lectia 1te

5/10/2018 Lectia 1TE - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/lectia-1te 1/35

Capitolul 1

OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEIMICROECONOMICE

Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor teoriei

economice în general şi al microeconomiei în particular.

Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică

continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice

disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului

ţintesc: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului ei de

studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţeieconomice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de

oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în

vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice.

Studiul Teoriei economice nu asigură o reuşită garantată în viaţă, ci contribuie la formarea

mentalităţii economice a oamenilor, care le permite să-şi valorifice eficient propriul potenţial,

precum şi alternativele oferite de mediul economic.

1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu

Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline

economice fundamentale, discipline economice aplicative (funcţionale

şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică

constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu asigură obţinerea cunoştinţelor profesionale într-un

domeniu concret de activitate, ea formează mentalitatea economică a oamenilor, care ajută la

însuşirea cunoştinţelor concrete prin modul de gândire format. Astfel, prin teoriacomportamentului consumatorului i se explică cum acesta alege ce şi cât să cumpere pentru a-şi

maximiza satisfacţia, ea facilitând înţelegerea strategiilor de marketing aplicate de firme în

vederea stabilirii, menţinerii şi extinderii pieţei deţinute. Prin teoria comportamentului

producătorului i se explică cum acesta alege ce, cum şi pentru cine să producă, ea facilitând

înţelegerea măsurilor de management operaţional şi strategic, elaborate şi promovate de către

întreprinderi, precum şi a unor probleme legate de contabilitate şi audit. Prin teoria structurilor

concurenţiale se obţin cunoştinţele necesare pentru înţelegerea strategiilor de comportament alfirmelor pe piaţă, importanţa concurenţei loiale, caracterul nefast al acordurilor anticoncurenţiale

1

Locul Teorieieconomice însistemul ştiinţelor



şi al abuzului de poziţie dominantă. Astfel, Teoria economică reprezintă un fundament teoretico-

metodologic pentru alte ştiinţe economice, sau este o ştiinţă economică fundamentală, din care

celelalte ştiinţe economice preiau noţiunile economice de bază cu care ele operează – cerere,

ofertă, preţ, piaţă, întreprindere, cost de producţie, profit, buget de stat, politică fiscală, politică

monetară, investiţii, balanţă de plăţi etc.Teoria economică corelează şi cu alte ştiinţe. Aspectul cantitativ al legităţilor economice

fiind fondat pe matematică şi statistică, teoria economică aplică un spectru larg de analize

matematice – de la cea statistică şi probabilistică până la cea economică.

Semnificative sunt relaţiile cu psihologia individuală şi socială. Teoria economică aplică

legităţile psihologice, deoarece anume în conştiinţa umană se regăsesc sursele motivării

activităţii economice, iar psihologia socială permite a înţelege mai profund particularităţile

mentalităţii naţionale şi impactul ei asupra dezvoltării economice naţionale.Foarte strânse sunt relaţiile dintre economie şi drept. Legităţile economice obiective

determină în mod substanţial conţinutul legilor juridice create de organul legislativ,

compartimente întregi ale dreptului economic reprezentând, de fapt, generalizări ale practicii

economice existente. Fenomenul „legilor nelucrative” denotă că adoptarea actelor normative

inadecvate situaţiei economice concrete contribuie la nerespectarea lor, iar lipsa legilor juridice

necesare împiedică desfăşurarea normală a activităţii economice.

Legătura Teoriei economice cu ştiinţa istorică se realizează prin intermediul disciplinelor

„Istoria economică” şi „Istoria gândirii economice”. Istoria reprezintă pentru Teoria economică

una din principalele surse ale faptelor economice, care servesc în calitate de „materie primă”

pentru ulterioarele generalizări şi de „laborator natural” pentru testarea veridicităţii teoriilor

economice elaborate. Totodată, în cercetarea evoluţiei istorice au fost aplicate instrumente de

analiză cantitativă specifică Teoriei economice, ceea ce a generat apariţia subdisciplinei istorice

„cliometrie”.

Confirmarea importanţei majore a Teoriei economice, ca ştiinţa, rezidă şi din faptul că

pentru realizările deosebite în domeniul ei sunt decernate Premii Nobel.

La mod general, obiectul de studiu al unei ştiinţe poate fi

delimitat doar când această ştiinţă a atins un anumit nivel

de dezvoltare. Preistoria Teoriei economice are o durată de secole. În antichitatea greacă şi

romană nivelul producţiei era redus, comerţul nu cuprindea decât o parte restrânsă din bunurile

economice, cea mai mare parte consumându-se în interiorul gospodăriilor care le-au creat, iar

întreprinderile păstrau dimensiuni artizanale. Ca urmare, reprezentările şi analizele economice,

2

Originile Teoriei economice şi evoluţia obiectului ei de studiu



întâlnite îndeosebi la Platon şi Aristotel sub denumirea de „Economica” 1, se mărgineau la

economia casnică şi la schimburile simple. În Evul Mediu cunoaşterea economică a fost

subordonată moralei religioase, orientate spre căutarea mântuirii.

Existenţa unor idei cu conţinut economic este insuficientă pentru transformarea lor într-un

sistem ştiinţific integru, deoarece, iniţial, ele apar ca elemente ale unei cunoaşteri generaledespre societate. Perioadă îndelungată această cunoaştere generală era întruchipată în filosofia

morală, care îngloba în sine teologia, etica, jurisprudenţa, politica şi economica.

Dezvoltarea manufacturilor şi, mai ales, revoluţia industrială din Europa au impulsionat

atât producţia de bunuri, cât şi dezvoltarea rapidă a comerţului pe plan intern şi extern. Ca

urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi

motivaţiilor care le determină, ceea ce a cauzat, în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea,

procesul de detaşare a ştiinţei economice de filosofia morală.Iniţial ştiinţa economică a fost numită Economie politică, termen utilizat de francezul

Antoine de Montchréstien în lucrarea Tratat de economie politică, dedicat regelui şi reginei

(1615). Semnificaţia termenului „politică” rezulta din problema economică centrală din acea

perioadă – formarea statelor centralizate şi gestionarea lor eficientă în vederea creşterii puterii lor

economice şi politice. Această denumire a fost preluată de şcoala fiziocrată franceză şi de şcoala

clasică engleză, a cărei fondator A. Smith este considerat „părintele” ştiinţei economice teoretice.

Prin cercetările acestor două şcoli a fost formulată problema principală de studiu – formarea

sistemului economiei de piaţă – şi primul obiect de studiu economico-teoretic – legităţile

creşterii şi distribuirii avuţiei sociale. De menţionat în acest sens că lucrarea principală a lui A.

Smith a fost intitulată Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, iar clasicul J.B.

Say, în Tratatul de economie politică , a explicat „modul în care se formează, se distribuie şi se

consumă bogăţiile”.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în perioada anilor 1860–1870, şcoala clasică a cedat

criticilor din partea şcolii marxiste. Păstrând denumirea de Economie politică, K. Marx, în

lucrarea sa fundamentală Capitalul , a lansat un nou obiect de studiu economico-teoretic –

relaţiile de producţie şi legile economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a

societăţii. Schimbarea obiectului de studiu a avut consecinţe profunde în aspect atât teoretic, prin

perfecţionarea metodologiei de cercetare, cât şi practic, prin lansarea „acţiunilor revoluţionare”.

O nouă modificare a conţinutului ştiinţei economice teoretice a avut loc în anii ’70 ai

secolului al XIX-lea, pe parcursul „revoluţiei marginaliste”, realizată prin aportul austriacului C.

Menger, englezului W.S. Jevons şi francezului L. Walras. În această perioadă sistemul

economiei de piaţă a fost deja format şi problemă centrală de cercetare a devenit cunoaşterea1 Termenul „Economica” a fost propus pentru prima dată de filosoful antic Xenofont, el provenind de la două

cuvinte de origine greacă: oikos – gospodărire şi nomos – lege.

3



condiţiilor funcţionării lui echilibrate. Noul conţinut a dictat necesitatea schimbării denumirii

ştiinţei economice, noua denumire, „Economics”, fiind propusă de fondatorul şcolii neoclasice

A. Marshall, ea fiind tradusă din engleză fie ca „teorie economică”, fie ca „ştiinţă economică”.

Primul curs universitar de Economics a fost ţinut de însuşi A.Marshall în 1902 la Universitatea

din Cambridge. La denumirea de Economie politică nu s-a renunţat definitiv, ea fiindactualmente aplicată de reprezentanţii şcolii de la Virginia pentru desemnarea spaţiului de

cercetare teoretică a mecanismelor opţiunii publice.

A fost schimbată nu doar denumirea, dar şi obiectul de studiu al teoriei economice.

Relaţiile de producţie au fost înlocuite cu comportamentul uman, dedus din raportul „nevoi-

resurse”. Astfel, L. Robbins, în lucrarea Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice, a

caracterizat ştiinţa economică drept o „ştiinţa despre activitatea umană determinată de caracterul

limitat al resurselor şi de caracterul nelimitat al nevoilor, satisfacerea cărora este scopulactivităţii umane”2, iar P. Samuelson, în lucrarea Economics, ca „ştiinţă despre modul în care

oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu ajutorul banilor sau fără ei, acele resurse de producţie

rare pentru producerea diferitor mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi oameni şi diferite

grupări ale societăţii”3. Pentru a înţelege mai bine sensul acestor definiţii ale obiectului de studiu,

devine necesar de a examina esenţa nevoilor şi a resurselor economice.

Orice fiinţă umană este un produs al naturii şi societăţii, deci este o

fiinţă biologico-socială. Ea există şi se dezvoltă în măsura în care îşi

satisface multiplele nevoi. Noţiunea „nevoi” are interferenţe cu noţiunile „dorinţe” şi „cerere”.

Dorinţele desemnează nevoile încă nesatisfăcute, adică starea psihologică a celui care crede că îi

lipseşte ceva. Însă nu orice dorinţă se transformă în nevoie. Cât de mult nu am dori să substituim

petrolul, gazul şi cărbunele cu energia solară, la moment nu o putem face din cauza restricţiilor

de ordin tehnic şi economic, precum şi a rezistenţei din partea producătorilor de resurse

energetice tradiţionale.

Drept exemple pot servi nevoia unei familii pentru carne, pâine şi legume, a unui copil

bolnav pentru îngrijire medicală, a unei provincii pentru aprovizionarea cu energie electrică, a

unui oraş pentru apă potabilă, a unei economii naţionale pentru investiţii străine de proporţii.

2 Robbins L. An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London, 1932.3 Samuelson P. Economics. An Introductory Analysis. New York, Toronto, London, 1962.

Nevoile economice reprezintă un ansamblu de cerinţe, care pot fi satisfăcute în cadrul

societăţii existente cu potenţialul tehnic disponibil.

4

Nevoile economice



Deosebirea dintre nevoi şi cerere rezidă în posibilitatea satisfacerii nevoii cu mijloacele

monetare disponibile. Dacă cantitatea mijloacelor monetare disponibile permite satisfacerea

nevoii, ea se transformă în cerere, cererea desemnând, astfel, nevoia solvabilă.

Nevoile posedă un caracter obiectiv-subiectiv. Intrate în obiceiuri şi tradiţii de consum, ele

dobândesc un caracter obiectiv. Totodată, la diferiţi indivizi, ele sunt diferite, în timp şi spaţiu,ceea ce le conferă o latură subiectivă, pronunţat psihologică.

Multitudinea nevoilor umane a făcut necesară clasificarea lor după anumite criterii. Prima

încercare de clasificare a efectuat-o încă Aristotel, care a delimitat nevoile corporale de cele

spirituale. Clasificarea lui Aristotel a fost completată de A. Marshall, care a delimitat

următoarele perechi de nevoi: primare şi secundare, inferioare şi superioare, pozitive şi vicii,

comune şi specifice, ordinare şi extraordinare, individuale şi colective. Însă cea mai cunoscută

este clasificarea propusă de psihologul american A. Maslow, conform căreia nevoile umane sedivid în cinci categorii (figura 1.1):

Figura 1.1. Clasificarea nevoilor economice

Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni, existând două nivele în satisfacerea

lor: minimal şi bazic. Nivelul minimal asigură consumul de bunuri necesare supravieţuirii, în

timp ce nivelul bazic – volumul de bunuri necesar unui nivel de viaţă decent. Pornind de la

această diferenţiere, statistica aplică noţiunile de „minim de existenţă” şi „buget de consum”,

care se calculează ca indicator mediu per capita, precum şi separat pe vârste, sexe, mediu de trai.

În urma cercetării nivelului de satisfacere a nevoilor fiziologice, s-a reliefat o legitate economică:

la nivel minimal nevoile umane sunt relativ omogene, în timp ce la nivel bazic ele diferă în

funcţie de preferinţele individuale şi tipurile de activitate.

Noţiunile „primar” şi „secundar”, din piramida lui Maslow, nu exprimă importanţa lor

pentru fiinţa umană, ci exprimă ordinea satisfacerii lor. Analiza acestei ordini l-a adus pe

Maslow la descoperirea legii ierarhizării nevoilor, în conformitate cu care nevoile secundare

devin actuale pentru om doar după ce sunt satisfăcute nevoile primare . Deşi nu sunt excluse

nevoi secundare

nevoi primare

de

autorealizare

de autoritate

de comunicare

de securitatefiziologice (alimentare, vestimentare, habitaţie)

5



cazurile când unele din nevoile secundare pot lipsi la unii oameni: de autoritate – la oamenii

modeşti, de comunicare – la oamenii solitari.

Clasificarea nevoilor fiind foarte diversificată, ea poate constitui un studiu aparte. Însă un

interes deosebit îl prezintă trăsăturile acestor nevoi.

Nevoile umane sunt nelimitate pe termen lung. Ceea ce îl deosebeşte pe om de animaleeste apariţia de noi nevoi, pe măsura satisfacerii celor vechi, şi continuitatea lor. Sub influenţa

evoluţiei producţiei, oamenii şi-au diversificat alimentaţia şi vestimentaţia, mijloacele de

comunicaţie şi transport, modalităţile de utilizare a timpului liber. Drept exemplu pot servi

blugii. În secolul al XIX-lea, în scopuri tehnice, a fost creată o nouă stofă trainică. Ocazional din

ea a fost cusută o pereche de pantaloni, ceea ce a generat o nouă nevoie – de blugi. Un alt factor

important al diversificării nevoilor este publicitatea, care incită oamenii la permanente

experimente de consum, soldate cu formarea unor nevoi noi. Analizând aceste situaţii empirice,economiştii au descoperit legea nevoilor crescânde, conform căreia pe măsura dezvoltării

societăţii nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ . Pe termen scurt însă numărul

nevoilor economice este limitat.

1. Nevoile umane primare sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul

că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.

După cum menţiona A. Smith, „tendinţa spre alimentaţie este limitată la fiecare om de

mărimea stomacului său”. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale este descrescândă

pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De exemplu, nevoia în hrană se modifică pe

măsura consumării de alimente, trecând de la foame spre saţietate, dezgust şi chiar

suferinţă. În cazul nevoilor secundare însă, limita în capacitate dispare. Oamenii

ambiţioşi niciodată nu vor recunoaşte pentru sine un exces de autoritate sau putere, iar cei

înţelepţi – un exces de cunoştinţe (vestita concluzie a lui Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu

nimic”).

2. Nevoile umane au capacitatea de regenerare, ceea ce semnifică că nevoia se stinge

prin satisfacerea ei, dar se reface în timp.

Nivelul satisfacerii nevilor umane depinde de mai mulţi factori :

• Nivelul de dezvoltare economică a ţării şi mărimea veniturilor disponibile: cu cât mai

dezvoltată este ţara şi cu cât sunt mai mari veniturile personale, cu atât mai multe nevoi

pot fi satisfăcute mai bine.

• Nivelul de cultură al oamenilor influenţează structura nevoilor: cu cât mai înalt este

nivelul culturii, cu atât mai mare este ponderea nevoilor secundare.

• Perioada de timp analizată. Economistul austriac E. Böhm-Bawerk a înaintat ipoteza că

indivizii preferă să-şi satisfacă nevoile într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Motivele la

6



care el s-a referit au fost trei: incertitudinea viitorului, capacitatea limitată de previziune

şi viaţa scurtă a omului.

Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice.

Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puţin variate sunt şi mijloacele satisfacerii lor

– bunurile. Luând drept criteriu provenienţa lor, ele se clasifică în bunuri libere şi bunuri

economice. Bunurile libere sunt cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere

privată (aerul, lumina solară, apa din mări şi oceane, nisipul din pustiuri), deoarece sunt în

cantităţi ce depăşesc nevoile umane. Bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice,

fiind produse cu cheltuieli de resurse economice. Diferenţa dintre bunurile libere şi cele

economice trebuie interpretată uneori în funcţie de timp şi de loc. Aerul de munte sau apa din

mare sunt bunuri libere numai pentru cei care beneficiază de ele în mod gratuit, iar pentru cei

care fac cheltuieli pentru a accede la ele constituie bunuri economice. Pe măsura înrăutăţirii

mediului ambiant şi a agravării problemelor ecologice, tot mai multe bunuri libere vor intra în

categoria celor economice.

Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii (figura 1.2):

Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare pentru

satisfacerea nevoilor lor.

7

Bunurile economice



Figura1.2. Clasificarea bunurilor economice

Bunurile şi serviciile de consum sunt bunurile ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor.

Unele sunt de unică folosinţă, adică nedurabile (bunurile alimentare, serviciile de energie

electrică sau de coafor). Altele, deşi sunt utilizate un anumit timp, se uzează relativ rapid, fiind

denumite bunuri semi-durabile (vestimentaţie, articole de igienă). A treia categorie o reprezintă

bunurile durabile, adică care pot fi utilizate pe parcursul a mai mulţi ani sau chiar a întregii vieţi

(mobilă, bijuterii, case de locuit). Bunurile de producţie servesc la producerea altor bunuri

economice, satisfăcând astfel nevoile în mod indirect. Ele se compun din echipamente de producţie (maşini-unelte, clădiri industriale şi comerciale, mijloace de transport), materii prime

şi semifabricate, energie, servicii acordate de o întreprindere altor întreprinderi.

După forma de existenţă bunuri materiale bunuri imateriale (servicii)

După destinaţie bunuri şi servicii de consum bunuri şi servicii de producţie

După gradul de prelucrare bunuri primare bunuri intermediare bunuri finale

După gradul de interdependenţă- bunuri substituibile- bunuri complementare

După gradul de exclusivitate şi rivalitate bunuri private bunuri publice

BUNURILE

ECONOM

ICE

8



Bunurile primare sunt cele desprinse din mediul natural (copacii din pădure); bunurile

intermediare – cele care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape de

prelucrare (lemnul la fabrica de mobilă); bunurile finale intră în consum fără a mai fi supuse

prelucrării (mobila din lemn).

Bunurile substituibile se pot înlocui unele cu altele atât în consum, cât şi în alte genuri deactivităţi economice. În categoria lor intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul (în cazul consumului),

automobilul, trenul, avionul şi vaporul (în cazul deplasării teritoriale). Bunurile complementare

sunt cele care se consumă doar în comun. De regulă, ele sunt prezentate ca bunuri-pereche de

genul: automobil – carburant, calculator – soft, masă – scaune.

Bunurile private sunt bunuri din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un

bun privat este considerat exclusiv, deoarece poate fi consumat numai de persoana care îl

posedă, care l-a cumpărat. Caracteristica de rivalitate derivă din faptul că fiecare unitate vândutăde bun diminuează oferta lui totală.

Bunurile publice se caracterizează prin non exclusivitate şi non rivalitate. Un bun public

este non exclusiv, deoarece poate fi consumat de mai multe persoane. Excluderea de la utilizarea

lui a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea

bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin non rivalitate

– oferta lui totală nu se diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau

colectiv. Deci, un bun public poate asigura beneficii individuale egale, indiferent de numărul

consumatorilor. De menţionat că cele două caracteristici (non rivalitatea şi non exclusivitatea)

sunt întrunite numai de bunurile publice pure – apărarea naţională, iluminatul străzilor, serviciile

prestate de poliţie etc. Problemele legate de finanţarea, producerea şi prestarea lor şi le asumă

statul, ele fiind acordate consumatorilor în mod direct şi gratuit. Bunurile cvasipublice (serviciile

de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale) trec de la producător la consumator prin

vânzare-cumpărare, dar preţul la care se comercializează are la bază atât criteriile pieţei, cât şi

criteriile administrative şi de echitate.

Producerea bunurilor economice necesită posedarea, utilizarea şi combinarea resurselor

economice.

În scopul satisfacerii nevoilor de consum şi de producţie omul

acţionează asupra naturii, realizează un proces de producţie, prin care

transformă şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale.

9

Resursele economice



Ca şi nevoile umane, ele sunt diverse, delimitându-se următoarele categorii (figura 1.3):

Figura 1.3. Clasificarea resurselor economice

Resursele primare, sau originare, sunt constituite din resursele naturale şi din potenţialul

demografic. Ele nu pot fi create sau sintetizate pe cale artificială. Resursele derivate sunt

obţinute în baza celor primare, fiind rezultate ale activităţii umane. Ele cuprind: maşini, utilaje,

instalaţii, stocuri de materii prime, cunoştinţe şi experienţă.

Resursele umane exprimă capacităţile fizice şi intelectuale, moştenite şi obţinute, pe care

membrii societăţii le aplică în activitatea economică. Resursele naturale includ resursele pe care

natura le-a creat şi/sau le regenerează (pământul, apa, bogăţiile subsolului). Resursele

investiţionale reprezintă bunurile cu ajutorul cărora se creează alte bunuri (spaţiile de producţie,

echipamentele, utilajele, instrumentele, mijloacele de transport productiv etc.). Resursele

Ansamblul elementelor ce pot fi atrase şi utilizate în producerea bunurilor economice,

necesare satisfacerii nevoilor umane, constituie resursele economice.

După sursa de provenienţăresurse primare, sau originareresurse derivate

După natura lorresurse umaneresurse naturaleresurse investiţionaleresurse informaţionale

După gradul recuperării resurselor naturaleresurse regenerabileresurse neregenerabile

RESURSE

ECONOMI C

E

10



informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi efectuarea acţiunii

economice.

Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie interpretate, pe termen scurt, ca

relativ rare, adică insuficiente în raport cu nevoile umane. Sunt rare suprafeţele funciare,

datorită extinderii oceanului planetar, a suprafeţelor ocupate de pustiuri, munţi şi gheţari. Suntrelativ rare echipamentele de producţie, mai ales în ţările subdezvoltate. Sunt relativ rare

resursele umane de anumite calificări şi profesii. Deşi posibilităţile cunoaşterii sunt nelimitate,

stocul existent de cunoştinţe nu permite soluţionarea totalităţii problemelor cu care se confruntă

omenirea. Ca urmare, raritatea relativă a resurselor economice pe termen scurt este

considerată lege economică generală pentru toate ţările, fie ele sărace sau bogate. Prin aceasta

ea se deosebeşte de „penurie” (deficit), care este o stare conjuncturală şi limitată în spaţiu.

Ca urmare, surse ale rarităţii în viaţa noastră cotidiană sunt diverse restricţii cu care ne

confruntăm – restricţii de ordin material, monetar, fiziologic.

Pentru a depăşi raritatea resurselor economice, oamenii aplică noi

tehnici şi tehnologii, care lărgesc posibilităţile de producere a bunurilor.

Însă bunurile suplimentare necesită resurse economice suplimentare. În acest mod se creează o

spirală de extindere a producţiei şi a resurselor necesare ei, care semnifică o contradicţie

economică majoră: creşterea economică generează şi sporeşte raritatea economică .

Consecinţele acţiunii legii rarităţii resurselor se reduc la următoarele:

• raritatea resurselor economice le face preţioase, stabilindu-se la ele un anumit preţ;

• stabilirea preţului la resursele economice determină suportarea anumitor costuri;

Caseta 1.1. Restricţiile vieţii cotidieneSe poate crea impresia că problema rarităţii nu atinge oamenii foarte bogaţi, care îşi pot permite de

toate. Astfel, miliardarul grec Aristotel Onassis poseda o avere care îi permitea să cheltuiască deseori în modabuziv. Problema rarităţii s-a manifestat la el nu în insuficienţa de bani, ci în insuficienţa de timp şi puteri pentru a rezista bolii nevralgice care l-a atacat. Timpul este deficitar pentru noi toţi, deoarece toţi dorim multe, pe când ziua se limitează la 24 ore.

Banii şi timpul nu sunt unicele manifestări ale rarităţii pe care le suportăm noi toţi. Să luăm situaţia

când suntem invitaţi la o „masă suedeză”. Putem, gratis, mânca orice în timpul rezervat pentru aceasta. Încazul dat raritatea relativă nu se referă nici la bani, nici la timp, ci la dimensiunea stomacului nostru. În faţăavem diverse bucate şi trebuie să alegem ce şi cât să mâncăm în primul rând, în al doilea rând etc., până lasaţietate, fiind imposibil de a consuma integral toate bucatele propuse.

11

Alegerea economică



• existenţa costurilor determină organizarea activităţii economice în baza unui

comportament economic raţional axat pe alegere.

La mod general, alegerea reprezintă acţiunea prin care se acordă preferinţă unei anumite

operaţiuni, celelalte fiind eliminate. Din multitudinea bunurilor de consum consumatorii le aleg

pe cele care le sunt necesare şi accesibile ca preţ şi după veniturile disponibile. Alegerile pe carele efectuează întreprinderile se bazează pe preţurile actuale ale resurselor economice şi pe

cererea viitoare faţă de bunurile economice fabricate. Alegerea investitorilor se orientează şi ea

la decalajul dintre costul mijloacelor investite şi venitul care poate fi obţinut în viitor. Se impune,

astfel, luarea unor decizii care necesită alegerea unei alternative dintr-o multitudine posibila,

luând în consideraţie factorul timp.

Dacă resursele şi bunurile nu ar fi fost rare, nu ar fi existat problema alegerii economice şi

nu ar fi existat, prin urmare, ştiinţa economică.

Structural, Teoria economică se divide în mai multe compartimente, cele mai elaborate

fiind Microeconomia şi Macroeconomia.

1.2. Obiectul şi subiecţii studiului microeconomic

Microeconomia (microeconomics) s-a delimitat în ultima treime

a secolului al XIX-lea graţie desfăşurării „revoluţiei

marginaliste”, ai cărei precursori au fost G. Thünen şi G.Gössen,

iar promotori – austriecii C. Menger şi E. Böhm-Bawerk, englezul S. Jevons şi francezul L.

Walras. Însă după fiecare revoluţie ştiinţifică apare, de obicei, o personalitate care sistematizează

inovaţiile introduse, creând „nucleul dur” al ştiinţei pentru o anumită perioadă de timp. După

„revoluţia marginalistă” această misiune i-a revenit lui Alfred Marshall. În lucrarea sa

Principiile ştiinţei economice (1890) el a format sistemul de noţiuni şi legităţi care guvernează

comportamentul unui consumator, al unui producător, funcţionarea pieţei unui produs.

Teoria economica contemporană este o ştiinţa comportamentală, al cărei obiectde studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice

rare.

12

Apariţia şi obiectulstudiului microeconomic



Cursul ei iniţial este structurat în câteva compartimente de bază:

• teoria funcţionării pieţelor;

• teoria comportamentului consumatorului;

• teoria comportamentului producătorului;

• teoria structurilor concurenţiale de piaţă.

Subiecţii principali de analiză microeconomică sunt gospodăriile

casnice şi întreprinderile.

În statistica mondială gospodăria casnică4

este concepută ca gospodărie gestionată de o persoană sau de un grup de oameni care locuiesc împreună şi posedă un buget comun. De regulă,

4 Pentru desemnarea gospodăriilor casnice se mai aplică noţiunea de „menaj”.

Caseta 1.2. Alfred Marshall (1842-1924)A. Marshall s-a născut la Londra şi a studiat matematica, economia, logica şi filosofia morală la

Universitatea din Cambridge. În anii 1885-1908 el activează ca profesor la această Universitate, devenindfondatorul faimoasei şcoli de la Cambridge, din care ulterior au ieşit A. Pigou, J.M. Keynes, J. Robinson şi alţieconomişti iluştri. Principalei sale lucrări – Principiile ştiinţei economice (1890) – Marshall i-a dedicat 20 anidin viaţă, iar cursul Economics, introdus de el în 1902, a devenit manualul principal al studenţilor economişti până la apariţia Economics-ului lui P. Samuelson (1948).

Principalele realizări ale lui A. Marshall în domeniul analizei cererii sunt legate de deducerea curbeicererii (el fiind primul care a stabilit legătura dintre legea cererii şi legea utilităţii marginale descrescânde) şianaliza surplusului consumatorului. Tot el a universalizat noţiunea de elasticitate, aplicând-o faţă de cererea la bunurile finale şi la factorii de producţie, precum şi la oferta bunurilor.

În domeniul analizei ofertei Marshall a delimitat perioada de piaţă, perioada scurtă şi perioada lungă detimp şi a dezvoltat ideea randamentului crescător şi descrescător al factorului de producţie variabil. El asusţinut că, pentru majorarea bunăstării sociale, se cer a fi impozitate ramurile cu randament descrescător, iar subvenţionate – cele cu randament crescător; în ramurile cu randament constant intervenţia statului fiindinutilă.

Însă locul central în teoria sa îl ocupă problema formării preţului de echilibru. Dacă reprezentanţii şcoliiclasice considerau că preţul bunului este determinat de costurile de producţie, iar economiştii marginalişti – deutilitatea marginală a bunului, Marshall a sintetizat aceste două abordări prin introducerea în analiză afactorului timp. Cu cât perioada de timp este mai scurtă, menţiona el, cu atât mai mare este influenţa cereriiasupra formării preţului, iar cu cât perioada de timp este mai mare, cu atât mai mult creşte influenţa costurilor de producţie. Rolul cererii şi al costului asupra preţului de echilibru a fost comparat cu lamele foarfecii caretaie hârtia.

Metoda lui A. Marshall cu privire la studierea echilibrelor parţiale, fiind mai puţin elaborată decât cea alui L. Walras, totuşi are meritul de a fi mai practică şi mai apropiată de interesele omului de afaceri.

Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări)

studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe

alegerea optimala dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor

economice rare.

13

Subiecţii studiuluimicroeconomic



ea este reprezentată de o familie, în ale cărei funcţii intră: 1) obţinerea veniturilor din vinderea

factorilor de producţie (de exemplu, a forţei de muncă) şi a averii posedate (plata de arendă

pentru spaţiu locativ şi pământ, dobânzi la conturi bancare, dividende pe acţiuni); 2) gestiunea

gospodăriei casnice (activitatea în mica gospodărie agricolă, efectuarea diverselor lucrări

casnice, cumpărarea de bunuri şi servicii, consumul bunurilor materiale şi spirituale); 3)menţinerea legăturilor cu „exteriorul” gospodăriei (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a

transferurilor sociale, primirea transferurilor băneşti din exteriorul ţării); 4) educaţia copiilor.

Gospodăriile casnice sunt principalii consumatori de bunuri finale, ele luând decizia

„ce şi cât să consume”, pornind de la preferinţele lor, veniturile de care dispun şi

modificarea preţurilor la bunurile de consum. Totodată, ele sunt şi principalele deţinătoare de

economii, plasate în sistemul bancar sau pe piaţa hârtiilor de valoare.

Întreprinderile reprezintă organizaţii economice cu un complex patrimonial autonom(care cuprinde încăperi, utilaje, aparate, instrumente, mijloace băneşti, stocuri de materiale,

patente etc.), în ale căror funcţii intră: 1) producerea şi vinderea bunurilor economice, prestarea

serviciilor sau efectuarea unor lucrări în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor; 2)

distribuirea veniturilor obţinute; 3) crearea locurilor de muncă; 4) menţinerea legăturilor cu

„exteriorul” întreprinderilor (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a transferurilor economice,

atragerea investiţiilor străine şi cooperarea economică cu agenţii străini).

Întreprinderile sunt principalii producători de bunuri şi servicii, ele luând decizia „ce,

cum şi pentru cine să producă”, pornind de la resursele economice şi tehnologiile

disponibile, costurile necesare a fi suportate, cererea consumatorilor şi posibilităţile de

câştig. Totodată ele sunt şi principalii debitori, împrumutând resurse monetare necesare

efectuării investiţiilor.

Gospodăriile casnice şi întreprinderile interacţionează pe piaţă. În acest caz,

microeconomia explică legităţile formării şi modificării cererii consumatorilor şi a ofertei

producătorilor, mecanismul de formare a preţului la care se vând/cumpără diverse bunuri şi a

cantităţii bunurilor vândute-cumpărate (preţul şi cantitatea de echilibru), modalităţile de

reechilibrare a pieţei şi cauzele modificării echilibrului pe piaţa unui produs.

Deoarece gospodăriile casnice şi întreprinderile activează într-un anumit mediu intern şi

pot avea legături cu agenţii străini, microeconomia explică influenţa politicilor publice asupra

comportamentului lor, strategiile concurenţiale aplicate faţă de rivali, precum şi

avantajele/dezavantajele care rezidă din relaţiile lor cu „exteriorul”.

14



Organizarea activităţii microeconomice se bazează pe

soluţionarea a trei probleme fundamentale: „ce şi cât de

produs”, „cum de produs” şi „pentru cine de produs”.

Problema „ce şi cât de produs” determină alocarea şi realocarea resurselor economice în

scopul producerii bunurilor economice. Decizia de a produce anumite bunuri presupune oalocaţie a resurselor economice între întreprinderile care produc aceste bunuri. De exemplu,

pentru a construi mai multe drumuri, devine necesar ca o mai mare cantitate de resurse umane,

materiale, financiare şi informaţionale să fie alocată construcţiei lor. Luarea deciziei ce şi cât de

produs se orientează la atingerea eficienţei alocative, care presupune utilizarea integrală a

resurselor economice pentru producerea bunurilor necesare.

Problema „cum de produs” determină ce resurse, în ce cantităţi şi combinaţii se cer a fi

utilizate la producerea bunurilor. Această problemă apare graţie faptului că există mai multemodalităţi tehnologice de producţie. De exemplu, o tehnologie de producţie poate utiliza o mare

cantitate de muncă şi doar câteva utilaje simple (producţie bazată pe muncă manuală); alta, un

mare număr de maşini complexe şi doar câţiva operatori (producţie automatizată). În primul caz

producţia manuală poate fi organizată pe motivul că munca este ieftenă sau se cer aptitudini

unice pentru careva produse. În cel de-al doilea caz producţia automatizată poate fi organizată pe

motivul că forţa de muncă este scumpă sau cantitatea de bun cerută pe piaţă este foarte mare.

Luarea deciziei cum de produs se orientează la atingerea eficienţei productive, care

presupune că alegerea dintre multiplele variante alternative de folosire a resurselor trebuie să

asigure obţinerea fie a unei cantităţi determinate de bunuri cu un consum minim de resurse

(principiul minimizării), fie a unei cantităţi maximale de producţie cu resursele economice

disponibile (principiul maximizării). Maximizarea avantajelor obţinute la un efort dat sau

minimizarea efortului depus pentru realizarea efectului dorit reprezintă principiul optimalităţii.

Problema „pentru cine de produs” ţine de echitatea distribuirii bunurilor produse şi se

orientează la obţinerea eficienţei distributive. Aceasta se consideră a fi atinsă când, prin

redistribuirea bunurilor, devine imposibilă ameliorarea bunăstării unui subiect economic fără

afectarea bunăstării altuia. Importanţa echităţii distribuirii bunurilor rezidă din faptul că ea

influenţează atât productivitatea resurselor umane, cât şi motivaţia activităţii antreprenoriale.

Punctul de plecare al analizei microeconomice îl constituie conceptele de alocare, alegere

şi cost de oportunitate, reflectate în modelul posibilităţilor de producţie.

1.3. Modelul posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate

15

Problemele fundamentalede organizare a activităţiimicroeconomice



Instrumentul care pune în evidenţă diferite combinaţii alternative

de producţie, într-un orizont scurt de timp, este modelul

posibilităţilor de producţie. Ca orice model de analiză, el

simplifică realităţile economice, însă pe baza utilizării lui se pot formula unele concluzii cu

privire la raritate, cost de oportunitate (alternativ) şi alegere raţională.Modelul posibilităţilor de producţie se bazează pe următoarele premise:

1) alegerea se efectuează doar între două bunuri;

2) cantitatea şi calitatea resurselor economice este constantă;

3) tehnologia fabricării rămâne nemodificată;

4) economia are un caracter închis (ce semnifică lipsa legăturilor economice cu

exteriorul).

Posibilităţile de producţie reprezintă cantitatea de bunuri/servicii care pot fi produse încondiţiile utilizării depline a resurselor economice. Expresia grafică a acestor posibilităţi este

reprezentată de curba (frontiera) posibilităţilor de producţie (CPP). Dacă, de exemplu, o

gospodărie casnică ar putea produce grâu (în ordine descrescătoare, în tone: 10; 6; 5; 0) şi

porumb (în ordine crescătoare, în tone: 0; 1; 3; 6), atunci posibilităţile de producţie ar putea fi

reprezentate tabelar şi grafic în modul următor (tabelul 1.1, figura 1.4):

Tabelul 1.1Posibilităţile de producţie

Variantealternative

Grâu (t) Porumb (t)

A 10 0

B 9 1

C 6 3

D 0 6

Figura 1.4. Curba posibilităţilor de producţie

Tabelul evidenţiază că prima variantă alternativă de utilizare a resurselor economice rare

presupune alocarea lor integrală la producerea grâului, ceea ce grafic este reprezentat prin

punctul pe axa OY, care desemnează cantitatea de grâu posibilă a fi produsă (punctul A). Ultima

variantă alternativă semnifică utilizarea integrală a resurselor economice la producerea

porumbului, ceea ce este reprezentat grafic prin punctul pe axa OX care desemnează cantitatea

de porumb posibilă a fi produsă (punctul D). În situaţii reale, deoarece ambele bunuri suntnecesare, o parte din resursele economice vor fi alocate la producerea grâului, iar altă parte – la

Y(grâu)

10

9

6

0 1 3 6

AB

C

D

E

F

X(porumb)

16

Caracteristicile modeluluiposibilităţilor de producţie



producerea porumbului, pe grafic aceste variante alternative fiind reprezentate prin puncte ale

curbei posibilităţilor de producţie (punctele B şi C).

Punctele plasate pe CPP indică volumul maximal de bunuri economice (grâu şi

porumb în exemplul propus) care poate fi produs, toate resursele economice fiind utilizate

deplin. Orice punct deasupra acestei curbe indică un volum de bunuri imposibil a fi produs,deoarece resursele economice pentru acest volum sunt insuficiente (punctul E). Orice punct

dedesubtul curbei semnifică un volum de bunuri mai mic decât cel posibil a fi produs, din

cauza utilizării parţiale sau ineficiente a resurselor economice (punctul F). Deci, CPP separă

combinaţiile realizabile de producere a bunurilor (A, B, C, D, F) de cele nerealizabile (E).

Panta CPP este înclinată negativ, ceea ce denotă că în condiţiile utilizării depline a

resurselor economice majorarea producerii unui bun este urmată de reducerea cantităţii produse

de celălalt bun. De exemplu, dacă se alege majorarea producerii de grâu, va fi necesar, curesursele disponibile şi tehnologiile existente, de a reduce producerea porumbului, prin

realocarea resurselor economice de la producerea porumbului la producerea grâului. Şi invers,

dacă se va alege majorarea producerii porumbului, va fi necesar de a reduce producerea grâului,

prin realocarea resurselor economice de la producerea grâului la producerea porumbului.

Panta CCP, calculată prin panta tangentei într-un punct oarecare a CPP, denotă în ce

proporţie un bun este sacrificat pentru a produce altul, prin realocarea resurselor economice

disponibile. Panta tangentei faţă de axa OX, măsurată prin mărimea unghiului α, denotă câte

unităţi din grâu va trebui de redus pentru a majora producerea porumbului cu o unitate. Şi invers,

panta tangentei faţă de axa OY, măsurată prin mărimea unghiului β, denotă câte unităţi din

producţia de porumb va trebui de redus pentru a majora producerea grâului cu o unitate (figura

1.5).

Y(grâu)

10

α

β

– ∆ y

+∆ x

X(porumb)O 6

17



Figura 1.5. Costurile de oportunitate

Proporţia de înlocuire a unui bun cu altul poartă denumirea de cost de oportunitate, sau

cost alternativ.

El se calculează prin raportul dintre efectul pierdut şi cel care se obţine, sau dintre diminuarea

cantităţii bunului sacrificat (– ∆Y) şi unitatea suplimentară din bunul care se doreşte (∆X):

X

Y CO

∆∆−=

După cum denotă tabelul 1.1 şi graficul 1.4, deplasarea din punctul A pe CPP în punctul B

determină sacrificarea unei tone de grâu pentru producerea unei tone de porumb, costul de

oportunitate a 1 tone de porumb fiind 1 tonă de grâu

−=

−−

= 101

1091

CO . Deplasarea din

punctul B în punctul C va genera un cost de oportunitate de 1,5 tone de grâu pentru o tonă

suplimentară de porumb

−=

−−

= 5,113

962CO , iar deplasarea din punctul C în punctul D – de 2

tone de grâu pentru 1 tonă suplimentară de porumb

−=

−−

= 236

603

CO .

În cazul producerii suplimentare a grâului este sacrificat porumbul. Deplasarea din punctul

D în punctul C pe CPP determină sacrificarea a 1/2 tone de porumb pentru producerea 1 tone de

grâu −=−−= 2/106

63CO ; din punctul C în punctul B – 2/3 tone de porumb pentru producerea 1

tone de grâu

−=−−

= 3/269

31CO , iar din punctul B în punctul A – 1 tonă de porumb pentru

producerea 1 tone de grâu

−=

−−

= 1910

10CO (tabelul 1.2).

Tabelul 1.2Costurile de oportunitate ale porumbului şi grâului

Costul de oportunitate al porumbului

Costul de oportunitate algrâului

La mod general, costul de oportunitate reprezintă aprecierea (în expresie

cantitativă sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci

când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde

o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă.

18



1 11,5 2/32 1/2

După cum se poate observa, costul de oportunitate manifestă tendinţă de creştere (de la 1 la

1,5 şi apoi la 2 pentru 1 tonă suplimentară de porumb şi de la 1/2 la 2/3 şi apoi la 1 pentru o tonăsuplimentară de grâu), ceea ce îi atribuie CPP o alură concavă faţă de origine. Explicaţia rezidă

în caracterul specializat al resurselor economice. Realocarea lor de la producerea porumbului la

producerea grâului şi vice-versa necesită anumite cheltuieli de adaptare a resurselor. Cu cât sunt

mai diferite bunurile necesare a fi produse şi cu cât este realocat un volum mai mare de resurse

economice nespecializate, cu atât mai mari devin costurile de oportunitate, determinând un

volum în descreştere a producerii bunului alternativ. Panta tot mai abruptă în cazul deplasării pe

CPP de la stânga la dreapta este o manifestare a acţiunii legii creşterii costurilor deoportunitate.

De menţionat că această lege nu poartă un caracter absolut. În cazul în care resursele

economice sunt utilizate cu eficienţă similară pentru diferite bunuri, curba posibilităţilor de

producţie ia forma unei linii drepte. Exemplu pentru o asemenea situaţie poate servi utilizarea în

procesul de producţie a unui utilaj universal.

Totodată, există situaţii când majorarea producerii unui bun nu necesită sacrificarea altuia.

Astfel, în condiţiile când producţia se situează dedesubtul curbei CPP, prin antrenarea resurselor anterior neutilizate sau prin sporirea eficienţei resurselor utilizate se poate majora producerea

atât a grâului, cât şi a porumbului.

Deci, în modelul posibilităţilor de producţie raritatea rezultă din existenţa

combinaţiilor ce nu pot fi obţinute, aflate deasupra CPP; alegerea – din necesitatea de a

alege între punctele care pot fi realizate, aflate pe CPP; costul de oportunitate – din panta

negativă a CPP, care arată cantitatea sacrificată dintr-un bun necesară pentru creşterea cu

o unitate a producerii altui bun.

19



Deci, costul de oportunitate include cheltuielile alternative şi veniturile ratate. În cazul în

care se ia decizia „a urma studiile la facultate sau a se angaja în câmpul muncii”, se orientează la

costul de oportunitate. Dacă însă decizia de a urma studiile a fost deja luată, cheltuielile necesare

de a fi suportate se evaluează în baza celor directe.

Curba posibilităţilor de producţie indică „ce şi cât de produs” în condiţiile

resurselor economice şi ale tehnologiilor constante. Dar ce se va întâmpla

dacă volumul resurselor economice va creşte, de exemplu, pe contul

imigrării unor lucrători, importului suplimentar de materii prime şi resurse energetice, sau dacă

va fi utilizată o nouă tehnologie, mai performantă, care, cu acelaşi volum de resurse, va permite

producerea unui volum sporit de bunuri? Grafic această situaţie se manifestă prin deplasarea

paralelă a CPP la dreapta (figura 1.6). Dacă resursele economice sau tehnologiile devin uzate

tehnic şi moral, CPP se va deplasa paralel la stânga, spre originea sistemului de coordonate,

determinând un volum mai mic de ambele bunuri produse (figura 1.7).

Caseta 1.3. Costurile directe şi costurile de oportunitate Nu orice costuri apar în calitate de costuri de oportunitate. Să luăm o studentă care se înscrie la

facultate. Ea consideră că cheltuielile lunare suportate pentru studii sunt cele legate de:achitarea taxei pentru studii – 700 leiachiziţionarea de materiale didactice - 700 leiînchirierea apartamentului – 1500 leicheltuieli de deplasare la instituţie – 300 leicheltuieli de autoîntreţinere – 3000 leiTotal cheltuieli directe – 6200 lei lunar.

Însă doar o parte din aceste cheltuieli reprezintă cost de oportunitate, şi anume: achitarea taxei pentrustudii, achiziţionarea de materiale didactice şi cheltuielile de deplasare la instituţie, dat fiind faptul că aceşti bani ar fi putut fi cheltuiţi în alte scopuri decât cele de instruire. Cheltuielile legate de închiriereaapartamentului şi cele de autoîntreţinere nu reprezintă cost de oportunitate, deoarece ele sunt absolut necesareîn orice genuri de activitate. Totodată, în costul de oportunitate se cer a fi incluse veniturile care ar fi fostobţinute dacă studenta s-ar fi angajat la un post de muncă (presupunem cu un salariu de 3 mii lei pe lună).Deoarece, în cazul înscrierii la facultate, acest venit potenţial este sacrificat, el se include în costul deoportunitate, deşi de facto nu este suportat de ea. Prin urmare, mărimea costului de oportunitate va fi:achitarea taxei pentru studii – 700 leiachiziţionarea de materiale didactice – 700 leicheltuieli de deplasare la instituţie – 300 leivenitul sacrificat dintr-o activitate – 3000 lei

Total cost de oportunitate – 4700 lei lunar.

20

Modificareaposibilităţilorde producţie



Figura 1.6. Creşterea posibilităţilorde producţie

Figura 1.7. Reducerea posibilităţilorde producţie

Dacă va avea loc o modificare unilaterală a posibilităţilor de producţie, deplasările curbei

CPP vor avea un caracter asimetric fata de originea sistemului de coordonate. Astfel, în cazul

extinderii unilaterale a producerii grâului, CPP se va deplasa în poziţia A ’D, iar în cazul

extinderii unilaterale a producerii porumbului – în poziţia AD’( figura1.8).

Figura 1.8. Modificarea asimetrică a posibilităţilor de producţie

1.4. Metodologia teoriei microeconomice

În orice ştiinţă, pe lângă determinarea clară a obiectului de

studiu, un rol important îl deţine metodologia cercetării.

Y(grâu)

O X(porumb)

Y(grâu)

O X(porumb)

Y(grâu)

O

X(porumb)

A’

A

D

Y(grâu)

O X(porumb)

D D’

A

21

Evoluţia metodelor de

cercetare economico-teoretică



Ea este comparată cu „farul care luminează calea cunoaşterii”. Astfel, dacă ne confruntăm

cu o maladie, pentru a stabili un tratament corect, este necesar de a cunoaşte cauzele ei şi

consecinţele care ar putea urma. Teoria economică, prin diferite principii şi metode, descrie

procesele şi fenomenele economice, explică esenţa şi cauzele apariţiei lor, anticipează posibilele

modificări pe termen scurt şi lung şi oferă recomandări în vederea stimulării sau destimulării lor.

Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice metodele de cercetare au evoluat. Prima metodă

de cunoaştere a fenomenelor economice a fost cea empirică, bazată pe colectarea şi descrierea

faptelor şi evenimentelor obţinute, preponderent, din observări. În secolul al XVII-lea, englezulW. Petty a suplinit metoda empirică cu cea statistică, colectarea informaţiei fiind urmată de

analiza ei cantitativă. Ulterior statistica economică a devenit o ştiinţă economică autonomă.

Începând cu secolul al XVIII-lea, prin îmbinarea metodelor formal-logice de inducţie şi

deducţie, analiză şi sinteză, analogie şi comparare, a început să fie aplicată metoda cauzală,

bazată pe studiul esenţei fenomenelor economice sub aspect calitativ. Ea a permis crearea

ierarhiilor logice după principiul: din fenomenul A rezultă consecinţa B, care generează

fenomenul C etc. Aceasta a creat condiţii pentru explicarea şi anticiparea fenomenelor economice chiar şi în cazul în care între ele există o legătură indirectă şi/sau mai puţin

importantă. În secolul al XIX-lea, D. Ricardo a fost primul care a aplicat metoda abstracţiei

ştiinţifice, ce presupune relevarea celor mai importante caracteristici ale fenomenelor şi

proceselor economice şi abandonarea celor secundare. Tot în această perioadă, K. Marx a aplicat

la ştiinţa economică metoda dialectică, care presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor

economice în interacţiune şi dezvoltare, dezvoltarea fiind concepută ca trecerea de la modificări

cantitative la schimbări calitative, ca luptă a contrariilor şi ca negarea negaţiei. În teoriacunoaşterii principiile de bază au devenit cercetarea de la abstract la concret şi unitatea

istoricului şi logicului.

Toate aceste metode sunt utilizate şi în cercetarea microeconomică, însă la ele se mai

adaugă principiile şi metodele specifice microeconomiei.

Principiile metodologice de bază ale microeconomiei sunt

individualismul metodologic şi raţionalismul economic.

Individualismul metodologic este principiul de descriere şi

explicare a fenomenelor economice pornind de la comportamente individuale, şi nu cele de clasă,

Metodologia cercetării reprezintă totalitatea principiilor şi a metodelor utilizate

pentru găsirea soluţiilor problemelor cu care se confruntă o anumită ştiinţă.

22

Principiilecomportamentului

microeconomic



de grup sau de stat. Elementul de analiză, individul, este descris de un număr limitat de

caracteristici şi scopuri determinate, care permit explicarea şi anticiparea intereselor şi a

comportamentului acestuia. Iar fenomenele şi procesele globale sunt rezultanta agregării

acţiunilor individuale. Cadrul organizaţional în care se desfăşoară activitatea economică este

considerat, preponderent, cel al concurenţei perfecte. Raţionalismul economic semnifică de a lua decizii (ce şi cât de produs, ce şi cât de

cumpărat, a căuta sau nu o ocupaţie alternativă) în baza criteriului „cost–beneficiu”, adică de a

efectua acţiuni doar în situaţia când beneficiile sunt superioare costurilor, câştigul material sau

moral fiind maximal. O astfel de confruntare priorităţi–cheltuieli în luarea deciziilor economice

permite determinarea soluţiei optimale pentru condiţiile date. Raţionalitatea poate fi dictată de

interesul personal, exprimat în maximizarea câştigurilor materiale, oamenii fiind consideraţi

fiinţe egoiste. Dar ea poate fi dictată şi de obiectivul trasat, când anumite măsuri de caritate suntefectuate în vederea ameliorării imaginii, ce ar putea aduce, în viitor, beneficii maximale. Deci,

scopurile pe care şi le fixează oamenii sunt irelevante pentru economişti, important fiind faptul

că ei încearcă să-şi realizeze aceste scopuri cât mai bine, indiferent care ar fi ele. Prin aceasta se

realizează comportamentul lor raţional.

Reunirea acestor principii metodologice a permis crearea unui model teoretic de

comportament uman denumit homo economicus, a cărui realizare este bazată pe existenţa a

patru condiţii:

1) omul este autonom, el luând decizii în mod independent, pornind de la preferinţele sale

individuale subiective;

2) omul este egoist , el orientându-se, în primul rând, la interesele personale, deşi factorii

politici şi sociali, precum şi normele morale apar în calitate de restricţii pentru egoism;

3) omul este raţional , deciziile lui fiind bazate pe raportul optimal dintre costurile suportate

şi beneficiile obţinute în vederea atingerii scopului principal – maximizarea beneficiului;

4) omul este perfect informat , el deţinând totalitatea informaţiilor necesare pentru luarea

deciziilor optimale.

Deşi un asemenea mod de comportament este destul de răspândit, el nu este unul absolut

valabil pentru toţi indivizii. Unii oameni se comportă impulsiv, fără a ţine cont de consecinţele

negative posibil să apară, alţii acţionează după obişnuinţă, fără a utiliza fiecare posibilitate pentru

ameliorarea situaţiei proprii. Există şi oameni altruişti. Paradoxul constă şi în faptul că indivizii,

preocupaţi doar de interesul personal, devin izolaţi social, ceea ce se reflectă negativ atât asupra

confortului lor spiritual, cât şi asupra posibilităţilor de câştig. Pentru a reuşi în viaţă, oamenii

trebuie să se asocieze în baza unor relaţii de încredere. Dar cine va dori să aibă încredere într-un

23



egoist raţional? În plus, teoria jocurilor a încorporat în raţionalitate deciziile altor subiecţi. Toate

acestea au determinat critici la adresa modelului homo economicus.

A fost supus criticii şi principiul raţionalităţii economice. Prin cercetările efectuate în a

doua jumătate a secolului al XX-lea a fost determinată capacitatea limitată a subiecţilor

economici de a efectua totalitatea calculelor necesare pentru luarea deciziei optimale, au fostrecunoscute incompletitudinea informaţiilor cu caracter conjunctural şi inaccesibilitatea lor

pentru totalitatea subiecţilor economici; a fost demonstrat că nu în toate cazurile motivaţia

principală a subiecţilor economici este maximizarea beneficiilor, ea putând fi substituită prin

obţinerea puterii, a satisfacerii unor ambiţii, a aderării la anumite alianţe etc. Toate acestea au

determinat apariţia unor modele alternative de raţionalitate economică:

♦ modelul raţionalităţii limitate, în conformitate cu care indivizii nu efectuează alegerea

optimală, ci se opresc la prima variantă care le satisface nevoile conform criteriilor stabilite;

♦ modelul raţionalităţii procedurale, care presupune că indivizii acţionează în baza

procedurilor normative stabilite, şi nu a calculului marginal.

Totodată, dacă să ne ghidam de ideea că comportamentul uman este, la diferiţi oameni,

total diferit, acţiunile economice şi economia în ansamblu devin imprevizibile, ceea ce împiedică

efectuarea anticipărilor şi reglementarea economiei în baza politicilor economice. Ţinând cont de

aceasta, principiile homo economicus şi cel al raţionalităţii economice au rămas să fie premise

teoretice valabile studiului economico-teoretic.

Metodele specifice de cercetare microeconomică includ analiza

funcţională, analiza marginală şi modelarea economică.

Variabilele sunt orice mărimi măsurabile care au capacitatea de a se modifica. Ceea ce îl

interesează pe economist este legătura dintre variabile. De exemplu, cererea de noi automobile

( Da) va depinde, probabil, de preţul noilor automobile, de nivelul veniturilor familiale, de preţul

combustibilului, de preţul automobililor de mâna a doua şi de alţi factori. Relaţia poate fi

formalizată în felul următor:

Da = f (x1 , x2 , x3 , …, xn )

Analiza funcţională presupune analiza dependenţelor dintre variabilele

economice şi determinarea tipului acestor dependenţe.

24

Metodele specifice decercetaremicroeconomică



Aceasta semnifică a spune, în mod prescurtat, că variabila dependentă (cererea de noi

automobile) va „depinde de”, sau „este determinată de”, sau „este funcţie de” variabilele

independente enumerate.

Dependenţa dintre variabile fiind stabilită, se purcede la stabilirea tipului ei. Astfel, cu cât

veniturile consumatorilor vor fi mai mari, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi, cu atât cerereade automobile va fi mai mare. Prin urmare, între mărimea venitului şi cererea de automobile

există o dependenţă proporţională . Totodată, între nivelul preţului la combustibil şi nivelul

cererii de automobile există o dependenţă invers proporţională : cu cât preţurile la combustibil

sunt mai înalte, cu atât cererea la automobile este mai mică, toţi ceilalţi factori rămânând

constanţi. Unul din principiile generale simplificatoare în analiza microeconomică este supoziţia

„toţi ceilalţi factori rămân constanţi”, denumită principiul ceteris paribus.

Dependenţele funcţionale pot fi reprezentate tabelar, analitic şi grafic. În cazul modalităţiitabelare, într-o coloană a tabelului se scriu valorile argumentului, iar în alta – valorile funcţiei.

Această modalitate permite a determina rapid care este valoarea funcţiei pentru o valoare a

argumentului. Neajunsul tabelului este că el conţine doar valori discrete.

Modalitatea analitica de exprimare a funcţiilor constă în aplicarea formulelor algebrice,

care permit, ulterior, calcularea valorii funcţiei în funcţie de valoarea argumentului.

Totodată, examinarea modificării funcţiei, depistarea segmentelor ei de creştere şi

descreştere vizual este percepută mai uşor în cazul reprezentării grafice. De regulă, pe axa

absciselor se plasează factorii independenţi (valorile argumentului), iar pe cea a ordonatelor –

factorii dependenţi (valorile funcţiei).

În microeconomie, motivaţia principală în comportamentul agenţilor economici este

maximizarea câştigului obţinut: consumatorii doresc să obţină maxim de satisfacţie din bunurile

consumate, iar producătorii – maxim profit din bunurile produse şi vândute.

Analiza marginală este metoda de cercetare care explică cum agenţii economici, care

doresc să-şi maximizeze câştigurile, iau decizii în acest sens.

La mod general, orice schimbare economică poate fi descompusă într-un şir de variaţii

infinit de mici. Pentru un individ raţional, consumator sau producător, contează nu doar

satisfacţia totală sau produsul total obţinut, dar şi avantajul obţinut din ultima unitate consumată

sau produsă (beneficiile marginale) în raport cu costurile suportate pentru consumul sau

producerea ei (costurile marginale):

Analiza marginală defineşte limitele de variaţie a indicatorilor economici,

permiţând agenţilor economici să efectueze alegerea optimală.

25



♦ dacă beneficiile marginale > costurile marginale, se va lua decizia de a majora consumul

sau producerea unui bun;

♦ dacă costurile marginale > beneficiile marginale, se va lua decizia de a reduce consumul

sau producerea unui bun;

♦ dacă costurile marginale = beneficiile marginale, se va lua decizia de a opri modificareaconsumului sau producţiei unui bun, cantitatea lui devenind cea care asigură maximum

de profit pentru producător sau satisfacţie maximală pentru consumator.

Analiza comportamentului agenţilor economici, în calitate de producători şi consumatori,

utilizează pe larg următorii indicatori marginali: utilitate marginală, productivitate marginală,

cost marginal, încasare marginală etc.

Pentru a-şi perfecţiona teoriile, economiştii aplică metoda modelării.

Elaborarea oricărui model, inclusiv a celui economic, parcurge mai multe etape:

1. Selectarea variabilelor . Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie variabilele-cheie sunt

cantitatea bunurilor, volumul resurselor economice utilizate şi tehnologia aplicată.

2. Determinarea restricţiilor necesare pentru simplificarea modelului. Astfel, în modelul

posibilităţilor de producţie au fost utilizate următoarele restricţii: limitarea producţiei la două

bunuri, volum determinat al resurselor economice, tehnologie constantă, lipsa legăturilor

economice externe ale producătorului.

3. Evidenţierea unei ipoteze care exprimă interacţiunea variabilelor economice. Astfel, în

modelul posibilităţilor de producţie ipoteza a presupus că alegerea unui volum de producţie a

unui bun determină necesitatea reducerii volumului de producţie a altui bun, şi invers.4. Elaborarea algoritmului modelului, compus, de obicei, dintr-un set de reguli, simboluri şi

operaţii pentru efectuarea calculelor logice si matematice. În modelul posibilităţilor de

producţie se aplică calculul costului de oportunitate, luând în consideraţie regulile de utilizare

eficientă a resurselor economice şi caracteristicile funcţiilor de producţie.

5. Testarea modelului şi elaborarea concluziilor care rezultă din el . Testarea priveşte atât

structura, cât şi starea modelului. În ceea ce priveşte structura, se verifică dacă parametrii

obţinuţi din model reflectă adecvat realitatea. Privitor la starea modelului, se verifică dacămărimile obţinute sunt compatibile cu exactitatea dorită. Concluzia reprezintă enunţul final

Modelarea reprezintă metoda de cercetare care permite reproducerea

proprietăţilor şi a interacţiunilor unui obiect din lumea reală în dimensiuni mai mici şi

într-o formă simplificată.

26



care rezultă din model. În modelul posibilităţilor de producţie, sunt două concluzii: a) într-un

sistem economic dat cu resurse limitate în cazul distribuirii eficiente a acestor resurse

acţionează legea costurilor de oportunitate crescânde; b) posibilităţile de producţie cresc dacă

creşte cantitatea sau calitatea resurselor economice disponibile sau atrase şi/sau dacă sunt

aplicate tehnologii mai performante.

Teoria economică operează, preponderent, cu două tipuri de modele: de optimizare şi de

echilibrare. Modelele de optimizare sunt utilizate în analiza comportamentului subiecţilor

economici în scopul găsirii, dintr-o multitudine de variante alternative de producere, consum sau

distribuire, a celei mai bune sau optimale, metoda principală de analiză fiind cea marginală.

Modelele de echilibrare sunt utilizate în analiza interacţiunii dintre subiecţii economici.

Echilibrul dintre cerere şi ofertă se află la baza analizei microeconomice a pieţei.

Aplicând diverse metode de cercetare, teoria economică evidenţiază relaţiile stabile şi

repetabile de dependenţă cauzală între procesele şi fenomenele economice, numite legi

economice. Ele se caracterizează prin două particularităţi: 1) sunt de ordin statistic, adică

exprimă nu o relaţie separată, ci dependenţe dintre o multitudine de procese şi fenomene

economice; 2) acţionează ca o tendinţă, fiind rezultanta influenţei mai multor factori, deseori cu

acţiune contradictorie. Astfel, este cunoscut faptul că între preţ şi cerere există o dependenţă

funcţională inversă. Însă există situaţii când oamenii consideră că bunurile mai scumpe sunt mai

calitative, din care motiv le acordă o prioritate mai mare faţă de cele mai ieftene. Din acest motivlegile economice sunt uneori denumite „legităţi economice”.

Există două opinii privind acţiunea legilor economice. Prima optează pentru faptul că ele

există în realitatea economică indiferent dacă sunt descoperite sau nu. În asemenea accepţie

legile economice sunt considerate „obiective” şi nu pot fi modificate nici de economişti, nici de

legiuitori. În cazul unui comportament economic care ignoră acţiunea acestor legi, se apreciază

că el este unul voluntarist, care va genera în viitor pagube considerabile.

A doua opinie stipulează că legi economice obiective în natură nu există, ele fiinddescoperite de economiştii-cercetători, cu bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă şi cu valorile

Modelul poate fi definit ca o reprezentare formalizată (logic-matematică) a

ideilor cu privire la un fenomen sau o teorie în modul în care el (acest model)

constituie o descriere schematică a realităţii.

27



pe care le urmează. În asemenea accepţie legile economice devin „subiective”, adevărul fiind o

noţiune relativă.

Pe lângă descoperirea legilor economice, economiştii teoreticieni mai ajută politicienii în

elaborarea politicilor economice. Această funcţie este evidenţiată prin delimitarea abordării pozitive şi normative.

Abordarea pozitivă oferă răspuns la întrebările: ce a fost ? ce este ? ce va fi dacă? Prin

aceste întrebări se stabilesc cauzele, formele de manifestare şi consecinţele diferitor fenomene şi

procese, se anticipează posibilele schimbări în urma adoptării anumitor decizii. Astfel, afirmaţia

„creşterea preţurilor la anumite bunuri va reduce cererea la ele, ceea ce va determina, ulterior,

reducerea veniturilor producătorilor acestor bunuri” ţine de abordarea pozitivă. Ea poartă un

caracter analitic şi poate fi confirmată sau infirmată de faptele din viaţa reală. Abordarea normativă oferă măsuri şi recomandări în vederea atingerii anumitor scopuri,

oferind răspuns la întrebarea „ce şi cum trebuie să fie?”. Astfel, afirmaţia „subvenţiile se cer a fi

acordate producătorilor cu potenţial sporit de export” sau „este just ca cei bogaţi să plătească

impozite mai mari decât cei săraci” sunt afirmaţii normative. Ele sunt influenţate, deseori, de

viziunile ideologice, culturale şi religioase ale decidenţilor.

Între analiza pozitivă şi cea normativă există o strânsă legătură: rezultatele analizei pozitive

permit a determina consecinţele diferitor modalităţi de atingere a scopurilor normative. Astfel,

scopul normativ de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei poate fi atins prin mai multe

modalităţi: ridicarea nivelului salariului minimal, acordarea ajutoarelor băneşti păturilor

defavorizate, aplicarea impozitării progresive a veniturilor. Alegerea celei mai eficiente

modalităţi, pentru anumite condiţii date, revine în sarcina analizei pozitive, iar luarea deciziei

privind modalitatea concretă de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei revine în sarcina

politicienilor. În caz de succes economic, meritele şi le asumă politicienii, iar în caz de insucces,

vina este transferată pe economiştii care i-au consultat.

Dar şi economiştii-teoreticieni nu sunt ideali. De multe ori ei se contrazic dur. În primul

rând, ei deseori nu explică dacă se referă la consecinţele pe termen scurt sau la cele pe termen

lung (de exemplu, reducerea impozitelor va stimula, pe termen scurt, consumul, iar pe termen

lung – investiţiile). În al doilea rând, diferiţi economişti pot aplica diferite metode de calcul al

aceloraşi indicatori sau pot utiliza date diferite cu referinţă la aceleaşi fenomene, ceea ce va

genera diferite anticipări. În al treilea rând, economiştii au atitudini diferite faţă de permanentele

modificări în comportamentul agenţilor economici: unii le acceptă, revizuindu-şi ideile,

racordându-le la realităţile schimbate, alţii le neagă, apreciind ideile personale ca adevăruri

absolute. Dar mai există şi un al patrulea motiv al dezacordurilor – cererea de dispută în

28



societate. Când mass-media se interesează de o problemă, ea doreşte să reflecte viziuni diferite

asupra ei. Publicul nu va cunoaşte că, într-un caz, reporterul ar fi putut să aleagă din zeci de

economişti pe cei care să reprezinte o parte, în timp ce, în celălalt caz, a trebuit să piardă trei zile

pentru a găsi pe cineva care să dorească să adopte acea atitudine particulară pe care toţi

economiştii contactaţi o considerau greşită. În dorinţa de a reflecta ambele părţi ale problemei puse în discuţie, mass-media va prezenta publicului aparenţa unor profesionişti cu opinii

divergente.

Orice ştiinţă denotă conflicte între noile realităţi şi unele din teoriile deja existente.

Economia nu face excepţie. Pe de o parte, există multe observaţii pentru care nu există nicioexplicaţie teoretică complet satisfăcătoare. Pe de altă parte, există multe predicţii ce nu au fost

testate în mod satisfăcător. Astfel, cei care studiază serios economia nu trebuie să se aştepte să

găsească răspunsuri la toate întrebările posibile, pe măsură ce progresează în studiul lor. Teoria

economică are valoare atât timp cât ne ajută să înţelegem şi să prezicem evenimentele pe care le

observăm şi progresează prin rezolvarea conflictelor între teorie şi observare, atunci când acestea

apar.

CONCLUZII

1. Producţia care poate fi obţinută printr-o utilizare integrală a tuturor resurselor unei gospodăriicasnice, întreprinderi sau naţiuni este insuficientă pentru a satisface totalitatea nevoilor membrilor acestor comunităţi. Ca urmare, majoritatea problemelor studiate de teoriaeconomică sunt legate de utilizarea resurselor relativ rare pentru satisfacerea nevoilor umane.

2. Deoarece resursele sunt relativ rare, este necesar să se aleagă utilizările alternative în careacestea pot fi folosite.

3. Curba posibilităţilor de producţie reflectă cantităţile maximale de bunuri care pot fi produseîn cazul utilizării depline a resurselor economice şi a tehnologiilor disponibile. Ea

Caseta 1.4. Erorile larg răspândite în Teoria economică Eroarea de compoziţie. Această eroare constă în afirmaţia că ce este adevărat pentru o parte este de

asemenea adevărat pentru întreg. Să analizăm, de exemplu, următoarea afirmaţie:”Importurile de legume dinTurcia lovesc în producţia autohtonă şi, astfel, dăunează întregii economii”. Într-adevăr, dacă cumpărămlegume turceşti, fermierii moldoveni vor vinde mai puţin şi, în consecinţă, vor încasa mai puţini bani. Ei suntafectaţi negativ. Pe de altă parte însă, consumatorii autohtoni economisesc bani atunci când cumpără legumemai ieftine din import, ceea ce le permite să cumpere alte bunuri autohtone, unii producători autohtonicâştigând mai mult din vânzări mai mari. Prin urmare, ce este adevărat pentru fermieri nu este adevărat pentrualţi producători autohtoni.

Eroare de cauzalitate. Unele raţionamente afirmă că dacă evenimentul A este urmat de evenimentul B,

atunci evenimentul B este cauzat de evenimentul A. Astfel, ar fi complet greşit să presupunem că febracumpărăturilor din luna decembrie cauzează Crăciunul. De fapt, sărbătoarea Crăciunului determină oamenii săalerge la cumpărături – un eveniment ulterior cauzează un eveniment precedent.

29



delimitează combinaţiile de bunuri posibile de produs de cele imposibile, utilizarea deplină aresurselor economice de subutilizarea lor.

4. Costul de oportunitate măsoară costul de obţinere a unei unităţi de bun în funcţie de numărulde unităţi de alte bunuri care ar fi putut fi obţinute în loc. Economiştii concep costul deoportunitate ca sacrificiul celei mai bune variante alternative de utilizare a resurselor

economice.5. Posibilităţile de producţie se pot modifica dacă intervin modificări în cantitatea şi calitatea

resurselor economice, în tehnologiile de producţie aplicate sau în schimburile cu exteriorul.

6. Comportamentul microeconomic este bazat pe două principii metodologice fundamentale:individualismul metodologic şi raţionalismul economic.

7. Analiza funcţională presupune studierea dependenţelor dintre variabilele economice şideterminarea tipului acestor dependenţe.

8. Analiza marginală explică cum agenţii economici iau decizii prin compararea beneficiilor şicosturilor marginale.

9. Modelarea teoretică permite studierea fenomenelor şi proceselor din economia reală într-oformă abstractă şi simplificată, în vederea înţelegerii mai bune a esenţei şi evoluţiei lor.

10. Abordarea teoretică pozitivă operează cu cauze, forme de manifestare, consecinţe şi evoluţiiale fenomenelor şi proceselor economice, iar abordarea teoretică normativă – cu recomandăriîn vederea atingerii unor anumite scopuri.

NOŢIUNI–CHEIE

Nevoi economice (economic needs)

Bunuri economice (economic goods)

Resurse economice (economic resources)

Raritatea resurselor (scarcity resources)

Alegere economică (economic choice)

Comportament economic (economic behaviour)

Microeconomie (microeconomics)

Probleme economice fundamentale (fundamentaleconomic questions)

Gospodărie casnică (housholder)

Firme (firms)

Curba posibilităţilor de producţie (production possibility curve)

Costul de oportunitate (opportunity cost)

Legea creşterii costurilor de oportunitate (law of increasing opportunity)

Individualismul metodologic (methodologicalindividualism)

Raţionalismul economic (economic rationality)

Homo economicus

Analiza funcţională (functional analysis)

Principiul ceteris paribusAnaliza marginală (marginal analysis)

Model economic (economic model)

Legi economice (economic laws)

Abordare pozitivă (positive approach)

Abordare normativă (normative approach)

SUBIECTE DE VERIFICARE

1. Sunt identice noţiunile de Teorie economică şi Microeconomie? Dacă nu, prin ce diferăobiectele lor de studiu? Cine au fost fondatorii acestor ştiinţe?

30



2. Caracterizaţi esenţa, tipurile şi legităţile nevoilor umane. De ce oamenii primitivi suntconsideraţi, de unii, drept „cei mai fericiţi?”

3. Caracterizaţi categoriile de bunuri şi aduceţi exemple pentru fiecare categorie.

4. Analizaţi resursele economice implicate în producerea unor bunuri concrete. Ce se înţelege

prin folosirea alternativă a resurselor şi ce semnificaţie are aceasta pentru activitateaeconomică?

5. Care este sensul economic al problemelor: „ce şi cât de produs?”, „cum de produs?”, „pentrucine de produs?”

6. Ce reprezintă modelul posibilităţilor de producţie şi pe ce premise se bazează el?

7. Care este sensul economic al costului de oportunitate? Daţi exemple de determinare acostului de oportunitate. Prin ce diferă costurile de oportunitate de cele directe?

8. Care sunt condiţiile care pot determina creşterea sau reducerea posibilităţilor de producţie?

9. Ce reprezintă abstracţia homo economicus şi pe cât de raţională este aplicarea ei în cercetareaeconomico-teoretică ?

10. Care sunt metodele specifice de cercetare microeconomică ? Aduceţi exemple de aplicare aunei metode de cercetare.

TESTE

1. Raritatea:a) rezultă din faptul că oamenii produc prea puţin şi consumă prea mult;

b) rezultă din confruntarea nevoilor economice nelimitate cu resursele economicelimitate;c) rezultă din confruntarea resurselor economice nelimitate cu nevoile economicelimitate;d) presupune că subiecţii economiei utilizează ineficient resursele economice.

2. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie ilustrează:a) tipul bunurilor care pot fi produse;

b) cantitatea minimă a bunurilor care pot fi produse în condiţiile utilizării

eficiente a resurselor economice;c) pentru fiecare nivel de producţie a unui bun, cantitatea maximă a altor bunuri pe care societatea poate să o producă;d) nivelul de producţie pentru fiecare bun care ar trebui să fie produs pentru asatisface totalitatea nevoilor.

3. Curba posibilităţilor de producţie are panta negativă, deoarece:a) resursele economice sunt specializate;

b) bunurile economice sunt eterogene;c) pentru a produce o cantitate mai mare a unui bun trebuie să se renunţe la producţia altui

bun;

d) prin creşterea producţiei unui bun creşte şi costul său de oportunitate.

4. Costul de oportunitate este costul determinat de:

31



a) preţul plătit pentru bunul cumpărat; b) depăşirea costurilor unei decizii asupra beneficiilor acesteia;c) cea mai proastă variantă la care s-a renunţat;d) cea mai bună variantă sacrificată pentru a obţine/produce bunul dat.

5. Pentru un student, costul de oportunitate a instruirii la o instituţie de învăţământ

superior reprezintă:a) bursa primită; b) câştigul maximal care ar fi putut fi obţinut în cazul unei eventuale angajări în câmpul

muncii;c) cheltuielile părinţilor pentru întreţinerea lui.

6. Oamenii săraci călătoresc mai mult cu autobuzul, iar oamenii bogaţi călătoresc, deobicei, cu avionul, deoarece:a) călătoria cu autobuzul este prea ieftină în comparaţie cu statutul lor social;

b) oamenii bogaţi preferă confortul avionului;c) autobuzul este un mijloc de transport foarte scump pentru oamenii cu un cost ridicat al

şansei sacrificate de timp.

7. Curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta datorită faptului că:a) s-au incorporat noi tehnologii în procesul de producţie;

b) costul de oportunitate pentru două bunuri este în creştere;c) există o mai bună alocare a resurselor economice.

8. Metodologia cercetării ştiinţifice semnifică:a) totalitatea datelor factologice;

b) totalitatea viziunilor economice ale cercetătorului;c) totalitatea metodelor şi procedeelor de cercetare.

9. În general, studenţii care îşi dedică mai mult timp studiului economiei obţin note maimari, ceteris paribus. În acest context, ceteris paribus semnifică:a) presupunem că toţi profesorii sunt la fel de riguroşi;

b) presupunem că toţi studenţii au acces la acelaşi material de studiu;c) presupunem că toţi studenţii au abilităţi egale;d) toate cele de mai sus.

10. Măsurile de politică economică promovate într-un anumit domeniu se bazează peabordarea:

a) pozitivă; b) negativă;c) normativă;d) exclusivă.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Analizaţi informaţiile din tabel cu referinţă la bunurile care pot fi produse într-o gospodărieţărănească:

Grâne, kg Carne, kg

1000 0800 900600 1200400 1400

32



200 14500 1500

1) Trasaţi curba posibilităţilor de producţie a gospodăriei ţărăneşti.2) Pot fi produse în cadrul acestei gospodării: a) 500 kg de grâne şi 500 kg de carne?; b) 800

kg de grâne şi 1200 kg de carne? Explicaţi.

3) Dacă stăpânul gospodăriei ţărăneşti decide să mărească producerea de carne de la 900 la1200 kg anual, care va fi costul de oportunitate al acestei realocări a resurselor economice?

4) Dacă stăpânul gospodăriei ţărăneşti decide să mărească producerea de grâne de la 400 la600 kg anual, care va fi costul de oportunitate a acestei realocări a resurselor?

5) Dacă anual în cadrul gospodăriei se produc 400 kg de grâne şi 1300 kg de carne,resursele economice vor fi utilizate pe deplin? Argumentaţi răspunsul.

2. Într-o economie exista următoarele variante alternative de producere a automobilelor şiroboţilor de bucătărie :Variante alternative A B C D E FAutomobile, un. 0 100 200 300 400 500Roboţi de bucătărie, un 1000 900 750 550 300 0Cost de oportunitate al unui automobil

1) Completaţi tabelul, calculând costul de oportunitate.2) Ce tendinţă observaţi şi cum o puteţi explica?3) Reprezentaţi grafic frontiera posibilităţilor de producţie.4) Arătaţi ce se va întâmpla cu frontiera posibilităţilor de producţie dacă o parte din

resursele economice vor fi retrase din producţie.

3. Reprezentaţi curba posibilităţilor de producţie definita pentru X = 0; Y= 50, si X= 10 Y=0(intre X si Y existând o dependenţă liniară).Ce se va întâmpla cu ea, dacă:1) progresul tehnico-ştiinţific va permite majorarea producerii bunurilor Y până la 60 un.,

ceteris paribus;2) utilizarea unor resurse suplimentare va permite majorarea producerii bunului X până la

20 un.;3) aceste procese se vor produce simultan.

SARCINI ANALITICE

1. Comentaţi afirmaţia: „A face economie nu înseamnă nimic altceva decât opţiunea continuăîntre diferitele posibilităţi, iar teoria economică nu este, în fond, decât ştiinţa alternativei”(Wilhelm Ropke).

2. Descrieţi, prin exemple concrete, modul în care oamenii, în viaţa lor cotidiană, şi producătorii, în activitatea lor economică, iau decizii şi aplică costul de oportunitate.

3. Pornind de la raţiune şi de la experienţa cotidiană, determinaţi tipul dependenţei funcţionale(directă sau inversă) intre următoarele variabile economice:

♦ preţul bunului şi cererea la el;

♦ mărimea venitului consumatorului şi cantitatea/calitatea bunurilor consumate;

33



♦ mărimea dobânzii bancare şi cererea de credite.

4. Aplicaţi noţiunile „beneficii marginale” şi „costuri marginale” la diferite situaţii economiceconcrete.

5. Explicaţi diferenţa dintre teoria şi realitatea economică în baza modelării economice.

6. Analiza poate fi efectuată la diferite nivele. Determinaţi care din raţionamente se referă lamicronivel, care – la macronivel şi care – la mondonivel:♦ pentru a reduce către anul 2015 nivelul sărăciei în lume de 2 ori, statele dezvoltate trebuie

să acorde ţărilor subdezvoltate un ajutor anual echivalent cu 0,5% din PIB;

♦ tarifele la gaz depind de acordurile semnate cu furnizorii;

♦ reducerea cotelor la impozitul pe venit stimulează activitatea economică;

♦ fabrica „Viorica” a obţinut facilităţi impozitare în vederea stimulării exportului;

♦ după nivelul competitivităţii naţionale, în 2010 din 139 de tari Republica Moldova aocupat locul 94.

7. Care din afirmaţiile de mai jos sunt pozitive şi care – normative?♦ Pentru reducerea sărăciei în ţările subdezvoltate experţii recomandă orientareainvestiţiilor în sectorul de învăţământ, ocrotire a sănătăţii, dezvoltare agrară, renovareafondului locativ, construcţia drumurilor.

♦ Tendinţele emigraţioniste vor diminua odată cu majorarea salariilor interne, însăîn viitorul previzibil emigrarea va rămâne element important al modelului de dezvoltare aRepublicii Moldova.

♦ Lipsa resurselor energetice proprii şi creşterea deficitului de resurse acvatice vor rămâne în continuare probleme ce vor îngreuna nu doar dezvoltarea economică a ţării,

dar şi opţiunile geopolitice ale acesteia.♦ În Republica Moldova este absolut necesară crearea unei agenţii publiceindependente de protecţie a drepturilor consumatorilor.

8. Comentaţi afirmaţia: „Nu există nimic mai practic decât o teorie bună” (Henri Poincaré).

SARCINI DE ANALIZĂ A INFORMAŢIEI ECONOMICE ŞI STATISTICE

1. Determinaţi resursele ale căror insuficienţă stopează dezvoltarea economică a Republicii

Moldova. Argumentaţi răspunsul prin analiza bazei de date a Biroului Naţional de Statisticăal Republicii Moldova.

2. Alegeţi un eveniment economic curent şi analizaţi modul cum este prezentat în diversecotidiene. Problematica surprinsă în acest eveniment este microeconomică saumacroeconomică? pozitivă sau normativă?

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

♦ Arborele ştiinţei economice.

♦ Homo economicus: caracteristici şi critici.

34



♦ Funcţia practică a teoriei economice: experimentul economic şi reformele

economice.

35

lectia 1te

Documents