CRIMINALUL-UN INADAPTAT SOCIAL

INTRODUCERE

La originea convieţuirii umane, sub forma organizării sociale, se află, un temei puternic

de agregare şi de acceptare tacită a unor reguli comune de existenţă, cu puternice rădăcini în

conservarea vieţii oamenilor. Acceptând condiţia umană de zoon politikon (Aristotel) şi

acceptând atât avantajele cât şi restricţiile grupului din care face parte, individul apare într-o

dublă postură, de apărător, dar şi de perturbant al armoniei sociale. Ansamblul manifestărilor

antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept atrage după sine intervenţia forţei

coercitive a statului. În sens larg, criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei

sociale, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei

scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc.), reprezentând

manifestări ilicite sau transgresiuni, de la modelul normativ al unei anumite societăţi.

Delincvenţa se pare că are rădăcini etologice. Într-adevăr, specialişti reputaţi precum

Desmond Morris, precum Byrne şi Whiten (1988), au semnalat cazuri de adevărate

comportamente de înşelăciune tactică, în astfel de situaţii posibilităţile de învăţare fiind excluse,

iar observaţiile având loc în contextul cercetărilor pentru evidenţierea prezenţei la unele primate

a unui rudiment de conştiinţă. Primatele implicate în cazurile semnalate au fost în speţă

maimuţele superioare, mai ales cimpanzeii. Delincvenţa fie juvenilă sau nu, este apoi punctul de

plecare al diversităţii crimelor, în continuă expansiune, care au dus la crearea codului penal şi la

o legislaţie, de asemenea în extindere, şi aşa mai departe. Rădăcina fărădelegilor, se află aşadar

în însăşi specia care ne precede.

Etiogeneza – studiul cauzelor apariţiei şi a modului de desfăşurare a proceselor,

fenomenelor – prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat şi preocupă

omenirea de foarte multă vreme.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al

conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage

după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă

caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui

consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicaţi în stabilirea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de

explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi

teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi

asupra tipurilor de activităţi corecţionale, profilactice.

PERSPECTIVA ISTORICĂ

În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a

manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor

asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere

particulare comportamentul infracţional.

Iniţial analizate pur ştiinţific, delicvenţa şi criminalitatea sunt explicate prin concepţia

demonologică.

Conform acesteia, spiritele „nefaste” (diavoli, demoni etc.) îi îndemnau pe oameni să

comită acte deviante. Curentul a caracterizat Evul mediu european. Ulterior, în perioada

iluministă, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea,

Cessare Beccaria (1738-1794) a fondat Şcoala clasică de criminologie. El a susţinut ideea că

acţiunile delincvente nu sunt determinate în plan divin, ci sunt raţionale şi ţin de

responsabilitatea şi libertatea de a alege a individului. Sancţiunile trebuie adecvate delictului

comis. Jeremy Bentham, preia o parte din ideile lui Beccaria, dar, în plus, introduce importanţa

statului şi a societăţii în slujba individului.

Interpretările cu privire la criminalitate sunt biologice, psihologic-psihiatrice şi

sociologice. Până la urmă orice act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin

prisma propriei personalităţi.

Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional

În funcţie de factorii care determină şi explică fenomenul şi comportamentul infracţional,

psihologia judiciară circumscrie câteva teorii.

În elaborarea şi selectarea acestora s-a avut în vedere premisa că fenomenul şi

comportamentul infracţional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest

factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât orice act infracţional este rezultatul acţiunii

umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Numărul mare de teorii face ca orice

sistematizare a lor să fie perfectibilă.

Teoriile privitoare la fundamentul fenomenului şi comportamentului infracţional pot fi

grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.

Teoriile psiho-biologice

În esenţă, aceste teorii susţin că anomaliile sau disfuncţionalităţile psiho-fiziologice

constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Aceste teorii consideră că

infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

Teoria anormalităţilor biologice

Reprezentantul acestor teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909),

născut la Veneţia, unde a studiat medicina şi s-a specializat în psihiatrie; a funcţionat apoi ca

profesor universitar de medicină legală la Universitatea din Torino. Este teoreticianul cel mai

reprezentativ în ceea ce priveşte orientarea biologică în teoriile cauzalităţii din criminologie, care

a făcut din ideea tipului fizic de criminal o cauză intrinsecă a crimei. Teoria sa susţine că, în

esenţă, caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării

sociale.

C. Lombroso a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării

diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor

din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală „Omul criminal” (1876), care în

scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5907 cranii ale unor

delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip individualizat prin anumite stigmate

sau semne particulare degenerative, care pot fi întâlnite la anumite categorii de infractori.

Pentru Lombroso, fără a exclude influenţa factorilor sociali şi fizici, ereditatea din

punctul de vedere al influenţei ei asupra criminalităţii, a avut o mare importanţă, deoarece a

considerat actul criminal ca pe o fatalitate ereditară. Cu alte cuvinte criminalul semăna cu

strămoşii săi, tot criminali, cărora le-a păstrat caracteristicile fizice arătând că stigmatele

strămoşilor se transmit prin generaţii, criminalii fiind înnăscuţi.

Aşadar, Lombroso, considera comportamentul criminal un „fenomen natural” care este

determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice

precum: sinusurile frontale pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi

depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte

retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

El a concluzionat că omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor,

craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, hoţul se

distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici îngrijoraţi şi în

permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară,

fruntea teşită şi mişcătoare; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea

maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.

La originea cercetărilor lombroziene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona

occipitală medie a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii

primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în

dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmând ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele

inferioare, omul sălbatic şi copilul în care vedea „un mic primitiv”. El a cercetat şi unele

anomalii ale creierului, şi ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere

anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii

(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii

anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de multe aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism,

credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.

Femeia criminală, este conform lui Lombroso, diferită de bărbatul criminal. „Am văzut

de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copiii, că simţul lor moral este diferit; sunt

răzbunătoare, geloase, cu înclinaţie spre o răzbunare de o cruzime aparte” susţine Lombroso.

A doua fază a studiilor lombroziene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de

natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra comportamentelor psihice.

Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatrii din epocă, Lombroso

stabileşte existenţa unor anomalii între „nebunul moral” şi „criminalul înnăscut” mai cu seamă

sub aspectul simţului moral.

Examinarea „criminalului nebun” scoate şi ea la iveală aceleaşi stigmate ca în cazul

„omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.

Într-o ultimă etapă Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o

consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. El vede în epilepsie o punte

de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral, considerând epilepsia atât

„una din psihozele cele mai atavice” cât şi „nucleul tuturor degenerescenţelor”.

În teoria lombroziană, criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe

atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.

Poate scăparea principală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că marea

majoritate a subiecţilor săi erau sicilieni, ce aveau o serie de trăsături fizice oarecum distincte.

Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci

datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat în sens mai criminogen.

Teoria lombroziană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicaţie cu

caracter general valabil. „Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există, însuşi

Lombroso excludea această idee.

Lombroso a dezvoltat şi o opinie proprie în ceea ce priveşte specificul rasial, arătând că,

indiferente de originea şi natura lor, rasele au caractere particulare, temperament, aptitudini,

însuşiri, vicii particularizante, de care depind în mod firesc şi manifestările şi comportamentul

lor social. În lucrarea sa „Cauzele şi remediile criminalităţii” el descrie influenţa rasei asupra

criminalităţii prin compararea etnică a evreilor cu ţiganii, arătând din statistica diferitelor ţări că

evreii predispuşi spre infracţiuni economice, prezintă în general o criminalitate mai redusă decât

concetăţenii lor majoritari creştini şi că ţiganii în contrast cu evreii „sunt leneşi, muncesc doar ca

să nu moară de foame, sunt mincinoşi, perfizi, ingraţi, răzbunători, hoţi, imorali, cruzi şi leneşi”.

Totuşi această rasă, mai punctează Lombroso, „inferioară din punct de vedere moral şi refractară

la orice revoluţie intelectuală şi civică şi care în materie de poezie nu a depăşit nici cel mai sărac

lirism din Ungaria (veche), a creat în schimb acolo o artă muzicală uimitoare”.

Cercetările lombroziene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu

caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului

face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi

actuale încă, cum ar fi de exemplu cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.

Teoria lui Lambroso a fost criticată de adepţii teoriilor psihologice şi sociologice,

argumentele acestora sunt:

- nu există criminal înnăscut (ucigaşi, hoţi, falsificatori etc.), dar există oameni cu

predispoziţie spre violenţă, distrugere etc., care în condiţii de mediu nefavorabil pot conduce la

crime;

- stigmatele criminale - anomalii, malformaţii nu sunt proprii numai criminalilor, ci şi

celor care nu sunt criminali;

- atavismul nu există în înţelesul lombrozian, dar există legi ale transmiterii ereditare de

la înaintaşi la apropiaţi;

- malformaţiile, stigmatele pot contribui la comiterea infracţiunilor uneori în mod

indirect, prin dezvoltarea unor complexe de inferioritate în psihicul omului ca stigmate, pentru că

nu se poate adapta uşor în societate datorită acestor defecte;

- defectele, predispoziţiile criminale înnăscute nu pot acţiona direct într-un mediu social

nefavorabil.

PERSPECTIVA RELIGIOASĂ

În timp ce crima privită în sens criminologic constituie o constantă umană, religia este o

variabilă culturală prezentă mai mult sau mai puţin în rândul colectivităţilor umane. Religia,

concepută ca un element de echilibru, promovează valori morale unanim recunoscute şi

acceptate de societate precum : adevărul, cinstea, altruismul, sinceritatea etc. , valori apărate

deopotrivă la nivel statal prin norme juridice.

Legea, indiferent că este privită în sens juridic sau în sens teologic, este un instrument

prin care se păstrează într-o societate „buna convieţuire” a membrilor săi. Întrucât ea implică

factorul libertăţii şi al responsabilităţii celui care dă legea şi celui care este obligat să o respecte,

legea juridică se apropie de legea morală dar, spre deosebire de aceasta, atunci când demnitatea

legii trebuie salvată, prin pedepsirea celui care nu o respectă, ea se foloseşte de puterea represivă,

exercitată în numele scopului său.

Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului. „A

obliga” nu înseamnă „a constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Legea juridică se poate

impune prin forţa coercitivă, însă împlinirea datoriei creştine rămâne imperfectă dacă nu este

însufleţită de un sentiment moral corespunzător. Pentru realizarea binelui social este nevoie de

apărarea binelui individual şi menţinerea unui comportament moral „exterior”, care să permită

atingerea scopului său. De aceea legea juridică interferează cu legea morală, însă aceasta din

urmă o depăşeşte pentru că are în vedere şi atitudinea „interioară” a Omului. Legea morală

uneşte, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără

rezerve şi liber consimţită. Din punct de vedere al urmărilor nerespectării regulilor impuse,

consecinţele relativ imediate ale încălcării normelor juridice nu au echivalent în sfera dogmelor

teologice deoarece răspunderea pentru nesocotirea moralei creştine se află sub semnul

incertitudinii prezumţiei relative a Judecăţii de Apoi.

Indiferent că este politeist, monoteist sau ateu omul ucide în numele zeilor, în numele lui

Dumnezeu sau pentru simpla convingere că nu există Dumnezeu. Înţelegerea greşită a ideilor

promovate de fiecare cult în parte, contradicţia dintre ideologiile specifice acestora sau ducerea

spre extremism a unor convingeri religioase au demonstrat depăşirea tiparelor trasate de valorile

morale.

Oamenii de ştiinţă susţin teoria că populaţiile a căror credinţă în existenţa Iadului este

puternică, prezintă o rată a criminalităţii mai scăzută. Când vine vorba despre prevenţia

comportamentului criminal, credinţele religioase specifice deţin factorul determinant, spune un

psiholog de la Universitatea din Oregon. Studiul, care apare în Public Library of Science Journal

PLoS ONE, a constatat că activitatea infracţională este mai mică în societăţile în care credinţele

religioase ale oamenilor conţin o componentă punitivă mai pternică decât în cazurile în care

convingerile religioase sunt mai permisive. O ţară în care mult mai mulţi oameni cred in Rai

decât în Iad, de exemplu, este foarte probabil să aibă o rată a criminalităţii mult mai mare decât

un stat în care aceste convingeri sunt aproximativ egale. Această constatare este rezultatul unei

analize cuprinzătoare efectuate pe parcursul a 26 de ani asupra 143.197 de subiecti umani din 67

de ţări.

Un articol din Jurnalul Internaţional de Psihologie si Religie vorbea despre faptul că în

rândurile studenţilor care cred intr-un Dumnezeu iertător se află mai mulţi "tri şori" decât în

rândul celor care cred într-un Dumnezeu aspru.

Din aceste considerente se poate concluziona că rata criminalităţii este influenţată şi de

către credinţa în pedeapsa divină. Nu este neglijabil faptul că mecanismele care conduc la acest

rezultat rămân la stadiul de speculaţie, fiind nevoie de o mai profundă cercetare asupra

fenomenului. Cu toate acestea, studiile de până acum oferă perspective noi asupra influenţelor pe

care credinţele religioase le au asupra evoluţiei relaţiilor sociale şi a comportamentului uman.

Terorismul religios este poate cea mai periculoasă formă de terorism şi, cu siguranţă, cea

mai dificil de combătut datorită fanatismului cu care acţionează adepţii ei. Majoritatea celor care

fac parte din organizaţii teroriste religioase sunt dispuşi să-şi dea viaţa pentru cauza lor, fără a

avea resentimente. Cel mai cunoscut exemplu este cel al islamului care stă la baza desfăşurării a

nenumărate conflicte (Israel – Palestina, sârbii şi bosniacii musulmani, pakistanezii şi indienii),

dar şi atentate teroriste, care din punctul lor de vedere fac parte din Jihad (Războiul Sfânt).

Evoluţia terorismului religios caracteristic vremurilor noastre nu s-a produs în vid şi nici

nu reprezintă un fenomen cu totul nou. Totuşi, acest fenomen a câştigat teren în perioada

ulterioară razboiului rece, fiind determinat de exacerbarea conflictelor etnico-religioase şi de

apropierea noului mileniu. Disoluţia accelerată a legăturilor tradiţionale care asigură coeziunea

socială şi culturală a unei societăţi şi a mai multor societăţi în actualul proces de globalizare se

combină cu moştenirea istorică şi cu manifestările curente de represiune politică, cu

inegalitatea economică şi cu prefacerile sociale comune diferitelor mişcări religioase

extremiste. Toate acestea au dus la o creştere a fragilităţii, instabilităţii şi imprevizibilităţii

prezentului şi viitorului. Actualul nivel atins de terorismul religios în ceea ce priveşte

latura militantă indică faptul că respectivele credinţe şi comunităţi se află la un punct

istoric de cotitură: teroriştii simt nevoia de a-şi păstra identitatea religioasă, şi consideră

acest moment istoric ca o oportunitate de a-şi configura în mod fundamental viitorul.

Există un număr de factori care se întrepătrund şi care au contribuit la renaşterea

terorismului religios în forma sa modernă şi distrugătoare pe care a atins-o la începutul

mileniului. În acelaşi timp, este posibil să se distingă între diversele modele şi caracteristici

comune tuturor grupărilor teroriste religioase din diferite regiuni şi de diferite credinţe.

Aceste caracteristici ajută la definirea cauzelor şi la portretizarea inamicului, precum şi la

configurarea mijloacelor, a metodelor şi a momentului ales pentru folosirea violenţei.

Organizaţii teroriste religioase

Islamice Abu Sayyaf (Philipine)

Armata Islamică Aden-Abyan (Yemen)

Al-Gama-a al-Islamiyya (Egipt)

Grupul Islamic Armat(Algeria)

Hamas

Brigăzile Martirilor Al-Aqsa

Ansar al-Islam (Irak)

Al-Qaeda (Afganistan şi Pakistan)

Asbat al-Ansar (sudul Libanului).

Jama'at al-Tawhid wa'al-Jihad (al-Qaeda în

Irak)

Jihadul Islamic Egiptean (Egipt)

Harakat ul-Mujahidin (Pakistan, Kaşmir)

Frontul Islamic de Eliberare al Bahrainului

Mi şcarea Islamică din Asia Centrală

Mi şcarea Islamică din Uzbekistan

Jaish-e-Mohammed (Pakistan)

Jaish Ansar al-Sunna (Irak)

Frontul de Eliberare al Jammu şi Kaşmir

Jemaah Islamiyah (sud-estul Asiei)

Jihat Rite (Australia)

Lashkar-e-Jhangvi (Pakistan)

Lashkar-e-Toiba (Pakistan)

Maktab al-Khadamat (Afganistan)

Grupul Combatant Islamic Marocan

Confreria Musulmană (intenaţional)

Oameni împotriva gangsterilor şi

drogurilor (Africa de Sud)

Grupul Salafist de luptă şi rugăciune

(Algeria)

Sipah-e-Sahaba Pakistan (Pakistan)

Takfir wal-Hijra (Egipt, Sudan, Algeria)

Kurdish-Hizbullah (Turcia)

Reţeaua Hofstad (Olanda)

Frontul de Dezvoltare Naţională

(Kerala, India)

Creştine Rebelii din Nagaland

Frontul de eliberare naţională a Tripura

Armata de rezistenţă a Domnului

Hindu Shiv sena sau Armata lui Shiva

Patit Pawan Sanghatana-Organizaţie fascistă Hindu.

Brigada Shambaji-Grup Hindu de tineret

Iudaice Kach (Israel, USA)

Kahane Chai (Israel, USA)

Una dintre cele mai cunoscute organizatii teroriste religioase este Al Qa’ida . Acesta

este o grupare de sprijin multinaţională, care finanţează şi orchestrează activităţile militanţilor islamici

din întreaga lume. A fost înfiinţată în urma războiului afgan împotriva ex-URSS, iar membrii de bază sunt

veterani ai acestui război, provenind din lumea arabă. A fost creată în 1988 de şeicul Usamah bin

Muhammad bin Awad bin Ladin , cunoscut în mod uzual ca Osama bin Laden. Principalul scop al

organizaţiei este răsturnarea a ceea ce aceasta consideră „guverne corupte şi eretice ale statelor

musulmane” şi înlocuirea lor cu legea islamică Sharia. Gruparea se crede că este formată dintr-un

număr cuprins între câteva sute şi câteva mii de membri. De asemenea, serveşte ca bază a unei

organizaţii umbrelă care include grupuri islamice extremiste sunite, inclusiv facţiuni ale „Jihad-

ului Islamic Egiptean”, „al-Gama’al-Islamiyya” şi „Harakatul-Mujahidin”.

Atentate realizate de grupări teroriste religioase

Atacul cu gaz sarin din Tokyo

Japonia a suferit cel mai grav atac terorist din istoria sa în 1995, când membri ai sectei

Aum Shinrikyo au eliberat un gaz mortal în metroul din Tokyo, în timpul orei de vârf a dimineţii.

Cinci membri ai sectei Aum s-au urcat la bordul unor trenuri şi au aruncat pe podeaua

vagoanelor pachete care conţineau sarin lichid, împachetate în ziare. Apoi, înainte de a coborî

din vagoane, au perforat pachetele cu vârful ascuţit al unor umbrele. Câţiva dintre ei purtau măşti

şi eşarfe înfăşurate pe faţă, care i-au protejat împotriva emanaţiilor toxice, în timp ce se

îndepărtau de sursa acestora.

Gazul sarin, produs de către nazişti în anul 1938, este de 20 de ori mai toxic decât cianura

în stare gazoasă. Persoanele expuse mai mult timp emanaţiilor acestui gaz prezintă convulsii,

paralizie, comă, stop cardiac sau stop respirator. Gazul este incolor, inodor şi nu are nici un gust

(insipid). Ca urmare, primele semnale de alarmă au apărut abia când persoanele aflate în metrou

începuseră deja să fie afectate, având dificultăţi de respiraţie şi lăcrimând abundent.

În acest atentat 12 persoane şi-au pierdut viaţa şi peste 3.000 au fost rănite. Multe dintre

acestea suferă şi acum efectele inhalării gazului toxic, prezentând probleme de respiraţie,

depresii sau chiar afecţiuni cerebrale. Secta Aum a recunoscut că este răspunzătoare pentru acest

atac, iar teroriştii implicaţi în evenimente au fost condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă.

Atentatele din Statele Unite ale Americii (08:46- 10:03, 11 Septembrie 2001)

Cele mai sângeroase din istorie, atentatele din 11 septembrie 2001 au declanşat Al Treilea

Război Mondial – cel împotriva terorismului. Atacurile din SUA s-au soldat cu 2.978 de morţi şi

au fost comise de 19 membri ai al-Qaida, care au deturnat patru avioane. Turnurile Gemene ale

World Trade Center din New York au fost lovite la interval de câteva minute. Prima aeronavă,

un Boeing 767 al companiei „American Airlines“, cu 92 de persoane la bord – dintre care cinci

erau terorişti – a lovit primul turn la ora locală 08:46. Al doilea aparat de zbor, un Boeing 767 al

„United Airlines“, cu 65 de pasageri la bord – dintre care cinci terorişti – a lovit al doilea turn la

ora locală 09:03. Acest atac a fost transmis în direct de mai multe posturi de televiziune.

Atentatele din New York s-au soldat cu moartea a 2.749 de persoane. La 09:43, un Boeing 757 al

„American Airlines“, cu 64 de persoane la bord – dintre care cinci terorişti – a lovit Pentagonul.

Un al patrulea aparat de zbor, un Boeing 757 al „United Airlines“, cu 44 de oameni la bord –

dintre care patru terorişti – s-a prabuşit la ora locală 10:03 în Pennsylvania. Cel mai probabil,

avionul ar fi trebuit să distrugă clădirea Congresului SUA sau Casa Albă. Pasagerii acestui zbor

s-au luptat însă cu teroriştii, iar membrii al-Qaida n-au mai reuşit să atingă ultimul obiectiv.

Pasagerii fuseseră deja informaţi prin telefoanele mobile despre ceea ce se întâmplase la World

Trade Center.

Atentatul cu bombă din Bali (22:10-23:10, 12 Octombrie 2002)

În timp ce sute de turişti se bucurau de o noapte petrecută în clubul de succes Kuta

Beach, din Bali, membri ai unei celule malaeziene a grupării Al Qaida se pregăteau să dezlănţuie

un atac distrugător. Explozii simultane sfârtecă Clubul Sari, ucigând peste 200 turişti nevinovaţi

şi rănind mulţi alţii. Existenţa unei reţele teroriste cu adevărat globale a devenit o realitate

terifiantă. Ororile au început când o mică bombă, ascunsă în rucsacul unui terorist sinucigaş, a explodat în

Paddy's Bar. Răniţii au fugit imediat în stradă, exact cum se aşteptau cei care plănuiseră această

operaţiune.

Politici pentru combaterea terorismului religios

Combaterea terorismului religios nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una

politică. Decizia pentru organizarea unei cruciade antiteroriste trebuie luată – şi a fost luată – de

condu-cerea politică a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene, a Alianţei Nord-

Atlantice, pre-cum şi de organismele internaţionale destinate să asigure protecţia naţiunilor, să

prevină războiul şi să organizeze şi gestioneze bunele relaţii dintre ele.

Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoaşterea lui şi să

vi-zeze eradicarea cauzelor care-l generează. Un algoritm raţional de cunoaştere şi recunoaştere a

acestui fenomen ar trebui să cuprindă:

• politici de investigare;

• politici de evaluare;

• politici de contracarare a efectelor;

• politici de eradicare a cauzelor;

• politici de prevenire;

• politici de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate împotriva terorismului religios;

• politici de pregătire a forţelor, mijloacelor şi populaţiei pentru a duce un război anti-

terorist.

Decizia politică de luptă împotriva terorismului aparţine civilizaţiei şi vizează protecţia

prin lege şi printr-un sistem coerent de constrângeri şi de acţiuni a cetăţeanului, comunităţii,

proprie-tăţii, instituţiilor, statului şi sistemelor de valori împotriva actelor teroriste.

Toate politicile antiteroriste trebuie să vizeze:

• informarea corectă asupra activităţilor, persoanelor, organizaţiilor şi instituţiilor teroriste,

a celor care sprijină sau finanţează terorismului de orice fel;

• supravegherea structurilor, instituţiilor şi activităţilor care sunt bănuite că generează, în-

curajează sau susţin terorismul religios;

• prevenirea oricăror acţiuni de tip terorist;

• distrugerea reţelelor, organizaţiilor şi bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi

ele.

Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat şi pentru

combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acţiune

strategică de mare amploare, ci un sistem de acţiuni disparate, fără o coordonare unitară şi fără

forţe şi mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poată acţiona prin mijloace legale

şi prin structuri constituite şi deprinse cu astfel de activităţi. O strategie antiteroristă trebuie să

aibă în vedere, pe lângă celelalte componente foarte importante (identificarea ameninţărilor şi

riscurilor, concepţia acţiunilor, pregătirea şi structurarea forţelor şi a mijloacelor, amploarea şi

specificul operaţiunilor), şi cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice. Acest lucru va fi foarte

greu, întrucât terorismul se bazează tocmai pe surprinderea tactică, adică pe acţiunile neaşteptate

(în ceea ce priveşte obiectivul ales, timpul de acţiune şi modul de atac), dar prima condiţie a

reuşitei unei acţiuni de nivel strategic este să se deţină iniţiativa strategică. Acţiunea prin

surprindere, spectaculoasă, violentă şi puternic mediatizată este punctul forte al terorismului, dar

şi punctul lui cel mai sensibil şi, în anumite privinţe, cel mai vulnerabil.

PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei

greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a

realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că,

în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinti decedați, divorțați,

infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocuparea necesară educării

copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă

atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la

înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,

conducând la devianță și apoi la infracțiune. Prin urmare, acțiunea infracțională reprezintă

etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacție atipică.

Detenţia nu reprezintă doar pierderea libertăţii, cât mai ales, o ruptură a modului obişnuit de

comportament agreat de individul deviant. Mai mult decât atât, mediul privativ e considerat drept

o ambianţă unde există o barieră greu de trecut între infractori şi mediul exterior, obstacol care

funcţionează şi în dublu sens. Cercetarea asupra eficacităţii sancţiunilor penale a evidentiat că

programele realizate în comunitate au un potenţial de reabilitare net superior celor desfăşurate la

locul de detenţie, în condiţiile privării de libertate. Astfel, este uşor de presupus că specificitatea

trăsăturilor de personalitate ale infractorului constituie elementul cheie în procesul de reabilitare

a acestuia.

Pornind de la aceste consideraţii, este cunoscut faptul că indivizii delincvenţi manifestă în

mod obişnuit un nivel crescut al ostilităţii faţă de cei din jurul lor. Se pune problema dacă mediul

în care subiectul îşi execută pedeapsa (penitenciar, respectiv serviciul de probaţiune) poate

influenţa accentuarea ori dimpotrivă, diminuarea unui anumit tipar de comportament ostil faţă de

ceilalţi. Specialiștii au demonstrat că dezvoltarea unui anumit echilibru al trăirilor emoţionale va

permite individului optarea pentru anumite conduite sociale, chiar şi în situaţii mai puţin

dezirabile, că individul caracterizat printr-un nivel scăzut al nevrozismului va reuşi să-şi

mobilizeze resursele şi să dezvolte stări de relaxare şi destindere, să-şi controleze frustrările şi

diferitele dezamăgiri, înlăturând stările de anxietate socială, îşi va elabora o listă de priorităţi cu

obiective realiste şi pertinente, etc. Stabilitatea afectivă a subiectului influenţează direct optarea

pentru anumite tipuri de comportamente şi conduite ostile în cazul diferitelor interacţiuni sociale.

Aprecierea gradului de adapare la regimul „de afară“ a unui criminal se realizează prin

raportare la 5 suprafactori ai personalităţii. Astfel, se presupune că specificitatea celor 5 mari

domenii de personalitate - Nevrozism, Extraversie, Agreabilitate, Deschidere şi Conştiinciozitate

- reprezintă un factor decisiv în conturarea unei anumite individualităţi ceea ce va influenţa

semnificativ procesul de reinserţie socio-profesională a infractorului.

Astfel, în ceea ce priveşte Conştiinciozitatea, indivizii aflaţi în programe de supraveghere şi

consiliere, spre deosebire de cei din mediul privativ, vor fi mult mai implicaţi în executarea

diferitelor sarcini. Şedinţele de consiliere desfăşurate cu beneficiarul oferă acestuia posibilitatea

de a-şi identifica punctele forte ale personalităţii sale, reconfigurarea sistemului de autoevaluare

şi, în ultimă instanţă reorientarea resurselor în scopul unei inserţii socio-profesionale eficace. În

continuare, subiecţii aflaţi în serviciul de probaţiune urmează un „tratament de socializare“, ceea

ce le permite însuşirea corespunzătoare a acelor sisteme normative apreciate ca fiind

fundamentale pentru o societate, astfel că pe acest fundal, autoaprecierea diferă semnificativ de

proiectia asupra unei „persoane ideale“.

Raportat la Nevrotism, subiecţii din serviciul de probaţiune prin conştientizarea statului lor,

deloc dezirabil, cel de infractor, dezvoltă cu multă uşurintă anxietăţi legate de interacţiunea cu

semenii, fiindu-le teamă să se exprime deschis, să nu fie în centrul atenţiei sau prea dominanţi,

sunt preocupaţi să nu îşi schimbe modul de exprimare şi forţa proprie ceea ce le va arăta şi mai

mult vulnerabilitatea socială. Acest lucru nu e întâlnit la subiecţii deţinuţi. Cât priveşte faţeta

impulsivitate, aceasta este mult mai pregnantă la respondenţii din penitenciar.Impulsivitatea este

privită drept incapacitatea individului de a-şi stăpâni dorinţele, poftele care ţin de diferite nevoi,

aceste stări fiind percepute de către individ ca fiind atât de imperioase, încât acesta consideră că

nu le poate rezista, chiar dacă ulterior regretă că a cedat impulsurilor. Deţinutul, fiind dominat de

dorinţa de a-şi împlini „pofta“ devine iritabil, egocentric, gălăgios şi extrem de excitabil.

Cel de-al treilea factor de personalitate, Extraversia, nu a evidenţiat diferenţe majore între

cele două categorii de subiecţi, aceasta fiind apreciată drept un ansamblu complex de aspecte

observabile din comportamentul cotidian al individului. Un scor ridicat indică o persoană

sociabilă, activă, deschisă la interacţiuni cu semenii. La polul opus se găsesc indivizii rezervaţi,

independenţi, nu neapărat nesociabili. Indiferent de stilul de exprimare al eu-lui real, subiecţii,

atât cei din penitenciar, cât şi cei din probaţiune, sunt înclinaţi spre relaţionare cu ceilalţi

(indiferent de nivelul de aprofundare al interacţiunii cu semenii), caută senzaţiile pozitive şi

emoţiile puternice, precum şi implicarea în unele activităţi care să le facă plăcere.

Cât priveşte Deschiderea, subiecţii din penitenciar sunt mult mai înclinaţi spre reveerie,

aceasta reprezentând o cale de supravieţuire în acest mediu. Astfel, aceşti subiecţi tind mult mai

mult să îşi proiecteze diferite dorinte, aşteptări, aceasta reprezintă o cale de reevaluare a

propriilor trăiri, sentimente experienţe. Penitenciarul reprezentând un mediu în care „trasparenţa“

afectelor este lipsită, creearea unei lumi interioare, poate constitui pentru deţinut un mod de

petrecere a timpului liber, de explorare a propriei fiinţe, de construire a planurilor pentru viitor

etc. Exprimarea sentimentelor, după cum era de aşteptat este mult mai pregnantă la subiecţii din

serviciul de probaţiune. Spre deosebire de mediul carceral care inhibă semnificativ trăirile

afective şi manifestarea acestora, probaţiunea prin natura serviciilor oferite permite

beneficierului să-şi recunoască anumite trăiri de sensibilitate, fără a le aprecia drept o formă de

vulnerabilitate faţă de ceilalţi, în acest fel subiectul devine mult mai receptiv la propriile emoţii şi

sentimente, îşi va dezvolta o abilitate empatică optimă, va reuşi să trăiască afectele, atât cele

pozitive cât şi cele negative, într-o manieră profundă fiind caracterizat ca fiind afectuos,

introspectiv, imaginativ etc.

Cel din urmă factor al analizei, Agreabilitatea, a fost apreciat prin intermediul Eu-lui anxios.

De asemenea, s-a urmărit evidenţierea unor diferenţe între subţiecţii încarceraţi şi cei aflaţi în

programele de consiliere şi supraveghere. Astfel, infractorul aflat în evidenţa serviciului de

probaţiune, vizează o slabă deschidere faţă de ceilalţi, evitând posibilele situaţii de a fi în centrul

atenţiei. Acest fapt este demonstrat şi de scorurile scăzute la faţada modestie exprimat prin

atitudini umile şi retrase, neimplicând o slabă încredere în sine, dimpotrivă. Acestfapt

demonstrează că optarea pentru o atitudine oarecum obedientă faţă de ceilalţi va permite

diminuarea temerilor infractorului privind excluderea socială, de posibilitate de exprimare

deschisă a propriei persoane. Totodată, onestitatea – acea preocupare spre deschidere şi

sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi - în mediul carceral poate reprezenta un aspect utopic, deţinutul

fiind apreciat ca un manipulator desăvârşit, apelează frecvent la flatări, viclenie sau înşelătorie,

considerând că aceste conduite sunt indispensabile în cadrul în care se află. Este lesne de înţeles

că în aceste condiţii, infractorul va evita să se exprime în faţa celorlalţi, reprezentând conduite

duplicitare, nestatornice, viclene şi chiar despotice. Într-un astfel de mediu social, cu un grad

scăzut de moralitate şi lipsit de deschidere afectivă, nu este greu de înţeles că teama de a nu

putea deţine un control asupra sentimentelor, de a se deschide subit în faţa celorlalţi, de a rezona

autentic la trăirile celorlalţi reprezintă caracteristici care, în cazul deţinutului, se manifestă într-o

manieră insignifiantă, acesta fiind extrem de relaxat şi detaşat de o serie de probleme manifestate

de ceilalţi.

După cum se poate remarca cu uşurinţă, factorii de personalitate reprezintă elemente

semnficative în conturarea unui anumit tipar al stimei de sine, specifică infractorului. Infirmarea

unor ipoteze referitoare la mediul carceral dovedesc, încă o dată, nocivitatea acestui cadru social

prin faptul că permite conturarea şi amplificarea a numeroase conduite de insensibilizare a

individului şi de dezvoltarea unor comportamente simulative şi duplicitare. Toate acestea vor

afecta semnificativ imaginea despre sine a individului, căutându-şi numeroase „scuze şi

justificări“ pentru comportamentul şi faptele sale, işi va uşura conştiinţa.

Există programe care permit infractorului o reconfigurare valorilor şi nevoilor a individului

deviant, urmând în acest fel reducerea riscului de recidivă a acestuia şi facilitarea procesului de

reinserţie socială.

Programul Unu la Unu (OTO)

Are drept scop reducerea riscului de reiterare a actului infracţional prin schimbarea stilului

cognitiv, precum şi a pattern-ului comportamental predominant. La baza acestui program se

găseşte acel suport conferit de tehnicile cognitiv-comportamentale, unde încă de la primele

întâlniri cu beneficiarul îi sunt expuse o serie de concepte cheie: gânduri, sentimente şi

comportament. În cadrul acestui program sunt utilizate trei tehnici de bază: interviul motivaţional

(utilizarea empatiei, a tehnicilor de consiliere şi autoresponsabilizarea permit conştientizarea, de

către cel asistat, a resurselor esenţiale pentru demararea programului de schimbare), modelarea

prosocială (urmăreşte diminuarea şi înlăturarea acelor comportamente infracţionale prin oferirea

de laude, recompense pentru orice act şi manifestare dezirabilă social) şi desistarea (reprezintă o

reconfigurare a sistemului axiologic al individului deviant prin identificarea unor noi

comportamente, activităţi acestea fiind evaluate prin compararea cu traiul infracţional care este

reprezentat ca fiind plin de incertitudini, temeri şi frustrări). Acest program presupune

parcurgerea anumitor etape, care au drept scop o aprofundarea auto-analizei de către beneficiar şi

conştientizarea propriilor probleme şi elemente de risc, precum şi creionarea unor strategii pentru

înlăturarea eventualelor probleme. În acest fel, beneficiarul îşi va construi o nouă viziune asupra

existenţei, va avea posibilitatea de a găsi mult mai facil soluţii pentru diferite probleme cu care

se confruntă, va învăţa noi principii de convieţuire alături de semeni, respectând individualitatea

şi potenţialul fiecăruia.

Programul STOP

Este un program bazat pe tehnicile cognitiv-comportamentale şi urmăreşte identificarea

acelor gânduri disfuncţionale şi a sentimentelor care le-au generat. Spre deosebire de OTO,

programul de faţă reprezintă o tehnică de grup care implică o serie de condiţii speciale (de la

amenajarea sălii de program, până la prezenţa unui anumit număr de specialişti). Scopul

principal al acestui program reprezintă acordarea sprijinului individului în scopul achiziţionării

acelor abilităţi în vederea soluţionării unor probleme de gândire, organizare şi ierarhizare a

propriilor sarcini, constând în combinarea oportunităţilor de învăţare într-o succesiune

structurată. Prin parcurgerea acelui număr de sesiuni, subiectul va putea îşi conştientizeze acele

emoţii şi gânduri disfuncţionale, precum şi necesitatea schimbării comportamentului indezirabil

şi ineficient prin exersarea acelor abilităţi sociale bazate pe gândirea alternativă şi susţine

punerea lor în practică. Înţelegerea de către persoana aflată sub observaţie a propriilor gânduri

nefaste şi recunoaşterea şi acceptarea că aceasta reprezintă sursa comportamentelor

disfuncţionale constituie o formă de responsabilizare a individului, dar totodată, se permite

accesul la propriul proces de schimbare, o remodelare a sistemului axiologic, o elaborare a unui

nou sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni.

Referitor la mijloacele prin care se poate realiza recondiționarea unui infractor, există

numeroase alternative. Una dintre ele este cea a „contabilităţii pe puncte".

Ideea a fost lansată de penologul britanic Maconochie din Insula Norfolk, acum peste un

secol. Pe Insula Norfolk, în largul ţărmurilor Australiei, era o colonie penitenciară unde englezii

îi expediau pe cei mai periculoşi şi mai recalcitranţi deţinuţi. Sosit în colonie, Maconochie a fost

şocat de tratamentul inuman, crud, adesea bestial la care erau supuşi acei oameni. Departe de a

exercita o influenţă pozitivă, acel regim draconic producea un grad foarte ridicat de recidivism.

Maconochie a introdus un sistem de punctaj: deţinuţii puteau acumula puncte muncind temeinic,

neluându-se la bătaie şi, în general, având o comportare acceptabilă din punct de vedere social.

Pedepsele constau în pierderea punctelor. Foarte curând, efectul noului regim a devenit vizibil.

Deţinuţii au început să se comporte cu mult mai bine decât atunci când fuseseră sancţionaţi în

mod brutal. La fel de remarcabile au fost şi efectele exercitate asupra recidivismului. Opinia

unanimă (chiar a criticilor acestei metode) nu putea decât să recunoască realitatea: Maconochie

reuşise să le inculce deţinuţilor reacţiile de comportament socializat care s-au menţinut şi după

eliberarea din detenţie. Din păcate, eforturile lui Maconochie de a revoluţiona sistemul

penitenciar, atacate în permanenţă de adversarii săi, au primit lovitura de graţie din partea

Ministerului de Interne, care 1-a concediat.

Mai recent, sistemul punctelor a fost aplicat de numeroşi psihologi americani în cazul multor

grupuri de delincvenţi, mai ales minori sau tineri. Cercetările nu sunt uşor de făcut şi va mai fi

nevoie de mulţi ani de supraveghere post-detenţie pentru a se putea evalua rezultatele. Ceea ce se

poate spune de pe acum e că acest sistem de punctaj, dacă este bine organizat, reduce rata

recidivismului (cel puţin la delincvenţii tineri) la jumătate, pentru un interval de trei ani de la

eliberarea din detenţie.

Cercetările recente tind spre renunţarea la ideea de a trata infractorii în instituţiipsihiatrice

sau în închisori, pentru simplul motiv că indivizii din jurul lor au o influenţă negativă care

contrabalansează efectul recondiţionării. Într-un asemenea mediu, recondiţionareamai degrabă

accentuează înclinaţiile delictuale. Ideea „dezinstituţionalizării" delincvenţilor pare să se

dovedească bună. În plus, pe această cale se pot face economii importante. Din unele

experimente efectuate în Statele Unite reiese că noile metode de tratament psihologic aplicate

fără internare în acest gen de instituţii nu numai că nu costă decât o treime din cheltuielile

necesitate de tratamentul obişnuit, dar, în plus, dau rezultate mult mai bune şi în prevenirea

recidivismului. În ciuda evidenţei acestor rezultate, în majoritatea țărilor europene nu se

manifestă interes pentru ele.

În concluzie, procesul de reinserţie a infractorului este unul amplu şi foarte anevoios, cu un

risc crescut de reîntoarcere la vechile obiceiuri.Programul de reinserţie socială şi profesională a

individului „certat cu legea“ trebuie să ţină seama, într-o măsură semnificativă, de o serie de

caracteristici ale individului, de gradul stimei de sine specific acestuia, toate acestea furnizând

detalii preţioase asupra şansei de readaptare la „lumea de afară“, precum şi prevenirea unei

eventuale reiterări a actului infracţional. Este lesne de înţeles faptul că specificul trăsăturilor de

personalitate ale individului delincvent reprezintă un element decisiv în procesul de reintegrare

socială şi profesională a acestuia. Mediul în care individul îşi execută pedeapsa îşi pune

amprenta asupra personalităţii sale într-un mod indubitabil.

În mediul privativ, indivizii, în urma procesului de adaptare şi reconfigurare a unor

caracteristici şi valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă imagini proprii semnificativ

deficitare, din punct de vedere calitativ, diferenţe majore faţă de cei din mediul de probaţiune

înregistrându-se mai ales la nivelul stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel,

deţinutul, dominat de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi părăsit de cei dragi, acceptă

incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor relaţii cu ceilalţi, urmărind doar

satisfacţii imediate, fără a ţine sema de împrejurări şi căile urmate, undealierea cu ceilalţi este

justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt lipsite de

substrat emoţional, cognitiv, motivaţional şi mai ales, moral.

La polul celălalt, serviciul de probaţiune oferă posibilitatea individului de a se autoevalua, de

a-şi identifica limitele şi a le depăşi, fără a-şi reprima trăirile, temerile şi îndoielile. Mai mult,

acesta reuşeşte să-şi analizeze gesturile nu doar din prisma câştigului imediat, ci din prisma

consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează suplimentar în regretarea faptei comise şi

dezvoltarea unor abilităţi care să-i permită evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât,

recunoscându-şi faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul devine mult mai conştient de

acţiunile sale, iar interesul pentru „remodelare“ este semnificativ.

PERSPECTIVA MEDICALĂ

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea

unor zone noi în domeniul biologiei.

Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula

cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii

cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind

de la aceste realităţi, unii autori (Brodski 1973, şi Sheley 1985) susţin că anomalia genetică, cum

ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi

criminal.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în

închisori din Anglia, S.U.A. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii

cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.

Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 perechi sunt

obişnuiţi sau autogeni, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii

sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.

Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu

litera Y: astfel, formula feminină normală este 46 XX, iar formula masculină este 46 XY. În

urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un

cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul diviziunii pot apărea unele anomalii

constitutive sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal.

Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având

formula XXY, anomalie denumită sindromul Kleinefelter. Persoanele ce prezintă această

anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi, slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă

rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10

ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.

Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor

etc., dar se poate observa o tendinţă spre „tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie,

exhibiţionism etc.

Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate,

tendinţe spre ipohondrie şi depresie, deseori prezintă tulburări mintale.

A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY unde apare un cromozom Y în

exces. Persoanele din această categorie, prezintă în plan morfologic puţine particularităţi:

aparenţă masculină, înălţime peste medie, I.Q. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor,

calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.

Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai

mare decât în rândul populaţiei generale.

Unii autori (Count Brown, Lise Moor, W.H. Prince, P.B. Whatmore etc.) tind să

considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I. ce caracterizează pe cei cu

anomalii cromozomice.

Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la

comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

PERSPECTIVA LEGISLATIVĂ

Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de

trăsături specifice, comune majorității sistemelor legislative și anume :

a) reprezintă o faptă, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit , imoral , ilegitim , ilegal , prin

care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale ;

această faptă este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat , conștient și

responsabil (cu alte cuvinte , are răspundere penală) ;

b) fapta respectivă este incriminată și sacționată de legea penală.

Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal , delictul este o faptă antisocială,

ilicit ă, care lezează o serie de valori și relații sociale faptă imputabilă anumitor persoane și

constitutivă de efecte juridice , adică de răspundere penală .

Conform doctrinei juridice în materie de drept penal, unul din cele patru elemente

constitutive ale delictului este reprezentat de subiectul delictului. Acesta este fie o persoană care

comite acțiunea ilicită (subiect activ), fie persoana care suferă consecințele negative ale acestei

acțiuni (subiect pasiv).

Subiectul activ, în cazul nostru, criminalul, odată condamnat, este supus unui laborios

proces prin care se urmărește, după cum reiese din însăși definiția pedepsei dată de Codul Penal

din legislația română actuală, în articolul 52, realizarea a trei obiective esenţiale şi anume:

pedepsirea faptei, îndreptarea comportamentului şi garantarea siguranţei cetăţenilor prin

prevenirea unor noi infracţiuni. Articolul continuă cu o precizare foarte importantă şi anume că,

,,prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de

ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să

cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.”

Aceste prevederi reflectă evoluția în continuă umanizare a pedepsei, scopul acesteia

schimbându-și conținutul pe fondul schimbărilor survenite în toate planurile societății. Până la

sfârşitul secolului al XVIII-lea, tehnicile punitive priveau în special corpul, pe care îl supuneau la

diferite suplicii stabilite, de regulă, în funcţie de comunităţile în mijlocul cărora aveau loc. O

privire asupra istoriei pedepselor ne relevă mijloace si tehnici catalogate azi ca abominabile şi

inumane, dar unanim acceptate în sânul societăţilor de atunci: dezmembrarea corpului,

stigmatizarea simbolică pe faţă ori pe umăr, expunerea în public a corpului viu sau mort.

Pe de altă parte, înainte de începutul secolului al XIX-lea, închisoarea era rareori folosită

pentru pedepsirea delictelor şi nu reprezenta o instituţie clar stabilită, având o disciplină vag

construită, în funcţie de administraţiile locale ori regionale. Se practica, în schimb, cu o foarte

largă răspândire, pedepsirea în public sub aclamaţiile mulţimilor. Execuţiile publice, în special,

atrăgeau un număr mare de spectatori, sub ochii cărora aveau loc, în cel mai palpabil mod cu

putinţă, fiind solicitate, stabilite, consfinţite şi puse în practică de societate cu fiecare delict ce

avea loc.

Secolul al XIX-lea vine, în schimb, cu o serie de reforme dictate de noile ideologii şi

viziuni de modernizare concentrate pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care nu

ocolesc nici domeniul aplicării pedepselor.

Pedepsele tradiţionale cad astfel în desuetudine, spectacolul public al flagelării şi linşării

se estompează, iar aspectul privind închisorile ca practică punitivă este văzut într-o lumină nouă.

Închisoarea devine astfel un mecanism inerent angrenajului de coerciţie şi pedeapsă din partea

statului. Astfel, în legislația română actuală, pedepsele aplicabile criminalului sunt detenţiunea

pe viaţă sau închisoarea de la 15 zile la 30 de ani (art.53 Cod Penal).

Coordonator: Georgiana Tiron

Colaboratori : Ioana Ungureanu

Daniela Curcă

Cristina Beclea

www.iasi.elsa.ro