Introducere în filologie

Conflictul tragic în tragedia antică.

Tragedia este specia genului dramatic caracterizată prin acţiune gravă şi deznodămant tragic, reprezentare în acţiune a categoriei estetice a tragicului.

Numele speciei provine de la grecescul „tragodia” (cântecul ţapului) şi se explică prin relaţia cu serbările dionisiace, moment de frenezie colectivă ritualică, exteriorizată in cântece si dansuri. Cântăreţii se travesteau in ţapi, purtând măşti pentru a-i sugera pe însoţitorii tradiţionali ai zeului - satyrii, făpturi mitologice cu trup de om si picioare si barba de ţap. Personajele tragediei sunt puternice, şi luptă cu forţe superioare lor - zeii, destinul, ordinea prestabilită a lumii.

Tragedia antică ilustrează lupta omului cu fatalitatea, cu destinul implacabil, teroarea in faţa acestuia, dar şi o problematică morală: tăria eroilor, suferinţa trăită cu demnitate şi sfârşitul tragic in numele unor valori.

Reprezentanţi importanţi ai tragediei antice, au fost Eschil Sofocle şi Euripide .

1

„Părintele tragediei greceşti”, cum este numit Eschil, a scris aproximativ 90 de tragedii, din care s-au păstrat doar 7, printre care şi trilogia „Orestia”.

Numit „omul secolului de aur'' al Atenei, Sofocle a scris aproximativ 123 de tragedii, dintre care ni s-au păstrat doar 7. Sofocle nu şi-a scris piesele în trilogii, precum Eschil, ci în piese separate iar cele mai celebre şi mai desăvarşite sunt „Oedip rege'' şi „Antigona''.

Trăsătura dominantă a acestor tragedii apare în dualitatea individ-forţe colective, credinţe religioase impuse de o societate anume tuturor celor ce îi aparţin. În această luptă, care este chiar esenţa tragediei într-o anumită măsură, se întîmplă ca statul sau aceste forţe, să iasă învingătoare precum în „Oedip-rege '' de Sofocle; dar se poate întâmpla şi invers, ca omul, eroul, să iasă învingător din luptă- ca în finalul „Orestiei'' lui Eschil sau acela din „Oedip la Collonos''. Dar, chiar de învinge, sau este învins, omul iese întotdeauna înnobilat din această luptă, chiar şi atunci cănd moare.

După cum spune Aram Frenkian „înţelesul suferinţei umane'', sensul tragicului, s-ar afla în primul rând în raportul om-divinitate, om-destin, raport privit diferit de Eschil si Sofocle: „unitatea divină şi umană la Eschil, resemnarea la Sofocle…''.

Dacă la Eschil există un raport direct între vina omului şi pedeapsa zeilor, la Sofocle oamenii sunt loviţi pe nedrept de divinitate, dintr-o raţiune ce scapă înţelegerii umane. Oreste a lui Eschil este urmărit de Erinii pentru că şi-a ucis mama.

2

Aceasta , Clitemnestra a fost omorâtă de fiul ei,ca pedeapsă (răzbunare) pentru uciderea soţului Agamemnon, acesta fiind la rândul lui pedepsit pentru jertfirea fiicei lor Ifigenia pentru îmbunarea vânturilor Traciei. În schimb, Oedip al lui Sofocle, face tot posibilul să ocolească răul vestit de Oracol, încercările lui fiind zadarnice. Pentru relele comise(fără ştiinţă) el se autopedepseşte, înţepându-şi ochii până la orbire şi cerând exilul. Iocasta (mama şi totodată soţia lui Oedip), pentru păcatul de a se fi căsătorit cu propriul fiu (şi de a procrea cu acesta) îşi pune capat zilelor, spănzurându-se . Antigona, este cea mai frumoasă figură din întregul teatru sofoclean. Aceasta, pentru îndrăzneala de a trece peste porunca unchiului ei Creon-ca nimeni să nu „cinstească cu îngropăciunea pe Polynikes'', ci „să-i fie stârvul , făr' de lacrimi, făr' mormânt! De păsări cu nesaţ să fie cronţăit!..''1.-este dusă pe un munte şi închisă (zidită) într-o peşteră, unde moare. Aici sunt marcante nobleţea umană şi măreţia Antigonei. Ea„nici vrea,nici ştie suferinţii-a se pleca''2, fiindcă are de ales între legile Firii, legi veşnice, şi legea unui om, lege conjuncturală.

Aspectul tragic al religiei greceşti, este strîns legat de concepţiile sociale primitive ca ispăşirea şi purificarea,

1¹ Teatru. Perşii, Antigona, Troienele, Dan Grigorescu(coord.), Teatru antic, Editura Mondero, Bucureşti, 1998, p. 80.

2² Idem, p.103³ Eschil, Orestia, Traducere, prefaţă şi note de Alexandru Miran, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 150.

3

răzbunarea, acţiuni aflate într-o necesară înlănţuire. Este absolut necesar, ca o rudă apropiată să răzbune victima unei crime, iar răzbunarea poate cădea asupra familiei, până la copii şi chiar în descendenţii mai îndepărtaţi ai vinovatului . Întreaga dramă a operei „Orestia'' este bazată pe această „regulă''-credinţă, căreia îi sînt legate Eriniile, divinităţi primor-diale ieşite din Ereb. Ele urmăresc pe cel ce îşi ucide o rudă, dar mai ales pe cel ce îşi ucide mama. Eschil, a scos cele mai tragice efecte ale acestei credinţe, lăsându-ne o descriere de neuitat a Eriniilor. În „Eumenidele'', chiar la început, când Pythia, preoteasa din Delfi, iese foarte înspăimântată din templul lui Apolo „de-abia târându-se pe lângă ziduri şi coloane''3. Și povesteşte imaginea de coşmar întălnită: „Înaintam spre sanctuarul mult încununat cu daruri, cănd , iată, văd aproape de Buricul lumii(Apolo) un om cu sufletul pătat, care se ghemuise în chip de rugător cu mâinile mânjite greu de sânge, cu spada trasă de curând din rană, ţinând o creangă de măslin înalt crescută , evlavios împodobită cu numeroase panglici, cu -să grăiesc mai limpede-un adevărat fuior strălucitor de lână. Și-n faţa omului aceluia doarme, şezănd pe jeturi, o ceată de femei, uluitoare.

De ce le spun femei? Gorgone mai degrabă!

Dar nu, nici cu Gorgonele nu le-aş asemăna. … dar făpturile acestea nu-s înaripate, înfăţişarea lor e neagră şi scârboasă, ele sforăie împrăştiindu-şi horcăiala, din ochi li se preling urdori de sânge,podoaba lor de şerpi nu se cuvine a fi

3

4

purtată nici în faţa statuilor de zei din temple, nici sub acoperişurile muritorilor”4.

Putem observa o mulţime de aspecte tragice în aceste opere dar a pretinde că putem reduce esenţa tragicului la o formulă, este total eronat. Werner Jaeger afirma că „dacă încercăm să dăm un răspuns plauzibil întrebării : ce înseamnă elementul tragic al unei tragedii ?, acest răspuns ar fi diferit pentru fiecare din marii dramaturgi''.

4 Ibidem5

BIBLIOGRAFIE

Aram M. Frenkian, Interesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1969.

Eschil, Orestia, Traducere, prefaţă şi note de Alexandru Miran, Editura Univers,Bucureşti, 1979.

Sofocle, Tragedii,Traducere,prefaţă, note şi indice de George Fotino, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.

Teatru, Perşii, Antigona, Troienele, Dan Grigorescu(coord.), Teatru antic, Editura Mondero, Bucureşti, 1998.

RESURSE ONLINE

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Guy-Rachet-TRAGEDIA-GREACA52151817.php

6