licentza vero

CUPRINS

ARGUMENT.................................................................................................................3

I. COMPLEMENTUL

1. Consideraţii generale......................................................................................................4

2. Clasificarea complementelor.........................................................................................8

II. COMPLEMENTUL DIRECT

1. Definiţie.......................................................................................................................13

2. Caracteristici sintactice................................................................................................14

3. Caracteristici semantice...............................................................................................14

4. Caracteristici comunicativ-pragmatice........................................................................15

5. Elementele regente ale complementului direct............................................................15

6. Părţile de vorbire prin care se exprimă complementul direct......................................17

7. Tipuri de complement direct .......................................................................................22

8. Topica şi punctuaţia.....................................................................................................31

9. Confuzii cu alte părţi de propoziţie. Complementul secundar.....................................33

III. CORESPONDENŢA DINTRE PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE ŞI

PROPOZIŢIILE SUBORDONATE..................................................................40

IV. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ DIRECTĂ

1. Definiţie. Elemente regente.........................................................................................46

2. Elemente joncţionale...................................................................................................47

3. Dublarea (reluarea sau anticiparea) propoziţiei subordonate completive directe.......48

4. Topica şi punctuaţia....................................................................................................49

5. Confuzii cu alte propoziţii subordonate. Completiva secundară................................50

CONCLUZII.........................................................................................................55

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................56

IZVOARE LITERARE.....................................................................................59

2

ARGUMENT

Lucrarea de faţă prezintă posibilităţile de realizare a poziţiei sintactice de

complement direct la niveluri diferite ale sintaxei: la nivelul propoziţiei şi la cel al frazei.

Am început prin prezentarea caracteristicilor generale ale complementului şi apoi a

complementului direct ca parte secundară de propoziţie aflată în strânsă legătură cu un

verb tranzitiv, în vederea identificării aspectelor esenţiale care fac posibilă interpretarea

unei părţi de vorbire ca fiind complement direct.

Am continuat prin descrierea trăsăturilor comune părţilor de propoziţie şi

propoziţiilor subordonate, corespondenţa sau paralelismul care există între acestea, ca

reprezentare a aceleiaşi funcţii sintactice. Astfel am anticipat discuţia despre propoziţia

subordonată completivă directă (definiţie, termeni regenţi, elemente joncţionale, topică,

punctuaţie).

Am prezentat şi punctul de vedere din Gramatica Academiei, ediţia 2005,

care introduce un nou tip de complement – complementul secundar –, restrângând sfera

complementului direct.

Capitolele despre complementul direct şi propoziţia subordonată

completivă directă cuprind şi descrierea situaţiilor în care aceste unităţi pot fi confundate

cu alte părţi de propoziţie, respectiv, cu alte propoziţii subordonate.

În cuprinsul lucrării am folosit atât exemple proprii, cât şi exemple extrase

din opere literare.

3

I. COMPLEMENTUL

1. Consideraţii generale

Funcţia sintactică de complement se manifestă în cadrul unei relaţii de dependenţă

generată de termenul regent care este, în general, verb, uneori adjectiv, adverb sau

interjecţie.

În privinţa complementului, Iorgu Iordan şi Vladimir Robu disting mai multe

tipuri de relaţii de dependenţă. Prima este relaţia de dependenţă unilaterală dintre doi

termeni, relaţie prin care se leagă complementul de termenul regent (primesc + cadouri).

Un alt tip de relaţie de dependenţă pentru complement este relaţia de dublă

dominare, ,,care leagă o unitate regentă de două subordonate aflate ele înseşi în relaţie de

coordonare mediată”1 şi este caracteristică pentru complementele cumulative (În afară

de cărţi citeşte şi reviste.), opoziţionale (În loc de literatură şi-a ales limbă.) şi de

excepţie (Nu vine nimeni în afară de invitaţi.). Al treilea tip de relaţie de dependenţă are

în vedere anticiparea sau reluarea complementului direct sau a celui indirect:

L-am invitat pe profesor. / Pe tine te-am chemat.

I-am spus ceva fetei. / Copilului i-am dat bomboane.

,,Marţi seara trece pe la cârciumă şi Lică Sămădăul, căruia Ghiţă îi trimisese

vorbă c-ar fi având să-i spună ceva”.

(Ioan Slavici, Moara cu noroc, p. 330)

,,Un nou hohot îl trezeşte şi pe el din astă nepăsare”.

(Ioan Slavici, La crucea din sat, p. 39)

1 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 557.

4

Gramatica Academiei, ediţia a II-a, dă următoarea definiţie pentru

complement: ,,Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb

(predicativ sau nepredicativ), un adjectiv, un adverb, o interjecţie cu funcţiune de

predicat”2.

Aşadar, complementul determină:

un verb:

L-am văzut acolo.

L-am salutat atunci.

,,Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din spatele casei (...)”.

(Marin Preda, Moromeţii, p. 6)

un adjectiv (sau un numeral cu valoare adjectivală):

Am fost într-un sat la nişte rude, oameni cumsecade şi mai cu seamă

vrednici la treburile pe care le aveau.

Studenţii, nouă la număr, povesteau întâmplările din vacanţă.

un adverb:

Am învăţat destul de mult.

S-a mutat mai aproape de părinţii săi.

interjecţie cu funcţie de predicat:

,,Hai în codrul cu verdeaţă”.

(Mihai Eminescu, Floare albastră, în Poezii, p. 47)

2 ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, triaj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 148; vezi şi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986, p. 289.

5

,,Vai de mine şi de mine, moş Nichifor, ce spui?”

(Ion Creangă, Moş Nichifor Coţcariul, p. 212)

Ceea ce deosebeşte complementul de atribut este natura morfologică a termenului

determinat: atributul determină totdeauna un substantiv sau un substitut al substantivului,

în timp ce complementul este un determinant al părţilor de vorbire pe care le-am amintit

mai sus.

În Sintaxa limbii române, Nicolae Felecan defineşte complementul

astfel: ,,Complementul este partea secundară de propoziţie care determină verbe,

adjective, adverbe şi interjecţii, arătând obiectul asupra căruia se exercită o acţiune,

persoana sau lucrul căruia i se atribuie o acţiune ori o însuşire sau circumstanţa în care

are loc acţiunea. Aşadar, complementul este legat de aceste patru părţi de vorbire, care nu

au însă aceeaşi sferă de cuprindere. Regentul este, în fapt, elementul care deosebeşte

complementul de atribut˝3.

Complementul poate determina şi un predicat nominal (atât unul cu copula

exprimată, cât şi unul redus la numele predicativ). În această situaţie, uneori este greu de

precizat dacă acest complement determină construcţia în ansamblu sau numele

predicativ4. Atunci când numele predicativ este un substantiv, complementul este al

predicatului în ansamblu (verb copulativ + nume predicativ):

Ion este şeful comisiei în unul din cele 5 partide.

,,(...) dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara Mari Popescu sunt

pentru mine porunci”.

(I. L. Caragiale, Proză. Momente. Schiţe. Nuvele. Povestiri, p. 94)

Când numele predicativ este un adjectiv, un adverb sau un substitut al acestora,

complementul poate fi considerat atât al construcţiei întregi, cât şi numai al părţii de

vorbire respective cu rol de nume predicativ, mai ales atunci când complementul este din

3 Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 132.4 Vezi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 148.

6

categoria celor care determină în mod obişnuit adjective şi adverbe cu orice funcţie

sintactică (complement indirect, circumstanţial de mod, de relaţie şi de cauză):

Mulţi erau la număr studenţii Universităţii.

,,Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul”.

(Mihai Eminescu, Floare albastră, în Poezii, p. 47)

În propoziţiile nominale, complementul nu determină, propriu-zis, niciun cuvânt,

ci dă indicaţii cu privire la existenţa subiectului şi, prin aceasta, reprezintă grupul

predicatului.

Seara, la şedinţă, gălăgie mare.

7

2. Clasificarea complementelor

Gramatica Academiei, vol. al II-lea, ediţia a III-a, clasifică ceea ce numim

tradiţional complemente în două categorii, şi anume:

a) complemente;

b) circumstanţiale5.

a) circumstanţialele sunt de mai multe tipuri şi reprezintă un ansamblu eterogen

de poziţii sintactice care se caracterizează preponderent semantic: ele adaugă precizări de

diferite tipuri referitoare la cadrul universului de discurs sau la diferite aspecte / secţiuni

ale acestui cadru. Clasa circumstanţialelor cuprinde funcţii delimitate cu precădere

semantic şi denumite tradiţional în raport cu precizarea (circumstanţa) adusă la / în cadrul

situaţiei comunicate6.

Complementele circumstanţiale sunt de mai multe tipuri, şi anume:

1. complementul circumstanţial de timp;

2. complementul circumstanţial de loc;

3. complementul circumstanţial de mod;

4. complementul circumstanţial instrumental;

5. complementul circumstanţial sociativ;

6. complementul circumstanţial cantitativ;

7. complementul circumstanţial de relaţie;

8. complementul circumstanţial de cauză;

9. complementul circumstanţial de scop;

10. complementul circumstanţial condiţional;

5 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 371; cf. şi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 149-150; Teodor Cotelnic (coord.), Gramatica uzuală a limbii române, Chişinău, Editura Litera, 2001, p. 255-255; Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 341; Mioara Avram, op. cit., p. 289.6 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 462.

8

11. complementul circumstanţial concesiv;

12. complementul circumstanţial consecutiv;

13. complementul circumstanţial opoziţional;

14. complementul circumstanţial cumulativ;

15. complementul circumstanţial de excepţie.

b) complementele sunt mai puţine la număr faţă de circumstanţiale şi conform

Gramaticii Academiei, ediţia a III-a, sunt următoarele:

1. complementul direct;

2. complementul secundar;

3. complementul indirect;

4. complementul prepoziţional;

5. complementul de agent;

6. complementul posesiv;

7. complementul comparativ.

Complementul secundar, cel prepoziţional, cel posesiv şi cel comparativ sunt

menţionate numai în Gramatica Academiei, vol. al II-lea, ediţia a III-a, unde apar şi

argumentele diferenţierii acestor tipuri de complemente. Complementul secundar va fi

tratat mai dezvoltat într-un capitol separat al lucrării de faţă.

Complementul prepoziţional este un termen subordonat dintr-un grup verbal şi

adjectival (mai rar într-un grup adverbial şi interjecţional) căruia centrul grupului îi

impune o anumită prepoziţie: Mă gândesc la anii copilăriei mele., Mă tem de ei. În

tradiţia gramaticii româneşti, complementul prepoziţional şi complementul în dativ au

fost considerate o singură parte de propoziţie, denumită complement indirect.

Complementul posesiv este un component al grupului verbal a cărui prezenţă în

enunţ este condiţionată de coocurenţa cu un substantiv subordonat aceluiaşi verb, iar rolul

semantic de Posesor nu îi este atribuit de verbul regent, ci se datorează substantivului

coocurent: Maria îşi apreciază profesorii., Îi admir talentul de compozitor. În tradiţia

9

gramaticii româneşti, complementul posesiv (numit ,,dativ posesiv”) este considerat o

realizare a complementului indirect.

Complementul comparativ determină un adjectiv sau un adverb, indicând

termenul cu care se stabileşte o comparaţie referitoare la caracteristicile unui obiect sau

ale unui proces:

Este mai inteligent decât tine.

A învăţat cel mai bine din clasă.

Camera lui e la fel de spaţioasă ca a mea.

În Sintaxa limbii române, Nicolae Felecan distinge două tipuri de complemente:

necircumstanţiale (obiective) şi circumstanţiale7.

În lucrarea Gramatica pentru toţi, Mioara Avram utilizează şi alte criterii în

clasificarea complementelor:

a) în funcţie de termenul determinat, complementele se clasifică în complemente ale

verbului, ale adjectivului, ale adverbului şi ale interjecţiei, dat fiind că nu orice

complement poate determina toate părţile de vorbire menţionate în definiţia generală a

complementului. Categoria cea mai numeroasă este reprezentată de complementele

verbului, care se identifică, de fapt, cu inventarul total al complementelor, determinarea

unui verb fiind singura posibilitate comună tuturor speciilor de complemente.

Complementele interjecţiei predicative sunt aproape aceleaşi cu ale verbului; în această

categorie nu pot intra însă complementul de agent şi nici complementul circumstanţial de

relaţie. Complementele adjectivului nu sunt numeroase, dar au o poziţie solidă atât prin

frecvenţă, cât şi prin unele construcţii specifice; asemenea complemente se întâlnesc în

mod obişnuit printre complementele indirecte şi de agent, printre circumstanţialele de

mod, de cauză şi de relaţie, mai rar la alte complemente circumstanţiale (de exemplu,

sociativ, consecutiv, concesiv şi de loc sau de timp). Complementele adverbului sunt cele

mai puţine: complementul indirect, circumstanţialele de mod, consecutive şi de relaţie.

7 Vezi Nicolae Felecan, op. cit., p. 136.

10

Uneori, nu e uşor de precizat dacă un complement determină un adjectiv, respectiv un

adverb sau un verb. În mod convenţional, când există un verb, chiar copulativ, se preferă

raportarea la acesta, dar când verbul lipseşte nu se recurge la subînţelegerea lui; în

asemenea cazuri, situaţiile-limită de acest fel trebuie evitate în ilustrarea tipurilor de

complemente distinse după termenul determinat.

b) după legătura cu termenul determinat, marcată în pronunţare prin pauză şi

intonaţie, iar în scris prin punctuaţie, complementele sunt izolate şi neizolate.

Complementele sunt izolate în situaţia în care informaţia pe care o aduc nu este

indispensabilă comunicării:

,,Au ajuns, sara, la hanul lui domnu Vasiliu”.

(Mihail Sadoveanu, Baltagul, p. 107)

Când această informaţie este indispensabilă, complementele sunt neizolate:

,,Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie”.


,,Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială”.


Mai des apar în situaţia de a fi izolate complementele circumstanţiale, dar pot fi

izolate şi cele necircumstanţiale atunci când sunt antepuse:

,,Pe Laura, gândurile bătrânilor o revoltau (...)”.

(Liviu Rebreanu, Ion, p. 75)

c) după formă, complementele pot fi clasificate pe baza a două criterii: părţile de

vorbire prin care sunt exprimate şi tipul de construcţie (forma cazuală, prezenţa unei

prepoziţii). Amândouă aceste aspecte interesează mai degrabă descrierea decât

clasificarea complementelor. Complementele pot fi exprimate prin substantive şi prin

11

substitute ale acestora: pronume, numerale), prin adjective, prin adverbe, prin interjecţii

şi prin forme verbale nepredicative: infinitiv, gerunziu, supin; la aceste părţi de vorbire se

adaugă unele construcţii complexe realizate cu forme verbale care au diverse compliniri:

construcţii infinitivale relative şi construcţii absolute gerunziale sau participiale. Cele mai

variate posibilităţi le are substantivul, iar cele mai puţine ― interjecţia. Numeroase

complemente pot fi exprimate prin forme verbale nepersonale, precum şi prin adverbe.

d) o clasificare mai rar discutată se face după cum complementele se definesc şi se

identifică exclusiv prin raportare la termenul determinat sau / şi prin referire la alte părţi

de propoziţie. Prima situaţie caracterizează marea majoritate a complementelor. Câteva

complemente se referă, pe lângă termenul determinat de care depind formal, la diverse

alte părţi de propoziţie; în această situaţie specială se găsesc complementul circumstanţial

sociativ, cel opoziţional, cel cumulativ şi cel de excepţie8.

8 Vezi, pentru aceste aspecte, Mioara Avram, op. cit., p. 289-292.

12

II. COMPLEMENTUL DIRECT

1. Definiţie

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb

sau o interjecţie predicativă, indicând obiectul asupra căruia se exercită în mod direct o

acţiune sau care reprezintă rezultatul ori conţinutul unei acţiuni9:

Am citit o carte.

Lucrătorii buni produc mărfuri de cea mai bună calitate.

Colegii noştri au cântat cântece specifice regiunii Banatului.

În Gramatica Academiei, ediţia a III-a, complementul direct este definit ca termen

subordonat în cadrul unui grup verbal sau interjecţional. Acest termen este dependent de

centrul grupului respectiv şi are ca formă prototipică de realizare un nume în cazul

acuzativ. Se observă că această definiţie este diferită de cea din ediţia anterioară a

Gramaticii Academiei, în sensul că se pune accentul pe relaţiile de subordonare dintre

termenii unui enunţ şi pe constituirea unor grupuri verbale sau interjecţionale. Aşadar,

complementul nu este considerat numai o parte de propoziţie care determină un verb sau

o interjecţie predicativă, ci un element component al unei sintagme, un determinant ce

funcţionează în cadrul unui grup (verbal sau interjecţional)10.

9 Vezi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 153; Mioara Avram, op. cit., p. 373; D. Craşoveanu, Limba română contemporană. Sintaxa propoziţiei. Complementul, ediţia a II-a, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1973, p. 9.10 Vezi *** Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 371.

13

2. Caracteristici sintactice

Funcţia de complement direct este o funcţie actanţială impusă de un verb

tranzitiv, care cere complement direct. Verbul tranzitiv impune nominalului selectat ca

termen subordonat restricţii de formă (acuzativul neprepoziţional sau marcat de

prepoziţia pe) şi îi atribuie anumite roluri tematice. Distincţia dintre actantul complement

direct şi ceilalţi actanţi se face, de obicei, la nivelul realizărilor prototipice, prin

intermediul regimului cazual sau prepoziţional impus de verbul regent nominalului prin

care este exprimat fiecare actant (nominativ ― subiectul, acuzativ ― complementul

direct, dativ ― complementul indirect, construcţie prepoziţională ― complementul

prepoziţional)11.

3. Caracteristici semantice

Tranzitivitatea verbului asigură nu numai coeziunea sintactică, ci şi semantică a

propoziţiei, prin impunerea restricţiilor de formă şi prin atribuirea rolurilor tematice de

către centrul de grup complementului direct. Verbele care atribuie cu precădere

complementului direct un rol tematic sunt de tip agentiv, rolul prototipic fiind Pacientul

(Spală vasele.). Într-o construcţie cu reflexiv (propriu-zis sau reciproc), agentul poate fi

coreferenţial cu Pacientul: Ana se spală (pe sine)., Marin şi Gigi se spală (unul pe altul).

Complementului direct i se pot atribui şi alte roluri tematice: Beneficiarul (Alina susţine

pe cineva / pe copil.), Experimentatorul (Mă doare capul.), Ţinta (Ne-au ajuns din

urmă.), Locativul (Străbătuse toate oraşele mari ale Europei.)12.

4. Caracteristici comunicativ-pragmatice

11 Id., ibid., p. 371.12 Id., ibid., p. 372.

14

Complementul direct face parte dintre complinirile obligatorii ale verbului

prototipic şi aparţine părţii rematice a enunţului, aducând o informaţie nouă. În funcţie de

intenţiile de comunicare, locutorul poate plasa complementul direct în poziţie preverbală.

În poziţia de complement direct apar frecvent deictice pronominale, a căror referinţă nu

poate fi determinată decât prin raportare la datele concrete ale situaţiei de comunicare (El

mă laudă.) şi anafore pronominale a căror referinţă este recuperată de la un antecedent

(Întâlnind-o pe Maria, am mustrat-o.)13.

5. Elementele regente ale complementului direct

Regentul complementului direct poate fi:

un verb tranzitiv la un mod personal (frecvent) sau o formă verbală

nepersonală (infinitiv, gerunziu, supin):

Am terminat de mâncat prăjitura.

Este o variantă de a spune adevărul înainte de a te pedepsi.

Ne plimbăm în parc recitând poezii.

L-am invitat pe Ion.

,,Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc”.

(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, p. 162)

,,Povestind lui Robert, la întoarcere, aventura, el n-a ştiut ce să creadă”.


,,Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile,

apăsând tâmplele”.


13 Id., ibid., p. 372.

15

,,Vasile Baciu intră în ogradă, trântind portiţe (...)”.


,,Cum aş putea să-ţi descriu bucuria pe care am simţit-o intrând în noua

mea locuinţă”.

(Camil Petrescu, Patul lui Procust, p. 252)

o locuţiune verbală tranzitivă:

Ţine minte vorbele mele.

L-am dat la o parte pe Marin.

o interjecţie predicativă cu regim de verb tranzitiv:

Uite o creangă!

,,Bravo! Uite omul”!


În Gramatica Academiei, ediţia a III-a, se specifică faptul că adjectivul dator este

singurul care poate guverna un determinant nominal fără prepoziţie, cu formă de

nominativ-acuzativ: Îmi e dator o carte / un răspuns. Adjectivul dator acceptă un

nominal-complement direct nesubstituibil prin clitic pronominal14: *Mi-e dator o.

6. Părţile de vorbire prin care se exprimă complementul direct sunt următoarele:

substantiv în cazul acuzativ fără prepoziţie sau cu prepoziţia pe:

14 Id., ibid., p. 373.

16

Şi această poveste am spus-o în jurul prietenilor.

Ioan muncea din greu ajutând-o pe Ana, care rămăsese în urmă.

Complementul direct exprimat printr-un substantiv sau un substitut al acestuia în

cazul acuzativ poate fi construit cu sau fără prepoziţia pe.

Aşadar, complementele directe care se construiesc obligatoriu cu prepoziţia pe

sunt exprimate prin:

substantive proprii, nume de persoane sau de animale:

Îl văd pe Matei.

Îl chem pe Azorel.

substantive comune generice urmate de nume proprii de persoane sau de

animale:

Îl vezi pe profesorul Diaconescu?

El l-a descris pe câinele Zdreanţă.

substantive comune, nume de persoane considerate unice:

,,Apoi cheamă pe tata şi-i zise hotărâtor (...)”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p. 63)

Îl aştept pe director.

O ascult pe mama.

substantive comune, nume de persoane la singular, identificate şi articulate

hotărât:

Aştept pe medicul de gardă.

17

substantive comune, nume de persoane la plural identificate, articulate

când au anumite determinări (Am invitat pe toţi colegii.), nearticulate când

sunt singure (Am invitat pe colegi.);

substantive comune, nume de persoane însoţite de un adjectiv pronominal

posesiv sau demonstrativ:

Îl văd pe prietenul tău.

Îl aştept pe acest om.

substantive comune, nume de animale şi de inanimate în costrucţiile în

care subiectul şi complementul direct, aşezate înaintea verbului, sunt

exprimate prin acelasi substantiv, nearticulat:

Cui pe cui se scoate.

substantive comune, nume de animale şi de inanimate personificate:

Vulpea l-a păcălit pe urs.

Pe păpuşă o iubeşte mult.

cuvinte şi construcţii substantivizate cu ajutorul articolului cel:

Ajut pe cei slabi / pe cei doi.

substantive proprii, nume de inanimate ― aştri, formaţii artistice, sportive

etc., nave ― nearticulabile:

Luna o vedem bine, dar pe Venus nu.

Steaua a învins pe Dinamo.

pronume care se construiesc obligatoriu cu prepoziţia pe:

18

formele accentuate ale pronumelor personale şi reflexive, pronume

posesive, demonstrative, nehotărâte, negative:

M-ai aşteptat pe mine?

Se cunoaşte pe sine.

Dacă i-ar fi ascultat pe toţi, nu ar fi penalizat pe niciunul.

― Pe cine strigi? ― Pe acesta.

Alege-ţi o jucărie: o vrei pe asta sau pe cealaltă?

Trebuie să numeşti pe oricine.

Nu invit pe nimeni.

Sunt emoţionată să-i cunosc pe ai tăi.

Pe unii îi ştiu din vedere.

numerale care se construiesc obligatoriu cu prepoziţia pe:

numeralele ordinale, cardinale şi colective:

L-am nimerit pe primul dintre ei.

I-am întâlnit pe amândoi.

I-a dus pe cei doi acasă.

Pe al treilea l-a admis.

Se construiesc obligatoriu fără prepoziţia pe complementele directe exprimate

prin:

substantive comune sau proprii, nume de inanimate articulabile:

Citesc un roman.

Privesc Dunărea.

substantive comune, nume de animale nepersonificate:

19

Văd un câine.

substantive comune, nume de persoane neidentificate:

Firma ta caută zugravi.

substantive comune de orice fel, articulate, în construcţie cu un dativ

posesiv pe lângă verb:

Îi cunosc prietena.

pronumele relativ şi interogativ ce, pronumele nehotărâte (alt)ceva, orice,

pronumele negativ nimic şi, în general, pronumele nehotărâte şi negative

care substituie nume de lucruri15:

― Ce vezi?― Nu văd nimic.

formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive, dar şi (în

anumite cazuri) pronumele demonstrative, interogative, relative,

nehotărâte şi negative (mai ales când substituie nume de lucruri):

Îl ştiu.

Se spală.

Ştiam aceasta atunci, dar nu voiam să intervin.

Ce doreşti tu?

Nu am ştiut ce doreşte.

N-a spus nimic.

,,Femeia mă privea din când în când pe sub sprâncene”.

(Gib Mihăescu, Rusoaica, p. 70)

15 Vezi Mioara Avram, op. cit., p. 293-295.

20

numerale care se construiesc fără pe:

Mănânc două.

verbe la modurile infinitiv, gerunziu sau supin:

Mama începu a povesti cu nostalgie amintirile din copilărie.

Îmi place să aud cântând în camera alăturată.

A terminat de citit.

Am avut de scris o poezie.

interjecţii:

Am auzit trosc!

Complementul direct se mai poate exprima uneori prin construcţii infinitivale

nominale (formate din infinitivele verbelor copulative însoţite de nume predicative) sau

prin construcţii infinitivale relative obiective (după verbul tranzitiv a avea) formate dintr-

un infinitiv + pronume sau adverbe relative:

Încearcă şi el a fi util.

Are unde mânca.

Putea rămâne repetent din nou.

Nu aveau ce discuta unul cu celălalt.

Alteori, complementul direct se poate exprima prin substantive nearticulate la

plural, precedate de prepoziţia la, care are aici sens de cantitate numerică, mare şi

nedeterminată (este echivalentă cu atâţia, atâtea, mulţi, multe). Este o construcţie de

factură populară şi familiară, iniţial cu sens de loc, fiind lipsită de conotaţii afective. Cu

21

timpul, prepoziţia a evoluat spre un sens cantitativ, căpătând şi valoare afectivă: Am

mâncat la prăjituri de te sperii.

Sunt complemente directe şi cele exprimate prin substantive comune, precedate

de numerale şi aşezate după anumite verbe tranzitive, deşi dau impresia unor

complemente circumstanţiale de mod de măsură: Are trei stilouri., A citit cinci cărţi.

După verbe ca: a costa, a cântări, a valora, a sări, a alerga, a înota etc., asemenea

construcţii se apropie de un complement circumstanţial de mod (mărimea sau cantitatea

exprimată prin numerale domină sensul construcţiei)16: Merele cântăresc două

kilograme.

7. Tipuri de complement direct

În Limba română actuală, Vasile Şerban prezintă trei tipuri de complement direct:

extern:

Privesc un tablou.

rezultativ:

Compune o poezie.

intern17:

Cântă un cântec popular.

16 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 193.17 Vezi Vasile Şerban, Limba română actuală, Timişoara, Editura Mirton, 1993, p. 111.

22

În acest caz, verbele intranzitive au complement direct exprimat printr-un cuvânt

din aceeaşi rădăcină cu verbul sau din aceeaşi sferă semantică. Acest complement direct

are lângă el un determinant:

A trăit un trai fericit.

Ei au luptat luptă zadarnică.

Într-un articol publicat în Studii de gramatică, vol. I, Petru Creţia afirmă

că ,,aceste complemente nu exprimă numai rezultatul acţiunii, ci şi conţinutul ei”. În

această situaţie, rezultatul acţiunii nu este un obiect, ci avem de-a face cu un complement

care denumeşte şi conţinutul acţiunii18:

,,Vom visa un vis ferice”.

(Mihai Eminescu, Dorinţa, în Poezii, p. 63)

În Gramatica limbii române, Dumitru Irimia prezintă următoarele tipuri de

complement direct:

simplu, care se realizează prin:

a) substantiv (comun sau propriu), locuţiuni substantivale, alte unităţi lexico-

gramaticale substantivizate sau sintagme substantivale:

Aproape niciunul dintre noi nu are creativitate.

b) pronume:

Ţi-am ordonat să nu înştiinţezi pe nimeni şi să-i întorci pe toţi din drum.

c) forme verbale nepersonale:

18 Petru Creţia, Complementul intern, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 116.

23

Începui a povesti ceea ce mi s-a întâmplat.

d) adverb cu valoare de substantiv (foarte rar):

Vorbea bine franţuzeşte, ceea ce era prioritar pentru postul respectiv.

e) interjecţii:

Am auzit zbârrr! şi am văzut-o pentru ultima oară.

dezvoltat, care se realizează prin construcţii infinitivale relative cu verbul a

avea ca regent:

Singur n-ai cui spune supărarea ta.

multiplu19:

Mi-a ascultat toate dorinţele, bucuriile şi nemulţumirile.

analitic20:

Nu poţi fi atent la toate detaliile.

Complementul direct poate fi dublu exprimat, adică poate fi redat prin două

componente raportate la acelaşi verb, dintre care unul este referenţial, iar celălalt,

anaforic. Dublarea complementului direct este obligatorie ori de câte ori acesta este

exprimat prin:

19 Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 411-412; Nicolae Felecan, op. cit., p. 144. 20 Dumitru Irimia, op. cit., p. 412.

24

a) forma cazuală de acuzativ neprepoziţional:

substantiv comun (animat sau inanimat) sau propriu inanimat,

totdeauna articulat, în antepunere faţă de verb:

Copiii i-am spălat cu apă curată.

Madridul l-am vizitat mai demult.

substantiv comun inanimat, nearticulat, precedat de un determinant

(adjectiv pronominal demonstrativ, adjectivul pronominal

nehotărât fiecare, pronumele semiindependent cel urmat de

numeral cardinal) care îl face apt de integrare în enunţ, totdeauna

în antepunere faţă de verbul regent:

Fiecare încăpere am vopsit-o în altă culoare.

Cele două cărţi le-am achiziţionat astăzi.

dublarea e obligatorie şi în situaţia în care demonstrativul este

postpus substantivului, dar tot în antepunere faţă de verb:

Zona aceasta am vizitat-o.

Prietenul acela l-am pierdut.

b) forma prepoziţională cu pe:

substantiv comun sau propriu:

I-am spălat pe copii.

Pe Marilena am întâlnit-o la facultate.

25

pronume (personal, de politeţe, reflexiv, demonstrativ, nehotărât,

pronumele semiindependente al şi cel), indiferent de poziţia faţă de

regent:

M-a identificat pe mine.

Nu cumva crezi că te-am deranjat pe dumneata?

Pe sine se întreţine.

Pe acela îl vreau.

Pe toţi i-am invitat.

Nu reuşesc să le duc pe toate.

Pe cei doi nu i-am recunoscut.

L-au deranjat pe al meu.

pronumele relativ sau interogativ care:

Mi-a plăcut staţiunea pe care am vizitat-o.

numeral (cardinal, colectiv, ordinal) antepus verbului:

Pe trei i-am văzut plecând.

Pe amândoi îi admir foarte mult.

Pe al doilea l-am ajutat mereu.

Dubla exprimare a complementului direct nu este posibilă atunci când

complementul direct este exprimat prin:

substantiv la acuzativul neprepoziţional, articulat sau nearticulat în

postpunere: Mănâncă mere., Împrumută romanele pentru a le citi.

şi nearticulat în antepunere: Portocale doreşte.

26

dublarea nu e posibilă în construcţiile cu dativ posesiv, cu referire

la complementul direct exprimat prin substantiv articulat:

Mi-am vizitat prietenii.

substantiv propriu, inanimat, postpus verbului:

Am vizitat Sibiul anul trecut.

pronumele relative sau interogative cine sau ce şi pronumele

relativ compus ceea ce:

Spune-mi pe cine ai depistat.

Ce a pierdut?

Ceea ce vreau nu e posibil.

pronumele nehotărât orice şi pronumele negative nimeni şi nimic,

indiferent de poziţia lor faţă de verb:

Mănâncă orice.

N-a văzut nimic.

Să nu deranjăm cu îndrăzneala noastră pe nimeni.

pronumele demonstrative populare asta, aia, la acuzativul fără pe:

Asta iau.

Aia vreau.

Dubla exprimare este facultativă când complementul direct este exprimat prin:

substantiv comun, nume de persoană, nearticulat sau substantiv

propriu, nume de persoană la acuzativul cu pe, postpus verbului:

(Îi) ajută pe studenţi.

27

substantiv inanimat, articulat cu articol nehotărât, antepus verbului:

Un succes (îl) constituie rezultatele bune la concursuri.

numeral (cardinal, colectiv, ordinal) la acuzativul cu pe, plasat

după verb:

(L-)am lăsat în urmă pe al patrulea.

pronumele demonstrative populare asta, aia şi pronumele

nehotărâte la acuzativul cu pe, postpuse verbului21:

(O) vreau pe asta / aia., Profesorul (îl) ascultă pe oricare dintre

ei.

Dubla realizare a complementului direct se realizează în trei variante semantico-

sintactice:

a) multiplicarea funcţiei prin coordonare disjunctivă:

Va citi un roman sau o nuvelă.

b) reluarea conţinutului semantic al funcţiei dintr-o altă perspectivă, prin relaţia de

apoziţie:

A compus poezii moderne, adevărate capodopere ale literaturii noastre.

21 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 380-382.

28

c) repetarea conţinutului semantic al funcţiei în strânsă legătură cu o particularitate

specifică sintaxei pronumelui în limba română: forma (accentuată) a pronumelui

personal nu poate fi întrebuinţată în absenţa formei scurte decât în condiţiile

dezvoltării unor valori stilistice; atunci când este exprimat printr-un pronume

personal, formă neaccentuată, complementul direct este în mod frecvent reluat sau

anticipat prin forma accentuată a pronumelui respectiv şi chiar prin pronume

nepersonale, substantive sau propoziţii22:

Am întâlnit-o pe prietena mea la teatru.

Pe voi v-am sfătuit să renunţaţi la această idee.

Pe cea care mi-a fost alături n-o voi uita.

Pe niciunul nu l-am crezut atunci.

În Sintaxa limbii române, Gh. Constantinescu-Dobridor arată că reluarea sau

anticiparea complementului direct se realizează prin forme pronominale neaccentuate în

mai multe situaţii.

Complementul direct este anticipat prin formele neaccentuate de acuzativ ale

pronumelui personal sau reflexiv atunci când este aşezat după verb şi este exprimat prin:

pronume (personal, demonstrativ, posesiv sau reflexiv):

O susţine pe ea (pe aceasta, pe a mea).

Se priveşte pe sine.

Nu i-am respectat pe ai mei.

Am felicitat-o pe cealaltă.

22 Vezi Dumitru Irimia, op. cit., p. 412-413.

29

substantiv comun, nume de persoană, articulat cu articolul hotărât

enclitic şi precedat de prepoziţia pe:

L-am petrecut pe fratele meu.

Am ajutat-o pe prietena mea.

substantiv propriu, nume de persoană precedat de prepoziţia pe:

Alaltăieri am zărit-o pe Maria.

O vizitasem pe Ileana înainte de a-mi spune tu.

Complementul direct este reluat prin aceleaşi forme pronominale atunci când este

exprimat prin aceleaşi părţi de vorbire aşezate însă înaintea verbului, şi anume23:

pronume (personal, demonstrativ, reflexiv sau posesiv):

Pe voi nu vă mai recunoşteam.

Pe aceea am cunoscut-o demult.

Pe ai noştri nu i-aţi ajutat când se aflau în impas.

Pe sine s-a analizat cu atenţie.

substantiv comun, nume de persoană, articulat cu articol hotărât enclitic

şi precedat de prepoziţia pe:

Pe tatăl lui îl consider o persoană exigentă.

substantiv propriu, nume de persoană, precedat de prepoziţia pe:

Pe Andrei l-am aşteptat în centrul oraşului.

23 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, op. cit., p. 194.

30

8. Topica şi punctuaţia

Ca determinativ obligatoriu al verbului, topica sintactică (nemarcată) a

complementului direct este de a fi plasat imediat după regentul său: El a pictat o icoană.

Nu totdeauna complementul direct stă imediat după verb, ci există situaţii în care

complementul indirect se plasează între verb şi complementul direct: Profesorul i-a

dăruit elevului o carte. Există însă şi situaţii când complementul direct ocupă prima

poziţie: Acordă prioritate autovehiculelor.

Indiferent de poziţia sa, complementul direct nu se desparte de termenul regent

prin virgulă, cu excepţia intercalărilor24:

Pe Alina, cea mai bună prietenă a mea, n-am văzut-o de mult timp.

În Gramatica Academiei, ediţia a III-a, sunt prezentate regulile de antepunere sau

de postpunere a complementului direct faţă de termenul regent. Complementul direct este

antepus întotdeauna când este exprimat prin:

pronume personale şi reflexive neaccentuate (cu unele excepţii cerute de

modul sau timpul verbului), care apar pe lână un verb la un mod personal,

pe lângă o formă verbală compusă (când complementul este exprimat prin

pronume de persoana a III-a, masculin) sau pe lângă verbe la infinitiv şi

supin:

Mă spăl pe faţă.

Îi chem în birou.

I-am întâlnit la muzeu.

Am avut plăcerea de a-l ajuta.

O termină de citit până mâine.

24 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 389-390; Mircea Goga, Limba română. Morfologie. Sintaxă, ediţia a IV-a, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2001, p. 279.

31

pronume interogative:

Pe cine ai vrea să vezi?

pronume relative:

Nu mi-a spus ce a luat din servieta mea.

substantive cu pe în expresii:

Cui pe cui se scoate.

Complementul direct apare numai în postpunere în următoarele situaţii:

pronumele personale şi reflexive neaccentuate care se află pe lângă verbe la

modul imperativ sau gerunziu, în cazul formelor verbale compuse inversate

şi atunci când pronumele la persoana a III-a, singular, feminin este aşezat

lângă o formă verbală compusă:

Ascultă-mă atunci când ţi-o cer!

Certându-ne nu ai rezolvat problema.

Am văzut-o când încerca să plece.

Chematu-l-am la mine când am aflat vestea.

complement direct exprimat prin verbe la moduri nepersonale25:

Ştie cânta frumos.

A auzit vorbindu-se despre criză.

A terminat de citit romanul.

9. Confuzii cu alte părţi de propoziţie. Complementul secundar


32

Complementul direct poate fi confundat cu:

subiectul şi numele predicativ

În Teoria şi practia analizei gramaticale, G. G. Neamţu consideră că această

confuzie este cauzată de notele comune – exprimarea şi întrebarea:

Vecinii mei sunt oameni cumsecade. (NP)

În acest oraş sunt oameni binevoitori. (S)

Am întâlnit oameni generoşi. (CD)

atributul: De ăştia am mai întâlnit. (de ăştia ― atribut pronominal

prepoziţional al substantivului subînţeles oameni).

complementul circumstanţial de excepţie:

El nu mănâncă decât mere. (CD)

elementul predicativ suplimentar26:

L-au numit director al instituţiei.

L = CD.

director = EPS.

Topica, de altfel, poate da naştere la confuzii. În exemplele: Privesc copiii

alergând. şi Privesc alergând copiii., elementul aflat imediat după verbul-predicat poate

fi considerat complement direct. Exemplele de acest tip devin mai clare dacă le construim

cu un substantiv propriu, care, atunci când îndeplineşte funcţia de complement direct,

cere dublarea şi prezenţa prepoziţiei pe27: *Privesc alergând Mihai. / Îl privesc alergând

pe Mihai.

26 Vezi Mircea Goga, op. cit., p. 279.27 Vezi Florina-Maria Băcilă, Omonimia în limba română. Privire monografică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007, p. 168-169.

33

Confuzia cea mai frecventă vizează subiectul şi complementul direct şi se produce

atunci când exprimarea nominală şi întrebarea sunt asemănătoare sau identice, iar

prepoziţia pe lipseşte:

S-au reparat scaunele. (S, N.)

Au reparat scaunele. (CD, Ac.)

Distingem două situaţii în care se produce confuzia:

când ambele funcţii sunt prezente în propoziţie le deosebim după conţinutul

gramatical (subiectul este Agentul, iar complementul direct este Pacientul),

după posibilitatea înlocuirii întrebării ce? prin cine? (în cazul subiectului

este posibilă înlocuirea), după topică (subiectul este antepus, iar

complementul direct este postpus verbului), după posibilitatea substituţiei

printr-un pronume personal neaccentuat de persoana a III-a în acuzativ (în

cazul complementului direct este posibilă această substituţie) şi după

posibilitatea transformării pasive (în acest caz, subiectul devine complement

de agent, iar complementul direct devine subiect):

Maria scrie un eseu interesant. (CD)

Ploile au provocat inundaţii. (CD)

Stresul provoacă boli grave. (CD)

Noi aşteptăm oaspeţi. / Noi îi aşteptăm. (CD)

Tânărul a dezlegat enigma. (CD) / Enigma a fost dezlegată de tânăr.

(Csec)

când în propoziţie apare numai una dintre cele două părţi de propoziţie,

identificarea se face respectând legea priorităţii subiectului faţă de

complementul direct28:

28 Vezi G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii, ediţia a II-a, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007, p. 291.

34

S-a spart un pahar. (S)

A spart un pahar. (CD, iar S este subînţeles)

În Gramatica Academiei, ediţia a III-a, se delimitează un nou tip de complement,

şi anume complementul secundar, care apare într-o propoziţie numai în prezenţa

complementului direct. Deoarece în sintaxa tradiţională complementul secundar era

considerat tot un complement direct, sunt posibile confuzii între cele două poziţii

sintactice. Pentru ca aceste confuzii să fie evitate, trebuie să înţelegem foarte bine

noţiunea de complement secundar.

Există în limba română o clasă de verbe cu două complemente de tipul: a întreba

ceva pe cineva, a anunţa ceva pe cineva, a învăţa ceva pe cineva etc. În Gramatica

Academiei, ediţia a III-a, se precizează că unul dintre ele este complement direct (OD),

iar celălalt este complement secundar (OSec). În volumul I din această lucrare este

specificat şi argumentul unei asemenea diferenţieri, şi anume faptul că se realizează

satisfacerea trăsăturilor de tranzitivitate numai în relaţie cu unul dintre complemente29.

Complementul secundar funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat faţă

de centrul grupului într-o structură ternară din care face parte şi un complement direct

subordonat aceluiaşi centru verbal. Se realizează prototipic prin nominal neprepoziţional,

dar poate avea şi realizare propoziţională30:

Acest dascăl ne-a învăţat carte.

L-am rugat să nu întârzie.

Caracteristici sintactice

Termenul regent al complementului secundar poate fi:

29 Vezi ***Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 346.30 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 392.

35

un verb tranzitiv la un mod personal:

I-am anunţat pe elevi ora plecării.

un verb la diateza pasivă:

Copilul a fost sfătuit ceva.

un verb la infinitiv sau gerunziu (mai rar):

Întrebându-mă ceva, şi-a dat seama că minţeam.

Nu îndrăznea a mă ruga ceva.

Poziţia de complement secundar este o poziţie actanţială în care verbul e tranzitiv,

obligatoriu trivalent31.

Verbele tranzitive de acest fel se caracterizează prin capacitatea combinării cu trei

determinări actanţiale obligatorii, fiecare primind un rol tematic diferit şi ocupând poziţii

sintactice diverse32.

Cele două poziţii sintactice, subordonate în cadrul grupului verbal aceluiaşi centru

verbal, sunt exprimate prin nominale cu trăsături semantice diferite: [ – Animat] pentru

complementul secundar, dar [+ Animat] pentru complementul direct: Profesorul i-a

ascultat lecţia. Dar nominalul prepoziţional inanimat poate fi şi complement direct în

situaţia în care nu există un complement direct exprimat prin nominal animat:

El a anunţat momentul sosirii. (complement direct)

El i-a anunţat momentul sosirii. (complement direct + complement secundar)

În acest mod poate fi explicată considerarea celui de-al doilea complement direct

drept complement secundar.

În sintaxa tradiţională, complementul secundar era considerat ca al doilea

complement direct, cel al ,,lucrului” sau ,,al materiei”, pe lângă cel al ,,fiinţei”.

31 Id., ibid., p. 392.32 Vezi ***Gramatica limbii române. I. Cuvântul, p. 346.

36

Necesitatea deosebirii dintre cele două tipuri de complemente este susţinută de

diferenţele dintre cele două nominale prin care se exprimă, şi anume:

nominalul complement secundar nu acceptă realizarea cu pe:

Pe copiii săi i-am învăţat lucruri bune.

nu acceptă substituirea sau dublarea printr-o formă pronominală

neaccentuată:

El m-a anunţat ora plecării., / dar nu *El m-a anunţat-o.

nu se poate coordona un complement secundar cu un complement direct:

*I-a anunţat pe ei şi ora plecării.

complementul secundar nu poate să apară în acelaşi enunţ cu un

complement indirect deoarece, în situaţia în care complementul direct este

înlocuit cu un complement indirect, complementul secundar devine

complement direct:

*Ea îmi anunţă ora plecării.

Clasa de substituţie a complementului secundar cuprinde nominale

neprepoziţionale (substantive şi pronume). Substantivul prin care se poate exprima

complementul secundar este inanimat, articulat enclitic (mai rar, este articulat proclitic

sau nearticulat):

L-a învăţat pe elev poezia aceea.

Vă voi învăţa lucruri noi.

I-am anunţat o anumită oră a plecării.

37

Complementul secundar poate fi exprimat prin substantiv inanimat şi atunci când

face parte dintr-o structură cu verbul a trece:

L-am trecut pe bătrân strada.

Complementul secundar se poate exprima şi prin pronume demonstrativ, pronume

interogativ, pronumele relativ ce, prin pronume nehotărâte şi prin pronumele negativ

nimic, toate având trăsătura [ – Animat]:

Îl roagă asta.

Ce îl sfătuiţi?

Nu am aflat ce l-aţi rugat.

L-am învăţat ceva / tot.

Nu l-am rugat nimic.

Uneori, complementul secundar se poate exprima şi printr-un verb la modul

infinitiv:

L-am învăţat a spune adevărul.

Topica normală este cea a postpunerii complementului secundar faţă de verbul

regent. Complementul direct ocupă poziţii diferite faţă de complementul secundar.

Ordinea obişnuită este verb + complement direct + complement secundar:

I-a ascultat pe elevi lecţia.

I-a anunţat pe concurenţi ora începerii competiţiei.

38

Atunci când complementul direct este exprimat printr-un pronume personal

neaccentuat, în funcţie de plasarea lui înainte sau după verb, complementul secundar se

află fie imediat după verb, fie după complementul direct:

I-a învăţat lucruri noi.

Am întrebat-o ceva despre voi.

N-am anunţat-o ora concursului.

III. CORESPONDENŢA DINTRE PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE ŞI

PROPOZIŢIILE SUBORDONATE

Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate se

realizează pe baza paralelismului relaţional, funcţional şi semantic care se stabileşte între

două niveluri aparţinând aceleiaşi ierarhii. Se recunosc în planul sintaxei următoarele

niveluri: al părţilor de propoziţie, al sintagmelor, al propoziţiilor şi al frazei.

39

Părţile de propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi funcţionale, purtătoare ale unor

funcţii, în timp ce sintagma şi fraza sunt unităţi relaţionale, niveluri la care se proiectează

relaţiile generatoare de funcţii. Aşadar, paralelismul se manifestă, pe de o parte, între

părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, ca unităţi funcţionale,

iar, pe de altă parte, între sintagme şi fraze, ca unităţi relaţionale. Partea de propoziţie, ca

unitate constitutivă a unei sintagme, devine, prin expansiune, propoziţie, care, la rândul

său, este unitate constitutivă a unei fraze. Ceea ce este caracteristic acestor procese este

faptul că numai părţile de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se corelează

în planuri paralele sau corespondente, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de

subordonare.

Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate se defineşte

pe baza unor trăsături comune care caracterizează cele două unităţi: partea de propoziţie

(p) şi propoziţia subordonată (P). Apariţia lui p sau P este adesea condiţionată de unele

trăsături semantice şi gramaticale ale termenului regent, care pot influenţa atât raportul de

frecvenţă, cât şi realizarea structurii celor două unităţi corespondente. Astfel, pe lângă un

regent adjectival, o frecvenţă mai mare cunoaşte partea de propoziţie (p), în timp ce, pe

lângă un regent verbal, propoziţia subordonată dispune de o mai mare libertate de

construcţie.

O serie de trăsături semantice şi gramaticale ale termenului regent impun acelaşi

statut sintactic de ordin funcţional unităţilor determinative de tipul p sau P.

Calitatea tranzitivă a verbului determinat face posibilă apariţia unui complement

direct sau a unei propoziţii subordonate completive directe: Poate scrie / să scrie.;

valoarea pasivă a regentului, la un mod personal sau nepersonal, permite construcţia

complementului de agent şi a propoziţiei subordonate corespunzătoare:

Romanul acesta a fost scris de un talentat / de cine a avut talent.

Prezenţa unui verb copulativ reclamă totdeauna apariţia unui nume predicativ sau

a unei propoziţii predicative:

,,Şi acuma dragostea de viaţă e mai puternică în inima mea decât credinţa”.

40

(Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 149)

Întrebarea este1/ dacă va reuşi2/ să câştige3/.

Sensul impersonal al unui verb sau al unei expresii verbale face posibilă prezenţa

unui subiect sau a unei subordonate subiective:

E greu de rezolvat exerciţiul.

Se spune1/ că destinul omului este scris în stele2/.

Adjectivul şi adverbul prezintă, ca unităţi sintactice dependente, un complement

circumstanţial de mod comparativ, la nivel sintagmatic, sau o propoziţie subordonată

circumstanţială de mod comparativă, la nivelul frazei:

Teiul era mai înalt decât acea casă.

Citea mai expresiv decât colegul său.

Fusese mai abil1/ decât ne-am închipuit2/.

Muncise mai puţin1/ decât ne-a spus el2/.

Paralelismul dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate

corespunzătoare este relevat şi de prezenţa unor relatori, mai exact, unii relatori specifici

nivelului sintagmatic se regăsesc ca elemente constitutive în structura relatorilor cu care

se operează la nivelul frazei:

Din cauza ploii n-au mai plecat de acasă.

Nu-i mai vorbeam1/ din cauză că mă dispreţuia2/.

Pentru a reuşi1/ trebuie2/ să fii perseverent1/.

41

Munceşte cu îndârjire1/ pentru ca să aibă succese2/.

Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate are şi o

bază semantică. Baza semantică comună este asigurată, pe lângă sensul propriu al

unităţilor, şi de cele trei coordonate ale corespondenţei structurale: termen regent comun,

aceeaşi relaţie şi aceeaşi funcţie sintactică:

,,Deci toată lumea înţelegea întrucâtva istorisirea muntencii”. (complement

direct)


Eu nu înţelegeam1/ ce povestea ea2/. (completivă directă)

Pe baza factorilor comuni prezentaţi, care definesc procesul de corespondenţă

dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, sunt posibile expansiunea şi

contragerea. Părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare prezintă

unele trăsături distinctive care în planul sintaxei dau specificitate unei unităţi în opoziţie

cu o altă unitate. Părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare se

realizează ca unităţi sintactice distincte din punct de vedere structural; partea de

propoziţie este o unitate cu structură simplă, iar propoziţia subordonată este o unitate cu

structură complexă:

Nu a ascultat sfatul lui / ceea ce l-a sfătuit.

Partea de propoziţie se realizează totdeauna ca unitate nepredicativă, pe când

propoziţia subordonată se realizează ca unitate predicativă. Partea de propoziţie se

defineşte şi se realizează ca proiecţie a unei relaţii de determinare la nivelul sintagmei, în

timp ce propoziţia subordonată se realizează şi se defineşte ca proiecţie a aceleiaşi relaţii,

însă la nivelul frazei.

Realizarea părţilor de propoziţie ca unităţi sintactice este marcată de prezenţa

prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale, ca mijloace analitice de proiecţie a unei

42

relaţii de determinare la nivel sintagmatic. În schimb, realizarea propoziţiilor

subordonate, ca unităţi sintactice corespondente părţilor de propoziţie, este marcată de

prezenţa conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale, a pronumelor şi a adjectivelor

pronominale relative, a adverbelor relative:

,,Regele l-a privit pe cardinal întrebător, dar n-a mai avut timp să-i pună vreo

întrebare: un strigăt de admiraţie pornise de pe toate buzele”.

(Alexandre Dumas, Cei trei muschetari, vol. I, p. 218)

,,Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea căci tocmai pe mine

căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi”.

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p. 52)

Funcţiile sintactice exprimate atât de partea de propoziţie, cât şi de propoziţia

subordonată corespunzătoare, deşi sunt identice, nu sunt puse în valoare în aceeaşi

măsură la cele două niveluri sintactice; unele cunosc o întrebuinţare mai largă la nivel

sintagmatic, ca părţi de propoziţie, altele – la nivel frastic, ca propoziţii subordonate.

Astfel, funcţiile de complement circumstanţial de relaţie, element predicativ suplimentar,

complement circumstanţial sociativ, instrumental, complement de agent sunt mai bine

reprezentate la nivel sintagmatic prin părţi de propoziţie; în schimb, propoziţiile

subordonate consecutive, condiţionale, finale, cauzale sunt mai bine reprezentate la

nivelul frazei:

De frumoasă, era frumoasă foc. (complement circumstanţial de relaţie)

A fost numit director de curând. (element predicativ suplimentar)

Cu tine voi pleca la drum. (complement circumstanţial sociativ)

Cu sabia sa dibace i-a nimicit pe duşmani. (complement circumstanţial

instrumental)

A fost felicitat de toţi susţinătorii săi. (complement de agent)

A plouat atât de mult1/, încât râurile s-au revărsat2/. (consecutivă)

Deşi nu m-a ajutat nimeni1/, mi-am îndeplinit visul2/. (concesivă)

43

Dacă nu mă vei susţine1/, voi renunţa la concurs2/. (condiţională)

Am muncit din răsputeri1/ pentru ca voi să fiţi mândri de mine2/. (finală)

Nu voi pleca mâine1/ pentru că nu sunt liniştită în privinţa ta2/. (cauzală)

Ca urmare a distincţiilor existente între părţile de propoziţie şi propoziţiile

subordonate corespunzătoare, distincţii care impun un statut propriu în cazurile de mai

sus, nu se mai produc procesele de expansiune şi de contragere, unităţile funcţionând

numai la un anumit nivel fără să mai fie corespondente sau în concordanţă. Între părţile

de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoere se stabileşte o corespondenţă,

mai exact spus un paralelism, care se bazează pe existenţa unor trăsături comune de ordin

relaţional, funcţional şi semantic.

Paralelismul se manifestă între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, ca

unităţi funcţionale, iar, pe de altă parte, între sintagmă şi frază, ca unităţi relaţionale.

Trăsăturile comune ale părţilor de propoziţie, ca unităţi constitutive ale sintagmelor, şi ale

propoziţiilor subordonate, ca unităţi constitutive ale frazelor, fac posibile procesele de

expansiune (p > P) şi de contragere (P > p), procese fundamentale din punct de vedere

structural. Părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, deşi se

corelează pe baza unor similitudini, prezintă totuşi unele trăsături distinctive care dau

specificitate fiecărei unităţi în parte; partea de propoziţie se realizează structural ca

unitate simplă nepredicativă, ca proiecţie a unei relaţii de dependenţă la nivel sintagmatic,

în timp ce propoziţia subordonată se realizează ca unitate complexă, predicativă, ca

proiecţie a aceleiaşi relaţii de dependenţă, dar la nivelul frazei33.

33 Pentru aceste aspecte, vezi Ion Diaconescu, Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, în idem, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 65-76; Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 141-164.

44

IV. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ DIRECTĂ

1. Definiţie. Elemente regente

Propoziţia subordonată completivă directă este propoziţia secundară care

îndeplineşte funcţia de complement direct (în planul frazei), pe lângă:

un verb tranzitiv la un mod personal sau nepersonal:

Aflând1/ ce s-a spus2/, s-a apucat de lucru1/.

45

,,Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit1/ să devină omul lui”2/.

(Marin Preda, Moromeţii, vol. I, p. 134)

o locuţiune verbală tranzitivă:

,,Bologa nu zărise sentinelele1/ şi de-abia acuma băgase de seamă2/ că

plutonierul e ştirb”3/.


Ţii minte1/ ce ţi-am spus cândva2/?

o interjecţie predicativă34:

A trecut ceva timp1/ şi iată2/ că s-au ivit câteva locuri la a treia şcoală3/.

Uite1/ că totul s-a lămurit acum2/.

Propoziţia subordonată completivă directă corespunde unui complement direct şi

arată obiectul asupra căruia se exercită în mod direct acţiunea din propoziţia regentă sau

indică rezultatul acesteia35. Ea răspunde la întrebarea ce? adresată termenului regent:

Nu înţeleg1/ ce ai scris aici2/. (CD)

Ştiu1/ că mâine voi pleca la munte2/. (CD)

N-a băgat de seamă1/ că ai întârziat2/. (CD)

Vreau1/ să citesc o poezie2/. (CD)

Spune-i1/ orice vrei2/. (CD)

34 Vezi Gheorghe Pop, Sintaxa limbii române. Teorie şi aplicaţii, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999, p. 124; Teodor Cotelnic (coord.), op. cit., p. 304; Aurel Nicolescu, Probleme de analiză a frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 58; Mircea Goga, op. cit., p. 279. 35 Vezi Alexandru Metea, Limba română esenţială. Fonetică. Vocabular. Gramatică, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2003, p. 194.

46

2. Elemente joncţionale

Propoziţia subordonată completivă directă poate fi introdusă prin:

conjuncţii subordonatoare universale: că, să, ca... să, dacă, de:

,,Acum îşi zicea1/ că războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai

eficace element de selecţiune”2/.


Vreau1/ să ştiu2/ dacă a fost promovată această colecţie3/.

Vreau1/ ca mâine să pleci2/.

Nu ştiu1/ de am greşit2/ sau nu3/.

adverbe relative: unde, cum, când, cât, încotro:

Nu ştim1/ unde a scris2/.

Încă nu am aflat1/ cum s-au cunoscut2/.

Nu ne-a spus1/ când se întoarce2/.

Ştiu1/ cât voi întârzia2/.

Ştim1/ încotro vom pleca2/.

pronume şi adjective pronominale relative şi (în anumite cazuri)

nehotărâte: care, cine, ce, cât(ă), câţi, câte, ceea ce, oricare, oricine,

orice, oricâţi, oricâte, singure sau precedate de prepoziţii36:

El îmi arată1/ ce este mai frumos în el2/.

36 Vezi Nicolae Felecan, op. cit., p. 147; Alexandru Metea, op. cit., p. 194-195; Vasile Şerban, op. cit., p. 113-114; Gheorghe Pop, op. cit., p. 125; Teodor Cotelnic (coord.), op. cit., p. 304; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, p. 346; Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 208; Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza˝, 2001, p. 99.

47

Am învăţat1/ ce poezie am vrut2/.

Nu ştiu1/ cine a putut spune asemenea minciuni2/.

Aflând1/ care l-a trădat2/, s-a răzbunat1/.

Îmi va spune1/ orice ştie despre voi2/.

Citesc1/ orice carte găsesc2/.

Ştiu1/ pe cine aştepţi2/.

Primesc cu plăcere1/ pe oricine vine la mine2/.

Cer1/ ceea ce mi se cuvine2/.

3. Dublarea (reluarea sau anticiparea) propoziţiei subordonate completive

directe

Propoziţia subordonată completivă directă introdusă printr-un pronume relativ sau

nehotărât în acuzativ, când se referă la persoane, poate fi reluată sau anticipată prin

formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui personal. Reluarea este obligatorie în

situaţiile în care propoziţia completivă directă este introdusă printr-un pronume însoţit de

prepoziţia pe. Completiva directă poate fi reluată şi când este introdusă prin conjuncţie,

iar pronumele care o reia este feminin cu sens neutru37:

I-am notat1/ pe câţi au fost prezenţi2/.

Că nu înveţi1/, mi-au mai spus-o şi alţii2/.

Că n-am avut totul1/, o ştiu prea bine2/.

Uneori, anticiparea este facultativă, iar alteori nu este posibilă38:

Am salutat1/ pe câţi erau de faţă2/.

I-am salutat1/ pe câţi erau de faţă2/.

Fac întotdeauna1/ câte năzdrăvănii vor2/.

37 Vezi ***Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, p. 285-286; Gheorghe Pop, op. cit., p. 125.38 Vezi Vasile Şerban, op. cit., p. 114.

48

4. Topica şi punctuaţia

Ca şi complementul direct, propoziţia subordonată completivă directă poate sta

atât înainte, cât şi în urma regentei:

Pe cine întâlneşti,1/ întreabă2/ dacă l-a văzut3/. (CD)

,,Bologa se înnoură1/, mai ales când căpitanul îi spuse2/ că a văzut celelalte

baterii3/ /şi/ că aici va zăbovi mai mult, ca acasă4/ [...]” (CD)


Se despart, de obicei, prin virgulă completivele directe aşezate înaintea regentei,

iar cele aşezate după regentă nu se despart prin virgulă de aceasta39:

Pe oricine întâlnea1/, întreba despre accident2/. (CD)

Am aflat1/ cine te-a lovit ieri2/. (CD)

,,Eram sigur1/ că vrea2/ să mă prăpădească”3/. (CD)


În cazul trecerii în poziţie tematică a completivei directe, aceasta poate fi izolată

prin pauză, marcată grafic prin virgulă: Ce deţin, nu vreau să ţin ascuns., sau prin linia

de pauză40.

5. Confuzii cu alte propoziţii subordonate. Completiva secundară

Propoziţia subordonată completivă directă poate fi confundată cu:

a) propoziţia subordonată subiectivă

39 Vezi Nicolae Felecan, op. cit., p. 148.40 Vezi ***Gramatica limbii române. II. Enunţul, p. 390.

49

De cele mai multe ori, completiva directă este interpretată, în mod eronat,

ca fiind subiectivă. Cauzele care duc la o analiză greşită sunt întrebarea comună ce? şi

jonctivele comune.

Distincţia completivă directă / subiectivă se realizează pe baza a trei principii

ale analizei gramaticale. După principiul echivalenţei funcţionale, al corespondenţei

dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, subiectul şi subiectiva ocupă

alternativ aceeaşi poziţie faţă de verb. Potrivit principiului unicităţii funcţiilor, un verb

poate avea un singur subiect sau un singur complement direct. Când verbul are subiect,

el nu poate avea şi o subiectivă decât dacă subiectul şi subiectiva sunt coordonate (A

venit Maria1/ şi cine a mai fost interesat2/.). La fel se întâmplă şi în cazul

complementului direct şi al subordonatei completive directe. Există şi un principiu al

priorităţilor, după care un verb are nevoie mai întâi de un subiect sau o subordonată

subiectivă, şi abia apoi de un complement direct sau de o subordonată completivă

directă. Aşadar, ,,în stabilirea funcţiei (subiectivă sau completivă directă) se procedează

IERARHIC, acceptând ca primă posibilitate – şi prin urmare de verificat –

subiectiva”41.

Pentru evitarea confuziei, este necesar ca analiza gramaticală să înceapă prin

căutarea subiectului în regentă. Dacă verbul din regentă nu are subiect (exprimat sau

neexprimat), subordonata este subiectivă. Completiva directă apare ca posibilitate de

analiză numai când subordonata nu poate fi subiectivă, regenta având subiect.

Nu trebuie să uităm că subordonata completivă directă are ca regent numai

verbe tranzitive, în timp ce verbele intranzitive sau intranzitivizate cer subiect sau

subiectivă:

S-a spus1/ că examenul nu e dificil2/. (1 – PP; 2 – SB)

Ne-a spus1/ că examenul nu e dificil2/. (1 – PP; 2 – CD)

b) propoziţia subordonată predicativă

41 Vezi G. G. Neamţu, op. cit., p. 299.

50

Această confuzie se produce atunci când cele două subordonate răspund la

aceeaşi întrebare – ce? – şi în regentă există un verb care poate fi copulativ (a ajunge,

a fi, a însemna, a părea, a rămâne).

El va ajunge1/ ce şi-a dorit2/. (PR)

Nu eşti1/ ce pari a fi2/. (PR)

c) propoziţia subordonată completivă prepoziţională:

Îmi pare rău1/ că n-ai venit2/. (CPrep.)

Mă gândesc1/ să-ţi vin în ajutor2/. (CPrep.)

Se bucură1/ de orice primeşte2/. (CPrep.)

d) propoziţia subordonată circumstanţială de mod

cantitativă42:

Învaţă1/ cât poate2/. (CM)

Problema confuziei se pune la subordonatele necircumstanţiale care nu au

conective specializate şi răspund la întrebarea ce?. În această situaţie, vom ţine cont de

următoarele aspecte:

a) nu se va recurge la întrebare în stabilirea felului subordonatei;

b) dacă verbul din regentă este copulativ, subordonata va

fi predicativă:

A devenit1/ ceea ce şi-a propus2/. (PR)

42 Vezi Mircea Goga, op. cit., p. 280.

51

c) dacă în regentă avem o structură impersonală,

subordonata va fi subiectivă:

Nu se ştie1/ cum va reacţiona2/ când va afla adevărul3/. (SB)

d) dacă termenul regent este un verb intranzitiv, un

adjectiv sau un adverb, subordonata este completivă prepoziţională:

Mă gândesc1/ cum erau pe atunci oraşele2/. (CPrep.)

Servieta este plină1/ de ceea ce a cumpărat de la librărie2/.

(CPrep.)

Era gata 1/ să primească invutaţii2/. (CPrep.)

e) dacă regentul este verb tranzitiv, subordonata va fi

completivă directă:

A aflat1/ care erau adversarii săi2/. (CD)

În Gramatica Academiei, ediţia a III-a, este discutată şi propoziţia subordonată

completivă secundară, care corespunde complementului secundar. În sintaxa tradiţională,

această subordonată era considerată tot completivă directă.

Poziţia sintactică de complement secundar poate fi ocupată şi de o propoziţie care,

după natura conectorului, este, ca şi completiva directă, relativă sau conjuncţională.

Propoziţia completivă secundară poate fi relativă propriu-zisă sau interogativă şi

este introdusă prin:

pronume şi adjective pronominale relative:

El mă anunţă1/ ce aşteptări are de la mine2/.

52

Se uita prin casă întrebându-se1/care o fi ieşirea spre stradă2/.

pronume şi adjective pronominale nehotărâte:

Te întreb1/ orice vreau2/.

adverbe relative:

Te-am anunţat1/ când vor pleca2/.

M-ai învăţat1/ cum să procedez2/.

conjuncţii subordonatoare universale:

Ea mă anunţă1/ că vine2/.

Propoziţiile completive secundare conjuncţionale se construiesc cu

conjuncţiile subordonatoare universale: că, să, dacă, ca... să, de.

Îl anunţ1/ că a luat examenul2/.

Îl întreabă1/ dacă-l mai doare capul2/.

Te rog1/ să fii mai atent2/.

Te rog1/ ca mâine să mă ajuţi2/.

Mă întreb1/ de voi reuşi2/ sau nu3/.

Topica normală a propoziţiei completive secundare este postpoziţia faţă de verbul

regent.

Propoziţia completivă secundară nu se izolează de regent prin niciun semn de

punctuaţie; numai dacă este reluată în regentă prin pronumele cu valoare neutră asta se

desparte prin virgulă43:

Ce înseamnă ,,complement”, 1/ asta l-am întrebat.2/


53

CONCLUZII

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină

un verb tranzitiv sau o interjecţie predicativă cu regim de verb tranzitiv.

Complementul direct poate fi exprimat prin substantive în cazul acuzativ

cu sau fără prepoziţie, pronume şi numerale care se construiesc cu sau fără prepoziţia pe,

verbe la moduri nerpersoanle şi interjecţii.

Complementul direct poate fi clasificat astfel: simplu, dezvoltat, multiplu,

analitic şi dublu exprimat.

Complementul direct nu are topică fixă şi nu se desparte de termenul

regent prin virgulă, cu excepţia intercalărilor.

Complementul direct poate fi confundat cu subiectul, numele predicativ,

atributul, complementul indirect, complementul circumstanţial de excepţie, elementul

predicativ suplimentar şi complementul secundar.

54

Între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate există o

corespondenţă sau un paralelism sintactic. Propoziţia subordonată completivă directă este

realizarea propoziţională a funcţiei sintactice de complement direct.

Termenii regenţi ai propoziţiei subordonate completive directe sunt: verbe

tranzitive, locuţiuni verbale tranzitive, interjecţii predicative. Propoziţia subordonată

completivă directă poate fi introdusă în frază prin conjuncţii subordonatoare universale,

adverbe relative, pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte.

Propoziţia subordonată completivă directă nu are topică fixă; se despart,

de obicei, prin virgulă completivele directe aşezate înaintea regentei, iar cele aşezate după

regentă nu se izolează prin virgulă.

Propoziţia subordonată completivă directă poate fi confundată cu

propoziţia subordonată subiectivă, cu propoziţia subordonată predicativă, cu completiva

prepoziţională, cu circumstanţiala de mod cantitativă şi cu propoziţia subordonată

completivă secundară.

BIBLIOGRAFIE

Asan, Finuţa, Reluarea complementului în limba română, în Studii de gramatică,

vol. al III-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 93-98.

Avram, Mioara, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile

de propoziţie, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 141-

164.

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986.

Băcilă, Florina-Maria, Omonimia în limba română. Privire monografică,

Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007.

Bejan, D., În legătură cu pe – morfem al complementului direct, în Studii de

gramatică, vol. al III-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 197-200.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Sintaxa limbii române, ediţia a II-a revăzută,

Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1998.

55

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros,

1982.

Cotelnic, Teodor (coord.), Bărbuţă, Ion, Cicălă, Armenia, Constantinovici,

Elena, Dîrul, Alexandru, Gramatica uzuală a limbii române, Chişinău, Editura Litera,

2001.

Craşoveanu, Dumitru, Limba română contemporană. Sintaxa propoziţiei.

Complementul, ediţia a II-a, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1973.

Creţia, Petru, Complementul intern, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti,

Editura Academiei, 1956, p. 115-120.

Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi

analiză, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iaşi, Editura

Junimea, 1982.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. al II-lea, Sintaxa,

Iaşi, Institutul European, 2002.

Felecan, Nicolae, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-

Napoca, Editura Dacia, 2002.

Goga, Mircea, Limba română. Morfologie. Sintaxă, ediţia a IV-a, Cluj-Napoca,

Editura Limes, 2001.

Goian, Maria-Emilia, Limba română. Probleme de sintaxă, Bucureşti, Editura

Recif, 1992.

***Gramatica limbii române, vol. I-II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou,

Bucureşti, Editura Academiei, 1966.

***Gramatica limbii române, I. Cuvântul, II. Enunţul, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 2005.

Graur, Al., Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973.

Guţu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din

nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

56

Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului

Învăţământului, 1956.

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1978.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura

Junimea, 1983.

Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi,

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001.

Metea, Alexandru, Limba română esenţială. Fonetică. Vocabular. Gramatică,

Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2003.

Nagy, Rodica, Determinare completivă şi determinare circumstanţială în limba

română, Suceava, Editura Universităţii, 2002.

Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcţii sintactice, Suceava,

Editura Universităţii, 2004.

Neamţu, G. G, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii / distincţii,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

Neamţu, G. G., Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii,

ediţia a II-a, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007.

Nicolescu, Aurel, Probleme de analiză a frazei, Bucureşti, Editura Știinţifică,

1969.

Pop, Gheorghe, Sintaxa limbii române. Teorie şi aplicaţii, Cluj, Casa Cărţii de

ştiinţă, 1999.

Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate.

Note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

Şerban, Vasile, Limba română actuală, Timişoara, Editura Mirton, 1993.

Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediţia a II-a, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.

Şerban, Vasile, Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.

57

Trandafir, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale,

Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982.

IZVOARE LITERARE

Caragiale, I. L., Proză. Momente. Schiţe. Nuvele. Povestiri. Ediţie îngrijită de

Florea Firan, Craiova, Scrisul Românesc, 2003.

Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri, Bucureşti, Editura Cartex

Serv, 2005.

Dumas, Alexandre, Cei trei muschetari, (traducere în limba română de Liana

Maria Gomboşiu), vol. I, Bucureşti, Editura Corint, 2003.

Eliade, Mircea, Romanul adolescentului miop, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.

58

Eminescu, Mihai, Poezii. Ediţie îngrijită de Florea Firan, Craiova, Scrisul

Românesc, 2004.

Mihăescu, Gib, Rusoaica, Craiova, Scrisul Românesc, 2004.

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970.

Preda, Marin, Moromeţii, vol. I, Bucureşti, Editura Cartex Serv, 2006.

Rebreanu, Liviu, Ion, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.

Rebreanu, Liviu, Răscoala, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.

Slavici, Ioan, Gura satului. Moara cu noroc. Pădureanca, Bucureşti, Editura

Cartea Românească, 1985.

Universitatea de Vest din Timişoara

Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

Secţia Română - Franceză

59

LUCRARE DE LICENŢĂCOMPLEMENTUL DIRECT

ŞI

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ

DIRECTĂ

Propunător: Cilioaica

Anca - Veronica

Coordonator: Lect. Florina - Maria Băcilă

Timişoara 2008

60

COMPLEMENTUL DIRECT

ŞI

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ

DIRECTĂ

61

licentza vero

Documents