi cu un conţinut tehnologic înalt, fie în ceea ce priveşte producţia, fie distribuţia bunurilor. Între altele ele sunt nevoite să-şi reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situaţia de a fi excluse de pe piaţa puternic concurenţială.”5 Rezultă din definiţie că firmele vor trebui să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb impuse de această piaţă uriaşă, deja formată.

Într-un studiu al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)6, în legătură cu caracterizarea noii faze a globalizării se preciza:”Din punct de vedere istoric, expansiunea internaţională s-a făcut prin intermediul schimburilor, iar după anii ’80, printr-o dezvoltare considerabilă a investiţiilor directe şi a colaborării întreprinderilor. Ceea ce este nou în această fază se referă la faptul că întreprinderile au recurs la noi combinaţii între investiţii internaţionale, schimburi şi cooperare interfirme pentru a-şi asigura expansiunea şi a-şi realiza obiectivele. Strategiile internaţionale ale trecutului se bazează pe exporturi şi plasarea producţiei pe piaţa internă. De data aceasta noile strategii combină toată gama de activităţi transfrontaliere:exporturi şi aprovizionarea în/din exterior, investiţii străine şi alianţe internaţionale. Întreprinderile care adoptă aceste strategii pot obţine profit de pe urma unui nivel mai înalt de coordonare, diversificării operaţiunilor şi implantării lor locale.”

Globalizarea s-a desfăşurat în etape. Mai întâi a cuprins piaţa bunurilor şi serviciilor, pentru ca, mai apoi, în circuit să intre tehnologiile şi piaţa financiară. Pe ultimul loc s-a situat piaţa muncii, unde, se pare, restanţele sunt cele mai pronunţate. Nici integrarea primelor două pieţe nu este perfectă; pe aceste pieţe se menţin elemente de divergenţă notabile. Dar ele sunt mai puţin acute decât în cazul pieţei muncii. Prezenţa divergenţelor, alături de aspecte convergente clare, conduce la concluzia că procesul de globalizare nu este nici pe departe încheiat, el aflându-se în plină desfăşurare. Mărturie stă tot piaţa muncii, neintegrată deplin, care permite firmelor multinaţionale să folosească în favoarea lor diferenţele de salarizare existente într-o ţară sau alta.

În definiţia dată de R. Lubbers şi J. Koorevaar7 în lucrarea prezentată la Tilburg University în 1998 sunt reunite atât aspectele obiective, cât şi subiective ale globalizării. Pe de o parte, geografia a devenit mai puţin relevantă graţie noilor tehnologii ale comunicării şi strategiilor actorilor economici. Pe de altă parte globalizarea a câştigat putere, forţă datorită faptului că oamenii au devenit conştienţi de marile posibilităţi deschise de noile tehnologii şi strategii.

Se pune întrebarea: Ce a adus nou acest proces al globalizării economiei? Astfel se pune pe primul plan creşterea interdependenţei deoarece evenimentele dintr-o ţară au devenit strâns legate de ceea ce se întâmplă în alte state din lume. Dacă, în trecutul nu prea îndepărtat, naţiunile se bucurau de o independenţă relativă, ele au cunoscut o creştere a interdependenţei, îndeosebi în ultimele decenii. Omenirea nu a progresat prea mult în “agregarea” pieţelor individuale, dar a devenit, în schimb un sistem al pieţelor interdependente.

Reducerea costurilor realizeată într-o regiune geografică va avea efecte asupra competitivităţii produselor tuturor celorlalte ţări. Preţul produselor dintr-o ţară nu 5 Popescu I., Bondrea A., Constantinescu M.; Globalizarea, mit şi realitate; Ed. Economică, Bucureşti, 2004; p.101.6 OCDE, Performance des filiales etrangeres das les pays de l’ OCDE; Paris, OCDE; 1994.7 Lubbers, R.; Koorevaar J.; The Dinamic of Globalization, Tilburg University Seminar, 1998; p. 1.

6

poate creşte prea mult peste preţul aceloraşi produse din alte ţări, fără a atrage după sine reacţia consumatorilor care pot recurge la importuri. Pe o piaţă liberă, deschisă, comercianţii cumpără la cel mai mic preţ şi încearcă să vândă la cel mai ridicat preţ. Succesul unui competitor dintr-o anumită ţară va avea un impact direct asupra poziţiei sale pe piaţa unei alte ţări. Globalizarea pieţelor se referă la procesul de integrarea a pieţelor. Într-o piaţă globală, firmele nu pot lua decizii în mod fragmentar, adică ţară cu ţară, aşa cum, în mod tradiţional, procedau companiile multinaţionale în trecutul nu prea îndepărtat.

Cu toate acestea pieţele naţionale prezintă caracteristici specifice, astfel încât companiile multinaţionale trebuie să aprecieze fiecare ţară ca o entitate de sine stătătoare. Pot fi întâlnite trebuinţe diferite determinate de tradiţiile culturale şi obiceiurile locale, comportamente diferite care pot să influenţeze, în cele din urmă, deciziile de cumpărare, canale de distribuţie, staţii de radio şi televiziune, competitori locali, înlocuitori de mărfuri care pot influenţa oferta, infrastructuri tehnice mai mult sau mai puţin eficiente, o legislaţie mai mult sau mai puţin favorabilă actelor de comerţ. Nici o piaţă nu poate fi caracterizată ca fiind realmente globală. Pieţele nu se pot clasifica în globale şi nonglobale, însă se poate vorbi de procesul de extindere a globalizării.

Globalizarea economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor spaţiului activităţii economice, proces început însă în perioada preindustrială. Viteza de desfăşurare, precum şi direcţia în care a evoluat au fost condiţionate de-a lungul timpului de progresele înregistrate în domeniul transporturilor şi al tehnologiilor de comunicaţie, iar, în unele împrejurări, chiar de acţiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil afacerilor şi oferirea mijloacelor materiale şi umane necesare. În ultima parte a acestei lungi perioade istorice, un rol din ce în ce mai important l-au avut comerţul, investiţiile străine directe şi alianţele strategice între marile companii multinaţionale.

O definiţie dată de cunoscutul om de ştiinţă englez John H Dunning8 care s-a ocupat de fenomenul globalizării şi corporaţiile multinaţionale este următoarea: “globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune(întinderea) şi intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotaţie spaţială. Pe de altă parte ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extinderea legăturilor, are loc şi o adâncire a proceselor globale.”

John H Duunning subliniază că avem de-a face cu două forme ale globalizării: una superficială şi una profundă. Prima are în vedere angajarea unei ţări, ca entitate economică de sine stătătoare, în schimburile comerciale, cu un singur produs, cu o altă ţară, privită şi ea ca o entitate distinctă. Cea de-a doua formă a globalizării vizează tranzacţiile pe care un stat le efectuează cu un mare număr de state, din toată lumea. O firmă globală posedă sau controlează un număr mare de filiale amplasate în diferite

8 Dunning, J.; The Advent of Alliance Capitalism, United Nations University Press, New York, 1997; p. 12.

7

puncte ale Terrei şi este angajată în alianţe sau reţele de afaceri pe aproape toate continentele. Ea îşi procură factorii de producţie de care are nevoie (materii prime, capital, muncă şi alte produse intermediare) de oriunde este mai avantajos, vânzându-şi, în acelaşi timp, produsele şi serviciile pe fiecare piaţă mai importantă a lumii. În mod similar, o ţară care este deschisă forţelor globalizării are relaţii comerciale, financiare şi investiţionale foarte diversificate din punct de vedere geografic, iar valoarea adăugată asociată acestor relaţii reprezintă o parte semnificativa a produsului intern brut.

2.4 Rolul corporaţiilor multinaţionale şi importanţa procesului de

globalizare în contextul acestui proces.

Lumea devine în ritm accelerat din ce în ce mai mică, datorită comunicaţiilor, transporturilor şi fluxurilor financiare din ce în ce mai rapide. Produse concepute într-o ţară-hamburgerii McDonald’s, BMW-urile germane etc - sunt acceptate cu entuziasm şi în alte ţări.

Comerţul internaţional înfloreşte. „Din 1969, numărul companiilor multinaţionale aparţinând celor mai bogate 14 ţări ale lumii a crescut de peste trei ori. Importurile de bunuri şi servicii au o pondere de 24% din PIB la nivel mondial, adică de două ori mai mare, faţă de acum 40 de ani. Comerţul internaţional are acum o pondere de o pătrime din PIB-ul Statelor Unite, iar între 1996 şi 2006 se preconizează ca exporturile americane să se majoreze cu 51%. Comerţul mondial reprezintă astăzi 29% din PIB-ul înregistrat la nivel mondial, adică o creştere cu 10% faţă de anul 1990.”9

Multe firme americane se bucură de succes la capitolul marketingului internaţional şi încă de multă vreme: Coca-Cola, McDonald’s, Kodak, Gillette, Colgate, Ford, IBM, Motorola şi zeci de alte firme americane şi-au ales ca piaţă întreaga lume. Iar în Statele Unite, nume cum ar fi Sony, Toyota, Nestle, Nokia, Mercedes, Panasonic au devenit termeni uzuali, prezenţi în mai toate gospodăriile. Alte produse şi servicii, care par să fie americane, sunt de fapt realizate sau deţinute de firme străine, cum este şi cazul Studiourilor Universal. “Deja două treimi din totalul agenţilor economici fie acţionează global, fie sunt pe cale să facă acest lucru”, observă un analist. “Michelin, producătorul francez de anvelope, îşi realizează 35% din cifra de afaceri în Statele Unite, în timp ce Johnson&Johnson îşi derulează 43% din afaceri în străinătate... sfera de afaceri a fiecărui manager este mapamondul.”

Dar astăzi concurenţa globală se intensifică tot mai mult. Firmele străine se extind agresiv pe noi pieţe internaţionale, iar pieţele interne nu mai oferă chiar atâtea ocazii favorabile. Puţine ramuri de activitate se mai pot feri astăzi de concurenţa străină. Deşi o serie de firme ar dori să oprească valul de importuri străine prin protecţionism, pe termen lung acest lucru nu va face decât să majoreze costul vieţii şi să protejeze firmele autohtone ineficiente. O modalitate mai bună de a face concurenţă este prin a-şi îmbunătăţi continuu propriile produse pe pieţele interne şi a se extinde pe pieţele externe..

Firmele care amână luarea de măsuri pentru internaţionalizare riscă să se vadă împiedicate să pătrundă pe pieţele în creştere din Europa de Vest, Europa de Est, zona

9 Kotler, P.; Managementul Marketingului, Ed. Teora, Bucureşti 1997, p. 536.

8

ţărilor riverane Pacificului, precum şi pe alte pieţe. Firmele care rămân interne fiindcă nu vor să rişte s-ar putea nu numai să piardă şansa de a intra pe alte pieţe, ci şi să-şi piardă propria piaţă internă. Companii autohtone care nu s-au gândit niciodată că vor avea de-a face cu concurenţă străină se trezesc brusc cu asemenea rivali în “propria ogradă”.

Firmele care pătrund pe plan global se confruntă cu mai multe probleme importante. Ratele înalte ale îndatorării, inflaţia şi şomajul au făcut ca în multe ţări guvernarea şi moneda naţională să fie instabile, ceea ce limitează comerţul şi expune firmele naţionale unor riscuri numeroase. Guvernele stabilesc un număr mai mare de reglementări pentru firmele străine, cum ar fi condiţia de constituire a unor firme mixte cu parteneri interni, obligativitatea angajării de personal autohton şi limitarea profiturilor care pot fi repatriate. În plus, guvernele străine impun adesea tarife vamale sau bariere comerciale mai înalte, pentru a-şi proteja propriile sectoare de activitate. În sfârşit, corupţia devine o problemă din ce în ce mai mare-oficialii dintr-o serie de ţări atribuie adesea contractele de aprovizionare sau execuţie nu celui care oferă cele mai bune condiţii, ci celui care oferă cea mai mare mită.

Pe de altă parte, firmele cu activitate în sectoarele globale nu au altă opţiune decât să-şi internaţionalizeze operaţiunile. Un sector de activitate global este cel în care poziţiile concurenţiale ale firmelor de pe pieţele locale sau naţionale sunt influenţate de poziţiile lor globale. Firma globală este firma care, operând în cel puţin două ţări, obţine avantaje de marketing, producţie, cercetare-dezvoltare şi financiare inaccesibile concurenţilor ce operează numai pe plan intern.

Firma globală percepe lumea ca pe o singură piaţă: minimizează importanţa graniţelor naţionale şi obţine capital, materii prime şi componente şi îşi produce şi îşi vinde bunurile oriunde poate să înregistreze cele mai bune rezultate. Firmele globale obţin astfel avantaje prin planificarea, întreprinderea şi coordonarea activităţilor lor pe o bază globală.

Raportul de intercondiţionalitate între globalizare şi operatorii multinaţionali a căpătat noi valenţe. „Pe de o parte, globalizarea a fost cea care a deschis drumul dezvoltării corporaţiilor în postura de lideri mondiali, pe de altă parte, acestea din urmă au potenţat procesul de globalizare a pieţelor. Globalizarea este totodată, şi cea care dictează corporaţiilor deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaţionalizare şi până la cele globale.”10

Răspunsul corporaţiilor multinaţionale în faţa procesului de globalizare a constă în creşterea fluxului de de investiţii străine directe prin care aceşti operatori cu vocaţie mondială au depăşit stadiului incipient al procesului de internaţionalizare constând în exporturi şi „urmăresc să îşi însuşească proprietatea sau controlul activelor care au aparţinut iniţial actorilor naţionali este motivul pentru care determinarea naţionalităţii unei astfel de entităţi economice şi-a pierdut din relevanţă”11

Marketingul global practicat de unii operatori din peisajul mondial este considerat de foarte mulţi specialişti ca fiind „marketingul de răspuns” în contextul globalizării. Acesta se axează pe integrarea sau standardizarea activităţilor de marketing la nivelul anumitor pieţe geografice. Aceasta nu înseamnă adaptare forţată a mixului de marketing la condiţiile fiecărei ţări, ci o ignorare-în măsura posibilităţilor-a graniţelor dintre pieţele

10 Bari, I.; Globalizare; Ed. Economică; Bucureşti, 200411 Miron, D.; Economia Integrării Europene Ed. ASE, Bucureşti, 1998.

9

naţionale şi o concentrare asupra asemănărilor dintre ele, în vederea obţinerii unui avantaj competitiv.

2.5. Globalizare şi antiglobalizare. Limitele globalizării

Globalizarea nu face parte din categoria termenilor prea atractivi şi nici eleganţi. Dar, de aici înainte, nici nu va putea fi ignorantă de cineva. În prezent, aproape că nu există lucrare economică de specialitate dedicată problemelor economiei mondiale care să nu o pună în discuţie, într-un fel sau altul. Întâlnită în japoneză sub denumire de gurobaruka, în franceză mondialisation, în germană globalisierung, sau spaniolă globalizacion, ea pune în evidenţă larga răspândire de care se bucură şi interesul ce i-l acordă nu numai lumea academică, ci şi cea politică.

Vrând să sublinieze acest aspect, cineva spunea că „nici un discurs politic nu este complet fără prezenţa în conţinutul său a globalizării”. În acest timp, globalizarea reprezintă şi unul dintre termenii cei mai contestaţi. În afara faptului că nu toţi îi atribuie acelaşi conţinut, dezbaterile cele mai aprinse se poartă pe marginea consecinţelor ei economice, politice, sociale şi culturale. Din acest punct de vedere, cei care se ocupă îndeaproape de analiza acestui fenomen pot fi deja împărţiţi în două mari categorii, şi anume: grupul celor entuziaşti, optimişti şi grupul celor sceptici, pesimişti. De aici derivă şi atitudinea lor faţă de globalizare, respectiv pro şi contra.

Această dispersie a opiniilor era de aşteptat, dată fiind complexitatea acestui fenomen. Totuşi în ultimul timp, dezbaterile în jurul acestui subiect au început să capete accente polemice, pe alocuri chiar dure, argumentele în favoarea globalizării intersectându-se cu cele ale unei critici vehemente, complet opuse. În acest context, se remarcă prezenţa unui grup de cercetători, mai mic din punct de vedere numeric, care consideră că întreaga dezbatere este de prisos, pledoaria pro şi contra nefiind altceva decât nişte simple tribulaţii, deoarece „economia globală” nu reprezintă ceva special, complet diferit de ceea ce a existat cu multe decenii în urmă. Capitalismul–afirmă aceştia–nu s-a schimbat prea mult în esenţa sa de-a lungul anilor, ca să merite o atenţie deosebită tocmai acum, la sfârşit de veac şi început de mileniu.

Globalizarea, aşadar, nu este un fenomen nou „societăţii” fiind întotdeauna conectate unele cu altele, în grade diferite. De aceea, concepţiile cu privire la globalizare ar trebui să se concentreze mai mult asupra variantelor istorice ale globalizării, mai exact asupra formelor pe care aceasta le îmbracă de-a lungul timpului şi mai puţin asupra impactului ei economic şi politic.

Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă, care a consacrat o bună parte din lucrările sale problemelor globalizării, este fără îndoială profesorul englez John H. Dunning. În ansamblu, în scrierile sale John H. Dunning adoptă un ton optimist cu privire la globalizarea economică. De la început, el atrage atrage atenţia asupra faptului că fenomenul globalizării, aşa cum se prezintă el astăzi, reprezintă un stadiu calitativ complet diferit în comparaţie cu stadiile anterioare internaţionalizării. Ca atare, şi efectele lui asupra dezvoltării sunt distincte. Dacă nu ne îndepărtăm prea mult în timp, evenimentele specifice anilor ’70 făceau parte din ceea ce pe atunci numeam „ordinea economică naţională” pe când acum ele nu pot fi încadrate decât în „ordinea economică

10

globală”, ale cărei trăsături sunt cu totul altele decât cele întâlnite cu 3-4 decenii în urmă. Într-adevăr, susţine în continuare John H. Dunning, globalizarea a produs transformări structurale în întreaga economie mondială, care, nu numai că se deosebesc radical de cele trecute, dar constituie şi o mare promisiune pentru viitor. În această privinţă, sunt de remarcat profundele schimbări intervenite în domeniul tehnologiilor de producţie care, în ultimul deceniu, au pus bazele unei puternice creşteri economice aşezate pe cunoştinţele şi experienţa de care omenirea nu a dispus nicicând în trecut. S-au creat astfel, condiţiile transferului neîngrădit al unui impresionant volum de active produse în alte state, în cadrul unui sistem economic, politic şi instituţional favorabil producerii unor bunuri şi servicii pe care oamenii le doresc.

Optimismul oarecum prudent al profesorului John H. Dunning este împărtăşit şi de alţi adepţi ai globalizării. Nu demult, Stanley Fisher, director în cadrul Fondului Monetar Internaţional, preciza că „scena economică globală arată mai bine decât oricând”, dar este nevoie să se încurajeze crearea unei arhitecturi financiare globale, caracterizată printr-o mai mare transparenţă, menită să preântâmpine crizele nedorite. În aceeaşi notă se înscrie şi opinia cunoscutului economist american Robert Blecker, care menţiona într-una dintre cărţile sale recente că „esenţial este să facem lumea un loc mai sigur pentru liberalizarea fluxurilor de capital”. Cele câteva crize financiare înregistrate în ultimii ani nu sunt în măsură să ne încurajeze. Aşa cum menţiona într-una din intervenţiile sale pe această temă Joseph Stiglitz, economistul-şef al Băncii Mondiale, ele fac parte din trend. De altfel, potrivit opiniei lui, în ultimii 25 de ani ai secolului XX, au avut loc aproximativ 100 de asemenea crize, fără a pune la îndoială câtuşi de puţin viabilitatea globalizării.

Şi mai categoric se pronunţă în favoarea globalizării alţi protagonişti. De pildă, Kofi Annan, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, afirma în martie 2000 că, deşi aceasta îşi are cauzalitatea sa, ea nu este totuşi un inamic al dezvoltării. Pe acest fond, domnia sa adăuga: “principalii păgubiţi al lumii inegale de astăzi nu sunt cei ce s-au expus prea mult globalizării, ci cei ce au rămas prea mult în afara ei”. Vorbind de Global Meeting of UNDP Resident Representatives în Glen Cove, New York, secretarul general al O.N.U. adăuga: “ţările au datoria de a mobiliza toate resursele, atât cele interne, în scopul realizării unei creşteri economice durabile şi echilibrată”. Aceasta se poate realiza “acolo unde legea e clară şi imparţială în raport cu sectorul public şi privat, acolo unde resursele naturale sunt conservate şi exploatate în interesul garanţiei prezente, dar şi a celor viitoare, acolo unde oamenii de la orice nivel al societăţii, se simt în siguranţa faţă de violenţa arbitrară, simt că au ceva de spus în deciziile care le afectează viaţă şi ştiu că, în viitor, copiii lor vor avea şansa de a trăi mai bine decât au reuşit ei să o facă “. Totodată, secretarul general al O.N.U. sublinia că “posteritatea va judeca liderii politici după felul în care ei au încurajat integritatea ţărilor lor în economia globală şi s-au asigurat că popoarele lor vor beneficia de pe urma ei. Vor fi judecaţi după modul în care au oferit posibilitatea popoarelor lor să prindă trenul globalizării şi să-şi găsească un loc în el, chiar dacă, pentru moment, nu este cel mai confortabil”.

Globalizarea – afirmă alţi autori – a contribuit din plin “la reducerea şomajului şi a sărăciei”, deşi statele au urmat căi şi au folosit mijloace diferite în acest scop. Acest fapt a fost posibil pentru că “globalizarea nu a însemnat doar o simplă creştere a fluxurilor de bunuri, servicii şi capital. Dincolo de orice, ea a însemnat creşterea interdependentei pieţelor, care a presupus un intens schimb de interdependenţă – ca esenţă a globalizării –

11

nu este o simplă ficţiune, ci ea s-a materializat într-o continuă şi activă cooperare între naţiuni”. Este adevărat că, la baza acestor cooperări, trebuie să stea un set de norme, în absenţa cărora “pieţele şi economiile ajung să fie dominate de câteva state, sau să fie manipulate de un număr mic de oligopoluri interne”.

Deşi progresul tehnic a constituit una dintre forţele motrice ale globalizării, la rândul său, aceasta a contribuit la accelerarea lui. Astăzi dispunem de mijloace de comunicare mai rapide, de avioane şi automobile mai bune, de autostrăzi moderne, de fibre optice şi sateliţi performanţi şi toate acestea datorită globalizării care a făcut acest lucru obligatoriu. Reducerea spectaculoasă a costurilor de comunicare şi transport a dat posibilitatea intrării în circuitul comercial a tot mai multor mărfuri. Computerele au ajutat la integrarea şi la coordonarea proceselor de producţie la mari distanţe, iar prin intermediul sistemelor software s-a facilitat acordarea de consultanţă în domeniul managementului şi al marketingului. Banii care, în sine, reprezintă un produs informaţional au circulat mai repede la scară planetară şi mai eficient. Toate acestea nu erau posibile fără globalizarea economică.

Globalizarea, prin proporţiile ei, a schimbat baza şi perspectiva vieţii economice ca o schimbare fundamentală în istoria omenirii. Având implicaţii globale, ea a determinat redefinirea posibilităţilor şi limitelor, de a acţiona la nivel local, acum fiind valabilă mai mult ca oricând sintagma “gândeşte global şi acţionează local”. În curând, omenirea va dispune de un miliard de computere. Aşa cum se exprima nu demult Nathan Myhrvold, şeful oficiului tehnologic al firmei gigant Microsoft, aceasta “contează cât un al şaselea continent”. “Atunci când istoricii vor scrie despre schimbările radicale intervenite în primii zece ani ai noului mileniu, cu siguranţa ei vor face numeroase referiri la globalizare” – afirma unul dintre avocaţii cei mai înfocaţi ai globalizării. Aceasta pentru că “ea a înlocuit zidurile cu reţelele informatice”. Thomas L. Friegman dezvoltă şi mai mult ideea de reţele informatice într-una dintre recentele sale cărţi. El descrie cu lux de amănunte viteza cu care s-a extins comerţul electronic, avalanşa de informaţii noi şi mijloace tehnice moderne care dau posibilitatea indivizilor şi companiilor electronice să se deplaseze în jurul globalizării mai repede şi mai ieftin. La ele omul nici nu visa în urma cu trei –patru decenii, unele făcând, în cel mai bun caz, obiectul literaturii ştiinţifico-fantastice. Richard W. Oliver care, în urma cu câţiva ani, era considerat un expert în problemele globalizării, avertiza în una din cărţile sale că “în viitorul apropiat, cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice vor exploda de-a lungul întregului glob, astfel încât vor depăşi orice predicţie economică”. El este convins că viteza de aplicare a invenţiilor în noul mileniu “va fi de-a dreptul uluitoare”, totul fiind posibil datorită puterii calculatoarelor şi economiei globale.

“Globalizarea nu este un program” – se menţionează în Raportul Organizaţiilor Mondiale a Comerţului pe anul 2000. Numeroase confuzii s-au creat tocmai datorită neînţelegerii acestui fapt. Însă guvernele şi o serie de instituţii internaţionale trebuie să elaboreze programe economice care să aibă un rol pozitiv în acest sens. Un asemenea rol îl are Organizaţia Mondială a Comerţului, care îşi propune să stabilească o serie de reguli permanente absolut necesare canalizării comerţului mondial..

Pentru a înlătura acestă imagine nefavorabilă, unul dintre exemplele aduse în discuţie este axat pe cazul ţărilor în curs de dezvoltare, incluzându-se aici economiile aflate în tranziţie, considerate a fi una dintre forţele globalizării. De pildă, în anul 1999, aceste ţări au asigurat 27,5% din exporturile mondiale de mărfuri şi 23% din exporturile

12

de servicii comerciale. Rezultatele acestea au fost posibile în primul rând datorită reformelor macroeconomice şi administrative introduse în anii ’80, în al doilea rând, au fost susţinute de creşterea ratei economiilor într-o serie de state în curs de dezvoltare, mari şi foarte mari; în al treilea rând, datorită preţurilor care, cu excepţia combustibililor, au marcat o tendinţă de stabilizare; iar în al patrulea rând, o undă de optimism s-a înregistrat şi datorită creşterii volumului investiţiilor străine directe. Se poate spune că a existat o legătură directă între oportunităţile create şi schimbările intervenite în management. Responsabilii economici ai acestor ţări în curs de dezvoltare s-au aflat dintr-o dată în faţă unei noi discipline, menită să menţină încrederea în pieţele interne şi internaţionale, să încurajeze competiţia şi mobilitatea capitalului. Într-unul dintre rapoartele sale anuale, Banca Mondială considera că “integrarea ţărilor aflate în curs de dezvoltare în economia globală reprezintă cea mai importantă oportunitate de a-şi ridica bunăstarea pe termen lung.”.

Din păcate, corul celor care sunt împotriva globalizării devine din ce în ce mai puternic. Globalizarea, afirmă unii, creează o lume a învingătorilor şi a perdanţilor. Pe lângă faţa pozitivă a acesteia, există şi una negativă, considerată a fi mult mai pronunţată. Acest lucru l-a determinat pe cunoscutul om de ştiinţa John Naisbitt să vorbească despre un aşa-numit “paradox global”, fiind oarecum contrariat de modul în care globalizarea a dus la creşterea şomajului structural în aproape toate ţările.

Numeroşi observatori ai vieţii economice internaţionale consideră că globalizarea este întreţinută în mod artificial tocmai de cei ce beneficiază de pe urma ei şi mai puţin cei care au înregistrat pierderi sau au fost pur şi simplu marginalizaţi, aceştia recunosc că globalizarea reprezintă un fenomen nou, dar care operează după reguli vechi.

Nevoia pentru un comerţ liber care să stimuleze creşterea economică, nevoia pentru o “piaţă liberă nerestricţionată, absenţa unor reguli guvernamentale clare, vocaţia pentru consumatorism şi pledoaria agresivă pentru un model unic al dezvoltării”, toate sunt considerate de unii ca reflectând viziunea corporaţiilor multinaţionale şi interesele lor. Ţări recunoscute ca având o puternică personalitate culturală cum ar fi: Indonezia, Japonia, Kenya, Suedia sau Brazilia, trebuie să semneze pentru acelaşi model economic şi să acţioneze la unison.”Rezultatul – afirmă unii – este monocultura, armonizarea globală a culturii şi a stilului de viaţă, concomitent cu dispariţia tradiţiilor locale. În curând orice loc va semăna cu oricare altul.”

Pe un ton aproape asemănător pledează şi economistul german Wolfgang Sachs, într-una dintre cărţile sale, intitulată “The Development Dictionary”. El apreciază că “singurul lucru rău ce s-ar putea întâmpla ar fi succesul acestui masiv experiment global. Chiar şi în condiţiile unor performanţe de nivel optim, beneficiile pe termen lung vor merge spre o minoritate aflată în centrul acestui proces, în timp ce restul umanităţii va trăi într-o societate violentă şi pe o planetă răvăşită”.

Un punct de vedere interesant cu privire la globalizare a fost exprimat de primul ministru al Malaysiei, dr. Mahathir Mohamad12, la Conferinţa Liderilor lumii a Treia, care a considerat globalizarea ca fiind un “proces incontrolabil” şi a spus “ca ţările dezvoltate interpretează globalizarea ca o demolare a graniţelor în calitatea lor de bariere în calea exploatării. Drept rezultat fiecare ţară bogată sau săracă ar trebui să aibă acces la

12 Popescu, I; Bondrea, A.; Constantinescu, M.; Globalizarea, mit şi realitate; Ed. Economică, Bucureşti, 2004; p. 389.

13

orice altă ţară, toate având beneficii. În realitate, globalizarea lasă ţările aflate în curs de dezvoltare totalmente expuse şi în incapacitate de a se proteja”.

Cu prilejul Conferinţei UNCTAD – IX ţinută în Africa de sud, câţiva lideri ai ţărilor în curs de dezvoltare au descris modul cum globalizarea şi liberalizarea au înlăturat companiile locale din afaceri, aceste ţări suferind costuri sociale imense (pierderi de locuri de muncă).

La rândul său, Raportul asupra Dezvoltării Umane, lansat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în anul 1996 consemnează faptul că în ultimele decenii, numai 15 ţări s-au bucurat de o creştere economică înaltă, pe când alte 89 o duc mai prost decât înainte. În prezent, în nu mai puţin de 70 de ţări aflate în curs de dezvoltare, nivelul veniturilor este mai mic decât în 1960, dintre acestea, în 19 state venitul este mai mic decât înainte de 1960. “De câştiguri economice – se arată în raport – au beneficiat puţine ţări, iar vechiul clişau, potrivit căruia ţările mai sărace devin tot mai sărace, iar cele bogate tot mai bogate, este mai actual ca oricând”. Datorită acestui fapt, “în ultimele decenii, circa 1,6 miliarde de oameni au devenit şi mai săraci”.

În conformitate cu datele publicate de internaţional Labor Organization13, în anul 2000, numărul celor care migrează în jurul lumii se ridică la 120 de milioane persoane, faţă de 75 de milioane în 1965. Statisticile internaţionale arată că între 1995 şi 2025 forţa de muncă din ţările cu cele mai reduse venituri va creşte de la 1,4 miliarde la 2,2 miliarde.

Nu demult, Organizaţia Internaţională a Muncii a dat publicităţii un volum intitulat “Decent Work”, în cadrul căruia se arăta că “globalizarea a adus prosperitate, dar şi multă inechitate”. Raportul dezvoltării Umane din 1999 consideră că “dacă globalizarea va dobândi o faţă umană, atunci ea va însemna o bună ordine mondială, globalizarea oferind mari oportunităţi pentru îmbogăţirea vieţii oamenilor şi creează o comunitate globală bazată pe valori împărtăşite de toţi”.

În Raport se aminteşte că în statele sărace ale lumii calitatea vieţii s-a îmbunătăţit, pentru că între 1975 şi 1997 speranţa medie de viaţă a crescut de la 52 la 62 de ani, rata de şcolarizare de la 48% la 76%, iar mortalitatea infantilă (socotită la 1000 de nou-născuţi) a scăzut de la 149 la 85.

Unul dintre cei mai aprigi critici ai globalizării este David Korten14, preşedintele People – Centered Development Forum, autor printre multe altele şi a lucrării “Corporaţiile conduc lumea”. Korten consideră că “celor care suportă costurile disfuncţionalităţilor sistemului li s-a luat puterea de decizie şi sunt menţinuţi într-o stare de confuzie privind cauza nenorocirilor, de către mass-media dominată de corporaţii..., globalizarea fiind atât un proces istoric inevitabil, cât şi un avantaj pentru specia umană.”. Mesajul cărţii lui fiind rezumat: ”Într-o economie care măsoară performanţa în termenii creării de bani, oamenii devin o sursă majoră de ineficienţă şi economia se răzbună pe ei abandonându-i. Când instituţiile financiare conduc lumea, probabil că este inevitabil ca interesele banilor să capete preponderenţă asupra celor umane. Ceea ce trăim ar putea fi mai bine descris ca un caz în care banii colonizează viaţa.”

O replică interesantă cu privire la efectele globalizării a fost dată cu ocazia Forumului Economic Mondial ţinut la Davos în Elveţia, din partea fostului preşedinte al Mexicului, Ernesto Zedillo. ”O alianţă ciudată şi-a făcut recent apariţia. Forţele

13 Popescu, I; Bondrea, A.; Constantinescu, M.; op. cit.; p. 381. 14 Korten, D.; Corporaţiile conduc lumea, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 22-33.

14

aparţinând extremei stângi sau celei drepte, grupurilor ecologiste, sindicatelor din ţările dezvoltate şi societăţilor civile s-au reunit să salveze popoarele din ţările aflate în curs de dezvoltare”.

Pledând pentru apărarea economiei globale Zedillo afirma că: “Nimeni nu poate spune că accesul la comerţul liber şi investiţii este suficient pentru a obţine o dezvoltare durabilă şi a înlătura sărăcia. Pentru aceasta este nevoie să se întreprindă mai mult în planul politicilor macroeconomice, al liberalizării interne, al creşterii permanente a investiţiilor în educaţie, sănătate, în capital uman”.

Trecând în revistă doar o mică parte din opiniile pro şi contra globalizării, este extrem de greu de concluzionat spre care din cele două tabere înclină balanţa.

Concluzii

Limitele globalizării

Date fiind marile discrepanţe create în distribuţia avuţiei, atât la nivel planetar, cât şi în interiorul economiilor naţionale, mulţi economişti şi-au pus întrebarea dacă nu cumva globalizarea condamnă anumite naţiuni la sărăcie totală? Datorită unor păreri conform cărora există o anumită contradicţie între procesul globalizării şi aşteptărilor diferitelor ţări de la ea, s-a cristalizat ideea conform căreia aspectul cheie al relaţiei dintre globalizare şi dezvoltare este inechitatea: în puterea economică, în capacitatea de a dispune şi a administra resursele, în comerţ şi relaţiile economice internaţionale, în distribuţia câştigurilor şi pierderilor ş.a.m.d.

În sprijinul acestei idei sunt amintite „programele de ajustare structurală” elaborate de Banca Mondială şi FMI care au scopul de a ajuta ţările puternic îndatorate să facă faţă mai bine datoriei externe.

Având în vedere aceste aspecte, tot mai mulţi economişti se întreabă dacă nu cumva globalizarea are anumite limite peste care nu se poate trece aşa de uşor. Se pare că termenul de „globalizare” a fost pentru prima oară folosit de Theodor Levitt15 în lucrarea sa „The Globalisation Of Markets” pentru a caracteriza vastele schimbări care au avut loc în economia internaţională pe planul difuziunii rapide a producţiei, comerţului, investiţiilor şi tehnologiei.

Mai târziu, termenul de globalizare a început să fie folosit în mod euforic, confundându-se şi mai mult procesul cu obiectivul final, respectiv crearea unei economii mondiale în care istoria şi geografia ni mai contează, unde popoarele devin independente de trecutul lor, totul fiind integrat într-o singură entitate nediferenţiată. Cum era şi firesc, cu această idee nu au fost de acord foarte mulţi. Dacă din punct de vedere economic procesul, globalizării poate înainta, fiind condiţionat în bună măsură de progresul tehnic, pe celelalte planuri (politic, cultural etc.) el are limite evidente, care nu vor fi depăşite aşa de uşor.

15 Levitt, T.; Globalization of Markets, Kantrow A. M. (ed.) Sunrise….Sunrise: Chalenging the Myth of Industryal Obsolescence, John Wiley and Sons, 1985.

15

Globalizarea este un proces viguros dar plin de contradicţie. Una dintre cele mai importante contradicţii este creşterea disparităţilor între politicile structurale bazate pe statul-naţiune şi pe creşterea caracterului global al interacţiunilor şi legăturilor dintre diferenţa economiei naţionale.

Cu toate acestea globalizarea rămâne o forţă dinamică pentru creşterea şi dezvoltarea economiei, al cărei potenţial nu a fost pe deplin confirmat. Evoluţia acestui proces prezintă nu numai riscuri dar şi oportunităţi o privire lucidă către un timp al speranţelor va trebui să ia în considerare atât avantajele, cât şi costurile, limitele şi dilemele ei.

16

BIBLIOGRAFIE:

Popescu I., Bondrea A., Constantinescu M.; Globalizarea, mit şi realitate;

Levitt, T.; Globalization of Markets, Kantrow A. M. (ed.) Sunrise….Sunrise: Chalenging the Myth of Industryal Obsolescence, John Wiley and Sons

Korten, D.; Corporaţiile conduc lumea, Ed. Antet, Oradea

Giddens, A.; The consequence of Modernity; Cambridge

Lubbers, R.; Koorevaar J.; The Dinamic of Globalization, Tilburg University Seminar

Kotler, P.; Managementul Marketingului

17