Latinitate si dacism

Latinitatea si dacismul sunt concepte care desemneaza doua curente de idei ce strabat cultura si literatura romana, penduland intre elementele mitului fondator al originilor, mitul etnogenezei, sau interrelationandu-le, ceea ce a contribuit la construirea unei identitati culturale. Cei doi termeni definesc caracterul specific al poporului roman, decurgand din dubla descendenta, romana si dacica. Astfel, exista mai multi cronicari ce s-au afirmat din mai multe puncte de vedere privind originea poporului roman. Consider ca este in natura fiintei umane sa aiba opinii proprii, eventual diferite de ale celorlalti si de aceea aceste ipoteze aduse de istorici constituie relatari aproximative sau chiar si exagerari.

Mai intai, ideea de latinitate incepe sa fie manifestata in secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, odata cu infiltrarea umanismului in spatiul romanesc, avand meritul deosebit de a dezvolta constiinta identitara, promovand si argumentand ideile romanitatii noastre, ale limbii si ale poporului roman. Se atinge apogeul prin reprezentantii Scolii Ardelene (Petru Maior, Inocentiu Micu, Samuel Micu, Gheorghe Sincai, Ion Budai Deleanu- autorul epopeei ,,Tiganiada”) si totodata nasterea in spatiul romanesc a unui alt curent ideologic si anume iluminismul. Dacismul isi face simtita prezenta odata cu infiltrarea romantismului in spatiul romanesc. Este lansata ipoteza dacica, manifestandu-se interes pentru fondul geto-dacic al etnogenezei, interes explicat prin ideologia romantica, orientata spre cunoasterea istoriei, folclorului ca depozitar al traditiei. Ideea dacismului atrage prin datele eroice ale istoriei (nobletea celui invins in lupta, spiritul de sacrificiu, seninatatea in fata mortii), prin misterul unei civilizatii necunoscute, mitice, atemporale, prin fascinatia arhaicului, a originilor, prin afinitati cu spiritul romantic. Apare imaginea Daciei mitice paradisiace in diferita creatii literare din secolul al XIX-lea. Mitul romantic al Daciei se regaseste in opera lui Mihai Eminescu, ,,Memento mori”, imbogatit insa cu elemente care incorporeaza mitul clasic al Romei: Dacia nu se naste sub semnul gandirii rationale, care atrage dupa sine si declinul; ea se naste sub semnul mitului, al unei determinari cosmice; astfel exista in Dacia un munte sacru, care stabileste relatia cu cosmicul, zeii coborand din cer pe o scara de stanci pentru a intra in lumea dacilor.

Apoi, existe premise privind dubla descendenta a poporului roman, fiind elaborate diferite idei, conceptii. Exista o serie de exagerari privind originea pur latina. Erau considerate idei precum descendenta exclusiv romana, inlaturarea din limba a tuturor elementelor nelatine (purismul), disparitia dacilor in cele doua razboaie daco-romane. Toate acestea reprezinta exagerari, impotriva acestora situandu-se reprezentantii ,,Junimii” (in special Titu Maiorescu). Se manifesta o anumita imaturitate a poporului roman, incapabil sa-si accepte propriile origini, problema ce ar trebui abordata cu mai multa seriozitate. Desi este negata provenienta nelatina, exista un procent insemnat de monstenire slava. Aceasta atitudine nu este decat dovada unor vremuri zbuciumate ale istoriei, in care lumea se supune unor reguli ale dezvoltarii organice in spiritul ameliorarii continue a lumii. Asemenea experimentului biologic prezentat de Lucian Blaga, in domeniul culturii si al psihologiei etnice, dominanta se construieste in functie de cultura cu o putere spirituala mai mare: ,,in spiritul romanesc este dominanta latinitatea, linistita si prin excelenta culturala. Avem insa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care, oricat ne-am impotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului”. Din respect pentru cultul stramosilor, natiunea romana ar trebui sa acorde consideratia necesara tuturor componentelor spirituale etnice din care a rezultat sinteza actuala. In ceea ce ma priveste, cred ca este un comportament lipsit de intelepciune, intrucat ,,cu cat ii tinem mai mult in fraul intunericului, cu atat rascoala va fi mai aspra, mai tumultoasa”. Insa, asemenea respectului de sine al lui Blaga, Mircea Eliade a ramas obsedat de Romania reala. Dupa ocolul fecund prin toate religiile lumii, atunci cand savantul se odihneste, de fapt odihna se confunda cu intoarcerea neodihnita spre intimitatea constiintei, el scrie in romaneste. Autorul isi rememoreaza originea, se intoarce la esenta personalitatii sale. Acesta ajunge in cele din urma la concluzia ca dacii s-au nascut sub acelasi semn, acela al lupului, adica au fost predestinati razboaielor, invaziilor si emigrarilor.

Pe de alta parte, secolul al XX-lea manifesta un interes diferit pentru fondul dacic al etnogenezei. Ideea dacica prinde consistenta si devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii si ai religiei, geografi, sociologi, folcloristi. Lucrarile unor istorici precum Vasile Parvan, Hadrian Daicoviciu, li se adauga studii, articole cu rezonanta puternica in perioada interbelica semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade. In perioada interbelica ideea dacica s-a transformat uneori in dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta, prezentata in ,,Dacia preistorica”, opera apartinand lui N. Densusianu din

1916. Este elaborata ideea unui imens imperiu, extins in Europa, Africa de Nord si o parte din Asia. Se afirma generatia cronicarilor, cu lucrari spectaculoase: Nicolaus Olahus scrie in limba latina (,,Ungaria”- capitolul ,,Dacia”), punand in circuitul umanismului european ideea unitatii de neam, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce argumenteaza ideea latinitatii folosindu-se de dovezi lingvistice, arheologice, etnografice, urmati de hronicul Dimitrie Cantemir. Acesta continua ideea de romanitate, insa exagereaza puritatea romana, cu scopul afirmarii unei obarsii nobile a neamului nostru. Este in natura fiintei umane sa aiba continuu aprecierea celor din jur, pornind de la originile ideale ale stramosilor si pana la activitatile zilnice, banale si consider ca acesta a constituit unul dintre motivele principale ce a dus la exagerea. Lucian Blaga pune in lumina aceste aspecte in articolul ,,Revolta fondului nostru latin”, pornind de la ideea orgoliului latinitatii romanilor, negand trecutul batjocoritor, elaborand numai mandria culturii stramosilor: limpezimea, ratiunea, cumpatul, iubirea. De asemenea, Constantin Cantacuzino Stolnicul, in ,,Istoria Tarii Romanesti”, relateaza idei privind acelasi concept. Folosirea pronumelui ,,noi” subliniaza apartenenta autorului la o colectivitate pur romanica, avand drept calitati putere, curaj, origine nobila.

Avand ca suport argumentele aduse, consider ca de-a lungul timpului au existat diferite premise privind originile poporului roman, asa cum au fost prezentate, unele sustinand anumite exagerari cu referire la purismul latin, disparitia definitiva a dacilor, existenta unui imperiu imens, dar si altele, mai realiste, aducand idei privind sangele slav si trac. Din punctul meu de vedere, este existenta o atitudine lipsita de intelepciune si respect fata de noi insine, respectiv de stramosii nostri, care au indurat razboaie, pierderi omenesti, batjocura din partea altor popoare pentru a duce intr-un final la rezultatul din zilele de astazi si anume civilizatia romana, cu anumite traditii, un trecut istoric bogat si cu victorii si mandrii, o limba complexa si vorbita in masa. De aceea, fiecare cetatean roman ar trebui sa isi cunoasca trecutul nu intotdeauna stralucit si sa-si aprecieze originile.

Ion Alexandra GeorgianaClasa a XI-a D