GLOBALIZAREA ŞI ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII

1.1 ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZÃRII

Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite

unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca

al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel

decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber

diversitatea culturală. Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid.

Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un

tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt

identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice şi din

alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike,

Levis, păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american.

Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase

semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale,

creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor

naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând

pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional,

pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea

informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme

de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.1

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice,

sociale, tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al

producţiei, consumului si comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m

economia mondiala, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei

mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu

transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a

1 George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 23

regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de

dezvoltare.

Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt:

integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high

volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi

serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa

costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.

Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte

prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.

La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de

capital erau strict controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton

Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute

tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat

prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor de capital au

fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din

anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la

începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare

devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.2

Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata

este aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de

propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1

poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi

creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.

Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au

suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de

securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri

private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele

financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie

pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au

tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

2 George Soros, op. cit, p. 23

1.1.1 GLOBALIZARE Ş1 REGIONALIZARE

La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe

decât erau înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi

continental european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi

economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a

început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte.

Pe de altă parte asistam la o mondializare inevitabil, care reprezintă fundamental

seismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creşterea

exponenţială a liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor informatice

sunt factori cu acţiune conjugata care, în timp, ar trebui sa pună in cauza viziunea clasica

asupra suveranităţii statelor.

Departe de a fi o excepţie, România este cu atât mai sensibilă la acest fenomen cu

cât de aproape 150 de ani devenirea noastră statală a avut ca pilon central concepţia

etatistă şi centralizatoare a suveranităţi. Suveranitatea poporului nu exista în afara puteri

statale.

Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendinţă care nu mai poate fi

limitata : mondializarea. In atari condiţii par fireşti interogări cum sunt : care este viitorul

Romanei pe o planeta mondializata? Cum ne vom gestiona interesele de securitate? Vom

mai avea vocaţia de actor reprezentativ pentru sud-estul european şi vom reuşi sa

îndeplinim rolul statului printr-un nou tip de guvernare politică, socială şi economică

capabilă să identifice sau sa creeze vectorii unei existenţe transnaţionale? Un răspuns la

aceste întrebări este condiţionat de maniera în care ne percep fără, dacă noi înşine îi mai

acordam şansa de a o considera ca unorganism viu, articulat într-o formă instituţional-

statală stabilă.

Unii consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfăşurare, cu

impact global; alţii îi reduc conţinutul la cel al unei ideologii care legitimează supremaţia

Occidentului şi consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.

În acest context vom face referire la un alt termen, respectiv cel de regionalizare.

Acesta defineşte o consecinţă, fie un mod de protecţie împotriva globalizării, în ultima

instanţă un instrument prin care se caută surmontarea dificultăţilor generate de

dimensiunile prea reduse ale statelor naţionale create în perioada post westfalică. Astfel,

se profilează două tipuri de regionalizare : una de esenţă ,,dură", care caută să transforme

microregiunile în spaţii de state naţionale între care competiţia să prevaleze asupra

cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar

americanizării lumii bazate pe ,,soft-power". Trebuie să facem însă precizarea ca singura

regiune din lume unde este vizibil un proces de ,,regionalizare" este, în acest moment,

Europa.3

Ambele tipuri de regionalizare, dincolo de diferenţe au şi elemente comune,

relevante pentru înţelegerea procesului. Poate cel mat şocant dintre ele este cel referitor la

permeabilizarea frontierelor.

Frontiera nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului. Statul devine

inevitabil parte a unui întreg : lumea globalizată, iar spaţiul sau teritorial se înţelege de

acum după o logica a fluxurilor în toate domeniile : capitaluri, bunuri, informaţii, cultura,

persoane. Toate aceste fluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le

producă, să le stăpâneasca şi să le dea un sens, cat si factori de destabilizare, daca sunt

văzute ca o fatalitate.

Trebuie sa se tragă concluzia ca sfârşitul suveranităţii clasice reprezintă un pericolmortal pentru statui si poporul roman?

AR fi lipsit de realism daca nu am recunoaşte ca astăzi România nu poate fi inclusă

în categoria statelor puternice. Cu toate acestea nu înseamnă că un astfel de stat nu poate

fi, totuşi, influent. Prima condiţie, în acest sens, este de a accepta că identitatea noastră

naţionala nu este imuabila. Orice colectivitate evoluează, nefiind eterna prin simpla sa

existenta. Viitorul ei poate fi asigurat pe termen lung, cu condiţia adaptării la o lume care

se schimba. Daca teritoriul nostru naţional rămâne comunitatea noastră de destin, de

amintiri şi de speranţe în viitor, trebuie să recunoaştem ca statul naţiune al secolului XXI

nu va mai avea trăsăturile cu care ne-am obişnuit4.

Trebuie să operam schimbări interne radicale, să fim capabili să creăm şi să

controlăm structuri noi impuse de racordarea la economia mondiala, care este o economic

de flux. Trebuie să înţelegem că statul nu mai este singurul vector de putere. Aceasta este

3 Revista „Psihosociologia”, Anul V, nr. 2 (18), Ed. Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti, iunie 1999, p.194 Corvin Lupu – România sub presiunea Războiului Rece şi a dorinţei de integrare euro-atlantică – Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001

deja divizata între diferite domenii de schimburi globalizate. Este evident ca suveranitatea

îşi schimbă natura şi odată cu ea noţiunea şi exerciţiul însuşi al puterii. Incontestabil, o

anumita formă de suveranitate este pe cale de dispariţie în favoarea unui nou sistem de

reglementare socială, care integrează de facto interpretarea internaţionalului şi

naţionalului.

Fără a-şi nega trecutul, România de astăzi trebuie să se deschidă viitorului. Ea

trebuie să fie capabilă să-şi adapteze sistemul politic practicilor unei noi forme de

societate din care emana guvernarea.

1.1.2. CINCI DIMENSIUNI ALE GLOBALIZARII

Peter Wosley afirmă ca „ pana in zilele noastre societatea umana nu a existat",

însemnând ca doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se răspândesc în

întreaga lume, in sensul in care pana acum niciodată nu s-au aflat pe scena toţi actorii

posibili. intr-un fel, posibilitatea unei singure societăţi umane mondiale a existat

dintotdeauna, din timpul lui homo sapiens, însă ocazia nu a apărut decât acum. Lumea a

devenit in aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării

legăturilor de interdependenta care afectează acum pe fiecare dintre noi. Sistemul global

nu este doar un mediu in interiorul caruia se dezvolta si evaluează societăţile particulare.

Legăturile sociale, economice si politice care traversează graniţele dintre state

condiţionează in mod decisiv soarta celor care trăiesc in fiecare din ele. Termenul general

folosit pentru a caracteriza aceasta interdependent crescândă a societăţii umane este acela

de globalizare.

AR fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a

imiti lumii noastre. Globalizarea relaţiilor sociale ar trebui sa fie înţeleasă în primul rând

ca o reordonare a timpului si distanţei în viaţa socială. Viaţa noastră este influenţată din

ce in ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social in care ne

desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte o dezvoltare rapida,

globalizarea nu este in nici un caz o noutate, ea datând din perioada in care influenţa

vestului a început sa se extindă în lume în urma cu doua-trei secole. Globalizarea

relaţiilor sociale a fost de la început asociata cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale

lumii, in acest sens de o importanţa deosebita fiind procesul prin care au fost create

societăţile Lumii a treia.

În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii si pentru posedarea si

exploatarea materiilor prime si a for|ei de lucru ieftine, se poarta o noua lupta si anume

aceea pentru stăpânirea informaţiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile

industriale şi comerciale dar si pentru cele militare si politice. Astfel, se rises apariţia

problemei raporturilor dintre instanţele economice si cele statale. În ultimele decenii

aceste instanţe economice au fost în stare şi pune în pericol stabilitatea celor statale,

datorita formelor noi de circulaţie a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de

corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiţii să scape,

cel puţin in parte, controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea

unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului

american, declinul alternativei socialiste ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia

de a-si revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace după anii '30 si care constă

protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni

opuşi: individualizarea si globalizarea. Aceasta din urma a atras un interes mare in ultimii

ani, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definiţiilor conceptului, ci mai

degrabă asupra abordărilor foarte diferite ale acestui fenomen.

Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale

la nivelul lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea sociala a fost iniţial abordată în

cadre locale, regionale si naţionale, acum centrarea este asupra internaţionalizării si

globalizării. A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea

ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la „legătura micro-macro",

„raportul local-global" şi la analize multi-nivel.

Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul in care s-ar putea

merge dincolo de enumerarea simpla a diferiţilor indicatori ai globalizării precum

operaţiunile corporaţiilor multinaţionale si transnaţionale, comunicaţiile prin satelit,

existenţa unei limbi universal acceptata, problemele ecologice ale lumii actuale sau

abordarea globala a problemelor de securitate si pace.

Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial. Aceasta

dimensiune priveşte atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât si

intensificarea extinderii pe bazele unei complementarităţi a diferenţelor si competitivităţi

alternativelor. Din ce in ce mai des, comportamentele şi activităţile oamenilor din

anumite zone au repercusiuni care se extind dincolo de graniţele locale, regionale sau

naţionale si, mai devreme sau mai târziu, ating dimensiuni mondiale. în general, cu cat

cadrul temporal este mai mare, cu atât mai mare va fi participarea la activităţile

individuale si colective cu impact mondial. În acest proces se manifestă o sensibilitate

crescuta la diferenţele care apar la scara mondiala, diferenţe care formează bazele

interacţiunii competitive si complementare. Ambele devin astăzi mai intense, la un nivel

care trece de cadrul statului-naţune.

Odată cu intensificarea ,,comprimării spatio-temporale" devine imposibilă,

spaţial vorbind, ,,rezolvarea" problemelor prin ,,evitarea" lor (de exemplu suburbiile

reprezintă o retragere, o scăpare faţa de problemele din centrul urban). Cum

interdependenţele la scară mondială cresc m fiecare moment si odată cu recunoaşterea

faptului ca exista ,,o singură lume", posibilităţile pentru soluţiile izolate, parţiale sunt acum

diminuate atât pentru individ, comunitate locală sau stat-naţiune. De exemplu, problema poluării

aerului devine din ce în ce mai dificil de rezolvat, independent de resursele materiale si politice

disponibile. Nu numai indivizii dar si statele sunt incapabile sa stopeze creşterea numărului de

intervenţii provenite din afara graniţelor lor.

Deşi m general tindem sa vedem deschiderea spre o arie larga din punct de vedere al

emancipării faţă de constrângerile locale, provinciale sau naţionale, trebuie luat în considerare şi

celalalt aspect al problemei. Astfel, cu cât mai mare va fi nivelul de globalizare, cu atât mai

restrânsă va fi sfera ,,alternativelor de evadare". În acest sens, globalizarea este un fel de

totalizare a spaţiului mondial5.

Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei ,,Societatea mondială" sau

"sistemul mondial" nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce ale parţilor

sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru

dominaţie şi subjugare la scară mondială. Aceasta nu este propusă ca o alternativă, ci pentru a

arăta ca, globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii cât si in cea a dominaţiei. Cea din

urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea centrului metropolitan şi lumea

periferiei. Aceasta este o interconexiune la scara mondială în care predomina mai degrabă

5 Ramonet Ignacio – Geopolitica haosului – Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 45

raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului este logica „jocului de suma nula" : cu

cât mai mare este profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este

pierderea şi exploatarea periferiei sau semi-periferiei6.

Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplica în

particular economiilor, politicienilor şi culturilor (conceptualizate ca ,,imperialism cultural"). Este

important ca acest mod de expansiune a relaţiilor mondiale nu este constant, fiind variabil in

funcţie de conexiunile existente între raporturile radiale si cele laterale.

Globalizarea ca omogenizare a lumii Astăzi, standardele universale, înlocuiesc

omogenitatea particulară, specifică a unităţilor teritoriale mici. în locul diferenţierilor din

interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformitate,

reprezentând o infrastructura a „spaţiului expansiunilor" şi mişcări libere de bunuri materiale,

oameni si idei la scară internaţionala şi mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la

care reacţionează cel mai des criticii deoarece ei consideră că ,,indivizii vor deveni la fel, peste tot

în lume". Asemenea tendinţe sunt văzute ca fiind negative, in special acolo unde standardizarea si

uniformizarea apare alături de o tendinţă de dominare unica, indicata prin concepţii precum

,,americanizarea" sau ,,occidentalizare". Aceasta implica standardizarea atât a culturii materiale

cât şi a celei non-materiale : anumite ,,reţele" de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi

internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute precum engleza.

Un proces intens similar este în desfăşurare, la scală teritorială mai restrânsă, în

încercările ,,integrării europene". Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura

omogenizarea teritoriului Europei, o ,,Europă fără graniţe". şi în acest caz este vorba, pe de o

parte, de o eliminare a exclusivităţii reciproce, care pune câteva probleme atâta vreme cât aici

existau sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni si, pe de alta parte, introducerea

standardelor uniforme si a culturii comune, fie ca proces de difuziune, fie ca participare colectivă

în crearea uneia naţiuni.

Globalizarea ca diversificare în interiorul ,,comunităţilor teritoriale" Nivelul

globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care mutaţiile teritoriale restrânse sunt deschise şi

permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există ,,comunităţi

teritoriale" închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, daca aşa ar sta lucrurile,

lumea ar fi in totalitate mecanica, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene.

Globalizarea are loc atunci când exista o ,,redistribuire teritoriala a diversităţii lumii ca întreg".

Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în

6 idem

interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare. Aceasta este

asemănătoare cu ceea ce Blau prezenta ca fiind ,,penetrarea diferenţierii în substructuri". Este

cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în timpul ultimelor decenii a avut loc o creştere

continua in diversificarea etnica in cadrul republicilor constituente; in mod similar putem observa

proporţiile mari ale grupurilor etnice ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New

York, Londra, Paris sau Tokyo.

Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţie cu diversitatea din

mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg. Globalizarea totală va

însemna ca trăsăturile locale vor fi aceleaşi ca cele mondiale. Ne apropiem de situaţia în care

întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate şi, în acelaşi timp, fiecare localitate, regiune sau

naţiune se va regăsi pe întreg globul. Fiecare parte individual devine din ce în ce mai mult

precum întregul, în timp ce întregul se manifesta din ce in ce mai mult la nivelul părţilor sale. Cu

o creştere in diversitate, sau cel puţin in deschiderea faţă de accesul la ea, unităţile teritoriale

particulare pierd particularitatea lor anterioara, iar conflictele de la nivel local nu mai sunt legate

de probleme locale ci privesc din ce in ce mai mult probleme sociale mondiale.

Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale Aşa cum, din punct de

vedere spaţial, globalizarea duce de la un ,,spaţiu al locurilor specifice" la un ,,spaţiu al

expansiunilor", tot aşa se poate vorbi si de o unificare a timpului. Astfel, se poate considera că,

globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza coerenţei ritmurilor nesimultane ale

diferitelor activităţi şi a ,,includerii temporale" ce rezulta din extinderea funcţionarii serviciilor

particulare la cadrele spaţiale mondiale.

Precum individualizarea a crescut asincronia ritmurilor vieţii, exista şi posibilitatea

comunicării asincronice facilitate odată apariţia informaţiilor, tehnicilor si tehnologiilor noi.

Astfel, diferenţele temporale nu mat exclud o zona de la sistemul mondial. Este importanta, mat

ales în momentul actual, existenţa legăturilor între indivizii din diferite zone (ex.: pieţele bursiere

din New York, Londra sau Tokyo). În aceste servicii care sunt cel mai integrate în procesele de

expansiune internaţionale si mondiale, oamenii nu-si mai permit pauzele zilnice in timpul local.

În ,,oraşele mondiale" ale lumii putem găsi un număr mare de activităţi sau instituţii care

lucrează continuu în ,,timpul mondial", cum sunt aeroporturile internaţionale sau industria

hoteliera.

În ciuda flexibilităţii lor, procesele de expansiune mondiale pot fi dezvoltate doar acolo

unde exista o sincronizare de timp exacta cu fazele particulare sau operaţii ale procesului de

producţie care au loc la diverse localizări. Conceptul ,,chiar la timp" a devenit din ce in ce mai

important.

În opoziţie cu procesul de globalizare este folosit deseori conceptul de individualizare.

Acesta se refera la procesele de creştere a autonomiei si diferenţierii actorilor la nivel individual

si colectiv. Ambele procese au propriile caracteristici şi se pot afla fie in raport de concordanţa fie

în opoziţie. Se pot pune întrebări cu privire la relaţia dintre cele doua, considerându-se fie ca un

nivel ridicat de globalizare implica un nivel scăzut de individualizare si vice-versa, fie ca un pas

înainte în direcţia individualizării atrage un regres in sensul globalizării, fund ignorate insa

interrelaţiile ce se pot stabili între aceste procese.

Nu există un singur răspuns valid pentru toate situaţiile in problema relaţiilor sau a

interdependenţei proceselor de individualizare şi globalizare. Un pas în direcţia unei autonomii

foarte mult implica, în general, o anumita restrângere a cercului de relaţii (un exemplu este

destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1918, care a condus la o independenţă şi autonomie

mare a naţiunilor individuale, însa in acelaşi timp a fost şi o restrângere a cadrului spaţial al

asocierii si mobilităţii spaţiale, iar procesul de astăzi al integrării europene cere o anumita

limitare a autonomiei statelor).

Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil ca în

viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se

numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confrunta lumea de azi. Multe

dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei

confruntări militare la scara mondiala sunt, în ceea ce priveşte scopul, de important mondiala. În

ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este

caracterizat prin inegalităţi si divizat într-un ,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi comune

însă şi divergente. Nu există o dovadă clara a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va

depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urma însă

aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. in multe sensuri lumea devine mat unita,

iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile

puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţa în sursele unor conflicte

internaţionale. Astfel, încă nu exista nici o ,,agenţie" mondiala care să poată controla eficient

acestea tensiuni sau sa realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii in lume.

2. ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi

considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa

cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie : macarale, uzine,

combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile

naşterii nu lipsesc nici acum : şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce rezervă însă globalizarea?

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o

economie predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent

de populaţie rurală din Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a

luptat, cu un rol important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii

tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin

singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.

Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că

are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de

vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe

ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai

prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru

redresarea economiei.7

Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai

expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor

presupuse de globalizare.

Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de

întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate

şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat

printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a

productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea

informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare

datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă,

inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ

economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând

aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de

locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de

pensionari. Adică o ţară epuizată.

7 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001 p. 115

Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de

decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate

după căderea comunismului, comentatori mass-media, etc – au fost, în primii ani

„romantici”8 ai edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total

inconştienţi în faţa fenomenului globalizării şi deci asupra modului în care factorii

naţionali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător

pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri potrivite.

Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise

serios tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.

De exemplu, fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu, profitând de experienţa

cadrelor româneşti în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan

internaţional – experienţa menţinută şi după prigoana împotriva cadrelor tehnice

„burgheze” din anii „obsedantului deceniu”9 (anii ’50), a construit o imensă capacitate de

rafinare, de peste 25 de milioane de tone pe an, în condiţiile în care producţia de ţiţei a

României nu depăşea 11 milioane de tone pe an. Unul dintre principalii furnizori de ţiţei

brut pentru România urma să fie Iranul aflat, încă, sub conducerea dinastiei Pahlavi.

Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost obţinute şi cu sprijinul discret al

administraţiei nord-americane, interesate (în acel moment) să sprijine disidenţa (inclusiv

economică) a Bucureştiului faţă de regimul de la Kremlin. Dar revoluţia islamică ce a

urmat la Teheran a pus practic pe butuci planul lui Ceauşescu, demonstrând că măcar din

punctul de vedere al afacerilor, nimănui nu poate să-i fie indiferent ceea ce se întâmplă la

mii de kilometri.

Un alt exemplu elocvent : Bucureştiul a semnat Acordul de Asociere la Uniunea

Europeană ( pe atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de

negocieri cu nomenclatura de la Bruxelles. Au trecut de atunci 11 ani, clauzele Acordului

remodelează de mult economia românească, dar prevederile concrete ale acestui

document extrem de important continuă să fie complet necunoscute sau doar vag

cunoscute de actorii importanţi ai economiei reale româneşti. O simplă hotărâre de

guvern este întoarsă pe toate părţile de mass-media – deşi efectele ei sunt uneori modeste

– în schimb acest document de bază pentru viitorul economiei româneşti este tratat cu o

8 idem. P. 1169 ibidem

indiferenţă ce frizează inconştienţa – doar pentru că nu este elaborat de unul dintre actorii

tradiţionali ai puterii ( parlament, guvern, ministere, etc)

Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât

pregătită să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la

începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de

comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia în formare şi una managerială

aşijderea.10

Cu excepţia scurtului răgaz care a urmat finalului celui de-al Doilea Război

Mondial, România a trecut prin trei dictaturi diferite : dictatura instaurată de regele Carol

al II-lea, dictatura militară a mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă, instaurată cu

ajutorul Moscovei.

Aceste decenii de totalitarism – în nuanţe diferite – au modelat mentalitatea

publicului larg în sensul unei autarhii destul de evidente şi la mai bine de un deceniu după

ce România s-a deschis lumii.

Deschiderea faţă de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate

decât statele Vişegrad – Ungaria, Cehia şi Polonia – sau în alte state desprinse din fosta

Iugoslavie – Croaţia sau Slovenia. Urmările sunt clare : lipsă de resurse interne de capital,

cu acces inerent limitat la pieţele externe de capital privat ( împrumuturi), economia

românească suferă de foame cronică de investiţii consistente. Mulţi investitori străini sunt

încă „dubioşi” în ochii unei populaţii obişnuite în deceniile de propagandă comunistă să-i

identifice pe occidentalii cu potenţial inamic.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre

ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru

dezvoltare, fiind incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară

cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi

metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin , dacă îi asigură

acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital

presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” –

poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt

calificate, dar comparativ ieftine.

10 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 119

Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot începe

să joace în viitor un rol regional sau internaţional. Micuţa Finlandă nu s-a temut să intre

în concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de

stat „fost socialist”, depăşind stadiul de „tranziţie la economia de piaţă”, ţările est- şi

central-europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol

tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot

mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite

actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se capacitatea unor parteneriate reale.

În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse

de globalizare nu sunt deloc de neglijat.

În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de

globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi11

păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi.

În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de

structurile economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne

suspendat nu într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului”12 sinonimă cu

subdezvoltarea în accepţiunea clasică a termenului, cu un rol economic, politic şi militar

derizoriu în plan continental şi internaţional, ba chiar şi regional. Spre fericirea noastră

putem spune ă suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-

a produs, cu sacrificii ce-i drept.

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O

economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile

externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa

crimei organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de

la stadiul de ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară

producătoare. Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja

puternic simţită prezenţa pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani „Acoperişul” –

cum este denumită cea mai puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă

11 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 12112 idem

– a penetrat tot mai des teritoriul României. Totodată, pe teritoriul României se fac

simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK13.

Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne

fac faţă cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat

– spălări de bani, infiltrări bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional

de luptă împotriva criminalităţii tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar

corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă

a mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate

sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu

crima organizată.

Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă

luăm în seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi

se operează cu bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi

sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte

în rândul „gulerelor albe”, atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor

mai degrabă de tip latino-american decât de tip european.14 Împărţirea severă între cei

foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc

propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în

mod necesar un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite

fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de

apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte

spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor

din sfera serviciilor, un transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A

crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare şi al celor care se

perfecţionează ( studii de Masterat, Doctorat), s-a mărit numărul specialiştilor în

informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar însă

şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societăţii informaţionale,

astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din domenii conexe, în

13 Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 1714 idem

timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci, falimente în

agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra

situaţia.

Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem

baze favorabile pentru viitor : un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu

cunoştinţe multiple şi diverse, un grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi,

bineînţeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipseşte însă o

specializare, atât de necesară în societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiţionala

dragoste faţă de uzină şi să înţelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplăteşte

doar ideea, informaţia, invenţia, nu mastodonţii giganţi care produc cuie sau ciment.

Viitorul aparţine ţărilor care produc idei.

În fine, nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său naţional

cea mai importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de

astăzi. Deşi aici statisticile sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea

mai mare din Europa. Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului –

naţiune faţă de minorităţile de orice tip ( etnic, confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care

evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui stat”, „cetăţean al lumii” sau „cetăţean european”

devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai subţire în anii care vor veni.

Economiştii au ajuns la concluzia că reacţia că reacţia statelor-naţiune în faţa

Marii Crize a secolului trecut – aceea a izolaţionismului, a închiderii în sine mai ales din

punct de vedere economic – a fost una greşită şi reacţia potrivită ar fi fost mai degrabă

deschiderea. Făcând o paralelă, în mod cert România nu se poate apăra de valul

globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri anacronice, jucând

„piese ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt

tip de spectacole.15 Cu alte cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să

gândeşti global şi să acţionezi local. Să nu îţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar

nici să practici un naţionalism îngust şi anacronic. Să îţi deschizi treptat economia faţă de

structurile continentale şi internaţionale, dar să îţi dezvolţi şi instituţiile, şi reflexele

pentru a fi pregătit să faci faţă la o adică unui alt tip de criză faţă de cea clasică, cu care ai

fost obişnuit. Să consacri treptat drepturile minorităţilor – aşa cum este firesc, de vreme

15 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. p. 124

ce orice formă de tiranie este contraproductivă – dar să te fereşti să cazi în dictatura

minorităţii împotriva majorităţii, la fel de periculoasă.

Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile

noastre avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost.

Monopolul RomTelecom ne-a costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost

întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane de posturi telefonice) şi doar 200000 de

faxuri. La fel de prost stăm ( şi datorită tarifelor telefonice exagerate) şi la capitolul

Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti. Noroc cu piaţa de second-hand care ne

mai oferă speranţa unei dezvoltări a numărului de posesori de calculatoare.

O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a

guvernelor europene, rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială),

desfiinţarea monedelor naţionale şi trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în

favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul naţiune, cu care secolele IX şi XX se

obişnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun

Venit, Europa!”. Libera circulaţie a oamenilor, a valorilor şi capitalurilor, crearea de

regiuni economice, restrângerea autorităţii statale, toate acestea ne vor schimba radical

viaţa.

Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă

că va dispărea naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii

vor trebui să înveţe să îşi iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria.

Conceptul francez al rezistenţei prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a

deznaţionalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot mai mult spaţiu va trebui

dedicat în mass-media culturii, istoriei şi limbii naţionale, iar impunerea lor în Europa

trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi o realitate.

Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural.

Tot mai multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul

prin comunicarea modernă ( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la

îmbunătăţirea comunicaţiilor : aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea

canalizării, electrificare, apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a

locuinţelor în case mari, spaţioase, cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.

Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani

este mult îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici

rupţi de lume, izolaţi şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.

Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii

globalizării, pentru că nu aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor.

Globalizarea în face mai puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România

nu va reuşi să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată la bară. Integrarea în Uniunea

Europeană ar putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai avem însă de aşteptat şi

de muncit pentru asta.

Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe

care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti : trebuie însă în mod necesar să îl

înţelegi., din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti,

fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României,

înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-

l lăsa să te zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.16

16 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 125