V. Cadrul-tip de organizare a presei tipărite 4 ore

1. Servicii redacţionale şi structuri organizatorice (Cernat M. 72-83)

2. Ierarhii şi atribuţii profesionale

Servicii redacţionale şi structuri organizatorice

Ziarul modern s-a schimbat foarte mult, atât din perspectiva conţinutului cât şi

din aceea a structurii sale grafice şi, cu deosebire, a trebuit să facă faţă unor

multiple presiuni şi să răspundă nenumăratelor influenţe, cele mai multe extrem de

energice şi, s-ar putea spune, chiar agresive. Mai întâi, concurenţa audiovizualului

l-a forţat să descopere căile şi mijloacele necesare supravieţuirii, iar, mai apoi, l-a

ambiţionat şi l-a determinat ca printr-o adevărată sfidare să-şi provoace

„adversarii” (radio şi tv. şi, mai recent, internetul) la o teribilă întrecere vizând

coexistenţa dar şi supremaţia în cadrul societăţii informaţionale.

Până a intra în concurenţă cu surata ei audiovizuală, presa scrisă - şi un

asemenea fapt nu se poate uita – a constituit mărturia fidelă, dovada certă a

evoluţiei şi transformărilor suportate de-a lungul timpului de societatea umană, ca

termen generic, ce a născut-o, servindu-i, apoi, şi ca sursă de informaţii, de

inspiraţie. Ulterior, între cele două s-a stabilit un trainic parteneriat. Realitatea a

demonstrat că nevoia de presă, de presă scrisă, a rămas nestinsă, în pofida tuturor

seismelor financiare, economice, opţionale, pe care a fost nevoită să le înfrunte.

Atuurile de care dispune presa scrisă (varietatea şi nuanţarea informaţională, forţa

de comentare şi spaţiul oferit argumentării, posibilitatea reluării lecturii de câte ori

se simte nevoia etc. ) au menţinut, indiscutabil, presa scrisă printre sursele

prioritare de informaţie. Şi, datorită înnoirilor tehnice şi tehnologice pe care le-a

promovat, pentru a-şi moderniza, pe de o parte, discursul iar, pe de altă parte,

imaginea, interesul cititorilor (cu unele fluctuaţii) faţă de presa scrisă s-a păstrat la

cote apreciabile.

Ţinerea pasului cu înnoirile tehnice şi tehnologice spre care a fost împinsă

presa scrisă, în ultima perioadă, nu a determinat modificări profunde, însă, în

structura de bază a redacţiilor. S-au menţinut, în general, aceleaşi segmente

(compartimente, secţii), cu unele schimbări în compartimentul de secretariat,

datorate, introducerii calculatoarelor. În rest, modificările au vizat denumirile unor

compartimente, care au încercat să răspundă presiunii exercitate de „modă” (sub

impactul foarte puternic al presei anglo-americane) sau chiar dorinţei de

originalitate, cu orice risc, în care s-au lansat multe publicaţii, fără a sta prea mult

pe gânduri. „Redacţia unui cotidian are ca sarcină să furnizeze tipografiei, în timp

util pentru fiecare ediţie, un anumit număr de articole, de titluri, de ilustraţii şi de

legende ale acestora necesare producţiei ziarului, toate însoţite de o machetă pentru

fiecare pagină şi de indicaţii tipografice adecvate. La această activitate, a cărei

ritmicitate este reglată riguros, concură ziarişti, reporteri, fotografi şi graficieni.

Organizarea unei redacţii este foarte diferită de la un ziar la altul. Ea depinde de

natura ziarului, de publicul lui, de vânzări, de importanţa mijloacelor sale, mai cu

seamă de personal – şi de ceea ce se numeşte cultura sa de întreprindere”. Potrivit

acelueaşi Ph. Gaillard, ziarul este similar unei întreprinderi care are drept scop

fundamental „transformarea evenimentelor în ştiri”1.

Ziarul şi, mai ales, ziarul modern antrenează în activitatea cotidiană un mare

număr de oameni (patroni, gazetari, graficieni, arhitecţi, ingineri, muncitori,

tehnicieni, specialişti în publicitate, în marketing, operatori calculatoare,

economişti etc. ) şi după părerea lui Ph. Gaillard ar trebui structurat pe patru

servicii de bază:

1. Administraţia – aici se află grupate toate preocupările reclamate de

gestiunea publicaţiei, de la problemele financiare şi comerciale până la cele legate

de difuzare, vânzare;

2. Serviciul de publicitate – sunt cuprinşi cei care recepţionează publicitatea şi

urmăresc, apoi, includerea ei în paginile ziarului, la data şi în spaţiul convenite cu

furnizorul prin contractul de publicitate. Cei care aparţin acestui compartiment

urmăresc dacă serviciile redacţionale şi cele tehnice ale publicaţiei respectă

convenţiile încheiate în această privinţă;

1∗ Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 31 74

3. Producţia – sunt incluşi cei care asigură partea tehnică a editării ziarului

(secretariatele de redacţie cu machetatorii şi reprezentanţii serviciului artistic,

serviciul de corectură, de foto şi tipografia);

4. Documentarea – este indispensabilă unei redacţii bine pusă la punct, cu

prestigiu şi credibilitate, ea este alcătuită în aşa fel încât să poată răspunde cu

promptitudine, obiectivitate şi corectitudine nevoilor jurnaliştilor legate de

obţinerea unor informaţii suplimentare sau de verificarea altora. Informatizarea

acestui serviciu este o necesitate evidentă.

Dincolo de părerile teoreticienilor, practica şi tradiţiile jurnalistice au

consacrat o anumită structură organizatorică a redacţiilor, regăsibilă aproape în

presa de pretutindeni şi care are următoare dispunere:

1. Câmpul publicistic – E constituit din mai multe departamente (secţii,

compartimente) redacţionale luând în consideraţie: „domeniile societăţii” asupra

cărora se focalizează activităţile de presă ale corpului de ziarişti (economia,

politica, socialul, culturalul, sportul, problemele internaţionale, învăţământul, viaţa

mondenă, mass-media, show-biz-ul etc.); „genurile publicistice” abordate cu

precădere de publicaţia respectivă (ancheta, ştirile, faptul divers, reportajul ş. a.);

„zonele geografice” (ziar local, regional sau internaţional).

Cel mai adesea instituţiile de presă combină elementele de structură în scopul

alegerii celor mai incisive şi percutante unghiuri de atac jurnalistic. De pildă, ziarul

„Adevărul” se bazează pe departamentele: politică, economie, societate, externe,

cultură şi scrisori; „România liberă” are secţii de politică internă, politică externă,

de economie, de cultură, de probleme sociale, de investigaţii, de sport, de

corespondenţe, de fotoreportaj, de relaţii cu publicul; ”Evenimentul zilei” dispune

de următoarele departamente: internet, externe, economic, social, sănătate,

învăţământ, investigaţii, foto, reporteri speciali, spectacol, mass-media, sport,

birouri de presă teritoriale, viaţă mondenă, ediţia engleză, documentare,

suplimente.

Corpului redacţional i se alătură, de regulă, colaboratorii (permanenţi sau

temporari) care vin fie din zona specialiştilor (în economie, finanţe, cultură,

cercetare ştiinţifică ş. a.), fie din aceea a gazetarilor liberi profesionişti (free-

lancers; pigistes). Şi unii şi alţii sunt nu numai obişnuiţi ai redacţiilor, ci şi

„parteneri profesionali” necesari. Necesari, mai ales în cazul „specialiştilor”,

pentru sporul de competenţă şi credibilitate pe care-l aduc prin articolele semnate

de ei, dar sunt necesari şi din raţiuni financiare (aceleaşi criterii sunt în discuţie şi

în cazul ziariştilor liberi profesionişti), deoarece redacţiile nu-şi pot permite

angajarea unui corp

redacţional care să acopere multitudinea aspectelor unei societăţi moderne şi care

se află în orizontul informaţional al oricărui ziar.

2.Câmpul tehnic – Este zona destinată secretariatului de redacţie, apoi,

serviciilor coordonate de acest departament şi anume: foto, tehnoredactare, layout,

secţia de grafică, cea de corectură şi tipografia.

Cele două câmpuri (publicistic şi tehnic) formează, atât prin felul în care sunt

structurate, cât şi prin atribuţiile profesionale pe care le au, ceea ce cunoaştem sub

denumirea de redacţie, în fond centrul vital al oricărei instituţii de presă.

Concretizarea activităţii redacţionale, adică ajungerea la beneficiar (la cititor, în

cazul presei scrise) a produsului mediatic se realizează şi datorită existenţei celei

de a treia secţiuni a oricărei instituţii de presă şi pe care o numim:

3.Câmpul economic şi de marketing - Aici sunt grupate serviciile de

publicitate (primirea anunţurilor, dirijarea lor spre secretariatul de redacţie,

programarea publicării lor, urmărirea respectării clauzelor

contractuale stabilite în acest domeniu), de difuzare (încheierea contractelor cu

firmele specializate, recuperarea retururilor, adică a publicaţiilor nevândute), de

marketing (analiza pieţii şi a reacţiilor cititorilor,

promovarea prin metode ingenioase şi specifice a publicaţiei, realizarea şi sporirea

abonamentelor, menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii instituţiei de presă din

perspectivă financiar-economică, achiziţionarea unor noi

echipamente profesionale etc.).

Aşadar, organizarea unei instituţii de presă este determinată de câteva elemente

definitorii:

1. legătura permanentă şi foarte strânsă între cele trei „câmpuri” şi, apoi,

între părţile componente ale acestora, bazată pe o succesiune de intercondiţionări, în

absenţa cărora sau chiar numai în momentele lor de desincronizare, însuşi statutul

profesional, dar şi cel comercial, ale publicaţiei fiind prejudiciate;

2. periodicitatea publicaţiei (un cotidian e, evident, mai complex organizat

decât un săptămânal sau lunar)

3. conţinutul ei (un ziar de informare generală reclamă o altă structură decât

un ziar de sport) apar diferenţe de la o instituţie de presă la alta

4. resursele financiare puse la „bătaie”

5. strategia publicistică adoptată.

Unii cercetători afirmă că, adeseori, în cadrul redacţiilor au loc adevărate

„ritualuri strategice” menite, desigur, să contribuie la amplificarea impactului mediatic

asupra publicului: Din această perspectivă, Lars Engwal consideră că în organizaţiile

mass-media coabitează două mari „aripi” – una normativă şi una utilitară. Aripa

normativă include:

- grupul orientat către producerea materialelor jurnalistice („reporterii”).

- grupul orientat către evaluarea acestor materiale („editorii”).

Aripa utilitară cuprinde:

- grupul orientat către obţinerea profitului (reprezentanţii patronatului şi

managerii)

- grupul orientat către asigurarea fluxului productiv (tehnicienii).

În mod evident, aceste grupuri urmăresc, în cadrul procesului de creare a unor

produse mass-media, scopuri diferite:

- gloria şi prestigiul profesional (reporterii),

- recunoaşterea puterii de lideri de opinie şi de factori de influenţă ai

vieţii politice (editorii),

- profitul şi reducerea costurilor (patronatul),

- eficientizarea şi modernizarea producţiei (segmentul tehnic) (M.

Coman, op. cit., p. 197).

Ierarhii şi atribuţii profesionale

Indiferent de tipul publicaţiei periodice, membrii fiecărui departament

(compartiment, secţie) au o organizare de tip piramidal. Baza o formează

„reporterii” (redactorii), care, la rândul lor sunt ziarişti cu experienţă

profesională foarte diferită (de la noi veniţi în redacţie până la gazetari cu ani buni

de activitate). Numărul lor este legat, în primul rând, de ponderea tematică pe care

o are departamentul respectiv în cadrul structurii redacţionale. Responsabilitatea

profesională a reporterilor este dependentă, pe de o parte, de departamentul în care

se află (economic, social, cultură, politică internă etc.) iar, pe de altă parte, în

cadrul departamentului, fiecare reporter are în responsabilitate o anumită secţiune

a problematicii generale (de pildă, la „cultură” unul se ocupă de carte, edituri,

biblioteci, altul de film, un al treilea de teatru etc.). Faptul respectiv îi impune o

atentă şi competentă cunoaştere a problematicii căreia trebuie să-i facă faţă,

întocmirea unei „bănci” proprii de date, stabilirea unor relaţii de colaborare cu cei

care îşi desfăşoară activitatea în cadrul domeniului respectiv, relaţii sensibile dar,

cu nici un chip, bazate pe „un joc al avantajelor reciproce”. În orice caz, legăturile

stabilite trebuie să fie de o asemenea natură încât să-i furnizeze reporterului, în

permanenţă şi, pe cât posibil, în exclusivitate, idei şi o documentare pentru

viitoare articole şi să-l ajute să înţeleagă anumite fenomene, să poată interpreta

unele evenimente ce apar şi se succed în perimetul preocupărilor lui.

Însumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare iniţiative jurnalistice

ale membrilor unui departament, alcătuiesc strategia sa tematică sau, mai exact

spus, planificarea viitoarelor acţiuni publicistice (pe perioade mai lungi sau mai

scurte de timp), în concordanţă cu preocupările şi intenţiile generale şi de moment

ale publicaţiei. În orice caz, activitatea oricărui departament din cadrul uni cotidian

răspunde şi se preocupă, cu precădere, de „oglindirea” la zi a realităţii.

Gestionarea profesională şi, într-o bună măsură, şi morală a fiecărui

departament redacţional se află în responsabilitatea unui şef de secţie (departament,

compartiment). El ocupă „vârful piramidei”. Atribuţiile lui sunt nenumărate:

sugerează colaboratorilor (colegilor de secţie) sau celor din afara redacţiei diferite

teme sau atrage atenţia asupra unor evenimente ce vor avea loc şi care vor interesa

redacţia la momentul respectiv, analizează oferta de „idei jurnalistice” ale aceloraşi

colaboratori şi îndeamnă „atacarea” gazetărească a unora dintre ele, stabilind şi

momentul oportun pentru fiecare în parte, pune la punct, pe baza portofoliului

tematic al secţiei, planul (structura), strategia viitoarelor acţiuni publicistice,

precum şi modalităţile concrete prin care se vor finaliza. Şeful de secţie ştie cu

exactitate unde se află pe teren, în documentare colaboratorii săi interni,

(reporterii) legătura cu ei fiind menţinută în permanenţă. Uneori, pe această cale,

se aduc modificări însuşi „traseului documentar” al ziaristului, amplitudinii

investigaţiei sale de presă sau chiar temei iniţiale. Gazetari, de regulă,

experimentaţi, şefii de secţie constituie, de asemenea, prima verigă a celor care

deţin, în cadrul redacţiilor, statutul de editori şi care au atribuţii legate de eforturile

şi preocupările de concepere a ziarelor (a publicaţiilor, în general). Lor, care se află

pe prima treaptă, de jos, a editorilor, le urmează redactorii şefi adjuncţi, secretarul

general de redacţie, redactorul şef şi directorul, adică toţi cei care, în presa anglo-

saxonă, se numesc „gate-keepers” (păzitori de porţi).

Şeful de secţie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care trebuie să

treacă orice produs publicistic (de la ştire la anchetă şi de la interviu la reportaj)

elaborat de ziariştii departamentului coordonat de el. Atribuţiile, pe care le are,

permit şefului de secţie să intervină asupra textelor pe care le primeşte, atunci când

consideră că e necesar să o facă, realizând unele reformulări în vederea sporirii

clarităţii mesajului (poate să o ceară sau o realizează chiar el), ori să renunţe la

unele pasaje ale articolului analizat, în vederea obţinerii conciziei necesare. El

poate, de asemenea, să ceară refacerea unor părţi ale unui articol sau amplificarea

altor paragrafe sau chiar îmbunătăţirea bazei documentare a materialului discutat,

uneori, poate să propună rescrierea întregului text, găsirea altui titlu, pe care el

însuşi, nu de puţine ori, îl schimbă. Sunt şi cazuri când articolul primit e refuzat în

totalitate fiind considerat un „rateu profesional”.

Intervenţiile şefului de departament (secţie etc.) au, s-ar putea spune,

consistenţa şi intenţiile unei „instanţe de fond” iar „filtrul” prin care este trecut

produsul publicistic al colaboratorilor (interni şi externi) ai publicaţiei ar trebui să

ţină cont de observaţiile unor oameni de presă, precum celebrul gazetar american,

Pullitzer, care era de părere că: „Ştirea trebuie să fie: originală, distinctivă,

dramatică, romantică, palpitantă, curioasă, unică, ciudată, cu umor, aptă de a se

vorbi de ea” sau ale renumitului teoretician francez Bernard Voyenne care cerea

gazetarilor obiectivitate, adică: „să verifici un nume propriu într-un anuar, să citezi

o frază între ghilimele, exact cum a fost spusă, să povesteşti un eveniment aşa cum

s-a desfăşurat, să aduci mărturii, să precizezi o cifră, să analizezi un document,

toate acestea însemnând a fi obiectiv. A fi obiectiv mai însemnă să te arăţi mai

sever cu prietenii decât cu adversarii, să nu trunchezi un text pentru a scoate din

asta un argument, să indici probabil doar ceea ce este probabil şi, drept îndoială,

ceea ce pare îndoielnic, să critici nemilos o mărturie şi să recunoşti că un anumit

articol al Constituţiei a fost încălcat, chiar dacă eşti convins că acest lucru era

inevitabil”.

Orice modificare, cerută sau înfăptuită de coordonatorul departamentului,

trebuie realizată numai în prezenţa autorului textului analizat şi trebuie susţinută cu

argumente profesionale şi deontologice. „Subiectivismul”, care nu va lipsi

niciodată în asemenea împrejurări, trebuie „ţinut în frâu”, pentru ca, totuşi,

obiectivitatea să primeze. „Operaţia” se încheie prin acordarea a ceea ce se

numeşte „viză” (semnarea articolului de către şeful de secţie), acordarea unui fel

de paşaport datorită căruia articolul poate ajunge pe biroul „instanţei” superioare,

adică redactorul şef adjunct sau secretarul general de redacţie.

Redactorul şef adjunct reprezintă, administrativ şi din perspectiva schemei

organizatorice a oricărei redacţii, superiorul şefului de secţie. Profesional,

constituie veriga următoare a factorului editorial. Atribuţiile lui sunt, cu precădere,

legate de procesul de concepere şi elaborare a publicaţiei. În mod obişnuit,

redactorul şef adjunct (indiscutabil, un gazetar experimentat) coordonează

activitatea a două-trei secţii (apropiate ca sferă tematică, în limita posibilului, sau

compatibile cu pregătirea şi disponibilităţile sale profesionale). El este implicat în

punerea la punct a strategiei tematice şi publicistice a fiecărei secţii, analizând la

rându-i, articolele care vin de la secţii. Este, de asemenea, cel ce dă a doua „viză”

textelor de presă, validate, în felul acesta, din perspectiva politicii informaţionale şi

editoriale a publicaţiei şi, implicit, a oportunităţii publicării lor.

Secretarul general de redacţie se află, în schema redacţională, la acelaşi nivel

de competenţe cu „un adjunct”. El coordonează, în primul rând, departamentul

secretariatului de redacţie (cu toate componentele sale, în fapt, serviciile tehnico-

artistice), în cadrul cărora se înfăptuieşte, atât din perspectiva concepţiei

publicistice, cât şi a celei grafice, număr de număr, fiecare ediţie a ziarului.

Secretariatul de redacţie reprezintă, aşa cum vom arăta cu un alt prilej, nu numai

„dispeceratul” central al întregii redacţii, ci şi un adevărat „loc geometric” al

eforturilor legate de conceperea şi elaborarea ziarului, un „centru al creativităţii

jurnalistice”, specific şi bine individualizat de la o publicaţie la alta.

Întreaga activitate redacţională (ca politică editorială, ca strategie generală şi

ca tactică publicistică a fiecărei noi apariţii) este condusă şi supervizată de

redactorul şef şi, în unele redacţii, şi de director. Între cei doi sunt destul de puţine

diferenţe de atribuţii care, rezidă, în special, în faptul că redactorul şef îşi

concentrează eforturile, îndeosebi, asupra conceperii numărului la zi al ziarului, în

concordanţă cu politica editorială a publicaţiei, în timp ce directorul cumulează, în

special, responsabilităţi legate de aspectele economice, de reprezentare, de

marketing, de imagine a instituţiei de presă pe care o conduce. Atât redactorul şef

cât şi directorul formează cuplul de oficiali ai publicaţiei pe care o reprezintă în

relaţiile acesteia cu instituţiile statale, cu forţele politice şi cu organizaţiile

sindicale, cu cele civice, fiind şi cei care reprezintă editorul în faţa colectivului

redacţional dar şi în colaborare cu alte organisme.

Structura organizatorică redacţională este completată şi împlinită prin prezenţa

a două organe colective de conducere. Primul este colegiul de redacţie care este

format din şefii de secţie, redactorii şefi adjuncţi, redactorul şef şi directorul

publicaţiei. Toţi cei nominalizaţi în această formulă organizatorică au atribuţii

zilnice (în cazul uni cotidian) legate de stabilirea structurii fiecărui număr al

ziarului, structură dezbătută şi stabilită în cadrul „şedinţei de sumar”. Al doilea

organ de conducere colectivă poartă denumirea de consiliul director şi cuprinde

toţi membrii staff-ului redacţional, cu excepţia şefilor de departamente, dar cărora

li se alătură reprezentantul organului editor (al patronatului). Atribuţiile sunt de

data asta, legate de politica editorială şi cea managerială a publicaţiei.

Redacţiile beneficiază şi de aportul altor câtorva „actori”. În prim plan se află

publicistul comentator (senior editor). Statutul profesional şi titlul aparţin unui

gazetar cu adevărat experimentat, talentat, capabil de interpretări originale, bine

cunoscut şi apreciat în peisajul publicistic al momentului. De regulă, publicistul

comentator este jurnalistul care se preocupă de comentarea diferitelor evenimente

sau întâmplări îmbinând în articolele sale investigaţia profundă, analiza minuţioasă

şi subtilitatea stilistică. Deşi posesor al unei experienţe foarte întinse şi a unei

informaţii variate, publicistul se specializează într-un anumit domeniu (politic,

economic, social, cultural etc. ) în aşa fel încât intervenţiile lui echivalează cu

punctul de vedere al unui adevărat specialist obiectiv şi credibil, o adevărată

emblemă de profesionism jurnalistic. În esenţă, statutul de publicist încununează şi

atestă maturitatea şi vocaţia unui gazetar adevărat.

Un alt „actor” de presă, indispensabil unui cotidian, este corespondentul. La

rândul lui, el poate fi „zonal”(local sau regional) sau reprezentantul în străinătate al

unei anumite publicaţii. Corespondentul în străinătate rămâne o etichetă dorită de

mulţi, adjudecată de puţini. Unii sunt aleşi şi pregătiţi special pentru această

calitate prin cursuri universitare şi ore de cunoaştere a limbilor străine. Alţii se

întâmplă să fie la locul potrivit în momentul potrivit. O parte dintre aceşti

corespondenţi au statutul unor „trimişi speciali” care se află la locul de unde

transmit cu un prilej bine stabilit (deplasarea unor demnitari pentru efectuarea unor

vizite oficiale, pentru participarea la unele reuniuni internaţionale etc.). Alţii au o

acreditare care le permite să-şi desfăşoare activitatea pentru un interval de timp

ceva mai îndelungat departe de ţară. În orice caz, indiferent de durata de timp

petrecută „în misiune”, corespondentul în străinătate trebuie să fie un gazetar

experimentat, un om cu o pregătire generală şi de specialitate diversă, un fin

diplomat, „un statornic luptător pentru dobândirea informaţiilor, capabil să

descopere şi să stabilească relaţii cu persoanele (surse de informaţii) cele mai

competente şi influente în domeniul lor de activitate

În ceea ce priveşte corespondenţii zonali, ei reprezintă „antenele”

publicaţiilor, cu statut de organe naţionale de presă, în diferite locuri din ţară. În

mod obişnuit, un corespondent reprezintă ziarul central într-unul sau chiar mai

multe judeţe sau îşi desfăşoară activitatea într-o zonă mai largă, de pildă,

Transilvania sau Moldova. Sunt şi cazuri când corespondenţii zonali sunt

constituiţi într-un birou de presă. Spre deosebire de jurnaliştii „de la centru”,

corespondenţii zonali au obligaţia profesională de a transmite informaţii (care

însemnă, de fapt, ştiri dar şi interviuri, anchete dar şi reportaje etc.) din cele mai

diverse domenii ale societăţii. Activitatea lor, a tuturor corespondenţilor zonali, e

coordonată de un şef de secţie aflat în redacţia centrală.

Corpului redacţional i se alătură, de regulă, colaboratorii (permanenţi sau

temporari) care vin fie din zona specialiştilor (în economie, finanţe, cultură,

cercetare ştiinţifică ş. a.), fie din aceea a gazetarilor liberi profesionişti (free-

lancers; pigistes). Şi unii şi alţii sunt nu numai obişnuiţi ai redacţiilor, ci şi

„parteneri profesionali” necesari. Necesari, mai ales în cazul „specialiştilor”,

pentru sporul de competenţă şi credibilitate pe care-l aduc prin articolele

semnate de ei, dar sunt necesari şi din raţiuni financiare (aceleaşi criterii sunt

în discuţie şi în cazul ziariştilor liberi profesionişti), deoarece redacţiile nu-şi

pot permite angajarea unui corp redacţional care să acopere multitudinea

aspectelor unei societăţi moderne şi care se află în orizontul informaţional al

oricărui ziar.

Redacţia, ca centru vital al unei instituţii de presă, este, indiferent de tipul de

publicaţie pe care-l reprezintă, un „mecanism” extrem de complex, în care se

îmbină actul de creaţie publicistică, cel de interpretare grafică a textelor cu tehnica

imprimării şi cu ştiinţa difuzării bunului jurnalistic obţinut. Publicaţiile de orice

natură ar fi, nu sunt concepute şi nu sunt realizate în funcţie de stările emoţionale

sau de reacţiile de acelaşi fel ale membrilor unei redacţii şi, tocmai de aceea, nu ar

trebui să cunoască oscilaţii de atitudine (unele pur conjuncturale) în privinţa

direcţiilor esenţiale ale mesajului lor publicistic. Acest fapt vorbeşte despre

obiectivitatea pe care trebuie să o dovedească, în orice împrejurare, gazetarul.

Judecata rece, echilibrată nu impietează, însă, asupra spirtului de independenţă şi

asupra creativităţii de care trebuie să facă dovadă orice jurnalist. El rămâne un

„independent”, nu de puţine ori chiar un „incomod” care îşi manifestă

personalitatea în:

1. Alegerea temelor. Este momentul care pune în evidenţă simţul de

observaţie, capacitatea şi curajul gazetarului de a opta pentru un anumit subiect, de

a analiza tema respectivă şi de a-şi pune în lumină viziunea proprie asupra unui

eveniment anume, asupra căruia s-a oprit şi asupra oportunităţii căruia s-a decis în

comparaţie cu alte întâmplări, care, la rândul lor, nu erau lipsite de interes.

2. Alegerea surselor. Obiectivitatea şi corectitudinea jurnalistică se obţin

apelând şi ascultând sursele de informaţie cele mai autorizate (pe care orice gazetar

trebuie să ştie să le descopere) şi care să reprezinte întotdeauna părţile aflate în

dispută. Aici apar, de multe ori, diferenţe, unele sensibile chiar, ce determină

interpretări şi tonuri diferite de la o publicaţie la alta, deşi se referă la acelaşi

eveniment.

3. Alegerea modalităţii publicistice. Ziaristul, aflat faţă-n faţă cu tema aleasă şi

cu datele furnizate de sursele de documentare, decide felul în care va trata, va

interpreta jurnalistic informaţiile stocate. O decizie neinspirată, în acest sens, poate

duce la o exploatare parţială a datelor deţinute de gazetar sau chiar la

compromiterea subiectului ales.

Asadar, orice gazetar, conştient de propria lui răspundere, de statutul social

special pe care i-l conferă profesia, trăieşte obsedat de unele slăbiciuni pe care deşi

şi le recunoaşte, dintr-un motiv sau altul, nu poate să le şi depăşească, între care:

- graba excesivă,

- simplificarea problemelor complexe,

- autocenzura,

- încercarea de a-şi seduce cititorul cu senzaţionalisme,

- privilegierea faptelor minuscule pe seama subiectelor serioase,

- abordarea aceloraşi lucruri ca şi confraţii lui, etc.

Totdeauna mai puţin cultivat decât universitarii de ale căror domenii se ocupă,

ziaristul trebuie să se străduiască să fie cel puţin mai liber din punct de vedere

intelectual”.