LICENȚAANALIZA FACTORIALĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................3

3

1. PRODUCTIVITATEA MUNCII-FACTOR CALITATIV FUNDAMENTAL AL CREŞTERII EFICIENŢEI ECONOMICE .................................................................... 4

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PRODUCTIVITATEA MUNCII ...... 51.2. PARTICULARITĂŢILE PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIILE

AGRICOLE .............................................................................................................. 91.2.1. Influenţa structurilor tehnico-economice din agricultură asupra productivităţii

muncii .............................................................................................................. 91.2.2. Influenţa structurilor organizatorice din agricultură asupra productivităţii

muncii ............................................................................................................ 141.3. PRODUCTIVITATEA MUNCII ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE ..................................................................... 161.3.1. Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură ............................................. 161.3.2. Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole ............................. 201.3.3. Productivitatea muncii în exploataţiile agricole durabile ............................... 24

2. COORDONATE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE.................... 26

2.1. SISTEMUL DE INDICATORI UTILIZAŢI ÎN PLANIFICAREA, EVIDENŢA ŞI ANALIZA ECONOMICĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOA-TAŢIILE AGRICOLE ............................................................................................ 26

2.2. MODELE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE ............................................................................ 32

2.3. ANALIZA EFECTELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE VARIAŢIEI PRODUCTIVITĂŢII MUNCII .............................................................................. 38

2.4. CADRUL METODOLOGIC DE DIAGNOSTICARE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN CONDIŢIILE DEZVOLTĂRII DURABILE A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE ............................................................................................................ 41

3. STUDIU DE CAZ PRIVIND CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN CONDIŢII DE COMPETITIVITATE PE TERMEN MEDIU LA S.C. MARANKIM S.R.L ................................................................................................................................. 48

3.1. PREZENTARE GENERALĂ A S.C. MARANKIM S.R.L .................................. 483.2. STUDIEREA DIMENSIUNII OPTIME A SC MARANKIM SRL CU AJUTORUL

METODELOR STATISTICE ................................................................................. 493.3. ANALIZA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII PE BAZA INDICATORILOR

COMPLEŢI-VALORICI ........................................................................................ 503.4. ANALIZA FACTORIALĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIA

AGRICOLĂ SC MARANKIM SRL ...................................................................... 523.4.1. Modelul de analiză factorială a productivităţii muncii la produsul grâu -

calculat pe baza producţiei fizice, avându-se în vedere situaţia productivităţii muncii aferente producţiei de grâu în expresie stas ....................................... 53

3.5. PUNCTE TARI ŞI PUNCTE SLABE ALE DIAGNOSTICULUI PRIVIND PRODUCTIVITATEA MUNCII .......................................................................... 60

CONCLUZII FINALE ......................................................................................................... 61

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 63

INTRODUCERE

4

Agricultura prin particularităţile sale tehnico-economice, sociale şi organizatorice, imprimă factorilor care influenţează nivelul productivităţii muncii o abordare într-o manieră specifică, care trebuie să ţină cont atât de influenţa reciprocă dintre ei, cât şi de interdependenţele dintre condiţiile naturale şi economice.

În acest context, lucrarea de faţă îşi propune o investigare amplă în plan teoretic şi practic a modului în care trebuie abordate fenomenele şi procesele economice, sociale şi ecologice din agricultură, folosind ca element cheie productivitatea muncii. Alegerea acestui indicator a fost motivată, în primul rând, de caracterul calitativ al influenţei exercitate în creşterea eficienţei economice a exploataţiilor agricole, ceea ce se suprapune accentuând aceeaşi latură, calitatea, în modelele teoretice ale dezvoltării durabile. În plus, decalajul agriculturii româneşti faţă de agricultură ţărilor din Uniunea Europeană, deşi se materializează pe mai multe planuri, este extrem de îngrijorător din acest punct de vedere.

Tematica lucrării se înscrie în contextul actual al schimbărilor care se petrec la nivel naţional, dar mai ales a celor care au afectat şi vor afecta în continuare sectorul agricol în perspectiva integrării europene. Astfel, prin acţiunile propuse se vor realiza obiectivele dezvoltării unei agriculturi durabile, competitive în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană.

Valorificarea rezultatelor obţinute în urma cercetărilor întreprinse s-a concretizat la nivelul unei exploataţii agricole din judeţul Timiş, comuna Topolovăţul Mare, unde s-a urmărit nu numai o analiză clasică a performanţelor actuale, dar şi o proiectare a acestora în noul cadru al competitivităţii europene.

Realizarea obiectivelor menţionate a presupus a documentare amplă, atât în ceea ce priveşte rezultatele obţinute pe plan naţional, cât mai ales orientările cele mai recente care se manifestă la nivelul Uniunii Europene şi a agriculturii mondiale. La aceasta s-a adăugat colectarea şi structurarea unui material faptic cuprinzător, care să permită susţinerea tezelor formulate şi realizarea proiecţiilor viitoare.

Alegerea şi aplicarea metodelor de prelucrare şi interpretare a datelor pentru evidenţierea aspectelor relevante s-a dovediţii fi un proces laborios, în care priceperea şi atenta îndrumare a Prof. univ. dr. Ion Popa Lala şi Asist. univ. drd. Melania Miculac, au avut un rol hotărâtor, atât prin intervenţiile directe, cât şi prin numeroasele lucrări ştiinţifice recomandate care au reprezentat o valoroasă sursă informaţională, dar şi un suport metodologic indispensabil pentru elaborarea acestei lucrări.

1. PRODUCTIVITATEA MUNCII – FACTOR CALITATIV FUNDAMENTAL AL CREŞTERII EFICIENŢEI ECONOMICE

5

Realitatea socială este exprimată de fenomene care au durata şi dinamica lor, fiind constituite din grupuri şi serii de fapte care se dezvoltă într-o continuă condiţionare.

Capitalul - resursa materială - şi munca - resursa umană - asistate de inteligenţă umană, stau la originea tuturor bunurilor create de societate. Chiar înaintea apariţiei capitalului, acţionând asupra resursei naturale, necapitalizate încă, omul şi-a asigurat prin muncă satisfacerea nevoilor primordiale ale existenţei sale. Mai mult decât atât, unii filosofi atribuie muncii rolul principal în procesul istoric al desprinderii speciei umane de restul regnului animal.

În economia modernă, rolul muncii capătă valenţe primordiale, încât cel mai general şi sintetic indicator ce caracterizează bogăţia unui stat se măsoară prin productivitatea socială a muncii exprimată prin produsul intern brut pe cap de locuitor.

La nivelul exploataţiei, eficienţa folosirii forţei de muncă este tot atât de importantă, ţinând seama de ponderea acesteia în costurile de producţie.

În trecutul nu prea îndepărtat, circulau concepţii şi curente care comparau productivitatea muncii şi eficienţa economică din industrie cu cea din agricultură şi care considerau că agricultura ar fi mai puţin eficientă decât ramurile neagricole, iar productivitatea muncii şi punerea în valoare a forţei de muncă din agricultură ar fi dintre cele mai scăzute. Aceste concepţii aveau la bază calcule valorice generale, pornind de la valoarea totală a producţiei obţinute, neutilizând indicatori specifici ramurilor de producţie. Ori, se ştie că productivitatea ţine de caracterul concret al muncii şi arată efectul unei anumite munci depuse pentru obţinerea unui produs, astfel că nu pot fi comparate productivităţile diferitelor munci concrete pentru realizarea de produse diferite. Compararea productivităţii pe ramuri sau domenii este posibilă numai în cazul aceleiaşi munci concrete desfăşurate în sectoare şi unităţi diferite sau în perioade de timp diferite. Este important de cunoscut ce cantitate de produs (carne, lapte, grâu, porumb sau oţel, fier, maşini etc.) se obţine într-o unitate de timp, cu un anumit consum de muncă, într-o societate comercială sau alta, în condiţiile dintr-o zonă sau alta, într-un loc sau altul, care sunt factorii care determină diferenţierile existente, cum pot fi înlăturate influenţele negative etc.

Specialiştii din economie grupează resursele agriculturii în patru mari categorii: pământul, capitalul, munca şi managementul. Dacă ţinem seama că pământul nu este decât o formă a capitalului şi că managementul este prin excelenţă un produs al fiinţei umane, atunci se poate afirma că şi în cazul agriculturii, capitalul şi munca sunt cele două mari resurse de producţie.

Datorită importanţei sale în producerea bunurilor de orice natură, munca reprezintă unul dintre principalele criterii de clasificare şi ierarhizare a ramurilor economiei naţionale şi, de asemenea, indicatorul de bază în măsurarea mărimii unităţilor economice.

Rolul cel mai important în multitudinea formelor de exprimare a productivităţii îl deţine productivitatea muncii, datorită rolului prioritar al resursei muncă în ansamblul factorilor de producţie.

În conceptul de productivitate a muncii, care înseamnă obţinerea mai multor produse în aceeaşi unitate de timp, analiza factorilor de natură economică şi socială au o pondere tot atât de importantă ca şi aceea a factorilor naturali.

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de: nivelul tehnic al producţiei (nivelul calitativ al capitalului fix), pregătirea şi calificarea forţei de muncă, factori de natură managerială, calitatea condiţiilor de muncă şi a climatului, gradul de cointeresare materială a factorului muncă, condiţiile naturale etc. Elementul determinant în atenuarea tensiunii dintre resurse şi nevoi în sporirea veniturilor şi a nivelului de viaţă îl reprezintă creşterea productivităţii în general, a productivităţii muncii în special.

Creşterea productivităţii muncii se realizează nu prin cheltuirea unei cantităţi mai mari de muncă, ci prin cheltuirea mai eficientă a acesteia. Unei creşteri procentuale a

6

productivităţii muncii trebuie să-i corespundă în mod logic, o micşorare a cantităţii totale de muncă încorporată în produs, deci o scădere a valorii lui.

În contextul problemei creşterii eficienţei economice a cheltuielilor de producţie în agricultură, importantă este nu mărimea factorilor care determină volumul producţiei, ci eficienţa folosirii lor, întrucât volumul producţiei poate să crească în condiţiile aceloraşi resurse, pe baza intensificării factorilor calitativi.

Este cunoscut că, în evoluţia sa istorică, agricultura ca ramură principală în activitatea economică a ţării noastre, a trecut prin diferite etape ale perfecţionării acestor factori.

Direcţiile spre care s-a dirijat procesul de modernizare a agriculturii - mecanizarea muncii, chimizarea, irigarea, lucrările de îmbunătăţiri funciare etc. - au avut drept scop ridicarea calitativă a fiecăruia din cei patru factori de bază care influenţează masa de valori de întrebuinţare a produselor agricole: forţa de muncă, fondurile fixe, exploatarea solului, factorul biologic.

Atât aspectul cantitativ al utilizării resurselor umane, cât şi aspectul calitativ ce vizează experienţa, calificarea, care se pot materializa în producţie mai mare şi de calitate mai bună, se pot aprecia prin productivitatea muncii.

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PRODUCTIVITATEA MUNCII

În general, productivitatea se defineşte ca raport între rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest sens, prin ea înţelegându-se de fapt capacitatea de a produce, randamentul sau eficienţa, raportul măsurabil între o producţie dată şi ansamblul factorilor care au contribuit sau unul dintre aceşti factori. Putem afirma că productivitatea muncii poate fi interpretată atât ca randament al combinării şi utilizării factorilor de producţie (caz în care exprimă producţia obţinută la unitatea de factori de producţie), cât şi sub forma necesarului acestora (caz în care reflectă cheltuielile cu factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de producţie).

În sens larg, productivitatea se mai poate defini ca raport între cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei. Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Productivitatea muncii în agricultură reprezintă eficacitatea muncii sociale în procesul producţiei agricole; se exprimă prin volumul de lucrări agricole efectuate sau de produse obţinute într-o unitate de timp de muncă, sau prin cheltuielile de muncă pe unitatea de produs sau lucrare.

„Reflectând latura intensivă a utilizării forţei de muncă, productivitatea muncii exprimă în modul cel mai sintetic însăşi eficienţa economică a cheltuirii unei anumite cantităţi de muncă vie”.1

Forţa productivă a muncii, adică a capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a produce, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii, relevă eficienţa cu care este consumată munca, într-un alt mod de abordare.

De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea muncii. Dacă avem în vedere că productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile constituie originea lor în muncă, atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa muncii, iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele două noţiuni pare să fie corectă. Ori, cum afirmă încă o serie de economişti, produsul muncii nu este acelaşi cu efectul muncii.

Cu cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie, cu atât mai mare devine sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii atât a elementelor care se pot măsura, cât şi a celor

1 Constantin Cojocarii, Analiza economico-financiar ă a exploataţiilor agricole şi silvice, Editura a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

7

nemăsurabile. În aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare doar acele efecte care se pot măsura.

Literatura de specialitate formulează însă şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de eficienta muncii, chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul util al producţiei nu se măsoară numai prin volumul producţiei, produs final (util sau inutil), se consideră că sporirea producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei. Totuşi, piaţa ia în considerare acele produse utile care corespund unor nevoi reale ale omului. Deci, din acest punct de vedere, nu se poate ca într-o exploataţie să crească productivitatea muncii şi să scadă eficienţa ei.

De asemenea, această eficienţă trebuie privită nu numai sub aspectul efectelor utile măsurabile, ci şi sub aspectul implicaţiilor ecologice, se poate ca într-o exploataţie productivitatea muncii să crească, dar, prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în general a problemelor mediului, eficienta activităţii să nu răspundă unui criteriu de bază, acela al calităţii. Despre aceasta vom vorbi mai pe larg în capitolele următoare.

De altfel, productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor de producţie, bineînţeles, în condiţiile în care munca este factorul variabil care ilustrează eficienţa folosirii celorlalţi factori de producţie.

Ea depinde astfel nu numai de cuantumul muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie.

Rezultatele vor putea constitui un punct de referinţă atunci când se va dori cunoaşterea modului în care a evoluat productivitatea muncii, pe ansamblul agriculturii, precum şi la nivelul exploataţiilor agricole. De asemenea, pot fi identificate domeniile, structurile organizatorice şi produsele unde s-a înregistrat fie o evoluţie nefavorabilă, fie o sporire sub posibilităţile create a nivelului eficienţei economice a muncii vii, fiind astfel posibilă, pe plan managerial, luarea unor măsuri temeinic fundamentate, „la obiect”, menite să ducă atât la înlăturarea unor lipsuri constante, cât şi la o creştere într-un ritm mai intens a productivităţii muncii pe ansamblul exploataţiei (rezultatele).

Ele vor fi repere în acelaşi timp pentru politica economică, ce are în vedere omul şi bunăstarea sa, ca şi pentru politica privind amenajarea teritoriului, cu scopul de a oferi un cadru adecvat şi o calitate superioară vieţii.

Productivitatea muncii în agricultură sau în altă ramură a economiei naţionale nu poate fi legată decât de consumul de muncă, de efortul uman. Orice încercare făcută de specialişti de a lega productivitatea muncii de un alt factor de producţie nu reprezintă altceva decât randamentul (eficienţa) acelui factor.

Conform opiniei unor cercetători în domeniu, legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. Plecând de la raportul efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma productivităţii sau eficienţei capitalului.

Coeficientul capitalului şi productivitatea acestuia (medie sau marginală) se pot calcula atât la nivel macro, cât şi microeconomic. Analizele privind (fonduri fixe) randamentul factorului capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi calitativă depinde, într-o deosebită măsură, dezvoltarea economică. De asemenea, progresul tehnico-ştiinţific accentuează diferenţierea structurii capitalului fix pe generaţii tehnologice şi pe categorii de bunuri-capital, în profil de ramură şi teritorial, la nivelul unităţilor economice etc., manifestându-se astfel pluralismul tehnologic, cu efecte semnificative asupra activităţii de producţie şi randamentul factorilor. Analizând problema productivităţii factorilor de producţie, Mihail Manoilescu aprecia că: „Între productivitatea muncii şi a capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind semnalul real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea capitalului, ea este de natură secundară, capitalul nefiind la rândul lui decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti.

8

În acelaşi mod se poate analiza productivitatea tuturor celorlalţi factori de producţie. În ceea ce priveşte factorul natural, este necesar să evidenţiem particularităţile acestuia, în sensul că el este un dar al naturii şi mai puţin un rezultat al muncii acumulate şi are un puternic caracter limitat, fapt ce impune necesitatea protejării, conservării şi utilizării lui raţionale. Analiza eficienţei factorului natural vizează deci atât efectele sub forma sporului de producţie, cât şi pe cele privind gospodărirea şi protejarea resurselor, păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să se poată asigura o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi social.

Efectele cheltuielilor de muncă apar astfel mai ales în agricultură, prin influenţa condiţiilor naturale.

Productivitatea muncii este influenţată de: factori naturali, ca de exemplu, condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.; factori tehnici, care se referă la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, la tehnologie (parcul de tractoare şi maşini agricole, tipul de seminţe folosite etc.); factori economici cum sunt, nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; factori sociali, care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice; factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele agricultorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, a vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.); factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin exploataţii în structura economiei naţionale; şi factori ce decurg din gradul de integrare a agriculturii ţării noastre în plan mondial, în cadrul cărora includem: tipurile de specializare tehnică şi economică, cu capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor agricole pe piaţa mondială etc.

Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale, energetice şi umane (paralel cu utilizarea raţională a celor mai vechi, se perfecţionează tehnicile şi tehnologiile, se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele mai performante, se modifică structura forţei de muncă şi, prin toate acestea, se realizează economisirea muncii pe ansamblul agriculturii.

În acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca, asigurând condiţii pentru sporirea eficacităţii ei. Dar valorificarea acestor posibilităţi depinde de ritmul în care sunt însuşite cuceririle ştiinţei şi tehnicii contemporane, de volumul investiţiilor ce se alocă în acest scop şi de modul de adaptare a factorului uman la nivelul tehnic respectiv. Ca element important al progresului tehnic, perfecţionarea proceselor tehnologice duce şi ea la creşterea productivităţii muncii fie prin reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs, fie prin economisirea factorului material al producţiei.

Prin calificare, forţa de muncă este mai productivă, deoarece cunoştinţele şi îndemânarea pe care le posedă lucrătorul agricultor permit acestuia să folosească mai raţional timpul de muncă, să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic de care dispune, să producă bunuri de calitate superioară etc.

Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor calificate existente în întreaga agricultură, cât şi de modul cum acestea sunt distribuite în profil de ramură şi teritorial, de modul cum se asigură folosirea lor la locurile de muncă, de posibilitatea adaptării lor la caracterul mobil al producţiei agricole, la modificările din diviziunea socială a muncii etc.

Asupra productivităţii muncii acţionează direct şi revoluţia managerială prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc.

Productivitatea este înainte de toate o problemă de organizare, care exprimă o combinaţie în cea mai eficientă manieră, a cantităţilor disponibile de diverse categorii de

9

muncă, de capital şi resurse naturale pentru a se realiza bunuri economice şi servicii cât mai utile, mai multe şi de bună calitate.

În general, cu excepţie în agricultură, în urma unor studii efectuate, s-a constatat că, în medie, munca este astăzi de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani. M. Didier, analizând relaţia cu randamentul celorlalţi factori de producţie, demonstrează că aceasta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de muncă, unei mai bune organizări a muncii, unei mai accentuate automatizări a producţiei, unor utilaje mai bune, unui efort de echipare fără precedent. În prezent, se investeşte în fiecare an de trei-patru ori mai mult decât în anii '50 şi mai mult de nouă ori decât la începutul secolului (în special în industrie). Maşinile şi utilajele agricole sunt mai performante, ceea ce conduce la creşterea productivităţii, deci, la obţinerea unei producţii mai mari.

Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie întreagă de efecte economice şi sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă, cât şi pentru condiţia de consumator.

O problemă deosebit de importantă o reprezintă repartizarea câştigului de productivitate între producătorii agricoli, posesori al factorilor de producţie utilizaţi. În primul rând, se are în vedere că o distribuire a veniturilor (salariu, profit, dobândă, rentă) corespunde sporului de productivitate. Dacă ar fi superioară, nu ar avea o bază reală şi ar genera dezechilibre; nici o creştere uniformă a veniturilor nu este de acceptat, ea fiind, de asemenea, generatoare de dezechilibre, având în vedere că şi contribuţia factorilor de producţie este diferită.

Dacă între resursele (factorii) de producţie există o singură combinaţie posibilă care poate fi utilizată pentru obţinerea unei anumite producţii, se spune că între factorii respectivi există o strictă complementaritate. Orice suplimentare a disponibilului dintr-o anumită resursă înseamnă o subutilizare a acelei resurse.

De-a lungul timpului, s-a constatat că, atunci când se folosesc conjugat factorii de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar obţinut. Această diminuare a productivităţii suplimentare provine din aceea că, cantităţi tot mai mari din factorii variabili colaborează cu o parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).

De modul cum sunt utilizaţi factorii de producţie variabili depinde producţia ce se va obţine. O combinaţie optima a lor va determina realizarea unui randament maxim, urmând apoi zona randamentelor descrescătoare şi a costurilor în creştere. Acest rezultat exprimă legea randamentelor neproporţionale. Ea a fost formulată pentru prima data de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploataţia de tip agricol, estimată de John Stuart Mill în procesul agricol şi utilizată de David Ricardo pentru a explica creşterea preţului cerealelor în Marea Britanic, după 1814. La modul general, legea randamentelor neproporţionale se enunţă astfel: „dacă o producţie oarecare necesită utilizarea a doi sau mai mulţi factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză la cantitatea folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un anumit punct, după care descreşte. Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar în cote descrescătoare”. Legea randamentelor neproporţionale este denumită uneori şi legea descreşterii produsului marginal.

Combinarea raţională a factorilor de producţie devine astfel un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

1.2. PARTICULARITĂŢILE PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE'

10

Din generaţie în generaţie, omenirea, cu iscusinţa minţii şi experienţa moştenită şi îmbogăţită mereu, pentru a crea substanţa organică cu ajutorul luminii solare, pentru a „îmblânzi” plantele şi animalele în sensul folosirii ca hrană şi ajutor în procesul muncii, le-a schimbat condiţiile de viată, le-a dezvoltat şi înnobilat soiurile şi speciile prin ştiinţă şi arta îngrijirii, sporindu-le astfel capacitatea productivă.

De exemplu, factorii meteorologici, particularităţile biologice ale plantelor şi animalelor, bonitatea terenurilor agricole, alături de măsurile de îngrijire efectuate de omenire, toate influenţează puternic rezultatele procesului de producţie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, imprimând condiţiile de desfăşurare a acesteia.

Particularităţile procesului de producţie din agricultură au o serie de implicaţii şi în abordarea conceptului de productivitate a muncii.

Ca urmare, productivitatea muncii, aflându-se sub influenta unui număr însemnat de factori (inclusiv a sistemului relaţiilor dintre factori, a interdependenţelor dintre aceştia), diferiţi de la un sistem de activitate la altul, îi imprimă acesteia o multitudine de particularităţi atât de natură tehnico-economică, dar şi organizatorică. Aceasta este cu atât mai evidentă în agricultură, deoarece este un sector de aplicare pe scară largă a legilor biologice şi naturale.

Pornind de la ideea că productivitatea muncii este un indicator sintetic al eficienţei economice, analiza ei depinde în mare măsură atât de cunoaşterea modului specific în care structurile muncii vii şi materializate se constituie ca factori de producţie, dar şi de statutul producţiei agricole în circuitul valorilor materiale. După cum se cunoaşte, în acest sector producţia se întrepătrunde cu procesul natural al reproducţiei, produsul devine, în forma sa naturală, mijlocul propriei sale reproduceri; o parte din mijloacele de producţie (seminţe, furaje etc.) se transmit însuşi producătorului ceea ce complică organizarea şi planificarea producţiei agricole.

1.2.1. Influenţa structurilor tehnico-economice din agricultură asupraproductivităţii muncii

Potrivit părerilor unor cercetători în domeniu, s-a constatat că relaţia ,,productivitate-producţie agricolă” este influenţată de condiţiile naturale. Aceasta, privită din unghiuri diferite, şi anume: presupunerea unui raport de directă proporţionalitate între „productivitate” şi „producţie” sau atribuirea factorilor naturali unei anumite creşteri sau scăderi a producţiei agricole, înseamnă: În agricultură, productivitatea muncii agricole depinde de condiţiile naturale şi, în funcţie de acestea, aceeaşi cantitate de muncă se exprimă în mai multe sau mai puţine produse sau valori de întrebuinţare. De aceea, în agricultură nu este vorba numai de productivitatea socială, ci şi de cea naturală a muncii, care depinde de condiţiile naturale ale acesteia.

Se pot face confuzii între productivitate şi producţie, ori se poate demonstra că o producţie agricolă mai mare sau mai mica nu implică o evoluţie asemănătoare a productivităţii muncii, aşa cum se poate demonstra şi că o creştere a acesteia din urmă poate să fie însoţită de o scădere a producţiei (atunci când consumul de muncă scade mai mult decât scade volumul producţiei). Productivitatea muncii nu depinde numai de condiţiile naturale, ci şi de capacitatea producătorului agricol de a adapta, în mod dinamic, combinarea factorilor de producţie la condiţiile naturale, adaptare care poate să echivaleze uneori cu o corectare a lor. Ca urmare, în acest sens se şi propune un cadastru al climatului (ca şi al altor resurse naturale) care ar putea constitui o bază ştiinţifică de organizare raţională a producţiei în profil micro- dar mai ales macro-economic.

O particularitate a productivităţii muncii în agricultură o reprezintă posibilitatea mai redusă de apropiere a variabilelor funcţiei de producţie (comparativ cu alte ramuri), ca urmare

11

a unui sistem informaţional limitat şi costisitor; atotputernicia legilor naturii nu constă în efectul lor, ci în infinitatea lor, în dificultăţile de a le sesiza şi înţelege.

În plus, nivelul şi dinamica productivităţii muncii nu depind numai de cantitatea de muncă consumată, ci şi de structura şi calitatea acesteia, elemente ce dimensionează capacitatea productivă a muncii şi deci productivitatea potenţială.

Astfel, dacă un producător de orz anticipează, chiar şi numai pe baza ciclicităţii, un an agricol secetos, poate să decidă mai eficient în legătură cu alegerea soiurilor, cu stabilirea densităţii plantelor, cu măsurile de conservare a rezervelor de apă din sol etc., înregistrând în final o productivitate a muncii mai mare (nu neapărat şi un volum mai mare al producţiei) decât un alt producător din apropiere, care nu a ţinut cont de o astfel de situaţie. Condiţiile naturale pot deci să influenţeze direct nivelul producţiei agricole, dar nu pe cel al productivităţii muncii, decât indirect.

O altă particularitate reflectată în nivelul productivităţii muncii în agricultură este legată de rolul deosebit al factorului timp în derularea relaţiilor „cauză-efect”.

Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie se concretizează în pierderi recuperabile de producţie, spre deosebire de activităţile neagricole, unde „deficienţele” aprovizionării cu materii prime şi materiale pot fi recuperate în planul producţiei fără ca timpul efectiv de muncă să se modifice. Astfel, decalajul dintre timpul de muncă şi timpul de producţie generează necesitatea unei caracterizări mai cuprinzătoare a productivităţii muncii, în care scop se utilizează atât o serie de indicatori direcţi, de bază sau compleţi al productivităţii muncii - care reflectă nemijlocit eficienţa economică a muncii vii exprimată fie în volumul producţiei obţinute într-o unitate de timp, fie timpul de muncă consumat pentru obţinerea unui anumit volum de producţie, cât şi o serie de indicatori indirecţi, complementari sau incompleţi al productivităţii muncii -care relevă consumul de timp de muncă (luând în considerare diversele tipuri de lucrări) pe unitatea de producţie (respectiv, pe un hectar sau pe un animal), şi care servesc pentru urmărirea eficienţei consumului de muncă în procesul complex al obţinerii produselor agricole, precum şi pentru calculul necesarului de timp de munca pe culturi şi categorii de animale.

O altă particularitate a eficienţei consumului de muncă din agricultură este generată de faptul că acesta se realizează pe baza unui suport decizional empiric. Cauzele unei asemenea situaţii sunt reprezentate de o serie de particularităţi ale procesului de muncă şi de riscul şi incertitudinea din agricultură.

Principalele caracteristici ale procesului de muncă care influenţează evoluţia, nivelul şi dinamica productivităţii muncii din agricultură se referă la:

specificul muncii agricole; condiţiile de multe ori dificile în care aceasta se realizează, restrâng piaţa muncii pentru agricultură, deoarece nici sistemul de remunerare nu este corelat cu cel al eforturilor;

diversitatea muncii agricole, ca reflex al diversităţii ramurilor de producţie, a lucrărilor pentru obţinerea fiecărui produs, a naturii eforturilor (fizice, intelectuale);

variabilitatea în timp, cauzată atât de condiţiile climaterice, cât şi de ciclurile biologice ale plantelor şi animalelor, variabilitatea muncii agricole generează o serie de consecinţe tehnice asupra acesteia (efortul agricultorului fiind condiţionat de factorii meteorologici şi calendar, va avea o intensitate variabilă şi o durată determinată de tipul de muncă executată, corespunzătoare fiecărui sezon). De exemplu, sezonalitatea producţiei vegetale influenţează gradul de folosire a fondurilor de producţie şi a forţei de muncă, iar condiţiile naturale grăbesc uzura utilajelor.

Toate acestea se răsfrâng asupra nivelului productivităţii muncii, care depinde în mare măsură, comparativ cu alte sectoare ale economiei naţionale, de cantitatea de mijloace fixe şi circulante. Perioada de recuperare a investiţiei este îndelungată, mai ales că o pondere însemnată o au cheltuielile pentru ameliorări şi irigaţii care sunt şi foarte costisitoare.

complexitatea muncii agricole, agricultorul având misiunea de a „reacţiona” în concordantă cu un număr mare de variabile, aflate în strânsă interdependenţă;

12

statutul aparte al muncitorului salariat din agricultură. Spre deosebire de industrie şi alte ramuri neagricole, adaptabilitatea agriculturii la munca salariată este mai mică, din cauza extremei variabilităţi a ritmului şi duratei muncii agricole, ceea ce face ca sistemul de remunerare să fie dificil, oferind condiţii de apariţie a stărilor conflictuale între fermier şi salariaţi;

nesiguranţa locului de muncă din agricultură, ca urmare a rezervelor manifestate de fermieri faţă de plata timpilor morţi;

munca agricolă este greu de evaluat, efectul ei manifestându-se mult mai târziu faţă de momentul executării, fiind influenţată de condiţiile naturale.

Ca urmare, o parte din forţa de muncă pleacă în mod continuu din agricultură spre alte sectoare economice.

O amprentă specifică asupra modului decizional privind productivitatea muncii, nivelul şi dinamica acesteia, este cauzată de dificultăţile stabilirii consumurilor de muncă, precum şi de dihotomia „consumuri relativ constante - consumuri relativ variabile” definită în raport cu evoluţia producţiei agricole.

În primul caz, localizarea consumurilor în timp şi spaţiu presupune surmontarea unor situaţii cum ar fi:

necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a relaţiilor tehnologice, ca de exemplu, raportul dintre volumul îngrăşămintelor administrate şi nivelul randamentelor la hectar, luând în calcul şi efectul aportului de substanţe nutritive, resimţit de culturile succesive;

marea diversitate de produse obţinute, agricultura supunându-se în mai mică măsură procesului de specializare, ceea ce complică acţiunea de limitare spaţială a unor consumuri comune; acest aspect se amplifică în cazul obţinerii produselor solidare: grâu-paie, carne-piei.

În al doilea caz, o analiza atentă conduce la concluzia existenţei unei ponderi dominante a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor ocazionate de obţinerea producţiei agricole. Nu se poate constata, de exemplu, o creştere proporţională a consumului de timp de muncă, necesar recoltării, cu creşterea producţiei la hectar: creşterea cu 50% a producţiei medii de struguri nu antrenează o creştere de 50% şi a necesarului de timp de muncă pentru recoltare, aceasta deoarece anumite operaţii şi mânuiri se execută indiferent de nivelul producţiei de recoltat (cum este cazul distanţelor de parcurs).

De asemenea, şi raportul dintre consumul de materii prime, materiale şi nivelul producţiei medii de porumb nu presupune o creştere sau scădere corespunzătoare a densităţii culturii. Mai mult, uneori tendinţele sunt opuse: în timp se consumul de produse fitosanitare sau sanitar-veterinare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor poate să crească, producţia poate să rămână constantă sau chiar să scadă (când atacul este masiv, iar sistemul de avertizare, depăşit).

În comparaţie cu ramurile de tip industrial, unde relaţiile dintre input-uri şi output-uri sunt de tip determinist şi lineare, o creştere a consumului de muncă (vie şi materializată) se regăseşte, în mod normal, într-o creştere a producţiei.

În agricultură, procesul decizional influenţează productivitatea muncii, fiind dominat de o serie de legi probabilistice, mai ales dacă avem în vedere condiţiile de risc şi incertitudine în care se desfăşoară munca şi producţia în agricultură. De remarcat că atât în cazul riscului, cât şi al incertitudinii, elementul care marchează impactul în mod explicit este nivelul producţiei, productivitatea muncii fiind vizată în mod implicit, căci modificarea volumului producţiei este o expresie necesară, dar nu şi suficientă pentru înregistrarea unei variaţii a eficienţei consumului de muncă.

Preţul factorilor de producţie prezintă cea mai mică variaţie în timp; preţul de vânzare al produselor înregistrează o variabilitate mai mare, în timp ce randamentele relevă cea mai mare variabilitate în timp. Este importantă însă identificarea mecanismului cauzal al vâriabilităţii randamentului şi dacă acesta reprezintă o caracteristică a agriculturii G. Bublot

13

ajunge la concluzia că „pentru un anumit coeficient al variaţiei veniturilor, variaţia în timp a profitului este cu atât mai mare cu cât contravaloarea factorilor de producţie achiziţionaţi are o pondere mai mare în volumul veniturilor”.

Potrivit conceptului de productivitate, rezultă că pe măsura creşterii capacităţii productive, prin angajarea în procesul de producţie a unui volum tot mai mare de muncă, deci şi a nivelului productivităţii potenţiale, se creează condiţiile unei variabilităţi mai mari a productivităţii efective.

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii din agricultură prezintă, deci, un coeficient de variaţie mai mare faţă de alte sectoare, ceea ce-i conferă un rol specific în funcţionarea mecanismului economic, în raport cu formarea veniturilor, dimensionarea salariilor, presiunea inflaţionistă etc.

Astfel putem afirma că variabilitatea productivităţii muncii are nu numai o dimensiune temporală, ci şi una spaţială, care se remarcă prin aceea că este inevitabilă (având determinări obiective), inevitabil devenind şi impactul ei negativ asupra echilibrelor macroeconomice din agricultură.

Astfel, opţiunea pentru un tip sau altul de agricultură (intensivă, semiintensivă, extensivă), atingerea unei dimensiuni optime a exploataţiei etc. sunt condiţionate de un număr mult mai mare de restricţii, dintre care unele imposibil de satisfăcut. Ori, atât tipul de agricultură, cât şi dimensiunea optimă exprimă un consum mai mare sau mai mic de muncă, şi în mod corespunzător, o variabilitate mai mare sau mai mică a productivităţii muncii de la un producător la altul, de la o zonă agricolă la alta, de la o ţară la alta.

În acest context este de subliniat, totodată, existenţa economiilor şi dezeconomiilor interne şi externe legate de dimensiune.

Cele mai importante economii interne sunt determinate de utilizarea mai raţională a capitalului prin:

posibilitatea utilizării maşinilor de randament mai mare; reducerea costurilor unitare pe suprafaţa utilă construită, în cazul amenajărilor

zootehnice mari; raţionalizarea consumului de muncă pe măsura înregistrării unei încărcături

optime pe terenul agricol sau arabil; obţinerea unor preţuri mai avantajoase şi înregistrarea unor cheltuieli unitare de

transport mai mici în cazul aprovizionării în partizi mari cu factori de producţie (chiar dacă aprovizionarea se realizează printr-o unitate specializată).

Economiile externe sunt legate de sporirea capacităţii fermelor mai mari de a participa la relaţiile de cooperare (care nu se justifică decât printr-o dinamizare a producţiei în condiţii de eficienţă) sau de a beneficia de infrastructuri existente pentru: distribuirea energiei electrice, a apei, transport, aprovizionarea şi repararea maşinilor şi utilajelor, asigurarea stării de sănătate a animalelor, formarea resursei umane etc.

Dezeconomiile interne sunt legate în principal de caracteristicile tehnologiilor, care fac să sporească consumurile pentru gestionarea şi coordonarea exploataţiilor mai mari, pentru evitarea riscurilor, mai ales în cazul creşterii animalelor.

Dezeconomiile externe apar ca urmare a creşterii presiunii cererii de factori asupra ofertei de factori de producţie, când aceasta din urmă este dimensionată în raport cu o zonă optimă de aprovizionare.

Volumul fizic total al producţiei agricole este rezultatul sistemului decizional însuşit de fiecare agricultor, reflectând în acelaşi timp nivelul mediu al randamentului la hectar sau pe animal, aflat sub incidenţa condiţiilor climatice şi a penetrării elementelor de progres tehnic.

Semnalarea acestor elemente de influenţă, eterogene ca origine, este menită să uşureze înţelegerea procesului variaţiei în timp — ritmică şi anuală — a producţiei agricole şi implicit al oscilaţiei nivelului productivităţii muncii.

Referindu-se la această problemă, E. O. Heady şi G. Bublot consideră ca importantă analizarea variaţiei anuale a cantităţii unui produs sau a unei categorii de produse faţă de alte

14

produse, precum şi legătura dintre această variaţie şi caracteristicile spaţiului geografic de referinţă.

O primă concluzie este aceea că, pentru o anumită zonă geografică, modificările anuale ale volumului producţiei unui produs agricol sunt superioare variaţiilor anuale ale volumului ansamblului produselor obţinute în zona respectivă.

Cauzal, aceasta se explică atât prin modificarea structurii suprafeţei cultivate, cât şi prin evoluţia condiţiilor climatice; ambele cauze se manifestă însă în cadrul unui proces compensatoriu, deoarece reducerea suprafeţei însămânţate cu o cultură este însoţită de creşterea suprafeţei afectate celorlalte culturi, iar evoluţia nefavorabilă a condiţiilor climatice pentru o cultură poate să fie favorabilă pentru o alta, biodiversitatea reprezentând o resursă specifică pentru producţia agricolă.

O a doua concluzie este aceea că, în acelaşi spaţiu geografic, variaţiile anuale ale producţiei animale sunt mai puţin pronunţate decât cele înregistrate de producţia vegetală. Acest decalaj se poate explica, ţinând cont de faptul că principala variabilă a funcţiei producţiei animate este reprezentată de furaje, iar conversia furajelor în producţie este asigurată de un sistem stabil - organismul animal. Ori, echilibrul balanţei furajelor este asigurat atât de variaţia mai mică a ansamblului producţiei de furaje faţă de aceea a fiecărui furaj, cât şi de input-urile de furaje din alte zone.

Diversitatea condiţiilor economice şi climatice este cu atât mai mare cu cât spaţiul de referinţă este mai mare, ceea ce face ca variabilitatea volumului total al producţiei să fie mai mare sau mai mică, în funcţie de întinderea zonei geografice.

„Totodată, în agricultură condiţiile agropedoclimatice au o mare influenţă - uneori extrem de variabilă - asupra nivelului productivităţii muncii, de unde însăşi necesitatea urmăririi nivelului productivităţii muncii în dinamică pe o perioadă mai îndelungată de timp.”2

Analizarea atentă a particularităţilor producţiei agricole conduce la concluzia că de fapt agricultura se deosebeşte de celelalte ramuri ale producţiei materiale prin mijloacele de producţie folosite:

pământul, care constituie principalul mijloc de producţie; utilizarea organismelor vii - plante şi animale - ca mijloace de producţie

specifice ramurii.Consecinţele tehnice şi economice

Figura 1.1. Particularităţile agriculturii (Margareta Marian)1.2.2. Influenţa structurilor organizatorice din agricultură asupra

productivităţii muncii

2 Constantin Cojocarii, Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, Editura a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

15

1. Pământul constituie principalul mijloc de producţie

2. Utilizarea plantelor şi animalelor ca mijloace de producţie

Influenţa factorilor naturali

Împletirea procesului economic al reproducţiei cu procesele biologice

Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie

Autoproducerea unor mijloace de producţie

Obţinerea de însemnate cantităţi de produse secundare

Productivitatea muncii în agricultură este influenţată atât de structurile tehnico-economice, cât şi de cele de natură organizatorică, şi anume:

1. Una dintre particularităţile procesului de producţie o constituie şi dispersarea sa pe o suprafaţă întinsă, ceea ce face dificilă gestionarea mecanismului productivităţii muncii, şi acest fapt, pe lângă celelalte, complică organizarea şi controlul activităţii, sporeşte cheltuielile de producţie şi de timp prin deplasările forţei de muncă şi utilajelor, prin transportul de materii şi materiale şi al produselor etc.

Dacă luăm în comparaţie spaţiul de organizare a activităţii industriale, a activităţilor neagricole, în general, posibilităţile de a controla, evalua şi corecta procesul de consumare a resurselor în condiţii de eficienta - în principal, în timp util şi cu costuri cât mai scăzute - sunt, din această cauză, mult mai reduse.

2. Este de reţinut că procesul prin care se manifestă conversia forţei productive a muncii în bunuri are un pronunţat caracter ireversibil.

Un proces de producţie odată demarat (înfiinţarea culturii, cumpărarea animalelor pentru îngrăşat etc.) reprezintă, practic, o decizie ireversibilă. Ciclul de producţie nu poate fi redirecţionat, existând doar posibilităţile reduse de a mai reveni cu decizii asupra unor verigi tehnologice. Desigur, din anumite raţiuni economice, ciclurile de producţie pot fi întrerupte, dar nu şi din punct de vedere al revizuirii nivelului productivităţii muncii, care presupune conversia în bunuri şi servicii. Mai mult, rebuturile sau semifabricatele din industrie sunt purtătoare ale muncii consumate şi pot participa la noi cicluri de producţie, pe câtă vreme sămânţa semănată, îngrăşămintele administrate şi o parte din lucrările executate nu se mai supun acestei reguli.

Etapa de organizare a procesului de producţie are rolul major în procesul decizional, deoarece producătorul agricol dispune de libertatea conceperii şi dimensionării fluxului tehnologic, pentru că alocarea ulterioară a factorilor este restricţionată de investiţiile specifice deja realizate şi de costurile reprofilării producţiei. O fermă specializată în producţia de cereale (ca o condiţie a competitivităţii) are de suportat costuri incomparabil mai mari pentru a se reprofila în producţia de legume, de fructe etc. (o bună parte din sistema de maşini trebuind lichidată şi înlocuită, trebuie realizată o nouă infrastructură, însuşite noi competenţe etc.), în timp ce o întreprindere industrială sau de comerţ dispune de mai multe soluţii de realizare a reprofilării şi respecializării cu costuri reduse.

3. Modul de asigurare a agriculturii cu resurse de muncă şi structura timpului de muncă al agricultorului-fermier.

În agricultură piaţa muncii este dominată de structurile de organizare şi gestionare a capitalului din această ramură, respectiv de exploataţiile agricole, de gospodăriile familiale (care pot avea sau nu un caracter comercial). În aceste condiţii, cererea de forţă de muncă va avea ca principal purtător exploataţiile agricole, cel de-al doilea tip de structură bazându-se în cea mai mare parte pe forţa de muncă familială.

Ca urmare a particularităţilor activităţii din agricultură, fermele care au caracter comercial tind să reducă forţa de muncă permanentă, apelând, pentru acoperirea „vârfurilor de muncă”. La forţa de muncă sezonieră, este necesar să evidenţiem o cerere activă de forţă de muncă, dimensionată la nivelul diferenţei dintre necesarul şi disponibilul de forţă de muncă şi o cerere pasivă, reprezentată de forţa de muncă disponibilă sau permanentă. Cantitatea şi calitatea muncii prestate de agricultori, ca element activ al mecanismului productivităţii, reflectă, prin urmare, efectele utilizării unei forţe de muncă mai puţin specializate, calificate, care determină o soluţie organizatorică cu o eficienţă scăzută. În acelaşi sens acţionează şi trăsăturile specifice ale pieţei muncii în agricultură:

în agricultură nu se poate vorbi de un ascendent al cererii faţă de oferta de forţă de muncă, chiar şi în condiţii de şomaj în economie;

16

piaţa muncii pentru agricultură este mai puţin segmentată faţă de aceea a sectoarelor de tip industrial, din cauza gradului scăzut al specializării.

Un segment aparte îi reprezintă însă piaţa subocupării forţei de muncă, segment care generează agricultura cu timp parţial de lucru, precum şi cu tendinţa de minimizare a forţei de muncă permanente;

preţul forţei de muncă în agricultură este un preţ de conjunctură, atâta timp cât cererea activă de forţă este reprezentată mai ales de forţa de muncă sezonieră;

riscul şi incertitudinea sunt mult mai prezente ca urmare a sezonalităţii activităţii şi a gradului ridicat de îndatorare, ceea ce sporeşte frecvenţa situaţiilor de faliment.

Structura timpului de muncă înregistrat la nivelul exploataţiilor familiale (preponderente) contribuie, de asemenea, la particularizarea productivităţii muncii din agricultură, într-o manieră cauzală obiectivă.

Cunoaşterea structurii timpului de muncă şi considerarea lui ca factor al productivităţii nu se poate face pe baza unei analize concrete asupra activităţilor ce compun o zi de muncă în cadrul exploataţiei, aceasta neputând fi redusă la o sumă de intervale temporale, în care lucrările desfăşurate au sau nu legătură cu realizarea producţiei agricole.

Analizând cronologic, ziua de muncă a unui agricultor se prezintă ca o succesiune de activităţi productive şi neproductive, dar problema care se pune nu este de a identifica diferite elemente componente ale timpului de muncă (profesional, casnic, personal, timp liber), ci de a identifica organizarea acestuia sub aspectul efectului (eficienţei). Ziua de muncă a agricultorului începe la primele ore ale dimineţii şi se prelungeşte până noaptea târziu, fără a se face o diferenţă în remunerarea resursei de muncă, aşa cum ar avea loc într-un cadru salarial.

Atât prin durată, cât şi prin eterogenitate, munca din agricultură devine una solicitantă, obositoare, la aceasta adăugându-se şi anumite contradicţii structurale ale timpului de muncă, cum ar fi:

contradicţia dintre timpul de muncă mecanizată, cu cadenţă impusă şi timpul necesar observărilor temporare aleatoare: în timpul mulsului mecanic, crescătorul trebuie să realizeze şi o supraveghere a randamentului şi stării de sănătate a animalelor, cu o cadenţă ce nu corespunde celei impuse;

contradicţia dintre timpul de muncă absolut necesar (pentru furajare, adăpare etc.) şi cel impus de situaţii imprevizibile, cum ar fi reglarea micro-climatului ca urmare a modificării temperaturii exterioare în cursul zilei.

Rezultă că munca agricultorului nu constituie o sumă de activităţi succesive sau suprapuse, ci se realizează în baza unei strategii coerente: atunci când furajează animalele sau recoltează laptele, agricultorul este preocupat şi de identificarea semnalmentelor asupra stării de morbiditate a efectivelor; uneori, această alternanţă apare sub forma unui circuit impus de criterii temporale sau spaţiale: îngrijirea sectorului „porcine” este precedată de sectorul „vaci de lapte”, atunci când hrănirea tineretului porcin se face şi cu lapte sau când este amplasat pe ruta de întoarcere la sediul fermei.

Agricultorul trebuie să fie mereu în situaţia de a interveni, ceea ce poate releva importanţa şi preocuparea permanentă pentru realizarea obiectivelor propuse; timpul când este doar prezent în fermă îşi dovedeşte eficienta (productivitatea) şi valoarea în timpul intervenţiei: pentru numeroase lucrări, nu durata muncii este semnificativă, ci momentul declanşării ei.

Respectarea întocmai a procesului tehnologic nu presupune numai durata, ci şi disponibilitatea de a interveni la momentul oportun, ceea ce reclamă sesizarea momentului respectiv în urma activităţii de supraveghere.

În concluzie, analizarea structurii timpului de muncă pentru obţinerea producţiei agricole complică, dar în acelaşi timp conferă acurateţe determinării productivităţii muncii.

17

1. Pământul – Principalul mijloc de producţie

2. Utilizarea plantelor şi animalelor ca mijloace de producţie

Dispersia teritorială (spaţiul de organizare a activităţii agricole)

Caracterul ireversibil al producţie agricole

Structura timpului de muncă

Figura 1.2. Influenţele organizatorice

1.3. PRODUCTIVITATEA MUNCII ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE A EXPLOATATELOR AGRICOLE

1.3.1. Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură

În prezent, una dintre cele mai importante probleme ale omenirii o constituie aceea a asigurării unei dezvoltări durabile, care să aibă în vedere protecţia mediului înconjurător.

În protecţia naturii şi a mediului ambiant agricultorul poartă o mare responsabilitate. În permanenţă preocupat de creşterea randamentelor, a productivităţii muncii şi de reducerea costurilor, omul a ignorat mediul înconjurător în care trăieşte şi pe care trebuie să-l ocrotească.

Până la revoluţia de tip industrial, dezvoltarea economică a omenirii se manifesta într-o lume agrară care trăia în armonie cu natura. În anii '60 un mare optimism şi mari speranţe au declanşat agricultura intensivă de tip industrial. Procesele de tip industrial, bazate în special pe utilizarea hidrocarburilor, precum şi pe introducerea rezultatelor ştiinţelor biologice, mai ales a geneticii şi nutriţiei, au dus la creşteri spectaculoase ale producţiei şi productivităţii muncii în agricultură. Ridicarea preţurilor materiilor prime ale combustibililor şi energiei, în condiţiile în care preţurile produselor agricole au înregistrat o creştere mai lentă, a dus la o sporire a costurilor şi la micşorarea eficienţei economice a agriculturii de tip industrial. Reacţia nu numai a ecologiştilor, dar şi a producătorilor şi a cercetătorilor, a fost cea a reorientării spre o agricultură, denumită generic „agricultură biologică”, „agricultură durabilă”. Şi alte cauze, precum riscurile sanitare, poluarea mediului sunt de natură a demonstra că s-a ajuns la „limitele tehnologiilor de tip industrial”. Omenirea ar trebui să conştientizeze ideea că bunăstarea sa materială nu se rezumă numai la o simplă acumulare de bunuri, realizate cu orice preţ, ci că, pe lângă acestea, sunt imperative ordinea şi măsura, în relaţiile sale cu natura.

Definirea conceptului de „dezvoltare durabilă” este complexă şi poate fi abordată în mai multe moduri, în funcţie de direcţiile de acţiune întreprinse pentru realizarea unor scopuri precis determinate de cerinţele umane.

Cea mai completă formulare este aceea că „dezvoltarea durabilă reprezintă un proces lung de schimbări lente, care să permită folosirea pe termen lung a mediului, astfel ca dezvoltarea economică să corespundă cerinţelor şi nevoilor prezente ale oamenilor, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

Deşi acest mod de abordare s-a cristalizat în ultimele decenii, au existat preocupări cu mult înainte şi în ţara noastră privind dezvoltarea agriculturii.

În 1922 Popovici-Lupa scria: „Cel ce se îndeletniceşte cu profesiunea agricolă este un întreprinzător şi ca atare urmăreşte cel mai mare câştig posibil, adică de a scoate de pe o anumită întindere de pământ cea mai mare şi mai preţioasă cantitate de produse, în mod cât se

18

poate de durabil, cu cheltuielile cele mai mici şi cu condiţia de a păstra, dacă nu chiar de a mări rodnicia pământului”.

La începutul mileniului trei, încadrarea în conceptul de agricultură durabilă este considerată drept unica alternativă viabilă a evoluţiei economico-sociale, singura capabilă să satisfacă necesităţile generaţiilor de astăzi, fără a compromite capacitatea generaţiilor de mâine de a-şi realiza propriile lor cerinţe.

Prin natură, ca factor de producţie, înţelegem totalitatea elementelor preexistente pe care aceasta le oferă desfăşurării activităţii economice. Natura constituie punctul de plecare al oricărei activităţi economice căreia ii oferă mediul de desfăşurare, substanţa materială şi condiţiile primare de producţie, precum şi forţa motrice potenţială. Factorii naturali condiţionează în mare măsură concepţia, organizarea şi desfăşurarea producţiei sociale. Activitatea agricultorilor este influenţată de condiţiile naturale, climă, sol, apă, bogăţia solului şi subsolului etc., ca izvoare de resurse minerale şi energetice.

Deci, activitatea de producere a bunurilor materiale şi serviciilor înglobează întreaga „natură” (inclusiv „omul” ca „natură”) permiţând astfel teoriei să includă „natura” însăşi în sfera economicului.

„Omul este creaţia „naturii” şi nu poate trăi decât în armonie cu aceasta. Dacă omul a deservit acum un factor de dereglare a echilibrului naturii, natura însăşi va avea grijă să-l înlocuiască cu altceva, de exemplu, cu o inteligenţă artificială (care să ştie să respecte mai mult legile naturii decât inteligenţa naturală)”.3

În concluzie, în faţa omului nu trebuie să stea misiunea de a domina natura, fie ea şi sălbatică, ci mai ales de a controla raţional propria dominaţie asupra naturii.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: a. economic, b. uman, c. ambiental şi d. tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la redimensionarea creşterii economice, pornind de la o folosire cât mai raţională şi echitabilă a resurselor astfel încât să se obţină produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime; la îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, locuinţă şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil pentru reducerea creşterii demografice necontrolate.

Conservarea calităţii mediului şi sporirea resurselor naturale; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului prin remedierea biodiversităţii ecosistemelor; reorientarea tehnologiilor prin controlarea permanentă a riscurilor acestora; creşterea gradului de participare a organismelor de guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul.

De asemenea, pentru ca dezvoltarea să fie durabilă, este necesar să se asigure un echilibru fundamental, atât în interiorul fiecărei forme de capital (natural - ecologic, economic şi social - uman), cât mai ales între acestea.

Legăturile complexe care se realizează între dimensiunile economice, sociale şi ecologice (mediu) conduc deseori la concluzia că între diferitele obiective ale creşterii economice, în general, vor fi necesare alegeri prioritare, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, renunţarea la unele, în favoarea altora. Dar, la fel de bine, se cunoaşte că între aceste trei dimensiuni există multiple complementarităţi, astfel încât pentru realizarea obiectivelor stabilite trebuie să se construiască punţi de legătură, şi nu ziduri despărţitoare, astfel:

3 Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, Productivitatea, indicator de eficienţă a muncii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.

19

SOCIETATE

MEDIU ECONOMIE

Figura 1.3. Interacţiunile între societate, economie şi mediu

1. stare de sănătate, condiţii de viată şi de muncă;2. presiune asupra resurselor de mediu; constanta socială a necesităţii de conservare şi

ocrotire şi îmbunătăţire a mediului;3. cantitatea şi calitatea forţei de muncă; consum;4. distribuirea veniturilor; oportunităţi de ocupare;5. funcţia productivă a mediului (asigurarea cu resurse şi depozitarea deşeurilor);6. presiuni asupra resurselor de mediu; investiţia pentru protecţia mediului.Unii promotori al dezvoltării durabile consideră că modalitatea de soluţionare a

agriculturii durabile nu se poate face numai prin apelarea la eficienţă, esenţial fiind, ca gradul de satisfacere a trebuinţelor să fie cel optim, alături de asigurarea securităţii alimentare.

Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să vină în concordanţă cu dezvoltarea în plan economic şi social şi să asigure evitarea degradării mediului.

Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu principiile aplicării unei agriculturi durabile.

De-a lungul timpului, utilizarea durabilă a sistemelor economice - ecologice a condus la formularea unor principii cum ar fi:

a. principiul precauţiei: conform acestuia, dacă o anumită activitate sau substanţă comportă un risc semnificativ de deteriorare a mediului, atunci se impune renunţarea la acesta sau vor fi admise numai niveluri minime care prezintă siguranţă maximă;

b. principiul „poluatorul plăteşte”: poluatorul trebuie să suporte costul integral al măsurilor de reducere a poluării stabilite de autorităţi, astfel încât starea mediului să devină acceptabilă;

c. principiul „utilizatorul plăteşte”, în scopul reducerii folosirii şi mai ales a cererii de produse poluante;

d. principiul coresponsabilităţii: implicarea tuturor factorilor de acţiune şi decizie, la toate nivelurile prin utilizarea tuturor instrumentelor disponibile pentru protecţia mediului ambiant;

e. principiul celei mai bune tehnologii, care presupune folosirea celei mai adecvate tehnologii care să reducă la maximum poluarea mediului;

f. principiul standardelor de calitate ale mediului - stabilirea prin legi clare a unor cerinţe privind calitatea mediului, obligatoriu de respectat;

g. principiul analizei ciclului de viaţă al produselor pentru a stabili toate implicaţiile ecologice ale obţinerii unui produs sau realizării unui serviciu, pornind de la resursele naturale necesare, continuând cu poluarea şi reziduurile rezultate şi terminând cu deşeurile rămase după ce produsul/serviciul respectiv a fost epuizat/consumat.

În prezent, majoritatea terenurilor agricole cultivate primesc o anumită doză de pesticide şi îngrăşăminte chimice, în scopul creşterii productivităţii la hectar. Tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe faţă de mediu.

20

6

5

4

32

1

Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului, asupra ecosistemelor naturale.

Ceea ce devine evident este că agricultura presupune un sistem de tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o producţie satisfăcătoare, ci şi să realizeze obiectivele ecologice.

Acest lucru este clar, ţinând cont că agricultura durabilă îşi are fundamentarea ştiinţifică în conceptul de bioeconomie, elaborat pentru prima dată de economistul american de origine română N. Georgescu Roegen, concept care face o sinteză a relaţiilor dintre natură şi specia umană. Este vorba de un concept al entropiei care lărgeşte orizontul de abordare, incluzând în sistemul economiei factorii naturali ai evoluţiei resurselor, precum şi problema naturii.

Totuşi agricultura durabilă nu poate fi „pur ecologică” deoarece aceasta trebuie să folosească din plin, dar judicios, realizările chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Folosirea raţională a îngrăşămintelor şi a celorlalte substanţe chimice este obligatorie pentru ca să nu uităm că unul dintre principalele obiective ale agriculturii durabile este asigurarea securităţii alimentare, iar aceste substanţe chimice contribuie la sporirea recoltei cu aproape 40%, comparativ cu alte metode tehnologice, iar acest lucru nu poate fi neglijat în politica de asigurare a populaţiei cu alimente.

În acelaşi timp, un obiectiv la fel de important al agriculturii durabile este şi protecţia mediului şi de aceea agricultura trebuie să devină un ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Acest lucru se poate realiza prin conceperea unui tip de progres tehnic care să înlăture neajunsurile agriculturii de tip industrial şi care să pună în centrul preocupărilor sporirea factorului biologic, prin utilizarea bioenergiei şi biotehnologiilor în creşterea producţiei vegetale şi animale.

O agricultură durabilă se poate realiza asigurând corelaţia dintre nivelul de fertilitate a solului şi nivelul productivităţii sale, care poate fi determinat prin tehnologie.

Creşterea productivităţii agricole prin tehnologii intensive-chimizate maschează degradarea fertilităţii solului şi astfel, de la agricultorul simplu, şi până la specialiştii care au promovat tehnologiile intensive bazate pe chimizare, au confundat şi încă mai confundă creşterea productivităţii agricole cu ameliorarea stării de fertilitate a solului. Prima formulare corectă a fertilităţii solului aparţine lui G. Ionescu-Şiseşti, publicată în Agrotehnica, vol. I, din 1997: „Fertilizarea este o sinteză a însuşirilor favorabile ale solului, care îşi găsesc expresia în productivitatea lui durabilă. Aceşti factori sunt de natură geografică: latitudine, expoziţie; de natură climatică; de natură fizică, chimică şi biologică”.

Din cele prezentate până aici putem concluziona că solul îi conferă cele mai valoroase însuşiri producţiei vegetale, sarcina agricultorului fiind de a gospodări judicios solul, veghind asupra climaticii materiei organice din sol, nu numai cantitativ, ci şi calitativ.

Formarea unei agriculturi durabile constituie un proces de lungă durată şi nu în ultimul rând foarte greu de realizat deoarece există anumite contradicţii. Există anumite restricţii (bariere, limite) în adoptarea unor practici şi tehnologii specifice agriculturii durabile. Una dintre cele mai importante bariere este faptul că politicile şi programele existente conţin uneori obiective contradictorii, fluxurile de informaţii dintre preferinţele consumatorilor şi producţiei sunt adesea mascate şi, prin urmare, agricultorii răspund unor semnale ale preţurilor care nu reflectă pe deplin costurile sociale ale folosirii bazei naturale de resurse. Rezultatul, în multe ţări, a fost apariţia unei comunităţi agricole căreia îi lipseşte flexibilitatea necesară pentru a răspunde pozitiv diferitelor tehnologii agricole.

Alte bariere sunt cele care stau în calea folosirii mai adecvate a input-urilor la exploataţiile agricole.

De exemplu, în ciuda faptului că poluarea apei subterane este o problemă tot mai acută, reglementările privind etichetarea pesticidelor nu cer întotdeauna companiilor producătoare să informeze producătorii agricoli despre dozarea folosirii pesticidelor şi gradul de distrugere a dăunătorilor.

21

Şi dacă agricultorii ar fi informaţi, nu există un sistem de control pentru verificarea acestora privind respectarea dozelor normale de folosire a îngrăşămintelor chimice sau pesticidelor.

O altă problemă o reprezintă tendinţa guvernelor de a subvenţiona input-urile, inclusiv apa pentru irigaţii şi alte input-uri, oferindu-le agricultorilor la un cost foarte scăzut; ca rezultat, aceştia tind să folosească mai multe input-uri decât nivelul optim din punct de vedere social.

În concluzie, am putea spune că agricultura durabilă este un concept cu definiţie largă. Pentru a sintetiza acest concept, vom enumera principalele obiective pe care trebuie să le îndeplinească o agricultură durabilă:

asigurarea securităţii alimentare (satisfacerea nevoilor umane de alimente şi filiere);

conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale de care depinde agricultura;

utilizarea mai eficientă a resurselor reînnoibile şi nereînnoibile; susţinerea viabilităţii activităţilor agricole şi creşterea calităţii vieţii

agricultorilor şi a membrilor societăţii în ansamblu; participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.Este vital ca tranziţia către o agricultură durabilă să aibă în vedere necesitatea de a

menţine un sector agricol competitiv şi eficient din punct de vedere economic, care să răspundă preferinţelor fluctuante ale consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului produselor agricole, conservând, în acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în viitor.

Dezvoltarea durabilă este un proces ce nu se desfăşoară aleator, de la sine, ci prin intervenţia umană, având ca suport permanenta investigare a acestui proces, de identificare a modului şi a mijloacelor de intervenţie, prin adoptarea conştientă la noile cerinţe de dezvoltare, în acest context, dezvoltarea durabilă a agriculturii se constituie drept o componentă a acestui proces.

1.3.2. Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole

Coordonatele „dezvoltării durabile” vizează relaţiile de interdependenţă în plan economic, social şi ecologic - ca o condiţie a reabilitării şi progresului agriculturii româneşti, impunând în acest context o reconsiderare, pe de o parte, a perceperii modului propriu de integrare a agriculturii în cerinţele şi fluxul dezvoltării durabile, pe de altă parte, a locului, a interferenţelor, a intercondiţionărilor activităţilor sale în procesul dezvoltării durabile globale.

Esenţa rezidă în asigurarea progresului umanităţii şi a bunăstării generale prin optima conservare şi valorificare a resurselor vitale naturale considerate ca un capital productiv atât pentru generaţiile actuale, cât şi viitoare, condiţionând de fapt sistemul social.

Agricultura durabilă se subordonează dezvoltării viabile şi durabile a sistemelor agricole - exploataţiile agricole trebuie să fie productive, ecologice, profitabile şi să-şi conserve resursele. Pentru aceasta, exploataţiile agricole trebuie să urmărească realizarea anumitor indicatori de bază cum sunt:

creşterea producţiei agricole prin tehnologii integrate, eficiente economic şi nepoluante (ecologizarea tehnologiilor);

calitatea produselor agricole; dimensiunea optimă şi diversificarea activităţilor; cadrul legislativ instituţional.Pornind de la aceşti indicatori, pentru a crea o exploataţie agricolă în condiţiile

dezvoltării durabile, trebuie avute în vedere:

22

zona geografică; dimensiunea exploataţiei; mărimea optimă; rotaţia culturilor; asolamentul. „Asolamentul este pivotul central al agriculturii durabile”. lucrările de întreţinere a solului şi a culturilor (evitarea poluării verzi şi a celei

brune); cantitatea, calitatea şi structura forţei de muncă utilizate; managementul exploataţiei, gradul de dezvoltare şi interdependenţă între

sistemul informaţional şi decizional; resursele financiare; marketingul (adaptare la evoluţia reală a pieţei, adică produci ceea ce se vinde,

nu vinzi ceea ce produci).Pentru a realiza un model durabil al plantelor cultivate (al culturilor), este necesară

respectarea următoarelor cerinţe: cultivarea plantelor în concordanţă cu pretabilitatea solului; dimensiunea optimă a spaţiului de nutriţie; zonarea plantelor în funcţie de condiţiile climatice: căldură, umiditate etc; respectarea cu stricteţe a tehnologiei privind rotaţia culturilor, atenţie la planta

premergătoare.Astfel, folosind plante premergătoare corespunzătoare şi o corectă rotaţie a culturilor se

obţin în acelaşi timp două avantaje, care sunt:a. protecţia naturii, prin reducerea poluării mediului ambiant;b. reducerea cheltuielilor materiale (pesticide) la întreţinerea culturilor. Pentru a realiza

un model durabil al creşterii animalelor trebuie să se respecte următoarele cerinţe: optimizarea raportului plantă/animal; îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic al exploataţiei în funcţie de

obiectivele urmărite (pentru reproducere, pentru producţia de lapte, pentru producţia de carne etc.)

respectarea cu stricteţe a nevoilor intrinseci ale animalelor: hrana, adăpostul, mişcarea, împerecherea, „exploatarea” etc.

În România există un larg curent de opinie conform căruia problemele privind dezvoltarea durabilă sunt legate cu precădere de lipsa resurselor financiare şi a unor tehnologii productive (imposibilitatea aplicării tehnologiilor moderne din cauza fărâmiţării terenurilor, activităţi puţin diversificate, lipsa integrării proceselor de producţie etc), decât de aplicare a unor tehnologii poluante şi de consumurile ridicate cum sunt în ţările cu agricultură dezvoltată.

Subliniem că resursele naturale pot fi utilizate în mod susţinut, cu o productivitate crescută numai prin investiţie, management şi organizare teritorială, în condiţiile diversificării formelor de proprietate şi de folosire a terenurilor, corespunzător condiţiilor specifice fiecărei exploataţii.

Mai precis, restabilirea dreptului de proprietate prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, confundând proprietatea cu exploataţia, a distrus fostele cooperative agricole de producţie care creau cadrul pentru aplicarea unor sisteme raţionale de agricultură, dotarea şi echiparea tehnică, dar având un singur inconvenient: sistemul de retribuţie. Dacă s-ar fi corectat acest neajuns prin stabilirea unei rente de 30% din recoltă, majoritatea cooperativelor agricole s-ar fi putut transforma în societăţi agricole în care proprietarii deveneau acţionari rentieri. Era singura soluţie economică în condiţiile unei proprietăţi medii de 2,5 ha dispersate în medie în şapte loturi (căci, să nu uităm că, dacă în România în 1940 proprietatea era divizată în 22 milioane loturi, acum totalizează peste 40 milioane loturi.

23

În aceste condiţii, la care adăugăm neeconomicitatea dotării cu tractoare şi maşini, costurile ridicate ale lucrărilor agricole, în contrast cu spiritul de valorificare a produselor agricole, au dus la situaţia ca în ultimii ani circa trei milioane hectare să nu fie cultivate anual.

Apare pregnant tendinţa de realizare a unor exploataţii viabile cu ferme de 500-1000 hectare, atât sub forma asociaţiilor agricole, cât şi în cadrul suprafeţelor arendate sau concesionate.

Aceasta este calea dezvoltării unei agriculturi durabile în România, în principal formele asociative fiind viitorul agriculturii româneşti.

Organizarea teritoriului agricol şi managementul unor exploataţii viabile optim dimensionate şi amplasate asigură concordanţa între resursele funciare, cerinţele ecologice şi dezvoltarea preconizată pe principiul raţionalităţii din punct de vedere economic, social şi teritorial, integrate în dezvoltarea echilibrată a spaţiului agricol în funcţie de cerinţele prezente şi viitoare ale societăţii.

Prin „exploataţie agricolă durabilă” înţelegem cadrul în care agricultorul îşi desfăşoară activitatea împreună cu familia sa, obţinând produse atât pentru satisfacerea consumului propriu, cât şi pentru piaţă”, astfel încât această îndeletnicire să-l motiveze, prin obţinerea de venituri care să-i asigure reluarea procesului de producţie.

Crearea unui model de agricultură durabilă presupune respectarea condiţiilor agroecopedologice şi de rotaţie a culturilor, de fertilizare cu cantităţi mai mari de îngrăşăminte organice şi mai mici cu cele chimice etc, şi care pot asigura producătorilor, prin producţia obţinută, venituri mai mari, deoarece preţurile acestora sunt ridicate. Producătorul va vinde astfel un produs calitativ sănătos şi nu va trebui să suporte costul de poluare şi sănătate al oamenilor.

Implementarea agriculturii durabile în exploataţia agricolă din România necesită încă vaste cercetări, totuşi ştiinţa agricolă dispune, încă de acum, de un arsenal însemnat de tehnici proprii agriculturii durabile, cum sunt:

lucrarea solului pe curba de nivel, benzi înierbate, terasarea cu înfiinţarea de perdele forestiere;

rotaţia culturilor care elimină unele probleme legate de boli, dăunători, buruieni, asigură alternative de azot în sol; reduce eroziunea solului, evită riscul poluării apelor;

strategii pentru combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor prin extinderea tehnicilor fizice, chimice şi mai ales biologice (combaterea biologică, bacterizarea plantelor, micorizarea rădăcinilor);

cultivarea de soiuri şi hibrizi nou-creaţi, rezistenţi la boli şi dăunători (de exemplu, în România s-a creat soiul de grâu „Alex”, rezistent la rugina galbenă).

Pornind de la premisele pentru ca o exploataţie să devină viabilă, în condiţiile actuale trebuie să existe mobilitate şi raţiune între membrii comunităţii în următoarele direcţii:

să fie promovate formule asociative pe principii durabile, de tipul asociaţiilor, cooperativelor de servicii, exploataţii în arendă etc.;

circulaţia pământului să devină liberă şi să se creeze o instituţie specializată în funcţionarea pieţei funciare, care să se implice efectiv în supervizarea vânzării/cumpărării terenurilor agricole sau schimburilor de terenuri;

să fie acordate facilităţi pentru ei care, prin acţiunile de vânzare/cumpărare, reuşesc să compacteze parcele în scopul creşterii exploataţiilor.

Experienţa ţărilor dezvoltate a demonstrat că practicarea unei agriculturi viabile, care dispune de dotare tehnică corespunzătoare şi de factori de producţie necesari respectării tehnologiilor de producţie, conduce la creşterea productivităţii muncii, la reducerea personalului ocupat în agricultură, determinând dezvoltarea şi diversificarea activităţilor de producţie şi servicii pentru economia rurală.

Se poate considera că startul dezvoltării durabile este dat atunci când, din interiorul comunităţii, apare necesitatea implementării exploataţiei agricole viabile şi înţelegerea implicaţiilor rezultate din aceste acţiuni. Astfel, la nivelul fermierilor este necesar ca aceştia

24

să devină conştienţi şi capabili să decidă pentru a acţiona în consolidarea exploataţiei sau să recurgă la schimbări radicale care să conducă la decizia de a moderniza exploataţia agricolă, având în vedere modele de exploataţii viabile; decizia de a se specializa pe o anume exploataţie pentru a deveni astfel performant în acel domeniu, renunţând la alte activităţi; evaluarea şi opţiunea pentru activitatea care consideră că are condiţiile de maximă eficienţă şi cea mai bună vocaţie etc.

În concluzie, am putea defini exploataţiile agricole durabile ca fiind cele fiind cele care: folosesc tehnici manageriale complexe şi performante care să asigure

integritatea ecologică faţă de mediul natural şi chiar faţă de consumatori; sunt specifice zonei în concordanţă cu solul şi clima şi să asigure o anumită

relaţie între oferta de produse şi cererea de produse, adică să fie flexibile; dimensiunea exploataţiilor agricole trebuie să fie corespunzătoare specializării

ei şi nu în ultimul rând cu tehnologiile aplicate pentru a putea fi eficiente; păstrează biodiversitatea, frumuseţea peisajului şi alte bunuri care nu sunt

evaluate pe pieţele existente; sunt profitabile pentru producători, pe termen lung; sunt eficiente din punct de vedere economic, dintr-o perspectivă socială, adică

asigură securitatea alimentară şi în acelaşi timp venituri corespunzătoare producătorilor agricoli.

Conform afirmaţiilor făcute anterior şi ţinând cont că o exploataţie agricolă nu poate deveni durabilă dacă agricultura nu este durabilă, sugerăm următoarea structură de indicatori referitori la dimensiunea economică şi socială a agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale:

Tabelul 1.1

Dimensiunea economică şi socială a agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale

Dimensiunea economică Dimensiunea socialăIndicatori de eficienţă: Indicatori de rezultate (calitate şi cantitate)

Indicatori ai muncii; Indicatori de eficienţă a instituţiilor;

Pe spaţiu: Indicatori de viabilitate a comuni-

tăţilor rurale şi de menţinere a modelului de echilibru al dezvoltării, incluzând contri-buţia sectorului agricol.

Pe spaţiu/sectoare: Indicator de acces la resurse/servicii

şi oportunităţi;Pe grupe sociale: Incidatori de şanse egale.Din punct de vedere al eticii: Condiţii de muncă; Indicatorii de sănătate a oamenilor

şi animalelor.

Mulţi indicatori se referă la concepte cunoscute. Ei vor trebui reevaluaţi şi dată o nouă dimensiune în dezbaterile politice cu privire la agricultură şi la spaţiul rural.

Reînnoirea şi îmbunătăţirea capitalului uman împreună cu apărarea capitalului natural reprezintă condiţii esenţiale pentru ca agricultura să fie capabilă să satisfacă nevoile umanităţii în prezent şi în viitor.

În final este foarte important să spunem că la nivelul exploataţiei agricole durabile trebuie să evidenţiem:

Indicatorii de poluare/protecţie a mediului în exploataţia agricolă: ponderea suprafeţei supuse eroziunii în totalul suprafeţei agricole; ponderea suprafeţei supuse salinizării în totalul suprafeţei agricole; ponderea suprafeţei supuse înmlăştinării în totalul suprafeţei agricole;

25

ponderea suprafeţei afectate de poluare (agricolă sau industrială) în totalul suprafeţei agricole;

ponderea suprafeţei supuse îmbunătăţirilor funciare în totalul suprafeţei agricole;

ponderea suprafeţei agricole utilizate pe baza principiilor ecologice în totalul suprafeţei agricole.

Indicatorii de eficienţă (direcţi sau indirecţi) a exploataţiilor agricole durabile: Veniturile totale din agricultura durabilă; Productivitatea capitalului; Productivitatea muncii; Productivitatea pământului; Consumul direct şi indirect de energie; Eficienţa energetică (energia încorporată în output-urile din agricultură); Autonomia financiară; Presiunea, financiară; Echilibrul financiar; Ponderea cheltuielilor cu amenzile ca urmare a încălcării legislaţiei privind

poluarea sau reziduurile; Calitatea producţiei; Vânzările de produse cu îmbunătăţiri din punct de vedere al calităţii (cu

etichete); Ponderea investiţiilor având drept scop îmbunătăţirea calităţii produselor

destinate consumului din punct de vedere igienic şi nutritiv în totalul investiţiilor; Ponderea produselor comercializate cu nume (marcă ecologică) înregistrate în

totalul produselor; Standardele de calitate îndeplinite de calitate.În realizarea exploataţiilor agricole durabile, un rol esenţial îl are organizarea. Aceasta

presupune o activitate cu caracter continuu care creează cadrul optim pentru realizarea producţiei agricole armonizând: condiţiile naturale (relief, climă, sol), tehnicile de amenajare a terenurilor (hidrotehnice, biologice, agrotehnice), repartiţia apei în sol (drenaj, desecări, irigaţii, combaterea eroziunii solurilor), sistemele de culturi ale plantaţiilor diferenţiate (asolamente, culturi în fâşii, benzi înierbate, agroterase), ameliorarea condiţiilor biologice şi de sol (amendare, afânare adâncă, fertilizare, modelare, nivelare, defrişarea vegetaţiei lemnoase, recultivarea terenurilor degradate), sistemele de organizare pe categorii de folosinţă (arabil, plantaţii de pomi, plantaţii de vii, păşuni) diferenţiate (masive, sole, tarlale, parcele), sistemul de parcelare (rectangular, liniar, transversal, complex) şi trasarea reţelei de drumuri agricole (ca o completare a reţelei de drumuri clasate, asigurând accesul în fiecare parcelă).

Numai în acest mod se asigură condiţiile valorificării optime a resurselor funciare, a dotării şi echipării tehnice, creând o structură teritorială corespunzătoare exploatării eficiente (înlăturând dispersarea, întrepătrunderea, fărâmiţarea, izolarea, intercalarea diferitelor folosinţe şi parcele) şi realizării unor exploataţii durabile.

1.3.3. Productivitatea muncii în exploataţiile agricole durabile

Exploataţiile agricole durabile au o serie de particularităţi practice care-şi pun amprenta asupra eficienţei cu care este folosită forţa de muncă, şi anume:

26

a. rezultatul activităţii desfăşurate este o producţie ecologică care nu se obţine decât în ferme, gospodării individuale, asociaţii familiale de dimensiuni mai mici şi mai rar în societăţi agricole mari (de tip holding);

b. aceste exploataţii sunt în general de dimensiuni mici sau mijlocii, adică dispun de 0,5-30 ha cu suprafaţă cultivată sau cultivă/cresc un număr mic de 1-3 specii de plante/animale, respectiv prelucrează 1-3 produse agricole diferite. Rezultă gradul foarte ridicat de specializare pentru a urmări în amănunt producţia;

c. folosesc cu precădere resurse funciare, economice şi sociale proprii. Forţa de muncă este formată în general din agricultor şi familia acestuia. Unele exploataţii în anumite perioade mai angajează forţă de muncă din afară pentru efectuarea sau coordonarea unor lucrări speciale sau când volumul acestora depăşeşte priceperea şi puterea de muncă a celor existenţi, dar numai pe perioade determinate;

d. producţia realizată este prelucrată în condiţii de igienă strictă care să-i menţină calităţile;

e. producţia ecologică este mult mai mică şi recoltele uneori la preţuri mai mari. Scăderea recoltei şi a eficienţei economice este compensată de calitate, de creşterea acesteia şi de stabilitatea producţiei;

f. necesarul de muncă este mult mai mare, datorită multor lucrări efectuate manual, dar şi creşterii numărului acestor lucrări pe lângă fondul de timp alocat. Aceasta presupune, desigur, cheltuieli suplimentare. Munca într-o astfel de exploataţie, conform părerii unor specialişti, este mult mai pasionantă şi mai reconfortantă şi se bazează pe analiza sistematică şi decizii raţional-ştiinţiflce inovatoare.

În exploataţiile agricole durabile se pune accent pe factorul natural, ecologic care trebuie să primeze, înaintea economicului, deşi acest raport - ecologic - economic, trebuie să se încadreze în anumite limite care să permită menţinerea exploataţiei pe piaţă, adică să fie profitabilă.

Ca atare, dezvoltarea durabilă a exploataţiilor agricole necesită, în permanenţă, o triplă eficienţă:

1. eficienţa economică competitivă în contextul economiei concurenţiale de piaţă;2. eficienţa socială competitivă ce vizează în primul rând asigurarea securităţii

alimentare, sănătatea omului;3. eficienţa ecologică competitivă care trebuie să aibă în vedere mediul ambiant (aer,

apă, sol, vegetaţie etc.)În concluzie, eforturile care se impun nu pot da efectele scontate decât numai în cadrul

unei strategii integrale, proiectate şi aplicate sistemic, unde practic fiecare măsură stabilită îşi are locul şi rolul său bine definite, în general nesubstituibile.

27

2. COORDONATE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN

EXPLOATĂŢIILE AGRICOLE

2.1. SISTEMUL DE INDICATORI UTILIZAŢI ÎN PLANIFICAREA, EVIDENŢA ŞI ANALIZA ECONOMICĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN

EXPLOATĂŢIILE AGRICOLE

Abordarea sistemică a productivităţii muncii în agricultură face necesară elaborarea şi folosirea unui sistem de indicatori, cu ajutorul cărora să se poată calcula şi interpreta multiplele aspecte ale raporturilor ce se formează în mod obiectiv între eforturile depuse şi rezultatele obţinute în procesul de producţie din exploataţiile agricole.

Încadrând întreaga activitate din agricultură în procesul dezvoltării durabile, rezultă că, în acest caz, în analiză trebuie pornit de la principiile, criteriile, conţinutul şi metodele de elaborare a unui sistem general de indicatori în strânsă interdependenţă cu particularităţile agriculturii, ca ramură distinctă a economiei naţionale.

O abordare ştiinţifică a problemei productivităţii muncii cere în acelaşi timp şi o riguroasă definire a conţinutului indicatorilor cu care se măsoară fie parţial, fie sintetic, rezultatele obţinute. De aici, rezultă că abordarea problemei productivităţii muncii nu este o operaţie simplă de efectuare a unui raport cantitativ între efort şi efect, ci ea comportă o analiză statistică în trepte, corespunzătoare modului de structurare a informaţiei, prin care indicatorii analitici se reproduc în valoarea indicatorilor sintetici, în timp ce valoarea indicatorilor sintetici constituie esenţa valorilor indicatorilor parţiali. În acest sens, este evident faptul că vom identifica indicatorii productivităţii muncii pentru toate formele de organizare şi conducere a muncii sociale.

În teoria şi practica economică, de-a lungul timpului, s-au conturat indicatori ai productivităţii muncii la nivelul exploataţiilor agricole şi la nivelul întregii ramuri, între aceste sisteme şi subsisteme de indicatori pot apărea şi forme intermediare corespunzătoare formelor de organizare specifice fiecărei exploataţii agricole sau sectorului de activitate respectiv. Astfel, în agricultură, modul de abordare a sistemului de indicatori este şi mai nuanţat, în funcţie de forma de organizare şi particularităţile producţiei obţinute. Ca urmare, putem aborda problema productivităţii muncii la nivelul exploataţiilor agricole, la nivelul gospodăriilor familiale sau la nivelul producţiei vegetale, producţiei animale şi al activităţii de mecanizare a agriculturii, sau la nivel teritorial, pe zone agricole şi pe judeţe.

Pornind de la numeroasele aspecte pe care le presupune calculul şi interpretarea nivelului şi dinamicii productivităţii muncii din agricultură, apare clar necesitatea, pe de o parte, a sistematizării informaţiei statistice şi, pe de altă parte, a sistematizării numeroşilor indicatori care se pot calcula pentru determinarea productivităţii fiecărei resurse (factor de producţie), separat şi în interdependenţă una cu alta.

Creşterea productivităţii muncii este rezultatul economisirii timpului de muncă, ceea ce presupune reducerea cheltuielilor de muncă vie, cât şi a cheltuielilor materiale ce revin în medie pe fiecare unitate de produs obţinut (de efect).

28

Pornind de la acest conţinut al productivităţii muncii, în literatura economică s-a propus şi se propun multiple metode şi indicatori pentru măsurarea nivelului şi dinamicii productivităţii muncii - indicatori care ne oferă întotdeauna o imagine clară, completă şi reală a acesteia, deoarece mereu se încearcă o absolutizare a uneia dintre resursele producţiei sau combinarea lor, fără a ţine seama de conţinutul economic al indicatorilor rezultaţi. De aici, necesitatea de a considera agricultura un sistem cibernetico-economic complex, caracterizat prin multiple şi variate intrări, ieşiri şi stări ale sistemului, bazate pe relaţii de interdependenţă cu factorul natural.

O trăsătură esenţială a analizei productivităţii muncii o constituie complexitatea sa, în sensul că pentru stabilirea unui sistem de indicatori trebuie să se ţină seama de sfera la care se referă (la nivel de ramură, la nivel de exploataţie agricolă, la nivel de cultură etc), cât şi de particularităţile producţiei agricole. Astfel, la nivelul agriculturii ca ramură a economiei naţionale, pentru caracterizarea eficienţei muncii se determină productivitatea muncii sociale (un indicator sintetic) în timp ce la nivelul exploataţiilor agricole se determină productivitatea muncii individuale (indicatori parţiali, şi anume: productivitatea orară a muncii, productivitatea zilnică a muncii, productivitatea anuală a muncii etc). Productivitatea muncii individuale se referă la eficienţa cheltuirii muncii în procesul de producţie ce se desfăşoară în cadrul exploataţiei agricole (procesul de efectuare a tuturor categoriilor de lucrări impuse de culturile respective).

Aşa cum am arătat în primul capitol, exploataţiile agricole prezintă unele particularităţi tehnico-economice şi organizatorice, ceea ce influenţează rezultatul final al muncii - producţia. Astfel, una dintre particularităţile cu implicaţii directe asupra sistemului de indicatori utilizaţi în determinarea şi analiza productivităţii muncii în exploataţiile agricole o constituie în primul rând decalajul dintre timpul de muncă şi timpul de producţie şi, în al doilea rând, condiţiile agropedoclimatice au o mare influenţă - uneori extrem de variabilă -asupra nivelului productivităţii muncii, de unde însăşi necesitatea urmăririi nivelului productivităţii muncii în dinamică pe o perioadă mai îndelungată de timp.

În exploataţiile agricole, ţinând seama de particularităţile producţiei agricole, pentru analiza productivităţii muncii se utilizează un sistem de indicatori cu ajutorul căruia se realizează atât o imagine de ansamblu, cât şi una de aprofundare.

29

I. O primă categorie de indicatori sunt indicatorii direcţi, de bază, şi anume:

Figura 2.1 Sistemul de indicatori ai productivităţii muncii

II. O a doua categorie de indicatori sunt indicatorii indirecţi, complementari sau incompleţi, care se folosesc pentru caracterizarea productivităţii muncii pe lucrări (consumul de timp de muncă, pe diversele tipuri de lucrări) şi respectiv pe unitatea de producţie (hectar, cap de animal). Aceşti indicatori se folosesc pentru a determina eficienţa consumului de muncă în procesul complex al realizării producţiei agricole şi pentru calculele necesarului forţei de muncă pe culturi şi pe categorii de animale.

Indicatorii amintiţi au ca formă de exprimare cea care permite comensurarea volumului producţiei sau lucrărilor prestate, astfel:

a. pentru indicatorii direcţi, productivitatea muncii poate fi exprimată: în unităţi de timp de muncă; în unităţi valorice; în unităţi naturale; în unităţi convenţional-naturale.

30

Sistemul de indicatori ai productivităţii muncii (de bază, compleţi)

La nivel de produs, pe total de exploataţie şi pe structuri organizatorice, pe total

personal care a participat

La nivelul întregii activităţi, pe totalul exploataţiei şi pe structuri organizatorice,

pe total personal şi pe total muncitori

Producţia valorică pe unitatea de timp de

muncă

Timpul de muncă pe unitatea de producţie

valorică

Producţia fizică, în expresie naturală sau stas, pe unitatea de

timp de muncă consumat

Timpul de muncă consumat pe

unitatea de produs fizic, în expresie naturală sau stas

Producţia valorică pe persoană sau pe muncitor (productivitatea

anuală a muncii)

Producţia valorică pe o zi – persoană sau pe o zi – muncitor

(productivitatea zilnică a muncii)

Producţia valorică pe o oră – persoană sau pe o oră – muncitor (productivitatea orară a muncii)

Numărul de persoane sau de muncitori la 1000 lei producţie valorică (productivitatea anuală

a muncii)

Numărul de zile - persoane sau de zile – muncitori la 1000 lei producţie valorică (producti-

vitatea anuală a muncii)

Numărul de ore – persoane sau de ore – muncitor la 1000 lei producţie valorică (producti-

vitatea orară a muncii)

b. pentru indicatorii indirecţi, productivitatea muncii se exprimă cu ajutorul: timpului de muncă; în unităţi convenţional-naturale.Astfel, pentru formularea unui diagnostic general cu privire la situaţia productivităţii

muncii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:1. situaţia productivităţii muncii în expresie valorică (anuală, zilnică şi orară), în

dinamică şi comparativ cu prevederile, la nivelul întregii activităţi a exploataţiei;2. situaţia productivităţii muncii în expresie valorică (anuală, zilnică şi orară), în

dinamică şi comparativ cu prevederile, la nivelul activităţii diverselor structuri organizatorice ale exploataţiei;

3. situaţia productivităţii muncii în expresie fizică pe fiecare produs, în dinamică şi comparativ cu prevederile, la nivel de exploataţie;

4. situaţia productivităţii muncii în expresie fizică pe fiecare produs, în dinamică şi comparativ cu prevederile, la nivelul diverselor structuri organizatorice ale exploataţiei;

5. situaţia care rezultă din compararea indicilor diverşilor indicatori ai productivităţii muncii în cadrul următoarei grupări:

indicii productivităţii muncii calculate în expresie valorică la nivel de persoană, comparativ cu indicii productivităţii muncii calculate în expresie valorică la nivel de muncitor;

indicii productivităţii muncii calculate pe baza valorii producţiei vândute, comparativ cu indicii productivităţii muncii calculate pe baza valorii producţiei exerciţiului;

indicii productivităţii muncii calculate pe baza valorii adăugate, comparativ cu indicii productivităţii muncii calculate pe baza valorii producţiei exerciţiului;

indicii productivităţii zilnice a muncii, comparativ cu indicii productivităţii anuale a muncii;

indicii productivităţii orare a muncii, comparativ cu indicii productivităţii zilnice a muncii.

Cu ajutorul acestui sistem de indicatori, pot fi identificate domeniile, structurile organizatorice şi produsele unde s-a înregistrat fie o evoluţie nefavorabilă, fie o evoluţie favorabilă a eficienţei economice a muncii vii, ceea ce permite, pe plan managerial, luarea unor decizii, „la obiect”, care să contribuie atât la identificarea şi înlăturarea factorilor cu influenţă negativă, cât şi la o creştere într-un ritm mai intens a productivităţii muncii pe ansamblul exploataţiei.

În exploataţiile agricole, se utilizează pentru caracterizarea productivităţii muncii timpul de muncă, respectiv eficienţa cu care este consumat timpul de muncă pentru realizarea unui anumit volum al producţiei.

Indicatorul productivităţii muncii stabilit pe baza timpului de muncă se calculează ca raport între timpul consumat şi producţia obţinută sau lucrarea executată (exprimată în unităţi fizice, naturale).

Metoda prezintă o serie de avantaje, şi anume:a. permite caracterizarea cât mai exactă a nivelului şi dinamicii productivităţii muncii,

respectiv la nivelul fiecărui produs agricol, bazându-se pe un conţinut omogen, fiind astfel posibilă efectuarea unei investigaţii care „să atingă un maximum de aprofundare în ceea ce priveşte concretul situaţiei respective;

b. ia în calcul producţia fizică, ceea ce face ca productivitatea muncii la nivelul unui produs să nu fie afectată de preţul mediu de vânzare şi implicit de rata inflaţiei, permiţând astfel utilizarea şi în comparaţii în spaţiu şi timp care privesc produsele similare ale unor exploataţii cu condiţii agropedoclimatice asemănătoare (relativ comparabile);

c. cu ajutorul evidenţei de gestiune, timpul total consumat în realizarea unui produs sau în prestarea unei lucrări cuprinde atât timpul de muncă prestat de personalul propriu (inclusiv zilierii), cât şi pe cel prestat de către terţi (unităţi specializate la care a apelat exploataţia pentru efectuarea unor lucrări prevăzute de tehnologia produsului respectiv). Ca urmare, la

31

nivel de produs, corelaţia de eficienţă dintre efort şi efect are prin calcul un caracter integral, reflectând în modul cel mai detaliat eficienţa economică a muncii vii pe produs. De asemenea, în exploataţiile agricole ca şi în agricultură, în general, o altă modalitate de stabilire a productivităţii muncii o constituie cea întemeiată pe indicatorii de volum în expresie valorică. Metoda prezintă o serie de avantaje, şi anume:

a. reflectă integral, la scară de exploataţie sau structură organizatorică, nivelul mediu general al productivităţii muncii, corelând timpul de muncă total consumat într-o anumită perioadă - ca efort, cu producţia valorică realizată în aceeaşi perioadă - ca efect economic;

b. prin intermediul preţului, ia în considerare şi calitatea producţiei „atestată” de către piaţa concurenţială într-o anumită perioadă, fiind totodată posibile şi calcularea -la nivel de exploataţie sau de structură organizatorică - şi efectele financiare directe şi indirecte care rezultă din însăşi variaţia productivităţii muncii;

c. prin aducerea la un numitor comun, permite compararea în timp şi spaţiu a nivelului productivităţii muncii la nivelul diferitelor exploataţii agricole sau structuri organizatorice care au o structură a producţiei similară şi cerinţe pedoclimatice asemănătoare.

Această metodă prezintă şi dezavantaje:a. prin preţul de vânzare, nivelul productivităţii muncii este influenţat de „amprenta”

pieţei concurenţiale, a raportului cerere-ofertă din perioada respectivă, precum şi a ratei inflaţiei;

b. în structura valorică a producţiei exerciţiului sau a producţiei vândute pot apărea unele modificări care să influenţeze nivelul productivităţii muncii, modificări ce nu au o legătură directă cu efortul propriu al exploataţiei (de exemplu, dobânzi penalizatoare pentru împrumuturi, restanţe etc);

c. luând în calcul - la nivel de exploataţie - numai timpul de muncă consumat de personalul propriu (sau eventual şi pe cel al zilierilor), nivelul productivităţii muncii este într-o anumită măsură supraestimat, deoarece la realizarea producţiei exerciţiului au participat şi „terţii” pentru efectuarea anumitor lucrări cerute de tehnologia de producţie respectivă, în acest caz, corelaţia dintre efort şi efect este practic incompletă, informaţia transmisă pe această bază necesitând un diagnostic cu rezerve corespunzătoare.

În acest sens, în exploataţiile agricole, ca şi în agricultură în general, se utilizează:

A. Indicatorii productivităţii muncii calculate pe baza celor trei indicatori sintetici ai valorii producţiei, astfel:

1. în funcţie de capacitatea acestora de a reflecta volumul producţiei distingem:a. indicatori calculaţi pe baza valorii producţiei exerciţiului;b. indicatori calculaţi pe baza valorii producţiei vândute;c. indicatori calculaţi pe baza valorii adăugate.2. în funcţie de importanţa economico-financiară şi managerială a celor trei indicatori de

sinteză ai producţiei, distingem:a. indicatori calculaţi pe baza valorii producţiei vândute;b. indicatori calculaţi pe baza valorii adăugate;c. indicatori calculaţi pe baza valorii producţiei exerciţiului.

B. Indicatorii productivităţii muncii calculate pe o bază valorică atât la nivel de persoană, cât şi la nivel de muncitor, astfel:

În practică, dar şi în teorie, pornind de la premisa că muncitorii - ca parte componentă a forţei de muncă - sunt nemijlocit legaţi de efectuarea unui anumit volum de lucrări şi implicit de producţia obţinută, productivitatea muncii calculată valoric este urmărită şi respectiv prezentată atât în varianta producţiei valorice care revine în medie pe un muncitor, cât şi în varianta producţiei valorice care revine în medie pe o persoană.

Avându-se însă în vedere rolul mereu crescând pe care-l au şi în agricultură ştiinţa şi tehnologia avansată, creşterea gradului de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, cultivarea unor soiuri de plante şi creşterea unor specii de animale cu însuşiri

32

superioare, practicarea unui management performant etc, într-un cuvânt modernizarea întregii activităţi economice legate mai ales de personalul cu funcţii de conducere şi de execuţie, cea mai concludentă variantă a productivităţii muncii este evident „producţia valorică ce revine în medie pe o persoană”, deoarece permite o reflectare mai cuprinzătoare şi corectă a eficienţei economice cu care a lucrat întregul efectiv al forţei de muncă din exploataţia respectivă. Comparând însă indicii productivităţii muncii la nivel de muncitor şi de persoană, primul poate avea, în general, o valoare mai mare datorită preocupărilor permanente ale managementului exploataţiilor agricole pentru creşterea gradului de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, pentru perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii etc., fiind astfel posibilă, pe această cale, o reducere a timpului de muncă necesar efectuării diverselor lucrări agricole şi ca urmare a numărului de muncitori (mai ales zilieri).

C. Indicatorii productivităţii muncii calculate pe o bază valorică la nivel de an, de zi şi oră.

„Pornind de la faptul că timpul de muncă poate fi exprimat în „ani-om”, „zile-om” şi „ore-om”, avem productivitate anuală, zilnică şi orară a muncii care reflectă în mod diferenţiat gradul de eficienţă economică a utilizării forţei de muncă într-o anumită perioadă. Explicaţia constă în: modul în care se ţine evidenţa timpului de muncă, indicatorul „numărul de ani-persoane” (respectiv „numărul mediu scriptic anual de persoane”) nu ia în considerare pierderile de zile-muncă întregi, pe persoane, din cadrul unui an, iar indicatorul „numărul de zile-persoane dintr-un an” nu ia în considerare pierderile de ore de muncă, pe persoane, din cadrul unei zile de muncă în anul respectiv. Ca atare, în măsura în care cheltuiala timpului de muncă este exprimată în diviziuni de timp din ce în ce mai mici decât anul (zile, ore), în aceeaşi măsură şi reflectarea consumului de muncă, precum şi nivelul productivităţii muncii vor fi făcute cu mai multă exactitate şi corectitudine”.4

Rezultă că, din punct de vedere al corelării producţiei obţinute ca efect cu timpul de muncă consumat ca efort, productivitatea orară a muncii - în comparaţie cu cea zilnică şi cea anuală - reflectă în modul cel mai exact însăşi eficienţa economică a forţei de muncă. Aşa se explică şi faptul că în dinamică sau faţă de prevederi, ritmurile de creştere aferente productivităţii muncii anuale, zilnice sau orare nu sunt egale, indicele cu valoarea cea mai mare fiind înregistrat de către productivitatea orară a muncii, urmat în ordine descrescătoare de indicele productivităţii zilnice a muncii şi respectiv de indicele productivităţii anuale a muncii.

Având în vedere particularităţile exploataţiilor agricole, se poate concluziona că indicele productivităţii orare a muncii atestă — procentual -creşterea posibilă a productivităţii zilnice şi anuale a muncii în unitatea respectivă, bineînţeles cu condiţia de a fi lichidate în primul rând pierderile nejustificate ale timpului de muncă şi în acelaşi timp de a fi întreprinse noi măsuri pentru reducerea timpului de muncă pe lucrări, precum şi pentru creşterea randamentelor la scară (pe hectar şi pe cap de animal).

Având în vedere precizările făcute cu privire la „ierarhizarea” cognitivă a celor trei indicatori divizionari ai productivităţii muncii, prin compararea indicilor aferenţi acestor indicatori poate fi conturat un diagnostic suficient de relevant fără a se recurge la alte date şi informaţii analitice.

Astfel, în cazurile când indicele productivităţii zilnice a muncii a fost mai mare decât indicele productivităţii anuale a muncii, înseamnă că în exploataţia respectivă au existat (faţă de prevederi sau în dinamică) pierderi de zile întregi de muncă (pe o persoană) în timpul anului. Iar în cazurile când indicele productivităţii orare a muncii a fost mai mare decât indicele productivităţii zilnice a muncii, înseamnă că în exploataţia respectivă au existat şi pierderi de ore de muncă (pe o zi-persoană) în timpul zilelor de muncă. Bineînţeles că explicarea şi aprecierea oricăror pierderi ale timpului de muncă trebuie făcute prin prisma cauzelor obiective şi subiective care le-au generat, existenţa unor cauze subiective, indiferent

4 Gh. Vasilescu, Statistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

33

de ponderea acestora, caracterizând negativ activitatea exploataţiei în ceea ce priveşte productivitatea muncii.

După cum se ştie, lichidarea oricăror pierderi nejustificate ale timpului de muncă, deşi nu afectează în mod direct volumul producţiei, poate influenţa prin mecanismul specific agriculturii, creşterea corespunzătoare a producţiei exerciţiului şi a producţiei vândute, iar pe această cale, şi creşterea productivităţii muncii în exploataţiile agricole.

Se remarcă, de asemenea, necesitatea izvorâtă din particularităţile producţiei agricole, ca pe lângă productivitatea muncii calculată pe baza producţiei obţinute (productivitatea muncii complete), să se urmărească şi să se analizeze productivitatea muncii pe lucrări, pe produse, respectiv productivitatea muncii incomplete. Totodată, este necesară utilizarea atât a indicatorilor productivităţii muncii exprimate valoric, cât şi a celor exprimaţi în unităţi naturale, convenţional-naturale sau pe baza timpului de muncă.

Figura 2.2. Analiza utilizării forţei de muncă în întreprinderile agricole de stat(D. Mărgulescu, A. Işfănescu)

Orice metodă s-ar utiliza în calculul productivităţii muncii, esenţa o constituie calitatea datelor primare care se iau în calcul. După cum se cunoaşte, orice raport de productivitate totală, globală a muncii, indiferent la ce nivel se calculează, are caracter de medie a unui raport de productivitate parţială. Spre exemplu, într-o exploataţie agricolă, cu profil vegetal, productivitatea totală a muncii este o sinteză a productivităţii muncii pentru flecare cultură în parte şi aşa mai departe.

2.2. MODELE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATĂŢIILE AGRICOLE

În scopul aprecierii exacte, a productivităţii muncii, este necesară efectuarea unei analize factoriale a acesteia.

Analiza factorială a productivităţii muncii poate fi efectuată atât la nivelul indicatorilor calculaţi pe baza producţiei fizice pe fiecare produs, cât şi la nivelul indicatorilor calculaţi pe baza producţiei în expresie valorică - ambele cazuri de investigare efectuându-se la nivelul exploataţiei agricole sau la nivelul unei structuri organizatorice din cadrul acesteia.

În analiza factorială a productivităţii muncii întâlnim următoarele modele grupate astfel:1. Modele bazate pe relaţia matematică de calcul al acestui indicator, care practic

permite explicarea variaţiei nivelului eficienţei economice a muncii vii prin prisma

34

Sistemul de indicatori ai productivităţii muncii

Indicatori indirecţi incompleţi, complementari

Naturali Valorici Convenţional-naturali

În timp de muncă

Pe unitate de lucrare

Pe unitate de producţie

Indicatori direcţi, de bază, compleţi

acţiunii factorilor specifici unei asemenea corelaţii de eficienţă: producţia - efectul economic util - şi timpul de muncă (efortul uman consumat pentru realizarea acestui efect), astfel:

a) Modele care se utilizează în analiza factorială a productivităţii muncii, la nivelul întregii activităţi productive, calculate pe baza producţiei valorice (producţia exerciţiului, producţia vândută, valoarea adăugată), unde sfera investigării poate fi exploataţia agricolă sau o structură organizatorică a acesteia, se axează pe următoarele relaţii matematice:

în care:W - productivitatea muncii la nivelul întregii activităţi productive a exploataţiei sau a

unei structuri organizatorice;P - producţia totală a exploataţiei sau a unei structuri organizatorice în expresie valorică

(valoarea producţiei exerciţiului, valoarea producţiei vândute, valoarea adăugată);T - timpul total de muncă consumat de exploataţie sau de o structură organizatorică

pentru obţinerea producţiei valorice (numărul mediu anual de persoane, total zile-persoane, total ore-persoane).

Plecând de la nivelul celor trei diviziuni de timp, distingem:

Wa - productivitatea anuală a muncii;Wz - productivitatea zilnică a muncii;Wh - productivitatea orară a muncii;Np - numărul mediu anual de persoane;ZO - total zile persoane;HO - total ore persoane;z - numărul mediu de zile lucrate de o persoană pe an;h - numărul mediu de ore lucrate de o persoană pe an.

Nivelul acestui indicator este o funcţie de doi factori cu acţiune directă (în ordinea de analiză): (1) timpul total de muncă, (2) producţia valorică totală (potrivit primei variante de calcul) şi în ordinea de analiză: (1) producţia valorică totală, (2) timpul total de muncă (potrivit celei de-a doua variante de calcul).

Avantajul acestor metode rezultă din însăşi particularităţile exploataţiei agricole, unde nivelul productivităţii muncii este o rezultantă finală a corelaţiei dintre producţia obţinută - ca efect economic şi fondul de timp consumat - ca efort, între cei doi termeni menţionaţi ai corelaţiei de eficienţă nu există o relaţie de tipul proporţionalităţii directe - spre deosebire de ramurile industriale.

Mărimea productivităţii muncii prezintă diferenţieri sensibile. La nivelul structurilor organizatorice ale exploataţiei, analiza factorială a productivităţii muncii, calculată pe baza producţiei valorice, la sferă de exploataţie, mai poate fi efectuată şi cu ajutorul următorului model.

35

în care:W - productivitatea muncii, ca medie generală, la nivel de exploataţie;

- structura (ponderile) timpului total de muncă pe „verigi”

organizatorice;- structura (ponderile) producţiei valorice totale pe „verigi” organizatorice;

Wi - nivelul productivităţii muncii pe structuri organizatorice.

Totuşi, trebuie amintit că o eventuală creştere a productivităţii muncii -calculată pe baza producţiei valorice la nivel de exploataţie - pe seama factorului structural menţionat (structura timpului total de muncă pe „verigi” organizatorice sau structura producţiei valorice totale pe „verigi” organizatorice) nu echivalează de fapt cu o creştere propriu-zisă a eficienţei economice a muncii vii. De aceea, separarea acţiunii celor doi factori (1) structura timpului total de muncă sau a producţiei valorice totale pe „verigi” organizatorice şi (2) nivelul productivităţii muncii pe „verigi” organizatorice permite o apreciere corectă a evoluţiei productivităţii muncii şi a eforturilor care se impun - ca orientare şi optimizare - în vederea creşterii într-un ritm accelerat a eficienţei economice a forţei de muncă în exploataţiile agricole.

b) Modele care se utilizează în analiza factorială a productivităţii muncii, la nivel de produs, calculate pe baza producţiei fizice. Sfera investigării în această analiză poate fi exploataţia agricolă sau o structură organizatorică a acesteia, analiză care se bazează pe următoarele relaţii matematice şi respectiv scheme sinoptice:

b.1. când producţia fizică obţinută luată în calculul productivităţii muncii se exprimă în unităţi naturale:

b.2. când producţia fizică obţinută luată în calculul productivităţii muncii este exprimată în unităţi stas sau în unităţi convenţionale de calitatea extra:

36

W

Q T

Nup q Nup t

W

Qstas T

Nup q Nup tk

în care:W - productivitatea muncii pe produs calculată pe baza producţiei fizice obţinute la nivel

de exploataţie (ca medie) sau de structură organizatorică (fermă);Q - volumul producţiei fizice obţinute exprimate în unităţi naturale;Qstas - volumul producţiei fizice obţinute exprimate în unităţi stas (producţia fizică în

expresie naturală recalculată în funcţie de o serie de parametri stas ai calităţii producţiei respective - de regulă, cei stabiliţi prin contract cu clienţii cărora le este destinată această producţie) sau în unităţi convenţionale de calitatea extra cu ajutorul coeficienţilor de echivalenţă);

T - timpul total de muncă (exprimat în ore-om) consumat pentru obţinerea producţiei respective;

Nup - numărul unităţilor de producţie (hectare, animale);q - producţia medie fizică pe unitatea de producţie (la hectar sau pe animal);t - timpul de muncă (în ore-om) consumat în medie pe unitatea de producţie (la hectar

sau pe animal);k - coeficientul mediu al calităţii producţiei calculat ca raport între volumul producţiei

fizice obţinute exprimate în unităţi stas sau în unităţi convenţionale, de calitatea extra (Qstas) şi volumul producţiei fizice obţinute exprimate în unităţi naturale (Q).

Acest model ia în calculul productivităţii muncii producţia fizică obţinută exprimată în unităţi stas sau în unităţi convenţionale de calitatea extra, prezentând o superioritate cognitivă evidentă, deoarece permite să se determine şi influenţa exercitată de către calitatea producţiei obţinute asupra nivelului productivităţii muncii - calitatea producţiei agricole constituind un factor cu rol mereu crescând în creşterea eficienţei economice în contextul cerinţelor şi exigenţelor economiei de piaţă.

Folosirea în calculul productivităţii muncii a producţiei fizice exprimate în unităţi stas sau unităţi convenţionale de calitatea extra reflectă mult mai corect raportul dintre efortul uman depus (timpul de muncă consumat) şi efectul economic util obţinut (producţia în unităţi stas sau în unităţi convenţionale de calitatea extra), ceea ce conduce la o apreciere mai reală a nivelului eficienţei economice a forţei de muncă pe fiecare produs.

În exploataţiile agricole, cu profil industrial (complexe pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor, complexe avicole, sere etc.), unde între timpul consumat şi producţia obţinută există o relaţie de tipul proporţionalităţii directe, analiza factorială a productivităţii muncii calculate pe baza producţiei valorice mai poate fi efectuată şi prin intermediul următoarelor modele - ca relaţii matematice:

Totodată, în cadrul unor astfel de exploataţii agricole unde între mijloacele fixe utilizate şi producţia obţinută există o relaţie directă, variaţia productivităţii anuale a muncii calculate pe baza producţiei valorice mai poate fi explicată şi apreciată prin intermediul următorului model de analiză factorială:

unde:P/Np - productivitatea anuală a muncii la nivel de persoană;Mf - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe ;Mfa - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe active;Mfa/Np - nivelul înzestrării tehnice a forţei de muncă;P/Mfa - nivelul eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe active.

37

În cadrul tuturor modelelor amintite pentru analiza factorială a productivităţii muncii, cuantificarea acţiunii factorilor direcţi şi indirecţi asupra nivelului acestui indicator se efectuează cu ajutorul substituirilor în lanţ.

2. Modele bazate pe o serie de relaţii matematice cu caracter probabilistic, de tipul funcţiilor de producţie, care surprind în dinamică pe o perioadă mai îndelungată de timp însăşi relaţia cauză-efect, respectiv dependenţa dintre productivitatea muncii ca variabilă rezultativă şi o serie de factori ai resurselor umane şi tehnico-materiale ca variabile independente. Acestea se bazează, pe o serie de relaţii matematice cu caracter probabilist care surprind, în dinamică, pe o perioadă mai mare de timp, legătura care există între productivitatea muncii (ca variabilă rezultativă) şi o serie de factori ai resurselor (ca variabile independente) cum sunt: gradul de înzestrare tehnică a forţei de muncă (valoarea medie a fondurilor fixe active pe o persoană), gradul de mecanizare a lucrărilor, coeficientul mediu al calificării forţei de muncă, cantitatea de îngrăşăminte chimice (substanţă activă) la hectar, nivelul de organizare a producţiei şi a muncii etc. În acest context, cu ajutorul metodei analizei corelaţiei (regresionale) se poate calcula intensitatea legăturii dintre productivitatea muncii şi factorii de acţiune menţionaţi, fiind astfel posibilă determinarea unui anumit nivel al eficienţei forţei de muncă, delimitarea factorilor esenţiali de cei neesenţiali. De asemenea, printr-un calcul matematic specific acestei analize, se estimează gradul de acţiune a factorilor respectivi asupra nivelului productivităţii muncii.

În privinţa forţei de muncă, dat fiind rolul ei hotărâtor în activitatea economico-financiară a exploataţiilor agricole, este necesar a fi evidenţiată, în primul rând, legătura dintre situaţia calificării acesteia şi nivelul productivităţii muncii, care, practic, presupune utilizarea funcţiei de regresie de formă liniară: y = a + bx, în care y reprezintă nivelul productivităţii muncii, ca variabilă dependentă, iar x reprezintă coeficientul mediu al calificării personalului, ca variabilă independentă.

În privinţa fondului funciar, principalul mijloc de producţie în agricultură, este posibilă analiza corelaţiei care există între productivitatea muncii (calculată ca raport între producţia valorică şi timpul de muncă) şi o serie de indicatori sintetici care reflectă aspecte legate de potenţialul productiv al fondului funciar. Datorită rolului fundamental pe care-l are pământul în întreaga activitate economico-financiară a exploataţiilor agricole, această corelaţie poate fi concepută, pe de o parte, la nivelul productivităţii muncii din sectorul vegetal (în acest caz, corelaţia având un grad maxim de intensitate), iar pe de altă parte, la nivelul productivităţii muncii pe total exploataţie. Astfel, se poate urmări evolutiv:

1. corelaţia dintre productivitatea muncii şi coeficientul de utilizare a terenului prin utilizarea funcţiei de regresie de formă liniară: y = a + bx;

2. corelaţia dintre productivitatea muncii şi nota medie de apreciere economică a terenului, relevată cu ajutorul funcţiei de regresie de formă liniară: y = a + bx;

3. corelaţia dintre productivitatea muncii şi coeficientul de irigare a terenului agricol prin utilizarea funcţiei de regresie de formă liniară: y = a + bx;

4. corelaţia dintre productivitatea muncii şi coeficientul mediu generalizator al stării de exploatare a terenului agricol, relevată cu ajutorul funcţiei de regresie de formă hiperbolică:

În privinţa mijloacelor fixe şi circulante, al căror rol într-o agricultură modernă - de înalt randament şi eficienţă economică - este în continuă creştere, corelaţia dintre acţiunea acestor mijloace şi nivelul productivităţii muncii se poate evidenţia, de asemenea, cu ajutorul unor funcţii de regresie dintre care cele mai adecvate specificului agriculturii sunt următoarele:

- pe total exploataţiei1. corelaţia dintre productivitatea muncii (calculată ca raport între producţia valorică şi

timpul de muncă) şi nivelul înzestrării tehnice a forţei de muncă, între care legătura este de formă liniară: y = a + bx;

38

2. corelaţia dintre productivitatea muncii (calculată ca raport între timpul de muncă şi producţia valorică) şi nivelul înzestrării tehnice a forţei de muncă între care legătura este de formă hiperbolică:

- pe total sector vegetal:3. corelaţia dintre productivitatea muncii incomplete (caracterizată prin timpul de muncă

la 100 de hectare teren agricol) şi nivelul înzestrării tehnice existente în sectorul vegetal (exprimat prin valoarea medie anuală a mijloacelor fixe active din acest sector la 100 de hectare teren agricol), între care legătura este hiperbolică:

- pe total sector zootehnic:4. corelaţia dintre productivitatea incompletă a muncii (caracterizată prin timpul de

muncă la 100 unităţi vită mare) şi nivelul înzestrării tehnice existente în acest sector (exprimat prin valoarea medie anuală a mijloacelor fixe active din acest sector la 100 unităţi vită mare), între care legătura este de formă hiperbolică;

- pe produs:5. corelaţia dintre productivitatea incompletă a muncii (caracterizată prin timpul de

muncă ce revine în medie pe un hectar sau pe un animal) şi gradul de mecanizare a lucrărilor pe culturi sau pe categorii de animale, între care legătura este de formă hiperbolică:

6. corelaţia dintre productivitatea muncii (caracterizată prin timpul de muncă pe unitatea de produs) şi cantitatea de îngrăşăminte chimice (substanţă activă) administrată raţional unei culturi, între care legătura este de formă hiperbolică:

7. corelaţia dintre productivitatea muncii (caracterizată prin timpul de muncă pe unitatea de produs) şi cantitatea de apă administrată raţional unei culturi prin sistemul de irigare, între care legătura este de formă hiperbolică:

Ultimele două corelaţii trebuie înţelese în limitele dozelor maxime admise de sol şi plantă, depăşirea acestor doze având, cum se ştie, o serie de rezultate contrare, adică stagnarea şi chiar diminuarea producţiilor medii la hectar - cu efecte nefavorabile asupra nivelului productivităţii muncii aferente produselor respective.

În privinţa organizării ştiinţifice a producţiei şi a muncii, poate fi relevată legătura dintre productivitatea muncii (caracterizată prin producţia valorică pe o unitate de timp de muncă) şi „coeficientul mediu generalizator al organizării ştiinţifice a muncii”, între care legătura este de formă liniară:

2.3. ANALIZA EFECTELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE VARIAŢIEI PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

39

Variaţia productivităţii muncii afectează direct şi indirect o serie de indicatori ai eficienţei economice, cuantificarea efectelor economico-financiare ale acestei variaţii servind ca argument pentru fundamentarea deciziilor privind creşterea eficienţei economice a forţei de muncă.

Productivitatea muncii calculată ca timp de muncă la 1000 de lei producţie valorică acţionează în mod direct asupra nivelului eficienţei economice a cheltuielilor cu personalul exploataţiei, astfel:

de unde,

unde:Chp1000/P - cheltuielile cu personalul exploataţiei (respectiv cu

remuneraţiile personalului plus cheltuielile privind asigurările şi protecţia socială) ce revin la 1000 de lei producţie valorică (producţia exerciţiului, producţia vândută), indicator care exprimă nivelul eficienţei economice a cheltuielilor cu personalul;

- productivitatea muncii (anuală, zilnică, orară),

calculată ca timp de muncă (număr mediu anual de persoane, total zile-persoane, total ore-persoane) ce revine la 1000 lei producţie valorică;

cpt - cheltuielile cu personalul ce revin pe o unitate de timp de muncă (pe o persoană, pe o zi-persoană, pe o oră-persoană);

- cuantificarea acţiunii exercitate de productivitatea muncii asupra nivelului eficienţei economice a cheltuielilor cu personalul.

Prin intermediul indicatorului de eficienţă menţionat, productivitatea muncii acţionează în mod indirect asupra indicatorului de eficienţă cheltuielile pentru exploatare la 1000 de lei producţie valorică, iar prin intermediul acestuia, şi asupra profitului brut aferent producţiei valorice.

Calculată ca timp de muncă pe unitatea de produs fizic, productivitatea muncii acţionează asupra cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs (ca parte componentă a costului pe unitatea de produs), astfel:

de unde:

în care:cs - cheltuielile directe cu salariile (respectiv cu personalul) pe

unitatea de produs (în expresie naturală sau stas) - componentă a costului pe unitatea de produs;

40

st - cheltuielile directe cu salariile pe unitatea de timp (pe o oră-persoană);- cuantificarea acţiunii exercitate de către productivitatea muncii pe produs asupra cheltuielilor cu salariile directe pe unitatea de produs.

Prin intermediul cheltuielilor cu salariile directe pe unitatea de produs, productivitatea muncii pe produs acţionează indirect asupra costului pe unitatea de produs, după cum rezultă şi din relaţia:

c = cs + ca,de unde:

în care:c - costul pe unitatea de produs fizic;ca - alte cheltuieli directe şi indirecte, decât cele cu salariile, pe unitatea de produs.

Prin intermediul costului pe unitatea de produs, productivitatea muncii pe produs acţionează în mod indirect atât asupra profitului brut pe produs, cât şi asupra ratei rentabilităţii brute pe produs, astfel:

de unde:

din care:

din care:

din care:

în care:Pfb - profitul brut pe produs;Rrb - rata rentabilităţii brute pe produs;

= variaţia profitului brut pe produs în funcţie de cuantificarea acţiunii costului unitar asupra profitului brut pe produs;= variaţia profitului brut pe produs în funcţie de cuantificarea acţiunii productivităţii muncii pe produs asupra profitului brut pe produs;= variaţia ratei rentabilităţii brute pe produs în funcţie de cuantificarea acţiunii costului unitar asupra ratei rentabilităţii pe produs;= variaţia ratei rentabilităţii brute pe produs în funcţie de cuantificarea acţiunii productivităţii muncii pe produs asupra ratei rentabilităţii pe produs.

Q - volumul fizic al producţiei obţinute pe produs;p - preţul mediu de vânzare (fără TVA) pe unitatea de produs.

În exploataţiile agricole cu profil industrial, unde între volumul producţiei şi factorii care reflectă utilizarea extensivă şi intensivă a forţei de muncă există o relaţie de tipul proporţionalităţii directe, productivitatea muncii -calculată ca raport între producţia valorică şi timpul de muncă - îşi poate exercita o acţiune atât directă, cât şi indirectă asupra cuantumului producţiei valorice, astfel:

41

adică sinoptic:

Acţiunea directă şi indirectă a productivităţii muncii asupra cuantumului producţiei valorice poate fi determinată astfel:

- cuantificarea acţiunii directe a productivităţii anuale a muncii asupra cuantumului producţiei valorice:

- cuantificarea acţiunii indirecte a productivităţii zilnice a muncii asupra cuantumului producţiei valorice:

- cuantificarea acţiunii indirecte a productivităţii muncii orare asupra cuantumului producţiei valorice:

2.4. CADRUL METODOLOGIC DE DIAGNOSTICARE A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN CONDIŢIILE DEZVOLTĂRII

DURABILE A EXPLOATĂŢIILOR AGRICOLE

42

P

Np Wa

z Wz

h Wh

Dezvoltarea durabilă, al cărei scop este ridicarea standardului de viaţă fără a afecta nevoile generaţiilor viitoare, are ca suport principal armonizarea dintre oferta ecosistemelor naturale şi nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit.

Obţinerea unor recolte agricole de calitate, competitive pe piaţa concurenţială prin aplicarea unor tehnologii perfecţionate, care să permită o bună valorificare a resurselor naturale existente şi o eficientă sporită a muncii agricole, reprezintă indicatorul activităţilor exploataţiilor agricole privind profitabilitatea şi competitivitatea acestora într-o economie de piaţă, în asemenea situaţie, producătorul agricol are nevoie, pe lângă mijloacele materiale şi financiare necesare, şi de cunoştinţe adecvate unui management tehnologic, ecologic şi economic.

Producţia (ca efect) constituie factorul cu acţiune fundamentală şi directă asupra productivităţii muncii - putând fi considerată chiar, într-o accepţiune generică, însăşi raţiunea de a fi a oricărei exploataţii agricole, indiferent de forma de proprietate, de mărimea acesteia, precum şi de modul de organizare; iar forţa de muncă (ca efort) reprezintă cel de-al doilea factor esenţial cu acţiune directă asupra productivităţii muncii. Este un adevăr bine cunoscut şi recunoscut, frecvent invocat, potrivit căruia resursele umane, capitalul uman reprezintă premisă, factor şi finalitate a dezvoltării durabile, la care se adaugă şi alţi factori, precum baza tehnico-materială, pământul - principalul mijloc de producţie - organismele vii (plantele şi animalele) care au atât rolul de mijloace de muncă, cât şi obiecte ale muncii, cu cerinţe diferite faţă de mediu, şi nu în ultimul rând factorii naturali.

Influenţa factorilor naturali face ca efectul economic să nu depindă în primul rând de mărimea efortului depus, ci mai ales de momentul optim în care a avut loc efortul respectiv.

În contextul dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole, cantitativ, calitativ şi structural, producţia obţinută capătă valenţe atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere valoric. Din punct de vedere fizic analiza economică a producţiei presupune urmărirea în mod corelat a trei aspecte:

- volumul producţiei;- structura producţiei;- calitatea producţiei.Astfel, în condiţiile dezvoltării durabile, un rol fundamental îi revine producţiei

ecologice. În aceste condiţii, în analiza economică a producţiei ecologice, accentul se va pune în primul rând pe calitate şi apoi pe cantitate şi structură.

Producţia ecologică trebuie să îndeplinească anumite condiţii din punct de vedere tehnologic şi economic. În funcţie de numărul condiţiilor pe care le îndeplineşte exploataţia agricolă care a realizat producţia ecologică, aceasta se va diferenţia pe clase de calitate şi se va reflecta foarte bine în poziţia ocupată pe piaţa concurenţială.

Pentru realizarea producţiei ecologice, exploataţiile agricole trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, şi anume:

a. pentru producţia vegetală: practicarea culturilor conform pretabilităţii solului şi a climei; practicarea asolamentului şi a rotaţiei culturilor; combaterea bolilor şi dăunătorilor prin sisteme tehnologice preventive, utilizarea

metodelor mecanice şi biologice de prevenire şi combatere; materialul de plantat să fie certificat biologic indiferent de modul de obţinere,

fie din producţie proprie, fie de la unităţi ecologice specializate în producerea soiurilor respective;

lucrările solului executate, astfel încât să nu-l afecteze din punct de vedere calitativ (de exemplu, aratul pe curba de nivel);

folosirea numai a fertilizanţilor naturali; prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu

menţinerea calităţii şi proprietăţilor organoleptice ale produselor respective şi în condiţii ireproşabile de igienă;

43

b. pentru producţia animală mai putem adăuga: hrana să fie cât mai naturală, complexă şi sănătoasă, cu respectarea raţiei

furajere; optimizarea raportului dintre şeptelul de animale şi suprafaţa deţinută, precum şi

a raportului ogor-pajişte; animalele de prăsilă să fie certificate ecologic; obligativitatea de a returna în sol orice material biodegradabil de origine

vegetală sau animală, nefolosit sau în exces.Aceste condiţii vor fi ierarhizate, pentru a determina coeficientul ke (coeficientul cu care

se ajustează producţia fizică obţinută în urma căreia vom obţine producţia stas ecologică), cu ajutorul metodei Delphi.

Metoda Delphi presupune o anchetă iterativă în cadrul unui grup de specialişti, pe baza unui chestionar. Se păstrează anonimatul participanţilor, precum şi al răspunsurilor individuale ale acestora.

Se procedează prin iteraţii până se va atinge răspunsul considerat satisfăcător. Se va da o notă de la 1 la 10 pentru fiecare condiţie care trebuie realizată, în funcţie de importanţa acordată condiţiei respective de către fiecare specialist din agricultură:

1% ≤ ke ≤ 100%;Se va exprima, în procent faţă de total, media obţinută de fiecare condiţie.Qe = Qstas x ke,Qstas = Qv x k,

de unde:Qe = Qstas x ke x k,

unde:Qe - producţia ecologică;Qstas - producţia stas obţinută;Qv - producţia vândută;k - calculat de specialişti în funcţie de diferiţi parametri de calitate.

În concluzie, un rol important în producţia ecologică se pune asupra lui k.k - este un coeficient mediu al calităţii producţiei ecologice:

Qstas - producţia stas realizată;Q - producţia fizică realizată;Qe stas - producţia ecologică stas;Qe - producţia ecologică propriu-zisă.

Valorile acestui coeficient pot fi supraunitare atunci când producţia stas ecologică este mai mare decât producţia fizică ecologică, ceea ce indică faptul că o serie parametri ai calităţii producţiei ecologice au atins cote foarte bune în comparaţie cu cele prevăzute în STAS, sau pot fi subunitare - (cel mai frecvent, din cauza condiţiilor naturale nefavorabile) - producţia ecologică stas fiind mai mică decât producţia ecologică fizică. Creşterea acestui coeficient marchează o calitate superioară, competitivă a producţiei respective.

Având în vedere că producţia ecologică se livrează pe clase de calitate, în analiza economică a calităţii producţiei ecologice fizice pe unitatea de produs se va folosi următorul sistem de indicatori:

1. volumul producţiei ecologice fizice pe clase de calitate;2. structura producţiei ecologice fizice pe clase de calitate (ponderile producţiei

ecologice fizice din fiecare clasă de calitate faţă de totalul producţiei ecologice fizice);

44

3. coeficientul mediu al calităţii producţiei ecologice fizice pe produs. Acesta se calculează prin relaţiile de mai jos:

unde:k - coeficientul mediu al calităţii producţiei ecologice fizice vândute la nivelul fiecărui

produs;qev - volumul fizic al producţiei ecologice vândute pe clase de calitate, la nivelul unui

produs;i - cifră care indică clasa calităţii producţiei (astfel 1 reprezintă clasa de calitate extra;

2 clasa de calitate întâi; 3, clasa de calitate a doua etc.);sk - structura producţiei fizice ecologice pe clase de calitate;ce - coeficienţii de echivalenţă pe clase de calitate, determinaţi ca raport între preţul de

vânzare (fără TVA) aferent clasei respective de calitate şi preţul de vânzare (fără TVA) al calităţii extra;

- producţia ecologică fizică recalculată ca producţie ecologică de calitate extra cu ajutorul coeficienţilor de echivalenţă.

Cu privire la cel de-al doilea factor - timpul de muncă - în vederea organizării pe baze durabile a exploataţiilor agricole trebuie îndeplinite condiţiile:

asigurarea unui personal calificat în perspectiva dezvoltării complexe a activităţii, în analiza acestei probleme trebuie avut în vedere pe de o parte, nivelul calificării ca indicator de stare la o anumită dată şi perfecţionarea calificării ca proces complex şi general al progresului, pe de altă parte.

Calificarea forţei de muncă influenţează atât productivitatea muncii prin calitatea lucrărilor executate, cât şi producţia;

instruirea permanentă a personalului în utilizarea tehnologiilor ecologice, bazate în primul rând pe protejarea mediului înconjurător, dar şi pe eficienţă (raţiunea de a fi a oricărei exploataţii agricole);

instruirea personalului în utilizarea numai a fertilizanţilor naturali, în respectarea standardelor sanitar-veterinare şi fitosanitare şi de calitate a produselor;

uşurarea muncii prin înzestrarea tehnică corespunzătoare tehnologiilor ecologice;

managementul să se bazeze pe o viziune a motivaţiei şi responsabilităţii individuale corespunzătoare;

perfecţionarea continuă în forme adecvate implicit pentru specialişti şi management, fiind cunoscut faptul că eficienţa muncitorului, în general, este condiţionată de nivelul conducerii ei.

Necesarul de forţă de muncă în exploataţiile agricole cu producţie ecologică este mult mai mare, ceea ce reclamă locuri de muncă mai multe şi, de asemenea, cheltuieli suplimentare.

Calculată ca timp de muncă pe unitatea de produs ecologic, productivitatea muncii acţionează asupra cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs.

45

unde:cse - cheltuieli cu salariile pe unitatea de produs ecologic (în

expresie naturală sau stas) - componentă a costului unitar ecologic;

st - cheltuielile directe cu salariile pe unitatea de timp (oră-persoană);

- cuantificarea acţiunii exercitate de productivitatea muncii pe

produs ecologic asupra cheltuielilor cu salariile directe pe unitatea de produs ecologic.

Prin intermediul acestor cheltuieli, productivitatea muncii acţionează indirect asupra costului pe unitatea de produs, asupra profitului, precum şi asupra ratei rentabilităţii.

Evaluarea productivităţii muncii presupune cunoaşterea celor două elemente -efect economic şi efort - în fiecare „moment” al procesului de producţie. Efectele economice obţinute pot fi privite astfel:

a. din punct de vedere valoric, se exprimă prin: producţia globală, producţia exerciţiului, valoarea adăugată, producţia-marfa etc.;

b. din punct de vedere material, se exprimă în produsele agricole obţinute care trebuie să corespundă cantitativ, calitativ şi structural nevoilor de consum ale societăţii, pe de o parte, şi asigurarea securităţii alimentare, pe de altă parte.

c. din punct de vedere social, se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale agricultorului, la asigurarea veniturilor necesare ridicării standardului de pregătire profesională, la eliminarea contradicţiei dintre funcţia venitului agricol de capitalizare şi cea de remunerare a forţei de muncă, aceasta din urmă tinzând spre un caracter rezidual;

d. din punct de vedere ecologic, se referă la protejarea mediului înconjurător, la micşorarea efectelor poluării solului, apei, aerului etc.

Eforturile depuse în procesul de producţie se referă la consumurile de forţă de muncă, sub următoarele forme (directe şi indirecte): numărul de lucrări, numărul de zile-om sau de ore-om, cheltuielile cu salariile.

În ceea ce priveşte efortul, nu trebuie să uităm de trăsăturile specifice ale pământului, ca principal mijloc de producţie în agricultură şi mai ales de consecinţele economice şi sociale ale acestuia, în acest sens, apare ca necesară includerea suprafeţei de care dispun exploataţiile agricole.

O amprentă deosebită asupra productivităţii muncii o are suprafaţa de teren agricol deţinută de exploataţie prin structura pe clase de fertilitate, ceea ce imprimă un consum diferit de resurse de muncă.

Ca o concluzie a tot ceea ce s-a afirmat până acum, suportul tehnico-economic şi social al productivităţii muncii poate fi identificat sub forma unui cadru metodologic de diagnosticare a productivităţii, în condiţiile dezvoltării durabile, cum ar fi:

46

Influenţa productivităţii muncii asupra

Cheltuielilor cu salariile

Costului unitar

Profituluiunitar

Preţului de vânzare

ştiind că:

înzestrarea tehnică a muncii în condiţiile realizării producţiei ecologice (maşini

şi utilaje adaptate tehnologiilor ecologice);

eticienţa înzestrării tehnice a muncii;

salariul mediu;

coeficientul de substituire;

gradul de încărcare a capitalului fix;

eficienţa consumurilor intermediare;

ponderea consumului de forţă de muncă în consumul total de muncă;

Putem obţine:

unde:F - consumul de forţă de muncă;T - consumul total de muncă;K - capitalul fix (inclusiv capitalul funciar);Chs - cheltuielile cu salariile;C - consumurile intermediare (inclusiv, cheltuieli de aprovizionare, cheltuieli

financiare cu dobânzile aferente etc.);Qecologic - producţia fizică obţinută în condiţii ecologice.

În condiţiile dezvoltării durabile, productivitatea muncii este „un proces mult mai lent”, dar mai stabil, unde agricultorul trebuie să asigure satisfacerea unor cerinţe legate de:

obţinerea unor producţii ecologice medii fizice la hectar sau pe cap de animal, mult mai ridicate şi mult mai stabile;

îmbunătăţirea calităţii producţiei obţinute şi vândute în conformitate cu cerinţele şi cu exigenţele partenerilor de afaceri;

reducerea timpului de muncă la hectar, precum şi a unor restricţii legate de: creşterea ponderii exploataţiilor agricole (structurilor organizatorice) cu

randamente stabile; diversificarea producţiei agricole, dincolo de structura optimală din punct de vedere economic; creşterea flexibilităţii tehnologiilor ecologice, cheltuielilor şi producţiei ecologice - restricţii ce reduc portofoliul de oportunităţi pentru decidentul agricultor.

În exploataţiile agricole cu producţie ecologică, între procesul de consumare a resurselor, care se desfăşoară în special prin acţiunea factorului uman (forţa de muncă) asupra pământului, şi rezultatele obţinute există o anumită corelaţie. Din punct de vedere valoric, această corelaţie vizează cheltuielile şi veniturile realizate în urma cărora, cel puţin teoretic, se obţine profitul. Ca urmare, productivitatea muncii, ca factor calitativ al procesului de producţie, influenţată la rândul său de un ansamblu de factori, se reflectă atât în mărimea cheltuielilor, cât şi a veniturilor. Prin schema de mai jos este prezentat acest mecanism, astfel:

47

Fig. 2.3.

Reflectarea modificării productivităţii muncii în performanţele economico-financiare ale exploataţiilor agricole

Folosirea eficientă a potenţialului uman, sporirea productivităţii muncii se reflectă favorabil, direct sau indirect, în întregul sistem de indicatori economico-fînanciari ai exploataţiilor agricole, astfel:

48

Productivitatea muncii(indicatori incompleţi)

Productivitatea muncii(indicatori compleţi)

Cheltuieli medii pe unitatea de producţie ecologică (lei/kg)

Unităţi de producţie(ha)

Costul unitar(lei/kg)

Producţia medie ecologică(kg/ha)

Profitul unitar(lei/kg)

Preţul de vânzare(lei/kg)

Indicatori de eficienţă- cheltuieli la 1000 lei producţie

ecologică vândută;- venituri la 1000 lei fonduri alocate;- rata rentabilităţii pe produs;- rata rentabilităţii pe total producţie

ecologică vândută;

Pro

fit (

lei)

Che

ltui

eli (

lei)

Ven

itur

i (le

i)

Consecinţele modificării productivităţii muncii

- Cifra de afaceri- Producţia exerciţiului

Producţia exerciţiului la 1000 lei mijloace fixe

Timpul total de muncă

Fond de salarii

Rata cheltuielilor cu salariile

Rata rentabilităţii

Cheltuieli variabile şi fixe

Rata cheltuielilorfixe

Rata medie a cheltuielilor totale

Rezultatul exploatării

Figura 2.4. Schema consecinţelor modificării productivităţii muncii

Pe plan economic, consecinţa directă a creşterii eficienţei economice o constituie sporirea cifrei se afaceri. Creşterea productivităţii muncii într-un ritm superior comparativ cu salariul determină reducerea relativă a cheltuielilor cu salariile şi, prin aceasta, a costului unitar.

Sporirea productivităţii muncii asigură accelerarea rotaţiei activelor şi diminuarea cheltuielilor dependente de mărimea stocurilor. Indirect, toate aceste efecte se regăsesc în evoluţia favorabilă a rezultatului exploatării şi a ratei rentabilităţii.

3. STUDIU DE CAZ PRIVIND CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN CONDIŢII DE COMPETITIVITATE PE

TERMEN MEDIU LA S.C. MARANKIM S.R.L.

49

3.1. PREZENTARE GENERALĂ A S.C. MARANKIM S.R.L.

Societatea Comercială Marankim S.R.L. este o societate cu răspundere limitată.Aceasta are ca obiect de activitate producerea, industrializarea şi comercializarea

produselor agrozootehnice; prestări servicii; producerea, condiţionarea, tratarea, păstrarea, depozitarea şi comercializarea seminţelor de cereale şi plante tehnice; comercializarea en-gros şi en-detaile a seminţelor şi a altor imput-uri pentru agricultură (îngrăşăminte chimice, pesticide, piese de schimb); import şi export. Sediul societăţii se află în Topolovăţul Mare Timiş.

Societatea are în exploatare la această dată 334 ha, dintre care: - 329 ha teren arabil; - 5 ha păşuni.

Din cele 334 ha aflate în exploatare, 84 sunt luate în arenă de la persoane fizice.Luarea în arendă a fost necesară deoarece aceste suprafeţe erau situate printre terenurile

cumpărate de S.C. Marankim S.R.L.

Clădirile din patrimoniu cuprind:- clădiri administrative - 1 bucată;- magazii pentru depozitare - 2 bucăţi;- şoproane pentru maşini agricole - 1 bucată;- grajd pentru taurine - 1 bucată.

Utilajele tehnologice folosite:- combină New Holand - 1 bucată;- tractor 120 CP - 1 bucată;- tractor 65 CP - 3 bucăţi;- semănători - 5 bucăţi;- cultivatoare - 3 bucăţi.

Grajdul pentru taurine este disponibil deoarece s-a renunţat la creşterea animalelor, din cauza pierderilor constante. Gradul de uzură este de aproximativ 65%. Instalaţiile aferente sunt descomplectate, zidăria portantă din cărămidă este crăpată, ţigla este spartă sau lipsă pe 20% din suprafaţă, ceea ce face practic inutilizabilă această locaţie.

La data de 31.12.2006, societatea dispunea de 7 angajaţi dintre care:- personal conducere - 2;- personal muncitor - 5.

3.2. STUDIEREA DIMENSIUNII OPTIME ASC MARANKIM SRL CU AJUTORUL METODELOR STATISTICE

Una dintre măsurile privind creşterea productivităţii muncii, cu implicaţii asupra rezultatelor de producţie şi economice, o constituie dimensiunea optimă a exploataţiei agricole. Utilizarea metodelor statistice pentru determinarea acesteia se bazează pe conceptul de corelaţii statistice care pot fi atribuite legăturilor existente între indicatorii de potenţial

50

(variabile factoriale sau independente) şi indicatorii de rezultate şi eficienţă economică (variabile rezultative sau dependente) privind o exploataţie agricolă.

Metoda seriilor paralele interdependente constă în stabilirea legăturii dintre două sau mai multe caracteristici ordonate sub formă de şiruri paralele. Pentru determinarea dimensiunii optime a exploataţiei agricole (variabilă notată cu x i), se va face corespondenţa cu valorile yij, reprezentând indicatorii de rezultate şi de eficienţă.

Folosirea acestei metode presupune o bază de date privind: un anumit număr de exploataţii agricole; suprafaţa pentru fiecare exploataţie agricolă; nivelurile indicatorilor de rezultate şi de eficienţă referitoare la activitatea

acestora.

Aplicarea metodei constă în următoarele etape:a. gruparea unităţilor pe intervale de dimensiune, prin utilizarea relaţiei lui H.D. Sturges:

în care:xmax, xmin - suprafaţa maximă, suprafaţa minimă a exploataţiilor luate în analiză;k = 1 + 3,322 log n reprezintă numărul pe grupe în care se împart cele „n” exploataţii

agricole analizate.

Cunoscând grupele de unităţi (k), se vor calcula mediile parţiale:

în care: - media indicatorului pentru clasa j;

j = 1,2,3,.....,k;yij - indicatorii aferenţi celor nj unităţi din grupa j;nj - numărul unităţilor din fiecare grupă; n - numărul total al unităţilor;

Intervalul optim de dimensionare este acela căruia îi va corespunde nivelul maxim al mediilor parţiale pentru indicatorii de rezultate şi de eficienţă direcţi şi/sau minim pentru cei indirecţi.

Analiza dimensiunii pentru SC Marankim SRL s-a efectuat pe baza informaţiilor realizate prin studii proprii, din activitatea practică a mai multor unităţi din judeţul Timiş.

Din prelucrarea informaţiilor, au rezultat următoarele:n =15xmax = 480xmin = 180

51

Tabelul 3.1.

Indicatori de rezultate şi eficientă a exploataţiilor agricole de dimensiuni diferite

Nr.Crt.

Intervalul de dimensiune

Nr.unităţilor

Indicatori de rezultat şi eficienţă economică

Producţia exerciţiului

(mil.lei)

Cheltuieli aferente

producţiei (mil.lei/pers)

Productivitatea muncii

(mil.lei/pers)

Cheltuieli la 1000 lei

producţia exerciţiului

Profit(mil.lei)

1 180-240 2 15,65 14,00 248.900 894,8 164,52 240-300 4 29,80 26,79 303.150 899,1 300,53 300-360 4 30,90 28,10 293.500 909,3 2804 360-420 3 32,86 29,29 483.300 891,2 357,55 420-480 2 31,50 28,15 345.470 893,6 335

15 140,71 126,33 1674,32 4488 1437,5

Din calculele efectuate rezultă că intervalul de dimensiune optim pentru SC Marankim SRL este cuprins între 360-420ha, datorită nivelurilor maxime ale indicatorilor direcţi (producţia exerciţiului, productivitatea muncii, profitul) şi a nivelurilor minime pentru indicatorii indirecţi (cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri) care se situează în acest interval.

Deşi, în intervalul 360-420 ha, cheltuielile aferente producţiei exerciţiului înregistrează un nivel maxim (limitele în aplicarea metodei), aceasta înseamnă că managementul exploataţiei s-a preocupat mai mult pentru realizarea unui nivel competitiv al producţiei exerciţiului şi al profitului.

3.3. ANALIZA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII PE BAZA INDICATORILOR COMPLEŢI-VALORICI

Având în vedere precizările efectuate la sistemul de indicatori ai productivităţii muncii, analiza acesteia în SC MARANKIM SRL poate fi făcută prin utilizarea producţiei exerciţiului şi respectiv producţiei vândute pe unitatea de timp de muncă.

Ambii indicatori valorici urmează a fi calculaţi atât pe muncitor (respectiv pe o persoană), cât şi pe unitatea de timp de muncă.

După cum se cunoaşte, indicatorii productivităţii muncii, calculaţi pe timpul de muncă, reflectă o legătură directă între efect şi masa timpului consumat (efort).

Indicatorii calculaţi ca raport al producţiei exerciţiului sau al producţiei vândute la numărul de muncitori sau personal sunt afectaţi de gradul de utilizare a fondului de timp de muncă.

Pentru analiza situaţiei generale a productivităţii muncii pe baza indicatorilor valorici, sunt necesare următoarele date prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.2.Nr.Crt.

Indicatori U.M. 2004 2005 2006 2007

1Producţia exerciţiului

Mil.lei 29,35 51,68 40,64 32,86

2 Producţia vândută Mil.lei 24,25 38,65 29,54 17,443 Total personal Pers 20 18 11 7

52

4 Total muncitori Pers 18 15 9 6

5Total zile – om luc-rate

Z.O. 39,60 34,74 20,69 12,99

6Total ore – om luc-rate

H.O. 316,80 277,92 165,4 103,92

7

Productivitatea mun-cii pe o persoană (1:3)

Mil.lei/pers 146,75 287,1 369,4 469,4

Productivitatea mun-cii pe o persoană (2:3)

Mil.lei/pers 121,2 214,7 268,5 249,1

8

Productivitatea mun-cii pe un muncitor (1:4)

Mil.lei/munc 163 344,5 451,5 547,6

Productivitatea mun-cii pe un muncitor (2:4)

Mil.lei/munc 134,7 257,6 328,2 290,6

9

Productivitatea zil-nică a muncii (1:5)

Lei/zi-om 741161,6 1485319,5 1964233,9 2529638,1

Productivitatea zil-nică a muncii (2:5)

Lei/zi-om 612373,7 112550,3 1427724,8 1342571,2

10

Productivitatea orară a muncii (2:5)

Lei/oră-om 92645,2 185952,7 245647,9 316204,7

Productivitatea orară a muncii (2:6)

Lei/oră-om 76546,7 139068,7 178554 167821,4

Productivitatea muncii, calculată pe baza producţiei în expresie valorică, permite reflectarea integrală, la scară de exploataţie, atât a nivelului mediu general al său, cât şi a gradului de eficienţă economică a forţei de muncă, respectiv timpul de muncă total consumat într-un exerciţiu financiar - ca efort, şi producţia valorică realizată în această perioadă - ca efect economic legat prin mecanismele specifice agriculturii de acest efort. De asemenea, calculată pe o bază valorică, productivitatea muncii ia în considerare, prin intermediul preţurilor şi calitatea producţiei „atestate” de piaţă, ceea ce face posibil să se calculeze şi efectele financiare directe şi indirecte ce rezultă din însăşi variaţia productivităţii muncii.

În perioada 2003-2006, producţia exerciţiului şi producţia vândută au înregistrat un trend oscilant, în scădere începând cu anul 2004 - ca efect, iar timpul de muncă total consumat, ca efort cât şi ca factor extensiv, a fost în scădere continuă de la 20 persoane, respectiv 18 muncitori în anul 2003, considerat an de bază, la 7 persoane, respectiv 6 muncitori în anul 2006.

Productivitatea muncii, calculată pe baza producţiei exerciţiului, înregistrează un trend crescător pe întreaga perioadă analizată, în timp ce, calculată pe baza producţiei vândute, înregistrează cea mai mare valoare în anul 2005 (1.427.724,8 lei/zi-om, respectiv 178.554 lei/oră-om), ceea ce înseamnă că managementul exploataţiei a fost mai preocupat de marketing şi de poziţia sa pe piaţă în acest an, comparativ cu anii 2003 şi 2006.

Din comparaţia indicilor productivităţii muncii la nivel de muncitor şi de persoană, se poate observa că primul are o valoare mai mare, ceea ce atestă preocupările permanente ale conducerii exploataţiei pentru creşterea gradului de mecanizare şi tehnologizare a proceselor de producţie, pentru perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii, pentru perfecţionarea actului de conducere în sine etc., şi pe această bază a reducerii timpului de muncă necesar efectuării diverselor lucrări agricole, precum şi a numărului de muncitori (mai ales zilieri). Pornind de la cei doi indicatori sintetici ai valorii producţiei, indicatorii productivităţii muncii

53

calculate pe o bază valorică pot fi ierarhizaţi atât în funcţie de capacitatea acestora de a reflecta volumul activităţii productive a exploataţiei, cât şi în funcţie de importanţa acestora pe plan economico-financiar şi managerial. Concluzia care se desprinde este aceea că managementul exploataţiei s-a preocupat pentru raţionalizarea şi eventual reducerea unor elemente componente ce se „interpun”, conform particularităţilor agriculturii, între producţia exerciţiului şi producţia vândută cum ar fi: producţia neterminată, consumurile interne productive, pierderile şi scăzămintele legale, stocurile de produse finite de la sfârşitul exerciţiului financiar etc., putându-se realiza pe această cale, în condiţiile unor randamente la hectar relativ constante, sporuri însemnate de producţie vândută.

Indicele productivităţii zilnice a muncii nu este mai mare decât cel al productivităţii orare a muncii, ceea ce înseamnă că nu au existat pierderi de ore de muncă în timpul zilelor de muncă (pe o zi persoană) datorită unui management şi uniri sistem informaţional bine definit care pot contribui la o sporire corespunzătoare a volumului producţiei exerciţiului şi vândute, iar pe această cale, şi la o creştere a productivităţii muncii.

Tabelul 3.3

Indicatori U.M.

Productivitatea anuală a muncii pe o persoană

Lei/persoană 1,956 2,517 3,205 1,286 1,634 1,270

Productivitatea zilnică a muncii pe o persoană

Lei/zi-persoană

2,004 2,650 3,41 1,320 1,703 1,287

Productivitatea orară a muncii pe o persoană

Lei/oră-persoană

2 2,651 3,41 1,321 1,7 1,287

3.4. ANALIZA FACTORIALĂ A PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ SC MARANKIM SRL

În vederea desprinderii unor concluzii aprofundate, temeinic fundamentate cu privire la situaţia productivităţii muncii, este necesară, în continuare, efectuarea analizei factoriale a productivităţii muncii.

Modelul folosit în analiza factorială a productivităţii muncii se bazează pe relaţia matematică de calcul al acestui indicator, care practic permite explicarea variaţiei nivelului eficienţei economice a muncii vii prin prisma acţiunii factorilor specifici: producţie - ca expresie a efectului economic util şi timpul de muncă, expresie a efortului uman consumat pentru realizarea acestui efect.

3.4.1. Modelul de analiză factorială a productivităţii muncii la produsul grâu - calculat pe baza producţiei fizice, avându-se în vedere situaţia productivităţii

muncii aferente producţiei de grâu în expresie stas:

54

Tabelul 3.4.

Nr. Crt.

Indicatori U.M. Simbol 2004 2005 2006 2007

1 Suprafaţa cultivată Ha S 311 270 220 2002 Producţia fizică stas Kg qs 2503,5 3533,3 2927,7 5403 Producţia fizică totală stas To Qs 778,6 954 644,1 108

4Timpul de muncă consu-mat în medie pe un ha

Ore-om t 14,8 15,96 13,01 11,82

5Timpul de muncă consu-mat total (1x5)

Ore-om T 4604,79 4311,4 2862,2 23,64

6Productivitatea muncii (5:3)

Ore-om/to

W 5,91 4,51 4,44 21,88

În anul 2005 faţă de anul 2004. ore-om pe tona de grâu stas din care datorită:

1. acţiunii volumului producţiei totale de grâu stas:

= 4,82 - 5,91 = -1,09 ore-om pe tonă de grâu stasdin care:

a. acţiunii suprafeţei cultivate:

= 6,80 - 5,91 = 0,89 ore-om pe tonă de grâu stas

b. acţiunii producţiei fizice de grâu stas la hectar

= 4,82 – 6,80 = -1,98 ore-om pe tonă de grâu stas

-1,09 = 0,89 + (-1,98)

2. acţiunii timpului total de muncă consumat

= 4,51 - 4,82 = -0,31 ore-om pe tonă de grâu stasdin care:

55

a. acţiunii suprafeţei cultivate

= 4,18 - 4,82 = -0,64 ore-om pe tonă de grâu stas

b. acţiunii timpului de muncă consumat în medie pe un hectar

= 4,51 - 4,18 = 0,33 ore-om pe tonă de grâu stas

- 0,31 = (-0,64)+ 0,33

Consemnate sinoptic, rezultatele cuantificării acţiunii factorilor asupra nivelului productivităţii muncii se prezintă astfel:

Privită în ansamblu său, situaţia productivităţii muncii în anul 2005 comparativ cu anul 2004, aferente producţiei de grâu stas poate fi diagnosticată astfel:

În primul rând nivelul productivităţii muncii a înregistrat o creştere, deoarece timpul de muncă consumat pentru obţinerea unei tone de grâu stas s-a redus faţă de anul anterior cu 1,4 ore-om, ceea ce, altfel spus, echivalează practic cu o sporire a eficienţei economice a forţei de muncă antrenate în obţinerea acestui produs. În general însă, la nivelul unei culturi, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs reprezintă, sub aspect economico-financiar, un rezultat pe deplin pozitiv numai în condiţiile în care:

eforturile depuse de exploataţie în acest sens au sporit cantitativ şi calitativ producţia medie fizică prevăzută la hectar şi, implicit, obligaţiile contractuale de livrare a producţiei respective către clienţi au fost onorate;

rezultatul obţinut a fost pe măsura posibilităţilor existente în exploataţie; realizarea unei tone de grâu stas cu un consum de timp de muncă mai mare a

avut drept consecinţă financiară directă cel puţin menţinerea prevăzută a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs (ca parte componentă a costului pe unitatea de produs), iar datorită menţinerii pe această cale a costului unitar, a determinat, indirect, şi o creştere corespunzătoare a rentabilităţii aferente acestei culturi.

În al doilea rând, se constată că cei doi factori direcţi (Qs şi T) şi-au exercitat o acţiune diferită ca mărime, dar în acelaşi sens asupra nivelului productivităţii muncii. Astfel, dacă sporirea producţiei totale de grâu stas a determinat o creştere mai mare a productivităţii

56

ΔW= - 1,4 ore-om pe o tonă de grâu stas

ΔW(Qs)= - 1,09 ΔW(T)= - 0,31

ΔW(s)= +0,89 ΔW(qs)= -1,98 ΔW(s)= -0,64 ΔW(t)= +0,33

muncii, atunci şi reducerea faţă de anul 2004 a timpului total de muncă a generat o creştere a acesteia. Practic, productivitatea muncii a înregistrat o creştere faţă de anul 2004 (timpul de muncă consumat cu obţinerea unei tone de grâu stas s-a redus cu 1,04 ore-om), ceea ce dovedeşte că la această cultură s-a respectat corelaţia de eficienţă dintre efortul uman depus (timpul total de muncă) şi efectul economic util obţinut (producţia totală de grâu stas), indicele creşterii timpului total de muncă (93,63%) fiind devansat în mod evident de către indicele creşterii producţiei totale de grâu stas (122,52%). Deci, se poate aprecia că s-a ţinut seama de cerinţele esenţiale ale viabilităţii exploataţiilor agricole în economia de piaţă, şi anume, respectarea în permanenţă a corelaţiei de eficienţă sub toate aspectele sale specifice.

Diagnosticul general privind situaţia productivităţii muncii aferente producţiei de grâu stas poate avea un caracter analitic, aprofundat, printr-o analiză complexă la nivelul fiecărui factor care a acţionat asupra mărimii acestui indicator.

În anul 2006 faţă de anul 2005ore-om pe tona de grâu stas

din care datorită:

1. acţiunii volumului producţiei totale de grâu stas:

= 6,69 - 4,51 = +2,18 ore-om pe tonă de grâu stasdin care:

a. acţiunii suprafeţei cultivate:

= 5,54 - 4,51 = +1,03 ore-om pe tonă de grâu stas

b. acţiunii producţiei fizice de grâu stas la hectar

= 6,69 - 5,54 = +1,15 ore-om pe tonă de grâu stas

+2,18 = +1,03 + 1,15

2. acţiunii timpului total de muncă consumat

= 4,44 - 6,69 = -2,25 ore-om pe tonă de grâu stas

din care:

a. acţiunii suprafeţei cultivate

57

= 5,45 - 6,69 = -1,24 ore-om pe tonă de grâu stas

b. acţiunii timpului de muncă consumat în medie pe un hectar

= 4,44 - 5,45 = -1,01 ore-om pe tonă de grâu stas

-2,25 = -1,24 +(-1,01)

Consemnate sinoptic, rezultatele cuantificării acţiunii factorilor asupra nivelului productivităţii muncii se prezintă astfel:

Privită în ansamblul său, situaţia productivităţii muncii aferente producţiei de grâu stas poate fi diagnosticată astfel:

În primul rând, rezultă că nivelul productivităţii muncii a înregistrat o creştere, deoarece timpul de muncă consumat pentru realizarea unei tone de grâu stas s-a redus faţă de anul anterior (2005) cu 0,07 ore-om, ceea ce, altfel spus, echivalează cu o sporire a eficienţei economice a forţei de muncă antrenate în obţinerea acestui produs, în condiţiile în care suprafaţa cultivată a scăzut cu circa 18,52% faţă de anul anterior. După cum se cunoaşte, la nivelul unei culturi, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs reprezintă, din punct de vedere economico-financiar, un rezultat competitiv atunci când sunt respectate toate cerinţele legate de calitatea producţiei, de respectarea obligaţiilor către clienţi şi piaţă în general, rezultatul realizat este pe măsura disponibilităţilor exploataţiei şi a avut drept consecinţă reducerea costului cu salariile şi ratei rentabilităţii aferente acestei culturi.

În al doilea rând, se constată că şi în această perioadă cei doi factori (Qs şi T) direcţi şi-au manifestat o acţiune diferită ca mărime şi sens asupra nivelului productivităţii muncii. Astfel, dacă reducerea faţă de perioada anterioară a timpului total de muncă a generat o sporire a productivităţii muncii, micşorarea producţiei totale de grâu stas a determinat scăderea acesteia.

Totuşi, productivitatea muncii a înregistrat o creştere faţă de perioada comparată (timpul de muncă consumat cu realizarea unei tone de grâu stas s-a redus cu -0,07 ore-om), ceea ce dovedeşte că la această cultură s-a respectat corelaţia de eficienţă dintre efortul uman depus (timpul total de muncă) şi efectul economic util obţinut (producţia totală de grâu stas). Trebuie amintit că atât în anul 2005 faţă de 2004 cât şi în anul 2006 faţă de anul 2005 şi chiar faţă de 2004 factorul extensiv - suprafaţa cultivată - a fost în continuă scădere, fenomen ce se

58

ΔW= - 0,07 ore-om pe o tonă de grâu stas

ΔW(Qs)= +2,18 ΔW(T)= - 2,25

ΔW(s)= +1,03 ΔW(qs)= +1,15 ΔW(s)= -1,24 ΔW(t)= -1,01

întâlneşte şi în anul 2007 (suprafaţa cultivată în anul 2007 fiind de 200 ha cu peste 35% mai mică faţă de anul 2004).

În anul 2007 faţă de anul 2006ΔW = W3 - W2 = 21,88 - 4,44 = +17,44 ore-om pe tona de grâu stas

din care datorită:

1. acţiunii volumului producţiei totale de grâu stas:

= 26,50 - 4,44 = +22,06 ore-om pe tonă de grâu stasdin care:

a. acţiunii suprafeţei cultivate:

= 4,88 - 4,44 = +0,44

b. acţiunii producţiei fizice de grâu stas la hectar

= 26,50 - 4,88 = +21,62 ore-om pe tonă de grâu stas

+22,06 = +0,44 + 21,62

2. acţiunii timpului total de muncă consumat

= 21,88 - 26,50 = -4,62 ore-om pe tonă de grâu stasdin care:

a. acţiunii suprafeţei cultivate

= 24,09 - 26,50 = -2,41 ore-om pe tonă de grâu stas

b. acţiunii timpului de muncă consumat în medie pe un hectar

= 21,88 - 24,09 = -2,21 ore-om pe tonă de grâu stas

-4,62 = (-2,41)+ (-2,21)Consemnate sinoptic, rezultatele cuantificării acţiunii factorilor asupra nivelului

productivităţii muncii se prezintă astfel:

59

ΔW= +22,06 ore-om pe o tonă de grâu stas

ΔW(Qs)= +22,06 ΔW(T)= - 4,62

ΔW(s)= +0,44 ΔW(qs)= +21,62 ΔW(s)= -2,41 ΔW(t)= -2,21

În ansamblu, situaţia productivităţii muncii aferente producţiei de grâu stas poate fi diagnosticată astfel:

În primul rând, rezultă că nivelul productivităţii muncii a înregistrat o scădere considerabilă, deoarece timpul de muncă consumat pentru realizarea unei tone de grâu stas deşi s-a redus faţă de anul anterior (2006), producţia realizată - efectul economic util - a scăzut drastic la peste 75%, cu implicaţii nefaste asupra eficienţei economice a forţei de muncă antrenate în realizarea acestui produs.

Realizarea unei cantităţi reduse de grâu stas (Qs) în condiţiile în care suprafaţa cultivată s-a redus în suma absolută cu 200 ha faţă de anul 2006 iar timpul de muncă la hectar a avut o influentă pozitivă (în sensul reducerii acestuia), efectele acestora au contribuit la reducerea productivităţii muncii.

Trebuie amintit faptul că anul 2007, în general, a fost un an nefavorabil agriculturii din cauza ploilor abundente care au afectat cultura.

Astfel, în legătură cu influenţa ca factor direct a producţiei totale de grâu stas şi a factorilor care, prin intermediul acesteia, şi-au exercitat o acţiune indirectă asupra nivelului productivităţii muncii, pot fi desprinse următoarele concluzii importante:

- pentru aprecierea corectă a acţiunii volumului producţiei de grâu totale asupra nivelului productivităţii muncii, este necesar să se ia în considerare şi acţiunea factorilor indirecţi - respectiv suprafaţa cultivată (S), producţia medie fizică la hectar (q) şi calitatea recoltei. Astfel, potrivit datelor din tabelul 5.5, rezultă că volumul producţiei totale de grâu stas a scăzut drastic în anul 2007 comparativ cu ceilalţi ani, pe de o parte, din cauza a scăderii suprafeţei cultivate, iar pe de altă parte, a reducerii producţiei medii fizice la hectar şi a calităţii recoltei, contribuind astfel atât la o diminuare a producţiei totale de grâu stas, cât şi la o scădere pe această bază a productivităţii muncii.

Practica demonstrează că un rol hotărâtor în ceea ce priveşte creşterea producţiei fizice totale la nivelul diverselor culturi pe seama creşterii producţiei medii fizice la hectar constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru creşterea productivităţii muncii pe produs, reducerea costului unitar şi creşterea rentabilităţii pe produs etc.

În general însă, în contextul cerinţelor şi exigenţelor pieţei, exploataţia urmăreşte sporirea producţiei medii fizice la hectar ce are implicaţii pe deplin pozitive din punct de vedere economico-flnanciar numai dacă:

măsurile luate de societate în acest scop nu afectează calitatea recoltei şi a mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, nu generează o creştere nerecuperabilă, prin preţul de vânzare, a costului unitar, ci dimpotrivă;

sporul de recoltă realizat pe această cale trebuie să aibă un anume preţ şi o anume piaţă pentru a-şi asigura viabilitatea;

determină creşterea productivităţii muncii; determină reducerea costului unitar; contribuie la creşterea rentabilităţii aferente culturii respective;

60

nivelul înregistrat este pe măsura condiţiilor existente în societate în acest domeniu sau, eventual, se apropie de rezultatele realizate de societăţi performante care dispun de condiţii similare.

Privind calitatea producţiei de grâu, trebuie făcute unele precizări şi estimări, întrucât acest factor a acţionat nefavorabil asupra producţiei totale de grâu stas şi implicit asupra productivităţii muncii. Dacă exploataţia ar fi reuşit să realizeze întreaga recoltă de grâu la parametrii de calitate atinşi în anul 2005 producţia totală de grâu stas realizată în anul 2007 ar fi fost cel puţin egală cu cea din anul respectiv (2005), în condiţiile în care suprafaţa cultivată s-a redus, iar timpul de muncă pe o tonă stas (productivitatea muncii) ar fi înregistrat uşoare oscilaţii. Bineînţeles însă că explicarea şi aprecierea justă a acţiunii nefavorabile a calităţii producţiei asupra nivelului productivităţii muncii trebuie făcută numai prin prisma cauzelor obiective şi subiective care au provocat această situaţie.

În general, o astfel de situaţie nu este generată numai de cauze obiective (condiţiile naturale nefavorabile - seceta), ci şi de o serie de cauze subiective cum ar fi: nerespectarea cu rigurozitate a unor lucrări de întreţinere prevăzute în tehnologia de producţie; cultivarea unor soiuri şi hibrizi de grâu pretabile la secetă şi cu un anumit stadiu de coacere; utilizarea la recoltat a unor combine cu deficienţe în funcţionare etc. În funcţie de ponderea acestor cauze subiective şi obiective, situaţia va putea fi apreciată ca negativă sau ca fiind total sau parţial inerentă împrejurărilor sau condiţiilor care nu au putut fi înlăturate sau contracarate.

În ceea ce priveşte acţiunea timpului total de muncă şi a factorilor care prin intermediul acestuia şi-au manifestat o acţiune indirectă asupra productivităţii muncii, se poate concluziona:

potrivit calculelor de cuantificare efectuate timpul de muncă consumat total - ca factor direct - a exercitat o influenţă favorabilă asupra nivelului productivităţii muncii;

explicarea şi aprecierea corectă a acţiunii favorabile exercitate de acest factor asupra nivelului productivităţii muncii trebuie făcută, pe de o parte, în funcţie de acţiunea factorilor indirecţi - respectiv suprafaţa cultivată şi timpul de muncă la hectar, iar pe de altă parte, în funcţie de respectarea corelaţiei de eficienţă dintre timpul total de muncă (ca efort uman) şi producţia totală de grâu stas (ca efect economic util). De asemenea, nu trebuie scăpată din vedere nici specificitatea cauzelor care concură în acest sens: împrejurări obiective (cum ar fi: condiţiile climaterice nefavorabile - seceta; procesul de îmburuienare mai intens etc.) şi subiective (cum ar fi: organizarea necorespunzătoare a muncii; inoperativitatea asistenţei tehnice în câmp; nerespectarea normelor de securitate a muncii; încălcarea regulamentului privind disciplina în munca din câmp; lipsa unor piese de schimb pentru utilaje sau procurarea cu întârziere a acestora; neritmicitatea în aprovizionarea cu carburanţi, lubrifianţi etc.)

cum s-a specificat anterior, consumul de timp de muncă total, cât şi cel la hectar a înregistrat o anumită reducere, cu efecte favorabile asupra nivelului productivităţii muncii. Aprecierea justă a unei asemenea situaţii trebuie să ia în considerare o serie de împrejurări cum ar fi:

- această reducere a timpului de muncă s-a datorat efortului propriu - rod al unei mai bune organizări a muncii în condiţiile mecanizării date;

- gradul ridicat de mecanizare sau randamentul tractoarelor, combinelor şi utilajelor existente etc.;

- eliminarea tendinţelor neraţionale de „economisire” a timpului de muncă la hectar prin neefectuarea unor lucrări sau nerespectarea unor cerinţe impuse de tehnologia de producţie stabilită, care, practic, afectează negativ cantitatea şi calitatea recoltei etc.

3.5. PUNCTE TARI ŞI PUNCTE SLABE ALE DIAGNOSTICULUI PRIVIND PRODUCTIVITATEA MUNCII

61

Din datele enumerate şi din cele constatate, punctele forte ale diagnosticului sunt: existenţa unei baze tehnico-materiale satisfăcătoare pentru desfăşurarea în bune

condiţii a procesului de producţie în sectorul vegetal; producţiile medii obţinute an de an, în general bune (excepţie anul 2007, în mod

relativ constant, ceea ce a asigurat desfăşurarea în condiţii normale a activităţii de exploatare; organizarea şi dimensionarea corespunzătoare a muncii şi a personalului din

care a rezultat o activitate cu profit în fiecare an; colectivul calificat asigură desfăşurarea activităţii de exploatare şi au grijă de

baza materială a societăţii.

Punctele slabe sunt: lipsa de resurse financiare care să permită efectuarea de investiţii şi modernizări;

acestea fiind necesare mai ales pentru înlocuirea unor utilaje folosite în producţia vegetală, dar mai ales pentru realizarea sistemului de irigaţii, care în condiţii nefavorabile de secetă salvează recoltele în sectorul vegetal, eforturile făcute până în prezent în acest sens nefiind suficiente;

lipsa de capital circulant propriu pentru activitatea de exploatare; reducerea continuă a suprafeţelor cultivate.

CONCLUZII FINALE

62

Productivitatea muncii în agricultură derivă din eficienţa folosirii factorilor de producţie agricoli pe baza intensificării lor calitative, în condiţiile în care munca este factorul variabil care ilustrează eficienţa utilizării celorlalţi factori de producţie.

Exprimată prin efectul unei anumite „munci” depuse pentru realizarea unui produs, productivitatea muncii în agricultură reprezintă indicatorul de bază în cuantificarea mărimii exploataţiilor agricole.

Aspectul cantitativ al productivităţii muncii este dat de numărul şi structura resurselor umane, iar aspectul calitativ, de experienţa şi calificarea acestor resurse care se materializează în producţie mai mare şi de calitate mai bună.

Productivitatea muncii constituie factorul fundamental care determină în mod hotărâtor, prin mecanismele cauzale cunoscute, nivelul eficienţei economice din orice exploataţie agricolă.

Particularităţile proceselor tehnologice în agricultură sunt date de: neconcordanţa dintre ciclul de dezvoltare al plantelor şi timpul de muncă, dependenţa de condiţiile naturale, desfăşurarea lucrărilor pe suprafeţe mari şi la mai multe culturi, ceea ce condiţionează modul de organizare a muncii, imprimându-i acestuia caracteristici specifice, fără a anula reguli şi norme cu caracter general.

Creşterea productivităţii muncii în exploataţiile agricole presupune asigurarea condiţiilor optime de utilizare a resurselor umane şi materiale în conformitate cu structura şi tehnologiile proiectate în vederea realizării obiectivelor propuse.

Sintetic, conceptul de agricultură durabilă conţine trei componente:a. creşterea economică (capitalul);b. distribuţia (piaţa);c. mediul înconjurător (componenta ecologică). Productivitatea muncii, în condiţiile dezvoltării durabile, presupune

redimensionarea creşterii economice pornind de la o alocare cât mai raţională şi echitabilă a resurselor şi având ca efect obţinerea de produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime.

În vederea determinării productivităţii muncii se folosesc două tipuri de indicatori care se completează reciproc, respectiv indicatori direcţi sau de bază şi indirecţi sau complementari.

Dintre indicatorii productivităţii anuale, zilnice sau orare a muncii, indicatorul productivitatea orară a muncii exprimă, cu cea mai mare acurateţe, exactitate şi corectitudine, însăşi eficienţa economică a forţei de muncă. Aşa se explică şi faptul că, în dinamică sau faţă de prognoză, ritmurile de creştere a productivităţii anuale, zilnice sau orare a muncii nu sunt egale, indicele cu valoarea cea mai mare fiind indicele productivităţii orare a muncii.

Evoluţia productivităţii muncii în agricultura României este prezentată prin prisma influenţelor factorilor interni şi externi, dintre ultimii, piaţa având un rol decisiv.

Comparativ cu Uniunea Europeană, forţa de muncă din agricultura României este mult mai numeroasă şi mai ieftină. În România, populaţia ocupată în agricultură reprezintă peste 35% din totalul populaţiei active, în timp ce în Uniunea Europeană aceasta este cu puţin peste 5%.

Ca urmare, forţa de muncă mai ieftină nu reprezintă decât un „avantaj aparent” al agriculturii României, datorită diferenţelor mari de productivitate.

Productivitatea muncii agricole în România este de aproximativ 10-15 ori mai mică decât în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană.

Reducerea acestor iferenţe impune atât măsuri privind creşterea randamentelor unitare, cât şi măsuri privind structura, dar mai ales calitatea resurselor umane, ridicarea pregătirii profesionale şi generale a agricultorilor, îmbunătăţirea organizării producţiei şi a muncii. În plus, sunt necesare atât o recesiune a forţei de muncă şi pentru activităţile din

63

amonte şi din aval de agricultură, cât şi formarea unor infrastructuri moderne, comparabile cu cele din Uniunea Europeană.

Obiectivele prioritare, mai ales pentru exploataţiile agricole de tipul societăţilor comerciale, constau în stabilirea şi aplicarea unei strategii ştiinţific fundamentate menite să contribuie pe termen mediu, la ridicarea pe o treaptă competitivă a productivităţii muncii la nivelul fiecărei culturi agricole şi pe fiecare categorie de animale.

Căile şi factorii de creştere a productivităţii muncii cuprind:- măsuri de creştere a producţiei medii la hectar şi pe cap de animal;- îmbunătăţirea calităţii producţiei realizate şi vândute în conformitate cu cerinţele şi

exigenţele partenerilor de afaceri;- reducerea timpului de muncă la hectar. Raţionalizarea folosirii forţei de muncă este

strâns legată de natura biologică a creşterii plantelor şi animalelor, iar economisirea muncii vii trebuie acceptată numai în strânsă corelaţie cu realizarea producţiei. Îmbinarea acestora cu grija faţă de om şi faţă de mediul înconjurător (componenta ecologică) va crea premisele necesare pentru ajustarea activităţii din exploataţiile agricole cu cerinţele dezvoltării durabile.

Accentuarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar, de adoptare şi aplicare a standardelor privind calitatea, asigurarea securităţii alimentare, dezvoltarea infrastructurilor compatibile cu cele din Uniunea Europeană, dezvoltarea şi stabilizarea pieţelor agricole, precum şi întărirea cooperaţiei în producţia agricolă creează premisele pentru eficientizarea muncii agricole.

Între dimensiunea exploataţiilor agricole şi productivitatea muncii există o evidentă corelaţie, fenomenul de concentrare a proprietăţii fiind o condiţie indispensabilă a sporirii productivităţii muncii agricole.

Finalizarea procesului de privatizare a fermelor de stat şi de restituire a terenurilor agricole, definitivarea cadastrului agricol ce permite determinarea cantitativă şi calitativă a suprafeţelor de teren agricol pe proprietari, pe categorii şi subcategorii de folosinţă, cu rol important în stabilirea impozitului, dar mai ales în derularea tranzacţiilor imobiliare, luându-se măsuri de sprijinire a eficienţei şi capacităţii competitive a sectorului privat în agricultură, constituie un „punct de plecare” în sporirea productivităţii.

Elaborarea unei politici agricole şi de dezvoltare rurală în conformitate cu standardele europene, prin adoptarea şi aplicarea programelor de finanţare oferite de Uniunea Europeană, precum şi reorganizarea instituţiilor şi crearea unui mecanism de parteneriat cu cele din Uniunea Europeană reprezintă o serie de măsuri aplicabile pe etape, care au ca scop realizarea unei productivităţii durabile.

Ca urmare, eforturile care se impun nu pot avea efectele aşteptate decât numai în cadrul unei „strategii integrale, proiectate şi aplicate sistemic, unde fiecare măsură îşi are locul şi rolul său bine definite, în general nesubstituibile”.

BIBLIOGRAFIE

64

1. Constantin Cojocaru, Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, Editura a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

2. Constantin Cojocaru, Metodele de analiza economico-financiară în exploataţiile agricole, Editura ASE, Bucureşti, 1999.

3. Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, Productivitatea, indicator de eficienţă a muncii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.

4. Gh. Vasilescu, Statistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

5. Letiţia Zahiu, Managementul agricol, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

6. I. Lala, M. Miculeac, Analiza financiară a întreprinderii, Editura Mirton, 2006.

7. P. Ştefea, Analiza rezultatelor întreprinderi, Editura Mirton, 2002.

8. I. Lala, Evaluarea şi analiza potenţialului uman al agenţilor economici, Editura Mirton, 2000.

65