l ziar + cartea paștele – cea mai mare...codul lui da vinci. de-a lungul istoriei literaturii au...

8
Director: Ioan Enescu l Nr. 23 l Săptămâna: 4 – 11 aprilie 2017 l Se distribuie numai cu cartea Ziar + cartea „Marele pescar vol.2“ 14,99 LEI De joi, 6 aprilie la toate chioșcurile De marți, 4 aprilie la toate chioșcurile Paștele – cea mai mare sărbătoare a creștinătății l Serial: Dictatori şi tirani Mobutu, Atotputernicul din Zair l Serial: Personaje feminine PAGINA 5 PAGINA 8 Ioan Enescu Un cuplu inseparabil Agrippina, otrava Romei PAGINA 2 l De la lume adunate Semnificație religioasă P aştele este cea mai veche şi im- portantă sărbătoare a creştinătă- ţii, care rememorează patimile, crucificarea şi Învierea lui Isus Hristos. Biblia spune că la câteva zile după intrarea sa în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, murind pe cruce şi fiind pus într-un mormânt peste care a fost prăvălită o piatră grea. După trei zile, în dimineața de duminică El a înviat din morţi. Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa creş- tinătății, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare, ci şi în- ceputul şi culmea tuturor sărbătorilor religioase, marcând simbolic trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă. Cuvântul Paști provine în lim- ba română din forma bizanti- no-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pesah („trecere”). E posibil ca acesta să fi fost moştenit de evrei de la egipteni. Evreii sărbă- toresc Pesah (Paşte) — „sărbătoa- rea libertății” sau „a azimilor” —, în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii lor prin Marea Roşie, sub conducerea lui Moise, omul lui Dumnezeu, şi a eliberării lor din ro- bia Egiptului (Ieşirea XII, 27), care se celebrează pe 14 Nisan şi coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Obiectul sau motivul Paştelui creş- tin a devenit cu totul altul decât cel al Paştelui evreiesc, care fusese la vremea respectivă celebrat şi de Isus şi apostoli, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind ulterior, după o parte dintre teologii creştini, altă legătură decât una de nume şi de coincidență cronologică. În limbile germanice această sărbă- toare pare a-şi lua numele de la cel al cultului mai vechi, de sorginte păgână, al zeiței Eostre, echivalentă cu Eos a grecilor sau Aurora romanilor; în ger- mană la Paşte se spune  Ostern (das), iar în engleză Easter. Data celebrării Paştilor are la bază două fenomene astronomice importan- te: echinocțiul de primăvară şi mişcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paştile se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline de după echinocțiul de primăvară. Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinsă între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălțarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Reflectarea în literatură În lumea creştină a existat dintot- deauna, cum era şi firesc, preocuparea de a scrie cărți despre viața lui Isus şi pe măsură ce literatura a evoluat, des- prinzându-se de sub influența Bisericii, cărțile ce abordează acest subiect au cunoscut o literaturizare pronunțată, o desprindere treptată de istoricitate şi o ancorare mai pronunțată în fantastic şi metaforic, astăzi mergându-se chiar până la şocarea cititorilor prin produ- cerea unor opere controversate, cum se întâmplă în cazul lui Dan Brown, de pildă, care a şocat o întreagă lume cu Codul lui Da Vinci. De-a lungul istoriei literaturii au apărut mai multe capodopere ce au avut în centrul acțiunii viața lui Isus şi începuturile turbulente ale creşti- nismului ori s-au folosit de simbolul plurivalent, chintesențial pentru desti- nul uman al Învierii, pentru înfățişarea unor poveşti de viață tulburătoare. În Faust de Goethe, întâlnirea în- vățatului cu Mefistofel are loc chiar de Paşte, fiind descrisă prezența unui cor de îngeri ce înalță imnuri de slavă după Înviere. În Mândrie și prejudeca- de Jane Austen, Paştele marchează punctul de cotitură al romanului, când Elizabeth rămâne în Kent şi Darcy o ia prin surprindere, cerând-o în căsătorie. În cartea lui Tolstoi, Învierea, slujba de Paşte descrisă în capitolul al cinci- sprezecelea reprezintă tot un punct de cotitură în viața personajului principal, care ajunge să-şi regrete păcatele şi să se trezească la o nouă viață. În Sunetul și furia a lui W. Faulkner, Paştele anului 1928 con- stituie fundalul principal al po- veştii de fami- lie, în care unele scene reamintesc de patimile lui Hristos, în vreme ce altele sugerea- ză speranța într-o nouă viață. Ultima ispi- tire a lui Hristos de Nikos Kazan- tzakis a fost o carte interzisă, ce a stârnit mare indignare la apariția sa. Premisa că Isus ar fi fost şi el o ființă umană vul- nerabilă la ispită a cauzat indignarea cercurilor religioase conservatoare. Evanghelia după Isus de Norman Mailer este şi ea o carte îndrăzneață, ce se prezintă sub forma unei aşa-zise autobiografii a lui Isus, care debutează odată cu naşterea lui şi se încheie cu crucificarea şi Învierea Sa. Nişte cărți ce reuşesc să se apropie mai mult de adevărul istoric şi de me- sajul biblic în acelaşi timp sunt de pil- dă Cămașa lui Hristos şi Marele pescar de Lloyd Douglas, Ben Hur – o poveste a lui Hristos de Lew Wallace, Viața lui Isus de Giovanni Papini. Sensul Învierii este unul extrem de profund şi de subtil şi acesta reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație pen- tru toți scriitorii preocupați de sensul cel adevărat al vieții. Vasile Voiculescu, un mare scriitor creştin al literaturii române, a expri- mat în cuvinte foarte expresive această idee: „Nu-i scapă colț neluminat, pustiu, El, Fulger, cercetează pe oricine, (…)De-i place-și face popas în tine, Și-n volbură de slăvi te ia cu Sine.” În încheiere, trebuie subliniat că Învierea nu este doar o simplă poves- te de demult, pe care se cuvine s-o re- memorăm an de an, pentru că aşa este datina, ci o definire a propriei noastre umanități, o trăire particulară a pro- priei noastre învieri spirituale, după exemplul lui Isus, o apropiere de di- vinitate şi o transcendere a condiției noastre pieritoare pământeşti. Mihaela Eros

Upload: others

Post on 30-Dec-2019

8 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Director: Ioan Enescu l Nr. 23 l Săptămâna: 4 – 11 aprilie 2017 l Se distribuie numai cu cartea Ziar + cartea „Marele

pescar vol.2“ 14,99 LEI

De joi, 6 martie la toate chioșcurile

De joi, 6 aprilie la toate chioșcurile

De marți, 4 aprilie la toate chioșcurile

Paștele – cea mai mare sărbătoare a creștinătății

l Serial: Dictatori şi tiraniMobutu, Atotputernicul

din Zair

l Serial: Personaje feminine

PAGINA 5

PAGINA 8

Ioan Enescu

Un cuplu inseparabil

Agrippina, otrava Romei

PAGINA 2

l De la lume adunate

Semnificație religioasă

Paştele este cea mai veche şi im-portantă sărbătoare a creştinătă-ţii, care rememorează patimile,

crucificarea şi Învierea lui Isus Hristos.Biblia spune că la câteva zile după

intrarea sa în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, murind pe cruce şi fiind pus într-un mormânt peste care a fost prăvălită o piatră grea. După trei zile, în dimineața de duminică El a înviat din morţi.

Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa creş-tinătății, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare, ci şi în-ceputul şi culmea tuturor sărbătorilor religioase, marcând simbolic trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.

Cuvântul Paști provine în lim-ba română din forma bizanti-no-latină  Pastihae  a cuvântului de origine  ebraică  Pesah  („trecere”). E posibil ca acesta să fi fost moştenit de evrei de la egipteni.  Evreii  sărbă-toresc Pesah  (Paşte) — „sărbătoa-rea libertății” sau „a  azimilor” —, în amintirea evenimentelor relatate în  Biblie  ale trecerii lor prin  Marea Roşie, sub conducerea lui Moise, omul lui Dumnezeu, şi a eliberării lor din ro-bia  Egiptului  (Ieşirea  XII, 27), care se celebrează pe 14  Nisan  şi coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Obiectul sau motivul Paştelui creş-tin a devenit cu totul altul decât cel al Paştelui evreiesc, care fusese la vremea respectivă celebrat şi de Isus şi apostoli, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind ulterior, după o parte dintre teologii creştini, altă legătură decât una de nume şi de coincidență cronologică.

În limbile germanice această sărbă-toare pare a-şi lua numele de la cel al cultului mai vechi, de sorginte păgână, al zeiței  Eostre, echivalentă cu Eos a grecilor sau Aurora romanilor; în ger-mană la Paşte se spune  Ostern (das), iar în engleză Easter.

Data celebrării Paştilor are la bază două fenomene astronomice importan-te: echinocțiul de primăvară şi mişcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paştile se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline de după echinocțiul de primăvară.

Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinsă între sărbătoarea Învierii

Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălțarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi.

Reflectarea în literaturăÎn lumea creştină a existat dintot-

deauna, cum era şi firesc, preocuparea de a scrie cărți despre viața lui Isus şi pe măsură ce literatura a evoluat, des-prinzându-se de sub influența Bisericii, cărțile ce abordează acest subiect au cunoscut o literaturizare pronunțată, o desprindere treptată de istoricitate şi o ancorare mai pronunțată în fantastic şi metaforic, astăzi mergându-se chiar până la şocarea cititorilor prin produ-cerea unor opere controversate, cum se întâmplă în cazul lui Dan Brown, de pildă, care a şocat o întreagă lume cu Codul lui Da Vinci.

De-a lungul istoriei literaturii au apărut mai multe capodopere ce au avut în centrul acțiunii viața lui Isus şi începuturile turbulente ale creşti-nismului ori s-au folosit de simbolul plurivalent, chintesențial pentru desti-nul uman al Învierii, pentru înfățişarea unor poveşti de viață tulburătoare.

În Faust de Goethe, întâlnirea în-vățatului cu Mefistofel are loc chiar de Paşte, fiind descrisă prezența unui cor de îngeri ce înalță imnuri de slavă după Înviere. În Mândrie și prejudeca-tă de Jane Austen, Paştele marchează punctul de cotitură al romanului, când Elizabeth rămâne în Kent şi Darcy o ia prin surprindere, cerând-o în căsătorie.

În cartea lui Tolstoi, Învierea, slujba de Paşte descrisă în capitolul al cinci-sprezecelea reprezintă tot un punct de cotitură în viața personajului principal, care ajunge să-şi regrete păcatele şi să se trezească la o nouă viață.

În Sunetul și furia a lui W. Faulkner, Paştele anului 1928 con-stituie fundalul principal al po-veştii de fami-lie, în care unele scene reamintesc de patimile lui Hristos, în vreme ce altele sugerea-ză speranța într-o nouă viață.

Ultima ispi-tire a lui Hristos de Nikos Kazan-

tzakis a fost o carte interzisă, ce a stârnit mare indignare la apariția sa. Premisa că Isus ar fi fost şi el o ființă umană vul-nerabilă la ispită a cauzat indignarea cercurilor religioase conservatoare.

Evanghelia după Isus de Norman Mailer este şi ea o carte îndrăzneață, ce se prezintă sub forma unei aşa-zise autobiografii a lui Isus, care debutează odată cu naşterea lui şi se încheie cu crucificarea şi Învierea Sa.

Nişte cărți ce reuşesc să se apropie mai mult de adevărul istoric şi de me-sajul biblic în acelaşi timp sunt de pil-dă Cămașa lui Hristos şi Marele pescar de Lloyd Douglas, Ben Hur – o poveste a lui Hristos de Lew Wallace, Viața lui Isus de Giovanni Papini.

Sensul Învierii este unul extrem de profund şi de subtil şi acesta reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație pen-tru toți scriitorii preocupați de sensul cel adevărat al vieții.

Vasile Voiculescu, un mare scriitor creştin al literaturii române, a expri-mat în cuvinte foarte expresive această idee:

„Nu-i scapă colț neluminat, pustiu,El, Fulger, cercetează pe oricine,(…)De-i place-și face popas în tine,Și-n volbură de slăvi te ia cu Sine.”

În încheiere, trebuie subliniat că Învierea nu este doar o simplă poves-te de demult, pe care se cuvine s-o re-memorăm an de an, pentru că aşa este datina, ci o definire a propriei noastre umanități, o trăire particulară a pro-priei noastre învieri spirituale, după exemplul lui Isus, o apropiere de di-vinitate şi o transcendere a condiției noastre pieritoare pământeşti.

Mihaela Eros

2

SERIAL: DICTATORI ŞI TIRANI

Mobutu, Atotputernicul din Zair prieten apropiat al lui CeaușescuRoland Cătălin Pena

S-a născut în 1930 şi a luat puterea în 1965 ca Joseph-Désiré Mobutu, dar avea să moară, în 1997, ca

Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga, în limba locală însemnând „Atotputernicul luptător care, datorită rezistenței și a inflexibilei dorințe de a câștiga, va merge din cucerire în cuceri-re, lăsând foc în urma sa”. Într-un exces de naționalism, în 1971, a transfor-mat fosta colonie belgiană Republica Democrată Congo în Zair, cu capitala la Kinshasa. Printr-o serie de reforme naţionaliste dorea să prezinte lumii măreţia ţării sale prin întoarcerea la ră-dăcinile africane.

Războinicul care cobora din nori

Despre el s-a scris că, după ce a preluat puterea, a obligat televiziuni-le din țara sa să-şi înceapă programul cu o scenă cu el coborând din nori. De asemenea, le-a obligat să nu folosească nici un alt nume propriu în afara nu-melui său, în timpul ştirilor. Dictatorul din Congo-Zair executa pe oricine i se părea că i se opune. După o perioadă îndelungată de teroare, Mobutu a ob-servat că este mai uşor să-i cumpere pe cei din jurul său, decât să-i ucidă. Regimul lui s-a sfârşit brusc, fiind obli-gat să fugă. A murit în 1997, răpus de un cancer la prostată, în Maroc, o mai veche țară aliată. În timpul cât a dom-nit Mobutu Sese Seko ar fi furat 5 mili-arde de dolari din buget.

În topuriÎntr-un Top 10 dictatori din în-

treaga lume, întocmit de jurnaliştii de la Times în 2008, Nicolae Ceauşescu se afla pe ultimul loc, fiind precedat de prietenul său Mobutu. Pe primul loc era Kim Jong-il, liderul Coreei de Nord.

Revista Times a alcătuit, în 2011, o listă a celor mai importanți 15 dictatori înlăturați de la putere de popoarele lor. Pe şapte era liderul fostei colonii belgi-ene Congo, Mobutu Sese Seko, carac-terizat ca figură tipică pentru dictatorii africani, adepți ai încălcării constante a drepturilor omului, ai actelor de ne-potism şi ai vizitelor de shopping la Paris, la bordul aeronavelor Concorde. Nicolae Ceauşescu îi urma lui Mobutu, pe locul opt.

Însă nu doar topurile îi uneau pe cei doi. Ca dictatori care se respectau, ei erau strâns legați şi de o îndelungată prietenie. Drept dovadă, Ceauşeşcu a făcut o singură excepţie de la regula sa potrivit căreia toate materialele folosite la construcția Casei Poporului trebuiau

să provină din România, acceptând un cadou din partea lui Mobutu, patru uşi gigantice din mahon pentru sala prin-cipală, scria ziarul Financial Times.

Istoria unei monstruoase prietenii

România a recunoscut Republica Democrată Congo în 1966. În anul următor s-a inaugurat Ambasada României la Léopoldville, viitoarea Kinshasa. În primii ani relaţiile au fost blocate de poziţia lui Mobutu faţă de China. În ianuarie 1970 s-a inaugu-rat la Bucureşti Ambasada Republicii Democrate Congo, iar în luna mai s-a semnat la Léopoldville un acord de co-operare economică. Prezent la eveni-ment, ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, i-a înmânat lui Mobutu invi-taţia lui Ceauşescu de a vizita România. El a sosit în România la sfârşitul lui august 1970. Întrevederea oficială cu Ceauşescu a avut loc pe 26 august. Oaspetele a precizat că România şi Republica Democrată Congo puteau colabora eficient în economie, deoare-ce republica africană dispunea de con-sistente resurse minerale, însă nu avea tehnicieni şi capital pentru investiţii. Ceauşescu a consimţit să pregătească

specialişti congolezi, iar la nevoie putea trimite la Léopoldville ingineri, doctori sau profesori.

Ceauşescu i-a întors vizita lui Mobutu între 21 şi 23 martie 1972. Prietenul său se numea deja Mobutu Sésé Seko Nkuku Ngbendu Wa Za Banga, iar țara Republica Democrată Congo, Zair, cu capitala la Kinshasa.

După întâlnirea lor din august 1970, în relaţiile internaţionale apăru-seră unele modificări, prin recunoaş-terea Chinei comuniste de către ONU. Mobutu, care fusese susținut de Taiwan, avea nevoie de un canal de comunica-re cu China. Ceauşescu s-a lăudat că Bucureştiul intermediase şi primele contacte ale Argentinei şi Iranului cu China comunistă. Cei doi lideri s-au despărţit pe 23 martie 1972 într-o at-mosferă de mare prietenie.

Alungarea și rechemarea investitorilor străini

La începutul dictaturii sale, Mobutu a naționalizat firmele străine, alungând investitorii. Efectul a fost o recesiune economică severă, încât a trebuit să în-cerce să-i aducă înapoi prin 1977. El îi cerea cu toate prilejurile lui Ceauşescu

porumb românesc, ca să combată foa-metea care se instalase în țară.

Tot în 1977, fragilitatea puterii lui Mobutu a fost demonstrată când re-belii katanghezi din Angola au orga-nizat două invazii în Haut-Katanga. Dar ajutorul militar străin, al Franței şi Marocului, l-au salvat.

De-a lungul dictaturii sale, Mobutu se dovedise eficient pentru menține-rea regimului în fața amenințărilor externe şi interne, însă nu reuşise nici o creştere economică. După Războiul Rece, Mobutu nu a mai primit creditul străin acordat în schimbul intervenți-ei în problemele interne ale vecinilor Zairului. În acele condiții a fost uşor de marginalizat de sistemul pluripar-tid, aşa că a predat puterea rebelilor lui Laurent-Désiré Kabila pe 16 mai 1997.

Un român în Zair, impresi-onat de Mobutu

Profesorul Constantin Spilcea avea 34 de ani când s-a îmbarcat, împreună cu familia, într-un avion al companiei Air Zair. Fusese remarcat de autorită-ţile române ca un profesor care cunoş-tea la perfecţie limba franceză şi a fost selectat să reprezinte România în mij-locul Africii. Timp de patru ani a bătut Zairul în lung şi-n lat.

„În urma unei selecţii riguroase, fusesem ales să plec ca biolog într-o lume călcată de celebrii explora-tori David Livingstone sau Henry Morton Stanley. Pentru că aveau un respect deosebit pentru noi, pe data de 14 septembrie 1974 am fost con-duşi la avion chiar de ambasadorul Zairului la Bucureşti şi am fost foar-te onorat atunci”, povestea biolo-gul Constantin Spilcea, pentru ziarul Libertatea.

La un moment dat, Mobutu se afla într-o vizită de lucru în regiunea unde era Spilcea, iar cercetătorii din România, ţară prietenă a Zairului, au fost invitaţi să participe la festivităţi.

„Era o apariţie ieşită din comun, purta o căciulă de leopard şi un bas-ton din abanos sculptat cu motive tradiţionale. Prezenţa lui impunea respect şi m-am bucurat că am avut ocazia să îl văd cu ochii mei”, îşi amintea cercetătorul după aproape pa-tru decenii.

Imagine prin sportÎn 1974, Mobutu le oferea lui

Muhammad Ali şi George Foreman câte cinci milioane de dolari pentru a boxa la Kinshasa, într-o impresionan-tă acţiune de imagine, cunoscută ca „The Rumble in the Jungle”.

3

Spioni celebri (III)

Josephine Baker, „Black Venus”, a spionat pentru Rezistența franceză

Roland Cătălin Pena

Picasso a spus despre ea că este „Nefertiti din zilele noastre”. Hemingway a zis că era „cea mai

senzaţională femeie pe care a văzut-o ci-neva vreodată”. George Simenon, care se lăuda cu 10.000 de amante, a pretins că niciuna nu era ca ea din punct de vedere sexual.

Toți trei vorbeau despre Josephine Baker, „Black Venus” („Venus cea neagră”), cea care a spionat pentru Rezistența franceză. În 1944, după iz-gonirea nemților, a fost primită la Paris ca o eroină, fiind decorată cu Medalia Rezistenţei şi Crucea de Lorena.

Recrutată de serviciile generalului Charles de

GaulleDupă izbucnirea celui de-al Doilea

Război Mondial, Josephine Baker a fost recrutată cu scopul de a obţine in-formaţii în timpul petrecerilor la care participa. Fiind o anti-nazistă convinsă, Josephine a şi pilotat un avion al Crucii Roşii, spune legenda, cu medicamente şi provizii până în Belgia. În 1940, când Germania a invadat Franţa, Josephine a părăsit Parisul şi s-a mutat în caste-lul ei din Dordogne, unde i-a ascuns şi protejat pe luptătorii din Rezistenţa franceză. Când germanii au perchezi-ţionat castelul, Josephine i-a fermecat cu nurii ei, ajutându-i apoi pe luptătorii din Rezistenţă să părăsească Franţa. A plecat într-un turneu prin neutrele țări Spania şi Portugalia, transmiţând mesa-je pentru Rezistenţă scrise cu cerneală invizibilă, ascunse în lenjeria ei intimă. „Cine ar îndrăzni să o percheziţione-ze pe Josephine Baker?”, obişnuia ea să spună.

A susţinut şi concerte gratuite pen-tru trupele Aliaţilor în nordul Africii, deplasându-se prin deşertul plin de mine, fără să se plângă niciodată.

Dar cine a fost de fapt Josephine?

A cucerit Parisul, apărând complet goală, cu doar câteva pene de flamin-go plasate în zonele mult prea intime. Partenerul ei de dans a purtat-o în bra-ţe, cu capul în jos, cu picioarele ei lungi într-un şpagat perfect. A lăsat-o jos, iar ea a început să danseze. În timp ce lu-mina îi mângâia pielea cafenie, trupul ei se încolăcea în jurul partenerului. Îşi amintea, mai târziu, că era pierdută în erotismul momentului.

Acel spectacol a fost începutul carie-rei sale extraordinare la Paris. Josephine Baker a devenit una dintre cele mai mari dive din toate timpurile, o legendă a Epocii Jazz-ului, talentată, strălucitoare, amorală cât încăpea la vremurile acelea.

Maltratată de micăJosephine s-a născut în 1906 într-un

ghetou din St. Louis.. Mama ei, Carrie, era o fostă dansatoare, iar tatăl un tobo-şar evreu, Eddie Carson, care şi-a pără-sit familia la scurt timp după naşterea fratelui mai mic al lui Josephine. Carrie a dat vina pe naşterea lui Josephine pen-tru tot ce i s-a întâmplat rău în viață. Josephine îşi amintea: „Mama mă ura şi şi-ar fi dorit ca eu să mor”.

Măritată la 13 aniCând Josephine avea 11 ani, oraşul ei

natal, St. Louis, a fost cuprins de revol-te rasiale, în care albii au omorât peste 100 de negri. Josephine a fost martor ocular la câteva crime. S-a căsătorit la vârsta de 13 ani cu Willie Wells. Willie a lovit-o pe soţia sa în cap cu o sticlă. Apoi, el a plecat de acasă. Mariajul lor a durat opt luni. La puţin timp după aceea, Josephine a fost văzută dansând pe stradă de un căutător de talente care a inclus-o în corul unui grup artistic, Dixie Steppers. Cântăreaţa principală a grupului a luat-o pe Josephine sub aripa ei protectoare, dar şi în patul ei de lesbi-ană. Măcar a învăţat-o să cânte.

La 15 ani, în Philadelphia, s-a căsăto-rit, cu Willie Baker, deşi nu divorţase de primul soţ. Acolo a primit un rol într-un

musical cu o distribuţie exclusiv de cu-loare, „Shuffle Along”. În 1925, a fost vă-zută de un producător aflat în căutarea unei cântăreţe pentru un spectacol de cabaret, cu o distribuţie exclusiv de cu-loare, la Paris. Cu câteva săptămâni îna-inte de debutul show-ului, producătorii i-au spus că trebuie să danseze topless. A refuzat, dar producătorii au amenin-țat-o că nu va primi biletul de vapor spre SUA până când nu va face ceea ce i s-a cerut. Fără niciun ban, Josephine a fost nevoită să accepte.

Parisul, la picioarele negresei din Saint LouisDupă succesul senzaţional din pri-

ma seară a show-ului, marii creatori de modă parizieni o voiau să le poarte hainele, iar sute de bărbați o cereau de nevastă. De aici a început legenda!

Rapid, a fost selecționată în celebra trupă de la Folies Bergere. Acolo şi-a prezentat unul dintre cele mai renumi-te costume ale sale: tutu-ul din banane, creat de Jean Cocteau.

Păpuşi „Josephine” erau vândute în magazine, iar femeile îşi tundeau pă-rul ca Josephine. Toată lumea voia să se culce cu „Venus cea neagră”, iar ea a avut sute de aventuri, atât cu bărbaţi, cât şi cu femei. Unul dintre amanţii ei era gigoloul sicilian Pepito de Abatino.

Acesta a devenit managerul ei, convingând-o să îşi des-chidă propriul club de noapte, Chez Josephine, unde artista americană cânta, dansa şi flir-ta cu clienţii. Josephine a apă-rut în două filme de succes, devenind prima actriţă de cu-loare care a reuşit să pătrun-dă în circuitul cinematografic mondial. A susţinut turnee prin Europa încununate de succes, ignorând afronturile fasciştilor şi rasiştilor, şi chiar bombele cu amoniac aruncate spre ea, pe scenă.

Mamă eroinăJosephine Baker a adop-

tat 11 băieţi şi două fete, din Coreea, Japonia, Columbia, Israel, Venezuela, Franţa şi din ţări africane, înfiinţân-du-şi propriul „trib în culorile curcubeului”.

S-a întors în America unde a fost decepționată de segregaționism. În 1963 a mers alături de Martin Luther King la Marşul de la Washington, unde liderul co-munităţii de culoare a ţinut celebrul său discurs „I Have a Dream”. Josephine Baker a vorbit şi ea, îmbrăcată în uni-forma Armatei Franceze de Eliberare, decorată cu nume-

roasele medalii pe care le primise.

Pe toboganul viețiiÎn 1969, ruinată, şi-a vândut castelul

şi s-a mutat într-un apartament cu două camere la Paris alături de toţi copiii ei. Prinţesa Grace de Monaco a ajutat-o să cumpere o vilă în sudul Franţei. În 1973, a suferit un infarct şi un accident vascu-lar cerebral.

În aprilie 1975, admiratorii ei i-au or-ganizat un spectacol de revistă la Paris, care a celebrat împlinirea a 50 de ani de când Josephine „cucerise” Parisul. Purtând un body care îi dezvelea silueta senzaţională, la 69 de ani, Josephine a fost aplaudată cu frenezie de public, în care se aflau prinţesa Grace de Monaco, Mick Jagger şi Sophia Loren.

Omorâtă de ultimul succesDupă un al doilea spectacol triumfă-

tor pe scenă, Josephine a sărbătorit suc-cesul până la primele ore ale dimineţii. În ziua următoare, asistentul ei a găsit-o în pat, inconştientă, înconjurată de ar-ticolele din ziarele care lăudau evoluţia ei din acel spectacol. Josephine suferi-se un alt accident vascular cerebral şi a murit câteva ore mai târziu. Peste 20.000 de oameni au ieşit pe străzile Parisului pentru a-şi lua rămas-bun de la „Venus cea neagră”.

4

Adina ErosRomantismul

Curente literare (IV)

Romantismul, apărut ca o reac-ție împotriva dogmelor rigide şi a principiilor restrictive ale

clasicismului, este o mişcare literară şi artistică ce a apărut în Europa la sfâr-şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această mişcare înnoitoare a avut influențe puternice şi în artele plastice, filozofie, istorie, drept, lingvistică, economie, politică etc.

Este unul dintre cele mai importan-te şi mai complexe curente literare din istoria literaturii universale, luând iniți-al naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franța, apoi în întreaga Europă.

Romantismul reprezintă antipodul rigorii clasice, al dogmatismului estetic, al rațiunii reci şi a convenționalului for-mal. Acest curent literar a reprezentat pentru scriitori momentul prielnic în care ei au putut da frâu liber fanteziei lor, remarcându-se prin exprimarea ne-îngrădită a sentimentelor şi emoțiilor, printr-o expresie originală, deosebit de frumoasă, debordând de spontaneita-te şi sinceritate. Libertatea de expresie, dincolo de canoanele clasicilor, este unul dintre factorii cheie ai acestei miş-cări literar-artistice.

Victor Hugo este cel care a te-oretizat romantismul european, el trasând şi identificând direcțiile şi trăsăturile acestui curent cultural în programul-manifest  «Prefața»  de la drama  «Cromwell»  (1827). Acolo se spune: „nu există reguli, nici modele. [...] Conceptul artei de frumos include și urâ-tul și grotescul”.

Trăsăturile definitorii ale romantis-mului sunt:l negarea normelor estetice şi com-

poziționale clasicel introducerea unor noi categorii es-

tetice: urâtul, grotescul fantasti-cul, macabrul, pitorescul, feericul

l introducerea unor specii literare originale: drama romantică, me-ditația, poemul filozofic, nuvela istorică

l cultivarea fanteziei, reveriei, sen-sibilității, în detrimentul rațiunii reci şi implacabile

l puternice influențe folclorice, lite-ratura populară fiind o sursă de inspirație inepuizabilă în materie de motive şi teme literare pentru scriitori

l predispoziție pentru evadarea din cotidian, din lumea reală prin intermediul visului, într-un ca-dru nocturn; elementele cadrului nocturn devin motive romantice predilecte, prezente la toți repre-zentanții acestui curent: luna, ste-lele, natura

l natura reprezintă şi ea tot o sursă de inspirație inepuizabilă

l sunt redate stările sufleteşti, an-goasele, iubirile mistuitoare,

pasiunile înflăcărate, fanteziile debordante, exemple clare ale su-premației subiectivismului şi a eului personal

l personajele sunt unele exceptiona-le, aflate în situații extraordinare, ieşite din comun: geniul singura-tic, neînțeles de umanitate

l timpul şi spațiul sunt motive pre-dilecte în lirica de tip romantic, inspirată de lucrările filozofilor idealişti;

l spre deosebire de clasicism, care disprețuieşte limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice şi vulgare, romantismul face apel la cuvinte şi expresii populare, la arhaisme, la regionalisme, speci-fice oralității

l procedeele artistice sunt complexe şi variate, specifică acestui curent literar fiind antiteza. Personajele sunt prezentate în antiteză, planurile, ideile, situațiile de asemenea

l genurile şi speciile literare res-pectate riguros de clasicism, în romantism fuzionează: lirismul este introdus în epic şi dramatic, comicul face casă bună cu tragi-cul; în aceeaşi poezie lirică pot fi identificate elemente de odă, imn, meditație, satiră sau pastel

Iată ce spunea Goethe, de pildă: „toate cunoștințele pe care le posed pot fi dobândite de oricine altcineva, însă ini-ma mea este doar a mea și atât.” 

Reprezentanții cei mai de seamă ai romantismului din literatura uni-versală  sunt: Byron, Keats, Shelley, Shakespeare - în Anglia, Novalis, Chamisso, Heine, ETA Hoffman în Germania, Lamartine, Hugo, Al.Dumas - tatăl, Stendhal în Franța, Puskin, Lermontov în Rusia.

Romantismul în literatura română

Dupa cum era şi firesc, romantis-mul românesc se manifestă sub o formă particulară, influențată de condițiile sociale şi politice ale vremii. Acest cu-rent literar coexistă alături de clasicism şi realism. Inițial, romantismul a apă-rut ca un stimulator al luptei pentru eliberare şi al deşteptării conştiinței naționale, specific operelor cunoscute drept paşoptiste.

Asadar, în evoluția romantismului autohton se pot distinge mai multe eta-pe. Într-o primă etapă, preromantică, Vasile Cârlova, Heliade Radulescu sau Gheorghe Asachi prezintă o literatură cu nuanțe puternic paseiste, caracteriza-tă prin nostalgia față de trecutul glorios al neamului.

O a doua etapă, perioada paşoptistă, introduce poezia cu caracter militant, patriotic şi vizionar, şi îi are ca repre-zentanți de seamă pe Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore

Alexandrescu, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri.

În cea de-a treia etapă are loc maturi-zarea estetică a romantismului. Totodată, se observă o reacție critică şi pamfletară față de societate, un pesimism predomi-nant şi o refugiere în sânul naturii şi în mitologie, aşa cum se manifestă în chip strălucit la ultimul mare romantic euro-pean, Mihai Eminescu. El este cel mai de seamă reprezentant al romantismului din literatura română, cel care înalță li-rica noastră pe culmi neatinse vreoda-tă ale perfecțiunii estetice, lingvistice şi stilistice.

Alexandre DumasJohn Keats

Heine

Byron Lermontov

Shelley Puşkin

5

De la lume adunate...

Ioan Enescu

Un cuplu inseparabil

Este binecunoscut faptul că venirea pe lume a unuia sau mai multor copii contribuie

la consolidarea familiei. Chiar dacă există şi mame care îşi abandonează progeniturile fără nicio urmă de re-gret sau tați ce îşi lasă cu mare uşu-rință moştenitorii în grija exclusivă a mamelor, fără a le păsa în vreun fel.

Însă ori de când ori se pune pro-blema destrămării unei căsnicii, existența copiilor atârnă greu în ba-lanță, în cele mai multe cazuri, de-cisiv.

Ce se va întâmpla cu cel mic? Pe mâna cui va ajunge? Se va confrun-ta cu lipsuri sau o să trebuiască să înfrunte adversitatea unui părinte vitreg? Cât de des îl vei mai putea vedea?

Sunt doar câteva dintre dilemele ce conduc la acceptarea unui com-promis pentru conservarea căsnici-ei.

Dar nu mumai în plan afectiv un copil poate contribui la consolidarea legăturilor dintre părinții săi, după cum veți vedea.

Am avut ocazia să mă conving de asta acum câteva zile. Treceam prin apropierea locuinței familiei Geor-gescu, prieteni pe care nu-i mai vă-zusem de o bună bucată de vreme.

Fiind duminică, mă gândeam că îi pot găsi acasă şi ora 11 dimineața ar putea fi tocmai potrivită pentru a bea împreună o cafea. Zis şi făcut! Intru în bloc şi sun la interfon. Îmi răspunde Gigel, băiatul lor, un puşti dezghețat cu care părinții săi se mândreau fără rezerve.

— Gigele, cheamă-l te rog pe tai-că-tău!

— Nu pot, răspunde Gigel, nu e aici.

— Nu e acasă?— Ba e acasă, dar e în baie.— Bine, atunci cheam-o pe mai-

că-ta.— Nu pot, zise Gigel, nici ea nu

e aici.— Dar unde e?— E tot în baie, răspunde Gigel.— Au intrat de mult?

— De vreo două ore.Ei drăcie, îmi spun eu, cam mult

obişnuiesc ăştia să se îmbăieze!— Bine, Gigele, revin eu peste o

oră şi închid interfonul.Îmi fac de lucru, mai mă învârt

prin oraş şi peste o oră revin la blo-cul unde locuiau Georgeştii.

Sun la interfon şi din nou îmi răs-punde Gigel.

— Mi-l poți da pe taică-tău? îl rog eu.

— Nu e aici, îmi răspunde Gigel.— Da unde e?— E tot în baie.— Și maică-ta?— N-a ieşit nici ea din baie.În acest moment realizez că ceva

trebuie să fie în neregulă. Este exclus ca Georgeştii să stea de plăcere acolo mai mult de trei ore. Îmi trec prin minte cele mai sumbre scenarii.

— Gigele, zic, se aude vreun zgo-mot din baie?

— Nu ştiu, răspunde Gigel, că n-am ascultat, m-am jucat pe inter-net.

— Du-te şi vezi, lasă interfonul deschis.

Curând, Gigel revine.— Ei, ce se aude, îl întreb eu ne-

răbdător.— Se aude, zice Gigel. Se vaită

când mama, când tata, când amân-doi în acelaşi timp.

— Măi Gigele tu eşti băiat mare, nu bănuieşti ce s-a întâmplat?

— Ba, bănuiesc. La scurt timp după ce au intrat în baie, tata a în-tredeschis uşa şi m-a rugat să-i aduc din sertarul de la comodă tubul cu vaselină.

— Și, i l-ai dat?— Din greşeală, am încurcat tu-

burile. I l-am dat pe cel cu soluție de lipit lemn şi fier.

Am rămas fără grai. De-aia se spune că exagerările de

orice fel nu sunt bune. O fi copilul liantul căsniciei pă-

rinților, dar acest liant nu trebuie să mai utilizeze, la rândul său, alt liant. S-ar putea ajunge la situații, ca în cazul de față, când posibilitățile de despărțire ale părinților devin de neimaginat.

Primul roman spaniol

Don QuijoteDon Quijote a fost scris de Miguel

de Cervantes şi publicat în două volume între anii 1605-1615,

fiind considerată drept prima crea-ție romanescă modernă din literatura spaniolă şi una dintre primele creații valoroase de acest gen din literatura uni-versală, Bokklubben World Library considerând această carte drept una dintre cele mai mari capodopere scrise vreodată în literatura lumii. Cervantes foloseşte nişte tehnici romaneşti litera-re cu totul originale pentru acea vreme, precum metateatrul şi intertextualitatea. Opera sa are o influență majoră asupra literaturii universale, aşa cum se re-flectă de pildă în Cei trei muschetari a lui Alexandre Dumas, în Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain sau în Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand. Schopenhauer con-sideră romanul Don Quijote drept unul din-tre cele mai mari ro-mane scrise vreodată, pe lângă Noua Eloiză, Wilhelm Meister sau Tristram Shandy.

Cervantes spune că primele capitole ale cărții sale ar fi inspi-rate de arhivele din La Mancha, ceea ce este în realitate doar un truc folosit de autorii vremii pentru a conferi o şi mai mare credibilitate operei lor, prezentându-le ca fiind inspirate din realitate. Structura romanului este carac-terizată de o succesiune de episoade, ce se întind pe o perioadă de timp îndelun-gată şi sunt narate în stilul picaresc, spe-cific pentru sfârşitul veacului al XVI-lea.

Protagonistul romanului, Don Quijote, a devenit aşa de bine cunoscut în cultura europeană încât în mai mul-te limbi europene a pătruns un termen consacrat sub numele de „quijotism”.

Don Quijote constituie o punte de trecere de la romanul cavaleresc de tip medieval la cel modern.

Atunci când a fost publicat,  Don Quijote a fost considerat un roman sa-tiric. A devenit extrem de popular după Revoluția franceză, pentru valorile etice individuale pe care le promovează. În se-colul al XIX-lea în schimb a fost privit dintr-un cu totul alt unghi, drept o lu-crare tragică, în care idealismul lui Don Quijote este considerat nebunesc de o lume ce şi-a pierdut noblețea, curajul şi idealurile de odinioară. În secolul al XX-lea era deja consacrat drept unul dintre titlurile de referință ale literaturii uni-versale. Sursele de inspirație ale lui Don Quijote sunt: Amadis de Gaula, roman ce a cunoscut o mare popularitate în seco-lul al XVI-lea, Tirant lo Blanch, Orlando furioso, Măgarul de aur de Appuleius, una dintre primele încercări de roman picaresc apărute în lume şi creațiile folclorice din literatura spaniolă. Unii

exegeți susțin că Don Quijote ar fi o operă literară ce se evidențiază mai ales prin nihilism radical şi anarhie, lumea închipuirii fiind preferată în detrimentul celei reale față de care există o atitudine de revoltă şi respingere. Alții o consideră drept una dintre cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice cărți din istoria literaturii. Harold Bloom spune că doar Shakespeare reuşeşte să se apropie de geniul lui Cervantes. W. Auden de pil-dă vede în Don Quijote portretul unui sfânt creştin, ce se jertfeşte pe altarul unei credințe în bine. Ca şi Shakespeare, Cervantes este imposibil de egalat de scriitorii ce vin după el. Dickens, Flaubert, Joyce sau Proust nu fac altceva decât să se inspire şi să preia unele din-

tre procedeele narative impuse de autorul lui Don Quijote.

Personajele cheie ale cărții sunt cava-lerul din La Mancha, scutierul său, Sancho Panza şi Cervantes însuşi, a cărui pre-zență este una ex-trem de subtilă şi de măiestrit disimulată. Pierzându-şi mințile după ce a devorat o sumedenie de cărți, Don Quijote este mai

apoi un om aflat în căutarea unei noi identități, una care să-i potolească setea de dreptate şi de bine. Iar nouă ne e în-găduit să îl însoțim în peregrinările sale doar dacă ne lăsăm molipsiți de „don quixotismul” său. Altminteri ambiguita-tea, plurivalența, metaforicul prezente la tot pasul în textul lui Cervantes ne pot îngrădi accesul în interiorul universu-lui său epic. Fielding, Goethe, Thomas Mann, Flaubert, Stendhal, Melville, Mark Twain, Dostoevski sunt unii dintre cei mai fideli învățăcei ai lui Cervantes, care îl admiră şi îl au drept reper de că-petenie în creația lor romanescă.

Deşi opera lui Cervantes poate fi o sursă de delectare şi amuzament, ea este în egală măsură una foarte dificilă, greu de analizat, de abordat, de descifrat, pentru că generează multe întrebări ce rămân fără răspuns: Să credem oare ceea ce ne spune Don Quijote? Dar oare el chiar crede ce spune? Aceasta reprezin-tă partea cea mai frumoasă a lucrurilor legate de Don Quijote, avem de-a face în egală măsură cu o carte al cărei subiect esențial este literatura şi literaturizarea în sine, dar şi cu o cronică nespus de realis-tă a vremurilor în care trăia autorul. Don Quijote spunea că orice comparații sunt pur şi simplu odioase. De aceea, poate, nici nu avem cu ce compara capodopera lui Cervantes, pentru că nu mai există în literatură niciun alt personaj asemănător cu cavalerul din La Mancha. El este unic şi unicitatea sa îl face cu atât mai valoros şi mai memorabil.

Adina Eros

6

Colecţiile Editurii ORIZONTURIROMANTICA (1)

ÎMPOTRIVA RAŢIUNIIAflat în slujba Diviziei Speciale,

Case Devere, protagonistul acestei cărţi este pe urmele unui vestit criminal - un personaj crud şi misterios, duşmanul său de moarte. În cursul cercetărilor o va cunoaşte pe Jane Mayberry. Irezistibilă şi, totodată, necooperantă, Jane îi stârneşte interesul lui Case, dar şi cele mai negre bănuieli, când dispare fără urmă.

Hotărât să lupte pentru dragostea singurei femei care a contat vreodată pentru el şi să afle taina întunecată ce îi desparte, Devere porneşte în căutarea acesteia. El este extrem de presat de timp, acelaşi sadic ucigaş urmând să o lichideze pe Jane.

În această competiţie, nu va precupeţi niciun efort pentru a depista unde se află femeia care deţine cheia investigaţiilor şi a fericirii lui.

O VARĂ DE NEUITATO vară de neuitat este un

roman reprezentativ pentru stilul inconfundabil al celebrei Luanne Rice. Cartea abordează o temă delicată şi incitantă: revenirea la marea dragoste a vieţii, ce s-a destrămat cândva.

Personaje cu calităţi deosebite - curaj, tenacitate, dăruire, alături de eroi negativi, care dau sarea şi piperul întâmplărilor, un subiect fascinant - pasiuni înăbuşite ce reînvie, în ciuda trecerii inefabile a timpului,

Întâmplările se derulează pe fundalul vieţii mondene de la curtea regală, populată cu mari personalităţi ale epocii: Napoleon Bonaparte, regi, regine, mari scriitori, printre care Goethe, pictori şi artişti.

Trecerea timpului va lăsa urme adânci asupra fiecăruia dintre amanţi, dar dragostea este oarbă şi ei nu vor înceta nici un moment să-şi contemple reciproc perfecţiunea.

O poveste de dragoste plină de sensibilitate şi rafinament, o carte rar întâlnită, cu adevărat magnifică.

sunt atuurile acestei creaţii de mare succes.

MISTERIOASA LADYJolie Chesney, directoarea unui

prestigios ziar, nu a permis niciodată publicarea de articole bazate pe fapte neverificate. La rândul său, Waldo Bowman, un bărbat şarmant, fost agent al Serviciului Britanic de Informaţii, alimentează pagina de noutăţi mondene

cu aventurile lui galante. Iar când acesta năvăleşte în biroul ei cerându-i furios o retractare, Jolie, deşi îl găseşte teribil de atrăgător, refuză să accepte orice compromis privind standardele sale profesionale sau de altă natură.

Numai că, atunci când cea mai bună reporteră a ziarului, Lady Chloe dispare într-un mod ciudat, Jo cere ajutorul acestui bărbat periculos de senzual, ale cărui legături cu Divizia Specială ar putea salva viaţa prietenei ei, chiar dacă asta presupune să se implice într-o relaţie... mai mult decât profesională.

ÎMPREUNĂ PENTRU TOTDEAUNA

Acest roman, apreciat de critici ca fiind cel mai reuşit din creaţia lui Jude Deveraux, dezvăluie o iubire eternă trăită într-o lume stranie. Darci, eroi-na cărţii, posesoare a unor abilităţi paranormale, ajunge în braţele milio-narului Adam Montgomery. Moartea acestuia într-un misterios accident o îndurerează pe Darci, care rămâne sin-gură să-şi crească fetiţa.

Întâlnirea cu Linc, un faimos actor de la Hollywood, aflat în căutarea pro-priului fiu dispărut, îi schimba viaţa. Va putea Darci să învingă şi să pătrundă în sufletul unui bărbat disperat să-şi găsească fiul înainte de a nu fi prea târziu? Vor fi răspunsurile acestor căutări de ajuns pentru a-i alina lui Darci suferinţa produsă de o mare iubi-re neîmplinită?

LADY HAMILTONCunoscuta autoare SUSAN

SONTAG (1933-2004) a fost recompensată de-a lungul vieţii cu prestigioase premii literare, cărţile sale fiind publicate în tiraje impresionante, în numeroase ţări.

Acest roman, care s-a bucurat de un imens succes, este construit în jurul unui triunghi amoros: Sir William Hamilton, ambasadorul Imperiului Britanic în Regatul celor Două Sicilii, soţia sa Emma, cu 36 de ani mai tânără decât el, şi amantul ei, celebrul amiral Nelson. Idila celor doi este considerată drept una dintre cele mai pasionante cunoscute în istorie, splendoarea iubirii făcând obiectul mai multor ecranizări, romane, dramatizări etc.

TIMAcest roman ne prezintă povestea

unui tânăr frumos, cu trupul unui zeu grec, dar cu mintea unui copil la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, şi a unei femei trecute de patruzeci de ani, cultă şi foarte singuratică.

Cei doi s-au întâlnit din întâmplare pe o stradă din Sydney şi, din acel moment, au fost puternic atraşi unul de celălalt.

Urmează un şir de întâmplări foarte veridice, care merg drept la inimă, fără sentimentalisme gratuite, explorând zonele întortocheate ale sensibilității.

Este unul din cele mai frumoase romane ale cunoscutei autoare Colleen McCullough, scris cu multă dăruire şi înțelepciune… o poveste de dragoste cu totul deosebită.

SPERANŢE REGĂSITEApreciata autoare Luanne Rice reia

în acest roman tema din bestsellerul O vară de neuitat, într-un registru uşor diferit, dar perceput la fel de intens de către cititori.

Se ştie că nicicând singurătatea nu e mai apăsătoare decât în preajma şi în timpul sărbătorilor, când totul îţi aminteşte de momentele trăite alături de cei dragi, plecaţi ireversibil pe alte tărâmuri.

Christy Byrne şi Catherine Tierney sunt doi oameni marcaţi puternic de un trecut sumbru şi trist. Dar un incident la care asistă Catherine va crea o punte neaşteptată între ei, redându-le speranţa într-o perspectivă la care nu mai visau.

O poveste impresionantă şi tonică în acelaşi timp, despre puterea de a depăşi momentele grele ale vieţii, când crezi că totul este pierdut, şi de a te mobiliza în lupta pentru regăsirea drumului spre fericire.

7

CARTEA PRIN POȘTĂPuteți primi cartea dorită chiar în momentul apariției, cu o reducere substanțială

de preț prin comandă la adresa noastră: Editura Orizonturi, bd. Libertății nr. 4, bl. 117, et. 7, ap. 20, cod 040128, sector 4, București,

tel.: 021.317.7679, 0744.531.333, fax: 021.317.7678, e-mail: [email protected]

MAGAZINUL ONLINE ORIZONTURIAlegeți și comandați cartea preferată prin

www.editura-orizonturi.ro

LIBRĂRIA ORIZONTURI București, sector 3, bd. I.C. Brătianu, nr 12

(vizavi de Biserica Sf. Gheorghe-Nou)Luni-Vineri: 9.00-19.00, tel. 0748.054.814

Marile minuni ale lumii antice (III)Statuia lui Zeus din

OlympiaStatuia lui Zeus din Olympia a

fost una dintre cele şapte minuni ale lumii şi cu siguranță cea mai faimoasă şi mai mare statuie din acea vreme.

Construită la templul înălțat în Olympia (pe coasta occidentală a Greciei) în cinstea celui mai important zeu al grecilor antici, statuia, având o înălțime comparabilă cu a unui bloc de patru etaje, era de-a dreptul magnifică şi a nu o vedea măcar o dată în viață era considerat un adevărat ghinion.

Conform legendei, altarul lui Zeus era aşezat într-un loc ce ar fi fost atins de trăsnetul său.

În antichitate oraşul Olympia era un loc consacrat cultului lui Zeus şi acolo se aflau o mulțime de temple, teatre, monumente închinate acestuia. Faima sa a crescut odată cu organizarea jocurilor olimpice închinate lui Zeus.

După victoria decisivă a grecilor conduşi de Temistocle asupra perşilor în bătălia navală de la Salamina (480 î.Hr.), s-a hotărât să fie construit la Olympia un templu consacrat lui Zeus, care să fie cel mai mare şi mai bogat din Altis. El a fost construit de  arhitectul  Libon,  originar din Elida (Peloponez) şi a fost terminat în anul  457 î.Hr.  Templul a fost realizat în stil doric, cu şase coloane în partea din față şi câte treisprezece coloane pe fațadele laterale, cu dimensiuni de 67,12 m lungime, 27,68 m lățime şi 20,25 m înălțime totală, până la partea superioară a  frontonului. Templul era acoperit cu plăci de  marmură  de  Naxos. Pausanias, un istoric grec care a scris cel mai vechi ghid de călătorie al Greciei antice în 150 î.e.n., a făcut o descriere exactă a acestui templu al lui Zeus din Olympia. În interiorul templului existau sculpturi ce înfățişau cele 12 munci ale lui Hercule. Templul era asemănător cu Parthenonul din Atena şi cu templul lui Artemis din Efes. Deşi templul lui Zeus din Olympia era văzut ca unul dintre cele mai frumoase temple construite, s-a considerat totuşi că era prea simplu pentru a fi demn de căpetenia zeilor. Aşa că a fost comandată o statuie pentru interior. Aceasta a fost sculptată de renumitul Fidias, care a lucrat la ea mai mulți ani la rând, terminând-o în anul 430 î.e.n. Statuia măsura peste 13 metri înălțime, având 6 metri lățime şi un perimetru de 13 metri. Nemuritorul Zeus era înfățişat şezând pe tronul său împodobit cu imagini ale eroilor şi zeităților din mitologia greacă.

Geograful grec Strabon a scris despre aceasta că dacă Zeus ar fi stat în picioare în loc să stea jos pe tron, capul său ar fi ieşit prin acoperişul templului.

Statuia avea un cadru din lemn de cedru acoperit cu materiale prețioase cum ar fi fildeşul, bronzul, foița de

aur şi pietrele prețioase. Ochii lui Zeus erau făcuți din nestemate şi el avea în jurul capului o cunună din ramuri de măslin confecționată din argint.

Părul şi barba sa erau făcute din aur şi trupul era din fildeş de cea

mai bună calitate. Zeus era îmbrăcat într-o tunică albă şi purta o pereche de sandale făcute din aur. În mâna stângă ținea un sceptru ce avea la capăt un cap de vultur simbolizând faptul că el stăpânea peste toată fața pământului.

Pentru ca fața sa, făcută din fildeş, să nu crape, statuia trebuia unsă în mod regulat cu ulei de măsline, care era luat dintr-un mic bazin aflat la picoarele lui. Această statuie a lui Zeus a rămas la locul său vreme de mai bine de 800 de ani şi a fost cea mai mare statuie înălțată vreodată de greci. Ce s-a întâmplat cu ea până în zilele sale din urmă rămâne un mister. În anul 391 e.n, împăratul creştin Theodosius I a poruncit ca aceasta să fie dezmembrată. Tot el a poruncit şi interzicerea (în 393 sau 394 e.n) jocurilor olimpice ce se țineau la Olympia şi care erau considerate păgâne. Theodosius II a ordonat în anul 426 e.n. distrugerea tuturor templelor. Primele săpături arheologice efectuate la Olympia au fost realizate de nişte arheologi francezi în anul 1829. Ei au reuşit să găsească fragmente ale sculpturilor înfățişând muncile lui Hercule, pe care le-au dus ulterior în Franța, unde se găsesc şi astăzi expuse la Luvru.

În anul 1950 o altă expediție arheologică, de această dată întreprinsă de nemți, a descoperit atelierul lui Fidias şi unele dintre uneltele sale. În 1958 a fost găsit un pocal negru ce purta inscripția „aparțin lui Fidias”. Astăzi tot ce a mai rămas din templul de la Olympia închinat lui Zeus sunt pilaştrii căzuți la pământ şi fundația acestuia, ce au fost scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice întreprinse în ultimele două secole. Deoarece nu există copii ale statuii lui Zeus, nu a putut fi realizată niciodată o reprezentare precisă a acesteia şi multe detalii ale ei au fost luate de pe monezi din acea vreme sau din descrierile apărute în textele vremii.

Mihaela Eros

8

Cărțile următoare: marți 11 și joi 13 aprilie

Agrippina, otrava Romei (1)Personaje feminine din istoria lumii

Laurenţiu Ciocăzanu

Numele lui Nero vibrează şi azi în literatura universală, în-cepând din scrierile Romei

antice şi până în istoriografia modernă. Nu există şi nu a existat vreo dovadă certă că al cincilea împărat al Cetății Eterne a dat foc acelui izvor fabulos de civilizație, dar nici nu există voce au-torizată care să nu-i asocieze numele cu flăcările care au înghițit Roma. 

Însă notorietatea malefică şi deopotrivă constructivă a marelui stăpân de la poalele Colosseumului n-ar fi existat în veci dacă o femeie pe nume Agrippina nu i-ar fi marcat destinul. ”Agrippina cea tânără” au bo-tezat-o slujbaşii Romei pe cea care avea să-i dea viață lui Nero, fără vina de a-i transmite acestuia pasiunea pentru foc şi sabie. 

Neîndoios că ea nu avea nicio pa-siune pentru flăcările mistuitoare, dar nutrea totuşi un apetit feroce pentru alte practici morbide ce garantau ge-netic asprimea urmaşilor.

Sigur, în acele vremuri amestecate de glorie, trădare, slavă şi crime, nu-i era uşor unei femei să reziste la su-prafața furtunilor politice şi militare declanşate deseori între pereții pal-atelor ce radiau puterea Romei până spre marginile Imperiului. Iar Agrip-pina Minor Iulia (botezată astfel după numele mamei sale Agrippina Major) fusese pusă la încercare de mai multe ori pentru a rămâne deasupra apelor învolburate.

Uneori, chiar şi cu prețul vieții alto-ra. Se spune că şi-ar fi otrăvit cu mâna ei al doilea soț (cel dinaintea tatălui lui Nero), atunci când a realizat că omul

devenise un obstacol în calea măririi ei. Tot ca o crimă putea fi privită în im-periu şi dorința de a deveni soția pro-priului unchi, gloriosul împărat Clau-dius, dar instinctul său diabolic avea deja o forță devastatoare încât să mai țină cont de reguli şi norme. Simțea în pânză vântul magic al puterii, nimic n-o mai putea opri. După care, odată recăsătorită a treia oară, avea să-şi con-vingă noul tovarăş de viață să-l adopte pe Nero, reuşind astfel să-l plaseze sub control matern, dar şi politic pe cel ce avea să devină urmaşul la tronul Cetății.

De altfel, aşa a şi rămas în istorie Agrip-pina Minor: ca o fe-meie diabolică în stare să cucerească orice re-dută umană, indiferent de mijloace. La nevoie, uzând de o inteligență morbidă, a fost dispusă inclusiv la curmarea vieții oricui nu-i accep-ta supremația şi deve-nea astfel o piedică în calea planului ei total. Adora otrava – aliatul ideal în lupta sa cu orice „duşman” din palatele puterii. Iubea puterea, dar şi aurul. Îşi camufla lăcomia materială sub scutul nevoii de înavuțire întru gloria şi forța Cetății Eterne. 

Amantul, pe post de avocat

la măritișFără îndoială că

nicio virtute războinică nu i-ar fi fost de-ajuns, ca femeie printre puternicii bărbați ai Romei antice, dacă n-ar fi deținut şi calități fin seducătoare. Bunăoară, relația sa cu marele filosof Seneca era deja de notorietate în bâr-fele plebei şi ale protipendadei romane. Dar mai important s-a dovedit a fi amantlâcul cu unul dintre oamenii de încredere ai împăratului Claudius (af-lat la capătul puterilor fizice şi politice). E vorba de Pallas, cel care s-a „bătut” în argumente oratorice cu alți consilieri de acelaşi rang pentru a-şi convinge stăpânul suprem că nimeni alta decât

propria lui amantă îi poate fi împărat-ului bună soție, după moartea de-străbălatei Messalina. „Competiția” era mare, mizele aşijderea. Dar Agrippina Minor a deschis abil tolba cu farmece personale pentru a-şi „monta” iubitul s-o propună chiar unchiului ei drept viitoare împărăteasă. Bătălia era câşti-gată însă înainte de a începe. Roma avea deja o nouă împărăteasă la dreap-ta lui Claudius.

Horia Dumitru Oprea notează pe blogul istoriiregasite.wordpress.com, citând cronici ale vremurilor, că în-ceputurile Agrippinei în măreața pos-tură erau chiar remarcabile:

Nu se poate nega faptul că, la în-ceput, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas, micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în fi-nanţe, aerisi menajul palatului; scan-dalurile, asasinatele, sinuciderile se îm-puţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi deveni un preţios colabo-rator al lui Claudius, care atinsese vârs-ta de 58 de ani.

Când în anul 50 e.n., prizonierul breton Caratacus apărea înaintea tri-bunalului lui Claudius, rămânea uim-it zărind pe Agrippina nu departe de împărat, unde atrăgea privirile, şezând pe o altă tribună: „Era fireşte ceva nou, neobişnuit, faţă de tradiţiile străbune, ca o femeie să primească onorurile unor steaguri romane, dar Agrippina pretindea că este părtaşă la un imperiu creat de strămoşii ei” (Tacitus,  Anale, XII, 37). Treptat ea luă parte la toate audienţele şi ceremoniile oficiale, îşi impuse portretul pe monede, purtând coroana de spice a zeiţei Ceres, şi i se deschise un cult în temple.

Celebrul autor italian GIOVANNI PAPINI construieşte şapte poves-tiri axate pe faptele şi trăirile mar-

torilor reali sau imaginari ai patimilor lui Isus. Într-o ordine cronologică, aflăm prin ce şiretlicuri îl convinge diavolul

pe Iuda Iscarioteanul să-l vândă pe Mântuitor pe 30 de arginţi (Ispitirea lui Iuda); apoi citim despre Barabba, cri-minalul care a fost cruţat de Pilat (Fiul Tatălui); în a treia povestire găsim epi-sodul cu tăierea urechii lui Malhus de către apostolul Petru în momentul în care Isus este capturat în Grădina Ghetsimani (Urechea lui Malhus); în cea de-a patra legendă este prezentat Simon din Cirene, cel care a cărat cru-cea pe Golgota în locul Mântuitorului (Cirenianul), iar în Răzbunarea lui Caiafa suntem martori la momentul în care acesta, într-un acces de grando-manie, susţine cât de mândru este că el, un simplu om, a omorât un Dumnezeu. Nebunia lui Pilat relevă un om obsedat de descoperirea adevărului şi chinuit de vina de a fi măcelărit iudeii. În cea de-a şaptea şi ultima povestire sunt prezen-tate două personaje inventate de Papini: Papa Celestin VI şi rabinul Sabbatai ben Shalom (Legenda Marelui Rabin).

O carte memorabilă scrisă într-o manieră ce-l va cuceri cu siguranță pe cititor.

George H. Fabre-Simmons este un industriaş modern con-vins că singura şansă de a

supraviețui împotriva giganticei con-curențe este de a ajunge la fel de mare ca aceştia. Dar, prin ce mijloace?

George H. preconizează să-şi extin-dă imperiul prin anexarea Atelierelor şi Șantierelor Sangalles și Fii, afacere fondată în 1840. Mai usturătoare ca re-fuzul rivalului Marcel Sangalles la ofer-tele sale este insulta cu care îl tratează. În această junglă a economiei moder-ne, există drame. Astfel că George H., cu mândria rănită, se angajează într-o luptă fără rezerve în care va pune la bătaie toate resursele sale: averea şi tot felul de trucuri. În pielea acestui mili-ardar există, totuşi, un om. Nu numai un om de afaceri, ci, de asemenea, un soț afectuos iubit de Françoise – ce do-reşte să fie o femeie independentă – şi un tată a doi copii care au şi ei proble-me. Toți sunt moderni şi aplică ideile în vogă ale generației lor, fiind opusul ce-lor ce au fondat proprietățile Sangalles.

Va reuşi îndrăznețul George H. să-l îngenuncheze pe atotputernicul şi tira-nicul bătrân Sangalle sau va fi o pradă uşoară pentru acesta?

O carte de maximă actualitate care te face să înțelegi că banii nu sunt echi-valentul fericirii.